MISTERUL ROBOTILOR - 10

 

Partea a 10-a

 

Moartea lui Kurt.

 

 

         Sergentul încercă să întoarcă capul pentru a vedea mai bine persoana din spate.

- Nu te întoarce că te găuresc. Acu ia-o la dreapta. Cu un scrâșnet de frâne mașina o luă la dreapta, mai să derapeze.

- Cine te-a învățat să conduci?

- Păi dacă nu m-ați anunțat din timp și, aveam și viteză..

- Mergi și taci....

- ...Știu mă găuriți.

La un moment dat se apropie în dreapta o alee, care se înfunda.

- Ia-o la dreapta!

- Am înțeles!

Când mașina ajunse în capătul aleei, cel din spate porunci:

- Oprește mașina!

Deschise portiera la dânsul, coborî, și se duce glonț în față.

- Acum coborâți amândoi, încet și în liniște.

Sergentul deschise portiera, coboară și încercă să o i-a la fugă. Dar străinul îndreptă o armă cu amortizor spre dânsul O flamă izbucni din ea, care îl atinse pe sergent, prăbușindu-se jos. Judecătorul se oprise din faza de a se da jos. Nu mai avea curaj nici să sufle.

- Am spus să te dai jos, sau nu ai auzit. Și pentru tine e valabilă comanda.

Se dădu jos urmărit de străin. Acesta îi porunci să se oprească. Când se apropie de el, intră amândoi în curtea unui localnic. După ce închise poarta, se apropie de un garaj. Îi descuie lacătul, deschise ușa, și-l împinse pe judecător înăuntru. Apoi închise iar ușa ferecând-o. Se duse pe alee și-l luă târându-l și pe sergent.

Îl băgă și pe el în curte. Îl duse la o dependință îndepărtată, ce se zărea în fundul curții. Deschise și la asta ușa. Era un beci. Îl îmbrânci pe sergent înăuntru. Apoi intră în acea locuință. Când ajunse la ușa ce era comună cu garajul, acesta se uită pe geam. Judecătorul era înăuntru. Se plimba într-una neștiind ce o să se întâmple cu el. Străinul deschise ușa și-l pofti pe judecător în cameră. Acesta intră timid.

- Ce vreți de la mine? Cred că ați făcut o confuzie...

- Nu domnule. Nu e nici o confuzie. Dumneavoastră nu sunteți judecătorul acestui oraș?

- Ba da!

- Deci nu e nici o confuzie.

- Da, dar nu înțeleg...

- Am fost informat că dumneata, ai făcut de curând o vizită pe altă planetă. Este adevărat?

- Da! Dar de unde știți?

- Noi știm tot. Suntem mai rău decât CIA, sau alte organizații asemănătoare. Deci nu negați.

- Nu!

- Deci povestiți-mi ce s-a întâmplat de când ați terminat procesul acelui tânăr și până ați revenit înapoi pe Pământ.

- Păi și căpitanul m-a pus să dau o declarație asemănătoare...

- Eu nu sunt căpitanul. Ce i-ai dat lui, nu mă privește. Tu spunem acu cum a fost, toată povestea. De când vă cunoașteți, cine sunt cei trei?...

- Păi până la proces, nu știam nici de existența tânărului, care a avut niște altercații cu armata. Încercând să evadeze, ajutat de o femeie, au omorât, adică nu... i-a adormit pe patru soldați plus un colonel și un căpitan tot de armată. În prima fază, neavând probe, am ajustat procesul după puținele date primite. Așa că l-am condamnat la 20 de ani, pentru omor destul de grav. După câteva zile, femeia, l-a ajutat să evadeze din pușcărie, semănând și acolo câțiva adormiți. Apoi am fost constrâns de cei patru, să redeschid procesul, pledând nevinovat pe tânăr. După ce am redeschis procesul, cu martori și public, cu toate forțele de ordine, am schimbat sentința tânărului. Fusese condamnat nevinovat. Acum putea fi liber. După care cei patru, m-au răpit și m-au dus pe o planetă necunoscută, ce îi zicea Zirda. Nu am idee unde ar putea fi, sau în ce altă constelație.

- Cunoașteți natura acelor arme, care v-a provocat somnul?

- Nu!

- Și acolo pe Zirda cum ați ajuns, presupun că cu o navă cosmică ceva...

- Nu știu. M-au băgat într-o mașină și m-au înconjurat de lumini și sunete ciudate, după care după aproximativ cinci minute am ajuns la ei.

- Ce ați făcut acolo?

- Păi, mi-a arătat locurile, construcțiile, diferite secții unde se făceau roboți, și alte mașinării ciudate, la care nu le cunoșteam rostul. Apoi am plecat toți patru, cu o navetă cred, să survolăm împrejurimile. O conducea cel tânăr. După alte ore, am ajuns într-o altă emisferă, cred că ceea de dedesubt, unde Soarele era trandafiriu.

De unde plecasem era un Soare asemănător cu al nostru, tot galben. Apoi am făcut plajă, două ore, după care șeful lor, ne-a urcat iar în navă, întorcându-ne înapoi. După aia ne-a pus la masă regească, unde am consumat diferite preparate ciudate, dar bune. După o oră, ne-am întors la mașină, și cei patru ne-au adus la adresa celui tânăr.

Dar aici îi aștepta o echipă din patru soldați și un colonel. Șeful de pe Zirda, a încercat să imobilizeze pe cei patru. Pe trei i-a doborât el. După care soldatul al patrulea, se ascunse după bucătărie. Acela nu l-a observat. Femeia a fugit din mașină, să-l apere pe acel șef. Soldatul apare în spatele lui, și-l somează.

Femeia vine și îl doboară și pe colonel. Dar acel șef, încearcă să evite pe cel de al patrulea soldat, care la disperare trage o salvă de automat. Câteva gloanțe l-au nimerit. Acesta se prăbușește, iar femeia cu tânărul, îl i-a și îl bagă repede în mașină. Apoi dispar.

Am stat așa preț cred că de o oră. Eram năucit de repeziciunea evenimentelor. După care a venit un alt căpitan și m-a dus la o secție, nu știu care și unde. M-a interogat și dânsul și m-a pus să dau o declarație, în care am scris tot ce v-am spus si dumneavoastră.

- Da bine! O să analizez și eu acele declarații. Deci spuneți că nu a-ți avut nici o tangență cu cei patru, până la proces, și nici nu-i cunoșteați.

- Normal că nu!

- Bine. O să rămâi aici o vreme până când o să revin iar aici. După ce am să cercetez cum devine cazul, o să mă mai gândesc să văd ce o să fac cu dumneata. Acu dă-mi mâinile. Și să nu care cumva să încerci să fugi de aici, că apa te i-a...

După care străinul îi pune cătușele la mâini și la picioare.

- Dar eu nu mănânc nimic? O să mor de foame până vii matale iar...

- Vezi și tu, ce este pe aici, în frigider... vezi tu...Te descurci, că ești băiat mare...

După care străinul ieși, iar zgomotul mașinii, îl convinge pe judecător că a rămas iar singur.

 

 

23.

 

Nu am mai știut nimic de mine vreo 12 ore. Târziu, când m-am trezit, eram în camera mea, de pe planeta Zirda.

Mă uit la ceas. Era aproope 4. Nu știam dacă era  ziua sau noaptea. Lângă mine era Nina, care mă supraveghea atentă. Fac o mișcare cam bruscă, și gem.

-Stați liniștit domnu Marin.

-E clar. Nu mai eram Marinuș. Ceva se întâmplase. Dau să mă ridic dar Nina nu mă lasă. Îmi aduc aminte de ce eram acolo.

-Kurt ce face? E bine?

-Da!

-Cam scurt răspunsul. Nu, ceva nu e –nregulă. Încerc să mai aflu ceva, dar ușa se deschide iară. În cadrul ei apăru Zeno.

-Felicitări! Sunteți un erou! L-ați salvat pe Kurt. Dacă nu erați dumneavoastră, poate Kurt murea. Datorită sângelui dumneavoastră, Kurt are acu o nouă viață. Erați singurul donator compatibil de aici. El fiind provenit tot de pe Pământ...S-a potrivit. Cum aveți grupa universală – O1...Ați donat sânge lui Kurt, în timp ce era sub operație. Cred că o să vă mulțumească.

-Păi îmi pare bine că am fost util, că mi-am salvat prietenul. Și acu unde e? Ce face? Când se face bine?

-Păi cred că într-o săptămână, poate părăsi spitalul. A fost foarte grav. Niște gloanțe i-a avariat ficatul, un altul a blocat inima, dar acu e în afara oricărui pericol.

-Ei, dacă cu capul stă bine, atunci e –nregulă.

-Da, putem spune și așa. Capul e singurul care mai este a lui...

-Poftim? Să nu-mi spuneți că l-ați înlocuit de tot.

-Ei, nu chiar de tot. Ați uitat că Kurt a mai suferit o întervenție anu trecut? Și atunci a fost operat. Și tot cu grija dumneavoastră. Atunci i-am mai înlocuit câteva organe vitale. Dar în rest  acu e ca și nou.

Mă gândesc: ”Ce bine era dacă mă nășteam și eu aici, sau poate aveam și eu norocul lui Kurt, de a fi adus aici...Poate așa boala, sau bolile, m-ar fi ocolit... erau ceva tabu pentru mine. Aș fi fost super fericit...Dar...

 Poate că așa a fost să fie, că orice om e predistinat să aibă o povară s zicem, să sufere, E un fel de atenționare pentru viață, că așa să simtă și el că trăiește. Dar asta nu e valabilă la toată lumea. Și cei bogați, au unii o viață de huzur, fără grijă, fără dureri, fără grija zilei de mâine. Iar alții, pot fi super fericiți, până mor. Ei poate nu chiar până atunci...

Da, și moartea asta este aleatoare. Pentru unii vine când vrea ea, și la cine nu te aștepți. Nu contează, că ești tânăr sau bătrân, sănătos, sau bolnav. Alții mor de când sunt în burta măsii, sau la naștere. Curios mod de a ne face drum prin existență.

Zeno se uită la mine și, mi se pare, sau visez, că parcă încercase o grimasă de zâmbet. Hotărât lucru, ăștia avansează pe zi ce trece. În curând o să fie precum oamenii noștrii. Poate o să aibă și ei sentimente de bucurie, zâmbete, să poată râde, și de ce nu, să fie și miloși. Dar Zeno înterveni:

-Nu domnul meu. Așa ceva o să mai dureze, pentru că nu ne grăbim să o facem încă. Poate o să fie utilă atunci când ne vom amesteca printre voi.

-Deci încă puteți comunica prin gânduri.  Da, stați așa. Cum adică când ne vom amesteca printre noi?...

Aceasta este în fază de proiect. Cred că într-un an o să fie gata. E o acțiune viitoare a noastră, de a vă îmbunătății principiile, propunerile, reacțiile, încrederea...de a vă aduce la același numitor, ca să zic așa. Să dispară răutatea dintre voi, furturile, minciuna, crima,  războaile, ca să aveți și voi Pace în lume, cât o să vreți.

-Pentru unii această acțiune, o să aibă o grea lovitură. O să fie nemulțumiți.

-Nu, că nu au să știe asta. O să vină automat de la sine. Nu vor avea timp de gândire. Nu vor avea timp să discearnă, sau să aleagă.

-Și asta o să fie valabilă la toată lumea, la toate statele, la toți președinții, împărați, regi, miniștrii, și ce or mai fi ei acolo.

-Multe din aceste înalte ranguri și funcții,  o să dispară. Nu o să mai fie nevoie ca oamenii să se aplece  în fața oricui, indiferent de funcția ce o au acu, atât politic cât și religios.

-Religia o să dispară în mod constant la toată lumea O s-o uite în curând. Este un aparat, care nu trebuie să-și mai aibă locul pe Pământ. Un aparat care a făcut mai mult rău decât bine.

-Câte războaie nu ați dus din cauza religiei, sau în numele ei. Câți oameni au murit nevinovați? Asta că și oamenii erau orgolioși. Ei nu se pot vindeca de unele așa zise ”boli”. Și asta că sunteți o adunătură de popoare, care țin la propriul orgoliu. Cum adică?  arabul, să-ți poruncească în numele credinței lui, sau vice-vercea. Și sunt  ”n” exemple.

-Ori dacă întervenim noi, lucrurile se vor simplifica de la sine. Atunci nu o să mai fie bogați și săraci, leneși, mincinoși, hoți, escroci, oameni care comit crime, jafuri, violuri, tâlhării, ... etc. Este  foarte, foarte ... multă treabă cu alde voi.

-Dar în 2-3 mii de ani, o să vă vindecăm de violență. Și la noi ne-am confruntat cu acemenea elemente, pe care le-am eliminat din mers.

-Bine, asta o să mai vedem. Nu pot să merg acu să-l văd pe Kurt?

-Nu ! Poate mâine dimineață.

-După care Zeno ieși afară. Rămas singur cu Nina, încerc să mai aflu câte ceva de la ea.

-Nu domn Marin, în nici un caz.

Dar ce ai și tu Nina? Și pe tine te-au schimbat?

-Dar Nina, nu mi-a mai răspuns. Poate nu i se mai dă voie. Cine știe?

-Dar eu nu mai mânânc azi, poate îmi faci și mie totuși o cafea...

Văd că dispare din cameră. În așteptarea ei, încerc să-mi fac ordine în gânduri. Ușa iar se deschide și, în cadrul ei apare ...Retta. Ei asta pot spune că este o premieră. Nu am avut asemenea vizite, de când am părăsit stațiunea Herculane. Pe numele ei adevărat – Anda, așa am cunoscut-o când s-a împrietenit cu Kurt. Nu știu dacă a fost o dragoste la prima vedere, sau ei se cunoșteau mai demult. Cine știe? Nu cred că ea, sau Kurt, o să-mi destăinuie misterul lor...Dar Retta, sau Anda, văd că trage un mic cărucior încărcat cu de toate.

-Da ce faci Anda aici? Ai venit să mă vezi? Pardon Retta!

-În semn de mulțumire, că ți-ai sacrificat sângele, în a-l ajuta pe Kurt, vreau și eu să-ți întorc favoarea. Uite mâncarea, indicată de Kurt.  Ai și băutură... Poftă bună!

Apoi văd că dispare.

Încerc să mă ridic în șezut. Parcă mă încearcă o slabă amețeală. Dar nu-i dau curs. Trag măsuța mai aproape. Și încep să mănânc la nimereală. Dar știți cum e; ” Pofta vine mâncând” După o juma de oră renunț la bunătăți ghiftuit. Îmi torn și niște suc. Așa am crezut. Dar avea alt gust mai ciudat. Beau un pahar. După cinci minute, mă cuprinde un somn adânc și reconfortant.

 

24.

 

De abia dimineață m-am trezit, nu că ma-ș fi săturat de somn, ci de faptul că era un tulmul mare și multă gălăgie. Cum ușa de la camera mea rămase deschisă, auzeam pe toți roboții sau și locuitorii din zona mea, care fugeau agitați pe hol. Mă dau și eu jos, și ies pe hol, să văd și eu ce și cum. Ajuns în hol, văd o mulțime de suflete care mai de care mai pestrițe, care alergau care încotro. Încerc să opresc și eu unul, și-l întreb ce și cum, ce este toată agitația asta. Îl văd ți pe Zeno. Încerc să-l întreb și pe el.

-  Ce este ce s-a întâmplat?

-  Starea lui Kurt, s-a înrăutățit... Nu știu dacă mai apucă ziua de azi. De astă noapte a început.

Și dispare. Vestea mă zgudui profund. Cum adică, cel mai bun prieten al meu să moară? Și eu m-am sacrificat degeaba pentru el? Nu se poate, cred că e o eroare. Îmi fac și eu drum spre camera unde era Kurt. Mă i-au după ceilalți. În fine ajung la rezerva lui. Camera era plină de tot felul de asistenți, care se grăbeau să-i acorde primul ajutor. Dar probabil că corpul lui Kurt și așa slăbit, nu mai reacționa pozitiv. Mă apropii și eu cu sfială de patul lui. Îl văd, și două lacrimi se preling la vale pe față. Rămân lângă pat. Roboții și ceilalți asistenți, luați cu treaba cu Kurt, nu dădu importanța faptului că eram și eu pe acolo. Toate eforturile lor erau zadarnice. Nu au mai putut face nimic. Mă uit după Nina mea. Nu o văd nicăieri. Încerc să i-au legătura cu ea. Era peste puterile mele. Nina nu mai răspundea. Oare cu ea ce s-o fi întâmplat?  Îl văd pe Zeno mai retras discutând aprins cu doi, probabili locuitori. Mă apropii cu sfială de el. Când mă vede Zeno, cheamă doi roboți și mă i-au pe sus, ducându-mă în camera mea. Apoi aud un clic la ușă. Cred că m-au ferecat înăuntru. Am stat acolo încă 6 ore și nu a mai venit nimeni. Deja ceasul meu arăta ora 12. Începuse să-mi fie foame. Bat la ușă, poate mă aude cineva. Apoi îmi vine ideea să urmăresc cu monitorul, ce se petrecea acolo. Caut mult timp până găsesc camera lui Kurt. În acea clipă, văd cum patru roboți cred, îl i-au pe sus pe Kurt, care arăta inert. ”Oare unde îl duc”?  Încerc să găsesc drumul și să-l păstrez, vizualizând itinerarul făcut de Kurt. Văd că îl transportă într-o nava. Da era Terra -1. Iar platforma de pe care plecă nava, era AA-111. Mai departe nu am mai putut urmări traiectoria navei. O luă spre o direcție necunoscută. Am văzut că pe lângă Zeno, în navetă se mai urcase-ră patru roboți și Retta. Fața Rettei arăta distrusă. Era toată numai lacrimi. În fine văzând că nu o mai pot intercepta, mă las păgubaș. Parcă nici mie nu-mi venea a crede, că l-am pierdut pe Kurt. Ca să vezi soarta omului. Treci prin numeroase cumpene,  pe alte planete, și mori pe planeta ta. Parcă nici foame nu îmi mai era. Mă mai uit iar la ceas. Acu arăta 2.  Oare de mine să fii uitat toți? Mă uit prin cameră și văd un frigider. Îl deschid. Văd niște preparate, rămase din ajun, pe care nu am mai putut să le mănânc. Iar Nina grijulie, mi-i le-a pus în frigider. Le scot afară și le înșirui pe masă. Găsesc și o sticlă cu suc. O i-au și o gust. Era altfel. Asta aducea cu Cola noastră. O i-au și o pun pe masă. Mă așez pe scaun și trec la acțiunea mâncare. Cât am mâncat nu m-a tulburat nimeni. Cred că m-au lăsat să mănânc în pace. După ce termin, pentru că mai rămase câte ceva, le pun înapoi în frigider. Apoi mă plimb fără rost în cameră. Cred că am parcurs-o de 200 de ori. În fine obosit mă opresc și mă pun în pat. Nu aveam de gând să dorm. Am stat așa cu gândul aiurea, gândindu-mă  într-una la Kurt. Deci se terminase viața lui Kurt. Cu cine o să mai discut eu acu? Cu cine o să mă mai plimb pe planeta lui? Tot gândindu-mă se făcu seară. Era ora 8. ”Oare când trecuse”? De la Kurt, sau Zeno, nici o veste. Dar nici Nina, nu a mai venit la mine. ”Ce s-o fi întâmplat cu ea”? Mai încerc să fac un mare efort, încercând să telepatizez cu ea. Dar era peste poate. Nici Nina nu mai răspunde la apel. Deodată îmi vine o idee. Ce ar fi dacă...Încerc să i-au legătura cu fiecare membru sus pus, de pe planetă. Poate cineva v-a intra pe unda mea. Încerc pe unu din cei 12. Dar au apărut, mai multe voci, care mai mult mă oboseau. Nu am reușit să fac trierea – selecția. Nici să îi separ. Nu eram așa de bine pregătit pentru o asemena confruntare. Mai încerc o dată cu Kurt. Poate în agonia lui, mă v-a recepționa. Deodată, nu mică mi-a fost mirarea, când în gând apăru vocea lui Kurt.

-  ”Sunt aici pe partea luminată de soarele trandafiriu. Sunt în zona Rettei. M-au adus aici. Tu dacă nu-ai treabă, poți să pleci. Îți dă Zeno naveta mea. Tu ai să te descurci ca să ajungi la tine acasă”

-  ”Bine dar la mine acasă e situația roză. Dacă nu chiar roșie.  M-au fugărit ăștia, de nu mai am loc nici la mine acasă.

-  ”Uite ce faci. O să vorbesc și cu Retta, să dea cu tine o fugă la ea acasă, la Herculane”

-  ”La Herculane”? da știi că și de acolo am plecat în mare grabă. S-ar putea să mă recunoască unii, și iar o s-o i-au de la început”

-  ”O să te țină încuiat Retta, la ea în casă...Vedeți voi... Că sunteți copii mari”! ”Numai să aveți grijă de nava mea. Să nu de-a cineva din întâmplare peste ea. Vedeți unde o dosiți”!

-  ”Tu ce faci? te mai faci bine”? întreb și eu ca să mă aflu în treabă. Dar de data asta Kurt nu a mai comunicat cu mine. Cred că obosise. Și el afectat...

    Cu convorbirile mele, se făcu seara târziu. Ceasul arăta acum 11. Obosit de atâta concentrare, mă întind pe pat. Nici nu știu când am adormit un somn fără vise.

 

25.

 

      Trecu orele, și pentru judecător, i se paru că s-a scurs un an. Frigiderul nu prea l-a săturat cine știe ce. Era cam sărac, iar o parte din produse erau expirate. Se uită la ceas. Era ora 6 seara. ”Oare când o să mai vină ăla să-mi dea drumul”, gândi el. Mai trecu  două ore. Deodată se auzi un motor de mașină. Judecătorul ciuli urechile. ”Oare o fi venit ăla”? își zise el.

      După câteva minute mașina opri în apropiere, sau poate la poartă. Cineva se dădu jos, pentru că auzi portierele. Portierele?...reflectă el, înseamnă că nu e singur. Pot fi cel puțin doi, dacă nu chiar mai mulți. Așteptă înfrigurat. Cătușele din cauza mișcărilor, îi provocase răni accentuate la mâini și la picioare. În fine cineva încercă ușa. Se auzi o voce.

-  Dar nu am mai trecut de mult pe aici. Cel de lângă el aprobă.

-  Unde e cheia?

-  E sub preș, ce nu știi?

-  Nu e acolo.

-  Cum nu-i? Acolo o las deobicei.

-  Vin-o și convinge-te. Nu-i!

     Cei doi forțară, până la urmă ușa de la intrare. Când intrară în casă îl văzură pe judecător tremurând.

-  Ce e cu dumneata aici? Cum ai întrat?

-  M-au adus altu, azi dimineață. El a plecat și eu am rămas aici încuiat și cu cătușele, cică să nu fug.

-  Cine te-a adus?

-  Nu știu. Cică e de la CIA, sau ceva pe acolo. Avea un pistol cu amortizor. Inițial căpitanul Avram, mi-a dat un sergent șofer, ca să mă ducă acasă. Dar după ce a pornit mașina, a apărut respectivul din spate. Apoi l-a somat pe sergent, să nu se uite la el și să conducă după datele lui. Apoi m-au adus aici. Sergentul, pentru că a încercat să fugă, i-a tras un glonț în cap. Este pe aici pe undeva și el.

-   Bine am înțeles ai fost răpit de cineva. Dar cine ești?

-  Sunt judecătorul orașului.  Am avut un proces, adică două, cu un tânăr, care inițial a fost învinuit că ar fi omorât niște cadre militare. Apoi constrâns de prietenii lui, m-au forțat să redeschid procesul și să schimb sentința. 

-  Și ai schimbat-o?

-  Da! Și drept premiu, m-au dus la ei pe o planetă necunoscută, aflată pe undeva prin nuștiu ce constelație. Apoi a fost o vizită de lucru. Apoi ne-am distrat... și m-a adus acasă. Numai că...

-  Cred că știu cine e la mijloc. Trebuie să fie, cel care își spune: ”jaguarul”. –

-  Da bine domnule! Am înțeles care e treaba. Poți pleca liniștit la casa matale.

-  Dar ăstea?...

-  A da!

     Și unul din ei se apropie de judecător. Îi scoase cătușele de la mâini și picioare. Judecătorul încercă să maseze rânile provocate de cătușe. Dar mai rău își făcea.

-  Lasă-le! Nu le mai freca atâta. Cum ajungi acasă, te speli cu nițică apă caldă, apoi te dai cu un dezinfectant, ceva. Pansezi rănile și în câteva zile nu o să mai ai nimic.

-  Mulțumesc! Pot pleca? Dar..

-  Ce-i?

-  Nu am mașină și nici nu știu unde sunt...

-  ”Colonele” îl duci acasă la dânsul. Apoi te întorci repede aici. S-ar putea ca ”Jaguarul” să mai treacă pe aici.

      Rămas singur celălalt, ieși în curte. Afară se însera binișor. Aproape că se întunecase de-a binelea. Se uită prin curte, dar nu văzu nimic. Văzu acel beci, și împins de o idee, alergă la el. Descuie lacătul cu o lovitură de pistol tot cu surdină. Scoase o lanternă și lumină interiorul. Înăuntru zăcea sergentul împușcat. Nu își dădea seama dacă mai este viu sau nu. Coborâ la el. Se apropie și îl cercetă la lumina lanternei. Deodată se auzi deasupra lui un zgomot de pași. Cel care venise mai devreme se înființă în fața beciului.

-  Cine ești și ce cauți aici?

-  Aceeași întrebare aș avea și eu.

-  Ei lasă nu mai fi curios.

     Și înainte ca cel din beci să-și dea seama,  ce face cel de sus,  scoase pistolul cu amortizor. Două împușcături, ca o tuse se auzi. Cel de lângă sergent căzu alături de el.

-  Cred că cretinul ăsta l-a eliberat pe judecător. Probabil dacă au fost doi, l-a dus acasă la el. Înseamnă că cel de al doilea, e posibil să revină aici. O să-l aștept.

Mai trecu aproape o oră. Deodată se auzi un zgomot de motor de mașină. Cineva se apropia de casă.

Cel care îl împușcase pe cel de lîngă sergent, se retrase în umbră, așteptând-ul.  Dar cel din mașină se duse glonț în casă, crezând că colegul lui este acolo. Văzu că este întuneric, rămase bănuitor.  Se plimba prin întuneric. Deodată vede pe geam lumina unei lanterne mici, ce se plimba prin curte.  Ieși în tindă. Se adăposti după ușa de la întrare, așteptând-ul cu pistolul în mână. Nu știa cu cine are de aface și stătea pregătit. Când cel de la beci ajunse la 3m de ușă, răsună comanda:

-  Stai cine e?

    Cum cel întrebat nu răspunse, acesta îl ochii și trase în dânsul. Cel de afară căzu jos. Se apropie și el de străin și îi lumină fața tot cu o lanternă. Când văzu cine e scoase un strigăt:

-  Ei drace! Tu erai?

     Dar cum cel întrebat nu mai răspunse, cel din casă îi luă și lui lanterna și pistolul. Apoi îl târâ și pe el spre acel beci. Îl împinse înăuntru, care cu un zgomot se rostogoli peste ceilalți doi. Acesta lumină încăperea.

-  Aștia trei nu o să mai spună nimic, nimănui vreodată, care a fost treaba pe aici.

        După care încuie și el ușa beciului. Se îndreptă către mașină. Când ajunse în stradă nu mică îi fu surpriza. Mașina lui dispăruse. Se uită speriat în jur. De după un copac era cineva. Se auzi trei zgomote de tuse. Iar cel care pierduse mașina, căzu și el jos. Cel care îl împușcase, mai merse câțiva metri. De după un gard se afla mașina lui. Acesta se sui la volan și porni mașina. Apoi demară în trombă.

 

 

26.

 

A doua zi mă trezesc. Mă scol din pat. Mă duc la ușă, deși o știam închisă. Dar surpriză. Ușa nu mai era închisă. O deschid și mă uit în lungul hol, luminat feeric. Părea că totul intrase în normal. Fac câți-va pași, uitându-mă după Zeno. Dar nu fu cale să-l văd. Întreb un robot, sau ce era, care e treaba și unde e Zeno. Îmi răspunde într-o păsărească, pe care nu am reușit să o diger. Mă întorc în cameră. Îmi era cam foame. Mă uit la ceas și descopăr cauza. Trecuse de 10. Îmi aduc aminte de frigider. Poate mai găsesc ceva. Îl deschid și descarc tot conținutul pe masă. Mai erau două sticle cu suc cred. Le i-au și pe celea. Cam sărac micul dejun. Dar nu e nimic. E bun și atâta, poate la 12 -1, o să vină cineva să îmi mai aducă de mâncare. Mă arunc  pe acele resturi. Erau bune acum. În fine le devor cu succes. La urmă aleg o sticlă și gust băutura. Nu prea mi-a surâs. O încerc pe cea de a doua. Era ca Cola noastră. O deschid și umplu un pahar. Apoi îl dau peste cap. Acum mă mai întremase-m puțin. Mă plimb câteva minute prin cameră Oare ce era de făcut? Oare unde o să mă mai trimită ăștia acu? Toate ca toate, dar numai acasă la mine nu mai voiam. Era pentru prima dată când refuzam casa. Și aveam și motive întemeiate. Eram vânat și căutat, dacă nu de tot orașul, poate  și de Americanii. Toți mă voiau. Mai exact toată planeta mea. Și asta din cauza acelor arme, sau dispozitive pe care Nina în exces de zel le-a cam folost des, după părerea mea. Nu-i vorbă că unele ieșiri ale ei, mi-au prins și bine. M-a salvat de trei ori la total. Odată sau de două ori Kurt... Oare el ce mai face? Și-o fi revenit? Încerc ca să reiau comunicarea cu el. Dar fie că dormea, fie că nu voia, sau alte cauze, nu-mi mai răspunse. Mi se aprinse inima la gândul de ce ar fi mai rău. Dar nu, Kurt e tare. Încercam să mă sugestionez. Îmi aduc aminte de monitor. Îl pornesc și mă plimb prin acel oraș al lor. Poate dau de Zeno, sau El-Dor, cine știe. Caut înfrigurat prin hale, ateliere și alte camere și cămăruțe Nu reușesc să dau de ei. Oare m-au uitat? Mă uit și în exterior la platforma AAA-111. Nava Terra 1, nicăieri. Cred că a rămas acolo la regiunea Rettei. Mă plictisesc de atâta căutare, fără folos. Mă duc la pat și mă întind pe el. Eram să și adorm, când ușa fu dată de perete cu putere, sculându-mă. Era Retta cu aceeași față răvășită.

-Hai  la mine, adică la noi. Te cheamă Kurt. Vrea să-ți vorbească.

      Mă trage de mână ca pe un copil. Mergem spre platforma AAA-111, aproape fugind.  Când ajungem afară, văd și nava Terra 1, parcată pe platformă, stând cuminte în așteptare. Retta mă înpinge înăuntru, Îmi arată un fotoliu în spate, în timp ce ea, ia luă loc în față la pupitru. După câteva secunde nava decolă.

      După ce o ridică incet  la înălțimea dorită, o dirijă către o direcție. Retta apăsă pe accelerație  aproape la maxim. Ceea ce îm făcu neplăceri la stomac. în fine, după o juma de oră ajungem. Se vedea sclipind marea în acel Soare trandafiriu a lor. Naveta se îndreptă către acea construcție a ei.

     După ce aterizăm, ne îndreptăm în fuga mare către o cameră unde era cred Kurt. Întrăm. În fața mea, Kurt,  pe un alt pat, legat la tot felul de aparate, monitoare, perfuzii cu de toate cele, se uita la mine zâmbind amar. Eu încerc să i-au o mutră cât mai veselă, deși nu-mi ardea. Mă opresc lângă patul lui, pe o parte. Retta se postă, de partea cealaltă a patului. Amândoi ne uitam și așteptam să vedem ce ne spune.

-  Bine ați venit! După cum vezi oamenii ăia răi, m-au pus la pământ. Cu toate eforturile, medicilor, a  tehnicienilor noștri și sângele donat de tine, toate eforturile au fost zadarnice. Nu au făcut decât să-mi prelungească agonia. Eu mult nu o mai duc. Ți-o las pe Retta, cu limbă de moarte, să ai tu grijă de ea. Ea ți-i se v-a supune necondiționat. Tu mă vei înlocui pe mine. Și așa trebuia și tu să te însori. Ai 25 de ani de acu. Numai bine Retta, adică Anda, are tot atâta. Cred că vă veți înțelege voi. Sunteți copii mari.

În timp ce vorbeau câteva lacrimi șiroiau pe obraz. Cred că îi părea rău de Anda. Dar și mie în cepură să-mi dea lacrimile năvalaă. Se molipsi și Anda, care se porni într-o cascadă de plâns.  Kurt ne privea pe rând. Apoi îl aud iar.

-  Anda! îl duci pe Marinuș la tine acasă la Herculane. Ai grijă să nu i-a contact cu nimeni din stațiune. Oamenii sunt răi. Pentru bani pot face orice. Îți vând și sufletele. Pot vinde și pe măsa, sau tasu. Ca să nu mai zic de alte rude mai îndepărtate. Vă duceți pe Pământ la tine acasă. Nici părinților tăi, ar fi bine să nu le spui nimic despre mine. Cât privește pe Marin, vezi tu. Improvizezi tu ceva. Nu le spune adevărul despre mine. Ai în casă într-un seif, câteva arme luate de aici, ca să te protejezi, sau să te direcționezi pe rază mică unde vrea mușchii tăi. Nu le folosi prea des. Mai ales armele de adormit, sau paralizante. Naveta Terra-1, o vei ascunde în hangarul subteran. Nu trebuie nimeni să dea de ea. Așa că nu o vei scoate de acolo decât în caz de mare urgență. Nu vreau că să trezim iar suspiciuni. Ți-am spus de ce. Iar tu Marinuș promitem, că  vei avea grijă de Anda, că o vei înțelege, că o vei iubi, la fel de mult ca mine. Eu nu mai am timp. Simt că mi-a venit rândul, să părăsesc a ceastă lume. O lume plină de răutate, egoism, boli, hoții, crime, precum și multe alte rele... Nu am avut plăcerea ca să văd proiectul lui El-Dor, de a vă modifica lumea voastră, de a vă face mult mai buni, înțelegători, pașnici, iubitori, fără grija zilei de mâine, fără războaie.  Poate copii voștri or apuca acea zi.

Apoi Kurt îi făcu semn Andei, să vină mai aproape de el. Întinse mâinile sprea ea, sărutând-o cu patimă pentru ultima oară. Apoi kurt se uită la mine. Kurt încercă să i-a legătura telepatic cu mine.

-”Nu fi trist și îndeplinește ultima dorință a mea. Și îți spun că nu o să-ți pară rău.

- Rămâneți cu bine, dragii mei!...

      Apoi vocea lui Kurt se stinse. Se lăsă pentru câteva clipe tăcerea. O tăcere grea de suportat. Anda se prăvăli pe pieptul lui inert, plângând în hohote. Molipsit de Anda, dar și poate de durere, că nu o să-l mai văd pe Kurt, mă prăvălesc și eu pe partea mea peste el. Plângeam amândoi în hohote. Într-un târziu ne mai potolim.  După care Anda se duce la un pupitru și formă ceva. După nici  10 secunde, 11  locuitori intrară în camera unde se afla Kurt. Venise să-l petreeacă pe ultimul drum toți cei 11 lideri ai meleagurilor lor, de pe planeta Zirda. Îl apucă cu grijă pe Kurt și îl depuse într-un fel de sicriu simplu fără înflorituri, din lemn simplu, dat cu un fel de lac închis la culoare. Îl purtă pe întinsele culoare ale ținutului. Eu și Anda mergeam din urma acelui sicriu. Probabil că urma să-l îngroape. Văd că pe platforma de la ei, staționa o altă mini navetă. Îl duse pe Kurt la acea navetă. Apoi acționând o telecomandă, El Dor, ridică mini naveta la înălțime și o proiectă cu toată viteza înainte. Având în vedere de acel ocean care despărțea acel ținut, cred că mini naveta, împreună cu corpul lui Kurt, aveau să o încredințeze valurilor mării sau a oceanului. Ne retragem într-o cameră mai mare. Pe tot peretele, pe un monitor, se vedea traiectoria acelei mini  navete. Apoi deodată El-Dor, apăsă pe un buton, iar naveta coborâ vertiginos către suprafața oceanului. Apoi dispăru în apele învolburate, la mare adâncime. Apoi mini naveta se lăsă la fundul oaceanului, așezându-se cuminte pe nisipul auriu.

 Cam asta a fost acea înmormântarea lui Kurt.

 

 

 

 

27.

 

Nu, a fost o glumă! Partea a 9-a nu s-a sfârșit încă! Cum să se sfârșească așa din senin, când de abia a început?... Mai e mult de acu încolo. sau ați crezut că scăpați de mine...Nici dacă mă împușcă nea Putin, tot nu o să scăpați de mine. O să rămân în memoria voastră spre amintire în veacul veacurilor...:)

Am mai stat o oră, drept omagiu pentru cel ce a fost Kurt. Un om de-a nostru, ce a fost salvat, în timpul celui de al doilea Război Mondial. Ca să vezi ironia sorții. Scapi la tine pe planetă, dar mori în cu totul în altă parte, unde nici nu visai, că ai să ajungi. De fapt moartea i s-a tras tot de pe Pământ. Rana de gloanțe i-a fost fatală.

În fine toți reprezentanții meleagurilor lor, se retrag unul câte unu. Mai rămân Zeno, El-Dor si Retta. Ea arăta cel mai de speriat. Moartea lui Kurt a marcat-o profund. Cred ș eu! Cine știe de când se cunoșteau și câți ani au trăit împreună. Numai de la anul când am cunoscut-o pe Anda la Mangalia, trecuseră 5 ani. Că de când devenise Retta, nu mai știu. Oare când au trecut?

Văd că El-Dor ne face semn să venim mai aproape. Vine și Retta. Apoi ne suim în naveta lui Kurt și decolăm iar. Ne întoarcem cred la așezarea lui Zeno. Și nu mă înșelam. După ceva timp, ce mie mi-i s-a părut un an, am ajuns iar pe platforma AAA-111. Nava se așează cuminte pe platformă, grație îndemânării lui El-Dor. El a condus-o. Nu dăm jos. Nici nu știam încotro să o apuc, sau ce să fac. Mă las condus de ei. Văd că se apropie de camera mea. Intrăm în ea. Zeno, El-Dor și Retta, i-au loc pe niște fotolii. Oare când decorase ăștia camera mea cu fotolii? Mă așez și eu timid pe pat. Toți aveau privirea ațintită asupra mea. Așteptau să i-au eu întâi cuvântul.

- Păi înalte, entități, să știți că îmi pare teribil de rău, de moartea prietenului meu Kurt. Cu el într-un timp relativ de scurt, am împărțit bucurii și necazuri. L-am ajutat și eu cum am putut, dar și el pe mine. M-a scos din multe greutăți și lupte, m-a ajutat când mi-a fost greu. De aceea îmi v-a rămâne în memorie, pentru tot restul vieții. În rest ce să mai zic. Rămâne la latitudinea voastră, ca să decideți, ce o să faceți cu mine. Nu vreau să vă forțez mâna. Faceți cum credeți de cuviință. Problema e că la mine e cam greu. Sunt vânat de întreaga planetă. Ori unde m-aș duce, oriunde m-aș ascunde, nu o să dureze mult, până când ei, o să mă găsească din nou. Aș putea rămâne la voi, dacă o să vreți. Cât privește dorința lui Kurt, Anda poate decide singură. Nu o oblig.

- Da, păi dacă vrei să rămâi, rămâi. Noi nu te obligăm să pleci sau să rămâi obligatoriu. Noi o să te ajutăm în continuare, să-ți perfecționăm pregătirea pentru a fi și aici folositor. Putem să te încadrăm într-o secție de producție a roboților. Să ai grijă de procesul tehnologic, pentru a putea fi dus cu succes la îndeplinire. Te putem încadra aici sau la Retta acasă. La ei se fabrică diferite arme, cu utilități multiple. Dacă ea vrea să te primească...

- Acum încă nu pot lua nici o hotărâre. E prea de timpuriu. O să mă mai gândesc, zice Retta.

- Foarte bine atunci Marin pământeanu, o să rămână deocamdată aici. Se v-a familiariza cu proiectarea, construirea, ansamblarea, programarea și verificarea roboților.

- De Nina mea ce știți? Că nu am mai văzut-o de 3 zile.

- Îți este așa de dor de ea? Întreabă El –Dor.

- Nu, dar m-am obișnuit atâta cu ea...Chiar dacă mă mai supără ea din când în când, tot realizarea mea este până la urma urmei, chiar dacă e făcută din bucăți ansamblate. La început era o simplă - Robi...După aia au mai crescut și pretențiile mele, dar și ale ei. M-au mai ajutat și Kurt, și acelui robot de pe misterioasa nava din Andromeda...Nina, mă vede ca amantul ei, sau poate chiar ca soțul ei. Nu știu ce i-ați implementat în program, dar câteodată mă scoate din sărite. Ea e robot, dar eu sunt om...Mă car lăsați-o cum a fost la început, mai puțin sâcâitoare...

- Asta o să se rezolve pe parcurs. Deci cum rămâne? Rămâi sau pleci?

Mă uit întrebător la Retta. O întreb în gând ce decizie a luat cu mine. Știam că nu e un secret pentru ea sau ei, întrebarea mea. Pentru cei de față. Aș fi putut tot așa de bine, să vorbesc tare ca să audă toți...Aud într-un final: ”Rămâi”!

Cu astea fiind zise, cei trei plecară, părăsindu-mi camera. Rămăsei iar singur. Mă uit la ceas. Cu ceremonia și plimbatul, mai trecuse câteva ore. Semn că burta mea, își anunța prânzul. Mă duc la frigider. Dar când mă uit în el, constat că nu mai rămaseră mare lucru. Doar sticla de Cola, era golită jumate. O scot și umplu un pahar. Îl beau cu nesaț pe nerăsuflate. Cu ce mai era în frigider, nici ca aperitiv nu ar fi mers.

- Nina help! I”m hungry...zic eu la derută.

Deodată ușa se deschide, și apare în prag Nina mea. Vesela Nina. Dragostea mea Nina.

- Ei ce te aduce la mine?

- Păi am auzit mesajul tău, că îți este foame.

- Da asta așa e. Oleacă mai mult...

O văd că se duce la panul de control și apasă pe niște butoane într-o anumită ordine. Aștept 5 minute, și ușa iar se deschide intrând doi roboți. Împingeau o măsuță pe rotile, plină cu de toate. O aștept până se înscrie pe traiectoria mesei mele, și încep să o descarc pe toată.

- Cred că nu ai de gând să mănânci tot ce ai pus pe masă?

- Nu Nina, nu te speria. Ce mai rămâne, pun în frigider, ca să am și mâine. Dar știi ce rugăminte am la tine... și mă opresc continuând în gând.

- Da Mister Marinuș, se rezolvă. O cafea la tine zboară...

 

 

 

 

28.

În așteptarea cafelei, mă gândeam că totuși nu e rău ca partenerul tău, să-ți poată citi gândurile, cum ar fi în cazul de față. Dar...poate nu e bine nici prea multe gânduri... Pot face și rău, atât persoanei receptoare, cât și persoanei care emite. Ei, dar dacă lucrurile se vor îndrepta în privința omenirii, când or dispare grija altuia de tine și invers, răutatea, hoția, crima, frica, invidia, conspirația, jignirile, ironiile, teroarea și terorismul, pâra, vânzarea de tine și de neam, trădarea și multe alte răutăți, numai de oameni inventate și puse în aplicare, în general pentru satisfacerea unor nevoi materiale, care poate la urmă să se transforme în rău pentru persoana în cauză. Dar Nina mă întrerupe din gânduri:

- Gata cafeaua domn Marinuș! Ți-am făcut-o cum o vrei tu de obicei; nici prea moale, nici prea tare...

- ...da știu ca la mama acasă...adaug eu. Ia să văd dacă mai ești bună de măritat, încerc eu să schimb macazul.

O sorb.

- Da, Da e foarte bună Nina. Ești bună... Cum nu ai găsit tu încă un bărbat, frumos, tânăr, bun, iubitor, bogat, devreme acasă, care nu bea, nu fumează, nu ...gagici...care face treabă în casă, face și mâncare, se duce la muncă, aduce banii soției... care la urmă drept mulțumire...ea se duce cu ei în piață sau oraș și îi cheltuie pe nimicuri.

- Ce spui tu sunt numai rarități. Nu există așa ceva.

- Păi hotârăștete, sunt rarități, sau nu există.

- Și da și nu...

- Cum Nina. Uite de pildă eu...Nu beau, nu fumez, ...nu aia, nu ailaltă,...sunt cel mai reușit model perfect...

- Da, poate până când o să te însori. O să te schimbe gagica.

- Păi...să nu mă enerveze...Până aici. Cine e bărbatul în casă? Femeia trebuie să se supună bărbatului, că el aduce banii, iar femeia trebuie să fie ascultătoare și să respecte dorințele bărbatului.

- Da mă miram eu de ce nu te-ai însurat până acu...

Dar mă opresc din gândit. Mă poate intercepta și alții. Ce o să spună alții despre mine? Dacă mă aude și... și mă opresc cu frică. Poate m-o fi auzit și ea...dar...

- Da ai dreptate, așa ceva găsești doar în filme, darămite în realitate, încerc eu să o dreg. Deși cred că nu mai conta.

- Sau în serialele mele de telenovele...

- Mie ca să spun drept, nu-mi plac aceste genuri de filme. Sunt... ăăă asta cum îi zic..., sunt sub orice limită, unde vrajba, trădarea, minciuna, hoția, crima, e la ea acasă. Că îmi vine să mă scol și să fac ordine acolo în film. Nu degeaba le dau ăștia pe postul ”Acasă”. Mai apare și câte o scenă, două de iubire, sau dragoste, dar nu prea multe, că se strică filmul. Sau după atâta dragoste, el sau ea o împușcă de prea multă fericire...

- Așa e Marinuș. Ai mare dreptate. Fiecare post își are filmul ei. Stilul ei. Ba cu război, aventură, ba cu droguri, ba cu crime, ba cu închisori, ba cu bătăi tip Kung- Fu...ba SF-uri...Ei, astea mai merg...Ori numai cu dragoste și iubire, sau filme mixte, unde găsești câte puțin din fiecare, dar numai puțin...

- Da mai sunt și desenele animate, Marinuș... posturi de muzică, precum și istorice, reportaje...

- Da, până la urmă...nu ai la ce să te mai uiți. Mai ales cele știri deocheate, unde reporterii se contrazic, mai vin cu știri false, sau ne verificate... Multe filme se tot repetă și ei zic că sunt filme noi. Sunt filme, care le vedeam pe când eram copil, tot SF-uri, comedii cu Funes... etc...Mai sunt și acu comedii cu Pantera roz...sau cu misiuni a la agent 007...tot un fel de SF-uri.

Între timp reușesc să termin cafeaua.

- Și care e tema pe ziua de azi? Mergem la muncă? Poate facem o echipă bună. Tu îmi dai ideile, iar eu încerc să le pun în practică... sau poate invers...Mi-a promis El-Dor și Zeno, că mă angajează la ei, la o linie de flux cu roboți. De la proiectare, la verificare finală.

- Nu te entuziasma așa de tare. Ceea ce fac ei aici, pentru tine e de la cer la pământ, cum spuneți voi. O să-ți trebuiască ani de experiență în acest domeniu. Poți învăța din mers.

- Da știu Nina, o să fiu la început femeie de servici, voi mătura atelierele, voi șterge praful de pe capetele roboților...În modul asta, o să ajung cu barbă albă ca să fiu savant.

- Nu ai să ajungi să faci barbă...

- Desigur, asta dacă nu se supără ăștia pe mine și mă exmatriculează. Îmi dă un șut undeva...Și mă trezesc peste o clipă în dulcea mea casă, împresurată de politie, armată, cadre specializate, FBI-iști, CIA-iști, inclusiv președintele...

- Doar nu ai vrea ca mâine să te pună director...

- Nu mâine dar...

Dar dialogul nostru fu întrerupt de apariția ... lui Kurt. Uimirea mea fu foarte mare. Mai să leșin, când l-am văzut. Nina era impasibilă. Nu o durea cu nimic apariția lui, de parcă nici nu plecase de lângă noi.

- Tu !?! Kurt ești aici? Dar...

- Nu-ți face griji în privința mea. Eu sunt o dublură a lui Kurt. Kurt adevăratul e mort. Roboții de aici au folosit ADN-ul lui Kurt, pentru a mă reconstrui, ca și cum aș fi viu.

Îmi vine o idee să-l întreb ceva:

- Kurt mai ți-i minte ziua când ne-am cuoscut? Pe unde am umblat...?

Dar Kurt nu-mi răspunde. Semn că nu i-au fost introduse toate amintirile uitate din urmă a lui Kurt. Mă las păgubaș. Oare Retta știe de existența noului Kurt? Nu aș crede că ar mai face casă bună cu această copie. O copie, care nu are amintiri, bune sau rele, vesele, de iubire, recunoștință... sentimente...veselie, bucurie... E tot un robot, aproape perfect, fără sentimente. Dar la un popor fie el și din alte constelații, unde le lipsește, veselia, iubirea, sentimentele...bucuria, care nu au cunoscut aceste sentimente, la ce să te aștepți? Cred că ei ar trebui să i-a modelul unora de la noi, unde mai au stocate în sistemul lor nervos, și aceste mici părți bune din cutia Pandorei. Dar numai acele părți. Căt privește pe oameni... mai au multă muncă cu ei cei de aici, în ai reușii să-i corecteze, apucăturile rele, sau să le elimine. Deci ar trebui să se creeze un alt popor nou, bazat numai pe dragoste și iubire, fără războaie, cu liniște și Pace: For Ever!

 

29.

Ei, dar cu gândurile mele se făcu seară, semn că Nina trebuie să-mi aducă de mâncare. Dau să o chem, când îmi aduc aminte de resturile din frigider. Cred că a mai rămas de o masă bună. Mă îndrept către frigider. Răscolesc pe acolo și îmi decorez brațele cu ce credeam eu că este mai bun. La urmă înfașc și sticla cu energizant, care se golise destul de mult. Încărcat ca o albină, mă deplasez cu grijă la măsuța mea. Le pun, mai bine zis, le trântesc pe măsuță, că unele au vrut să aterizeze mai repede pe masă, fără voia mea. Noroc că era masa, că ajungeau jos. În fine le liniștesc și le rânduiesc cu grijă. Pun și sticla pe măsuță. Mă așez pe scaun și încep să devorez cu grijă, pachețelul meu. La urmă, îmi torn și un pahar cu sucul lor. Parcă îmi mai revenisem. Deodată se deschide ușa și în pragul ei se înființă Retta.

- Bună seara! Ai mâncat? Tocmai voiam să-ți aduc ceva de mâncare.

- Da, am mâncat. Mulțumesc! Noroc că a mai rămas ceva de azi.

- Văd că te descurci.

- Păi ce să fac și eu, dacă Nina, apare când vrea ea...

Dar nu rostesc bine vorba, că ușa iar se deschide și apare Nina.

- M-ai chemat Marinuș?

- Ce mai întrebi, știi tu... La mine o cafea zboară...

- Îndată Marinuș. Aaa! Dar văd că e și Retta aici. De ce nu o rogi pe ea să-ți facă o cafea?

- Ei și tu! Fiecare cu atribuțiunile lui. Tu cu făcutu cafelei, Anda, adică Retta cu altele...

- Adică ce altele? Ce eu nu mai sunt bună? Vrei să dai divorț de mine?

Și se duse într-un colț al camerei, punându-se pe plâns.

- Lasă că știu eu...Ce nu am văzut eu, cu ce ochi te uiți la Retta?

- Cred că deja începi să exagerezi.

Dar Anda, nu mai așteptă să vadă sfârșitul discuției și ieși ca o furtună din încăpere.

- Ce faci Nina? Ai făcut-o geloasă pe Anda.

- Păi trebuie să te hotărăști, cu cine îți bei cafeaua. Cu ea, sau cu mine...?

- Cu tine, Nina. Cu tine. Cine o să mă mai frece, când oi fi bolnav, pe spinare?...

- Nu! Să te duci la ea, să te doftoricească.

- Ai Nina, gata! Mai îmi faci cea cafea? Că dacă mă superi, o să mi-o fac singur...

- Bine gata! Ți-o fac acu. Am vrut să te testez Marinuș, să văd pe cine iubești tu mai mult, pe Retta sau pe mine?

- Pe amândouă... zic eu mai mult crezând că scap de belea.

Dar ți-ai găsit. Nina găsi în asta un nou argument.

- Aaa! Deci o iubești și pe ea...la mine nu te gândești. Gata plec la mama!

Și se puse iar pe plâns.

- Măi dar supărăcioasă ai mai devenit de la un timp. Gura nu-ți mai tace, iarba nu-ți mai place...

După care ieși trântind ușa. Mai să se lovească de Zeno, care tocmai voia și el să intre la mine.

- Da ce are? Ce ia-i făcut?

- Nimic, a devenit geloasă din cale afară. I s-a cășunat că mă uit la Anda mai mult decât la ea. Cred că s-a defectat, Vă rog faceți-i ceva. Să fie ca înainte, ascultătoare, fără să-i pese de ce fac eu. Ea e doar o roboțică. La acest nivel vreau să rămână.

- Bine oi vedea mâine ce și cum. De mâine te duc la linia de ansamblare a roboților. Îți voi da un ghid, ca să-ți arate ce și cum, și cum merge treaba acolo. E simplă treaba. Tu doar supraveghezi. Și atenționezi pe cel de la sector, orice deranjament.

- Păi și eu de unde să știu când e ceva deranjat?

- Urmărești un ecran. Ăla îți v-a spune tot. Când se colorează imaginea în roșu, însemnă că ceva nu e în ordine și anunți. Între timp o să-ți dau un manual, tradus în limba ta, care te v-a ajuta să înțelegi cum stă treaba cu roboții. Ai tot de la A la Z, cu tot ceea ce ține de robotică. E un manual pe care l-a făcut Kurt, pentru tine, să te ajute la muncă.

- Păi am văzut că deja l-ați copiat, sau clonat pe Kurt. Nu mi-l dați ca călăuză? Nu puteți să-i băgați din nou amintirile lui Kurt originalul, și felul de a fi, vesel, zâmbăreț sau chiar să râdă. La voi văd că nu aveți veselie. Nici nu știu când sunteți supărați, sau triști, sau îngândurați, sau agresivi...

- Așa ceva nu ai să mai găsești la noi.

- Dar am observat, sau mi s-a părut într-o zi, înainte de a muri Kurt, că, Zeno, ar fi încercat să zâmbească, sau mi s-a părut?

- Da ai punct de observație foarte bun. Da așa e! Facem experimente, pentru a încerca să copiem unele sentimente pozitive de la oameni. Asta o să ne ajute să ne integrăm în mijlocul lor, neobservați.

- Poate o să meargă... dar să știți că și noi avem oameni care pricep repede, dar și uită repede...Sau uită numai ce nu trebuie, dar țin minte cele mai rele clipe...și mai ales când poate fără voia ta , i-ai jignit supărat sau altele.

- De asta ne ocupăm noi, în ai domestici cum vrem noi.

- Succes atunci! Aduceți-o pe Nina sau Retta, cineva... Vreau să beau o cafea. M-am obișnuit cu băutura asta a noastră. Până oi uita-o...

- Bine!

Și văd că iese. După cinci minute apare Anda.

- Ce faci ai scăpat de... dar se opri la timp. Numai că ea nu știa, sau poate mă încerca în același timp, să mă testeze, să vadă cât am evoluat cu citirea gândurilor. Așa că reuși să aud continuarea, care nu o plasa pe Nina mea într-un câmp favorabil. Oricum am trecut cu vederea, având în vedere că era doar un simplu robot, adică roboțică.

- Incredibil faci progrese, aud eu...

- O cafea la mine zboară...

- Da ce, eu sunt Nina ta? Când vrei să zboare, o chemi pe Nina ta.

- Iartă-mă, am crezut că ai să mă înțelegi și tu, cum stă treaba. E sub orice critică Cineva ia băgat un program de comportament, cât mai uman. Mă disperă. L-am rugat și pe Zeno, să-i mai i-a avântul nebunesc. Mă crede amantul ei. E și geloasă. Ai văzut. E ceva de speriat. Ce și cu roboții ăștia. Nu credeam că o să se poată implementa obiceiurile noastre unor fiare vechi...dar mă opresc, ca nu care cumva să apară furtuna de Nina.

- Te cred. Hai că pun de o cafea. Așteaptă 5 minute.

- Pune de două. Vreau să bem prima cafea împreună.

 

 

 

30.

 

 

- Și eu. De când am plecat de la mama acasă, nu am mai băut o cafea de România. Vorba vine. Că ea poate fi din orice colț al lumii. În special Braziliană, și multe alte sortimente.

- Și eu la fel. Când eram mic, mama făcea cafea surogat, Unirea sau Unica. Dar avea numai intenția de cafea. După ce m-am mărit, după 15 ani, când mama a murit, mai făceam câte o vizită, în special cu tata, sâmbăta sau duminica la nana mea, sora mamei – Maria. Ea de bucurie când ne vedea, făcea repede o cafea naturală. Cum intrăm ne spune: ”Stați jos, că mă duc la bucătărie, să vă fac o cafea”. Cum eu nu mai băusem niciodată cafea naturală, eram curios să văd ce gust are. Tata mai făcea câte o glumă cu ea. Așa că atunci când a intrat în casă cu cafelele, îl găsește pe tata stând jos.

- ” Da ce ai Fanică, de stai pe jos” ?. ”Păi nu ai spus tu să stăm jos!”

După care nana se prindea și râdea de tata.

- ”Aam spus să stați jos, adică să luați loc pe scaun. Uite am patru...și râdea tare și gutural. Câteodată o mai găseam și ”veselă” pe nana, așa că atunci tacâmul era gata. Cădea ea acu de adevăratelea. Că ne chinuiam amândoi, să o aducem la linia de plutire. Când era trează se apuca să joace table cu tata, în speranța că tata o s-o lase să câștige. Dar era greu. Era peste puterile ei ca să câștige. Din când în când îi mai lăsa și tata câte o partidă. Atunci se înveselea nevoie mare.

- ”Ei vezi, spuneai că nu știu să joc!”

Așa am prins eu în următorii ani gustul cafelei. După moartea tatei, m-am mutat la ea. Iar ea avea obiceiul ca în fiecare dimineață, să facă cafea, iar pe la 4 iar una. Și după moartea ei, la scurt timp, am dus tradiția mai departe. Și mai ales după ce am fost în vizită la altă familie, verișoară de-a mamei - Sica. La ea am învățat să fac cafeaua cu rom și vanilie. Și era așa de bună... Mai târziu am dat-o și pe nes cu Cola. Era foarte bună și aia.

- Nu, eu beau cafea așa cum era ea, numai cu puțin zahăr, zise Anda.

- Spunem, de când îl cunoști pe Kurt? De când am sosit atunci la Herculane?

- Da. Sunt 5 ani de atunci. Acum nu mai este... și se întristă iar, coborând privirea în pămant.

- Deci să înțeleg, că a fost dragoste la prima vedere?

- Poți zice și așa. Apoi Kurt m-a dus la el aici pe această planetă. La început a fost cam greu, după care cu timpul m-am obișnuit.

- Și ce faci tu aici? Văd că Kurt te-a făcut șefă...

- Ei, cam așa ceva. Înainte făceam de toate. Acum m-am profilat pe arme electronice, care înfluiențează sistemul nervos. Îl paralizează. Dar numai un pic de la 5 minute, la o oră. În funcție de cum a fost setată arma. Și ce faceți cu aceste arme, că nu cred că Zirdenii duc vreun război cu cineva.

- Să fie acolo. Nu se știe niciodată de unde sare iepurele. Tu ce faci?

- Păi pe mine vor să mă pună de mâine, la o linie de ansamblare roboți. Ca supraveghetor. Mi-a lăsat Kurt o carte, tradusă de el, cu toate misterele în ale roboticii.

- Mișto! Și pe mine m-a ajutat foarte mult Kurt. Acum am căpătat o oarecare experință. Mă descurc cu de toate.

Cu discuția noastră cafelele se terminară și ele. Am vrut să-i spun dacă știe ceva de dublura lui Kurt. Dar m-am răzgândit. Mare greșeală.

- Ce dublură? Despre cine e vorba?

” Hait că m-a prins. Uitasem de puterea ei de a telpatiza”.

- Păi nu știu dacă știi, dar am văzut un robot, care semăna cu Kurt. Am încercat să discut cu el, dar nu mă cunoștea. Chiar Zeno mi-a spus că e o clonă a lui Kurt, unde a folosit ADN-ul lui.

Văd că Anda sare repede de pe scaun și se năpustește ca o furtună pe ușă. ”Așa-mi trebuie, dacă gândesc prea mult. De acu trebuie să mă las de acest obicei”. Și cât m-am chinuit ca să-l accept...

După plecare Andei, mă apuc de studiu. Nu prea îmi mai ardea, dar Voiam să mă pun în temă cu munca viitoare, pe care aveam s-o abordez. Deschid manualul tradus de Kurt. La început nu prea înțelegeam mare lucru. Dar luînd-o din aproape în aproape, începusem să mai înțeleg câte ceva. Eu mai aveam niște mici cunoștințe despre robotică. Cum altfel să fi făcut-o pe Nina, Adică întâiul meu robot, pe Robi. Am citit vreo câteva ore. Până la urmă m-a luat somnul. Așa că am tresărit, când a intrat Zeno.

- De ce i-ai spus Rettei, că l-ai văzut pe Kurt?

- Îmi pare rău, nu știam că nu trebuia să știe.

- Acum s-a supărat și vrea ca mâine să plece acasă la ea.

Am lăsat vinovat capul în jos. Ce era acum de făcut. Fapta în sine se consumase. Nu mai era variantă de întoarcere.

- Îmi pare nespus de rău, repet eu, spăsit.

- Părerile de rău ale tale, mă lasă rece. Dar nu o să plece singură. O să pleci și tu împreună cu ea, ca pedeapsă.

- Dar bine, dar eu sunt în pericol acolo pe Pământ. Sunt căutat de toții șefii.

- Rămâne cum am stabilit. Când o să mâ răzgândesc, mai vedem, ce și cum. Dar până atunci...

Și iese din încăpere. Mă las moale pe pat. Vestea mă indispuse teribil. Când credeam și eu că găsisem de lucru la ei, că mă puteam face și eu util...Mă exilează iar. Mă uit pe carte. Dar parcă aveam ce să văd? Literele jucau în fața ochilor mei. Mă gândeam undeva aiurea. Pentru o clipă trecu toată viața prin fața ochilor mei. Îmi aminteam toate întâmplările și bune, dar și rele, petrecute cu ani în urmă. Apare și Nina. Se uită la mine contrariată și nu înțelege.

- Ce ai domn Marin? Văd că nu funcționați normal.

- Da Nina, se poate spune și așa. Zeno mi-a stricat toată seara. Mă trimite mâine pe Pământ.

- Și ce e rău în asta?

- Da știu, pentru tine, nu ar fi nici o problemă, însă eu...Când găsisem și eu un posibil loc de muncă aici la ei...Acasă trebuie să o i-au iar de la început cu fuga. Iar o să mă fugărească ăia.

- Nu-i nimic mister Marin, o să facem față, dacă trebuie. Mi-a dat Zeno, o armă nouă, care face ca să scadă interesul vânătorului către vânat. O s-o folosim pe asta o vreme, până îi facem să ne uite.

- Deci știai și tu de exmatricularea mea...Dacă tăceam și nu mă mai gândeam... Așa îmi trebuie. Vroiam să-i spun Andei, că l-am văzut pe Kurt. Am vrut să repar greșeala, dar era prea târziu. Anda mi-a interceptat gândul. Așa că i-am spus eu tot. Vestea a făcut-o ca să ia decizia de a pleca și ea de aici.

- Nu e nici o problemă mister Marinuș. Ne descurcăm noi doi, doar suntem oameni mari...

E clar. Dar încerc să nu mai comunic telepatic, ca să nu afle și Nina de gândurile mele. Asta mi-ar mai lipsi, și ea...

- Ce e cu mine?

- Nimic!

- Văd că v-ați cafelit voi doi...

- Ei i-am făcut plăcerea Andei. Și așa nu am mai băut o cafea cu cineva...

- Bine. Ai mâncat de seară? Să-ți aduc ceva?

- Apoi nici mâncare nu îmi mai trebuie, zău așa.

- Lasă mofturile. Hai că îți aduc ceva ușor.

Apoi dispare. În așteptarea ei, mă pun pe pat. Voiam să-mi pun ordine în gânduri și să mă pregătesc de ce e mai rău acolo pe Pământ. Cine știe, ce mă v-a mai aștepta acolo?...Tot gândindu-mă adormii fără vise.

Dimineață mă trezesc. Nina era și ea în cameră cu mine.

- Am impresia că aseară ai uitat de mine.

- Ba nu Marinuș. Dar dacă am văzut că dormeați așa de frumos, mi-a fost milă să vă trezesc.

- Da îți era milă de mine și nu de burta mea. Fă-mi repede o cafea...

- Imposibil domn Marin. Nu mai procesez așa ceva. Cafeaua este un drog. Nu duce bine nicăieri. Am primit ultimele date noi. O parte din indicațiile introduse au dispărut. Să nu-mi spui că te-a modificat și pe tine.

- Cred că da. Sunt o fată ascultătoare, cum eram la început când Creatorul meu m-a făcut.

- Ei, dar asta e ceva nou acum la tine. Cred că o să mă descurc cu tine.

Intră Zeno și ne atenționează să-l urmăm. Ne îndreptăm către sala de teleportare, via Pământ. Eu Nina și... Anda. Ne așezăm goi, pe câte un cerc și numărătoare începu. 5, 4 , 3 , 2 , 1 , 0...O lumină puternică și albă ne învălui. Se lăsă o ceață deasă. Culorile dispărură. De asemenea și muzica. După cinci minute aterizăm. Când mă deștept, eram într-o casă modestă de la oraș. După ce se ridică vălul alb, prima imagine era trupul gol și bine făcut al Andei. Aceasta se uită speriată la mine. Alergă spre o cameră. Nina ateriză și ea lângă noi.

- Ei cum a fost călătoria, mister Marinuș?

 

 

 

31.

 

 

- Păi...cam ca de obicei. Ceva... un pic mai bine...Înainte îmi era rău, după ce aterizam acasă. Acum mi-a mai trecut senzația aia. Dar unde am aterizat, că asta nu e casa mea. O fi o altă casă conspirativă, ca să nu dea cei cu ochii albaștri de mine...

- Aici e casa mea. Adică e casa părinților, zise Anda, după ce apăru în toată splendoarea într-un halat de mătase, străvezie, lăsând să se întrezărească corpul, scoțând în evidență toate contururile apetisante ale lui. Apoi reveni, aruncându-mi niște pantaloni și un tricou. Le îmbrac la iuțeală. Din când în când Anda trăgea cu ochiul la mine. După ce termin de îmbrăcat ne așezăm fiecare pe câte un scaun.

Când s-a așezat ea pe un scaun, înainte de a pune picior peste picior, am văzut pentru o clipă, culoarea mini chiloțeilor ei. Erau rozi. ”De aia a întrat în grabă în acea cameră”, gândesc eu. Dar iar mă opresc.

- Nina, Anda, care vreți, poate îmi aduceți și mie ceva de mâncare. Călătoria asta mi-a făcut o poftă teribilă, și de mâncare... și de băut...Și la urmă vreau și o cafea. Dar îmi spune și mie cineva, unde am ajuns?

- Ți-am zis, la mine acasă. Adică la casa părinților. Suntem la Iași.

- La Iași? Dar de ce rămăsesem eu cu gândul de Herculane? Aaa! Da acolo ne-am cunoscut.

În timp ce vorbeam, apar și părinții fetei, la noi în cameră.

- Ooo! Fata tatei, ai venit în sfârșit acasă, să mă mai vezi? face Vasile, tatăl Andei.

- Da! Tu mamă ce faci? O întrebă Anda pe mă-sa Irina.

- Bine. Ei, oleacă o durere aici, mâine alta dincolo... așa trece vremea noastră. De acum nu mai suntem tineri.

- V-a făcut bine procedura de la Herculane, întreb eu, mai mult ca să nu tac, deși știam răspunsul.

- Ei! Vrăjeală Cât am fost acolo a mai mers, cât a mai mers, dar după ce am ajuns acasă, febră, și dureri mai ceva de când am plecat. Când îți intră boala în oase... slabe speranțe. Nu ai să mai fii ca nou.

- Da, ai că vă aduc niște aperitive, până la ora 1 când o să mâncăm cu toții.

Și Irina dispare probabil la bucătărie.

- Da cu ce ați venit? De 5 ani nu te-am mai văzut, făcu tatăl Andei.

- Ei, am plecat de pe planeta lui Kurt, cu un teleportor.

Cred că părinții ei erau în temă cu deplasările fiicei lor.

- Apropo, de Kurt. El unde e? De ce nu a venit cu tine?

Întrebarea o ofeli pe Anda. Chiar eram curios, ce o să-i spună lu” tasu. După câteva clipe de tăcere, Anda explodă. Se puse iar pe plâns.

- Kurt nu mai este. Zise ea printre lacrimi. A murit, pe când a făcut-o pe eroul, salvându-l pe Marin, la el acasă. Era urmărit de mulți oameni. Au năvălit la el acasă, iar arma unui soldat s-a descărcat accidental spre Kurt. A fost rănit grav. L-am dus imediat pe planeta lui. Dar rana era gravă. Marin i-a donat și sânge, dar ... Nu a mai trăit decât câteva ore. De seara până a doua zi dimineața.

- Îmi pare rău să aud asta, făcu și tatăl ei.

Se posomorî și el, lăsând ochii în pământ. Până la urmă începu și el să plângă mai potolit. Se sculă de pe scaun și o prinse pe Anda în brațe mângâind-o. Gestul lui, o făcu pe Anda să suspine și mai tare. Apoi se opriră amândoi, legănându-se amândoi. Așa îi găsi și doamna Irina, când apăru în cameră cu două tăvi încărcate de aperitive, o sticla de vin, și o sticlă de apă minerală.

- Uite ce v-am adus, zise ea veselă, dar se opri când o văzu în brațele soțului ei.

- Ce ai ? Ce aveți? Ați plâns. Ce să întâmplat?

Amândoi tăceau. Era o atmosferă stânjenitoare. Până la urmă Anda se desprinse din îmbrățișarea lu” tasu, refugiindu-se la ea în cameră. Mă-sa o urmă ca o umbră. Nu știu ce au vorbit. După 5 minute apar amândouă. Și Irina cred că era marcată de veste. Dar adaugă:

- Ei, morții cu morții, vii cu vii. Asta e. Când nu ai noroc... asta e. Ești încă tânără Ai tot viitorul înainte. Și ce ai de gând să faci? Rămâi la noi, sau te duci înapoi?

- Nu știu. Kurt a lăsat cu limbă de moarte, ca mr. Marinuș, să se ocupe de mine, să-l înlocuiască pe Kurt, și să aibă grijă de mine.

Mă uit cu coada ochiului la Nina. Părea că nici nu auzise ce spuse Anda.

- Păi dacă e așa, Bine ai venit ginere Marin. Să fie într-un ceas bun. Sper că nu ești însurat.

- Nu! Nu sunt însurat. Am totuși 25 de ani.

- E perfect atunci. Și ea are tot 25 de ani, zise satisfăcut Vasile, uitându-se cu subînțeles la soție.

- Deci să înțeleg că sunteți amândoi de acord? Întrebă cu frică Anda.

- Păi... ce să mai zicem...? Asta a fost soarta, poate e mai bine așa pentru tine.

- Să știți eu... încep eu. Eu sunt singur, nu am părinți, nu mai am pe nimeni. Toate rudele au murit. Unele de boli, altele, că așa le-a fost soarta...

- Ei hai că ne-am luat cu vorba, poftiți și serviți-vă. Cred că vă este foame, interveni și soacra mea Irina.

În continuare masa fu servită în mare liniște. Chiar poate prea mare liniște. Dar asta până când tasu, Vasile, dădu pe gât două pahare de vin. La primul se oprise și zise:

- Să-i fie țărâna ușoară!

Vărsă câțiva stropi jos, după care îl dădu pe gât. După el urmă al doilea.

- ...Adică ...Apa...se scăpă Nina mea.

- Da, zic eu repede, aș vrea cu apă, că este cam tare vinul...

- Nu-i nimic. Avem camere și paturi destule. Găsim noi un pat liber pentru dumneata.

Anda se uită cam urât la Nina, dar ea înțelese.

Cum cheful nostru a durat cam până la 12, mama Andei, se duce iar la bucătărie, aducând primul fel de mâncare. După ce îl savurăm, mă-sa aduse și felul doi. Dar Vasile, deja terminase sticla.

- Mai adu niște vin, că asta să terminat, zise Vasile.

- Păi da tu ... Mai fă pauză... știi că îți face rău prea multă băutură.

- Ei lasă un pic azi, că nu moare un om de două ori. Îl respect pe Kurt. Dar... dacă nu a fost să fie, zise el printre lacrimi...

- Ei ce ai? îl timoră soția. Gata! Nu mai bei azi. Îți ajunge. Poți bea și apă că nu ruginesc mațele, zise grijulie soția.

- Ba la mine ruginesc, nu se lăsă Vasile.

- Haide luați și serviți-vă, zise grijulie Irina.

După masă, Irina fu cea care făcu și cafelele. Nina mea scăpase azi de ele.

- Dar nu văd de ce doamna Nina, nu a servit nimic. E bolnavă?

- Nu doamnă... adică mamă soacră, ea e robot. Am făcut-o împreună cu alții de pe Zirda, să aibă grija mea, când eram acasă la mine. Dar cum lucrurile au luat o întorsătură...dar mă opresc, de frică, ca părinții Andei să nu aibă un motiv, de a nu mai fii soacră.

Anda mă urmări cu interes. Era și ea curioasă probabil, să afle din ce cauză a murit Kurt. Mă uit la ea profund, și îi transmit telepatic:

” Lasă că o să-ți spun toată istoria, atunci când o să rămânem singuri”. Nina se uită cu un ochi la mine. Semn că și ea recepționase mesajul meu. Dar nu spuse nimic.

- Ei dacă ați terminat și cu cafelele, puteți să vă retrageți, fiecare unde vreți, sau să faceți ce vreți, zise Irina.

- Păi zic eu, dacă Anda ar vrea, aș vrea să ieșim oleacă în oraș. Nu am văzut Iașul niciodată.

- Da! De acord! Merg!

Anda se duse iar la ea în cameră. Vasile se ridică cam instabil, dar reuși să ajungă la ușă. Apoi dispare. Soția își face de lucru, strângând vesela, pe care o duce la bucătărie.

După ce Anda mă cheamă într-o cameră, îmi dă alte haine, zicea ea, de oraș. După ce mă schimb, tot sub privirile ei harnice, plecăm.

- Mamă! Noi am plecat!

- Bine copii, mergeți sănătoși.

După care închise ușa în urma noastră.

 

 

32.

Pe Nina am lăsat-o acasă.

-  Hai să-ți arăt Iașul. O luăm mai întâi pe jos, apoi mai luăm și alte mijloace de locomoție.

-  Crezi că în câteva ore, o să- mi arăți totul? Eu nici Galațiul care am copilărit în el, nu l-am străbătut suficient de mult, ca să-l cunosc în totalitate. Cu mașina l-aș străbate mai repede, dar nu e tot una. Una să mergi la pas și alta e pe sus. Cât eram copil m-am plimbat foarte mult pe jos. Mai ales că pe atunci, nu prea existau mijloace de transport, decât câteva tramvaie si autobuze. Majoritatea drumurilor le faceam spre piață. Dar cam toate duceau în centru, gară si Traian. Mai târziu s-a mai diversificat în funcție de apariția noilor cartiere: Țigl 1 , 2 , 3  Micro 16, M19, 20, 21...M 13, M38, M39, M40. Incă M39 are trei părti A, B si C.

-  Hai să o luăm la pas, vedem noi dacă o să ne încadrăm. Mai este zi și mâine, și poimine...

-  Da, poate așa da.

      Orașul Iași are mai multe porecle: Orașul marilor idei, Orașul marilor Iubiri, Orașul celor trei uniri, Orașul celor 7 coline. Atestare documentară e pe  6 octombrie 1408. Suprafață totală 94km2.  Altitudine 75m d.m.  Este municipiu și are 290 000 de locuitori. Metropolitană 507. 000. Mai este denumit și târgul Ieșilor.

-  Uite o cofetărie. Hai în ea. Îți fac cinste cu o prăjitură, sau ce vrei tu, zic eu.

 Intrăm în cofetăria Garofița. Erau destul de multă lume la ora aceea. Mai să nu găsim loc. În fund de tot văd o masă cu patru scaune liberă. Ne ducem repede și o atacăm, care nu cumva, să ne-o ia altcineva. Ne așezăm la  masă. În timp ce așteptam, să dăm comanda,  Anda mai povestește câte ceva despre orașul ei.

Iașiul a fost capitala Moldovei în perioada 1564-1859, una dintre cele două capitale ale Principatelor Unite între 1859 și 1862 și capitala Regatului României între 1916 și 1918 (în perioada Primului Război Mondial, atunci când Bucureștiul s-a aflat sub ocupație germană).

 

Fiind fostă capitală europeană, Iașul are adaptări ale numelui în diferite limbi: în franceză Jassy sau Iassy, în germană Jassy, în maghiară Jászvásár, în italiană Iasi sau Jassi, în belarusă Горад Ясы, în bulgară Яш, în sârbă Stara Ias, în greacă Jási, în turcă Yaş, în poloneză Narodowie Jassy, în ucraineană Ясси, în croată Jaši, în rusă Яссы, în lituaniană Jasai.

Cea mai bogat documentată explicație este că numele orașului își are originea în Evul mediu timpuriu, de la poporul alanic al iașilor, dar istoricii protocroniști au altă teorie referitoare la originea numelui „Iași”. Ei afirmă că numele provine de la un trib sarmat mult mai vechi: iazigii din Antichitate, menționați de Ovidiu ca „Ipse vides onerata ferox ut ducata „Iasyx”/ Per media Istri plaustra bubulcus aquas” și „„Jazyges” et Colchi Metereaque turba Getaque/ Danubii mediis vix prohibentur aquis”.

Atât iazigii cât și alanii (dintre care făceau parte iașii) erau două ramuri din cele trei ale sarmaților, a treia fiind roxolanii. Alanii (care erau creștinați) au dat în trecut Prutului denumirea de Alanus fluvius iar orașului Iași, Forum Philistinorum (posibil Târgul amatorilor de vin). De la această populație derivă forma la plural Iașii sau Târgu' Ieșilor. De asemenea, Moldova a fost numită și Alania la 1320 în harta lui Giovanni di Carignano. Gh. Ghibănescu a arătat în cartea sa că în 1238, Berke, fratele lui Batu han (conducătorul Hoardei de aur), zdrobește armata alanilor conduși de Caciar Ogala (lângă Marea de Azov) și determină exodul a aproape 10.000 de alani în Moldova. Alanii (iașii) se stabilesc în zona în care va fi menționat orașul Iași. După aproape 60 de ani, în 1299-1302, majoritatea alanilor părăsesc Moldova și trec în Imperiul Bizantin, conform unor date furnizate de bizantinul Nichifor Gregoras. Au mai trecut și alte triburi de alani prin Moldova dar s-au stabilit în final în Ungaria, împreună cu cumanii. Urmașii alanilor din Caucaz sunt osetinii.

Dar iată că o ospătoriță ne observăși vine la noi întins să ne ia comnada.

-  Da dumneavoastră ce doriți?

Eu îi fac semn către Anda.

-  Păi aș dori niște savarine, două pahare cu suc, si mai dați patru  amandine la pachet.

-  E în regulă.

Și dispare, motiv ca Anda să mai completeze și câte altceva referitor orașului ei natal.

      Să știi că și ei cât am fost copil și mai încoace, am călătorit prin diferite puncte prin Iași. Are multe obiective culturale. Copoul, unde este statuia lui Eminescu, Monumentul Unirii, Old Custom Tower, Casa Dosoftei,  Gara, Institutul de Anatomie, Teatrul Național, Biserica Trei ierarhi, Facultatea de medicină  din Piața Unirii, Muzeul Unirii, Sinagoga, Turnul Golia, Universitatea Alecsandru  Ioan  Cuza...

Dar iată ca apare și comanda noastră. Acum mai facem o pauză la vorbe. Ne apucăm de savarine. După vreo 5 minute le terminăm. Bem sucul, luăm și comanda pentru acasă și ieșim afară. Pe drum Anda mai completează cu alte date despre orașul ei.

-  Un alt istoric a arătat că Iașii au format un popor care a trăit printre Cumani și care a părăsit Caucazul după invazia mongolă terminată cu bătălia de la Kalka; de asemenea a arătat că numele este derivat din "Äs", un nume etnic din zona Osetiei. În limbile sanskrită și hindi, care au origine comună cu limba sarmaților, "yash" înseamnă "faimă".

       Numele maghiar al orașului (Jászvásár) înseamnă mot-a-mot "Piața (Târgul) Iașilor"; numele vechi românesc, Târgu' Ieșilor (și forma alternativă Iașii), ar putea avea aceeași semnificație^.

        Cercetările arheologice au dus descoperirea unor amfore romane în strada Ciurchi, în zona viilor din Copou și la câțiva km de Iași, la Holboca. De asemenea, s-au descoperit monede imperiale romane lângă Dealul Cetățuia. La Valea Lupului (lângă Antibiotice SA) s-au descoperit morminte sarmatice, vase dacice și obiecte de podoabă. Din perioada de trecere spre feudalism s-au identificat pe teritoriul Iașului, 19 așezări cu resturi de locuire din sec. IV, neîntărite. Locuințele erau colibe de suprafață și bordeie.

      Din secolele VII-X s-au descoperit locuințe rectangulare prevăzute cu cuptoare în formă de potcoavă precum și numeroase unelte, piese de veșminte și podoabe, încadrate în cultura de tip Dridu. Din secolele X-XI s-a descoperit o ceramică cu elemente de tehnică și forme specifice Moldovei de nord.

      Din aceste date rezultă că Iașul a fost în antichitate un sat care s-a dezvoltat ajungând prin secolele VII-X un mic târg cu locuințe dreptunghiulare care a crescut o dată cu venirea triburilor iașilor (alani) în secolul al XIII-lea. Târgul Iașilor a fost ocupat în timp de pecenegi, cumani, alani și tătari.

      Orașul Iași a fost menționat pentru prima oară într-un privilegiu comercial (acordat negustorilor din Liov), emis în 1408 de domnul Moldovei Alexandru cel Bun. Deoarece existau clădiri mai vechi de această dată (spre exemplu presupusa Biserică armeană construită în 1395), se crede că orașul este mult mai vechi, cel puțin cu câteva decenii înainte de această dată, fapt dovedit și de zidurile Curții Domnești.

Domnitorii Moldovei, prevăzători în fața atacurilor ce puteau interveni asupra capitalei (Suceava în acele timpuri), din partea polonezilor sau ungurilor, și-au ridicat în timp și alte curți domnești la Hârlău, Cotnari, Vaslui și Iași. Astfel tot în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), Iașul este pomenit ca fiind una din curțile domnești, în hrisovul ce i-l da unui anume Iurja Atoc, unde aceasta este numită „Curtea noastră dela Iași”.

În 1564, domnitorul Alexandru Lăpușneanu a mutat aici capitala Moldovei de la Suceava. Schimbarea statutului dintr-un simplu târg , în cel de curte domnească în sec. XV și apoi in capitală în sec. XVI, duce la dezvoltarea accelerată a orașului, prin atragerea de meșteșugari, negustori, cei mai mulți dintre ei străini. Astfel un misionar catolic, Remond, găsește în 1636 la Iași armeni, unguri, polonezi, dar și francezi și venețieni. O perioadă de intensă înflorire a vieții economice, comerciale și culturale se înregistrează în sec. XVII, în timpul domniei lui Vasile Lupu. În 1640, Vasile Lupu a înființat aici prima școală în limba română și o tipografie în biserica Trei Ierarhi. În 1643, prima carte tipărită în Moldova a apărut la Iași.

Orașul a fost incendiat de mai multe ori, de tătari în 1513, de otomani în 1538, de cazaci în 1650 și de polonezi în 1686. Unul din cele mai dramatice momente pentru oraș a fost distrugerea din 1650, când cazacii și tătarii au atacat Moldova, răspunzând refuzului lui Vasile Lupu de a-și căsători fiica cu Timuș Hmelnițki. Miron Costin ne spune că „au ars atunce tot orașu", curtea fiind abandonată de dărăbanii (ostași pedeștri) lăsați de domn pentru pază. Singura salvare a locuitorilor erau Codrii Iașilor, din apropiere.

După jaful și incendiul din 1650, orașul trece printr-un alt mare incendiu, provocat de polonezi în 1686. Oamenii se ascundeau prin mănăstiri, singurele locuri fortificate din oraș, alături de curte, însă chiar și așa nu scăpau de foc sau de pericolul robiei.

În 1734, orașul a fost afectat de o epidemie de ciumă.

Prin Pacea de la Iași, cel de-al șaselea război ruso-turc a luat sfârșit în 1792. În 1822, turcii au luat cu asalt orașul, pentru a potoli revoluționarii greci ai Eteriei, conduși de Alexandru Ipsilanti.

Între 1565 și 1859, orașul a fost capitala Moldovei, apoi, între 1859 și 1862, atât Iași cât și București au fost capitalele de facto ale Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei. În 1862, când uniunea celor două principate a devenit deplină sub numele de România, capitala țării a fost stabilită la București.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, orașul era reședința județului Iași și avea o populație de 59.427 de locuitori În timpul primului război mondial, pentru doi ani, autoritățile române și familia regală s-au refugiat la Iași, timp în care orașul a fost capitala României neocupate, după ce Bucureștiul a căzut în mâinile Puterilor Centrale la 6 decembrie 1916. Administrația și familia regală au revenit la București în noiembrie 1918.

Al Doilea Război Mondial a reprezentat o perioadă neagră în istoria ieșeană. La cinci zile de la intrarea României în război, Antonescu a declanșat, cu concursul autorităților publice locale, Pogromul de la Iași din 27-29 iunie 1941 împotriva cetățenilor români de etnie evreiască. În conformitate cu datele prezentate de autoritățile române, în cele trei zile de pogrom, continuat cu victimele „trenurilor morții” au fost uciși 13.266 de evrei. Acest pogrom a fost unul dintre cele mai grave evenimente de acest fel din lume. Cele două morminte comune ale victimelor pogromului, aflate în cimitirul evreiesc din oraș, sunt o mărturie veșnică a acestui masacru.

În mai 1944, orașul a fost scena unor lupte grele între armatele româno-germane și Armata roșie și o mare parte din zona istorică a orașului a fost distrusă. La 21 august 1944, Iașul a fost ocupat de forțele sovietice.

În perioada postbelică orașul a continuat să se dezvolte, construindu-se noi cartiere și întreprinderi industriale, continuând să fie un important centru universitar.

-  Da, Anda tu ești o adevărată enciclopedie. Nici eu nu știu atâtea despre orașul meu.

-  Stai să vezi:

·                  1390 Târgul Iașilor apare sub forma Askîi Torg in Lista tuturor orașelor rusești, care cuprinde și orașe din Moldova, pe care o aflăm în mai multe cronici rusești, cea mai timpurie redacție a acesteia, conform aprecierilor specialiștilor, fiind cea inclusă în Cronica de la Novgorod. În privința datării Listei în cauză s-au pronunțat unii istorici români și ruși, majoritatea susținând că Lista a fost alcătuită in jurul anului 1390

·                  1408 - prima mențiune într-un document scris

·                  1564 - Alexandru Lăpușneanu a mutat capitala Moldovei la Iași

·                  1600 – Mihai Viteazul a consfințit la Iași unirea Moldovei, Țării Românești și a Transilvaniei

·                  1638 – primul orologiu din țările române a fost cel instalat pe la 1638 de Vasile Lupu în turnul de la Trei Ierarhi

·                  1640 - este fondată Academia Vasiliană

·                  1642 - are loc Sinodul de la Iași

·                  1646 – este publicată în tipografia de la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi prima carte de legi în limba română, intitulată Carte românească de învățătură de la pravilele împărătești și de la alte giudețe

·                  1659 - 1670 – înființarea Sinagogii Mari, cea mai veche din țară la acest moment (cele mai multe informații referitoare la acest edificiu se găsesc în Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir)

·                  1698 – prima lucrare filozofică românească scrisă de Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul

·                  1707 - este fondată Academia Domnească

·                  1714 – Dimitrie Cantemir este primul român ales membru al unei academii, Academia din Berlin

·                  1755 – a fost tipărit la Mitropolia Moldovei primul abecedar în limba română din Moldova, la porunca Mitropolitului Iacob Stamati

·                  1790 – a apărut la Iași, Courier de Moldavie, gazetă săptămânală, în limba franceză. Este primul periodic tipărit pe teritoriul Principatelor Române (18 februarie 1790 - 1 aprilie 1790).

·                  1792 - Tratatul de la Iași

·                  1813 - au loc primele cursuri de inginerie la Școala de Ingineri Hotarnici și Civili (din cadrul Academiei Domnești)

·                  1816 – prima reprezentație de teatru în limba română, Mirtil și Hloe, jucată în casa hatmanului Costache Ghica (27 decembrie)

·                  1821 – izbucnește la Iași mișcarea de eliberare a Greciei de sub dominația otomană

·                  1830 – este înființată prima bibliotecă publică din Moldova, Biblioteca Societății de Medici și Naturaliști din Iași

·                  1833 – a luat ființă cea mai veche societate științifică românească: Societatea de Medici și Naturaliști din Iași (18 martie)

·                  1834 – se pune în scenă primul spectacol muzical în limba română: Cantata pastorală sau Serbarea păstorilor moldoveni, de Gheorghe Asachi. În acest spectacol își are debutul actoricesc Matei Millo (11 aprilie).

·                  1834 – Gheorghe Asachi scrie prima lucrare dramatică românească inspirată din istoria națională, cu ocazia încoronării lui Mihail Sturdza: Dragoș, întâiul domn suveran al Moldovei.(26 august)

·                  1834 – primul monument din țările române: Obeliscul cu lei din parcul Copou, monumentul Regulamentului Organic (prima constituție a Moldovei) (8 noiembrie)

·                  1834 – primul muzeu de acest gen din România: Muzeul de Istorie Naturală din Iași în fosta Casă Ruset (4 februarie)

·                  1835 – Academia Mihăileană, prima instituție modernă de învățământ superior din Moldova, precursoare a Universității din Iași

·                  1839 – prima expoziție românească: "Expoziția plantelor și florilor exotice"

·                  1840 – primul Teatru Național din România, sub direcțiunea lui Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu (conducerea trupei românești: Costache Caragiali)

·                  1840 – apare prima revistă istorică română, Arhiva românească, editată de Mihail Kogălniceanu (martie 1840 până în 1862)

·                  1840 – apare revista Dacia literară, considerată prima tribună literară românească de prestigiu, sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu (19 martie)

·                  1848 – reprezentația primei operete românești, Baba Hârca de Alexandru Flechtenmacher(26 decembrie)

·                  1848 – Iașul este inițiatorul Revoluției de la 1848, care s-a extins ulterior pe întreg teritoriul românesc.

·                  1855 – apare Korot Haitim (Vocile timpurilor), primul ziar în limba idiș din Principate

·                  1856 – prima Grădina Botanică din România

·                  1857 – înființarea Băncii Nulandt, prima bancă de credit ipotecar din România.

·                  1858 – la 8 iulie se introduc in circulație primele timbre poștale, celebrele „Cap de bour”, iar pe 15 iulie, s-au pus în circulație primele mărci poștale cu stema Moldovei

·                  1860 – inaugurarea Universității din Iași, prima universitate română, în clădirea actualei Universități de Medicină și Farmacie Gr. T. Popa (26 octombrie)

·                  1862 – prima lucrare românească de geologie: „Calcarul de la Repedea” de Grigore Cobălcescu

·                  1863 – se înființează asociația culturală Junimea

·                  1868 – se naște la Iași Emil Racoviță, primul savant român participant la o expediție științifică internațională

·                  1876 – primul Teatru Evreiesc din lume, înființat de Avram Goldfaden

·                  1877 – Naftali Herz Imber scrie la Iași poezia Tikvatenu (Speranța noastră), prima versiune a imnului Israelului (Hatikva/ Speranța). Poezia a fost publicată în 1886, la Ierusalim, într-un volum intitulat Barkayi (Luceafărul de Dimineață).

·                  1879 – prima Universitate de Medicină din România

·                  1883 – (21 decembrie) - apare primul volum de versuri al lui Mihai Eminescu, Poesii

·                  1887 – prima publicație medicală din România: Revista Medico-Chirurgicală

·                  1912 – (19 noiembrie) – se naște la Iași George Emil Palade, singurul român laureat al premiului Nobel (Fiziologie și Medicină, 1974).

·                  1918 – inaugurarea primei case memoriale din România: Bojdeuca lui Ion Creangă

·                  1918 - Conferința antibolșevică de la Iași

·                  1941 – între 27 și 29 iunie, Pogromul de la Iași a fost unul din cele mai violente pogromuri contra evreilor din istoria României, inițiat de generalul Ion Antonescu și secondat de autoritățile publice locale. Au fost uciși 13.266 de evrei.

·                  1976 – inaugurarea Muzeului Teatrului (26 decembrie 1976), singurul de acest gen din țară, în casa vornicului Alecsandri. După retrocedarea sediului Muzeului din str. V. Alecsandri (imobil de secol al XVIII-lea), muzeul a fost reorganizat sub forma Colecției „Istoria teatrului românesc”, la etajul Muzeului „Mihai Eminescu” din Parcul Copou, expoziție inaugurată la 22 februarie 2009 .

·                  Municipiul Iași se află în partea de est a Moldovei, în Câmpia Moldovei, fiind așezat în calea vechilor drumuri comerciale care legau nordul și vestul Europei de sud-estul continental și de Orientul Apropiat. Orașul se află pe râul Bahlui, un afluent al Jijiei, care se varsă în râul Prut. În perioada medievală Târgul Ieșilor se afla situat pe una dintre cele mai importante artere comerciale din zonă, respectiv pe axa Lvov (Polonia) - Constantinopol, cel mai important oraș din acea perioadă. Situarea pe această axă a ajutat la dezvoltarea sa, deoarece pe aici treceau toți comercianții spre și dinspre Constantinopol.

Informații suplimentare: Cele șapte coline ale Iașului

Prin extinderea lui, Iașul este legendara „urbe a celor 7 coline", comparat în 1691 de italianul Marco Bandini ca fiind „O nouă Romă". Cele șapte coline sunt Cetățuia, Galata, Copou, Bucium-Păun, Șorogari, Repedea și Breazu, cu altitudini variind între 50 m în Lunca Bahluiului și 400 m pe Dealul Păun și Dealul Repedea. Principalele coline sunt Copou, Cetățuia, Tătărași și Galata. Orașul mai este traversat de râul Nicolina, râul Bahlui și de pârâul Șorogari (numit în evul mediu Cacaina, deoarece aici se aruncau gunoaiele); la răsărit de oraș, curge pârâul Ciric, pe care sunt create artificial trei lacuri cu scop de agrement.

Situat la nord de Codrii Iașilor, orașul vechi se află într-un patrulater delimitat de actualele străzi Ștefan cel Mare (Ulița Mare), Alexandru Lăpușneanu, Independenței (Podul Hagioaiei), Elena Doamna și Grigore Ghica (Ulița Rusească), nucleul orașului aflându-se în zona Palatului Culturii (fostul Palat Domnesc) și Costache Negri (Ulița Veche).

·                  Orașul nou s-a extins în toate direcțiile, cuprinzând în prima fază (secolele XVIII-XIX) cartierele Copou, Sărărie, Țicău, Tătărași, Ciurchi, și parțial Nicolina și Păcurari. În a doua fază (secolul XX), au fost incluse cartierele Păcurari (partea nouă, de vest), Nicolina (partea nouă, de sud, azi numită C.U.G.), Frumoasa-Poitiers, Socola, Bucium, Canta, Galata, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Dacia și Grădinari, la acestea adăugându-se Zona Industrială. Orașul are ca suburbii câteva localități care, din punct de vedere administrativ, sunt considerate încă așezări rurale, dar, din punct de vedere edilitar, se prezintă ca așezări urbane: Dancu, Tomești, Ciurea și Lunca Cetățuii. Tendința urbană este de extindere a Iașilor, aceste localități fiind incluse în zona metropolitană, alături de alte localități: Păun, Bârnova, Horpaz, Miroslava (cu Valea Adâncă și Balciu), Valea Lupului și Breazu. În urma exploziei fenomenului construcțiilor din ultimul deceniu, unele dintre aceste localități sunt astăzi practic unite cu orașul.

-  Mai convins. Am văzut și gara. Spitalul Sf. Spiridon,  Văd că aveți și multe blocuri.

-  Uite Anda un cinematograf, până mai iei o pauză, nu vrei să vedem un film.

-  Ba da!

-  Hai să vedem ce film rulează.

     Ne uităm la afiș. Filmul se chema: ”Dincolo de singurătate”. Luăm două bilete și intrăm. Încă nu începuse. Mai stăm oleacă, uitându-mă prin prejur. Deodată se stinge lumina și începe filmul.  Cum filmul era pentru casă, ne-am desfătat la unele scene, mai adorabile și sentimentale.  La un moment dat, Anda puse capul pe umărul meu. Eu o las la început, după care duc și eu măna stângă spre ea, înlănțuind-o. Nu opuse rezistență. Și a stat așa până s-a sfârșit filmul, când se aprinse lumina. Ieșim în liniște și ordine. Fuseseră destulă lume. În drum spre casă mai vizităm și alte zone. Barajul Ciric, Grădina Botanică, Hotel Europa, Parcul Copou, unde am mai luat o pauză așezându-ne pe o bancă, admirând trecătorii. După o juma de oră am mai trecut și pe lângă Muzeul Unirii, Pița Unirii.

-  Ei Anda cred că pentru azi ajunge. Hai acasă. Mie mi s-a făcut foame.

-  Și mie. Hai acasă dacă zici tu...

     Mai mergem în sens invers, o oră spre casă. Abia la 9 seara ajungem și noi acasă.

Când întrăm ne întâmpină Irina:

-  Gata plimbarea?

-  Gata! facem amândoi într-un glas.

-  Păi noi am mâncat, să vă așez masa. Să vă dau ceva.

-  Tata unde e?

-  E la televizor cu copii.

-  Uite v-am luat vouă și la copii, câte o prăjitură.

-  Vai! Dar nu trebuia să vă deranjați.

-  Nu e nici un deranj. Să se bucure și cei mici.

-  Da, Bogdan și Iulia. Asa ii spunem noi, dar pe ea o cheamă Iuliana.

       Apoi dispare în bucătărie. Eu profit că am pauză și mă dezbrac de hainele bune. Le i-au pe cele date de Anda când am sosit la ei. Și Anda dispare la ea în cameră, schimbându-se. Apare într-un halat de casă descheiat cam mult, după părerea mea. Mai avea un pic și s-ar fi văzut coapsele. Mă fac că nu observ. Între timp apare și mama Andei, punându-ne mâncare pe masă. A fost foarte bună după o așa plimbare pe jos.

 

 

 

 

33.

- Mai ai un frate și o soră, observ eu. Parcă îmi aduc aminte de ei, de acu 5 ani, când ne-am întâlnit în stațiunea Herculane.

- Da, Bogdan de 13 ani și Iuliana, sau Iulia, mai pe scurt, de 11 ani. Amândoi sunt la școală. Se descurcă. Cea mică a venit mereu cu premiu. Bogdan, mai puțin. Doar până în clasa IV-a.

- Ei, nu contează prea mult premiul. Important să țină minte ce învață. Să-i folosească și să aplice mai târziu. Cunosc copii, care pană-n clasa a VIII-a erau premianții. Din zece nu ieșeau, ca după câțiva de ani de liceu, să se împiedice. Ba mai mult, unii s-au lăsat chiar de facultate. Alții au schimbat profilul...Alții s-au căsătorit...Contează și cum îl educi.

Mergem în sufragerie, unde era televizorul. Nina, îmi aruncă o privire fugitivă, după care rămase adâncită cu ochii pironiți în telenovela ei. Dar și socru Vasile, ca și soacra, îi țineau companie. Din când în când soacra, își mai ștergea câte o lacrimă pe furiș. Copii se jucau la ei în cameră. Mă fac că mă uit interesat și eu la film. Anda pricepe că numai de telenovele, nu-mi ardea. Mă i-a fără nici o vorbă în liniște, de mână și mă trage în dormitorul ei. Era mobilat cu gust. Un pat tip recamier, care la nevoie se putea face extensibil, Un șifonier dublu cu patru uși, o masă și niște scaune. Mai era și o oglindă mai mare pe peretele opus, unde probabil că se aranja nițeluși mai mult. Mă opresc în mijlocul camerei, nehotărât, neștiind cum să procedez.

- Dar ia loc. Nu te sfii. Vino aici lângă mine.

- Lângă tine...?

- Hai nu-ți fie frică, că nu te mănânc.

- Eu știu, nu știu dacă sunt bun la gust...

- Ei vedem noi...zicea ea desfăcând de tot halatul, lăsând să se întrevadă toată lenjeria intimă. Acum purta niște bichini roși dantelați. Când i-am văzut, m-am cam fâstâcit. Începuse deja pulsul să o ia razna.

Am înțeles cum decurgea treaba. Nu-mi pot explica, ca după câteva ore numai, să uite complet de Kurt. Mă gândeam, poate o să mai aibă răbdare, măcar 40 de zile de doliu...Și după aia...

- ”Nu-ți face atâtea griji, în privința mea. La mine nu există doliu. Viața trebuie trăită. Indiferent de capcanele ei. Și apoi jurământul lui, face cât o căsătorie întreagă cu tine. Te poți considera de acu ca bărbatul meu”, îmi transmite ea în gând. După asemenea răspuns, am rămas cam șocat. Dar Anda, nu-mi dădu răgaz, să mai găsesc o eventuală scuză. Se aruncă asupra mea, sărutându-mă cu patimă. La început luat pe nepregătite, am avut o ripostare slabă, care fugii, deschizându-mi o poftă nebună. O cuprind la rându-mi în brațe, trăgând-o spre pat. Mă pun pe pat și mă las pe spate, lăsând-o pe ea să mă încalece.

- Auzi nu vrei să continuăm la noapte, nu de alta, dar nu aș vrea să avem vizitatori, părinții tăi, sau copii...

- Nu-ți face griji în privința lor. Și apoi camera e încuiată. Am avut eu grijă...

Așa când cele spuse se confirmă, ea năvăli ca o furtuna asupra –mi, deschizându-mi cămașa, apoi îmi dă jos și pantalonii. Cum nu mai aveam nimic pe dedesubt, Andei nu i-a trebuit mult, ca să mă facă să-mi fac treaba la maxim. După câteva minute Anda câștigă lupta. Eu am rămas în așteptare, și cu ea am terminat. Primul contact cu ea, m-a făcut să capăt o usturime, la final plăcută. Cred că s-a prins și ea. Era prima dată, când abordam în acest fel o femeie. Anda se întoarse pe spate, gâfâind ușor. Cred că ia plăcut. Nu același lucru aș fi putut spune și despre mine. Dar nu era bai. De acu mai aveam multe zile împreună, sau nu ...

Mă uitam la ea, la corpul ei, ce te chema la luptă. Aș putea spune că avea un corp superb, dotat să se lupte și să te cheme la luptă.

- Și dorm aici la noapte cu tine?

- Dacă nu vrei, avem loc și în baie.

- Apropo de baie, unde o aveți? Pe hol, la stânga în față.

După aflarea coordonatelor, vizitez și baia. O folosesc. Când ies, voii, să merg în sufragerie la părinții ei. Dar nu mai era nimeni în sufragerie. Chiar și Nina dispăruse. Unde o fi? Încerc telepatic să dau de ea. ” Unde ești”? Mai bine nu întrebam. Se descarcă ca o furtună asupra-mi.

- ” Ce acu întrebi de mine, dar când ți-a fost bine, m-ai uitat? Să-ți fie rușine. Nu mai ai ce vorbi cu mine. La revedere ”. ” Unde ești, stai să vorbim”

- ” Nu mai am ce vorbi cu tine, PA!”

Asta îmi mai lipsea, cearta cu Nina. Nu au dezvățat-o ăia de pe Zirda de acest obicei. O să am viață grea cu ea. Măcar dacă mai eram acolo, poate o vindecau ăia, dar așa...

Abătut mă întorc în dormitor. Anda mea sforăia încetișor. Avea o plapumă ce o învelea parțial, lăsând-ui să i se vadă piciorușele. Mă sui încet în pat lângă ea. Încerc să mă acopăr și eu parțial cu ceva. Până la urmă am adormit și eu, fericit.

34.

 

 

Dimineața când mă trezi Anda, era tot în capotul de ieri. Îmi dădea târcoale, tot trăgând de mine. Mă uit cu un ochi la ea.

- Hai scoală, nu mai dormi. E ceasul zece.

- Da? M-ai lăsat să dorm atât?...

- Hai dă-te jos din pat.

Mă dau jos și constat că nu mai aveam nimic pe mine. Oare așa am dormit toată noaptea? Mă întorc cu spatele și încerc să-mi caut hainele.

- Anda nu ai niște chiloți ceva, că pantalonii mă roade...și se înrosește...piciorușul.

- Da, stai să caut. Uite pe ăștia. Îi vrei?

- Hai măi Anda, am eu față de aceste parașute. Ai cui sunt, sau au fost? Eu vrea chiloți, chiloți. Fără crac. Simpli ca ai tăi, dar mai mărișori.

În fine mai caută și găsește ceva pe placul meu. Îi îmbrac la repezeală Erau roșii. În timp ce mă îmbrăcam, Anda mă studia cu toată atenția. ” Sper că nu-i fac poftă de una mică” Dar Anda ieși din cameră. Așa că profit repede și mă termin de îmbrăcat. Mă prezint în sufragerie. Acolo nimeni. Mă duc la bucătărie. Aici dau peste Anda, care tocmai puse de cafea.

- Ai tu grijă de cafea să nu dea în foc. Eu o să caut ce mai este în frigider, pentru o gustare. Ai mei au plecat la piață. Copii sunt în dormitor.

Cât a căutat ea pe acolo, cafeaua mea se ridica vertiginos către marginea de sus a ibricului. Opresc gazul și ridica ibricul. Exact la timp. Dacă mai întârziam o fracțiune de secundă, mi-ar fi făcut reproșuri Anda, că îi murdărisem aragazul, de un alb imaculat. Așa că am scăpat.

Anda, se duce la bufet și scoate două cești cu două farfurioare. Răstoarnă cafeaua în cești. În așteptarea ca să se răcească, întreb și eu, ca să mă aflu în treabă:

- Ei azi, ce mai facem?

Dar Anda nu-mi răspunde. Ocupată cu așezarea aperitivelor pe masă, cred că nici nu m-a auzit. Sau poate se făcea. În fine termină și ne apucăm serios de mâncat. La urmă ne apucăm de cafea, care între timp se răcise, fiind numai bună de atacat. După prima sorbitură, apar și copii în bucătărie.

- Dar tata și mama unde-s?

- Îs la piață. Mâncați și voi ce mai este aici. Voi cafea nu beți. Vezi Bogdane, că în frigider este o sticlă de suc, și niște prăjituri luate de noi ieri, pentru voi. Mâncați-le.

Copii se așezară în liniște pe scaune. Se apucară de mâncat. Când ajung și ei la prăjituri, noi ne terminasem de savurat cafeaua. Ne ridicăm și ne ducem în sufragerie. Anda se uită la mine, apoi zise:

- Să știi că m-am gândit serios la întrebarea ta. Ce vom face azi și nu numai azi. Ce o să facem în viitor. Pe capul părinților nu putem rămâne. Au și ei două pensii destul de modeste. De abia le ajunge lor. Mai sunt și copii... O să încerc să i-au legătura cu El-Dor, sau Zeno. Am acest aparat, care poate restabili legătura.

Îl scoase la iveală, și-l porni. Urmă un apel de trei ori. Apoi liniște. La un moment dat se auzi vocea lui Zeno, vorbind-ui în limba lor. Nu am înțeles mare lucru. Cred că trebuie să mă apuc de studiat și limba lor, ca să știu și eu măcar când sunt înjurat. După o conversație ce a durat cam un sfert de oră, Se făcu liniște. Stăteam acu și așteptam înfrigurat rezultatul dialogului. Dar Anda întârzia în mod deliberat răspunsul, la întrebarea mea mută.

- Ei? Întreb eu pentru că deja îmi pierdusem răbdarea.

- Ei, i-am relatat situația nostră de aici. Au spus că o să se mai gândească. Mai ales cu privire la tine. Pe mine mă primește oricând numai să le dau de veste.

- Bine dar eu? Măcar să-mi găsesc ceva de lucru aici la voi. Poate reușesc. Deși mă îndoiesc, după ce m-a cunoscut toată planeta. Dacă o să mă angajeze, o să profite din plin de mine. O să angajeze și ei detectivi particulari sau de stat, de la ”n” organizații ce le intreprind...O să fie un mare chin pentru mine. O să fiu iar interogat din oră în oră și din zi în zi. Opt zile din 7. Nu ar trebui să afle ăștia că sunt la tine, la Iași și mai ales în România. Ăștia abia mă așteaptă. Mă așteaptă ca pe o pâine caldă.

- I-am spus, dar nu vor. De ce nu știu. Când m-o chema, o să mă duc acolo la ei. Tu ai să rămâi aici și ai să ai grijă de părinții mei și de copii. O să te angajez dădacă. Ai să faci lecții cu copii. Sper ca asta să nu dureze mult. Cu cât mai repede cu atât mai bine.

- Păi apropo de lecții. Poate ai un dicționar sau un manual al limbii pe care tocmai ai fredonat-o, zic eu, făcând haz de necaz. O să mă apuc și eu de școală. Kurt deja m-a învățat o limbă, limba herienilor. Prima planetă în care m-a dus Kurt, acolo cu răzvrătirea roboților.

- O să caut, dacă nu, găsesc, îți trimit un manual și un aparat de traducere automat, ca să te ajute. Scris și vorbit. O ai și pe Nina...

- Dar apropo de Nina. Aseară după nebuneala aia a ta, am ”sunat-o” pe Nina, că intrasem la idei. Nu dădeam de ea deloc. Și mi-a răspuns telepatic, că e supărată foc pe mine. Că dă divorț de mine... și așa mai departe. Nu cumva a șters-o și ea englezește?

Văd că Anda se duce prin camere, căutând-o. Dar nu o găsește. Se întoarce dezumflată.

- Dacă avea aparatul portabil cu ea, e posibil, deși e cam departe planeta. Nu cred că ar fi putut ajunge acolo singură.

- Poate au ajutat-o ăia de acolo. Cu vreo rază tractoare ceva...Ori i-au mărit puterea...

- O să fac ședință diseară, sau când vin părinții, și o să le pun în vedere problema ta, și varianta pe careți-am zis-o și ție. Dădacă.

- Poate dacă eram Kurt, nu ar fi fost nici o problemă, dar așa...

Apar în dormitorul Andei, cei doi copii.

- Ce e cu voi aici? Nu știți să bateți la ușă? Ce vreți?

- Păi am o problemă la geometrie zise Bogdan și nu știu cum să o fac...

- Iar eu am de făcut o compunere, despre viață.

- Bine eu o să-ți fac compunerea iar el o să te ajute să rezolvi problema la geometrie.

- Ia să văd și eu problema, zic eu, mai mult de curiozitate.

Mă uit și o citesc de câteva ori. Apoi fac un desen și prind ideea. Era vorba despre cele patru linii importante într-un triunghi, dreptunghic, oarecare, isoscel și echilateral. Le desenez pe rând și îl pun să memoreze, fiecare linie în parte. Triunghiul echilateral, are toate laturile egale, și are toate aceste linii. Sunt și înălțime, și mediatoare, și mediană, și bisectoare. Trebuie să înveți pe de rost rolul acestor linii și la ce figuri se aplică. La isoscel ai înălțimea, mediana și mediatoarea. La dreptunghic, ai înălțime. Duci din fiecare vârf al unui triunghi, câte o linie spre latura opusă, care în funcție de ce loc ocupă, poate fi una din cele patru variante. La triunghiul echilateral, medianele și bisectoarele și înălțimile se vor intersecta într-un punct, numit G. Deci să recapitulăm: Înălțimea e dreapta dusă dintr-un vârf al triunghiului pe latura opusă, care cade perpendicular pe latura opusă. Mediatoarea este dreapta ce unește un vârf al triunghiului, cu mijlocul laturii opuse, și este și perpendiculară. Mediana este dreapta ce unește un vârf al triunghiului, cu mijlocul laturii opuse. Bisectoarea împarte un unghi în două părți egale. Ai înțeles cum stă treaba? Ia apucă-te acu de desene. Ai să înțelegi mai bine.

În timp ce eu îi explicam teoria, Anda îi făcu compunerea Iuliei. După o juma de oră apărură și părinții Andei.

- Tată, el mi-a rezolvat problema la geometrie.

- Frumos! Foarte bine. Ai înțeles?

- Da.

- Auziți mamă și tată,... voi copii duceți-vă la treaba voastră...Știți...prietenul meu Marin, aș dori să rămână la noi, până se rezolvă problema cu el. Aici nu poate să se angajeze, și nici în altă parte. Este urmărit, dar nu de ceva rău, ci de faptul că, atunci când era la el acasă, Nina lui și Kurt, au fost vizați de vecini, chemând forțele de ordine, poliția, armata...A fost prins de câteva ori, dar l-a eliberat Nina și Kurt. Acum este cunoscut până și de președintele Americii. Toți vor ca el să ne denunțe, să le spună istoria noastră a mea și a lui Kurt, a Ninăi...Așa că mă gândeam, dacă se poate, ca el să rămână o vreme la noi. Poate lucra ca beby- sitter. O să aibă grijă de copii. Eu o să fiu chemată în curând la ei pe planetă. Când se rezolvă și cu el treburile, o să vină și el acolo.

Așteptam cu emoție verdictul lor, care întârzia, să se arate.

- Păi... zice Vasile, dacă e numai temporar, poate rămâne la noi. Nu așa femeie?

- Desigur.

Totuși glasul ei prezenta o intonație de nesiguranță. Nu știu dacă fusese sinceră, sau o spuse numai ca să-i facă pe plac soțului.

Anda se uită la mine radiind.

- Gata de azi ești al nostru. Faci parte din familia noastră.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

35.

 

 

Și au trecut zilele, care parcă erau trase la indigo. La unele mai varia tema, asta ca să nu ia amploare plictiseala. Unele mai variau. Prezența mea în această familie, era o necesitate, pentru Anda, care își dădea sinceră osteneala, de a mă face fericit și pe mine, dar și părinții ei. Misiunile mele, se aplicau la câte o problemă la unu din copii, sau chiar la amândoi, câteodată, când nu era nimeni acasă. Dar îmi plăcea. Nu știu copii, dar eu m-am obișnuit repede cu ei. Dar și ei cu mine. De parcă eram frați de când lumea. Și când am fost în armată, când mi-a schimbat misiunea în afara unității, mai profitam și mai făceam și câte o vizită la cunoscuți. Și asta a fost începutul, că după aia, toți mă invitau la ei acasă, când au aflat că repar, electrocasnice, electrice, sau radio și Tv-uri. Cum mulți din ei aveau și copii, eram împresurat de o ceată de copii. Toți erau călare pe mine. Mai încerca mă-sa, sau ta-su, săi mai timoreze, dar după câteva minute, o luau de la început. Odată pe când mă duceam la masă la unitate, au năvălit de nicăieri, pe deal, sau din labirinturile de văgăune, ce împresurau, dealurile Babadagului, că nu mai puteam să plec. Greu am scăpat de ei. Ei în opinia lor voiau să se joace cu mine. Acum nu mai era ta-su sau mă-sa. Poate unde și faptul că am fost singur la părinți. Cel mai bine mă simțeam în prezența socrului Vasile, mai ales, când acesta avea chef de a gusta una amică, și nu voia să fie egoist.

Începeam cu o vișinată, și terminam cu un pahar, două de vin. Trimitea soția, sau se ducea el din beci, câte o cană de 2 l, plină cu vin. Bine că doar îi făceam hatârul. Eram controlat în privința băuturii. În general îmi cunoșteam corpul. Știam când acesta începea să trimită semnale de alarmă. Așa că mă opream. De multe ori socru-miu, mai adormea cu capul pe masă. Și nu de puține ori îl găsea și soția, care îl trezea, dojenind-ul și trimițând-ul la culcare. Dar el nu riposta. Era calm. Nu se supăra. De multe ori râdea. Îndura câteodată cu stoicism certurile interminabile ale soției. Dar acu altă treabă, deloc plăcută. Copii învâțându-se cu talentul meu de a le face lecțiile și problemele, le copiau mot a mot în caiet, și nu mai învățau. Așa că am început să insist și la acest capitol. Nu prea voiau ei, dar până la urmă sau dat pe brazdă. În general toată lumea era mulțumită. Câte odată îi mai ajuta și Anda. Și mai trecu o săptămână. Începură și familia să se obișnuiască cu mine, mai ales soacra. Ca să-i fac plăcerea, o mai ajutam și la făcutul mâncării. Eu având experiență la făcut mâncare de la tata, o mai ajutam la curățat cartofi, și alte legume. După care le mai și tăiam. Fiecare își avea sarcina lui. Ea le punea în oală sau cratiță și le fierbea. Când mai aveam timp, mai jucam cu socru-miu Vasile, câte o tablă. De multe ori îl mai băteam, dar nici el nu se lăsa mai prejos. De multe ori era egalitate. Și asta când simțeam că se enervează, și mai treceam de la mine, dându-i și lui câte o partidă, două. Când se plictisea, sau nu avea chef de table, o luam pe șah. Aici se pricepea mai bine decât mine. Îl băteam greu. Din zece partide, mai luam și eu câte 2-3. Odată era scorul strâns. Era 5 la 5. Dar nu s-a lăsat până nu a luat conducerea. Eu eram câteodată cu gândul la Nina. Mă gândeam: ” Oare ce i-a cășunat Ninei, că s-a supărat pe mine. La urma urmei, ce treabă avea ea cu ce făceam eu cu Anda. Ea era roboțică și ca urmare trebuia să se conformeze. Adevărul că nu știu cum au programat-o ăia de pe Zirda, dar că au exagerat, au făcut-o prea umană. Cred că ea dat prea multă afecțiune și dragoste. Ce așa ceva era lipsă la ei, sau poate nu se manifesta la fel ca la noi...Nu știu ce mă face să cred, dar aceste obiceiuri, aș zice proaste, dacă nu sunt cumva rodul lor. Cred că făceau experiență, cu mine. Cred că așa voiau să-și înceapă planul de control al omenirii. Nu eram la curent cu toate demersurile lor tehnologice. Puteau să intervină în mod voit oricând asupra noastră. Cred că aveau vreo antenă telepatică ceva... că altfel nu-mi explic.

Când apare Anda radiind de bucurie:

- Mâine plec pe Zirda. O să folosesc această călătorie, și pentru a îi face să te aducă înapoi. Poate nu imediat, dar tu să fii gata, când o să te anunț eu.

Veni și seara și odată cu ea și cina, care se desfășură în mod normal. Toată lumea era veselă, mai ales socrul, după ce analizase, fără știrea soției, două pahare în plus. După masă ne retragem fiecare în dormitorul lui. Anda nu a scăpat oc azia, de a se lupta cu mine, că spunea ea, e pentru ultima dată aici la mine. Așa că nu mai făcu-i mofturi. Scena se desfășură, ca într-un film pentru adulți, unde ambele tabere conlucrau, la împlinirea inevitabilului, final amoros. De data asta trecui eu deasupra ei, ea guițând de plăcere. Cum era îmbrăcată cu chiloții mai mari, nu i-am mai dat jos, ci am continuat cu ei, dându-i la o parte. Ea apucase să-mi dea jos pantalonii. Dar am rămas cu chiloții pe mine. Așa am muncit. Și dă-i, și luptă și dă-i...până ce ambele tabere au rămas fericite. Nici nu știu când am adormit.

A doua zi era 7, când m-am deșteptat. Dar și Anda, după ce întrebă cât e ceasul, sări ca o căprioară din așternut. Se duse la baie. După ce ieși ea, urmai eu. Anda între timp se duce la bucătărie să pregătească o gustare și nelipsitele cafeluțe. Când mă întorc din baie, și intru în bucătărie, cafeluțele erau gata. Între timp pregătește și o gustare. După ce le devorăm, atacăm și cafeaua, care se răcise binișor. După aceia, ne ducem amândoi în sufragerie. De acolo voia Anda să decoleze către Zirda. Cum Anda ținea în mână acel aparat de emisie-recepție, unde făcu legătura cu ei. După un schimb de dialoguri, care dură cam 5 minute, apar în sufragerie El-Dor și Zeno. Tresar la apariția lor. Mă uitam la chipul lor și încercam măcar telepatic, să aflu care era planul lor. Zeno se uită la mine surprins vădit.

- Ai început să faci progrese. E lăudabilă intenția ta de a sparge frontiera telepatică. Ai un viitor bun. Deci aici locuiți.

Între timp încerc să comunic cu ei în privința dispariției a Ninăi. Dar aflu răspunsul: ”Nu-ți face griji. Nina ta e la noi. A suferit o operație de modificare a comportamentului ei. I-am mai luat din avântul dragostei. E mai supusă, fără să o mai întereseze acțiunile tale intime”.

- Deci acu e perfectă? Ce bine. Îmi făcea mereu probleme. De asta a și plecat la voi. Dar cum a ajuns la voi, avea vreun teleportor?

- Da, dar i-am mărit puterea și a ajuns cu bine. Este la noi. Te așteaptă.

- Cred că nu mă așteaptă vreo bătaie, cu aruncări de cratițe sau oale spre capul meu? O cunosc. Îi știu metehnele rele.

- Nu stai liniștit. Acu te înțelege. Anda, sau Retta, putem să vedem și pe stimabilii tăi părinți?

- Cum să nu, îi aduc acu.

După 5 minute Anda, se înființă cu Vasile și soția lui, la noi în sufragerie.

- Deci voi sunteți părinții Andei. Dumneata, zice Zeno, adresându-se lui Vasile, putem să-ți găsim o slujbă acolo la noi. Nu ar fi greu pentru dumneavoastră. Numai să vreți.

- Păi eu știu...Credeți că o să suport călători? Am înțeles, de la fii-mea, că e cam departe. Iar eu nu mai sunt tânăr. Am probleme și cu tensiunea...și cu inima...

- Păi dacă bei... interveni soția.

- Ei, asta-i. Nu-i de asta.

- Dar de ce? El trebuie să stea calm, să nu se enerveze, să nu se obosească prea tare. A trecut vremea tinereții.

- Da domnule, o să mă mai gândesc. Dacă aveți grijă de copii ăștia, pentru mine e o mare mângâiere sufletească. Ei să fie mulțumiți și sănătoși. Asta e fericirea mea, ca să o știu că e fericită acolo la voi. Când plecați? Nu vreți o gustare ceva, un pahar de vin sau o vișinată...?

- Dacă insistați nu o să vă refuzăm. Abia mai comparăm și noi băuturile prin univers. De la voi încă nu am gustat nimic, de când vă cunoaștem.

Socru, făcu un semn discret către soție. Aceasta înțelese și dispăru în bucătărie. Reveni după nici un minut cu o tavă, în care odihneau băuturile. Le puse pe masă.

- Dar tu?

- Mulțumesc, dar eu nu beau.

- Hai măcar ciocnește cu noi. Ce o să zică oamenii ăștia.

Până la urmă mai aduse un păhărel umplut pe jumătate.

- Păi să fie într-un ceas bun, declară Vasile dornic de una mică. După el duse paharele la gură ca la o comandă, cei doi Zirdieni. Se declarară mulțumiți.

- E bună băutura.

- Dacă vreți vă dau o sticlă la pachet. Sau să gustăm și un pahar de vin...

- Nu mulțumim. Când ne-o fi sete, o să apelăm la bunăvoința dumneavoastră.

După ce puse paharele jos, cei doi se deplasară în centrul sufrageriei. Lângă ei se așeză și Anda. Unul din ei, scoase un aparat, pe care apăsă într-o anumită ordine, câteva butoane. Anda mai apucă să-și arunce jos halatul, arătând ca Eva. Deodată sufrageria se umplu de o ceață albă. După câteva minute se risipi ceața și în sufragerie rămase numai eu și socrii. Anda și cei doi dispărură.

 

 

 

 

 

 

36.

 

-  Iar a plecat fata noastră, comentă socrul. De ce nu te-a luat cu ea și pe dumneata?

-  A zis că o să mă ia, dar mai durează. Nu știu ce pun la cale.

Dar iată că sufrageria se lumină puternic și se umplu iar de o ceață deasă. Când se risipi ceața, în sufragerie apăru Nina.

-  Ce faci Nina? Chiar îmi era dor de tine. La mine o cafea zboară...

-  Mai târziu mister Marin. Cafeaua prea multă îți face rău.

-  Zău, dar de când ai devenit tu așa de grijulie ?

-  De când m-a reprogaramat Zeno.

-  Ei dacă așa a zis el...Bine îmi faci una mai târziu. Ea e roboțica mea, care mi-a fost alături și la bine, dar și la rău. M-a salvat din multe probleme. Ea poate să vă ajute la bucătărie. Nu mănâncă, nu bea...se încarcă la priză, pe timpul nopții se poate opri. Ea a fost primul robot făcut de mine, cu colaborarea și a altor amici.

-  E bun atunci, o să am cu cine mai discuta, când facem mâncarea, piața...

-  Sigur, întări și socrul.

-  Îți mai aduci aminte Nina de vecinul meu, pe care tu îl ”iubeai” așa de mult?

-  Păi i-am dat ce merită.

-  Ei acu am scăpat de el pentru totdeauna. A dat colțul. Adică a murit

-  Să-i fie țărâna ușoară.

-  Ei, dar nu te credeam așa de credincioasă. Să nu-mi spui că Zeno, ți-a mai introdus și alte date, pe care nu le aveai înainte. Ce părere ai despre religie?

-  Religia este un aparat de stat, alcătuit în evul Mediu, de o înaltă instanță judecătorească, în scopul de a constrânge oamenii, să fie la cheremul lor. Iar cei care nu se supun, să fie aspru pedepsiți, până la moarte.

-  Asta cu instanța, cred că ai cam încurcat-o. Pe acea vreme se obișnuia arderea pe rug.

-  Da și asta a durat până in anul 1906, când și Papa, s-a luat de gânduri, când a recunoscut că nu era bună politica ei.

-  Da Nina, să lăsăm instanța. Știi ceva de planul lui Zeno, sau El-Dor, mai au treabă cu mine, sau pot să plec în lume, să-mi încerc norocul.

-  Nu sunt la curent cu ultimele dispoziții.

Încerc să văd dacă  mai este telepată. ”Știi cum a murit Kurt ”? îi sugerez eu în gând. Îmi răspunde : ”Din cauza unei răni mortale, făcută de niște gloanțe trase dintr-un Kalașnikov”.

-  ”Bravo Nina!”

-  Păi dacă îți este somn, puteți să vă duceți să vă culcați o oră, două...îmi dă ideea Vasile.

Nu-l refuz și mă refugiez în camera Andei. Mă așez în pat, și tonul la somn.

Era seară. Mă uit la ceas și văd că e 18. Mă scol și mă duc în sufragerie. Nimeni. Mă duc la bucătărie. Nina mă aștepta. Făcuse o cafea pentru mine. La întrebarea mea mută, îmi dădu raportul, că părinții Andei, au ieșit în oraș. Mă arunc asupra cafelei. După vreo cinci minute o termin. Ce era de făcut? Mă plictiseam teribil. Nina  știi ce m-am gândit...

-  Da știu. Vrei să te ajut să înveți limba de pe Zirda. Probabil vrei să le faci o surpriză celor de acolo...

-  Ești o forță Nina. Nu mai am nimic de ascuns, față de tine. Păi da! Hai să începem.

 Ne retragem în sufragerie. Copii încă nu veniră de la școală. Scot cartea lui Kurt și încerc să pronunț cât mai corect și fidel. La unele cuvinte a întervenit Nina. După o oră mă plictisii. Apar și copii de la școală.

-  Bună ziua ! fac ei.

-  Ei, cum a fost azi la școală.

-  A fost bine, îmi răspund ei în cor.

-  Ei atunci gata la lecții. Când vin părinții voștri, o să mâncați.

-  Nu s-ar putea întâi să mâncăm? Mie îmi este o foame de lup.

-  Și mie, acompanie Iuliana.

-  Bine duceți-vă la bucătărie. Nina du-te și tu cu ei și vezi ce mâncare le dai.

Nina se execută. Mă uit înciudat la carte. O să meargă greu, constat eu.

-”Păi cu răbdarea ta, sigur. O să-ți trebuiască  doi ani , ca să înveți cursiv”. Îmi spune Nina în gând. ”Mâine o luăm de la capăt. Asta este și misiunea mea. Să te fac să înveți limba lor. Ca să-ți vie mai ușor să comunici cu ei”.

- ”Și cât v-a dura lecțiile”?

- ”Depinde și de strădaniile tale”. Ai la dispoziție o lună. După care vor veni să te ducă iar la ei”.

- ” Bine Nina, m-ai convins. O să încerc să învăț întro lună”.

După asta comunicarea se întrerupse. Dar mă întrerupse niște bătăi puternice la ușa de la intrare. Mă duc pâș, pâș la ușă, și încerc să privesc prin vizor. Nimeni. Dar îmi trecu o bănuială prin cap. Mă duc repede la bucătărie. O văd pe Nina și îi spun că e cineva la ușă.

-  Nu ai vrea tu să vezi cine e?

-  Da ce te-ai speriat așa? Crezi că au venit inamicii ăia?

-   Posibil.

-  Bine, uite ia acest aparat. E un dematerializator. Are mai multe fucții. Eu deschid ușa, iar tu stai după ușă pitit. Când îți spun ”gata”, tu ieși la iveală și tragi în cine e la ușă.

Bun ne punem de acord. Ea deschide ușa, iar eu tremuram lângă ea, ca varga. Văd că e liniște. Ies și eu afară pe ușă. Pe hol nimeni.

-  Hai Nina înăuntru, cred că a făcut cineva o glumă proastă.

Dau să mă întorc. Când aud binecunoscuta somație:

-  Stai nici o mișcare! Sus Mâinile!

 

 

37.

 

 

Încerc să mă uit în spate, să văd cu cine am de a face.

- Nu te întoarce, că te împușc.

- Cred ca e o greșeală, stimabile. Ați greșit adresa. Cine sunteți și ce căutați aici.

- Nu e nici o greșeală. Nu este aici adresa Rozelor nr 10? Bloc Z 1?

- O fi domnule, nu știu nici eu adresa. Am venit asa întâmplător.

Și în timp ce vorbeam cu individul, mă întorc fulgerător lăsându-mă repede jos. Văd că în fața mea era un soldat gradat, sergent, cu un pistol în mână. În timp ce eu ajunsesem jos, el trage, la nimereală. Eu apuc aparatul Ninei și trag în el. Două raze albastre și sergentul trecu în lumea viselor. Mă ridic, și mă uit după Nina. Ies din bloc și mai apuc să văd cum

doi bărbați, încercau să o bage cu forța pe Nina mea în mașină. Alerg la mașină. Apuc să trag înspre ei. Unul din ei cade secerat. Celălalt luat prin surprindere, se oprește mirat privindu-mă. Mare greșeală. Avui timp să mă ocup și de el. Dar nu l-am omorât, ci am tras la picioare. Acesta cazu jos, ne mai putând să se miște. Îi paralizasem picioarele. Nina veni repede lângă mine.

- Mister Marin, să știți că am încercat să mă apăr, dar și el știa Kung-Fu.

- Bine lasă hai în casă.

Dau să intru, când îmi aduc aminte de împușcătura individului. Oare unde s-a dus glonțul? Cercetez palierul ușii, ușa, dar nimic. Intru speriat în casă. Mă duc pe hol și intru în bucătărie. Cei doi copii erau acolo. Răsuflu ușurat. Nici nu m-a mai interesat de poziția glonțului. Cred că se înfipse undeva în perete.

- Ce e asta Nina? Cineva ne-a trădat. De unde știa de mine că sunt aici?

Mă dezbrac până la piele. Cercetez hainele. Nimic. Nu am găsit nimic, vreun transmițător sau microfon.

- Nina acum e rândul tău.

Și o dezbrac. Cercetez fiecare lucru, părul, hainele, Când rămâne și ea goală, îmi reproșază;

- Hai mai repede că mie frig.

- Îți este frig ? Ție?

- Da ce, tu crezi că numai tu ești om, și eu sunt.

Nu i-au în considerare spusele ei. Desfac capacele și mă uit înăuntru. Până la urmă desfac și capul Undeva prins magnetic era cred un transmițător.

- Ce e asta Nina? Ai început și tu să mă trădezi?

Dar nu am mai auzit răspunsul. O figură de Kung – Fu, a Ninăi, mă făcu grămadă jos. În cădere mă lovii la cap, de ceva. Se făcu repede întuneric.

Când mă văzu jos, Nina mai scoate un transmițător și vorbi cu cineva:

- Aici ”vrabia”, Aici ”vrabia” Subiectul este în nesimțire. Puteți veni să-l luați. Nina se duse apoi la bucătărie. Sub privirile întrebătoare ale copiilor, se duse glonț la aragaz, cu chipurile a-mi face o cafea.

- Da ce a fost aia de mai înainte. S-a auzit ca o împușcătură. Ce s-a întâmplat?

- Nimic copii. A fost o greșeală. Mă căuta cineva, zic eu, cu arma îndreptata spre Nina. Nina vru să facă un salt, o altă figură de Kung-Fu, dar eu i-am luat-o înainte. Apăs pe trăgaci, și Nina leșină, căzând jos. Mă arunc disperat asupra ei. Desfac capacul din spate. Scot acumulatorul. Mai caut și mai găsesc și o baterie de rezervă. O scot și pe aceia. Găsesc un comutator. Îl deconectez și pe acela. Nu voiam sa am alte surprize. Văd un fir roșu care se ducea la servomororul principal. Îl tai și pe acela. Acum puteam să respir ușurat. Nina mea se defectase, sau o reprogarmase cineva. Dar dacă ăia de pe Zirda, o făcuse într-adins. Oare Nina mea era agent dublu. Oare cu cine a vorbit Pot avea iar musafiri. Ies afară și le spun la copii să nu deschidă ușa la nimeni, ori cât ar bate. Ies în fața blocului. Mă dau după o tonetă. Traversez strada, și după un copac mai gros supraveghez strada și intrarea în bloc. Aștept. După 5 minute apar două mașini negre. Una oprește în fața blocului. A doua, întoarce și se mută pe partea opusă. Numai bine. Nu puteam face nimic, Eram prins între două focuri. Aștept. După alte 5 minute îi văd pe cei doi care intrase în bloc că ies afară ținând de mână amândoi copii. ”Și doar le-am spus să nu deschidă ușa la nimeni”. Ajunși afară, copii începură să țipe. Deodată îmi vine o idee. Țip la rândul meu către trecători.

- Domnule uite vagabonzii ăștia, fură copii.

Și mă deplasez către cei doi. Până să se prindă aia de ce vreau eu sa fac, îl atac și pe șofer, și pe al doilea. Cade cu capul pe volan. Intru în mașină chipurile să mă ascund. Privesc strada. Ăia așteaptă câteva minute după care pornește mașina, spre mine. Îi las să se apropie de ea. Unu coboară și se duce glonț la mașină, dă să deschidă ușa. Dar eu trag asupra celui de al doilea șofer. Trag prin geamul deschis asupra tipului care fugea către mașină. Tipul se prăbușește jos. Deja începură să se adune oamenii. Încerc să-i liniștesc.

- Fac parte din trupa anti-tero. Am reușit să-i mobilizez. Puteți circula.

Îl trag pe cel de pe jos, în mașină. Apoi traversez strada, și cu copii, ținându-i de mână, o i-au prin spatele blocului. Stau oleacă să văd care e treaba. Deja se încinseră spiritele. Mai aștept o juma de oră. Trimit copii acasă. Mă asigur că sunt în afara pericolului. Deodată se aude sirena unei mașini de poliție. Mă dau după un copac mai gros, urmărind-o. Coboară niște cadre cu epoleți. Unul scoate un telefon și vorbește cu cineva. Celălalt îi cercetează pe cei patru paralizați. Se aude și salvarea. Ies în fugă câteva cadre medicale. Se apleacă asupra lor. După câteva minute le dă probabil verdictul. Sunt urcați în mașină. Unu din ofițeri le i-a declarații la martori. După o altă juma de oră toți se risipesc care încotro comentând. Dispare și mașinile poliției. Apare o altă mașină mai mare de tractare, pentru cele două mașini abandonate. După ce le urcă și pe celea, se făcu liniște. Numai eu nu mai aveam liniște. Nu mai înțelegeam nimic. Ce se întâmplase de fapt? Mai zăbovesc ceva vreme afară. De acu se întunecase de-a binelea. Mă uit în dreapta, în stânga, apoi ies binișor. O i-au încet la pas, aiurea, cu gând să înconjor blocul. Când ajung la capăt, văd o altă mașină a poliției, care staționa cam la jumătatea blocului. Mă întorc. Ce era de făcut? Nu știam unde să mă mai duc. Cred că și adresa de la bloc era supravegheată. Mă duc la un magazin din preajmă. Văd că încă nu închisese. Îmi cumpăr un batic, și o rochie mai groasă cu mâinici sau un fel de balonsaid. Plec și la umbra unei nișe, mă îmbrac cu balonsaidul și îmi pun baticul în cap. Merg încet și mă apropii de blocul nostru. Mă opresc și aștept. Nimic și nimeni. Îmi i-au inima în dinți și intru în scară. Dar nu la noi ci la altă scară apropiată. Mă plimb oleacă pe hol și mă sui două etaje. Aștept. Nimic. Cobor și ies afară. Mă apropii de scara mea. Intru, și la fel mă plimb pe hol. Apoi urc un etaj. Mai aștept iar. Când mă hotărăsc, cobor și bat la ușa Andei. De dincolo aud:

- Cine-i?

- Eu domn Marin.

Aud voci înăuntru. Cred că nu se hotărau să-mi deschidă. Mai strig odată. Până la urmă, îmi deschide Bogdan. Iulia stătea pe hol tremurând. Când mă vede începe să plângă. Intru repede, zăvorăsc ușa cu amândoi încuietorile.

- Dar tata și mama unde sunt? că nu au venit încă.

Da preucupat de propria persoana, uitasem complet de părinții Andei. Oare unde sunt? Dacă sunt la poliție? Cred că de la ei au aflat de mine, implicit și de adresă. Mă duc la bucătărie, Copii mă urmează așteptând ceva de la mine, ceva care nu mai venea. Mă blocasem. Nu mai știam ce să fac. îmi aduc aminte că stomacul începe să mă avertizeze, că e gol. Nu mai mâncasem de dimineață, de când plecase Anda. Caut prin frigider. Îi întreb pe copii dacă au mâncat. Cum nu mâncaseră, scot o cratiță la întâmplare. Era niște sarmale cu foi de viță. O scot și încălzesc numai pentru noi în altă crăticioară, mai mică. Bag cratița la loc în frigider. În așteptarea încălzirii mâncării, încerc să-mi pun gândurile la cap. Mă întrerupe fata, spunând că e gata. Pun mâncare în trei farfurii. Apoi ne apucăm de mâncat. După ce au mâncat le promit copiilor că mâine mă duc să-i caut pe părinți. Nici eu nu eram sigur cum o s-o fac. După aia mă duc în dormitorul Andei. Mă întind și închid ochii. Încerc să reașez faptele din ajun. Deodată îmi vine o idee. Ce ar fi dacă aș încerca să i-au legătura cu unu din ei, Anda sau Zeno... Nu eram foarte convins, că am să reușesc, dar, vorba aia:

”Încercarea moarte n-are”. Închid ochii. Mă las cuprins de liniște. încerc să șterg orice contact, orice amintire, orice imagine, să vizualizez un drum imaginar, până departe pe Zirda, să-mi caut prietena, să intru în legătură cu ea. De atâta efort am adormit.

 

 

 

 

 

 

 

38.

 

Dimineață mă trezsec copii, frații Andei. Îmi aduc brusc aminte de toate evenimentele petrecute ieri.

-  Ce faceți? V-ați trezit? Cât e ceasul? Mă uit la el. Era aproape 7.

-  Ce faceți? Nu vă duceți după tata, spune Bogdan, și după mama, adăugă Iulia.

-  Păi măi copii, mai cade omul din copac și tot mai stă oleacă. Stați să mâncăm ceva, poate beau și o cafeluță...Voi când aveți ore?

-  Eu am ore după amiază, zice Bogdan.

-  Iar eu am ore acuma. La 8 trebuie să intru la ore.

-  Bun. Tu ai mâncat ceva? Ce vrei să mânânci?

-  Nu știu, ce o fi?

-  Stai să văd ce mai este în frigider.

Caut, și găsesc niște unt, brânză caș, câteva ouă...

-  Voi ce vreți să mâncați? Avem unt, brânză și ouă. Vă prăjesc niște ouă? Și vă fac și un ceai?

-  Da!  îmi răspund amândoi.

      Mă apuc și sparg trei ouă într-o tigaie. O pun pe aragaz. În timp ce se prăjeau oule, pun untul și brânza pe masă. Apoi mai pun un ibric mai mare pentru ceai.  Pentru că era aragaz cu patru ochiuri, mai pun și de o cafea pentru mine. Cafeua, era gata cu oule. Sting ochiurile. Rămâne aprins, cel cu ceaiul.  Copii pun să mănânce. Îmi pun și eu un ou într-o farfurie. Când mă pregăteam să mănânc, fierbe ceaiul. Pun niște buruieni arătate de copii. Las cam 5 minute să se opărească. În timpul ăsta terminai de mâncat și eu.  Pun ceaiul la răcit în chiuvetă. După ce se răcește le torn ceaiul în două căni. După ce terminară și ei de mâncat, Iulia se pregăti să plece la școală.

-  Ai grijă mare pe unde mergi. Nu răspunzi la nimeni nimic, orice te-ar întreba. Ți-i drumul casă-școală și retur. Cum scăpi de la școală vii întins acasă. O să stabilim niște parole de recunoaștere. Când sunați la ușă, o să ne întrebăm reciproc cu parola, ca să ne recunoaștem Nu divulgați la nimeni parola. Când ajungeți aproape de ușă, dacă e cineva pe hol, nu spuneți nimic! Ați înțeles?

-  Și care o să fie parola? întreabă ei.

Mă gândesc la o parolă mai complicată, dar dacă copii o uită. Păi să fie...Retta! Sper să o țineți minte. Da?

-  Da! Zic cei doi copii în cor.

-  Bun de Iulia am scăpat. Tu, Bogdane, dacă mai ai ceva de învățat, profită de timpul care ți-a mai rămas până la ora de școală. Mai repeți, vezi tu...

-  Bine.

-  Eu o să încerc să dau de părinții voștri.

     Mă duc în camera Andei. Răscolesc o oră, printre lucruri și dulapuri, doar oi găsi ceva înteresant, pe care la-și putea folosi. Într-un saltar plin cu chiloți, dau tocmai la fund, învelite în  nylon,  trei aparate. Pe unu și al doilea le știam Unu era un dematerializator, al doilea era un teleportor, iar al treilea, nu știam ce face. Mă duc în fața oglinzii și deschid aparatul. Apăs pe un buton roșu. Deodată imaginea mea din oglindă dispare.  Lîngă ele erau și niște instrucțiuni de folosire traduse de Kurt cred. Le studiez în liniște. După ce mă familiarizez cu funcționarea aparatelor, le încerc pe rând. Cu cel de al treilea, nu eram sigur dacă mă făcea invizibil sau mă deplasa undeva. Citesc o notă și mă lămuresc. Da! Era un aparat care te făcea invizibil. Știu că și Nina avea unu. Acum m-am lămurit. Le bag in buzunar. Memorez, locul și ce face fiecare. Dematerializatorul, îl țin în mână. În caz de nevoie să pot scăpa de vreun intrus.  Fericit întru în sufragerie. Bogdan  citea la un obiect.

-  Bogdane, eu plec după mămica și tăticul tău. Tu, dacă eu nu apar pănă la ...La ce ora pleci?

-  Păi am ore de la 2.

-  Bun la 13,30 pleci. Și încui ușa bine. De două ori. Îmi dai și mie niște chei.

Bogdan se duce la intrare. Sub o carpetă, și scoate un set de chei. Mi le dă.

-  Ok! Eu am plecat Ai de grijă.

-  Mă duc încet la ușă. Deschid cu grijă ușa, apoi mă strecor afară. În urma mea Bogdan ferecă ușa. Pe hol nimeni. Mă uit în sus pe scări. Nimeni. Ies afară iar cu grijă. Totul părea în ordine. Mai stau în fața ușii câteva minute, ca să mă conving mai bine. Cobor cele trei trepte de la intrare.  Merg pe stradă. Când văd o femeie mai tinerică O opresc și o întreb:

-  Nu vă supărați, încep eu, Nu știți unde este secția de poliție aici? Eu nu sunt din oraș, și vreau să ajung acolo.

-  Da domnule dragă, vă duceți acolo în stație și luați autobuzul 11, și coborâți la a patra stație. Dar mai puteți întreba pe parcurs, pe cei din mașină.

-   Mulțumesc domnișoară, fac eu zâmbind la ea.

-  Da dacă nu vă descurcați, mai bine vă conduc eu până acolo. Că am drum prin apropiere.

-  Ooo! Vă râmân îndatorat stimabilă domnișoară.

O luăm amândoi spre stația de autobuz. Îl așteptăm pe 11. După vreo 5 minute apare și el. Ne urcăm. Dar uitasem un amănunt. Nu aveam bilete.

-  Știți, fac eu, am uitat biletele acasă.

-  Nu e nimic am eu două. Când coborâți luați pentru înapoi alte bilete.

-  Sigur...

     Mergem patru stații. Apoi când autobuzul oprește, coborâm și noi. La început îmi venise ideea, ca să o folosesc pe tipă ca momeală, să pot intra și în clădirea poliției. Urma ca să se dea ca fiind Anda, și să întrebe de părinții ei.  Mai grav era, că nu știam care e numele de familie. Știam doar de Vasile și ...Oare pe ea cum o mai chema? Simt că mă i-a transpirațiile. Ce mă fac eu acolo? Deodată îmi amintesc- da! Irina o cheamă. Irina și Vasile. Cu numele de famile o să vad eu.

 Ajungem în sfârșit la intrare. Fata dă să plece.

-  Gata eu până aici merg. Succes!

-  Bine, Mulțumesc. La revedere.

      Intru în secție. Mă duc la evidența populației. În fața mea mai erau trei persoane, pentru diverse probleme.

-   Bună ziua, încep eu, când îmi ajunge rândul. Am venit să reclam o dispariție a părinților. Știți sunt un văr de-a familiei... Vai am uitat... Știu că pe tată, îl cheamă Vasile și pe mamă, o cheamă Irina. Am venit în vizită la ei și am găsit numai copii plângând, spunând că mama și tatăl lor au plecat de ieri dimineață și nu au ajuns încă  acasă. Adresa este strada Rozelor nr 10, bloc Z1.

-  Dumneavoastră când ați ajuns la ei?

-   Aseară, zic eu la nimereală. Am așteptat să se facă dimineață ca să vă raportez faza.

Văd că respectivul, ridică un telefon, formează un număr și așteaptă. După care discută ceva cu cineva. Văd că cel care vorbea, se uită insistent la mine.  Nu o fi o capcană? În felul asta să-i avertizez cumva? Nu știam ce să fac, să mai stau sau să plec. Cu aparatul în mână aștept. ”Ce o fi, o fi. Oi vedea eu. Dacă condițiile o impun, o să mă apăr.

Văd că ofițerul vine la mine.

-  Da este vorba de familia Gavriliu. Așteptați aici, o să  vină cineva să vă ducă la ei. Părinții copiilor sunt la noi. A fost o încurcătură. Nu aveau acte la ei, când a cerut un ofițer de pe stradă să-i legitimeze.

-  Pentru atîta lucru i-ați arestat? zic eu revoltat.

-  Păi Vasile, a făcut și scandal. Nu i-a convenit că ofițerul i-a cerut actele, și l-a  lovit pe ofițerul care i-a legitimat.

-  Vă rog să-l iertați, fac eu, are probleme cu capul.

-  Păi să se ducă la nebuni, nu să umble liber pe stradă.

-   Păi era cu soția, zic eu la nimereală.

     În timp ce vorbea cu mine apre și un sergent major, care îl întreabă ceva. Ofițerul dă din cap.

-  Vine la mine, și îmi spune să-l urmez.

Mergem pe un hol mare, plin cu uși pe ambele părți. Apoi la un capăt coborâm la subsol. Când sergentul-major se oprește la o ușă.

-  Aici sunt? întreb eu, strângând mai tare arma în mână.

Dar nu îmi răspunde. Deschide ușa. În cameră îi văd din fugă pe părinții Andei. Intru. Mă apropii în fugă de ei. În spatele meu aud o somație,  zisă de o voce cunoscută:

-  Sus mâinile domnule navigator. Mă mai cunoașteți?

Mă opresc nehotărât. Dau să merg câțiva pași. Dar vocea intervine iar.

-  Am spus nici o mișcare.

-  Nu domnule căpitan, de la Hercilane, zic eu, întorcându-mă încet. Când îl am în vizor trag în el cu setările la maxim. Poate așa nu o să mă mai supere vreodată. Părinții se speriară, când văzu că căpitanul căzu jos, Sergentrul major vu să scoată arma, dar vorba mea îl opri.

-  Nu te-aș sfătui să continui. Matale nu știi cu cine ai de a face? Setez în fugă nivelul 1, și trag și asupra lui, care cade jos, și el fără vise. Mă duc la ei, și  le spun să se ridice, să o ștergem. Dar văd cu groază că părinții Andei erau încătușați. Nu mă așteptam la un asemenea tratament. Ce e de făcut? Cum îi scot afară. O să mă vadă toți. Deodată îmi aduc aminte de aparatul de invizibilitate. Îl scot și îl acționez. Cei doi dispar. Le zic să se i-a după mine, să tacă ca să ieșim afară. Eu o i-au înainte. Aud pașii lor în urma mea.

-   Mai încet să nu vă dați de gol.

-   Ajung la holul lung. Cât l-am traversat, am avut noroc că nu m-am întâlnit cu nimeni.  La un moment dat, aud pași care urcau spre hol Apăs și asupra mea, cu aparatul și mă face și pe mine invizibil. O luăm încet tus trei, pe lângă pereții reci. Ajungem la capătul holului, Deschid o ușă și ajungem în holul de la intrare.

-  Sunteți aici, întreb ei ca să mă asigur.

-  Da! Îmi răspund cei doi. Ajung la ușa de la intrare, cînd să ieșim, deschide un alt ofișer ușa, mai să ne lovească. Ne dăm din calea lui. Apoi deschidem ușa, și în stradă cu noi. Așa am scăpat de ei. Mai rămânea problema cătușelor. Și altă problemă, cu cei doi adormiți rămași acolo. Sper să stea cât mai mult singuri. Ajungem la un tufiș, în apropierea de un parc. Mă uit împrejur și văd că nu sunt oameni. Actionez iar aparatul și îi fac vizibili. Mă fac si eu vizibil.

-   Ce facem domnii socrii? Avem multe probleme. Dacă ne prind ăștia acu, o să fie bai mare. Cum scăpăm de cătușe? Acasă la voi nu putem merge deocamdată. Știți o altă adresă o rudă ceva...?

-  Măcar provizoriu, până găsim ceva.

-  Da! zice Vasile, Am un prieten bun din armată Putem merge la el.

-  Sigur e de încredere? Putem avea deplină încredere în el?

-   Cred că da.

-  Păi să mergerm la el.

Mergem pe niște străzi întortocheate. După vreo zece minute ajungem la o casă, Vasile bate la poartă. Respectivul ne aude, și ne iese în întâmpinare. Eu cu mâna pregătită în buzunar, pentru orice eventualitate. După un schimb de vorbe de bun venit acesta ne învită în casă. Ne invită să luăm loc într-o cameră mai mare. Cred că era pe post de sufragerie. După alte vorbe, sună un telefon. Tresar. Gazda se ridică și se duce să răspundă. În timp ce ridică receptorul, mă concentrez, și încerc să aflu ce vorbesc, telepatic:

” Bună ziua! Aveți la dumneavoastră trei indivizi, O femeie și doi bărbați. Da! Răspunde gazda neștiutoare. Vă rog să-i rețineți că au evadat de la poliție, și avem mare bai cu ei. Nu le spuneți nimic.  Da sigur am înțeles”. Pune telefonul jos cu mâna tremurând. Se uită la noi speriat. Eu întervin:

-  Cine era? Mă fac că nu știu.

-  Ei niște prieteni, vor să mă viziteze diseară, face el.

-  Da? Fac eu, atunci primește asta, ca altă dată să nu ne mai trădezi.

Și il dematerializez și pe gazdă. Acesta cade jos.  Irina și Vasile se uită speriați la mine.

-  Știți ce v-aș ruga, duceți-vă în baie și dezbrăcațivă de hainele astea. Ați fost ”însemnați”. Vi-i s-a pus un microfon, o sondă ceva, care ne urmărește.

Se duc amândoi în baie. Se dezbracă amândoi. Lasă hainile acolo jos. Găsesc pe ușa băii, două halate. Le îmbracă. Când apar iar în cameră îi întreb:

-  Dar chiloții ia-ți scos? Matale te-ai controlat în păr, că și acolo se mai pune aparatură.

-  Și chiloții? Face socru. Dăți jos daravelele, îi zice Irina. La fel face și ea, de față cu mine. Apoi intră în baie iar. Nu stă mult și apare cu părul răvășit, și în mână cu un mic aparat. Îl i-au și îl arunc în wc. Apoi trag și apa. S-a dus. Apoi ieșim așa îmbrăcați. Ca să nu ne mai vadă și alții ne facem iar invizibili. Socru îmi sugerează să mergem acasă.

-  În nici un caz. Acolo vă vor controla prima dată Credeți că sunt așa de proști? Poate aveți o altă adresă...

-   Da știu, își amintește Irina. Hai la verișoara mea.

-  Nu, Nu! Fără rude apropiate. Cineva străin, nu aveți? Și cât mai departe de locul ăsta.

-  Să mergem la un hotel, își dă cu părerea Irina.

-   Nu în nici un caz. Acolo vă trebuie buletinele.

-  Vai am uitat de ele. Au rămas acolo la poliție. Ni le-au confiscat, de cum am ajuns acolo.

-  E clar nu mai scăpăm de ei. Oare unde să mai mergem? Nu mai suntem însemnați, dar ce facem? Cum trăim, cu copii ce facem? Nu știu cât bate teleportorul asta? Și unde să ne ascundem?

-  În alt oraș doar. Nu aveți vreo cunoștință printr-un oraș din apropiere?

-  Păi cel mai aproape, unde ar fi ceva, ar fi Galațiul.

-  Nu fără Galați. Pe la țară undeva? Și cum o să ne deplasăm așa îmbrăcați? Nu o să stârnim bănuieli? zis și Vasile.

-  De asta am eu grijă. Ne vom face invizibili. Dacă găsim un sat undeva aproape, ne putem teleporta.

-  Păi ar fi ...Să mergem la o mănăstire.

- Nu fără mănăstiri. Ăștia sunt cei mai buni trădători și informatori. Ne vor vinde sigur. Ce ziceți de Valea Lungă, sau Valea Ursului?

-  E bine, dar cum ajungem acolo?

-  Las pe mine, deci unde?

-  Valea Ursului.

-  Da bine e la vest de Iași. Sunt ceva km. Sper să ne țină bateriile.

     Scot aparatul teleportor. Vizualizez locația. Văd că valea lungă e mai aprope.  Tastez destinația și apăs pe buton. O ceață deasă ne învălui. Când se risipește ceața, ne trezim într-o mică pădurice. Un fel de luncă. Mă uit la aparat. La vreo 2 km, era un mic sat. Cum de acu se făcu seara, ne fu mai ușor să strabatem drumul. La o mică casă ne oprim. Pe ei îi las la poartă. Eu întru invizibil și extrag de pe sârma de rufe, un tricou si o pereche de pantaloni, pentru Vasile, și o rochie pentru soacră. Mă prezint cu ele la ei. Le îmbracă în grabă. Irina, tot la fel se dezbrăcă fără jenă îmbrăcându-se cu rochia. Îi urmă exemplu și Vasile. Halatele le luăm pe umăr. Poate  vor folosi mai târziu. Astfel echipați ajungem la o altă casă mai arătoasă. Batem la poartă. Aveau un câine care începu să latre. Asta făcu ca un bărbat bine, să iasă la poartă, întrebând ce vrem.

-  Știți încep eu, am vrea dacă nu vă supărați să dormim la voi dacă se poate. Eram în trecere pe aici, eram cu mașina și s-a defectat. Am lăsat-o la vreo 2 km de aici. Pănă mâine, după aia plecăm.

-  Ei dacă e numai atâta, sigur se poate. Oamenii sunt buni. Ne face cinste să vă avem la noi. Poftiți, intrați.

Străbatem toată curtea pănă la casă. Apoi gazda deschide ușa și intrăm și noi. Ne întâmpină o verandă, din care dădea în alte camere. Pe una din ele, gazda intră.

 Ne trezim într-o cameră mare, luminată de un candelabru, cu 12 becuri. Din cauza lumii, mă făcu să clipesc.

-  Știți, îmi face rău atăta lumină. Nu puteți să mai stingeți din becuri, fac eu.

-  Sigur nu e nici o problemă.

-   Se duce la întrerupător și stinge jumate din ele.

-  Așa e bine?

-   Da e foarte bine, zic eu, fără să-l mai supăr.

-   Da poate vă e foame. Veniți de la drum lung?

-  Da, zic eu, de la... Târgu Neamț.

-  Aha! Frumos oraș de munte.

-   Da!

-  Păi să vă aduc ceva să gustați ceva. La mine nu e soția acasă, e plecată într-un sat alăturat. Vine peste două zile.

Și dispare. Apoi apare cu un platou cu niște cârnați, tobă, niște slană, cum spunea el, o pâine  de casă, și la urmă și o stacană cu vin roz.

Ne punem cu toți la masă. Luăm câte ceva din fiecare. Vasile mânca nu mînca, dar  paharul de vin, nu-l slobozea. Din când în când privirea Irinei se întersecta cu a lui. Încerca să-l mai domolească. Gazda se prinde.

-  Dar lăsați omul să bea. Pentru ce am adus și vinul?

-  Să bea fiecare căt poate. Nu oblig pe nimeni, să întreacă măsura.

După o oră terminăm și noi de mâncat.

-  Păi bine așa. Mă duc să vă aștern în două camere.

Și dispare. După 10 minute apare iar.

-  Puteți să mergeți să vă culcați în camerele voastre, zise gazda, făcând semn să-l urmăm.

       L-am urmat. Pe ei îi duc într-o cameră mai mare, cu două paturi, iar pe mine în alta mai mică, cu un pat. Mă dezbrac și mă arunc în lumea viselor. Până dimineață nu am mai știut nimic de mine.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

39.

 

 

Dimineață când mă scol, aud gălăgie. Mă ridic speriat din pat și vin pâș, pâș, încet către ușa întredeschisă. Gazda se sculase și intrase la cei doi în cameră. Îi invita la bucătărie. Mă uit la ceas, și văd că e 8. Mă îmbrac la repezeală. Și înainte ca gazda să vină la mine, eu ies afară. Ne întâlnim pe hol.

- Bună Dimineața! Cum ați dormit?

- Ca un nou născut, fac eu, cu toate că nu prea îmi ardea de discuții lungi.

- Erați obosit parese.

- Păi, sa merg atâția km?...

- Da, atunci se explică. Poftiți la masă la o gustare, înainte de a pleca.

- Da! Mulțumim frumos. Ați fost tare drăguți cu noi. Când o să mai avem drum pe aici, o să vă fim recunoscători.

- Nu-i bai! Mulțumirea sufletească este suficientă.

Îl urmez la bucătărie. Acolo Vasile și Irina așteptau.

Când intrăm și noi, gazda mă poftește să i-au loc la masă pe scaun. Mă supun. În continuare gazda își face de lucru la frigider, descărcând-ul și punând pe masă. Apoi ne îmbie să ne servim. Nu uitase nici cana de vin, pe care Vasile o contempla divin.

Mâncăm noi, Vasile își mai astâmpăra setea cu câte un pahar de vin, sub ochii amenințători ai soției.

- Ce e dragă?

- Cum ce e? Mai avem de mers atât iar, cine știe când ajungem acasă?...vorbi cu subînțeles Irina.

- Ei lasă, că toată luna, ajungem noi undeva...

- Bine că m-ați atenționat. Așa e. Uitasem. Vă dau ceva la pachet, să aveți pe drum.

- Vai domnule dragă. Nu te deranja. Chiar vă rog... Să știți că mă supăr.

- Lăsați asta în seama mea, nu-i treaba dumneavoastră.

Gazda se duce în alt loc, dispărând din bucătărie.

- Ce facem azi Marinuș? Mă întreabă socrul.

E clar dacă mai bea un pahar, cine știe ce o să mai spună. Cred că știa soția ce știa...

- Păi tata-socrule, astăzi cred că o să ajungem la copii, până diseară. Sper!...

Apare și gazda cu o sacosă plină cu de toate. La urmă mai bagă și o sticlă de vin, bucuria lui Vasile.

- Luați, luați de aici. Din ce mai am și eu. Să mă pomeniți. Să nu mă uitați.

- Ei cum să te uităm, bade? Mata ai avut bunăvoința să ne culci la dumneata, că altfel am fi dormit sub cerul liber...zic eu. Apropo pe matale cum îți zice.

- Ion. Ion îmi zice. Dragomir Ion.

- Încântat de cunoștință. Eu sunt Marin, iar dânșii d-na Irina și d-l Vasile.

- Încântat, zice Ion, aplecând capul.

- Ei, cred că e vremea să mergem. Mulțumim încă o dată. La revedere!

Ne ridicăm cu toții. Ne îndreptăm către poartă. Câinele ne vede, dar nu mai zice nimic. Ba mai dă și din coadă. Era și el bucuros că scăpa de noi...

Mergem oleacă pe jos cale de două case. Când ajungem la umbra unui nuc falnic, ne oprim.

- Hai să stabilim. Ce facem? Megrem acasă la matale?

- Păi unde vrei mata să mergem.

- Aș încerca acasă. Ne oprim la 50m de bloc. Eu mă duc înainte, și tatonez terenul. Am vorbit cu copii, să răspundem la o parolă ca să ne cunoaștem Parola e – RETTA.

Scot teleportorul și îl analizez. Bateria era bună. Cred că ar fi făcut treaba. Ne apropiem unul de altul. Stabilesc noile coordonate. Apăs pe buton start. O ceață ne învălui iar. Când se risipi ceața, văd că aterizasem, nu departe de blocul nostru. Nu era prea aglomerată strada. Așa că mergem încet la intrarea în bloc. Sun la ușă. De dincolo se aude un glas, era a lui Bogdan.

- Cine e? Parola!

- Retta zic eu. Ușa se deschid și apăru în cadrul ei Bogdan. Nu prea îmi plăcea cum arăta. Pipăi arma o scot. O ascund ascund-o sub o batista. Mă fac că sunt răcit. Intrăm în hol. Intră Irina și Vasile. Eu la urmă mai cu teamă. Mă uit insistent la Bogdan, și încerc să comunic cu el telepatic. ” Totul e bine sau sunt aici” ” da” îmi răspunde el. Îs doi la bucătărie și unu în sufragerie”.

- Mersi Bogdan.

Când ajung socrii la bucătărie, aud o somație. Eu ocolesc și mă duc la sufragerie. Deschid ușa încet. Văd prin deschizătura ușii un gradat de armată. Potrivesc aparatul la poziția 3. Cu el în mână mă năpustesc în sufragerie, trăgând din mers. Maiorul cade lat. Mă uit în spate. Nu mai era nimeni. Ies afară încet și mă îndrept către bucătărie tiptil. Cum ușa era deschisă, mi-a fost ușor să intru în fugă ațintind pe cei doi, care neștiutori vorbeau cu socrii.

- Cine sunteți și ce căutați aici, fac eu pe grozavul.

- Da mata cine ești? O rudă ceva..

- Da o rudă. Cu ce ocazie la noi? Unu din ei vrea să ducă mâna la piept, cred că acolo ținea arma. Dar i-o i-au înainte. Trag spre el, care cade cu capul pe masă. Până să se deștepte cel de al doilea, cade și el cu capul pe masă.

- Gata de ăștia am scăpat deocamdată.

- Ce facem acu? Pe unde ai mers ai lăsat în urmă numai cadavre. Nu o să ne mai ștergem de acu cu toată Dunărea...

- Și ce voiați să vă aresteze iar?

- Deocamdată sunteți liberi.

Duc sacoșa cu mâncare și o deschid pe masă. Erau acolo numai bunătăți, Șuncă, cârnați, caltaboși, slănină cu boia, și sticla de vin, de un roziu curat. Socru când o vede zice:

- Hai femeie să mâncăm și să bem.

Și își toarnă un pahar de vin.

- În cinstea ta ginere, că ne ai ajutat și de data asta.

Și îl dă gata pe gât. Soția nu a mai comentat, că îl știa acu acasă. Se putea culca. Irina se înteresează, întrebând copii:

- Când au venit ăștia?

- Aseară, pe când veneam de la școală.

- De ce le-ați dat drumul? Nu v-am spus să folosiți parola?

- Ba da, dar au intrat cu forța, plânse Iulia.

- Bine lasă că vedem noi ce facem în continuare.

- Eu v-aș fi luat, cu mine la mine la Galați, dar și acolo cred că mă așteaptă. Acolo sunt cunoscut de toți. Ăia l-au omorât pe Kurt. Irina se așează pe scaun și începe să plângă:

- Uite ce îți fac copii ăștia. Ce ne facem acu?... Am muncit o viață întreagă,... și o să rămânem pe drumuri... Nici actele nu le mai putem lua, altele nu o să mai putem face...

O las să se descarce. Pe undeva poate avea dreptate.

- Diseară, dacă nu mai vine nimeni, îi scoatem pe ăștia trei și îi ducem la subsol și îi legam. Le punem propriile lor cătușe.

- Și matale ești de vină. Dacă Kurt nu venea la tine, nu murea.

Las capul în jos. Mă simțeam vinovat. Ce mai puteam face. Dacă ar veni mai repede Anda, să rezolvăm cumva...

- Lasă băiatul fă. Ce e de vină el? Doar Kurt s-a dus la el, nu l-a chemat el...

Mă duc în dormitor la Anda. Mă întind în pat. Stau cu gândul aiurea. Ce ar fi dacă aș mai încerca. Mă gândesc la Anda și spun în gând de situația părinților ei. Repet mereu același text. Deodată dormitorul se lumină și apăru în cameră Zeno, Anda și El-Dor. Dar la urmă apare și Kurt copia.

Mă uit uluit la noii veniți. Oare eu i-am chemat?

 

 

 

 

40.

 

-      În mare parte da! Asta ca răspuns la întrebarea ta, îmi spune Zeno. De fapt Retta, te-a recepționat. Ia-i sugerat că părinții sunt în primejdie, și că trebuie să îi ajute.

-      Da Marin. Am venit cât am putut de repede. Ce ați pățit? Se întoarce Anda la părinți.

-      Păi, face Vasile, au venit  niște polițai la noi, să ne întrebe de buletine, pe când eram în piață. Prima dată nu am vrut să le arăt. Lasă-mă domnule, i-am spus. Dar el mi-a tăiat calea, și se dădea la mine că să le arăt. L-am împins și am încercat să plec mai departe. Dar nu a fost chip. Cum Irina s-a luat de ăia și ea, amândoi am sfârșit la poliție la subsol. Noroc că a veni Marinuș și ne-a salvat. A folosi armele tale.

-      Păi ce eram să fac? Copii plângeau că nu știau de voi, așa că le-am făcut și eu o vizită de curtoazie la poliție. Am mai adormit vreo patru, cu ce–i trei din casă...

-      Și v-a luat buletinele, presupun?

-      Da. Au rămas la ei.

-      Da păi cred că s-a ivit ocazia ca să facem testul final pe oameni chiar acu.

-      Da ce faci Kurt? Îl descoperă Vasile pe fostul ginere. Au zis că ești mort. Ai înviat cumva?

Dar Zeno îi răspunde:

-      Nu, el este copia lui Kurt. O copie robotizată. O să-l folosim aici la nevoie.

-      Unde sunt cele trei cadre de poliție?

-      Jos la subsol. Au mai fost și patru pe stradă, dar i-a ridicat ai lor. Bine, face Zeno și coboară cu mine la subsol. Ajuns acolo, Zeno pornește un aparat portabil. Îl activează și trumpurile lor dispar. Urcăm sus.

-      De acu nu o să vă mai supere. Le-am șters și amintirile. Și i-am trimis acolo unde le este locul.

-      Da hai să mergeti cu mine la poliție, ca să vă recuperați buletinele. Zeno se apropie de Irina și Vasile, le spun să se țină de mână și dispar. Rămân cu Anda, Kurt si El Dor și cu Nina...

-      Anda îmi spune să mă teeleportez și eu la poliție, poate un pic de ajutor nu le-ar strica. Anda îmi i-a teleportorul, fixează noile coordonate, și apasă pe butoane. Rezultataul se știe. Se făcu ceață Iar. Mă trezesc lângă secția de poliție. Dau să intru, când văd că ies pe ușă Zeno cu părinții Andei. Erau bucuroși. Cred că și-au recuperat buletinele. Zeno mă vede. Când vine un gradat, în fugă la mine,  îmi prinde mâinile și mă încătușează. Nici nu am avut timp să ripostez. Zeno sesizează pericolul și vine la mine. Îl oprește pe gradat:

-      Care e treaba dopmnule? întreabă Zeno pe gradat. Ce v-a făcut? Ce aveți cu el?

-      Dar dumneata ce te bagi? Îți este frate cumva? Vezi-ți de drum. Circulă!

Ei asta pentru Zeno fusese picătura care a umplut paharul. Se dădu înapoi că  ar fi vrut să plece, și porni un aparat ce-l îndreptă către el. Gradatul se opri din mers. Apoi veni la mine, îmi scoate cătușele, și îmi aruncă o scuză:

-      Vă rog să mă iertați, v-am confundat.

 Și dispare.  Zeno si părinții Andei, vin către mine.

-      De ce nu ai rămas acasă?

-       Păi Anda m-a teleportat aici. Cică să vă dau ajutor... Zeno își mai face de lucru la aparat și ne pomenim cu toții în apartament.

-       Gata s-a rezolvat! I-am convins că să le de-a buletinele. De ce l-ai trimis si pe el? Era să o pățească iar, dacă nu eram și eu pe acolo.

-       Am crezut că fac bine.

Anda încerca din răsputeri să vorbească cu Kurt, copia. Degeaba, Kurt nu dădea semne că ar cunoaște-o măcar.  

-      Ce facem pe viitor? Nu o să mai aibă probleme  socrii? întreb eu pe Zeno.

-      Nu! Pot sta fără grijă. Nici nu știu că s-a întâmplat asta.

-      Păi domnule Zeno, poate mă scapi și de ăia răi de la mine, ca să pot merge și eu liniștit la casa mea. Să-mi văd și eu liniștit de treburile mele...De treburile noastre, zic eu, uitându-mă la Anda cu subînțeles.

-       Tu unde stai?

-      În Galați pe strada Rozelor...

 Bine d-na Irina și domn Vasile, îmi pare bine că v-am cunoscut face și El –Dor, alăturându-se grupului nostru. Noi o să mergem la Marin acasă...

-      Stați așa! Luați-o și pe roboțica mea, că am oprit-o, fiindcă îmi făcea zile fripte.

-      Bine du-te și ad-o.

Mă de deplasez la sufragerie. Îl văd cu groază pe maior. De el uitasem.

-      Domnule Zeno, mai am aici un maior, uitat. Și ăsta ne-a făcut probleme.

Zeno, apare și îl dematerializează. Îl face să dispară. Unde? Mai puțin contează. Apoi ne strângem în cerc în sufragerie. Când suntem gata, Zeno, ne catapultează acasă la mine, dar nu la mine în casă, ci la vecin în casă. Probabil ca măsură de siguranță.

-      Gata! Am ajuns!

Mă uit atent în jur. Nu părea să fie nimeni.

-      Nu mai îți face griji. Că nu e nimeni pe o raza de 100m. Hai la tine.

Ieșim pe poartă. Apoi în stradă. Vin la mine la poartă. Cum era încuiată... ”Dar cine o fi încuiat-o, că eu nu-mi amintesc”. Stați așa, nu intrați țip eu la ei. E o capcană. Cred că au pus explozibil.

Zeno mai scoate un aparat și scanează poarta și intrarea.

-      Da ai dreptate! Au pus explozibil.

Zeno se duce încet la poartă. O cercetează cu aparatul. Găsește un fir ce pleca de la închizătoarea de clanță, către interiorul curții lângă poartă. Jos în pământ era îngropat explozibilul. Zeno taie firele. Apoi deschide poarta. Se dă înapoi, să vadă dacă nu e bombă cu întîrziere. Cum nu se petrecu nimic, intrăm cu toți pe poartă. Traversăm curtea și ajungem la bucătărie. Intrăm. În clipa când am intrat în bucătărie, la poartă se produse o mare explozie, că zbură poarta și pământul din stradă cale de 10m. Dar și curtea avu de suferit.

-      Interesantă temă de abordare. Nu îi credeam așa de deștepți.

Zeno mai plimbă aparatul prin bucătărie, să nu aibă vreo surpriză. Pe când îl plimba, pe sub masă, pe frigider, pe la aragaz, aparatul lui Zeno începu să piuie. Zeno descoperi niște camere minuscule. Zeno le ”rezolvă”.

         – Cred că acu știu cu toții, că suntem aici, zic eu. Hai repede în casă, cred că am și acolo minuni.

Mă reped să intru în casă. Dar Zeno mă oprește.

-      Stai așa! Merg eu întâi.

Zeno o luă încetișor înainte. Eu rămasem pe loc. Nu mai aveam curaj să înaintez. Zeno scană zona. Ajunse la ușă. Un ticăit, îl făcu să fugă repede de la ușă. Mai apucă să strige la noi să ne culcăm la pământ. Când Zeno se culcă la pământ, el se mai îndepărtă câțiva metri de intrarea în casă. Ca rezultat, o nouă și puternică explozie spulberă intrarea și juma de casă. Pe noi ne acoperi o movilă de pământ.

-      Sper asta să fie ultima. Dacă mai era altă bombă, aceasta se activa de la sine prin simpatie.

-      Mi-au distrus casa... zic eu aproape plângând. O să-i pun să-mi faca alta, mult mai bună, sau poate îmi dau un alt apartament la bloc...

-      Las pe mine că o rezolvăm și pe asta.

Mă scol, mă scutur de pământ și țărână. O i-au la bucătărie. Dar Zeno mă strigă:

-      Unde te duci?

-      Să fac o cafea să vă servesc și pe voi.

-      Nu nu mai intra. Poate să mai fie ceva și acolo.

Zeno o i-a la fugă. Intră cu grijă în bucătărie. Stă vreo cinci minute, după care iese în viteză. Nici nu ajunge bine lângă noi, că bucătăria mea, bucătăria, unde îmi petrecusem atâția ani și luni zile, făcând mâncare sau  cafele, eu sau Nina, sări și ea în aer. Mă las neputincios jos.

-      Asta e prea mult, o să merg să-i reclam

Pe când mă văitam, se aude sirenele poliției, a unei salvări și mașina pompierilor.  Zeno îl i-a pe El Dor și merge în spatele casei, sau ce mai rămăsese din ea. Eu Kurt, Nina si Anda rămânem pe loc. Toate mașinile opresc la mine la poartă la 10m de intrare datorită faptului.  Câțiva oameni de la salavare  poliție și   ambulanță, își fac drum cu greu spre poarta mea. Întră în curte. Polițaii se apropie în fugă de mine și Anda.

-      Ce s-a întâmplat aici?

-      Păi pe mine mă întrebați? Dumneavoastră știți mai bine. Voi mi-ați dărâmat și casa și bucătăria, o să vă reclam. O să vă dau în judecată. Să-mi faceți o altă casă nouă.

-      I-a uite la el, ne mai face și răspunzători de dezastru.

-      Păi nu e așa? Voi ați pus la cale minarea casei a porții a bucătăriei... Că nu era să sară singură în aer.

-      Dar nu înțeleg un lucru, face al doilea, cum ați rezistat exploziilor. Un semn  de la celălalt, asupra celui de al doilea, îl făcu pe acest să-și înghită cuvintele.

-      E clar asta miroase a conspirație. Ce? V-ar fi făcut plăcere, să ne vedeți morți? NU?

Cei doi se apropie de mine, nu cu gânduri pașnice. Eu scot aparatrul. Unu din ei cade secerat. Îl atac și eu pe al doilea. Cade și acesta jos. Cei de la salvare si pompieri, când văd cum stă treaba, o șterg la mașini. Apar și Zeno cu El-Dor lângă noi.

-      Bravo! Mai aveți oleacă și o să dispară toată populația din oraș  după tine. O să rămână Galațiul gol.

-       Păi ce era să fac. Prima a tras Anda sau Retta. După ea și eu.

Zeno îndreptă iar aparatul asupra celor doi. De data asta comută la maxim. Trupurile lor se volatizară.

După aia Zeno și cu El-Dor, se traseră mai în spate șușotind. Cred că iar puneau ceva la cale. El-Dor scoate un aparat și formă niște coduri. Apoi așteptă. Zeno si El –Dor, ne spuse să ieșim la poartă în stradă. După cinci minute apăru un elicopter mai special. Nu cred că am văzut așa ceva la noi. Se apropie vertiginos de casă si bucătărie. Un sunet se auzi și un sorbul se acționă. După încă cinci minute curtea rămase curată, de ziceai că  așa  a fost dintotdeauna. Se duse și la poartă și curăță și locul de la poartă. Apoi și strada.  După aia dispăru. El Dor mai forma niște coduri, și apăru ca din pământ o construcție ciudată, în locul casei. Apoi o alta pe locul bucătăriei.

-      Gata! Face Zeno. Aveți și casă acu. Depinde de voi cum v-o păstrați.

-      Asta era treaba lor, nu a voastră. Ei trebuiau să plătească.

-      Fii fără grijă. O să vină și ziua aceia. De acu nu mai au la ce să vă caute. Aveți în casă un transmițător telepatic, care înhibă gândurile negative,  a unor persoane care ar avea ceva rău în gând, la capitolul vostru. Adică i-ar face să uite pentru ce au venit.

-      Gata! Voi rămâneți cu bine. Retta sau Anda, dacă vrei să mai stai aici, bine, dacă nu vii singură. în casă este tehnologia unui teleportor pentru două persoane. Anda o să știe ce să facă cu el. Când aveți plăcerea puteți veni iar la noi. La revedere! Pe curând!

 

                                Sfârșitul părții a IX-a.