MISTERUL ROBOTILOR - 9

 

PARTEA A IX-A

 

ÎNTOARCEREA

 

După ce s-a terminat cu conferința despre Pace, la rugămintea  mea, Kurt a acceptat să mă trimită înapoi pe Pământ împreună cu roboțica mea dragă - NINA

După 5 minute, mă trezi în curtea mea. Dar bineânțeles scăldat de un nor de fum alb, cu reflexe scânteitoare colorate. Am stat jos preț de cîteva minute. Și poate aș mai fi stat, dacă nu întervenea Nina.

-Hai scoală puturosule!  Ce te-ai damblagit așa? Eu cum nu am nimic.

-Tu...ești tu...eu sunt eu...Doar știi că nu semănăm ca compoziție, ca construcție, ca structură...

-E-n regulă. Văd ca ai început să-ți revii.

-Nina du-te la bucătărie și fă-mi repede o cafea. Că decând la ăia, nici cu o cafea nu m-au servit...

-A, deci cafelele mele nu erau bune.

-Ba da Nina, dar eu voiam sa fiu servit de ăia, sau de Kurt... Câtă planeta de mare și nu au cafea...Cică băuturi energizante...Poate pentru ei...Eu dacă nu-mi faci acu repede o cafea, o să mă culc aici jos în curte pe pământ.

-Vezi poate răcești. iar diseară, o să vrei o frectie...

 -   Păi normal că vreau o frecție de la tine. Nu m-ai frecat demult.

Nina dispare în bucătărie bodogănind. Mă scol anevoie. Mă durea tot corpul, de parcă mâncasem o bătaie zdravănă. Mă duc șontâc, șontâc în casă și scot șezlongul. Cum afară era destul de cald, îl instalez împreună cu o măsuță. Mă întind în șezlong cu plăcere, trosnindu-mi toate închiturile. Apoi trag mai aproape măsuța și aștept cafeluța. Pe când mă gândeam cu bucurie la cafeluță, mă aud strigat de vecin, care se proțăpise lângă gard, urmărindu-mi orice mișcare.

-Da ce faci vecine? Când te-ai întors?

-Ieri! Zic eu, crezând că scap mai repede de el. Dar vecinul avea chef de vorbă.

- Cum ieri, vecine? Că mai adineaori, te-am văzut când ai aterizat aci.

-Dacă știi, ce mă mai întrebi?

-Ei, așa, de dorul conversației.

-Da stai așa... parcă nu mai erai..plecaseși..

-A, da! Dacă te referi la moartea fratelui meu...geamăn... da! El a plecat spre stele...

-Spre care stele vecine? Că eu vin de acolo și nu l-am întâlnit.

-Nu știu! Dar așa se zice...Unde o fii? ...Dar stai așa cum adică vii din spre stele?...

-Ei, păi am făcut un popas pe acolo...

În sfârțit apare și Nina mea, cu cafelele pe o tabla.  Cum erau trei, îi fac semn vecinului, dacă nu vrea să-mi țină companie.

-Sigur, vecine! Dacă ai plăcerea, nu o să te refuz.

Vecinul dispare și se înfințează la poartă bătând cu putere. Dau să mă ridic ca să-i deschid. Dar Nina îmi o ia înainte. Vine și vecinul lângă mine.

-Nina adu-i și un scaun vecinului, dacă tot te-ai oferit cu cafelele...

Nina se uită lung la mine, dar pleacă în casă aducând un al doilea scaun. Vecinul ia loc lânga mine. In timp ce sorbim cafelele, încă destul de fierbinți, vecinul încearcă să lege o conversație.

-Știi, după moartea fratelui meu, am moștenit casa. El fiind singur...și avea numai 75 de ani...și eu la fel...

-Da... zic eu cu gândul aiurea.

Dar vecinul continuă, ca și cum nici nu eram acolo.

-Și mă bucur că de acu nu o să mai fiu singur. O să am și eu cu cine mai vorbi, poate mai facem o tablă sau un șah...

-Sigur...și el suferea de aceeși boală... zic eu tot așa de absent.

-Păi văd vecine că nu prea ai chef de vorbă...Dacă te încurc, spunem și o lăsăm pe altă dată...

-Nu vecine, dar sunt obosit după atâta drum...

-Bine mai am cateva sorbituri și plec.

Văzând că nu zic nimic, mai sorbi odată aproape toată ceașca, mai să se înece cu ea...Izbucnind întru-n acces de tuse...Nina se inființă repede lângă el și îi dădu cîteva dupace în spate. În final vecinul se liniștește, se ridică si părăsește ograda cu pași domoli. Cum terminase-și și eu cafeaua, mă ridic și o pornesc cu pași agale în casă. Mă reped la pat și mă întinse-i pe el. Nu stătui mult și mă cuprinse o toropeală și un somn dulce mă cuprinse. Nina nu observase îndelitnicirea mea, mai zăbovind la bucătărie, terminându-și treburile. Cănd intră în casă mă văzu în pat, dar nu zise nimic. Se duse la TV și îi dădu drumul. Tocmai începeau știrile. După o oră a urmat emisiunea preferată a Ninei- Telenovelele. La sfârșit se duse și ea la culcare, punându-se pe alt pat ce era lângă fereastră.

-Așa am găsit-o dimineață în pat, când reușii să mă scol. Mă durea capul îngrozitor.

-Nina scoală, și dămi ceva...un algocalmin, ceva...mă doare capul îngrozitor...Cred că e de la cafea. Ce ai pus în ea?

-Un somnifer, ca să te tezești mai dispus cu mine...zice ea zâmbind.

-Sominifer? ...A da! Să nu-mi spui că i-ai dat și vecinului la fel...

-Ba bine că nu! Nu-i strică puțin somn...

-Sper că nu ai și cu ăsta ceva, că pe fratele lui...

-Da știu, l-am cam amețit oleacă...

-Oleacă mai mult. Numai Kurt de căte ori l-a paralizat...

-Păi dacă nu era cuminte...

-Ce faci de mâncare Nina azi, că deja simt că îmi ghiorăie mațele...

-Păi nu ai nimic de mâncare în casă. Voiam de ieri la cafea să-ți aduc și niște aperitive, dar nu am găsit nimic.

-Foarte bine dute și fă piața... Directiva 9 ...Știi tu...

-Dar bani?

-Mai vrei și bani?...Da uite portofelul pe masă. I-a de acolo cât trebuie. Dar vezi să mai rămănă și pentru săptămâna viitoare, când mai fac rost de ceva bani...

Văd că Nina se îmbracă, ca pentru piață și dispare pe poartă. În urma ei, se auzi zăvorul cum se închidea. Cum foamea nu-mi dădea pace, mă ridic cu greu și încerc să-mi croiesc drum până la frigider la bucătărie. Ajung acolo și deja mă apucase amețeala. Mă pun pe un scaun. Stau vreo 5 minute. Mă ridic si deschid ușa frigiderului. Cotrăbăi acolo o vreme. Nu găsii nimc. Tot uitându-mă prin înprejur, văd o sacoșă. Mă reped la ea. Mă uit în ea și văd că avea cartofi. Câțiva erau încolțiți. Da ce mai conta. I-au un cuțit și incep să curăț câțiva cartofi. După ce termin ii tai felii subțiri și îi pun la prăjit. În fine după o juma de oră, termin și eu de prăjit cartofii. Tocmai mă pregăteam să-i savurez, când apare Nina.

-Ooo! Dar ce harnic ai fost!

- Păi tu nu știi că foamea este cel mai bun bucătar?  Foamea e de vină.

-Bine mănâncă ce ai făcut tu, eu o să mă apuc de ale mele.

-După ce terminai, mă duc în casă parcă mai întremat. Mă întind iar în pat. Dau drumul la TV. Era un film. Cum era cam plictisitor, adormi repede. În timp ce dormeam, Nina, termină mâncarea. După care se retrase și ea în dormitor. Cum patul de lângă fereastră era liber, se cuibării în el. Și mai trecu o noapte. Și veni iar dimineața.

 

2.

 

Când se făcu dimineață, mă trezi și mă uit prin cameră. Nina nicăieri. Mă dau jos din pat și o pornesc spre bucătărie. Când ajung acolo, Nina mea trebăluia de zor.

-Gata te-ai sculat puișor?

-Aici erai? Credeam că m-ai părăsit.

-Cum să te părăsesc iubițel? Uite ți-am făcut și cafeaua...

-Cum?... Iubițel?

-Ei, te mai dezmierd și eu din când în când...

Fară prea multă vorbă, atac cafeaua. Sorb cateva înghițituri. Nina mă urmărea pe furiș. Cred că aștepta sentința.

-E bună? Nu se lăsa ea.

-Da e bună. Parcă ai mai învățat să faci cafeaua mai bună.

-Ei, am luat cafea proaspătă ieri. De aia.

-Aha! Și astăzi ce mâncăm?

-Ciorbă de carne și sarmale in foi de viță.

-Foi de viță? Abia aștept să se facă 1. Până atunci dă-mi niște mici aperitive, ceva acolo...

-Indată puișor! Ce vrei?

 -Ce o fi.

-Ce o fi nu am.

-Hei dă și tu ceva, brânză, sau cașcaval, niște salam ceva pe acolo, că mi-e o foame de lup.

-Văd că călătoriile interstelare, au început să dea roade. În ritmul ăsta o să atingi suta ca mâine...

-Ei lasă că nu o să te întrec.

Nina îmi pune într-o farfurie pe masă, nște felii de salam, niște triunghiuri de brânză topită și câteva bucăți de cașcaval.

-Dar ce le-ai tăiat așa de subțiri? Parcă le-ai da de pomană.

-Carul de dar nu se cată la dinți Ia și bagă la ghiozdan, nu te uita că n-ai ce...După ce mănânci avem treabă...

-Treabă? Eu credeam că tu ai să ai treabă...

-Da cu tine...

 Nina abia am venit și eu din stele... Mai lasă-mă un pic, să-mi revin. După cum arată feliile astea... o să mai treacă câteva zile, până mă pun pe picioare. Cred că am și slăbit de atâta hoinăreală printre stele, planete și alți sori.

-N-are nimica!

În fine mă apuc de mâncat. Când mai aveam de savurat și ultima feliuță de salam, aud bătăi în poartă.

-Dute și vezi cine e? Dacă e vecinul, îi zici că nu sunt acasă.

-Da bine...

Nina se duce la poartă. Eu profit și trec la cafea care între timp se răcise binișor. O sorb pe îndelete. O cupat de  acțiune uitai de Nina. Când pun ceașca jos, îmi aduc aminte de Nina.

Oare de ce întârzie Nina mea?

Mă duc la poartă. Poarta deschisă, dar acolo nimeni. Aud zgomotul unor portiere a unei mașini, care tocmai se închideau. Mă uit de-a lungul străzii și mai apuc să văd o mașină neagră, care începuse a se îndepărta. Alerg spre mașină, în speranța că o s-o ajung din urmă. Dar ea demarase în forță pierzându-se la capătul străzii, după care o luă la dreapta. Mă opresc mirat. Cineva mi-a răpit-o pe Nina mea. Ce fac acu? Incercam din răsputeri să găsesc o soluție, care nu mai venea. Unde o fi Nina mea acu? Văd că se deschide poarta la vecin.

-Bună Dimineața vecine, face el.

-Apăi nu e prea bună vecine. Cineva mi-a răpit roboțica...ă.. asta soția.

-Când?

-Acu...Cine ar putea fi.

-Păi nu știu vecine, dar după discuții înclin să cred că era un ștav ceva...Și a luat-o cu forța...Cred că erau oamn-ei de sus...

Bine mersi vecine pentru informații...

Intru supărat în curte.  Vecinul se duce glonț la gard și încercă să mă compătimească.

-Dacă vrei te ajut eu cu un telefon. Poate suni undeva și întrebi de ea...

La început ideea părea bună. Dar mă opresc. Unde să sun? La cine?...

-Da, lasă vecine, mulțumesc oricum. O să văd...

-Cum dorești.

Întru în casă abătut. Iar era pustie casa fără ea. Mă pun pe pat și încerc să văd ce e de făcut. Dar nu-mi venea nici o idee. Să fie iar acel căpitan? Trupele antitero? Credeam că o să scap de ei...Deodată aud un semnal venind de undeva. Mă uit după semnal și găsesc in geanta Ninăi, un aparat minuscul, care ticăia. Mă uitam la el și nu știam ce să fac. O fi Nina, sau cei care o răpise-ră. Mai aștept câteva minute. Văzând că sunetele nu încetează, mă hotărărsc și apăs pe un buton de emisie.

-Da! Cine e acolo? Apoi trec pe recepție:

-Stimabile domn. Avem aici ”un pachet”, care cred că te-ar înteresa...râde unu.

-Îmi vreau pachetul înapoi...îmi vrea soția...

-Cum? E soția ta? Face altul tot râzând.

-Da! zic eu la disperare.

-Păi atunci se schimbă datele problemei. Ne întâlnim la 4 în centru lângă cinematograf, lângă semafor. Veniți cu 100 000 de Euro și vă returnăm ”pachetul”, zise unu în zeflemea...

-Păi cam ați greșit adresa. De unde să vă dau ei atâția bani? Ce? Credeți că eu sunt director, sau vreun mare baștan?

-Atunci nu aveți nevoie de ea, și nu o vom returna.

-Stați, ma-ți luat prin surprindere. O să încerc să vin...

După care se făcu liniște. Am mai încercat să sun, dar toate insistențele mele deveniră zadarnice. Aparatul nu îmi mai răspunse, în ciuda chemărilor mele. Mă uit la geanta Ninăi. Cotrobăi în ea. Și deodata găsesc arma ei secretă. Era un paralizator cu laser. Mai gasesc și un localizator și în final teleportorul Ninăi. Eram fericit. Pornesc localizatorul și încerc să scanez regiunea. Un mic led se aprinse pâlpâind. Îl îndrept spre toate direcțiile. În spre nord, semnalul era mai puternic.  Eram salvat. Abia asteptam să se facă ora 4. Pe la 3, mă duc la bucătărie și mă pun să mănânc. Gust din sarmalele făcute de Nina. Erau bune. Scot niște sano din frigider și le tapisez cu el. După ce mănânc mă gândeam cum o să acționez. Și dacă erau mai mulți? Ei îmi puteau urmări orice mișcare. Mi-ar trebui niște ajutoare. Dar pe cine? Nu aveam pe nimeni. Nici nu știam pe unde o fi. Cât aveam de mers, până unde, în ce loc?...La început mă gândisem la vecin. Dar ce să fac cu el. El în vârstă, de 75 de ani, ce ajutor îmi putea da? Ascund paralizatorul în chiloți, împreună cu teleportorul.

Pe la 3 și jumate, înarmat în mînă cu localizatorul o i-au spre cinematograf. Mă uit de departe și îl înconjor. Mă uit să văd vreo persoană suspectă. Mă apropii de semafor. Când ajung, într-un scrâșnet de frâne, opreste o mașină. Sar doi din mașină cu mască și se îndreaptă în viteză spre mine. Dau să mă feresc, dar ei au fost mai iute ca mine. Îmi pune o pungă neagră de plastic în cap, și mă bagă în mașină. Aceasta demară în forță.

-Cine sunteți? Ce vreți?

Dar ocupanții mașinii, nu-mi răspunseră.

 

 

3.

 

Cât eram în mașină, nu auzii nimic. Nu știu cât am mers, dar cred că vreo 5 minute. Mașina mai făcu de câteva ori la stânga și dreapta, după care se opri. Mă dau jos din mașină, fără să spună nimica. Mă duc cei doi de mână și intrăm într-o încăpere. Unu îmi scoate punga din cap. Văd că mă oprise în fața altuia, probabil șeful.

- Dacă o mai țineați  mult așa, rămâneam fără aer zic eu, profitând să mă uit prin împrejur.

- Domnule dragă, ai uitat ceva.

- Ce? întreb eu, deși știam prea bine ce îl neliniștea.

- Ați uitat să aduceți banii, așa cum am convenit la acel aparat de emisie. De unde aveți asemenea scule, că încă nu am văzut asemenea flecuștețe? Ce nație sunt, japoneze, coreene...?

- Tailandeze, zic eu, ca să mai lungesc discuția.

- Banii! domnule. Unde sunt banii?

- Dar v-am spus că nu am acu de unde să vă dau. Ce credeți că la mine cresc banii pe casă, sau în grădină. Sunt curios să aflu de ce ați răpit-o pe nevasta-mea? Cu ce drept? Și unde este acu?

- Este bine...cel puțin deocamdată. Depinde de dvs, dacă până la sfârșitul zilei o să mai fie întreagă ea, sau dumneavoastră, zice șeful cu un zâmbet sarcastic. 

- Uite ce e tovarășe...Eu acum nu am bani la mine și nici acasă, dar am ceva la CEC.

- Da? Și câți aveti la CEC?

- Mulți! încerc eu să abat discuția.

- Cam câți, ziceți o cifră.

- Păi întâi vreau să o văd pe Nina mea, dacă e întreagă.

-”Sunt întreagă!” aud eu în ureche.

Deci Nina a încercat să i-a legatura telepatic cu mine. I-a venit ideea. Eu aproape că uitasem de acest avantaj.

Văd că șeful îi face semn unuia, cu care venise cu mine. Acesta dispare în altă încăpere.

-”Păi am venit să te salvez!” răspund eu. Unde ești?

-” Mă aduc acușa, îmi răspunde ea.

 - Știți ce nu înțeleg? Ce v-a cășunat să-mi răpiți iubițica? De unde ne cunoașteți? Cine sunteți?

- De la Herculane, sau Mangalia...aud o voce bine cunoscută.

Și apare căpitanul, cunoștința mea veche și a lui Kurt. Acum era maior.

-Ooo! Tovarășe maior! Ați avansat după cum văd eu. V-a decorat cumva Presedintele?

-Te rog să nu fii obraznic. Acum nu mai scapi de mine. Ți-o garantez.

-Ca și atunci...

Între timp apare și Nina mea.

-Uite ți-am adus și ajutoare...Poate vă vine iar ideea să evadați...

 Nina se uită la mine. Eu îi comunic în gând să fie pe fază. Mă apropii de masă, apuc un dosar și, îl arunc spre maior. Acesta se ferește și le zice celor doi să mă atace. Dar era prea târziu. Am băgat mâna fulgerător în chiloți, și până să își dea ei seama ce se petrece, scot   Paralizatorul, și îl îndrept spre maior. Acesta cade secerat. Dau să îi ating și pe cei doi. Nina profită și ea de situație și îl atacă cu o lovitură de karate pe unu din ei. Acesta se prăbușește pe covor. Celălalt se oprește uimit, dar vine spre mine. Îndrept și spre el  paralizatorul, și cade și el secerat.

-Era bine dacă luai și teleportorul, ca să putem pleca, zice Nina.

-L-am luat, uite-l!...

Și îl scot și pe ăla la vedere. I le dau pe amândouă Ninei. Preocupat cu datul, nu am sesizat că încăperea se umplu de un pluton de soldați. Nina sesiză pericolul, îndreptând arma spre ei. Pe unu îl doborîi. Apoi Nina se volatiliză, lăsând uimit tot plutonul. Pe mine mă lăsă în mijlocul lupilor. Dar aveam totuși speranța că o să mă salveze. Ceilalți ne atinși mă înconjurară. Doi îmi puse cătușele. Alții se ocupară de cei trei, ca să-i aducă în simțiri.

     -  Nu vă mai strofocați, că nu ajută la nimic. Îs plecați demult...

        - O să te închidem și vei fi judecat pentru astea  trei crime..

 - Patru! ... nu se lăsă un soldat.

- Da, cele patru crime.

- Eroare! Eu am comis numai două. Unu nu e mort, e doar leșinat. Iar pe celălalt nu l-am omorât eu... La imobilizat Nina, cu o lovitură de karate.

 - O! Dar ai soție mai rea decât a lui Poppey...

- O ce știți voi? De câte ori am dormit pe preș în prag lângă ușă?...

 - Nu contează! Pedeapsa e aceeași. Moartea!

 - A cui, a mea? Sau a vostră?

 - Ia uite a mai prins și glas, zice sergentul plutonului. Ne mai și ameninți?

   Apoi mă scot afară din încăpere. Mă plimbă pe niște culoare lungi, ce aveau  câte o ușă, din 4 în 4 m. Sergentul deschide o ușă și mă proiectă înăuntru. În urma lui zăvorî ușa.

   Rămas singur încerc să i-au legătura telepatic cu Nina. Aceasta îmi răspunde, să nu-mi fac griji, că găsește ea o soluție să mă scape de acolo. Îi spun că să aibă grijă că ăștia sunt vicleni, că am mai avut odată de a face cu ei. Că nu glumesc. ”Păi nici eu nu o să glumesc cu ei”, îmi răspunde Nina. ”Bine te aștept. Pa!”

-Bine că mi-a venit ideea să mănânc ceva la plecare, că ăștia iar o să mă lase flămând.

-Peste o oră, sergentul însoțit de un Colonel și alt Căpitan, își făcură prezența în celula mea.

-Deci dumneata esti capul răutăților, îmi zice colonelul

 -Greșit! Dacă nu ați fi răpit-o pe nevastă-mea, așa fără motiv, din fața porții...nu se ajungea aici.

Colonelul se uită furios la sergent.

-Eu nu am nici o vină tovarășe Colonel. Am executat ordinul, se apără el. Tovarășu Căpitan a fost cu ideea. Au mai avut niște conflicte mai demult...

-Și tu și căpitanul sunteți niște imbecili...Vă luați de lume nevinovată...

-Au făcut-o pentru bani. Voiau răscumpărare. Să le dau 1 000 000 de Euro... zic eu la derută.

-Da? Lasă că cercetez eu, cum devine cazul. O să mai stai aici până mâne cât fac cercetări.

Apoi ieșiră tus trei și închise ușa în urma lor.

-Dar eu nu mănânc nimic?

Strig eu tare, în speranța că totuși mă vor auzii. Dar mai trecu o oră și nimeni nu m-a mai vizitat. Cred că uitase-ră de mine. Se făcu seara. M-am plimbat preț de o oră, prin cameră. Nu a mai venit nimeni. Am încercat să mai bat, dar degeaba. Ori nu mai era nimeni, ori nu voiau să îmi mai răspundă.

 

 

4.

 

Se întunecase de-a binelea. Tot gândindu-mă la Nina și la varianta ei de evadare, reușii într-un târziu să adorm. Cred că era 2 noaptea. Mă trezi zgomotul făcut de ușă. Sergentul și căpitanul de mai devreme, se înființară în celula mea.

-Ce? Mi-ați adus de mâncare? O cafea la mine zboară, zic eu crezând că sunt acasă la mine.

-Da, asta era prima grijă a noastră, să-ți aducem cafeaua! Altceva ce mai dorești?

-Un sandwich, ceva acolo, că mi-o foame de lup, zic eu  trezându-mă brusc la realitate.

-Se rezolvă șefu! Cum să nu avem  noi grijă de doleanțele prizonierilor noștrii?...

-Da vă și cred...

-Până una alta, o să te mutăm de aici. Prea multă lume știe de exitența ta aici.

-Iar? Și unde mă mutați?

-Intr-o locație secretă.

      Pană să mă dezmeticesc, sergentul îmi pune iar o cagulă pe cap neagra, precum noaptea, iar căpitanul mă împinge afară. Am umblat prin acea clădire preț de o juma de oră. ” Ce au de gând ăștia cu mine? Unde mă mai duc?” După o vreme mă suie într-un vehicol. Aveam să aflu că era un elicopter după sunet. Am mers și cu ăsta cam tot atâta. În fine coboară  și după ce atinge pământul, se și repeziră să mă scoată afară. Am mers oleacă, după care se auzi iar o ușă grea metalică deschizându-se. Mă împind înăuntru și îmi scot cagula. Mă trezesc într-o încăpere mică de 2 pe 2 m. Singura mobilă era un pat de fier de campanie, cu o saltea cu numele.

-Dar alt pat nu ați găsit, că o să mă doară toate oasele.

-Uite la el! Mai e și pretențios.

-Poate îmi aduceți acu ceva de mîncare că...

-Da știu, ție foame de lup...râse sergentul. Abia acu am observat că dispăruse căpitanul.

    Inchid ușa în urma lor, lăsându-mă singur și cu gândurile mele. ”Ce era de făcut? Nina mea nu știe că m-au mutat și nici eu nu știu unde sunt. După cât am mers se pare că am părăsit orașul.” ” Nina unde ești? Scapă-mă de  aici?” încerc eu să comunic cu Nina telepatic. Dar Nina nu răspundea. Taci că e bine. Mai bine nici că nu se putea. Oare ce au de gand cu mine? Mă pun pe pat, cu gândul să mai trag un pui de somn. Dar salteaua îmi rodea spatele. Mă scol și o îndoi în două, făcând-o un pic mai groasă. Ei acu era altă viață, nu tot așa de bine ca acasă, dar se putea spune că totuși se chema că e o mini saltea. O așez pe pat și o pun cât să-mi ocupe juma de pat. Mă pun pe spate pe ea, lăsînd picioarele să atârne jos. Așa în sfâșit am adormit. Cred că era ora 10, când mă trezi niște voci, ce se auzeau de pe hol. Cineva îmi deschise ușa și în cadrul ei văzui pe sergent, capitan și Colonelu.

-Bună Dimineața! Cum ai dormit? Aaa! Dar văd că te-ai descurcat!

-Cum să dorm? Asta e saltea? De ce nu dormiți voi pe ele? Zic eu supărat.

-Ei lasă, că nu mai stai mult aici.

-De mâncare nu aveți? Că de ieri la prânz nu am băgat nimic în gură.

-Ai răbdare. Toate la timpul lor.

-Hai poți ieși afară.

-Gata îmi dați drumul? Era și cazul...

-După cum am spus, toate la timpul lor.

    Mă petrec afară. După vreo două colidoare, intrăm într-o altă sală mai mare, cu o masă mare într-o parte la perete, care pe niște scaune stăteau mai mulțe persoane. In rest încăperea mai avea niste scaune, ce aveam să înțeleg rostul în curând, și niște bănci spre peretele opus, plină de lume. Deci eram într-o sală de judecată. Începea tare bine ziua pentru mine. La apariția mea se stârni rumoare. Fiecare comenta în felul lui. Câți-va din spectatori își agitau brațele către mine, strigând ceva. Dar din cauza zgomotului, nu am înțeles nimic. În fine după ce intrară  în sală toată lumea si conducerea, juriul si judecatoarea, procesul începu.

-Rog ca inculpatul să se prezinte în boxa acuzării.

-Mă ridic greoi și mă deplasez la boxă.

-Vă rog să repetați după mine: Jur să spun adevărul și numai adevărul.  Și îmi arată și Biblia.

-Păi e adevărul, ce altceva aș putea spune?

-Vă rog să vă conformați interogatoriului și să respectați legea.  Deci spuneți: Jur să spun adevărul și numai adevărul.

-Bine fie!  Jur să spun adevărul și numai adevărul.

-Onorată instanță ne-am adunat azi aici, pentru a dezbate acțiunile acestui tânăr, nu tocmai prea ortodoxe. Ieri, pe când se afla în custodia noastră, ajutat de soție, a omorât patru din efectivele noastre, pentru a încerca să evadeze. Soția a reușit să o șteargă, lăsându-l pe acest tânăr aici. Ba mai mult, au folosit pentru a se apăra, arme necunoscute de neutralizare, omorându-ne patru oameni. Ca urmare l-am reținut, sub învinuirea de complot și folosirea de arme neconvenționale, ilegal, ce au provocat prejudicii. Dăm în continuare cuvântul acuzatului.

Îmi dreg glasul și încep:

-Onorată instanță!  Ieri eram la  bucătărie, încercând să mâncăm. Tocmai atunci cineva bătea la poartă disperat. O trimit pe soție, să vadă cine e. Ea se duce și cum întârzia destul de mult, m-am hotărât să ies și eu la poartă, să văd ce este, sau cine este, și ce vrea. Când ajung la poartă, tocmai niște oameni cu cagule, au băgat-o forțat într-o mașină, care a demarat în trombă.  Mi-am adus aminte de aparatele de emisie-receptie, și am încercat să i-au legătura cu soția. Întâi mi-a răspuns ea, după care cineva i-a smuls aparatul, și mi-i s-a adresat, spunându-mi, că dacă nu vin la ora x în centru cu 1 000 000 de euro, nu o să o mai văd pe soție.

După asta se stârni iar rumoare. Dar judecătorul înterveni:

-Liniște în sală.

După care mi se dădu iar cuvântul:

-Continuați!

-Păi ce ar mai fi de spus? La 4 am ieșit și m-am dus la adresă. Acolo am pățit ca soția, mi-au pus o pungă în cap și m-au băgat forțat într-o mașină. Apoi au plecat cu mine într-o locație necunoscută. După aproape o juma de oră, mașina a oprit și m-au dat jos întrând într-o încăpere, nu știu unde. Mi-au dat punga de pe cap jos, și unu din ei, cred că șeful, a început să mă descoase, în privința banilor, că de ce nu i-am adus. I-am spus că eu stau cu curu pe o comoară și nu am de unde să le dau atâția bani. Am încercat să le abat atenția și să câștig timp, spunându-le că aș avea ceva bani la CEC. Dar am văzut că cu ei nu e de glumit. Intre timp apare un căpitan, cunoștință veche de la Herculane, și a început și acesta să mă descoase. Am cerut să o văd pe soție. Unu se duce și mi-o aduce. Am întrebat-o dacă e bine, sănătoasă și știind cu cine am de a face, am încercat să ne apărăm și să evadăm. Asta e tot onorată instanță.

-Poate ne spuneși cum l-ai doborât pe căpitan și pe acel soldat din pluton. Iar pe unu din cei doi, l-ați făcut knocaut.

-Simplu! Nina l-a atact cu o lovitură de karate. E maiestră. Are centura neagră 9 DANI.

-Da, dar în urma verificării stării cadavrelor, am observat că corpul prezenta anumite arsuri.

-Nu noi le-am făcut. Poate le aveau mai demult.

-Amândoi odată? La o examminare atentă s-a descoperit  că cei trei au decedat. Iar unu era leșinat. Spuneți că ați mai avut tangențe cu căpitanul care v-a chestionat. Unde s-a întâmplat asta și când?

-Acu doi ani am fost cu bunul meu prieten la statiunea Herculane. Venisem cu gândul să se recupereze. Suferea de o paralizie la mâna stângă. Eram în incinta hotelului, iar tovarășa de la recepție nu i-a plăcut discuția cu prietenul meu, care vorbea despre Univers, stele, constelații, și alte planete. Așa că a chemat autoritâțile, fugărindu-ne de la hotel. Cam asta e tot.

-Faptul că ați omorât trei oameni, nu te putem ierta, iar sentința e de 20 ani de închisoare.

-Va să zică, pentru faptul că mi-au cerut bani, că m-au șantajat, că m-au răpit  pe mine și pe soție, că ne-au bruscat, că dacă eram acasă nu se ajungea aici, tot noi suntem vinovați? Ei la ce aliniat se încadrează.

-Pentru faptul că nu sunt în viață si nu mai au cum să se apere, au dreptul la clemență prin neprezentare. Ședința a luat sfârșit. Sentința este definitivă și irevocabilă.

-Mă uit speriat la judecător.

-Dar domnule  judecător. Cel leșinat ar putea confirma versiunea mea. Că a fost și el de față atunci. Că era unu din cei doi care mă răpiseră. Pe el de ce nu-l audiați? In sală se stârni iar rumoare. Se formase două tabere. Unii țineau cu mine, iar alții cu judecătoarea.

-Este încă la spital. Nu poate vorbi. Ei! Liniște, că evacuez sala!

     Dar iată că apare Nina mea, care se apropie de mine, și înainte ca oamenii legii să-și dea seama ce se petrece, dispărem din raza lor vizuală.

 

 

5.

 

”Aterizăm”, ca să spun așa, la 50 de metri de clădire.

- Uf Nina! Credeam că nu mai apari.

- Cum să nu apar, puișorul meu drag. Păi cum să te las în gura lupului?

- Aștia, m-au condamnat la 20 de ani de închisoare. Mi-au pus în cârcă si pe cel lovit de tine. E inconștient încă la spital.

- Foarte bine! Așa-i trebuie.

- Bine, bine, dar mi l-a băgat pe listă. Ce facem acu? Că acasă la mine nu mai am curaj să mă duc. Cred că deja mă așteaptă cu fanfara!...Mai bine nu mai plecam de acolo. Aici Nina, nu mai este de trăit. Ce asta e viață? ...Astă-i trai?...

- Nu-ți face griji degeaba, Mr Marin! Că îmbătrânești degeaba si degrabă...Fii mai optimist!

- Da știu, pentru tine... îi aplici o figură de karate și, gata cu el. Apropo, cum l-ai lovit pe ăla, că cică  e la spital în comă. Nici la proces nu a venit. Poate mă mai salva ăla...

- Puțin probabil.

- Hai zi ce facem? Tragem o fugă până la noi? Eventual poposim în curtea vecinului. Și pândim de acolo de după gardul lui, la noi în curte.

Nici nu sfârșii  bine vorba, că ne trezim amândoi la vecin în curte. Curtea vecinului era pustie. Pe când pândeam la noi în curte, se aude o mașină de poliție, cu semnalele sonore active.

-Ce proști! Aștia până nu scoală tot cartierul, nu se simt sătui. Vor să prindă peștele mare cu gălăgie.

În fine mașina oprește la mine în poartă. Din ea coboară Colonelul, căpitanul, sergentul și încă cineva necunoscut. Cred că vreun șef de-a lor.  Încearcă poarta. Văd că opune rezistență. Până la urmă se unesc toți patru, si îmi scoate poarta din țâțâni. Întră încet, pășind rar, desfășurati în poziție de luptă, ca în filme. Sergentul și cel nou, se apropie de bucătărie. Căpitanul intră în casă. Colonelul stă afară așteptând. Nina mea profită că aia intrară în casă și îndreaptă spre Colonel raza ucigătoare a paralizatorului. Rezultatul, Colonelul căzu jos fără suflare. Ăia mai zăboviră o vreme la bucătărie, ca și cel din casă.

-Da ce fac ăia acolo Nina? S-au pus cumva la masă. Cred că le place mâncarea ta, zic eu zâmbind.

-Dar văd că nici cel din casă nu se grăbește să iasă.

-Hai peste ei. Mă duc numai eu.

-Stai Nina, Nu! Dar era prea târziu Nina dispăru în casă. Auzii o eclamație de uimire de la cel din casă, urmată de o bufnitură. După aia aud alte dialoguri în bucătărie.

-Da ce faceți stimabililor aici? Cum vă permiteți să-mi călcacți domiciliul? Și v-ați pus și la masă...E bună mâncarea?

-Da e foarte bună doamnă... Nu am mai mâncat așa ceva bun de multă vreme.

-Da voi credeți că eu am făcut mâncare pentru voi?

Curios să văd ce o să se întâmple, sar gardul și mă apropii și eu de  bucătărie. Cei doi erau la masă. Când sergentul dă cu ochii de mine și exclamă.

-Aveți grijă domn căpitan, s-a întors infractorul...

Dar Nina profită de surpriză și descarcă către sergent o salvă, doborându-l la pământ. Cel nou, vrea să fugă, încercând să mă ocolească. Dar un picior de al meu pus de-a curmezișul, făcu ca ăla să atingă pământul cu viteza G. Așa că Nina se ocupă imediat și de el. Și el avu aceiași soartă.

-Ce ai făcut Nina, numai pe ăștia nu-i aveam aici ca martori. Asta îmi mai lipsea. La cei patru o să-mi mai bage și pe ăștia trei.

- Nu-ți face probleme Marinel. Scăpăm și de ăștia trei imediat.

     Indreptă iar raza aparatului spre ei și aceștia se volatiză. Apoi mergem în casă, să vedem ce și cum. Căpitanul stătea jos întins, fără suflare. Și pe acesta îl făcu Nina dispărut. Răsuflai ușurat.

 -Hai Nina la masă, că îmi este o foame de lup.

Ne îndreptăm către bucătărie. Dar tonul unui aparat de emisie – recepție mă făcu să mă opresc.

 -E aparatul unuia din ei. Cred că a străinului.

-Foarte bine o să-l confiscăm. Abia știm ce vor face.

Ne așezăm la masă. Am mâncat în liniște. Ne apucasem și de felul 2, când iar se auzi sirenele unor mașini.

 -Să-mi trag palme, nici la masă nu mă lasă. Hai Nina să o ștergem.

-Cu ăștia nu mai este de glumit. Vine furtuna, Ce furtună...Uraganul Nino...!

-Nu e nimic, repetăm operațiunile din nou. Hai la vecin în curte.

 Și înainte, ca să mai zic ceva, Nina mă teleportă și pe mine la vecin în curte.

 -Nu cred că este o idee bună. Aștia o să controleze toate curțile.

Și avui dreptate. Deja trupele antitero se desfășurară de la capătul străzii venind încoace spre noi. Câteva porți și garduri se prăbușiră inerte la pământ. O parte din ei intrară cu forța în curți. Câți-va oameni vociferară protestând. Dar nu fură luați în seamă.  Dar armele îndreptate spre ei îi făcură să tacă. Când ajunseră la noi, Nina abia îi aștepta. Apăsă pe niște butoane și o ceață ne învălui. Acum eram la adăpostul ceții. Nu ne puteau vedea nimeni. Între timp 9 soldați invadară curtea noastră.  Doi intrară în bucătărie și doi în casă. Cum ăia din bucătărie întârziau, Nina zice:

    -Probabil că și la ăștia li s-a făcut foame. Apoi să creadă ei că eu m-am strofocit, ca să fac mâncare pentru ei. O să plătească cu vârf și îndesat.

Se teleportă în bucătărie. Se auziră un vaiet, apoi liniște. Adormiră cu capetele pe masă. Cei din curte nu sesizară pericolul. Abia când ieșiră și cei din casă, în curte, nevăzându-și confrații, se alarmară și ei. Se precipitară către bucătărie. Îi găsi pe amândoi cu capul pe masă. De parcă dormeau. Unu  le luă pulsul. Asta făcu ca să bage spaima în ei.

    -Domnu sergent, nu știu ce au. Parcă dorm...

    -Cred că tu dormi.

Dar se convinse și el. Apelă la aparatul de emisie, transmițând problema. Nu știu ce au discutat, că am văzut că se retrag din curte și ocupă toată strada, în așteptare. Îi luară și pe cei doi.

    -Eu zic Nina că pentru azi ajunge. Mai mâncăm și restul? Nu de alta dar cred că mâine o să trebuiască să faci altă mâncare, că pe asta au păpat-o ăia...

Ne ducem la bucătărie, fără să simtă cei cu pricina, prin intermediul undelor. Când intrăm văzui că oala de sarmale se golise. Mai erau ceva în farfuriile celor doi. Nu terminase-ră nici ei de mâncat.

    -Vezi Nina ce rea ești, nu i-ai lăsat pe bieții de ei să termine măcar de mâncat, zic eu râzând.

Dar zgomotul altor mașini, mă întrerupse din veselie. Apărură alte patru  mașini la noi în poartă. Deja lumea ieșiră la porți, atrași de soldați.

    -Ce fac Nina ăștia? au de gând să se mute la noi? Păi să le cerem bani pentru chirie.

 Pentru orice eventualitate, ne făcurăm iar invizibili în curtea vecinului,  curioși să vedem ce o să se mai întâmple.

 

 

 6.

       O ambulanță opri la poartă. Din ea coborâ două cadre medicale cu o targă. Se duse la bucătărie și îi luă pe cei doi amărâți. Apoi toate mașinile plecară, lăsând zece soldați flancați la poartă. Patru din ei pătrunse-ră în curte.

-La ăștia li s-a urât cu viața, zise Nina. Aș putea să-i fac să dispară.

-Păi lasă-i. Nu-i mai omorî.

-Și ce facem stăm cu pază la poartă? Nu-i omor, numaii fac să dispară.

-Și mâine sau peste 3 ore, vin alții și-i înlocuiesc. Nu mai scăpăm de acu de ei. Poate dacă plecăm...Dar o să ne prade casa...Iar nu-i bine. La ăștia te poți aștepta la orice...

-Păi vezi! Cel mai bine ar fi dacă m-ar ajuta Kurt.

-Cum să te ajute?

-Păi venea el și făcea să dispară toți soldații și casa...

-Și casa?

-Da rămânea teren gol. Așa nu mai aveau motive să ne mai caute.

-Și de ce ar trebui să-l chemi pe Kurt? Ce fără el nu se poate? Poate are și el treabă pe acolo. Îl deranjăm pentru atâta lucru...

-Teleportorul meu e limitat în energie. Mi-ar trebui o energie mai mare...

-Păi i-a legătura cu el și spunei de starea noastră si prin ce am trecut...Poate are el altă idee.

-Da, dar pentru asta îmi trebuie aparatul de emisie. Unde este?

-Păi nu ți l-am dat ție?

-Aparatul nu!

-Atunci înseamnă că a rămas la ăia. Bine că mi-a venit ideea de a lua și cele două aparate, că altfel aici ne putrezeau oasele...

-Înseamnă că o să încercăm să ne descurcăm singuri.

-De ce? I-a legătura telepatică cu el.

-E prea departe, nu cred că merge.

-Încearcă!...

O văd pe Nina că se concentrează, de ziceai că acu o să-i crape capul...

-Ei, mai ușor, deja aud cum îți fierb ”creierii”...

-Nu merge Marinuș. Aici în stradă o să rămânem.

Din când în când, mai dădeam o raită la gard, pândind pe soldați, care parcă erau stane de piatră, și dornici de a păstra consemnul primit.

-Auzi Nina, nu poți să-i faci să adoarmă cu toții? Vreo 8 ore, dacă se poate. Până mergem în casă și să văd ce aș mai putea recupera. Propun să ne mutăm la țară pe undeva...

-Și casa?

-Las-o! O să mai vedem noi după aia. Că nu o s-o demoleze, cred...

-Bine Marinuș. Dorința îți este îndeplinită.

Și văzui rezultatul intervenției Ninei. Toți se întinseră pe jos, care pe unde au apucat, sforăind  care mai de care. Prilej ca  noi să intrăm în casă.  Mă pun pe pat. Mă tot gândeam. Unde să te duci cu cățel, purcel? Vorba vine, că din aceștia nu am. O groază de lucruri. Numai vechituri. Dar măcar hainele...actele...Și unde să mă duc?...Stăteam așa pe pat. Nina, după ce cotrobăi prin bucătărie, veni și ea în casă aducându-mi o cafea.

-Nina! Ești o forță! Chiar voiam o cafea.

O pune pe masă. Cum era încă fierbinte, o mai las să zăbovească.

-Vezi că frige!

-Da Nina am văzut și eu.

Pe când așteptam să se răcească cafeau, iar aud o mașină. Câteva voci contrariate răsunară în deplin dezacord cu cele văzute.

-Ce faceți aici? V-am lăsat să păziți, nu să dormiți.

-Deschide poarta și îi văzură și pe ceilalți patru sforăind. Asta îi făcură să fiarbă de mânie.

-Ce dracu au? I-a apucat pe toți somnul? Sergente trezește-i!

-Nu pot domn Maior. Dorm duși, de parcă au luat pastile...

-Ce pastile tâmpitule. De unde?

-Păi eu știu? Or fi luat ceva...

-Păi toți zece? Asta e mâna lor. I-a du-te în casă. Poate sunt și ei acolo, și dorm...

Când auzi Nina, ne făcurăm nevăzuți. Sergentul întră în casă și raportă nevăzând pe nimeni.

-Raportez că nu e nimeni aici.

Tot rotindu-și ochii prin casă descoperi pe masă ceașca mea cu cafea. Se duse la masă și luă ceașca cu gândul să guste și el din ea. O duse la gură și sorbi lacom din ea. Dar fierbințeala ei, îl făcu să sară în sus. Își arse buzele și gura.

-Domn Maior, am găsit aici pe masă o ceașcă de cafea, și are în ea cafea fierbinte...Cred că abia e făcută. Inseamnă că ei sunt pe aici...

-Și precis ai băut din ea, zise maiorul intrând  și el în casă.

-Da, am luat o gură...și m-am mai și fript...

-Ia să vedem dacă e bună, zise maiorul, sorbind și el cu înghițituri mici.

În timp ce bea cafeaua, Nina își făcu iar de lucru la aparat și maiorul căzu jos, adormind și el fără vise...Speriat  sergentul dădu să iasă afară, ca să alerteze și pe ceilalți ocupanți ai mașinii. Dar nu mai apucă. Căzu și el în apropiere de prag. Văzând cei din curte că nu mai iese nimeni, se buluciră și ei în casă. Rezultatul? Nina mai adormiră încă câți-va. Ne teleportăm la bucătărie.

-Nina!...

 - Da știu Marinuș, încă o cafea la mine zboară... că pe aia nu ai apucat-o... râse Nina.

 - Văd că știi lecția. Hai apucă-te mai repede, că ăștia îs mai rău decât gândacii de bucătărie. Dau năvală cu sutele...

În acest timp urmăream strada și poarta, ca să nu care cumva să mai vină cineva. Cum pândeam poarta, îl văd pe vecin că intră în curte. Ies la vedere în pragul bucătăriei, și îl strig pe vecin. Acesta mă aude și se îndreaptă spre mine. Intră și îl poftesc la masă.

-Uite  ai venit la fix. Nina mea acu face cafeaua. Sper că nu te superi dacă bei cu mine o cafea...

-Nu mă supăr, dar nu înțeleg nimic...Ce atâta tevatură la voi, atâția soldați... văd că unii sunt pe jos...Îs morți?

-Nu vecine îs morți de beți. Le-am dat să bea, și au adormit cu toții...

Între timp cafeaua era gata. Nina o pune în cești. O lăsăm în liniște să se mai răcească.

-V-am văzut și în curtea mea...continuă vecinul.

-Păi vecine, hai să-ți spunem. Ăștia au venit cu gândul să mă i-a în armată, și eu nu vreau. Am încercat să mă ascund la tine în curte. Dar văd că nu a fost chip...

-Mă apuc de cafea. Vecinul îmi urmează exemplul, urmărindu-mă curios.

-Și de asta îi adormi? Nu se lăsă vecinul.

-Păi ce să fac și eu...

Când mai aveam o înghițitură, aud iar alte mașini. Cred că se alertase, văzând că nu mai răspund superiorii.

-Vecine te las aici oleacă, că noi mergem în fundul curții, că avem oleacă de treabă. Eu întâmpinai pe cei noi veniți, și nu le spune de noi. Zici că ai venit așa la noi în trecăt. Că nu știi nimic de noi... Da?

-Cum zic tu vecine...

Și înainte ca el să observe ceva, noi ne făcurăm iar nevăzuți.

Cei de la poartă intrară în curte ezitând. Nu înțelegeau ce-i cu soldații adormiți. Câți-va intrară și în casă și în bucătărie.

Un maior și un sergent dorm aici în casă, țipă unu.

-Aici la bucătărie, nu e nimeni, țipă altul.

Un locotenent se apropie în fugă de casă. Intră și el ca să se convingă.

-Luații și pe ăștia doi de aici. Cineva se joacă cu noi...Lasă că aflăm noi. 

După ce ies din casă locotenentul dă cu ochii de vecin, care ieșise flancat de alt sergent din bucătărie.

-Ce  e cu dumneata aici?

-Păi ce să fie...venisem la vecin... Nu știam că nu e acasă...

-Și asta îți dă dreptul să îi violezi domiciliul? Ai venit ca să-l prăduiești? Luați-l și pe el, completă locotenentul. Să dea o declarație. Să mă aștepte până vin și eu. Apoi tot alaiul se porni. Nu mai rămăsese nimeni. Încet, încet, dispărură si locatarii de pe la porți și ”bisericuțe”.

-Crezi că a fost o idee bună, să-l inviți pe vecin, având în vedere situația actuală...O să se complice treburile. Nu m-ar mira ca până la urmă să te vândă și pe tine Marinuș...

-Ești o pesimistă incorigibilă, Nina!

 

 

 7.

Când toți fură afară în stradă, locotenentul dădu ordinul să se părăsească strada de trupe. Toți se îmbarcară în mașini și demarară în viteză. Vecinul era și el într-o mașină cu locotenentul.

-Ai să spui totul. Ai să-mi spui și laptele care l-ai supt de la mumă-ta!

-Domule, eu nu am nici o vină, încercă vecinul să se dezvinovățească.

-Lasă, că ajungem noi la secție și după o noapte petrecută la noi, o să spui tot.

   Mai merseră preț de o juma de oră. Când mașinile opriră în fața unei clădiri impunătoare, ce prezenta foarte multe etaje cu  ferestre, și bineînțeles zăbrelite, că nu putea să se strecoare nici o vrabie, darămite un om.

    Se dădură jos toată lumea. Vecinul împins de la spate de  un sergent, și flancat de alți trei soldați cu armele automate pregătite, a trage în orice moment, intrară în clădire. Sergentul îl duse într-o cameră mică și pustie, care avea un singur pat, din fier, cu niște resturi de covoare de iută pe el. Sergentul deschise ușa și îl împinse cu greață pe vecin înăuntru, mai mult îmbrâncindu-l. Asa că ateriză fără voia lui lovindu-se  de pat, unde se opri căzând cu nasul pe el. Se ridică greoi și încercă să se așeze pe pat, în timp ce sergentul fereca sârguincios ușa, să nu care cumva să evadeze și el. Mai știi? Și așa petrecu vecinul, restul zilei și noaptea în cameră. Încercase să doarmă, dar starea patului îi făcea imposibilă aceasta.    

    După o juma de oră îl durea tot corpul. Se zvârcoli de câteva ori, fără succes să poată dormi. Într-un final doborât de oboseală, pe la 3 dimineața ațipi și el.

    Se făcu dimineață. Zgomotul unor pași și uși trântite, îl trezi pe vecin. Abia acu se dumerii unde se afla și ce voiau de la el.  Ușa se deschise și același sergent intră spectaculos în incintă, agitând zâmbind un baston cu mâner de cauciuc. Ca să fie mai convingător, îi aplică vecinului câteva lovituri peste coaste. Acesta icni de durere.

-De ce dai domule? Ce v-am făcut? Ce aveți cu mine?

-Ia uite la el! Mai ai și curaj să comentezi? Hai la domn locotenent, că abia te așteaptă.

Îl scoase mai mult cu forța și tot timpul împins de la spate. După ce străbătu un hol. Coborâră undeva la subsol. Mai merse iar pe un coridor, unde după câteva minute  sergentul se opri în dreptul unei alte uși. Ciocăni. Cineva îi răspunse:

-Da! Intră!

Când ușa se deschise, vecinul văzu la o masă câți-va ofițeri și soldați.

-Intră domnule vecin. Intră și i-a loc la masă.  Sergente, dă-i  niște coli albe și ceva de scris. Vei scrie tot. Cum l-ai cunoscut, de când îl cunoști, pe acel tânăr, vecinul tău, pe soția lui...etc...

-Și dacă spun tot, îmi dați drumul acasă.

-Tu scrie... și mai vedem noi. Dacă declarația ta corespunde realității îți vom da drumul. Numai ai grijă, că sunt cu ochii pe tine. Să nu încerci și tu să faci vreo prostie că apa te ia.

Trecu  două ore și vecinul încă mai scria. Din când în când locotenentul, se mai ridica și se uită în spatele lui, la ce scria. Apoi se plimba prin cameră. La un moment dat se opri și spuse:

-Da tu ce faci îmi scrii un roman?

 -Păi nu ați vrut să vă scriu tot?

 -Bine continuă, zise el și ieși afară.

Între timp  cei din cameră rămaseră atenți, supraveghindu-l pe vecin. După două ore se întoarse și locotenentul.

-Ei! Gata?

-Gata domnule!

-Dă-mi hârtiile să le citesc.

Când luă  cele 12 coli albe de hârtie, locotenentul se sperie.

-Da văd că ai scris romane...Bine o să le studiez...Sergente!

-Da! Să trăiți!

-Du-l înapoi în celula 13.

-Da ! Să trăiți!

Sergentul îi făcu semn vecinului cu bastonul să se ridice. După care părăsiră camera.

Locotenentul îi expedie și pe soldați afară.

Rămas singur își dedică restul timpului citind declaratția vecinului:

” Declarație! Eu subsemnatul, Ion Ion, frate geamăn cu Ion, care a decedat anul trecut în octombrie, declar următoarele.  La început Ion stătea cu părinții la adresa strada Narciselor nr 8.  Fratele meu Ion, a locuit cu părinții o vreme de 10 ani. După aia sau stins. Casa i-a rămas moștenire lui Ion. Din când în când mai veneam și eu în vizită la Ion, fratele meu geamăn.   Pe acel tânăr în persoana vecinului, l-am cunoscut în urmă cu 10 ani. Era un băiat liniștit la locul lui. Și lui îi murise părinții, rămânând singur. Dar acu doi ani, Și-a adus, de unde, nu știu, o  fată. M-am gândit că i-o fi venit vremea să se însoare. Chiar se gândea fratele meu, că mai are și el cu cine schimba o vorbă. La început o vreme a mers bine prietenia lui cu Ion fratele meu geamăn. Dar cu timpul soția lui, dacă e să mă exprim așa, devenise agasantă rea, năzăroasă, gata de ceartă și bătaie. Cum fratele meu avea în curte în apropierea gardului un pom, se urca aproape zilnic în el, pândindu-l pe vecin și soția acestuia.   De câteva ori am fost și eu martor la unele evenimente. De bunăoară am asistat la o ceartă între soția vecinului și fratele meu. Fratele meu cum stătea mai toată ziua cocoțat în copac, îi vedea toate mișcările. Într-o zi se auzi un zgomot puternic și ciudat. Cerul se lumină puternic, și o lumină orbitoare lumină preț de câteva secunde curtea. Când fumul se risipi, văzui un alt om, care ieșise dintr-o groapă făcută de un obiect, o navă ceva.  M-am mirat profund. Întâi am crezut că ne invadaseră extratereștrii. Au trecut câteva zile, unde au lucrat toți trei la repararea navei. După ce au reparat-o, s-au suit toți în ea și au dispărut o vrem de 6 luni de acasă. Târziu aproapae după un an au revenit iar. Atunci a avut loc primele evenimente gustate de Ion, fratele meu. Într-o zi pe când era cocoțat în pom, îl zări soția tânărului vecin. Aceasta comentă:

-Da ce faci acolo? Stai precum păsările cocoțat în copac? Ce faci ne spionezi? Altă dată să nu ne mai spionezi. Apoi mai apucă fratele meu să vadă cum îndreaptă un obiect către dânsul. Din obiect țâșni o dâră de lumină, ce îl atinse pe Ion. Acesta se rostogoli din creangă în creangă și căzu inert la pământ. A stat acolo până seara târziu. Apoi a intrat în casă și a adormit buștean trei zile. Odată am dat cu ochii de el și dormea.  Altă dată au avut o altă ceartă cu Ion iar cu soția acestuia.

Cum locul lui nu și-l părăsea, soția, îl văzu iar și începură comentariile:

-Ce ai cu mine mă-i muiere? Îi zice Ion vecinei.

-Muiere? Pe cine faci tu muiere? Ce eu sunt muierea ta?

Atât i-a trebuit femeii. Iar l-a adormit alte trei zile.

După alte zile, iar au dispărut din ograda toți trei. După alte săptămâni, sau întors cam în grabă, dar  aici îi aștepta un pluton de armată în frunte cu-n căpitan. La vedera lor, cei doi au ripostat cu niște arme curioase, din care ieșeau un jet de lumină. Chiar dacă soldații trăgeau cu automatele, ei au fost mai iute și i-a anihilat, lăsându-i lați jos. Apoi iar au dispărut o vreme mai multă. S-au întors chiar când fratele meu Ion, s-a stins. În locul lui am rămas eu Ion  Ion. Cum noi doi semănam izbitor, nu au băgat de seamă că eram fratele lui Ion. Dar avea în curând să se apargă toate oalele în capul meu, crezând că eu aș fi Ion. Într-o altă zi, iar s-a supărat și a aruncat cu o oală în capul lui Ion. Acesta se prăbuși inert. Așa că nici eu nu am scăpat de adormit.  Apoi au venit acum câteva luni iar. I-am auzit vorbind despre o conferință de pace ce s-a ținut la Washington, în America, unde, cică,  au fost și ei prezenți. Iar au dispărut o vreme și s-au întors acu câteva zile. Mai prezis 2 zile. După care au venit iar armata la ei, și iar a început războiul. Tot ei i-a adormit și pe restul de soldați.  După care m-ați luat la voi. Asta îmi este declarația pe care o semnez. Ion Ion.”

 Aici locotenentul se opri din citit, cugetând. Dacă tot ei sunt aceleași persoane cu care armata s-a confruntat la Herculane, la Mangalia, unde a venit și Președintele? Da, curioasă poveste. Dar și greu de crezut.

Deodată ușa se deschide și în prag apare căpitanul însoțit de primul sergent de la Herculane.

 Locotenentul luă poziția de drepți.

-Ce faci aici locotennete? În loc să ei măsuri să-i prinzi pe cei doi, tu stai bine mersi aici și citești...? Ce sunt aceste hârtii?

-E declarația vecinului acelui tânăr, unde stă împreună cu soția lui. L-am adus pe vecin și a povestit aici tot.

 Căpitanul își aruncă și el ochii într-o doară pe declarația vecinului. Citi pe sărite câteva fraze.

 -Bine! zise căpitanul Te felicit! Cu ajutorul  acestui Ion Ion, o săi prindem pe acești asasini periculoși.

-Dar domn căpitan, ceva nu înțeleg,

-Ce?

-Am auzit că după intervenția celor doi asupra dumneavoastră si a celor soldați, ați fi murit.

Nu eram mort locotenebte. Dar au arme străine, care induc somnul 3 zile. S-a trezit toată lumea, mai puțin  cel atacat de femeie. Este și acu la spital.

-Asta înseamnă că dacă nu a murit nimeni, le putem comuta pedeapsa, într-alta mai ușară. Că nu au omorât pe nimeni, numai v-au adormit. Excelente arme. Aș vrea și eu să dorm, că de câteva luni, nu mă mai prinde somnul.

-Se rezolvă! Zise căpitanul râzând. Te trimit la sediul lor din stada Narciselor  nr 10. În caz că îți scapă, te alegi și tu cu un somn de 3 zile.

-Numai să nu se răzgândească, și să-mi-l prelungească mai mult, sau de tot...zice speriat locotenentul.

 -Cum ți-o fi norocul!...râse căpitanul. Trimite-l pe vecin aici acu.

Locotenentul chemă pe sergent și îi porunci să-l aducă imediat pe vecin. După câteva minute ușa se deschise iar, și în încăpere intră sergentul cu vecinul. De data asta fără cătușe.

-Uite, zise căpitanul, pentru purtare frumoasă și declarație mai mult decât completă, te trimitem acasă.

-Dar pe jos, unde sunt?

-Nu! Cu mașina domnule. Misiunea matale, e să spionez mai departe  ce fac ei acolo, cine vine, cu cine se întâlnesc, ce mai pun la cale...Înțelegi matale. După care la trei zile vom veni să te luăm să ne  mai dai de veste. Da?

-Cum credeți! O să încerc. Dar cu muierea aia... E cam nebună. Vede și află tot. Mă cam sperie prezența ei. M-au adormit multe zile...

-Gata ! Încheie căpitanul. Sergente îl duci cu mașina pe strada Narciselor la nr 8. S-a înțeles?

-Da ! Să trăiți!

 

8

 

- Ce e de făcut Nina? Cum mai scăpăm de ăștia?

- Păi cred că singura soluție, e speranța în Kurt.

- De ce în el? Altă variantă mai apropiată, n-ai găsit? Eu aș fi rămas bucuros aici pe Pământ la mine acasă...nicăieri nu e mai bine decât acasă la tine... dar dacă nu se poate altfel...? O să ne mutăm la ei pe planetă.

- Nu la asta mă gândeam. Ci la un alt aparat. Poate ne împrumută unul.

- Ce aparat Nino? Iar vrei să dăm de belea. Ție  cred că îți convine, dar eu m-am cam săturat, să mai dorm la ăștia pe ”somierele” ălea de lux, cu puf...Dacă ai știi...

- Ei și tu...Poate te trezești în vreo stațiune ceva...

- Lasă că nici cele din stațiune nu sunt de lux. Am întâlnit acolo paturi vechi, care scârțiau toată noaptea, de fiecare dată când voiai să te întorci. La unele erau rupte picioarele, și personalul puse sub picioare cratiți și oale...Ce mai... Sub orice critică...Ce să  împrumutăm de la Kurt?

- Ei vezi, dacă nu mă asculți până la capăt...Au făcut ei un nou prototip, un aparat care  îndreptat spre tine, te poate face să uiți de tot și de toate. Dacă le ”probăm” pe ăia, o să scăpăm de grijă... cel puțin o vreme.

- Nina! tu nu ai gânduri proaste. Dar cum acel, sau acele aparate sunt foarte departe... Cum ajungem la ele? Doar dacă nu-i dai un telefon lui Kurt, să ne aducă și nouă unul.

- Ți-am spus că nu pot lua legătura cu el, cel puțin deocamdată. Așa că facem noi unul...

- Cum așa deodată?...După ce schemă? după ce proiect? De unde materiale? Cred că nici nu ai să găsești așa ceva pe la noi, chiar dacă e să mergem și în China...sau poate Japonia...Și cred că ar și costa o groază de bani. Iar eu la capitolul ăsta...sunt la 0-0

- îți trasez ție sarcina, de a face acest aparat...

- Mie? Mă faci să râd...Mai bine aș face Mașina Timpului. Cred că asta ar avea mai multe șanse de izbândă...

- Te îmbeți cu apă rece...

- De ce ? În primul rând aș face rost de bani. Joc la Loto sau Pariuri, să zicem, mă duc cu o zi –două înainte, apoi mă întorc.. și gata! Le umflu banii...

- Fals!...

Dar Nina nu mai continuă. O altă mașină se îndreptă pe strada noastră la numarul 8, la vecin. Mașina se oprește și coboară vecinul bine mersi, fără nici măcar o zgîrietură. Se duce glonț la poartă o deschide și intră. În urma lui mașina dispăru.

-Se pare că a luat sfârșit pentru vecin, interogatoriul, la care cred că a fost supus.

-Da pentru el... Cred că... Am o bănuială. Apropo de ce ți-a, zis eu mai devreme. L-a lăsat la vatră, cu un motiv. Vor ăia, ca vecinul să ne spioneze. Altfel nu văd. Nu ți se pare curios că nu se mai sinchisesc de noi, așa deodată. Un motiv este sigur. Nu e nimic, o să-l testez. Cu telepatia mea, o să-mi spună tot. Și câți dinți avea cănd l-a făcut mă-sa.

-Păi nu avea...Mă rog, studiază-l, testează-l, dar numai nu-l mai omorî sau adormi.

-Las pe mine. Ia să te duci mai târziu la vecin și să-l poftești la noi. Îi zici că te plictiseai și vrei să joci cu el o partidă de table.

-Bine o să mă duc, asta ca să-ți fac ție plăcerea.

Între timp Nina, își tot făcea de lucru pe afară, doar, doar, o da cu ochii de vecin. Dar acesta întârzia, să-și facă apariția. Ori era prea obosit și s-a culcat... ori o să aplice stratagema  mai târziu...

-Nina, dar noi nu mai mâncăn azi? Că ăștia ne lăsară fără mâncare.

-Păi și ce ai vrea să-ți fac? Că la piață eu nu mă mai duc. Vrei să mă atace niscavai delicvenți?...

-Vezi și tu. Orientează-te, cu ce ai în casă, doar ești fată mare...

- Mare?

-Ei așa vine vorba...

O las pe Nina să se descurce, în timp ce eu, profit că afară era cald, iar Soarele se pregătea de culcare. Mă întind pe șezlond și stăteam pe undeva cu gândul aiurea...Mă gândeam la propunerea Ninăi. Cum să fac acel aparat. Nici prin gând nu-mi dădea de așa ceva. Visul meu era Mașina Timpului. Și cred că nu numai al meu. Cred că dorința de îmbogățire peste noapte, a trezit în fiecare, dorința asta teribilă.  Sau poate de a reface viața cuiva, unde a îndurat numai obstacole majore, boli, depresii, accidente...Și sperând într-o altă viață mai bună...Numai că...Dar din păcate... o să mai dureze, încă foarte multe sute de ani, sau mii, ce zic mii... milioane... și nu știu dacă omenirea v-a fi pregătită să de-a piept cu ea. La prima vedere pare imposibilă de realizat. Poate doar numai cu un singut drum - Înainte. Că altă cale de întors, nu prea mai văd.  Dacă aș gasi ceva care să amplifice desfășurarea timpului...O amplificare ceva...o mărire a vitezei timpului controlată...Că acum timpul omenirii este numai într-un singur sens, dar cu viteză mică. La această viteză ar trebui să întervenim. Dar cum?...Tot gândindu-mă adormii. Era seară de-a binelea, când mă sculă Nina.

-Hai la masă puturosule! Mâncarea e gata de mult.

-Da cât e ceasul... și în ce an suntem...? întreb eu încă confuz.

E același timp de astăzi, de când te-ai culcat. Acu este ora 8. Mai ai oleacă șli te culci din nou.

      Mă scol indispus. Merg la bucătărie, unde un miros îmbietor se răspândea prin bucătărie, din farfuriile pline.

     Mâncăm. Apoi mă retrag în casă. Cu gândul să adorm mai repede, dau drumul la TV. Dar o știre, mă face să fiu atent. ” Astăzi în orașul G, a avut loc o ambuscadă la o adresă x, unde niște oameni au dus lupte cu oamenii din poliție și armată. Într-u cât, armele lor erau mai speciale, armata și poliția s-au retras, nefăcând față și lăsându-se cu victime. Nu se știe de unde au aceste arme teribile, care poate omorî omul într-o secundă.

-I-auzi Nina! Suntem la știri. Vino repede!

Nina se înființă și ea. După ce ascultă trase concluzia.

 -Da asta e mâna ălora, cu care ne-am luptat. Asta e o capcană. Întrebarea e: de unde au preluat informații despre noi? Vor să ne asalteze și presa acu...Cred că mâine ne mutăm...Adică ce mâine, acu!

 

 

9.

- Și unde vrei să ne mutăm, Nino? Că eu am numai adresa asta. Am mai fost la alte două, dar am plecat de acolo...Da stai,  una din adrese era disponibilă. Nu ai vrea să încercăm întâi acolo? O să stau cu chirie. Nici nu mai știu cine o fi proprietar, că decând am plecat mulți ani au trecut. Respectivii au murit demult.

- Și unde se află această adresă?

- Păi cam la 2-3 km de aici.

- Bine! Stai așa să încarc adresa ta posibilă...Și ne deplasăm acolo imediat.

- Stai așa, nu ai vrea să vedem asta mâine? Că acu dorm toți...

-Și dacă aștia vin acu peste noi?

-Nu vin ăștia acu, stai liniștită. Și ei dorm la ora asta. La ora asta dormea și Șherlock Holmes...

-Sherlock Holmes, detectiv partiucular britanic, care se ocupa cu investigarea crimelor...Bine o lăsăm atunci pe mâine. Să nu zici că nu ți-am spus.

Mai zăbovim noi la câte o știre, una alta, un film, după care Nina dădu stingerea.

 

A doua zi nici nu se luminase bine de ziuă, când Nina mă dădu jos din pat.

-Hai puturosule, scoală, că acu vin ăia peste noi.

-Cafeaua mea unde e?

-E pe masă are 10 minute de când te așteaptă.

-Mă apuc de ea. O sorb liniștit, cu înghițituri mici, ca să se termine cât mai târziu. Mă uiot la ceas. E abia ora 7.

-Da ce faci Nina, erai în stare să mă scoli la ora 5?

-Păi am presupus că o vei lungi cu băutul cafelei și am luat măsuri.

-Ști ceva , dacă nu mă grăbesc eu, de ce te grăbești atâta tu? Eu care am pielea în saramură, aș avea toate motivile să dispar mai repede. Nu crezi?

 -Ba da dar sunt curioasă să-ți văd eventuala nouă adresă.

-Știi ceva? Nu mai plec nicăieri. Aici stau. Nu are decțt să vină și președintele Americii, că eu nu mai plec de aici. Aici e casa mea și cu asta basta!

-Și am zis asta sorbind ultima înghițitură de cafea, cam mare, dar se duse.

-Hai că mai făcut curioasă. Dacă ține, o putem folosi ca adresă conspirativă...

-I-auzi! Dar de când o ai cu conspirativa?

-De când ai pomenit tu de Sherlock Holmes.

-Bine fixează coordonatele, dar ai grijă, aterizăm un pic mai la distanță. Cu vreo 50m măcar. Nina verifică bateriile teleportorului. Murmură ceva.

-Ce ? Să nu-mi spui că nu l-ai pus de aseară la încărcat.

-Da, dar sper să țină.

-Cred că nu ți-ai pus în gând să vin pe jos inapoi.

-Bine uite îl mai pun oleacă în priză.

După o oră Nina se declară mulțumită.

-Ești gata! Plecăm!

Ne învălui iar o ceață albă, și ne trezim nu cu 50m , cât i-am zis eu , ci cu doua strazi mai în urmă.

-Dar nu aici ți-am zis eu să venim. Mai avem de mers încă două străzi. Mă rog. Hai pe jos. Cum prima stradă ea  mai scurtă, mai aveam de străbătut încă una.

 În fine ajungem la adresă. Bat în poarta mare  grea și verde, de când o știam eu. Bate și Nina, bat iar eu,  dar nu a ieșit nimeni. Mă uit printre șipcile gardului în curte, în curtea ce am folosit-o 15 ani. Nimeni! Trece pe acolo niște oameni și mă întreabă de sănătate.

-Păi voiam să închiriem casa. Nu mai stă nimeni aici?

-Ba da! Casa a fost vândută și răzvândută mult timp. Acum noul proprietar, nu este în țară. E în Italia.

-Da, am înțeles. Bună ziua! Hai Nino, că nu ne-am procopsit. O să mai amânăm conspirația ta...

Așteptăm ca să se îndepărteze omul și ne teleportăm la mine acasă. Dar ajung numai eu. Nina mea  nu a mai apărut. Ce s-o fi întâmplat? Unde a rămas Nina?  Mă uit la ceas. Ceasul arăta ora 9. Se face 10, dar Nina mea să mai apară, pace! Mă i-au de gânduri. Ori a plecat în altă parte... Poate s-a dus să facă piața în altă parte, având în vedere...Se aud niște bătăi în poartă.

-Mă duc să văd cine e. Mă gândeam că e Nina mea.

Când deschid, în fața mea era vecinul.

-Buna dimineața vecine, îmi zice el. Ce mai faci?

-Păi ce să fac... și eu pe acilea.

-Venisem să te întreb, dacă nu ai treabă, să facem una mică. O tablă ceva...

-Păi... zic eu căutând o soluți, care nu mai venea. Nu prea îmi făcea acu mare plăcere propunerea lui.

- Bine hai că îți aduc un scaun.

Dispar din raza lui vizuală. Mă întorc cu tablele și încă un taburet, pe care aș fi pus tablele.

Le deschid, și vecinul  așază conștincios pulurile la locul lor.

-Dubla și marea face, zice vecinul.

Și dă 6-6. Dau si eu, 4-5. Mai dă el odată 5-5 Face. Dau si eu 6-6. Fac si eu. Ies din casa lui și cobor  alkte doua la intrarea în casă. Dar el dă 4-4 și face la el si la mine. Și tot așa ne-am luptat , când eu în casă, când el în cas lui, preț de  două ore. De abia am reușit să facem 4 linii.

-Asta e decisivă. Cine o i-a are o partidă, zice el.

Începem iar.

-Dar vecina nu e acsă? Mă întreabă curios vecinul.

Nu!  A plecat zic eu. Mai dau câteva gherle, că vecinul luându-mă cu vorba, nu am fost atent și m-a scos afară. Acum mai avema două locuri libere, dar zarul se încăoățina ca un făcut să nu apară ce trebuia. Intretimp mai face o casă. Mai aveam un singut loc la 2. Reușesc să dau 2-1. Bag în casă la el și fac unu la mine. Intre timp bag cât pot de repede restul de puluri ce le aveam pe drum. Mai aveam pe aia la el. Cum omu începuse să scoată serios, rămâne totuși cu una deschisă. Dau și îl nimeresc. Îl scot afară. Dă cu zarul și dă gherlă. Mai fac câteva mutări și îi inchid toate locurile libere.

-Poftm ziarul vecine, zic eu radios.

 Nu-i nimic, nu s-a terminat partida. Stai să vedem. Mai dau o dublă și ghinion, rămân cu una deschisă la 2. Dă și mă nimerește. Iar mă aduce înapoi. Vecinul îi surâde mustața.

-Stați să vedem, zic și eu.

 -Ce să mai vedem vecine, ai pierdut. Până ajungi în casă la tine eu mai am de luat 6...

Dau 6-6 spre surpriza vecinului si intr în casă și mai i-au încă una. Eu mai avem 4 iar el 5.  Da 3-3 și îi rămâne una. Eu dau 5-5 și l-am batut. I-am luat partida.

-Da! face vecinul recunoscându-se învins. Ai avut mare noroc.

-Ei aș.

Mă uit la ceas. Se făcuse 12, iar Nina nu a apărut.

-Bine vecine mi-a părut bine. Dar trebuie să plec undeva. Poate ne întâlnim mai pe seară.

-Bine vecine!

      Se ridică și plecă. Eu rămas singur nici nu știam de ce să mă apuc, sau încotro s-o iau. Mă duc totuși în bucătărie, în speranța că or mai fi rămas ceva bucate în oală. Și mâine oi mai vedea eu ce o să fac. Văd că a mai rămas exact de o portie. Am mai găsit și două feli de pâine. Cam puțin, dar asta e. Mă mulțumesc și cu atâta. După ce mănânc mă gândesc la Nina. Încerc să i-au legătura cu ea, dar nimic. Nina nu-mi răspunde.

 

 

 

 10.

 

Tot gândindu-mă la ea, se făcu seară. Nu mai aveam stare. Când intram, când ieșeam din casă. Mă duc până la poartă. O deschid încet, cu grijă, dar și cu frică. Teama că ar năvăli presa sau armata, pusese stăpânire pe mine. Până la urmă îmi i-au inima în dinți cum se spune, și o tai spre piață.

 Ferec bine poarta în urma mea.  Grija că nu mai aveam ce mânca mâine, îmi dădea curaj. Îmi pusesem în gând să fac cumpărături pentru mai multe zile. Mai mari decât de obicei. De aia îmi luasem cu mine 4 sacoșe. Ajung în piață. Lume multă și pestriță. Precupeții își etalau marfa și strigau cât îi ținea gura. Erau și cumpărători destui, chiar dacă orele amiezii trecuseră. I-au niște pulpe de pui, vreo 2 kile. Niște carne de vită, și două kile de porc.

Apoi niște cartofi, ceapă, castraveți, bostănăi, adică dovlecei, niște brânză, lapte, niște cafea, că se terminase și aia, cașcaval, ulei, făină albă, griș, mălai, niște fructe și gata. Mă întorc acasă de abia ducându-le. Cât eram prin piață tot timpul pândeam trecătorii. Dar nu am văzut nimic suspect.

Ajung pe strada mea. Când îmi arunc privirea, văd pe cineva la poarta mea. Mă întorc cu spatele pândind poarta. O vreme a stat la poartă bătând în ea.  După  care, văzând că nu iese nimeni se plictisi. Noroc că a ținut strada înainte, că altfel traiectoriile noastre s-ar fi intersectat.

Așa că am așteptat, până dispăru de pe stradă respectivul. Apoi cu cea mai mare viteză, mă apropii de poarta mea. O descui și intru repede. O încui și o tai bălăgănindu-mă cu cele  patru sacoșe destul de grele. În timp ce mă apropii de bucătărie, mă strigă vecinul, pândindu-mă de după  gard.

-Gata ai făcut piața? Pot veni acu, sau ai treabă.

-Da mai târziu că am treabă.

 Apoi dispar în bucătărie. Pun în ordine totul  la locul lor, ce  cumpărasem și fac o cafea mai mare, știind că o să vină vecinul la mine. Aleg un ibric mai mare. Pun cafeaua si zaharul. Apoi o fierb în liniște și încet. Când începu a se ridica în ibric, închid aragazul. O las să se decanteze 5 minute. După care torn niște esență de rom și niște praf vanilat.

Așa beam cafeaua de multă vreme. Prima dată când am băut cafea, era nechezol, cum îi spuneau ai mei. Era Unica! Costa 90 de bani. Ce vremuri? Apoi tata a zis mamei să i-a de cea de 2,25 lei. Ei asta era mai bunicică. De abia când am ajuns la Nana, ea cum bea  numai cafea naturală, m-a învățat și pe mine cu ea. Făcea una dimineața pe la 8, după ce mâncam și una pe la 16.

Era pe atunci cafea de 101 leu Numai din acea lua Nana. Zicea ea că cea de 90 sau 85, ce era cafea. Dar când rămânea în pană de bani, erau bune și ălea. Mai târziu a apărut cafea amestec. 35% era cafea și 75 la sută năut sau alte amestecuri dubioase. După alți ani am fost în vizită la o verișoară de-a mamei -  Sica. La ea am băut pentru prima data cafea cu esență de rom și vanilie. Și de atunci pun mereu.

În fine ies în curte să-l întreb pe vecin dacă vine acu la mine. Mă uit printre scândurile gardului în curtea sa. Nici țipenie. Pe când eram concentrat cu făcutul cafelei, nu am auzit că la poarta vecinului oprise o mașină, și-l luă cu ea.

  Dacă am văzut că nu răspunde nimeni, întru în bucătărie și îmi pun o porție într-o ceașcă. Ies cu ea afară, punând-o pe  măsuța din curte. Mă așez pe șezlongul de lângă ea și aștept să se mai răcească. Cât am stat să aștept, se aude iar o mașină. Mă scol și mă duc tiptil la poartă urmărind strada. Văd că mașina oprește la vecin. Se dă jos și intră în curte. Mă duc repede la gard și îl strig:

-Vecineee! Hai vii? că am făcut cafeaua.

-Sigur, așteaptă o țîră. După vreo zece minute îl aud.

-Gata vecine poți deschide poarta că am venit.

     Mă duc și îi deschid poarta. Acesta întră cu băgare de seamă, mai mult tiptil, care  nu cumva să strice iarba. O i-au înainte și mă duc la bucătărie, cu gândul să-i pun și vecinului o porție. Vin cu cafeau și o pun pe măsuță. Apoi mă duc în casă să i-au tablele. Deschid tablele și mă uit înăuntru să văd daca sunt toate piesele. Văd că lipsește un zar. Mă uit după el prin casă. Nu dau de  el.

 Vin  cu ele. Le pun pe masă și pe acestea. Dar nu bag de seamă că vecinul dispăruse. Mă pun în sezlong și aștept să apară. Dar el nu mai apare. ”O fi plecat înapoi?” îmi zic. Oricum cum îmi era sete, mă apuc de cafea. O și termin, dar vecinul să apară – pace!

        Contrariat, mă duc la poartă. O deschid și mă uit în stradă. Nimeni. Merg pînă la poarta vecinului. Văd că e deschisă. Intru și eu cu băgare de seamă.    

        Intru în casă la dânsul. Mă uit prin camere, nimeni! Mă duc în dormitor, la fel nimeni. Mă duc și la bucătăria de vară. Acolo un dezastru înspăimântător. Vecinul zăcea pe jos, cu gura deschisă și cu ochii mari deschiși. Lângă el pe jos era o sticlă de plastic cu jumătate de apă cred. În mâna dreaptă avea o pastilă roz.  Înfricoșat ies repede. Alerg la mine acasă. Încui bine poarta, strâng cafeau vecinului și ceașca mea și o tai în bucătărie.Arunc cafeau lui și spăl ambele cește. Nu înțelegeam ce se întâmplase cu vecinul. Mă gândeam să anunț autoritățile, dar frica de ele, mă făcu să mă abțin. Apoi întru în casă. Încui și ușa la intrare. Mă așez în pat și în lipsă de altceva mai bun, dau drumul la TV. Era un film. Mai mă joc cu canalele un timp. Nu era nimic de luat în seamă. Apoi sting TV și mă așez mai bine pe pat. Nici nu știu când am adormit.

 

 

 

11.

 

Când mă trezesc, eram pe un pat de spital, legat de mâini și de picioare de pat. Eram singur în acel salon. Nu îmi aduceam aminte cum am nimerit acolo și când. Din patru neoane, numai unu mergea.  Era o liniște totală, exasperată. Încerc  să mă mișc, dar legăturile nu mă lăsau. Capul îmi vâjia teribil. Strig! Îmi zic că poate mă aude cineva.

-E cineva aici?

Nu-mi răspunde nimeni. Trece o oră. Deodată cineva deschide ușa, iar în cadrul ei apăru...Kurt.

-Ce faci aici? Când ai venit? Iar eu ce caut aici? Unde sunt?

Toate întrebările la timpul lor. Îți pot spune că am luat legătura cu Nina ta. Ea m-a pus în temă despre  noile tale aventuri. Ți-a jucat o farsă bună vecinul tău. Au căzut la pace cu atoritățile, pentru a te vinde. I-a dat drumul cu condiția ca să te fileze. Când l-ai chemat la cafea, ți-a pus un drog în ea. Urma ca să apară băieții cu ochii albaștri și să te răpească iar. Vecinul si-a făcut treaba. Iar ca recompensă, aceștia l-au omorât. I-a pus si lui un drog puternic în cafea, iar inima lui nu a rezistat.

 -Păi l-am văzut la el acasă întins pe jos. Era mort?

-Da! A murit. Dar totul e spre bine. Ai scăpat de un potent suspect. Norocul tău că am sosit repede la tine. Și te-am răpit eu  înaintea lor.

-Și Nina unde e?

-E și ea prin preajmă.

-Și acum unde sunt?

-Ești în siguranță la noi pe planetă.

-Ufff! Îți sunt dator până peste cap...

-Ai să mai stai așa câteva zile, până te obișnuiești.

-Și cu ce am ajuns iar la voi? Tot teleportat?

-Tot! Dar acum am mai evoluat. Nici nu ai simțit deplasarea. Și am făcut-o într-un minut.

-Kurt, mă primiți în gazdă? Că la mine văd că mă vânează toți.

-Sigur! Dacă asta vrei?

-O să-mi fie dor de casă... de curtea unde am copilărit o vreme...

-Nici o problemă. Se rezolvă toate. Îți amenajăm aici un loc cu o casă la fel, cu aceeasi mobilă, aceeași curte...Și o mai și mărim un pic, transformând-o mai modernă.

-Mobila poate să fie schimbată. E veche. Voiam una nouă oricum.

-Se rezolvă, zici ce vrei si facem.

-Uite aici. Am pus în casă un microfon și o cameră de vederi sofisticată.  Poți vedea între timp tot ce se întâmplă la tine acasă. Dacă ai niscavai musafiri nepoftiți, poți transmite un semnal ce v-a declanșa un impuls electromagnetic, care îl v-a costa pe cel în cauză.

    Mă uit pe un ecran, ce îmi arăta la mine acasă. Cu telecomnada, urmăresc interiorul fiecărei camere, a curții, a bucătăriei, a porții, cât și intrarea în stradă.  La un moment dat un semnal mă avertizează că  am insurgenți. Caut și văd că în curte a intrat o echipă de soldați cu un căpitan în frunte. Se repeziră toți în casă, să mă caute pe mine. Apoi se duseră la bucătărie. Nici aici nimeni. Văd că doi soldați se duc în curte la vecin. Probabil să-l întrebe de sănătatea mea. Când aceștia întră în bucătărie, surpriza lor a fost mare. Au ieșit în goana mare.

-Domnu căpitan, vecinul  Ion Ion, este jos. Cred că e mort.

Se duce și căpitanul să se convingă. Dar poziția si lucrurile aflate lângă el, confirmă decesul. Căpitanul scoate un telefon și sună pe cineva. După vreo 5 minute apare o ambulanță. Medicul, confirmă și el decesul.

Ăsta a murit de inimă. Uite a avut un atac și a încercat să i-a o pastilă pentru inimă. Dar nu a mai apucat. O să-l ducem la spital să-i facem și autopsia.

Doi soldați îl ajută pe medic să care pe vecin în salvare. Apoi și căpitanul și medicul părăsesc adresa.

-Ai văzut? Acum putem să  urmărim pe oricine de la această distanță, grație tehnologiei noastre. Poți spune că ai scăpat acu de ei. Nu mai au ce-ți face. Nu știu unde ești.

-Da! Mii de mulțumiri Kurt! Când îmi aduceți și casa? Zic eu zâmbind.

   Dar el nu-mi răspunde.  Iese afară. În urma lui apare un robot cred, care mă dezleagă, și mă atenționează să o i-au încet. Că pot ameți. Dar încercarea mea de a mă ridica în șezut, dădu greș. Mă las automat înapoi pe pat.

-Ceva de haleală și niște vitamine de ale voastre aveți? Trebuie să-i spun lui Kurt, să îmi aducă și frigiderul cu carne si legumele împreună cu toate ce le cumpărase-și.

-Mai aveți răbdare încă măcar o oră. Nu este indicat să mâncați acu.

-Și ce fac până atunci?

   Încerc să mă ridic în șezut. Începuse să mi se întunece vederea. Închid ochii pe moment, câteva secunde. Când îi deschid încet, încet, vederea mi se limpezi. Mai stau așa câteva minute. Apoi încerc să mă dau jos la marginea patului. Reușesc printr-un miracol. Mai stau așa oleacă.    Apoi dau să mă ridic din pat, sprijinindu-mă cu spatele de pat. Într-un final mă ridic și stau cateva minute drept. Apoi încerc să pășesc. Prima dată îmi fugii iar imaginea. Mă opresc din nou. Mai stau locului așa preț de câteva minute. Între timp apare iar acel robot. Cred că era tot el. Cum toți semănau, era cam greu să-mi dau seama. Îmi aduce o băutură energizantă într-un pahar. Îl i-au și îl sorb încet cu înghițituri mici. După alte minute, parcă mă simțeam altfel. Singurul care mă durea și mai vâjia din când în când, era capul.

-Dă-mi și o pastilă pentru cap. Îmi vâjie tare capul.

Robotul iese. Se deschide iar ușa și apare Nina. Când o văd, era să-i sar în brațe. Dar capul  mă făcu să mă opresc.

-Mulțumesc Nina, că m-ai salvat. Dacă nu erai tu, iar putrezeam într-un beci. Cum ai reușit să ajungi aici?

-Păi mister Marin, am reușit să i-au legătura cu Kurt. Noroc că Kurt, a făcut o coincidență. S-a suprapus chemarea mea cu transmisia lui. Așa  că a venit la tine acasă și te-a salvat. Apoi te-a adus iar aici.

 -Dă-mi ceva de cap, că mă doare tare și îmi vâjie...

Nina se îndreaptă către un dulap. Îl deschide și ia ceva de acolo.

-Uite aici! I-a de aici. I-a pastila asta și bea și sucul.

Mă conformez. După vreo zece minute, simt că durerea, ca și vâjiala, încep să mă lase, până dispar de tot.

-Ei vezi, te-ai făcut iar bine. Ești în bună stare de funcționare Marinuș.

Apare iar Kurt.

-Când pot mânca și eu ceva o țâră?

Kurt se uită la ceas. Dădu aprobator din cap.

-Da mă duc să îți aduc ceva ușor. Pentru azi ajunge. Mâine o să intri în normalitate.

-Auzi Kurt, am o dorință.

-Zii!

 Dacă tot îmi aduci și casa aici, adu-mi și frigiderul cu carne, că abia l-am umplut. Și am dat bani pe produse... Si alte câteva legume, fructe, lactate  etc.

-Da tu crezi că ești cumva la tine acasă, urci toate într-o mașină și le transpoți aici?

-Bine, dacă nu se poate... Asta e! Renunț la ele, deși îmi părea rău de carne. Dacă știam că vii, nu mai le cumpăram... O să se strice...

-O să văd mâine ce pot face. Dar nu îți promit nimic. Ei cum își este? Te simți mai bine?

 -Da grație Ninăi, care m-a scăpat de durerea de cap și de vâjâială.

-E perfect atunci. Încearcă și mergi câți-va pași, să văd și eu cum te simți.

-Îmi i-au inima în dinți și încerc un pas. Văd că merge. Mai fac unu, apoi încă trei și ajung la ușă.

-Da, cred că o să meargă, zic eu. Asta e mâncarea mea de azi? întreb eu pe Kurt.

-Da!

Mă așez frumos la masă. Încep să mănânc. Nu m-am grăbit. După alte zece minute, termin. Mă refugiez iar în pat. Nina m-a urmărit tot timpul Apoi vine la mine și îmi mai dă o pastilă. Mă uit la ea întrebător.

-I-a de aici, și nu mai face mofturi. E spre binele tău. Apoi am adormit până a doua zi.

 

 

 

12.

 

Nu știu cât era ora la ei, dar la mine în cameră fiind lumină, nu puteam să-mi dau seama, cât e ora. Mă uit prin prejur. Mă hotărăsc să mă dau jos. Amețeala, precum și durerea de cap dispăruse. Și în cap era liniște. Mă plimb oleacă prin cameră. Mă duc la o fereastră, dar nu puteam distinge nimic prin ea. Dau să mă duc la ușă. Dar ușa se deschise și intră Nina.

-Bună dimineața! mă întâmpină veselă Nina. Cum ai dormit?

Nici nu știu. Acum m-am trezit. E dimineață nu ?

-Da! Și este ora zece după ceasul tău.

-Așa mult am dormit?

-Păi să-mi mulțumești. Dacă nu-ți dădeam pastila aia...

-Sper că azi pot mânca. Și până vine masa, fă-mi repede o cafea.

-Cafea aici nu au. Îți aduc energizant.

-Mai bine spunei lui Kurt să-mi aducă și cafeaua. Am luat ieri proaspătă, ca și multer altele. Nu știam dacă mai viiși m-am aprovizionat. Păcat că se vor strica...Mi-a promis Kurt că rezolvă. Nu știu cum?

-Bine mă duc să-ți aduc ceva de mâncare.

În așteptarea Ninei, i-au telecomanda și aprind acel monitor, unde aveam casa sub supraveghere. Mă uit pe rând la toate camerele, în curte, în bucătărie...Când ajung la poartă, o văd deschisă. Dar parcă eu închisesem bine poarta? Cine a mai deschis-o?

Apropii imaginea la gardul vecinului. Nu o fi înviat? îmi spun. Dar curtea era pustie ca și a mea. Tot uit/ndu-mă acolo, apare și Nina cu o tavă plină cu bunătăți. Pe tavă mai era și o cană cu un pahar cu acel energizant. Era un fel de Cola de la noi. Când eram în armată, era o băutură ușor acidulată de culoarea cafelei, care îi spunea quick. Cam ca ăla semăna la gust.

Mă apuc de mâncat gospodărește. Unele  aperitive, nici nu știam de proveniența lor. Dar alunecau bine pe gât. La urmă le-am stropit din belșug cu băutura. Ei așa mai vii de acasă, îmi spun. Nina după ce termin de mâncat strânge și dispare cu tava.

-Dar Kurt unde e? Mai apuc eu să strig în urma ei, pe când părăsea camera.

În lipsă de altă ocupție, cum mă plictiseam, mă mai joc cu telecomanda, urmărind casa și curtea. La un moment dat, la poartă opri o mașină. Din ea coborâră trei oameni. Se răspăndiră care încotro prin casă. Unu se duse la bucătărie, unu se duse în casă și al treilea stătea de pază în curte. Mut camera la bucătărie, curios să vad ce face. Văd că se duce la frigider. I-a toată carnea și o bagă într-o geantă. Panicat caut butonul de atac. O simplă apăsare pe el, și omul căzu lat jos, cu tot cu geantă. Mut acum camera în casă. Acolo vraiște. Ăla căuta de zor ceva și răscolea continuu. Mă enervez de dezordinea de acolo și apas iar pe buton. Și acela cade lat. Pe cel din curte îl mai las. La o vreme văzțnd că cei doi întârzie, se duce după ei. Întâi se duce glonț la bucătărie. Când îl văzu pe cel căzut, se panică. Alergă în casă, țipând, după mișcarea buzelor. Nu puteam să-l aud. Respectivul încearcă să-i ajute să se ridice pe cei doi.  Ăla tot țipa spre poartă. Văd că coboară și acea persoană, și rămân stupefiat. Persoana era Nina. Bănuind ceva, apropii cadrul camerei de cel din bucătărie. Când apropii fața, nu era altul decăt Kurt. Nu mai înțeleg nimic! Adineaori a fost Nina aici servindu-mi masa. Când era să ajungă așa de repede la mine acasă. Și Kurt? O fi tot el? Mă reped la ușă și o deschid. Mă întâmpină un hol lung. Mă uit la toate ușile și le încerc pe toate. La urmă părăsesc holul. Întru într-o sala mare, puternic luminată. O duzină de roboți, sau ce or fi fost, se foiau continuu.  Un gând nu-mi dădea pace.  Mai hoinăresc pe acolo. Nimeni nu mă întrebă nimic, de parcă nici nu eram acolo. Părăsesc și acea încăpere, și întru în alta. Aici era o forfotă de nedescris. Toți erau în fața unui monitor aflat lângă o consolă. Câți-va roboți, manevrau cu dibăcie niște butoane.  Mă uit la imagine, și văd că era curtea mea. Nina îl târa pe unu din ei. La un cadru mai mare văd întradevăr că este Kurt. Îmi făceam griji pentru el. Nu care cumva cu undele mele, l-am omorât pe Kurt?  Nina îl târăște pe Kurt  și geanta în care era carnea din frigider, la mașină. Se întoarce să îl ia și pe al doilea. Pe ăla nu-l cunoșteam. Nina ajunge și cu al doilea în mașină. Întră și ea. Apoi mașina dispare volatizându-se, ca și cum nici nu fusese acolo. În timp ce mă uitam contrariat pe monitor, apare pe un platou acea mașină. Se deschide ușile și Nina împreună cu cei trei, coboară din mașină. Îl văd în sfârșit pe Kurt. Părea că nu are nimic.   Îmi fac drum spre platou. Le ies zțmbitor în fața celor trei. Dar aceștia nu mă recunoscură. Asta mă face și mai nedumerit. Abătut mă deplasez, la mine în cameră. Nu intrase nimeni cât am fost plecat. Mă pun pe pat cu gândurile aiurea. Ce se întâmplase acolo în curte la mine. Cine erau cei trei? Nu cumva erau și ei roboți și Nina o copie? Îmi aduc aminte de telepatie, și încerec să i-au legatura cu Nina și apoi cu Kurt. Nu-mi răspunse nimeni.  Aștept. După o oră apare în sfârțit și Nina. Părea că  nu se întâmpase nimic.

-Nina! Ai fost cumva la mine acasă, împreună cu Kurt, acu de curând?

-Nu știu despre ce casă vrei să-mi vorbești?

Acum am înțeles și m-am convins. Cei patru era roboți cu Nina mea o copie.

-Dar unde  e Kurt, întreb eu, prefăcându-mă îngrijorat.

Dar Kurt nu aștgeptă ca să mai întreb încă o dată, și apăru în cadrul ușii zâmbind.

-Și zi așa. Erai gata să mă omori.

-Păi nu știam că ești tu acolo. Când am văzut că cineva vrea să-mi fure carnea...

-Stai liniștit. Nu eram eu acolo, ci dublura mea. Am luat-o și pe dublura ta Nina cu el. Iar ceilați doi erau tot roboți îmbrăcați după moda voastră , să nu se prindă cineva, dacă ne-ar fi văzut. Îmi pare bine că ești vigilent!

Și veni și-mi strânse cu tărie mâna. Acum l-am recunoscut. Întreb totuși:

-Câțe orghidenii ai luat de pe acea planetă, și ce țiu-au făcut?

Văd că Kurt zăîmbește.

-Două iar când le-am pus in cazan , am atins din greșeală acapacul. Iar mâna mi-a paralizat. A trebuit oleacă să sechinuie experșii noștrii ca să mă faca să recuperez mâna. La voi la mangalia, eram sortit pierii. Muream tot cum mîna distrusă.

-Ei da, acu m-am convins că ești tu. Am fost la platformă și v-am vazut pe toși patru. Dar nu m-au recunoscut nici o persoană.

-E și normal. Nu i s-a inplementat datele despre tine. Ești încă nou aici. Urmează în curând să te știe toată planeta. Trebuie să-mi mulțumești. Ți-am salvat carnea!

-Mulțumesc. Poate diseară îmi faci o friptură din carnea de porc, cu garnitură de piure sau cartofi prăjiți, o salată  și o bere blondă...

-...Da, Nina ți-a salvat si legumele și tot ce ai mai luat tu pe acolo. Acum pot veni hoții, că nu mai au cu ce să se aleagă, râse Kurt.

-Poate frigiderul...

-Ei ăla.., puneți pofta în cui. Nu-l putem recupera. Dar nu-i bai avem și noi destule agregate frigotehnice.

-Problema e că a rămas în priză și o să consume destul curent. Cine o să-l plăteasca?

-Nimeni! A avut grijă tot ”Nina”, să deconecteze tabloul electric.

 

 

 13.

 

Cu discutiile noastre se făcu seară, după ceasul meu. Se apropia ora cinei. După un timp văd că se deschide ușa, și Kurt apare cu o măsuță mobilă pe rotile. Pe ea erau încărcate diferite feluri de mâncare. Un platou cu salată de roșii, cu castraveți și ceapă verde, unu cu salată verde, Iar pe mijloc era un platou acoperit. Kurt descoperă platoul și văd niște friptură din carne de porc. Garnitura era cu cartofi prăjiți.  Mai erau și niște mici. Pe masă mai era și o sticlă de vin alb și roșu. Dar și 3 cutii de bere.

-I-a și servește-te, mă îndeamnă Kurt. Să nu-ți pui mintea deodată cu toate. Mănâncă pe rând, câte puțin din fiecare. Vin sau bere la alegere. Tu decizi, precum și culoarea. Poftă bună!

Și se retrase, închizând ușa din urma lui.

Nina stătea la fereastră și mă privea numai cu-n ochi. În timp ce mâncam gustând din fiecare, o poftesc și pe Nina la masă. Sunt refuzat. După ce simții că am o burtă de popă, mă opresc. Mă ridic, ca un greiere burdănos. Cred că am mâncat pentru o săptămână. Mă  urc în pat.

-Nina voi nu aveți TV cu programele noastre?

-Nu știu întreabă-l pe Kurt.

Deschid monitorul de observație a casei mele. Nu văd nimic interesant. Mai mă plimb prin curte si camere, dar mă plictisesc. Oare o să-mi mai revăd casa? Cu toate lucrurile mele cu un conținut patriarhal. Mă uit la bucătărie. Frigiderul era în priză, dar nu primea curent, semn că Led-ul de funcționare era stins. Deci nu mai aveam lumină în casă. Opresc într-un târziu monitorul. Mă gândeam să mă culc. Când ușa se deschide și apare Kurt cu El-Dor și Zeno.

-Ooo! Salut! Ce mai faceți? Chiar îmi era dor de voi.

-Ai făcut bine că te-ai gândit să te întorci la noi. Acolo pe Pământ, ești în mare pericol. Am văzut că ăia au drăgan la tine și Nina.

-Păi da, m-au fugărit, m-au închis... Noroc de Nina și Kurt.

-Da știm toate astea. Am urmărit desfășurarea evenimentelor. Nu s-ar putea spune că nu le-ați atras atenția către voi.

-Ce era să facem? Trebuia să ne apărăm, să evadăm...

-Da putrezeai mult și bine într-o închisoare federală. Noroc de noi că experimentul nou al nostru a coincis cu evenimentele tale. Așa că am mai făcut un test. Reușit de altfel. De acum putem să vă vizităm într-un minut cu o navă, ce se aseamănă  cu   mașinile voastre scumpe și unicate.

-Apoi la ce bun, dacă sunt încăpăținați și nu vor să coopereze zise și Zeno. Cât de mult s-ar schimba tehnologia și viața voastră cu cooperarea noastră.

-Nu vor marile companii de gaz, de petrol, ei să moară de foame?

-A trecut vremea energiilor vechi și scumpe. Trebuie altele mai noi si ieftine, care sp nu polueze. Da, ar trebui multe. Întâi ar trebui să facem ca toată lumea să fie de acord la unison cu o singură regulă. Cu dorința de Pace, fără exploatarea omului de către om, fără corupție, cu iubire de semeni.

-Cred că o să mai treacă multă vreme, pentru a schimba caracterul și voința oamenilor.

-Nu neapărat! Noi putem să le  schimbăm viața, dorințele, opurtunitățile, fără război, fără rachete, bombe și ori ce alte drăcovenii mai aveți voi pe acolo. Sunteți un pericol real public. Dacă la unu i se cășunează că vrea să arunce un continent in aer, o face, dar fără să se gândească la repercursiuni, care tot împotriva lor se v-a întoarce, Efect de bumerang. Chiar dacă vor fugii în galerii, în adâncul Pământului, cât cred că vor putea trăi? O să se retragă numai șefii și rudele lor. Dar în rest? Celelalte sute de milioane, ce se v-a întâmpla cu ei? Voi vreți cu orice preț să vă întoarceți la epoca de piatră. Și nu mai este mult. Dar puneți în pericol și planeta. Care a doua oară, nu cred că v-a mai rezista.

-Asta așa e! zic eu. Le face mare plăcere să omoare, să dărâme, să distrugă blocuri, construcâii civile, le place să vadă cum mor oamenii. Le face o teribilă plăcere. Și asta s-a văzut în lunga istorie zbuciumată, unde luptele și războaile, au împuținat la vremea aia lumea. Și se mai obișnuiește și acu Cu războiul Ruso-Ucrainian.

-Cred că singura soluție, este să întervenim asupra oamneilor, să le schimbăm gândurile, să-i facem fără să știe, mai buni, mai blânzi, fără dorința de moarte, ci numai de dragoste  de ajutor reciproc și de iubire, zice și Zeno.

-Nu știu cum să vă zic, dar eu am auzit că este o grupare, numită Oculta Mondială, care taie și spânzură deja în tot și în toate. Și am presimțirea că nici Vaticanul nu e străin de aceasta. Singuri nu putem mișca un deget. Cine sunt și unde își au reședința, numai puține persoane cred că știu. E un fel de lanț al slăbiciunilor.

 -Dacă întervenim noi asupra gândirii lor, nu o să mai fie vreun pericol real. O să-i transformâm în niște mielușei.

 -Păi și pe când vreți să începeți experimentul, ca să zic așa?

- Foarte curând! Cât mai de curând! zic El Dor si Zeno într-un glas.

 

 

 

 14.

 

Eu ziceam, că ar fi bine pentru început, să faceți întâi niște experimente pe un anumit grup de oameni. Ce ați zice dacă, le-ati modifica comportarea acelor, oameni care m-au arestat, sau poate judecatorul care mi-a dat sentința de 20 de ani, pentru nimica. Spunea el că pentru că am ucis patru oameni. Dar ei nu au murit, erau doar leșinați. Si-au revenit intre timp.

-Bine! O să merg împreună cu Kurt, pe Pământ, la locația corespunzătoare.  Voi ne urmăriți pe marele ecran, cum? și ce?.

Apoi văd că Kurt se urcă împreună cu Zeno, într-o navetă, ce se asemăna izbitor cu o mașină luxoasă, de culoare neagră.  Kurt introduce coordonatele noi, și mașina dispare. Apoi îl vedem peste un minut cum naveta aterizează în apropierea acelei clădiri, pe care ziceau ei, că e tribunal. Kurt mai conduce câți-va metri, apoi o oprește pe o stradă lăturalnică, din apropiere. Cei doi se dau jos. Apoi când ajung la intrarea cladirii, aceștia dispar. Dar apar iar în interior. Merg câteva holuri mari, apoi se urcă la etaj.  Kurt și Zeno, se apropie de o ușă. O deschide și întră înăuntru. La o masă stătea tocmai judecăturul care a dispus arestarea mea. La vederea lor, judecătorul ridică privirea livid, cu spaima în suflet.

-Cine sunteți și ce căutați aici?

-Acum câteva zile ați judecat un caz de  o presupusă învinuire, a unui tânăr, care ați pretins că a omorât patru oameni, drept pentru care i-ați dat 20 de ani de închisoare. Cerem să revizuiți cazul și să schimbați sentința. Într-u cât acel tânăr nu a ucis pe nimeni. El numai s-a folosit de un aparat, care i-a adormit o vreme. Dar ei s-au făcut acum bine.

-Și mă rog, cine sunteți, ca să îmi puneți la îndoială hotărârea mea de atunci? Aceasta nu se schimbă cu una cu două. Trebuie să deschidem iar cazul. Să deschidem alt proces.

 -Nu s-ar putea mai simplu? Scrieți o declarație pe propria răspundere, că ați revizuit cazul și tânărul pledează nevinovat.

-Dacă toate ar fi așa de simple, cum vreți voi...Nu mi-ați răspuns la întrebare. Cine sunteți, și ce grad de rudenie sunteți cu acel tânăr? Și unde se află acu? Că a dispărut din închisoare. Mi se pare că nu era singur. Că se afla cu el și o femeie. Și ea a omorât pe unu, pardon, a adormit unu...

-Da e clar, zice Zeno...hai cu noi!

-Unde? De ce să merg cu voi?...

Dar Kurt nu -i mai dă răgaz, și îndreptând un aparat către el, îl adoarme și pe el. Apoi grație teleportorului, apar toți trei în navetă. Apoi urmăresc pe marele ecran, cum nava dispare din acel loc, și reapare pe platoul nostru.

După ce îl scot pe judecător din navetă, Zeno îl trezește.

Acesta se uită speriat în jur, neînțelegând nimic.

-Unde sunt? Și cum m-ați adus aici?

-Ai puțintică răbdare stimabile. O să-ți răspundem la toate întrebările. Pentru început te anunțăm că ești pe altă planetă, din alt sistem Solar. Nu mai ești pe Pământ. Iar distanța care te desparte de Pământ e colosală. Că i-ar trebui o viață unui om de pe Pîmânt ca să ajungă la noi, folosinduse de primitivele nave de acu. Voi nu aveți tehnologia noastră. Voi de abia ați pus piciorul pe Lună, și o vizită a planetei Marte, și aceia cu o sondă deocamdată. Trebuie să vă considerați totuși mândri că ați ajuns și până aici. Peste încă 500 de ani poate vă mutați pe Marte, Venus...

Judecătorul se uita ca hipnotizat, când la unu când la altu, neînțelegând nimic.

Apar și eu în preajmă.

-Bună ziua domnule judecător. Mă mai cunoașteți? M-ați învinuit degeaba. Mi-ați dat acea sentință de 20 de ani gratis.

-La probele pe care le aveam atunci, nici nu puteau fi altele.

-Da ce v-ati grăbit așa? Nu puteați să mai așteptați?

-Acu 1000 de  vorbe nu fac un ban. Sentința rămâne valabilă, până la redeschiderea procesului.

-Păi ce mai așteptați? Noi suntem aici și puteți pleda pentru schimbarea sentinței.

-Chiar dacă o schimb aici, nu e valabilă acolo pe Pământ. Nu mai are valoare.

-Păi atunci, tot ce vă cerem, e  să redeschideți procesul. Vă vom duce înapoi la sala dumneavoastră și gata!. Adunați iar oamenii, pe cele cadre de la armată si poliție... și gata!

-Bine dar asta  o să mai dureze. Nu pot face toate astea într-o zi sau câteva ore. Îmi trebui o săptămână.

-Ar fi bine dacă v-ați grăbi un pic...

Și înainte ca judecătorul să-și dea seama, ce se întâmplă cu el, Kurt, Eu, Nina și Zeno, ne telerortară-m înapoi în navă. După care ajungem iar în sala de judecată.

-Dar expeditivi, mai sunteți...zise judecătorul.

După care puse mâna pe telefon si formă mai multe numere. La toți le cere să vină grabnic în sală, să adune vreo zece martori, și să redeschidă procesul, de săptămâna trecută, că zicea el, că au apărut  probe noi. Fură aduși si cei patru. Și cel de la spital își revenise intre timp.

După aproape o oră, sala se umplu de lume.  Mai erau acolo și oamenii legii, poliție cât cuprinde.  Erau prezenți și o echipă de televiziune. Când începu procesul toate forțele de ordine se aliniară pe două rânduri pe lângă perete. Și începu procesul. Judecătorul făcu apel la curte. După ce șoșotiră ceva între ei, unu din oameni ieșiră afară. Kurt apare și el afară în spatele lui.

-Ce faci domnule? Unde te duci? Nu vrei să vezi cum se termină procesul?

Acesta vrea să scoată arma, dar Kurt i-o luă inainte. Un clic și fu învăluit de o ceață deasă. Acesta căzu în nesimțire. Kurt îl făcu să dispară. Apoi se întoarce iar în sala de judecată. Mi se dă și mie cuvântul. Le explic sumar cum au stat lucrurile. Că totul nu a fost decât un scenariu, și o tentativă de mită. Că acei oameni mi-au cerut bani, ca să mi-o dea pe Nina. În fine judecătorul le dă cuvântul pe rând la toate organele care au fost atunci de față. În fine după o oră, judecătorul schimbă sentința mea. Îmi dă câștig de acuză. Iar cei îndreptâțiți, le dă pedeapsa cu închisoarea, în funcție de gravitatea faptei. După care judecătorul se întoace către Zeno și Kurt.

-Cred că acum sunteți  mulțiumiți de hotărârea mea. Cazul este închis. Organele competente, se vor asigura de îndeplinirea măsurilor  luate de instanța de judecată.

 -Foarte bine, zise într-un glas atât Zeno, cât și Kurt. Acum dacă nu te superi...te vom răpi iar pentru puțin timp la noi. Și înainte ca sala, și oamenii de ordine să-și dea seama ce se întâmplă, toți patru împreună cu judecătorul dispărem din sală, lăsându-i pe majoritatea uimiți. Oamenii de ordine postați în jurul clădirii nici nu știau ce s-a întâmplat. Târziu au aflat și ei de dispariția noastră, când și cei din sală ieșiră afară. S-a iscat o mare tevatură, la dispariția noastră, și mai ales cănd unu din ei, au spus că a dispărut și judecătorul. Fiecare își dădea cu părerea și presupusul, care diferea de la unu la altul. Toate posturile de știri au preluat știrile, pe unele mai umflându-le... nu cu pompa, ... ci cu trompa!

 

 

15.

 

Da de ce m-ați adus iar aici? întreabă judecătorul.

Am vrut ca în semn de recunoștință, că l-ați salvat pe prieteneul nostru, Marin, să  facem împreună o vizită, pe planeta mea natală ce se numește - Zirda. O să vă arătăm tehnologiile noastre, și să facem de ce nu, o călătorie deasupra planetei. Nu vă încântă ideea? întreabă El-Dor. Eu sunt șeful tuturor provinciilor de pe această planetă. Dânsul, și arătă către Zeno, este seful din provincia de aici. Ca să înțelegeti mai bine cum stau de fapt lucrurile, imaginați-vă, că avem și noi județe și fiecare județ are un reprezentant, un șef, un primar, cum aveți voi în Romania, sau alte state.

-Nu știu ce să zic? M-ați luat prin surprindere. Sigur că aș fi încântat de o călătorie.

Astea fiind zise, eu, Nina, Zeno, Kurt și judecătorul ne îndreptăm către locurile unde se fac roboții. Începând de la lucrul pe hârtie, proiectarea, până în faza terminală, ansamblarea și verificarea. Apoi am cutreierat și prin alte secții, unde se făceau și nave, navete, și alte mijloace de transport, în toate mediile, aer, sol, pe apă și în adâncuri. Jude-cătorul era foarte încântat de tot ce vedea.

Cred că nici în vis nu am văzut așa ceva, zise judecătorul.

Trecuseră 4 ceasuri, și noi încă mai cutreieram prin secții. În fine, văd că ne îndreptăm către o mică platformă, unde se odihnea o mini navă. Ajunși la navă, El-Dor, introduse codurile, ca să putem intra în ea. Apoi ne suim cu toții în ea. Zeno și  Kurt, luă loc la pupitrul din față. În timp ce noi restul, undeva în spate, pe niște fotolii confortabile. Acestea se adaptau după fiecare corp, făcând ca să te simți cât mai confortabil. După ce ridică încet naveta, Zeno și Kurt își puse căștile. Acum ei conduceau naveta după bunul lor plac  al gândurilor. Voiai la dreapta, o lua la dreapta. Voiai la stânga, o lua binișor la stânga. Voiai înainte, o lua înainte. Întâi am  survolat planeta pe partea luminată. După apariția tuturor formelor de relief, acesta se schimbă într-o mare intindere de ape. Cred că era un ocean. Aud și eu confirmarea în urechi. Peisajele se schimbau într-una alternativ. După cțteva ore, ne pregțtim să intrăm în partea întunecată. Vorba vine, că cerul trandafiriu, avea  un mic Soare, de un violet puternic. Din când în când Zeno dădea explicații și judecătorului, tot telepatic. Dar el nu știa asta, credea că chiar vorbește cu el. Apoi apare o altă mare, în care se vedea în zare o insulă. Pe insulă era alt reperzentant, sau guvernator. Era așezarea Rettei. Nava porni să coboare încet, pănă aproape de plajă. După care nava acceleră brusc și o porni în mare viteză, către acea așezare albă. Mă uit la Judecător, și zâmbesc. Eu mai eram obișnuit cât de cât, cu acele accelerații bruște, dar judecătorul nu prea, semn că avea fața cam lividă. În final ajungem la acea construcție măreață și toată albă. Probabil că a fost atenționată prin radio, de venirea noastră, sau ne-a văzut pe radar, că ne ieși în întâmpinare la poartă.

După ce opri Zeno naveta, ne dădură-m toți jos.  Făcurăm cunoștință cu judecătorul. Pe mine mă stia mai de mult și mai ales pe Nina. Apoi suntem conduși ca și la noi prin mai multe camere, unele mai mari, altele adevărate hale, cu un du-te vino de roboți, care lucrau cu mare dârzenie la tot felul de obiective. Judecătorul se uita curios la tot și toate. După alte ore de drum, ne întoacem în altă cameră mai mare. Era un fel de sufragerie mai mare. Acolo pe o masă mare, se odihneau mai multe preparate de mâncăruri, care mai de care. Retta ne invită la masă. Patru roboți ospătari, ne serviră pe fiecare. Apoi ne turnă o băutură în pahare de cristal colorate.  In timp ce mânca judecătorul cerea meru lămuriri la felul preparatelor. A fost liniștit, spunându-i-se că toate sunt bune. Când a gustat băutura din pahar, a fost foarte mulțumit judecătorul.

-Asta ce este? Seamănă cu băutura noastră, căreia noi îi zicem Coca-Cola.

- Da e o variantă asemănătoare, dar mult mai bună, mai reconfortantă, mai plină de energie.

După masă ne retragem într-o altă încăpere. Camera avea cinci fotolii.  Câte unu de fiecare.

-Ei cum vii s-a părut toată această vizită, precum și drumul? întreabă Zeno.

-Ca să vă spun sincer, nici în vis nu am visat așa ceva. E parcă ca și cum aș fi văzut un film de ficțiune, de pe programele noastre TV. Sau de la cinematografele loco. Sunt foarte încântat de tehnologia voastră. Recunosc că noi suntem încă mult în urma voastră. Poate unele popoare mai au ceva ascuns, dar în mare parte, ne dominați.

-Da voi faceți concurență cu acele arme letale. La acest capitol de a face rău semenilor, sunteți pe locul 1.

-Ei mai facem și noi și altceva, bun..bătu în retragere judecătorul. Facem construcții, drumuri, poduri, viaducte moderne...

-...Care peste un an sau chiar mai puțin se vor demola, completează Zeno.

-Și asta e adevărat. Mai sunt și excepții. Mai avem și medicina, nu se lăsă mai prejos judecătorul...

-Da o medicina puțin evoluată de evul mediu...adăugă Kurt, în amintirea procedurilor de la Mangalia.

-Da mai avem și unele rateuri... Dar în general este  mai bine. Facem și medicamente, pentru unele boli incurabile.

-Da voi aplicați Chimioterapia. Și noi o folosim, dar la tratamente ușoare. În general mergem pe principiul, tăiem ce e rău din fașă și refacem totul de la început. Dar cum la noi predomină roboții ei se ocupă de operația și sănătatea noastră. Ei sunt programați să te reînoiască.

-Ei o mai fi și câteva excepții, pe care noi nu le știm. De exemplu japonezii, chinezii, americanii, englezii, nemții, precum și alte popoare,  care mai fac și lucruri bune.

-Și bune, dar puține...Voi nu vreți să colaborați cu voi înși-vă. Țineți o mulțime de taine pentru voi, într-un cerc restrâns de indivizi. Sunteți invidioși. Iar de lumea a treia, ce să mai vorbim. Sunt lăsați la pragul neputinței. Să indure foame, boli, nonservicii, non cultură...etc...Chiar și meseria dumneavoastră are lacune. Nu toți judecătorii țin cu cei slabi, săraci, fără un pion sus. Au șanse să piardă procese. Ca să nu mai spunem de înscenări, în care judecătorul joacă ultima carte. Corupția e în floare la voi. Ar trebui înlăturată pentru totdeauna.

-Aveți parțial dreptate, dar dacă nu mi se aduc dovzi clare, sau încomplete, nu pot să-mi exercit meseria cu bună știință. Sunt și eu la mila altora, a altor  neamuri proaste, ca să zic așa.

-Da, trebuie să vă schimbați mai întâi mentalitatea, să dispară ura dintre voi, să vă iubiți, ca să nu mai fie războaie, crime, tâlhării, jafuri...violuri. Să dispară interesul general dintre oameni sau grupări de oameni.

 

 

 

16.

 

-Păi domnule Zeno, dacă îmi dați voie să mă exprim așa. Atâta timp cât oamenii nu sunt de acord cu ei înșăși, nu o să avem liniște, nu numai la noi în țară, ci pe toată planeta. Eu în experiența mea de judecător, am avut foarte multe cazuri, de la simple, până la cele mai complicate. Complicate de ce? Că dacă era după mine le simplificam foarte ușor...

-Ca în cazul meu, adaug eu.

-Mă rog ceva pe acolo. Am spus, am făcut asta din lipsă de probe. Și când oamenii de mai sus puși, vor cu tot adinsul să te vadă  mort, sau închis după gratii, pentru a scăpa el basma curată, sau să nu sufere afacerea lui pagube, e greu. Probele pot dispărea! Și trebuie să recunosc, că am avut destule astfel de cazuri dificile, unde banul spunea totul.Toți se limitează a da bani, a cere bani, a lua bani, cu sau fără voia celui în cauză. Și atunci? Ce e de făcut? La un moment dat când cei  mari și tari, îți pune sula în coaste, nu ai cum să nu dansezi tango, după melodia lor. Că așa e în tenis! Vorba lui Toma.

-Domule judecător, spuneți-mi sincer, dar sincer... Câtă mită ați luat de pe urma unor procese pe care le-ați judecat dumneavoastră? Că sigur nu o să-mi spuneți că oamenii nu sunt corupți, sau se pot corupe la perfectul simplu.

-Pe vremuri când copil fiind, visam să ajut oamenii, să le rezolv problemele. De aia am ales forma de învățământ din care a derivat această functie –Dreptul, și multe alte specificații. Când am început cu rezolvarea problemelor oameniilor, fiind tânăr pe atunci, mi s-a încredințat procese ușoare, fără prea multă bătaie de cap. Întotdeauna am judecat drept, analizând fiecare problemă și dând câștig de cauză, celui îndreptățit. Chiar dacă partea vătămată se uita cam chiorâș la mine. Chiar am avut din partea lor și amenințări cu moartea mea sau a familiei...Dar cu timpul, am fost nevoit să caut diverse motive, în finalizarea, unor dosare, adică mai pe scurt să trag de timp. Bineânțeles că nu a mers asta la infinit. Că am fost nevoit, obligat chiar aș putea spune, să zic ca ei. Cei de sus puși. Personal nu am luat bani de la nimeni. Chiar am refuzat câți-va. Dar înteresele fiind mari, mai găseam  și prin cutia de la poștă destui bani, ca să mă facă să uit...A mers și asta o vreme. Trecusem de 40 de ani. Totuși unele verdicte de ale mele nu îmi mai făceau nici mie mare plăcere. Așa că am încercat să renunț la această carieră. Unii din cei vizați, chiar au încercat acum să mă amenințe, să mă șantazeze. Așa că cu durerea în suflet , vă spun cu mâna pe inimă, că în orice domeniu ai fi, sau ai lucra, dacă nu ai pe cineva...tot degeaba. Așa că să nu credeți, că eu la un moment dat, am rămas cheie de biserică. Recunosc cu mâna pe nimă. Dar dacă cerințele o impuneau... Ce era să fac? Am urmat tăvălucul rușinii, nepăsării, a dezonoarei, numai ca să le fac plăcerea sefilor. Și repet asta e valabilă oriunde ai fi, în orice domeniu de activitate inclus. Aveți dreptate: Până nu punem punctul pe ”i” nu o să facem mare lucru.

-Iată un om cinstit, care a încercat de-a lungul timpului să o țină pe a lui, dar fost constrâns să urmeze vâltoarea nedreptăților, zise Zeno.

-Apreciez pănă la un punct, sinceritatea dumneavoastră, privind exercitarea profesiei, pentru care ați fost pregătit, dar v-ți aliat prea repede, cu gruparea retro. Negativă

-Ce puteam să fac? Am tot încercat... dar când îți este pus în pericol serviciul, dreptul de a nu mai profesa, ce puteam face?  Ei erau mulți, în timp ce eu eram unu. Chiar dacă și din juriu, mai erau câteva persoane cinstite, au fost și ei acoperiți de avalanșa nedreptăților. Bine că au fost și încă mai sunt și persoane răuvoitoare, care după ce ajung și ei mai sus, nu se mai îndură de cel mic și slab, făcându-i aș putea spune, o mare plăcere, de al umili, de al năpăstui, pentru banii altora. Și asta s-a văzut de-a lungul istoriei, unde multe procese au fost mazilite în dezavantajul, celui slab, țăranul. Și chiar și țăranul Român! Și avem multe aspecte arătate de mulți scriitori, la felul cum își făceau treaba justiția romană și nu numai. Chiar și în filme sunt arătate aceste aspecte de corupție. Mă gândesc, dacă ar dispare cu totul banul, ca monedă, ce ar mai face omul de rând sau sus pus? Ar umbla cu trocul? Îți dau un miel să mă scapi de x , sau o vacă, să-mi rezolvi cazul...fiecare ar da, ce ar avea și iar prisosi. Și aceste aspecte aveau prioritate în timpuri vechi.  Deci în concluzie, sunt de acord cu dumneavoastră domnule Zeno: Atțta timp căt noi o să  ne mânânce corupția, noi oanei buni nu o să devenim. Cănd o dispare interesul de om, ura, hoția, crimele, tâlhăriile, poate o să privim altfel lumea.  Dacă toți ar fi egali în drepturi, nu ar mai fi o armată de sus puși, care taie și spânzură totul. Nu ar mai fi o armată de parlamentari, NU ar mai fi prefecți, subprefecți. Primari, ajutori de primari, tot felul de secretari etc... poate o să fie mai bine. Chiar și în țările mari ca America...ar fi suficient un singur șef de stat, eventual și un adjunct. Atât! Pentru ce mai adăugăm încă o armată de oameni care să trăiască pe spinarea președintelui de exemplu...

-Da domnule aveți mare dreptate. Sunt prea mulți oameni în funcții înalte. Noi am redus drastic numărul lor, înlocuindu-i cu roboți. Aceștia nu protestează, nu mănâncă, nu omoară, nu tâlhărește, nu violează, nu îl poate corupe nimeni. Are de respectat instrucțiuni ce  îi sunt băgate în diferite programe. Noi cei 12 guvernatori ai celor 12 așezări, suntem singurii, care au acces, la modificarea programelor lor, la repararea lor, la inlocuirea lor. Că oricât ar fi de robot, tot o să se strice într-o bună zi. Dar dacă vă uitați bine, avem și oameni intercalați printre roboți. Ei au menirea de a supraveghea, starea roboțlor, funcționarea, și cât de bine își exercită misiunea. Noi mai avem de partea noastră un mare avantaj. Viața lungă. În comparație cu viața voastră medie de 75 de ani, la noi depășeste cu mult 4 sau 5 mii de ani. Și încă un mare avantaj. Timpul nostru nu este la fel ca al vostru. Un an de al vostru face căt 100 de ai voștri. Iar roboții specializați ca medici, ne pot și pe noi repara, înlocuind organe defecte, că de...Și noi putem supune că suntem oameni. NU? Nimeni nu este perfect! Orice pădure are uscături! Ți la noi cu milioane de ani în urmă , nu eram departe de voi. Dar noi am reușit să ne impunem de a păstra echilibrul, între negativ și pozitiv. Prima dată am rezolvat războaiel, reducerea armamentului primitiv pe atunci, înlocuindu-l cu altul mult mai modern , sofisticat, și silențios, care acționează asupra psihicului. Să nu credeți că îl folosim pentru a ne lupta înte noi. Ci pentru alți răuvoitori de pe alte palnete sau sisteme apropiate. Avem și noi destui dușmani, invidioși și fără scrupule, din alte sisteme solare, aflate la diferite distanțe de noi, dornice de acaparare și distrugere. Se duce și la partea asta o  luptă în a se moderniza armele, cum faceți voi acu. Ați ajuns la arma atomică. Un mare pericol pentru toată lumea. Este suficient  numai una să scape de sub control, că o să vină apocalipsa. Și poate și distrugerea a tot ce ați câștigat cu mari eforturi în timp. Am cunoscut și noi destule cazuri de autodistrugeri prin alte sisteme solare. Unde lăcomia a distrus omenia!

 

 

17.

 

-Păi cam așa stau lucrurile aici la noi. Spuneți, nu v-ar plăcea să trăiți aici la noi?

-Știu și eu?  M-am obișnuit să trăiesc acolo la mine pe Pământ. Acolo e și binele, dar și răul. Raiul și Iadul, cum spunem noi și fețele bisericești, care ne duc cu vorba, promițând lucruri deșarte după moarte. La voi e tot așa? Să nu-mi spuneți că aveți și preoți roboți.

-Nu din păcate la noi a dispărut demult această formă de constrângere, ce se numea Religie. Poate a fost bună odată,  cu sute de mii de ani în urmă, când aplicarea ei era necesară, dar s-a văzut în timp că este si dăunătoare. În lipsa altui aparat de constrângere, era des folosită pe vremuri.  Dar nu se mai respecta nici de așa zișii popi, care în numele Domnului, dădeau sfaturi deșarte, dar nici ei nu le înțelegeau sau aplicau. Ce voi care aveți cele 10 Porunci, date de Moise, sau oricare semen de pe timpuri, au fost respectate? Nici acu măcar. Toate nu sunt decât niște iluzii deșarte. S-au inventat niște oameni care s-au înscris într-un aparat de stat, numit Biserică. Un aparat unde s-au refugiat toți puturoșii, care să aibă câștiguri din prostia celor mulți. Ce e mai ușor decât meseria de popă? Și acu racolează fețe tinere, copii inocenți, care abia dau piept cu viața. corupândui cu minciuni deșarte.  Ba mai mult se folosesc și de  publicitatea ce le-o face babele și moșii târându-se pe pământ în patru labe, înconjurând biserica, crezând că așa or să fie iertați de Dumnezeu. Nu mai spun de toate Moaștele, pe care le-au înventat de-a lungul secolelor, alte escrocherii de ei inventate, pentru a da credibilitate la babe. Cu ce or fi așa de sfinte acele oase, nu știu? Sau stropitul cu apă sființită, cu agheazmă. Dar tot ei încalcă legea în mod flagrant, făcând avansuri la tinere sau minore, ca și alte femei singure, și violuri. Și atunci nu trebuie ca aceste exemple rele să dispară?  Să dispară toți acești puturoși, precum și toate bisericile. Niște construcții grandioase, reci, menite să adăpostească o ceată de inculți.  Popii și-au depășit funcțiile. Menirea lor e numai să ne boteze, să ne cunune, sau să ne cânte la groapă când om muri. Atât! Nu să facă propagandă amăgitoare, să te ducă cu sfântul Duh, numai vorbe fără noimă. Cu Biserica, ei au încercat să supună oamenii, dar numai în folosul lor, jucându-se de-a Dumnezeu. Și se cunoaște Epoca Inchiziției, unde ei aveau forța supremă, tăind și spânzurând, sau mai bine zis, te propunea la ardea pe rug, dacă cârcoteai sau nu erai de acord cu opinia lor. Ca să nu mai spun ”de vânzările” care se făceau, de oamenii spioni ai bisericii. Nu trebuia să scoți un cuvînt, că gata, a doua zi nu o mai apucai... O istorie neagră. Poate acu în ceasul al 12-lea, omenirea s-o trezi, că nu mai sunt în evul mediu, ci in sec 21. Ca mâine poimine vine și sec 22. O să mai treacă încă multe sute de ani, ca omenirea să renunțe la biserică. Dar asta depinde tot de oameni, care ei singuri să ia aceste decizii. Dacă ați renunța la acest aparat, numit Biserică, lucrurile se vor schimba. Se vor schimba mult în bine. Pe voi v-a făcut alți extratereștrii, care sau jucat de-a Creeația, obligându-vă să le spuneți Dumnezeu. De aici a apărut și confuzia. Că după cum ați pus voi problema, ar fi de fapt doi de-a Dumnezeu, ce reiese din Biblie. Ceea ce este un mare fals. Chiar din primele slove ale Bibliei, cartea inventată de popi, e total confuză. Nu se știe nimic precis, dar bat apa în piuă. Nu are nici început, dar nici sfârșit. Iar ca să mai îngroașe paginile ei, au adăugat și o istorie a poporului Evreu, sub formă de enunțuri sfinte sau pilde, pe lăngă acele povestiri extraterestre. Cu Noe, Moise etc...Numai înflorituri.  Aranjamente de  ”n” luate  câte ”m” de biserică, ca să fie mai convingătoare. Așa au mai apărut si acele Testamente, sau scrierile a unor oameni de drept ziși sfinți evangheliști, Ioan, Luca, Matei, Iuda... Cel pușin Iuda, câns a scris ce  a scris, dacă el s=a sinucis înainte ca saă moară Iisus. Nuymai invenții cusute cu ață albă. Cu cele sfaturi, așa zise sfiinte. Că nu știți la cine să vă mai închinați. Ca să nu mai spun că în Biblie se vorbește numai de jafuri, crime, incesturi, violuri, și multe alte lucruri rele, de loc ortodoxe. Ce exemplu le dă tinerilor de azi? Pentru infractori trebuie Lege strictă , fără deosebire de nationalitate, sex, religie, apartenență politică, sau funcție. Totă lumea care greșește, să suporte consecințile. Dar nu să umple închisorile cu ei, unde acolo e insula piraților. Că și alți care nu au călcat decât odată strîmb, se învață să facă rău de la alții. Și când ies din închisoare, o i-au de la început, deveniți profesioniști. Este o școală prin care trec toți delicvenții. Nu! ei trimiși colo la munci. Să simtă că trăiesc. Să se învețe minte. Noi i-am înlăturat de la început pe cei certați cu legea. Un alt capitol foarte rău și periculos, este mafia Drogurilor. Grupări care câștigă foarte mulți bani. Și aceștia trebuie distruși din fașă. Într-o lume fără lege, este haos. Legile sunt încă blânde. Și pe noi ne-a dus ăia cu vorba, dar ne-am trezit la timp, și acum, ne plimbăm printre aștri și stele și alte planete sau sisteme solare.

-Păi așa o fi, nu vă contrazic, zise Judecătorul. Chiar dacă sunt un om al statului, cred și eu într-o ființă a tot stăpânitoare, cu numele de Dumnezeu. Dar credințele sunt cu mult diferite de la individ la individ. Mulți nici nu știu în ce cred, sau cu ce se mânâncă. Merg precum oile după cioban. Faptul că se vrea o singură religie, și mai ales cea Catolică, mă sperie și pe mine. Nu m-aș putea obișnui cu altceva nou. Pe Pământ sunt mii de  forme de religii, care din motive de orgoliu, nu vor să renunțe la credința lui, care la urma urmei e tot una.  Fiecare o vede în felul său. Ar trebui măcar cu asta să se înceapă, de a aduce la acelaș numitor comun, toate formele de religie. Dar să se mai schimbe și pe aici pe colo, și mai ales în părțile esențiale. Să se schimbe și popii. Să fie și ei în pas cu moda sec 21...Că deja au început să folosească tehnica actuală în demonstrațiile lor religioase. Aplicații, pe care odată spuneau că sunt lucrurile Diavolului. Dar acu sunt bune și prind bine. Și să mai lase deoparte minciunile lor, despre tot felul de  așa zise minuni înventate de ei. Ei și câte ar mai fi de făcut!...

Vedeți, dacă ați coopera cu noi, v-am desvăța de toate lucrurile rele și inutile. Am fii un Univers mare și comun, bazat pe prosperitate și dragoste.

 

 

18.

 

- Nu știu ce să spun. Suntem mulți. Atâtea miliarde... O să fie foarte greu.

- Poate din punctul vostru de vedere, dar din al nostru, nu! Noi avem aparatură modernă, care s-ar integra perfect cu oamenii.

- Cu oamenii?... Dar ei o să știe? Pe ei nu-i întrebăm?

- Ba da. Cine vrea, e bine, cine nu vrea, iar e bine. Avem metodele noastre de ai face să meargă treaba strună.

- Adică să-i obligați, fără acordul lor?...Nu cred că o să meargă.

- Lăsați asta în grija noastră. Găsim noi o rezolvare.

- Ar trebui întâi să-i întrebăm. Dacă sunt toți de acord...

- Nici uscăturile noastre pe timpuri nu voiau. Dar s-a rezolvat, și acu o ducem bine toată lumea.

- Dar voi câți sunteți?

- Mai mulți de cât voi. De zece ori mai mulți.

- Și mâncarea? Cu ce îi hrăniți?

- Avem laboratoare care fac diferite feluri de mâncăruri condensate, miniaturizate, pe bază de pastile. Toate derivă din preparatele naturale. Ei trei pastile: Felul 1, felul2, și dacă mai vrei și felul 3, apoi desertul. Și te saturi, că 24 de ore, nu-ți mai este foame.

- Da, le-am cunoscut și eu la început, mă laud eu. Sunt sub orice critică de bune...Când ajung în stomac acele pastile, cresc. Sunt niște preparate concentrate. Ceva de genul cum era la noi odată acel ”Supco” Vărsai conținutul unui plic în 2-3 l de apă fiartă, după care o mai lăsa să fiarbă încă 5-10min. Și erau variate feluri de mâncare: ciorbe și supe de toate felurile, chiar și mâncare de ciuperci. Pe aia nu am încercat-o niciodată Eu ciupercile nu le agreez. În rest... E și sănătoasă, dar și rapidă. Dar a dipărut între timp.

- Nu știu ce să zic. O să mă mai gândesc. Când mă duceți acasă?

- Nu vreți să mai stați la noi? Mai vă arătam câte ceva, mai făceam și o plimbare, mergeam la pescuit, la mare, la bronzat...

- Știu și eu? Poate un mic bronz de pe altă planetă nu cred că mi-ar strica. Haide dacă vreți.

Mergem noi 3 cu Zeno, către o altă navetă, ce ne aștepta cuminte pe o platformă. Când mă uit mai atent la numele platformei, tresar.

- Da bine, dar asta e ...

- Sigur ai ghicit. E prima navă cu care te-ai plimbat și tu, când ai venit aici, zice Kurt.

Ne îndreptăm către ea. Zeno și Kurt se suie primii. După ei și noi. Când să plecăm, Kurt îmi dă și mie o pereche de căști.

- Poftim Marinuș pământeanu, îți revine onoarea de a efectua tu călătoria.

Mă uit speriat la Kurt. Dar și judecătorul. Nu se aștepta la o asemenea comandă. Zeno ne liniștește. Nina se duce la comandă, iar eu după ea. Ne instalăm în fotolii. După ce conectăm căștile la bord, îi dau comanda în gând navetei, să se ridice încet. Aceasta ascultătoare se ridică și se oprește undeva în aer la 10 m deasupra solului. Judecătorul se uită puțin speriat la mine. Kurt îl încurajează:

- E cel mai bun pilot. Să nu aveți grijă.

- Încotro? Întreb eu pe cei din spate.

- Vezi că ai afișat itinerarul. Îl urmezi exact, cu vitezele dorite. Nu-ți fie teamă, în caz de ceva Nina ta, o să te ajute.

Mă instalez mai bine. Apoi cu un ochi la harta electronică de pe monitor, decid ca naveta să o ia înainte 10 km. Nava ascultătoare se supune voinței mele. Și fiindcă se mișca încet, mai accelerez un pic. Bag viteză, și când aproape ajung la prima etapă, reduc viteza și schimb și alte coordonate. Și am mers așa preț de o juma de oră. Acum naveta se apropia de partea luminată artificial. Acolo voia Zeno să ajungem. Mai mă plimb oleacă și în sfârșit apare si marea dorită cu plajele întinse cu un nisip fin și auriu. Mă apropii cu viteză mică de plajă. Apoi aleg un loc liber. Aterizez și pun cuminte naveta jos.

- Gata! Coborârea! Bileteel de 25 de bani, până aici sunt valabile...încerc eu o glumă. Îmi adusesem aminte de o glumă de pe timpuri. Dacă te urcai în tramvai și mergeai până la piață, trebuia să scoți bilet de 25 de bani. Dacă traseul tău depășea cu mult piața, trebuia să iei bilet de 35 de bani. Așa că cine mergea la spitalul 1 sau gară, trebuia să scoată bilet de 35 de bani. De aceea taxatoarea care stătea cuminte în cușca ei cu bilete, striga:

- ”Biletele de 25 de bani, până aici sunt valabile! Cine are bilet de 35 de bani merge cu el mai departe”. De multe ori câte unu sau doi, încercau să o fenteze. Dar ea ținea minte cine scotea bilete și de cât erau. La unii mergeau, la alții îi punea să mai scoată alt bilet, după caz. Dacă nu mai avea bani, îi dădea jos cu forța, cu strigătele ei disperate, iar vatmanul o ajuta. Nu de puține ori interveneau și călătorii:

- ”Hai domnule, sau doamnă, noi stăm aici după matale”...Așa și eu acum. Judecătorul se uită la mine zâmbind. ”O fi știut și el treaba”? După ce coboară toată lumea, mergem să alegem câte un petic de nisip, de făcut plajă.

- Dar nu avem prosoape, se plânge judecătorul.

- Nici o problemă avem noi aici.

- Dar nu am nici slip pe mine.

- Nu e nici o problemă. Avem și de astea. De toate mărimile și culorile. Întrați în acele bărăci, vă dezechipați la bustul gol și vă echipați cu slipul care doriți. Nu vă fie teamă. Sunt dezinfectate.

Judecătorul o ia încet către o cabină, cam cu frică. Noi eram obișnuiți și ne echipăm rapid. Când ieșim judecătorul nu ieșise. Mă apropii de cabina lui.

- Ce faceți, așa mult durează?

- Mai am oleacă...Ies imediat.

Dupa 5 minute iese și el într-un slip verde. Eu aveam albastru, Zeno roșu. Numai Nina mea nu purta nimic.

- Tu ce faci Nina, nu faci plajă?

- Nu Marinuș, sunt deja încărcată cu sarcine...

După ce se instalează fiecare, se pârjolesc când pe o parte, când pe alta. Zeno fiind și tuciuriu, nu prea se cunoștea. Mai rău de mine și chiar și Kurt. Noi fiind mai albi, cel puțin cașcaval ca mine...Am stat acolo cam două ore. Timp estimat de Zeno, că ar fi de ajuns pentru început:

- Gata! Mai e timp și mâine. Nu o să furați toate razele astăzi. Și prea mult strică.

Așa că ne echipăm cu ce am venit fiecare. Judecătorul fu primul care ieși afară și ne aștepta pe plajă îmbrăcat.

Ne mai uităm noi la mulțimea pestriță a costumelor de baie, mulate perfect pe corpurile unor tipe. Tot admirându-le, mă trage de mână Nina.

- Ei gata! Hai la drum.

Mă retrag cam neîncântat de propunerea Ninei. Îmi părea rău că pierd asemenea ocazie. Zeno se uită la mine și înțelese. Mă urc în navetă. Mă uit pe bord și văd că este afișat alt itinerar. După ce se urcă toată lumea, Zeno zice:

- Acum o să survolăm planeta pe la ecuator, ca să ieșim fix în partea cealaltă. Pe partea opusă. Îmi pun căștile, mă instalez, și cu un ochi la Nina, îi spun navetei să se ridice. Ea ascultătoare se ridică. Apoi aleg o viteză mai moderată. Mergem așa cam încă o oră. Peisajele se schimbau aleator, de la câmpii întinse, la tot felul de dealuri și munți , la care a trebuit să ridic naveta, din cauza înălțimii lor. În unele locuri atingeau 5000 de m, în altele 6-8 mii, dar și 10 mii de metri. Munții lor erau mult mai înalți decât Everestul nostru. În fine mai mergem încă o oră dar cu viteză mai mare. La un moment dat, uit de mine și apăs la maxim pe manșă. Nava cu o zdruncinătură, se înscrie pe făgaș. Kurt mă atenționează în gând: ”Mai încet, nu îți este milă de judecător”? Mă controlez și mai reduc viteza. Nu mai durează mult și ajung la granița dintre ziua și noaptea lor. Dar se cunoștea diferența de luminiozitate, a Sorilor lor. Unu era galben ca al nostru, iar din zona de unde venisem era trandafiriu. Mai mergem și ajungem iar pe platforma AA-111. Ajung la platformă și las încet naveta să coboare lin. Zeno și Kurt coborâră primii. Nina în fața mea. Urmat de judecător. Când acesta se apleacă, ca să iasă din navetă, i se ridică tricoul la spate și îi văd, că purta slipul verde. Nu-i spun nimic. Mă dau și eu jos. Admir naveta pe care stătea scris TERRA-1.

 

 

19.

 

Ei, cum a fost? V-a plăcut plaja? Nu ați vrea să rămâneți la noi? întreabă Zeno pe judecător.

- Ba aș rămâne, cu dragă inimă, dar serviciul meu? Aici cred că nu am să găsesc de lucru. Cât despre plajă aș vrea ca să vin în fiecare an, dar în concediu.

- Vă înșelați. Se găsește și aici de lucru pentru dumneavoastră.

- Ca de pildă? Aveți și voi tribunal? Judecători?

- Ei pe aproape. Dar hai că ne luarăm cu vorba și poate plaja v-a făcut foame. Haideți pe aici la masă toată lumea!

- Dacă o să-mi dați pastile, vă refuz din start. Nu știu dacă stomacul meu ar putea asimila așa ceva.

- Avem de toate felurile de mâncăruri. NU numai pastile Pastilele sunt pentru noi loco. Iar mâncarea e pentru oaspeți. Dumneata o să alegi ce-ți place.

Apoi o luăm pe niște coridoare, care ne scoase într-o altă încăpere mare. Aici era o masă mare, ca pentru 12 persoane. Era încărcată cu toate felurile de mâncăruri. De la aperitive de toate soiurile, la fripturi, salate și alte alea. Multe din ele nici eu nu le-am putut identifica. Luăm loc la masă Zeno era la un capăt al mesei. Eu cu Nina pe o parte, iar Kurt cu judecătorul pe cealaltă parte. Ospătarii roboți, finalizau încărcarea mesei. La fiecare era o cană de cleștar fin, plină cu o băutură. Cred că energizantă. Ne punem noi pe lucru. Judecătorul se uita cu milă la atătea feluri de mâncare și nu știa ce să aleagă. Îl ajută Kurt, oferindu-i niște aperitive apetisante. Se apucă judecătorul întâi mai cu milă și cu reținere, după care nu se mai putea opri. Kurt îl opri la timp, spunând că mai sunt și alte feluri de mâncare. Și îi arătă o langustă uriașă. Judecătorul o luă și o studie. Se vede că nu mâncase așa ceva până acu. Până la urmă, urmându-i exemplu lui Kurt, o devoră și pe aceasta. Deja se simțea sătul. Dar Kurt îi arătă cana. Își puse într-un pahar conținutul din cana mare. O gustă, îndelung, ca un adevărat degustător de vinuri, după care îl dădu peste cap. Mai stătu, o vreme. După care văzând friptura se înfipse și în ea. Tăie din ea o halcă bună și, apoi se luptă cu ea. La friptură avea și diferite feluri de salate. După ce terminăm și noi felurile pe care le aleseserăm, urma desertul. Era la alegere: chek, prăjituri, înghețate, compoturi.. și multe altele. Judecătorul se luptă cu câte puțin din fiecare, gustându-le. În final se declară mulțumit și sătul.

- Ei așa mai vii de acasă, zise judecătorul.

- Da ce, nu de acasă ați venit? încercă o glumă Kurt.

- Ei, vorba vine. La capitolul mâncare dacă este așa mereu, mai că aș rămâne. Nu dați și la pachet? Cel puțin să vă țin minte. Poate o să mai vin vreodată.

Zeno făcu un semn, ți câți-va servitori, îi ales din fiecare câte ceva, îndesându-le într-o pungă, pe care i-o dădu judecătorului.

- Deci să înțeleg că nu vreți să rămâneți la noi.

- O să mă mai gândesc. Încă nu m-am hotărât. Dacă e ceva o să țin legătura cu dumnealui, spune judecătorul, arătând în direcția mea.

- Dânsul deja a luat hotărârea că ar fi mai bine pentru dânsul, să rămână la noi. Dacă dorește să vă însoțească...E liber. Poate veni când dorește.

- Bine atunci. Mă duceți tot cu mașina aia hoață, întrebă judecătorul făcând din ochi la Zeno.

- Sigur! Dar nu acum imediat. Trebuie să digerați mâncarea, că altfel o să aveți probleme pe drum. Corpul dumneavoastră, nu e pregătit pentru astfel de călătorii, unde transportul materiei se face prin descompunere controlată.

- Descompunere? Exclamă speriat judecătorul. Sper să nu mă împrăștii prin Univers...

- Nu vă speriați! Noi așa ne deplasăm prin teleportare. Fiecare moleculă a corpului, este separată și controlată de un câmp special, care are grijă, ca atunci când corpul ajunge la destinație, să se alcătuiască iar din nou. Fiecare moleculă intră pe făgașul ei. Revenind la poziția inițială. Atunci corpul se materializează din nou. Ei despre acest șoc e vorba. Așa că mai stați o oră.

- Ok! Cum spuneți.

- O oră v-a trece repede.

Eu, Kurt și cu Nina, ne retragem în apartametele noastre. Zeno, îi spune judecătorului să-l urmeze. Unde? nu se știe. Și dispar amândoi pe ușă.

- Ce părere ți-a lăsat judecătorul în această vizită, mă întreabă Kurt.

- Păi, e cam nehotărât. Și mai are și obiceiuri proaste. Tocmai voiam să-i spun lui Kurt episodul constatat de mine, dar mă opri la timp. Kurt înțelese cred, dar tăcu și el. Telepatia mea e încă nesigură. Mă dau repede de gol.

- Tu Nina ce faci, când mai mergem la plajă?

- Plajă hai? Îți dau eu ție plajă. Ce vrei iar să te holbezi la busturile goale ale pravatelor alea? Să-ți fie rușine.

- Numai gata! Am glumit! Nu mai merg, zic eu cu amărăciune în glas. Gest deloc neobservat de Nina, care găsise în asta un mijloc de a pune paie pe foc. Geloasă rău...

- Lasă că o să te pedepsesc și, diseară nu mai pupi în pat cu mine. O să-i spun lui Zeno, să-ți așterne la ușă. Dar pe partea cealaltă.

Iar mi-am găsit beleaua cu Nina asta. Cred că o să-l însoțesc și eu pe judecător.

- Da gata, vrei să fugi acu. Vrei să scapi iar de mine. Eu am pus trup și suflet ca să te scap de la închisoare și tu...Uite cum mă răsplătești! Asta îți este răsplata?

Și porni să plângă. Hotărât lucru iar o s-o i-au de la început cu Nina asta a mea. Oare cum izbutiseră roboții ăștia lui Zeno, să o facă să și plângă?

- Uite așa! De câte ori mă superi, o să plâng mereu, cât vreau eu!

Iar m-am dat de gol. Cu ea nu e de glumit. Trebuie să mă gândesc la altceva, poate...

- S-o crezi tu că o să scapi de mine. De mine nu ai să scapi niciodată.

- Nina lasă-l, de abia a mâncat și el oleacă...Să nu i se aplece...încercă Kurt să-mi țină parte.

- Păi da voi...

Văd că Nina o șterge la fereastra camerei, uitându-se pe furiș pe geam. Nu știu ce ar fi de văzut? Mă reculeg, respir adânc și fredonez o melodie, prima care îmi vine în minte. Văd că ascultă, dar tace. Mă întind în pat. Când eram să ațipesc, ușa se deschide și în cadrul ei apărură, judecătorul și Zeno.

- Gata copii! Hai la tine acasă!

Kurt ne însoții și el o bucată de drum până la acea mașină navă. Ne urcarăm toți patru. Kurt era șoferul. Nina stătea bosumflată în dreapta lui Kurt. Eu cu judecătorul în spate. Închidem portierele. Zeno ne face semn cu mâna. După câteva secunde ne învălui un nor alb, presărat cu diferite globuri colorate, ce cântau frumos. Parcă era o orgă de lumini. Tot drumul dură cinci minute. Apoi ne trezim cu mașina - navă, în fața porții mele. Stăm oleacă să ne dezmeticim. Kurt coboară să vadă cum e terenul. Judecătorul vrea și el să coboare, dar Kurt nu-l lasă. Kurt iese afară și inspectează terenul, apoi deschide poarta mea și intră înăuntru. În curte pare liniște. Se duce în casă, nimic! Apoi se îndreaptă spre bucătărie. Întră în ea. Din spatele ei apare patru soldați în frunte cu un colonel.

Deschid repede portiera și țip la Kurt:

- Ai grijă Kurt, sunt în spatele tău...

Dar Kurt mă auzise. Se dă repede după ușă, și îi lasă să intre. Dar Kurt îi aștepta după ușă. Pe primul îl ameții, urmă al doilea, dar și al treilea. Al patrulea nu mai avu curaj ca să mai intre. Fapt constatat și de colonel.

- Ce mă răcane, te-ai speriat de fantome? râse el.

Dar îi pieri râsul de pe față, când văzu arma lui Kurt îndreptată spre el. Dar Kurt îl luase în colimator pe colonel, ne luând în seamă pe al patrulea soldat, care se dădu după bucătărie așteptând.

Dar noroc de Nina mea, care văzând și intuind pericolul în care intrase Kurt, ieși ca o furtună din mașină. Avea și ea în mână o armă paralizantă. Nina trase spre colonel, iar razele ei ucigașe își atinse ținta. În timpul ăsta cel de al patrulea soldat apare în spatele lui Kurt somându-l.

- Stai așa! Mâinile sus! Nici o mișcare!

Nina sesizând pericolul, vrea să tragă în soldat. Dar acesta văzând că Kurt vrea să riposteze, apucă să mai tragă o salvă de gloanțe dintr-un AK 47. Două gloanțe îl atinse pe Kurt. Dar și Nina îl termină pe soldat, care se prăbuși la pământ gemând. Ies și eu afară din navetă, împreună cu judecătorul și întru în curte. Eu mă reped la Kurt, care sângera abundent. Semn că un glonț îi atinse o arteră. Judecătorul se oprise stupefiat lângă noi, privind îngrozit scena.

Nina și cu mine îl luăm pe Kurt și îl ducem la mașina -navă. Ne urcăm în ea. Nina își făcu de lucru la bord și iar ne învălui pe toți ceața colorată cu muzică.

Judecătorul rămase în continuare, ca hipnotizat, privind la cei căzuți jos.

 

 

20.

 

Nu trecu mult și pe stradă apăru o mașină, în viteză. Cu un scrâșnet de frâne, opri la poarta lui Marin. Un căpitan, cel de la Herculane, și alți doi tipi în civil, coborâră repede din mașină. Poate prea repede, că atunci când deschise portiera, căpitanul era să cadă jos din mașină. Înjură scurt, după care redresându-se, se apropie de poartă. Cum poarta era deschisă, aceștia intrară, fără nici un pic de jenă, de parcă intrau la ei în casă. Când dădură cu ochii de judecător, care între timp luase loc pe un scaun lângă o masă.

- Cine ești dumneata, și ce cauți aici?

- Eu?... răspunse judecătorul, încă zăpăcit de întorsătura lucrurilor. Eu sunt Mircea, judecătorul din oraș. M-au dus cu ei pe o planetă... parcă Zirda. Acolo, m-am plimbat, am hoinărit, am zburat, am făcut plajă, am mâncat...

- Și ți-au dat și niște fete...Nu?

- Da... Adică nu! După ce am mâncat, la o oră am plecat cu toții, și am venit iar aici. Aici erau patru soldați care au început să tragă în cei veniți cu mine. Pe unu din ei, un alt soldat, l-a rănit cu o salvă de mitralieră...Dar nici el nu a scăpat. A căzut și el jos. Nu știu cum au făcut-o?

- Și unde sunt cei patru?

- Nu știu! Au plecat mai înainte. Cred că înapoi pe planeta lor, cu cel rănit.

- Va să zică nu vrei să spui. Actele vă rog!

- Nu le am la mine sunt la birou. Când m-au luat, am plecat în grabă. Nu știam că-mi trebuie actele, că le-aș fi luat cu mine...

- Urmați-mă! Haideți cu mine!

- Și cei trei, adică patru?...Pe ei nu îi i-a nimeni?

- O să trimit o mașină să vadă ce este și cu ei. Hai urcați-vă în mașina noastră.

Căpitanul se opri și scoțând un telefon, vorbi cu cineva. După ce puse telefonul în buzunar, se urcă și el în mașină.

Mașina porni în trombă. După ce ieși în strada mare, o altă mașină viră spre acea adresă. Căpitanul se uită mulțumit în urma ei.

- Și zi așa! Ești mulțumit că te-au plimbat, ai făcut și plajă...râse căpitanul.

Mai merse mașina aproape o oră. După care opri. Se dădură jos toată lumea.

- Unde mergem? Ce vreți de la mine. V-am spus tot.

- Mergem înăuntru să dai o declarație, și să descrii tot ce s-a întâmplat, ...Când te-au luat, cât ai stat, ce ai făcut acolo...Tot!

Și-l împinse de la spate. Judecătorul se uită cam urât la căpitan, fapt observat și de căpitan.

- Ce nu-ți convine? Zi mersi că nu ți-am pus cătușele. Hai intră! îl pofti căpitanul ajuns la o construcție și oprindu-se în fața unei uși. După ce intrară toți, căpitanul îl pofti pe judecător, să ia loc. Îi dădu vreo 10 coli albe, învitând-ul să scrie tot ce știe.

Judecătorul se văzu pentru prima dată, în faza de delicvent. Nu i se mai întâmplase asta niciodată până acu. Luă hârtiile, le răsfoi distrat, după care apucând un creion, începu să scrie tot ce știa. Pe când scria căpitanul, se plimba pe la spatele lui. Când văzu cu cine are treabă, se opri.

- Cum ești Judecătorul orașului? Și cu ce ocazie, au venit la tine și te-au plimbat?

- Cel tânăr a fost prins și l-au închis. Apoi mi s-a dat mie cazul că să-l judec. L-au învinuit pe nedrept de crimă. Armata, a făcut plângere că cei doi, tânărul și femeia, i-a omorât pe patru soldați. Cum nu mi s-a dat mai multe probe și dovezi, am închis repede cazul, după declarația lor. Între timp cei patru s-au trezit. Deci cel tânăr nu a omorât pe nimeni, numai i-a adormit. Așa că o femeie însoțită de alt bărbat, l-au scos de la închisoare. După aia m-au pus să deschid iar recurs, schimbând încadrarea faptei de la crimă la adormire. E o altă faptă penală. După încheierea procesului, în semn de recunoștință, cei trei m-au luat la ei pe planeta lor, propunându-mi să rămân la ei, în semn de bunăvoința de care am dat dovadă, curățind-ui cazierul tânărului.

- Și de ce nu ai rămas acolo la ei, dacă spui că era așa de bine.

- Păi am zis că să mă mai gândesc, trebuia să-mi anunț familia...mai dura. Au spus că atunci când mă hotărăsc, mă vor aduce iar la ei.

- Și cum îi anunțai? Ți-a dat vreun aparat ceva?

- Nu! urma să-l vizitez pe tânăr, cu femeia lui, și aceștia ar fi comunicat cu cei de pe planetă.

- Interesant! Da interesantă poveste. Dacă nu te-aș cunoaște acu, aș zice că îți bagi joc de mine. Dar așa.. Și tăcu plimbându-se gânditor, preț de câteva minute. Între timp Judecătorul scrise mai departe continuarea. După ce termină, se ridică și înmână hârtiile căpitanului. Acesta le luă le cercetă fugitiv, după care le băgă într-un dosar.

- Să ne dai adresa ta, poate o să mai te chemăm. Scoase iar telefonul, și vorbi iar cu cineva. După vreo 10 minute, apăru un sergent. Acesta când intră luă poziția de drepți în fața căpitanului.

- Îl duci pe domnul judecător la el acasă. Îți dă el adresa.

- Ești liber!

- Să trăiți!

Și ieșiră pe ușă, împreună cu judecătorul.

Când ajunse în fața instituției, o mașină aștepta în fața porții. Se îndreptară către mașină. Se urcară în ea. Cum cei doi se urcară în față, nu băgară de seamă, că pe bancheta din spate mai era cineva cu capul înfășurat.

Mașina porni. Dar nu spre casa lui, ci cu totul în altă direcție.

- Unde mă duci? Ai greșit adresa, strigă deznădăjduit judecătorul.

- Gura! Nu faceți nici o mișcare sergente, mergi după indicațiile mele. Dacă ai schimbat direcția, te găuresc imediat!

 

 

 

 21.

 

Cum ajungem pe planeta Zirda, deja cei de acolo fuseseră alertați de Nina. Aterizăm într-o sală mare luminoasă, de un alb imaculat. Câțiva roboți asistenți se repeziră la Kurt, acordându-i primul ajutor. Îi localiză hemoragia. Îl așeză pe un pat cu rotile. Eu îl împing, în timp ce Nina alături se uita la Kurt. Patru roboți ni se alătură din mers la noi. Ajungem la o ușă mare. Se deschide, și acei roboți ne i-a căruciorul. Nina se duce cu ei. Pe mine mă oprește la intrare. Eu nu aveam ce căuta în acea sală, după părerea lor. Nu am ce face. Mă opresc. Mă uit prin ușă să văd ce e înăuntru. Dar geamurile era albe sau mate. Mă întorc și merg câțiva pași domoli, în așteptarea verdictului. Oare Kurt va scăpa? Mă uit pe acel hol, și văd niște scaune aliniate frumos la un perete. Mă apropii de ele și mă așez pe unul din scaune. Și orele treceau. Trece o oră, două, trei, patru...Când eram să ațipesc, apare Zeno lângă mine.

- Ce faci aici? Iar ai venit?

- Păi am venit cu Nina, să-l ajutăm pe Kurt, care a fost împușcat de un soldat, la mine în curte. Ne-au atacata o armată iar, cu un colonel. Dar și-au găsit nașul și ei.

- Da! Trebuie să vedem ce și cum. Starea lui e gravă. Dar sperăm să-l facem ca nou!

- Sperați? Bine dar voi.,.. tehnologia voastră...ultra...

- Sunt cazuri speciale, unde nici noi nu suntem infailibili.

Acu depinde de el. De voința lui... de noroc...

- De noroc? Uite un cuvânt nou, pe care nu credeam că o să-l aud vreodată la voi.

Se aude un zumzet. Zeno se alertă, ducându-și mâna la ureche. Vorbi ceva în limba lui. Ceva de genul: ”Vin acu”! După care ieși repede spre sala de operație cred.

Stăteam încordat tot așteptând. Ce să fac? Ce era de făcut. Și Nina mea, a plecat și ea...”Unde ești Nina”? Speram să-mi răspundă. Deodată aud ceva confuz într-o ureche. ”Stai acolo, o să vin când pot. Acu am treabă”.

Hotărât lucru. Măcar să mă fi lăsat în camera mea. Ies de pe acel hol în recunoaștere. Mă gândeam că poate întâlnesc niște oameni de-a lor, sau niște roboți, care mi-ar spune cum să ajung la apartamentul meu. Greu lucru! Cum toți arătau la fel, era o risipă de timp ca să-i întreb pe toți. Mizam pe faptul că poate m-ar fi recunoscut cineva totuși. Tot mergând așa aiurea, mă lovesc de o persoană care fugea în goana mare. Era să mă dea jos. Cum ea se oprește, o recunosc imediat. Era Retta. Soția lui Kurt. Oare știa si ea ceva? Presupun ca da, după cum arăta desfigurată. Încerc să spun ceva, dar ea se întoarce și fuge mai departe. Mai hoinăresc câteva ore prin acele labirinturi de camere și holuri, fără sfârșit. Mă apropii de o ușă care mi se părea cunoscută. O deschid la nimereală, și surpriză, constat că era chiar apartamentul meu, de bun venit la ei. Întru. Mă duc la pupitru și încep să apăs pe mai multe butoane la nimereală, în timp ce trăgeam cu un ochi la un monitor, mare încastrat în perete. Deodată mă opresc. Am găsit sala de operație a lui Kurt. Lângă el se aflau mai multe persoane, și cred că majoritatea roboți. Dar nu, îl văd și pe Zeno, pe EL-Dor, pe Retta...precum și pe celelalte oficialități de pe planeta lor. Erau toți 12.: Tod, El–Mer, Da Mur, Korr, Da Rull, E-Mir, Perret, Otto... da , toți veniseră să asiste la operația lui Kurt. Trebuia nu? Doar era un lider al unei așezări. Dar nu o văd pe Nina. Oare ea unde este? Primesc răspunsul ei: ”Ce vrei? Ai răbdare! O să vin când termin”! Mă gândeam la Kurt. Oare o să-l mai văd? Mă atașasem de el, mai ceva ca de un frate. Îmi aduceam aminte povestea lui, atunci când ne-am întâlnit prima dată...peripețiile prin care a trecut...și am trecut împreună. Îmi era cel mai bun prieten. Prin el am făcut intrarea în acea lume nouă, ce cred că nici în vis, nu o văzusem vreodată. Nu am să uit acea poveste a lui, care m-a lăsat uluit, fără glas, la prima noastră întâlnire. Mi-o amintesc și acu:

”Era în timpul celui de al doilea război mondial. Anul 1945. Război ce se desfăşura atunci pe planeta ta. Acţiunea se petrecea în Bavaria-Germania. Era atunci o ofensivă a aliaţilor. Tocmai atunci se bombarda Berlinul. În timp ce avioanele aliate, survolau cerul, câteva bombe căzură și în apropierea unei case aflată mai la o margine. În acea casă trăia o familie simplă. Aveau un copil de 3 - 4 ani. O bombă explodă atât de aproape de casă, că numai rămase mare lucru din ea. Părinţii, în încercarea disperată a lor de a se salva, cred că uitaseră de copil. Copilul rămase pe un pat în una din camerele casei, în timp ce părinţii fugeau disperaţi. Mama copilului îşi aduce aminte de el. Fuge înapoi, la fel de disperată, ţipând îngrozită: ’ copilul! mă duc să salvez copilul.’ Dar după câţiva paşi, explozia şi suflul altei bombe, ce explodă la mică distanţă de ea, a secerat-o. Nici tatăl lui nu avusese o soartă mai bună. Şi el sfârşise la fel de groaznic. Dar peretele de lângă pat nu se dărâmase de tot. Iar acoperişul, sau ce mai rămăsese din el, se desprinse încet căzând oblic peste pat. Poate asta l-a salvat.

După trecerea avioanelor, care lăsase în urmă lor, moarte, durere, fum şi ţărână răscolită, prinde curaj și copilul, deşi era şi el îngrozit. Merge, mai mult în patru labe şi iese de sub dărâmături, strigând-o pe mama lui. Reuşeşte cu greu să se ridice în picioare. După câţiva paşi şi tot împedicându-se de moloz, dă peste trupul neînsuflețit a mamei. Încremenise pe o parte cu o grimasă de durere pe faţa scăldată de lacrimi... Copilul începu să plângă. Ocupat cu plânsul, aproape că uitase şi de tatăl său. O parte din acoperişul casei luase foc. De asemenea ardea şi gardul. În faţa lui se cască o mare groapă făcută de o bombă. În depărtare ardeau alte case, pe care bombele nu le ocolise. În jur era numai fum negru și teroare. Nu se mai vedea mare lucru. Şi cum se uita copilul prin împrejur, îndurerat şi îngrozit, vede că apare că din senin o navă cosmică. La început a crezut că avea vedenii. Că şi el murise și acum era ceva ireal. Dar vede totuşi că coboară o arătare cu costum și cască în cap, luminată pe dinăuntru, care se opreşte lângă el. Aude întrebarea aceluia ca prin vis.

- Cum te cheamă pui de pământean?

La început întrebarea lui, îl descumpăni. Nu ştia ce să spună. Într-un târziu, când cel cu pricina repetă întrebarea, el spune sfios:

- Kurt!”

Surpriza mea a fost întra-devăr atunci, foarte mare. Nu mă așteptam ca tocmai el să fie de pe Pământ.

Cum mă năpădise amintirile, simțeam de emoție, că mi-i se prelinge câteva lacrimi pe obraz. Mai încerc să deslușesc ce se întâmplă pe masa de operație, dar fără succes. Îmi aduc aminte de casă. Comut câteva comutatoare și urmăresc defilarea imaginilor din curte, bucătărie, casă, ... Nimic special. Cele cinci trupuri încremenite pe jos, dispărură. Cred că le luase cineva ulterior. Deodată cineva deschide fulgerător ușa. Intră doi roboți, care mă flanchează din mers. Unu îndreaptă ceva spre mine. Leșin. Apoi sunt purtat într-o direcție necunoscută.