HIROSHIMA - dupa SANDRA

 

CEI 8 PE O INSULĂ

 

 CEI 8 PE O INSULA - 3  

 

 Partea a III-a

 

De Grigoriu Marin

 

 

Cred că vă mai aduceți aminte de aventura mea cu pirații cu cei doi prieteni ai mei, cu aventurile mele, cu întoarcerea noastră acasă...

 

1.

 

Am rămas foarte surprins de apariția Myrei. Atunci îmi amintesc de făptura, ce dăduse buzna în cameră cu noi. Deci ea era. Și prietenii mei au fost șocați de apariția ei. Fane deja îi studia îmbrăcămintea sumară, fapt ce nu scăpă neobservat de Mimi. Deschid aparatul și-i comand un rând de haine pentru Myra. Aceasta se sperie, când se văzu îmbrăcată. Încerc să-i spun ca aici în noua civilizație, nu se cade a merge dezbrăcați.

- Ei... păi ...noi ne ducem acasă. Vă lăsăm porumbeilor, zise Fane făcându-mi cu ochiul.

- Stați așa! Unde plecați? Stați să mâncăm ceva, o gustare ceva, o cafeluță, ceva, un suc...

Și fără de a mai aștepta confirmarea prietenilor, făcui ca mica măsuță din sufragerie, să se umple cu tot felul de bunătăți Nu lipsea nici un mare tort, tot felul de sticle de suc, chiar și bere și vin. Făcusem să apară și o sticlă de șampanie. O deschid și o torn în patru pahare. Apoi dăm noroc fiecare.

- Păi noroc, pentru întoarcerea acasă.

- Pentru prietenie, face Fane.

- Pentru tine, zice și Mimi, cu ochii la Myra.

La început Myra nu înțelesese gesturile noastre. Dar urmărindu-ne, dădu și ea noroc cu toți și cu mine. După care dădu pe gât paharele. Apoi ne înfruptarăm din bunătăți. La urma îi veni rândul tortului. Așa a mai trecut încă o oră. Vinul și berea, îi făcu să dezlege limba lui Fane. După care curios, deschide pachetul lui, și-l etalează pe masă. Asta făcu ca strălucirea diamantelor si a altor pietre prețioase, să-i facă să închidă ochii.

- Și eu am primit din astea? Întreabă Mimi.

- Desigur! fac eu. Poți să te uiți.

- Nu, mă uit acasă.

- Bine cum vrei. Trebuie să vă spun, să aveți mare grijă cu ele. Să nu le arătați la nimeni. ”Ochii vad, inima cere...”

- Nici o grijă. Deși nu știu cum le-aș putea face bani. Dacă nu le transform în bani, degeaba mi-i le-ai dat. Bine aveți grijă la ce bijutier le arătați, și să nu vă păcălească.

- Nici o grijă, am eu un prieten de-a tatei, care e bijutier din întâmplare.

- Să mi-l recomanzi și mie, se rugă Mimi de Fane.

- Numai Myra se uita când la unu, când la altul și nu comenta. Din când în când se mai uita și la mine.

Fane observă, si spuse:

- Ei gata acum putem pleca. Rămâi cu bine. Ne retragem la casele noaste.

- Crezi că dublura mea, nu mai există? Mă întreabă Mimi.

- Absolut! Cu întoarcerea noastră, ea a dispărut din timpul nostru. Fii liniștită.

Prietenii se îndreptară spre ușă. Mă ridic să-i conduc. Merg în vestibul și deschid ușa de la intrare. Apoi prietenii mei pleacă. Închid ușa și mă retrag în sufragerie. Myra mea, cred că de rușine, nu participase la o gustare. Rămasă singură se apucă serios să se înfrupte.

- Așa, zic eu, mănâncă, că ai de unde. La urmă ia și tort, dacă vrei să bei ceva ai de unde alege.

- Da la mine foame...Mănânc...

O las să termine. În timp ce mânca, gândul mă ducea la ea. Cum o să apară în fața mamei. Ce o să zică? Cum se v-a înțelege cu ea. Dar gata am găsit soluția. Sigur aparatul face de toate. Așa că o învăț limba noastră.

După ce termină de mâncat, mi se adresa?

- Mulțumesc!

- Să crești mare! fac eu...Știi Myra, acum mama nu e acasă, dar o să apară mai târziu. Tu să-i spui când te v-a întreba, că ești prietena mea mai veche. Că în călătorie ne-am reîntâlnit. Că te-am adus acasă. Că ești prietena mea.

- Sigur! Așa o să fac.

Îmi aduc aminte de comorile mele. Oare unde le-aș putea pune, fără să le găsească nimeni? Da asta e. Îmi aduc aminte de aparat. Îmi fac rost de un seif mai încăpător și transfer toate în el. Apoi îl încastrez în zidul de la camera mea. Era și cu cifru. Ca să nu-l uit am tastat cifrul pe care nu aveam voie să-l uit vreodată. Așa am scăpat de o grijă.

După ce termină de mâncat și analizase câteva pahare de vin sau bere cred, îi se deschise limba. Povesti despre faptul că a primit să mi se alăture, de bună voie, spunând că era un obicei de la ei. Mă întrebă, când mai dau pe acea insulă, ca sa-și revadă familia și pe tasu. Îi spun că poate peste o lună, când vom fixa și logodna. O pun în temă despre obiceiurile noastre. Întâi logodna și apoi nunta.

- Cred ca logodna o facem aici, iar nunta la tine acolo. Ce zici?

- Dar la logodnă îl inviți și pe tata?

- Desigur și câți-va prieteni de aproape sau alte rude pe care le mai ai.

- Pai ar fi cam mulți. Nu cred că încap aici în sufrageria ta.

- Bine, să-mi spui, cam câți ar fi și închiriem un salon ceva...Sunt 200 de persoane?

- Păi nu știu acu. O să mă gândesc și îți spun mâine.

- Eu mă gândeam, ca logodna să o facem acolo la tine, iar nunta să o facem aici la un salon.

- Bine vedem mâine.

- Eu obosită. Unde aș putea să mă culc?

O conduc la mine în dormitor.

- Poți să te culci aici. Eu o să mă duc în sufragerie.

Apoi ies și închid ușa din urma mea.

2.

Mă întind pe pat. Dar ce puteam să dorm? Grija evenimentelor viitorului începuse să mă cuprindă deja. Totuși nu știu când am ațipit și cât timp. Mă trezesc întro gălăgie tumultoasă. Se certa Myra cu mama. Vocea mamei, o acompania mai mereu. Semn că trebuie să mă scol și să pun lucrurile la punct. Apar și eu în cadru în sufragerie. Când mă vede Myra, se repede la mine și mă strânge la pieptul ei.

- Bună mamă! Dar când ai venit?

- Bună? S-o crezi tu că e bună. Poate pentru tine...

- Stai mamă, nu ți-a spus, e prietena mea mai veche. Nu am mai văzut-o de cinci ani.

- Și acum îmi spui? Am crezut că e una de...

Dar se opri la timp. Eu am înțeles aluzia.

- Nu mamă, nu e ce crezi tu. E prietena mea și vrem să ne căsătorim. Trebuie să fixăm logodna și nunta. Tu nu trebuie să-ți faci griji. Aranjez eu totul. Vreau numai binecuvântarea ta.

- Însurătoare îți trebuie acu. Ce nu ai timp? Ești încă tânăr. Mai bine caută-ți de lucru. Din ce o să trăiți?

- Nu avea grijă mamă de asta, ne descurcăm noi.

- Da? Din ce o să trăiți? De abia îmi ajunge salariul meu pentru amândoi.

- Ți-am spus că o să ne descurcăm. Tu numai să fii de acord.

- Myra nu i-ai spus? Te-ai gândit la data logodnei și a nunții?

- Nu!

- Bine o să ne gândim împreună.

- Când crezi mamă, că ar fi bine nimerit să aibă loc evenimentele?

- Nu știu! M-ai luat așa repede, pe nepusă masă...O să mă mai gândesc...

- Era bine să stabilim cât mai repede.

- Da ce așa zor mare? Nu cumva...

- Nu, nu-ți face griji de asta...Nu se pune încă problema. Trebuie să ne hotărâm repede , ca să-i ducem răspunsul și la părinții ei.

- Da, că bine zici? Cine sunt părinții ei? Cum îi cheamă, de unde sunt?

La avalanșa asta de întrebări simt că mă pierd. Noroc de Myra.

Înterventia Myrei, îmi produse o gaură în stomac. Mă gândeam ca nu cumva să mă dea de gol. Să povestească tote care s-au întâmplat.

- Eu mă numesc Myra. Tata e Tede, iar mama e Mera. Mai am doi frați și încă două surori. Eta, Ena, Silici și Norel. Suntem din arhipelagul indonezian. Trăim întro comunitate retrasă pentru alți ochi. Suntem într-un arhipelag singuratic, dintr-un sat de pescari.

- Pescari? Nici să nu te gândești, că o să-ți dau pe fiul meu după tine. Ce, măi, alta mai cizelată nu ai găsit? Tocmai de la capătul lumii ai găsit-o și tu?

- Asta îmi place, zisei, eu ca o posibilă scuză, mai mult să scap de gura mamei. Dar asta era departe...

- Și tu, se întoarse mama la Myra, Tu îl iubești pe fiul meu?

- Da!

- Așa că zarurile au fost aruncate... fac eu. Vrei nu vrei... asta e! Nu vrei să mergi acolo, să-i cunoști părinții ei, nici o problemă. Mergem numai noi doi. O să facem logodna acolo, fără tine, iar nunta aici.

- Bine, dar trebuie atâtea, de unde bani?

- Iar începi mamă? Ți-am spus că asta e problema noastră Ne descurcăm noi.

Deodată sună soneria. Mă duc repede la ușă, nu de alta, dar voiam să împiedic, o eventuală nouă surpriză. Când deschid, la ușă era furioasă Mimi. Oare care din ele o fi cele adevărate?

Ești un nesuferit Marinel. M-ai luat de pe insula aia afurisită și m-ai adus aici. Nu am pe nimeni. Părinții mei nici nu s-au născut.

- Bine dar tu nu ești Mimi? deși știam ce anume a nemulțumit-o. Timpul. Deviația timpului. Aveam o bănuială. Dar trebuia să caut, să mă gândesc, cum a fost posibil așa ceva? Și mai ales cum să repar greșeala. Asta ar implica deplasarea mea pe insula, ce abia o părăsisem. Trebuie să studiez aparatul, să văd ce a memorat, ultimele comenzi, ultimele coduri... E peste puteri. Asta ar însemna să mă întorc și cu Mila și Fane1. Să-i redistribui în timpul lor. Dar cum să fac asta. Nu cred că prietenii mei or să fie de acord. Și mai ales Mila 2 furioasa!... Văzând că întârzii la ușă, apare și mama. Asta așa ca să mai bage și ea alte paie pe foc, de parcă și așa nu era destul.

- E colega mea de clasă, zic eu repede, înainte că Mila 1 să zică ceva. A venit să mă întrebe când plecăm. Vrea să meargă și ea la părinții Myrei...

Mimi 1, făcu ochii mari, dar nu pricepea unde bat eu.

Da Mimi, zic eu ca încheiere, mâine dimineață să vii la mine ca să o rezolvăm.

- Promiți?

- Sigur... zic eu, dar în mintea mea, se adâncea hăul cel mare.

- Nu am unde să trag. Nu mă primești la tine o noapte măcar?

Mă uit la mama, mă gândesc la Myra...Nu prea se arăta viitorul în roz.

- Da? Păi la mine e hotel, pentru toate...face mama, dar îi pun repede mâna la gură.

- Ce? Matale mă crezi din acelea stricate? Eu sunt fată serioasă. Trebuie să mergem înapoi la insula de unde am plecat, ca să îndrepte Marinel, o situație disperată de a mea...

- Da, e și situația mea în jos. Sigur rămâi la noi, zic eu repede. Mâine plecăm.

Intrăm tus trei în sufragerie. Myra se uită urât la mine. Cred că auzise o parte din discuția mea cu Mimi1 și mama.

- Nu-ți face probleme. O s-o rezolvăm noi.

Nu eram prea convins de rezolvarea problemei. Nici nu știam cum am s-o rezolv. Trebuia să mă ocup de aparat.

Mă duc la mine în dormitor și studiez aparatul, mai bine zis memoria lui, ca să văd ultimele coduri folosite pentru deplasare. Dar ele nu–mi spuneau și faza, adică ce trebuiau să facă acele coduri. Defilez paginile cu coduri, de când am făcut aparatul și mă sperii. Nu puteam și eu să le dau câte un mic indice, să știu și eu cum se punea problema. Defilez pagina la sfârșit. Încerc să refac itinerarul. Să-mi amintesc acțiunea lor. Peste poate. Intră în dormitor Myra și Mimi 1.

- Ei ești gata? Când plecăm?

- Ești așa de nerăbdătoare, să te întorci pe insulă. Parcă abia așteptai să te întorci acasă.

- Eu de unde să știu că tu ești un nesuferit. La nimic nu te pricepi. M-ai aruncat în timpul tău ..și gata! La mine nu te-ai gândit.

- Ba asta încerc să aflu de la aparat, când ai apărut tu. Dublura lui Mimi 2.

Îmi arunc ochii pe paginile de coduri. Asta nu-mi spunea mare lucru. Trebuia să refac întinerarile. Da, dar însemna că iar o să mă întâlnesc cu pirații, că iar o să trec prin aceleași întâmplări, dacă nu cumva și mai rele...Mai era și varianta de a mă întâlni cu mine, dacă nu cumva și cu ei, Fane și Mimi 1. Iar aducând-o pe Mimi 1, în același timp, asta ar putea genera o catastrofă. Cum naiba să aflu data? Măcar și asta era bun pentru început. Dacă nu greșeam acel cod când m-am întors înapoi pe insulă...Mă duc și îl sun pe Fane. Acesta răspunde.

- Alo? fac eu. Tu ești Fane?

- Da cine credeai că este? Normal. Care e treaba bătrâne?

- Păi treaba e cam încurcată. A venit la mine Mimi 1, cea pe care am adus-o atunci la mine. A plecat grăbită de la mine și a venit acum, spunând că am trimis-o în alt timp. Nu mai are părinți...prietenii vechi...Mă gândeam că ca să îndrept lucrurile, să vii și tu la mine și să plecăm înapoi pe acea insulă, înainte ca să ne întâlnim cu pirații.

- Da ce, ai căpiat?. De abia am ajuns acasă. Nu mai merg cu tine nicăieri. Nu ai decât să o iei de nevastă pe Mimi1 a ta.

- Da, dar ai uitat, eu o să mai am o nevastă, pe Myra...

- Să-ți fie de bine. O să ai atunci două neveste. Ferice de tine...

- Mă gândeam că...tu...ai putea să mă ajuți, adică să ne ajuți...

- Nici pomeneală bătrâne.

Și îmi închide telefonul în nas.

Rămân perplex. Nici să răsuflu nu mai eram în stare.

- Ce a spus Fane?

- A spus că să te i-au de nevastă... zic eu nervos. Dacă nu era Myra...O făceam...Ca să spun drept, de mult pusesem ochii pe tine. Dar ... împrejurările mi-au fost defavorabile.

- Păi și eu la fel, zice ea rușinată.

Myra făcu niște ochi ca cepele...

- Nu te speria glumeam și noi...

Mama intră la noi cu o tavă plină cu aperitive. Ce avea și ea prin frigider. O pune pe masă, zicând:

- Luați, serviți ceva, v-o fi foame...Uite și niște suc...

- Eu i-au. Îmi era chiar foame, face Mimi 1.

Și se repede la tavă înfulecând ca un lup. Mai să se înece. Myra o ajută și ea. Uitându-mă la ele, simții că și mie începuse să-mi fie foame. Așa că fără să mai stau mult pe gânduri, atac și eu un sandwichi.

Mai i-au și un pahar cu suc. Parcă mintea mea începea să se limpezească. Da...Cred că am găsit soluția. Dacă venea și Fane...Era altă treabă. Dar așa...

Deodată aud cum sună soneria. Alerg la ușă. În graba mea era să cad jos. Noroc că m-am ținut de ușă. Ajung în final la ușă. Mama nu era prin preajmă. Deschid ușa. Când ce văd. Bunul meu prieten Fane.

- Ooo! Bine ai venit!

- Da ce credeai că o să scăpați de mine? Am venit să încerc să te ajut. Când plecăm?

- Da stai așa. Eu ziceam ca mâine. Puneam acumulatorii la încărcat. Fără ei știi că aparatul nu face două parale.

Mă duc și bag acumulatorii la încărcat.

- Și ai găsit soluția ? Acolo ce facem? Ne mai putem întoarce?

- Știi e o problemă. Când am făcut codurile, nu am specificat și data deplasărilor, sau unde. Așa că o să mergem cam la ghici.Trebuie să refac intinerariile folosite de aparat.

- Păi uită-te la memoria aparatului. Nu le poți confrunta?

- Păi nu e prea mare lucru. Nu prea îmi folosește prea mult...Dacă aveam și istoricul deplasărilor...

- Păi poate te ajut eu. Ultima dată când am plecat de acolo era într-o vineri pe 10 iulie.

- Ești un geniu Fane.

- Întotdeauna am fost convins de asta...

- Bine rămâi atunci și tu la noi. Voi doi cu Mila1, v-eți dormi în sufragerie, iar eu cu Myra în dormitor. Mâine, după ce luăm o gustare aici și una de drum, ne întoarcem înapoi în acea zi.

 

 

3.

 

Nici nu se luminase bine de ziuă, când Fane si Mimi1, deja apăruse în pragul dormitorului meu.

- Da ce e cu voi? Nici nu s-a luminat bine de ziuă. Stați! Mai cade omul din copac, mai stă oleacă și se ridică.

- Hai că ne apucă Soarele pe cer sus.

- Și ce are Soarele cu plecarea noastră? Stai să mă trezesc bine, să mă duc la baie, să mă duc la bucătărie, să bem o cafea...să luăm merinde de drum... Poate azi o rezolvăm și nu stăm mult.

- Așa aș dori și eu, face Mila1.

Mă scol anevoie. Myra mea mai tărăgăna cu sculatul. Cred că nici la ea nu se obișnuia scularea așa de dimineață. Mă dau jos din pat. După ce merg la baie, merg la bucătărie, să văd ce a pregătit mama. Intru în bucătărie, dar locul era pustiu. Deschid frigiderul și văd câteva pachețele învelite frumos puse deoparte. I-au o sacoșă și le îndes în ea. Apoi i-au un ibric mai mare și pun de o cafea. Apare și Fane în bucătărie.

- Gata bătrâne? Hai că până faci tu cafeaua, se ridică Soarele de două suliți.

- Și? El rămâne aici. El nu pleacă cu noi. Plecăm după ce bem cafeluța.

Fane se pune pe un taburel privindu-mă. În fine cafeaua e gata. O pun în patru cești.

- Nu ar fi mai bine să înviți lumea aici? Ce să mai cari cafeaua acolo?

- Da! Cred că ai dreptate.

- Lasă că îi chem eu, face Fane.

Apoi Fane dispare în sufragerie. Reapare împreună cu toată trupa. Ne punem la masă și începem să sorbim cafeluța. Cum ea era cam fierbinte, răstorn ceașca mea înapoi îi ibric, cu gândul să o pun la răcit în chiuvetă.

- Păi ce faci? Pune-le și pe ale noastre la răcit. Ce, vrei să ne opărim gâtul?

Răstorn la toți ceștile înapoi în ibric. Apoi pun ibricul în chiuvetă. Dau drumul la apă ți aștept câteva minute. Când apa a ajuns la jumătatea ibricului, închid apa. Mai mestec din când în când, până se mai răcește. O gust. Era numai bună. O torn din nou în cești. Fane fu primul care termină cu câteva sorbituri mari și repezi. Se ridică. Ceilalți mai zăboveau. În sfârșit terminăm cu toții. I-au ceștile și le spăl conștincios. Fane al meu fierbea.

- Hai odată că ne apucă seara.

- Gata acum.

După ce termin cu capitolul bucătărie, mergem cu toții în sufragerie. Apoi merg în dormitor, să văd starea acumulatoarelor. Mă uit la indicatorul luminos. Păreau în regulă. Le măsor și văd că sunt în parametrii funcționali. I-au una și o cuplez la aparat.

- Știi Fane, cred că o să deschid un registru cu evidența deplasărilor noastre precum și data și acțiunea propusă. Așa poate nu le vom mai încurca sau uita.

- Păi treaba e cam gata! Ce facem mergem înapoi pe insula noastră, Da?

- Daaa! Făcură ei în cor. Numai Myra, observ , că nu prea era încântată să mergem acolo.

- Ce e cu tine Myra. Nu o să dureze mult. Diseară cel târziu suntem acasă.

- Promiți?

- Ei asta-i, dacă rezolvăm problema, da.

- Bine mă voi încrede în tine. Dacă mai ai timp , poate mai dăm o fugă și la tati și mami.

- Bineînțeles.

- Hai odată , că ne apucă deja seara cu tine.

- Da ce grăbit ești. Vrei să te mai îmbogățești? O puteam face și aici, nu e nevoie ca să mergi până acolo Doar ca să refacem trupa, de aia voiam să mergem.

- Bine. Deci azi 15 iunie, plecăm spre insula noastră. Trecem aici în registru. Îmi spun dorința în gând și îmi apare un nou cod de 10 caractere. Le copii în registru.

- Stați așa nu am luat...Și mă duc în dormitor. I-au două lanterne mari și una mai mică. Câteva baterii, niște chibrituri, o oglindă și un compas marinăresc, precum și un astrolab, un caiet și două pixuri noi. Le îndes întro geantă. Apar și eu în sufragerie. Prietenii mei mă așteptau nerăbdători, mai ales Fane.

- Hai odată! Ce ți-ai mai luat? Nu puteai face rost de le acolo?

- Nu se știe niciodată.

Mă duc la aparat. Îl studiez, precum și starea tehnică a lui. Sunt mulțumit. Tastez codul și Enter. Sufrageria se întunecă și niște lumini colorate, ne învăluiră. Când luminile se risipiră, apărurăm și noi pe platoul insulei, așa cum era ea când am vizitat-o prima oară.

- Stați așa. Nu aș vrea să dau cu ochii d 3epirașii noștri scumpi și dragi. Hai să ne teleportăm la reședința mea, din centrul insulei. Așa vom fi feriți de privirile indiscrete. Mă uit la ceas. Trec ora în jurnal și locul de deplasare. Îmi pun dorința în sine și apare iar alt cod. Îl scriu și pe ăsta. Tastez apoi enter. Și aparatul ne schimbă locația ascultător, tot într-un vârtej de culori. Numai că în loc să ajungem unde credeam eu că e casa noastră, aterizăm mai încolo la 200 de metri, întro câmpie întinsă, fără nici o construcție pe ea. Rămân înmărmurit. Surpriza mea era mare, dar mai mare a lui Fane și lui Mimi1.

- Ce e asta bătrâne? Unde ne-ai dus?

- Nu știu. Asta încerc și eu să aflu.

- Nu ai greșit iar codul? Mai pune-l odată, face Fane.

Mă opresc și tastez din nou codul. Dar aparatul nu ne mai duce nicăieri, semn că locația era corectă.

- În ce zi era atunci Fane?

- Pe 8 Iunie. Nu mai știu ora. Dar pune codul din acea zi.

- Ei, l-aș pune eu, dacă aș știi și care e?...Ca să le luăm la întâmplare, e riscant. Cine știe unde ne aruncă, ce eveniment este și dacă suferim probleme? O să ne tot deplasăm mereu. Dacă mă gândeam la asta de atunci și scriam codurile în registru...

- Deci unde și când am nimerit, strigă mânioasă Mila 1. Ești un nesuferit Marinel. La nimic nu te pricepi, zice Mila, mai să-i vină a plânge.

- Ooo! Încetați cu bocetele. O să o rezolvăm până la urmă, nu e așa Marinel, zice Fane uitânduse la mine fix. Eu feresc privirea. Mă tot gândeam într-una. Unde oare am greșit? Insula este asta. O recunosc. Dar?...

- Da. Haideți să vedem dacă peștera mai este acolo și mai are ceva în ea.

O pornim voinicește înspre pădure. Intrăm în ea. În afară de glasurile păsărilor, altceva, nu mai era.

- Uite o căprioară face Mimi1.

Mă uit și eu la ea. Ea se oprise din păscut și ne privea fix. Pentru ea era o întâlnire nouă. Evident că numai văzuse oameni. Când ne mai apropiem de ea, o luă la fugă în deșis.

- Auziți! fac eu. Nu știu ce să cred, dar cred că am nimerit înapoi pe insulă, înainte ca să vină pirații noștri conduși de Dulău Roșcat. O să văd îndată.

Ne apropiem de peștera suspendată. Ajungem întro poiana largă, unde la marginea ei se ridica ac un zid de stâncă. Imediat era o intrare în stâncă.

Stați aici, mă duc numai eu să verific. Încerc să mă urc, dar era peste puteri. Dacă am avea o scara... Și tastez dorința. Bineînțeles că am contabilizat-o și pe asta. Pun scara în dreptul intrării ajutat și de Fane. Mă urc până sus. Din urma mea venea curios și Fane. Ajuns sus, intru în peșteră. Dar nu mai era așa cum o lăsasem eu, cu o ușă ferecată cu cod de siguranță. Era așa cum am cunoscut-o atunci de prima dată. Aprind lanterna și la adăpostul ei, fac investigații. Plimb raza lanternei de pe un perete pe altul. Nimic. Nu era nici măcar un ban de aur. Oare o fi dispărut comoara, sau încă nu fusese evenimentul? Fane intră și el din urma mea.

- Eu cred că ai greșit codul sau ziua....

- Ce cod, ce zi...? Nici nu știu ce zi era atunci, data ora...fac eu ușor enervat. Ceva s-a întâmplat cu aparatul cred. Da hai jos în poiană. Aici nu mai este nimic de văzut. Să mergem spre ferma de păsări și iepuri, unde era îngrijitoare Mimi1. Coborâm scara. O i-au și o ascund într-un deșiș și o acopăr cu frunze.

- Haide-ți fetelor la ferma lui Mimi1.

 

 

 

4.

 

-              Auzi Marinel, dar de ce trebuie să o luăm atâta drum pe jos. Parcă aveai mașină atunci.

-              Da, cred că ai dreptate. Vă fac rost acuși.

-              Deschid aparatul, îmi pun în gând dorința, apare codul, îl scriu în registru, precum și motivul, și apare din senin, după o apăsare pe o tastă, o frumoasă mașină neagră gen Volge-lor de altă dată, spațioasă și încăpătoare. Fetele se urcă primele bucuroase în spate. Eu dau să mă urc la volan, dar Fane, mă roagă să fie el șoferul. Îi fac pe plac schimbându-ne poziția. Fane trece în față la volan. Pornim. În afară de un mic zumzet, nu se auzea nimic.

-               Dar cu ce combustibil merge asta?

-               E cu tracțiune electrică.

-               Daa! Are deci și acumulatori de forță.

-              Pornim, o luăm pe un drum care îmi aminteam eu. Mergem preț de o jumătate de oră, dar ferma să apară... net!.

-               Sper că nu ai greșit drumul? Mă descoasă Fane.

-               Nu Fane, asta e sigur drumul. Dar mă miră și faptul că nu ne-am întâlnit cu nici un pirat, fie el nou sau vechi.

-              Oprește Fane. Nu mai are nici un rost. Ne întoarcem la plajă, lângă ridicătura de stâncă. Acolo a început totul. Pirații nici nu au sosit încă. Nu avem decât două soluții: Ori ne întoarcem acasă, ori îi așteptăm pe pirați. Încă nu s-a produs evenimentele. Trebuie să cercetez codurile și să ghicim zilele și motivația.

-               Ar mai fi o soluție, să refaci totul ca la sfârșit, casa, să-i aduci pe pirații noi, să le dai diamantele...

-               Nu ar ajuta la nimic. Mimi va fi tot aia de atunci. Numai Mimi1, a rămas legată de evenimentele de atunci.

-              Păi hai atunci studiază aparatul, memoria lui, fă ceva Marinel, eu vreau acasă, plânge în hohote Mimi1. Nu vreau să o mai iau de la început cu pirații.

-               Ooo! Iar ați început cu bocetele? face Fane.

-              Fane întoarce și refacem drumul înapoi. Ajungem iar la stânca mare cât o casă, aflată pe marginea țărmului. Mă dau jos.

-               Copii, vouă nu vă este foame, că eu am o foame, de aș mânca și un lup.

-               Ba da și nouă ne este foame.

-               Bine, atunci hai să apelăm la pachetele lui Marinel. Ce ne-ai pus acolo?

-               Păi nu știu. Mama a făcut pachetele. Să le deschidem.

-              I-au geanta și cotrobăi prin ea după pachete. Le găsesc și le împart. Toți ne apucăm de mâncat. După ce terminară toți de mâncat, Fane exclamă:

-               Dar niște suc,... ceva..., apă măcar, nu ți s-a legat de mână?

-               Am uitat de apă. Dar nu e nici o problemă. Ce vreți? Că vă fac eu rost de ceva acuși.

-               Eu aș vrea o bere, face Fane. Eu un suc, face Mimi1. Numai Myra nu voia nimic. Totuși, ca să nu rămână mai prejos, cere apă. Scriu în registru doleanțele fiecăruia, apoi codurile și le îndeplinesc dorințele. Ba mai fac rost și de o masă cu patru fotolii, pe care am încărcat-o cu multe prăjituri și înghețată, preferata mea. Cu cacao și bucăți de ciocolată în ea. Toate în cupe de cleștar, ți patru lingurițe din aur de 24 K.

-               Da observ că nu ai gusturi proaste, face Fane. Ce unele de argint, nu era destul? Sau poate de inox...

-               Ție în loc să-ți pară bine că am grijă de tine , de voi... mai faci și mofturi. Vezi nu mă supăra, că plec acasă și vă las aici să vă descurcați cu cei cinci pirați, când or veni.

-               Și crezi că vin azi?

-               Păi dacă ziua asta e prima pe insulă, atunci ei o să apară la noapte, sau spre înserat, când o apărea și Luna.

-               Drept să-ți spun nu simt nici o plăcere să o luăm de la început fac Mila 1 și Fane într-un glas.

-               Nici mie, dar asta e...Poate până se inserează găsim misterul și ajungem în acea zi când am plecat.

-              Cum afară era cald și bine, și păsările din vale cântau așa de frumos, închid ochii și era cât pe ce să mă fure somnul. Dar glasul aspru a lui Fane mă trezi.

-               Da ce faci bătrâne? Te-ai culcat? Și cu noi cum rămâne?

-               Ooo! Ajunge-vă. Nu poate omul să gândească.

-              Da cu ochii închiși...

-               Da cu ochii închiși. Așa gândesc eu. Mai bine mai spunem odată data când am plecat de aici.

-               Era în data de 8, Vineri, iulie.

-              Mă uit la aparat. Încerc să aproximez, datele conform scrisului. Era peste poate. Numai de când am ajuns acasă, am făcut destule la aparat...Seiful, ascunderea comorii... ca să nu mai spun de lucrurile făcute numai azi. Încerc să le elimin pe rând.

-               Deci spui că atunci era în data de 8? Atunci să le luăm prin eliminare. Să dăm timpul practic înapoi, eliminând câte o zi. Așa poate ajungem la data de 8. Astăzi în ce zi suntem?

-               20 Iulie marți.

-               Așa deci. De pe 8 până pe 20 sunt 12 zile. Deci să scădem câte o zi...poate ajungem unde trebuie.

-               Dar știi ce ai mai cerut aparatului de atunci pe zile?

-               Ei asta e mai greu. De întrebarea asta îmi era practic frică. Nu-mi amintesc ce am mai cerut și când aparatului. Dacă îmi venea ideea cu registrul de la început, nu mai orbecăiam pe întuneric...

-               Dar nu e întuneric încă Marinel. Profită de lumină.

-               Da, știu ție îți convine să vorbești. Hai că o să număr codurile pana la 20. Deci cu 12 coduri în urmă. Mă uit și găsesc un cod. Mă uit la el și ezit. Nu știu dacă era cel de atunci.

-               Și dacă ne duce în altă parte? Sau ne duce iar acasă?

-               Atunci mai bagă o marșă de eroare și mai pune încă vreo 4-5 zile în plus. Deodată îmi vine o idee. Ce ar fi dacă aș cere aparatului, ca să mă ducă chiar în ziua când părăseam casa noastră. Inregistrez dorința și apăs pe enter. Dar în afară de o curent mare de aer, nu se întămplă mare lucru. În schimb noi eram în altă parte a insulei. Mă uit uimit prin împrejmuiri. Eu ca eu, dar fețele prietenilor mei erau mai schimbate și nedumerite.

-              Dacă aparatul tău e bun, voi presupune că aici ai făcut construcția, dar ea totuși nu există...

-              Păi fă-o. Ca să avem un reper măcar, zice Mimi1.

-               Nu merge așa Mimi. Nu vreau să mai complic lucrurile în mod inutil. Deja cred că cu plecarea noastră de pe insulă am schimbat tot timpul.

-              Da atunci hai încercă la nimereală, să vedem unde ne duce aparatul ăsta al tău? Tastează un cod din cele 12 sau 14 zile în urmă. Să vedem ce iese?

-              Bine. Dar să fie noapte, ca nu cumva pirații să dea peste noi. Nu voi ca să afle. Și să ne aflăm dacă se poate chiar în incinta casei mele. Înregistrez și posibilitatea asta. Apare alt cod. Îl scriu și tastez curios, să văd ce se întâmplă.

 

 

5.

 

Parcă ceva scârțâi, apoi se făcu liniște.. Furăm învăluiți de o noapte neagră, ca de smoală.

- Cine a stins lumina? aud glasul lui Fane.

- Dar unde sunteți că nu văd pe nimeni.

- Nu ai vrut tu noapte?

- Da dar nici chiar așa...

În jur era totul liniște. Nu se auzea nici măcar foșnetul frunzelor. În pădure totul încremenise, nu se mai auzea un sunet măcar.

- Fă și tu să apară măcar Luna, zise și Mila1.

- Da, pe întunericul ăsta...Nu-mi văd nici degetele.

- Unde ai lanterna? Hai că te ajut eu, se oferi Fane. Aveam lanterna mică în buzunar. O scot și o aprind. Raza ei chioară mi se păru că e reflector, în comparație cu întunericul de nepătruns de afară. Veni și Fane cu lanterna mea. Acum se vedea mult mai bine. Fane pendulă raza ei peste chipurile speriate ale fetelor.

- Marinel, strigă Myra. Nu ar fi mai bine să mergem la mine acasă?

- Și dacă și la tine voi găsi schimbări majore. Dacă nici tu nu mai ești tot aia, adică dacă nu v-a afectat și pe voi timpul...Sau poate e mai bine. O să-și regăsești iubitul din nou. Noi nu o să mai venim la voi, deci totul o să rămână ca înainte. Cred că merită încercat.

- Stai dar nu ești curios să vedem unde suntem acu? Poate am revenit iar în viitor.

- Și cum vrei să văd unde suntem pe întunericul asta? Măcar așteptăm până la ziuă.

- Și până atunci ce facem? Unde dormim?

- Bine! O să vă fac o casă simplă cu două camere si hol cu bucătărie și baie. Așa e mai bine?

- Daaa! Strigară toți în cor.

- În timp ce Fane lumina tastatura, îmi pun dorința în gând și pe hârtie și tastez codul. Ceva sclipi prin aer. Apoi la lumina lanternelor văzurăm o casă așa cum am cerut eu. Unul după altul, eu primul, după mine Fane, urmată de Mimi1 și la urnă de Myra, intrăm în casă. Deschidem ușa la intrare și o lumină puternică se aprinde în toată casa. Bineînțeles că era opera mea. Înzestrasem casa cu acumulatori și convertor la 220V. Mai avea pe acoperiș și panouri voltaice, care, și-ar fi făcut datoria în timpul zilei, când Soarele ardea dogorâtor. Inspectăm pe rând toate camerele. Myra și Mimi1 luară bucătăria și baia, unde făcură un popas. Mobilez camerele cu niște paturi și mese cu scaune. La fel și bucătăria, cu aragaz și oale și crătiți diverse.

- După cum văd eu, tu ai de gând să te muți aici, zice Fane. Sper că ai menționat asta în registru, precum și ora și data? Nu?

- Stai fără grijă, de acu ce modificări fac, le trec în registru.

- Nu puteai să faci asta de la început, mă dojeni Fane. Oricum faptul de acu era consumat. Păi eu aleg camera asta, zise Fane. Noi ne culcăm aici și ele dincolo. Nu?

- De acord.

Când veniră și fetele primiră bucuroase. Apoi ne aruncăm fiecare într-un pat, stingem lumina și dormirăm până la ziuă buștean. Asta bineînțeles nu înainte de a fereca ușa de la intrare pentru un eventual nepoftit.

Cred că era 10 dimineața. Eu eram singur în pat. Semn că Fane părăsise demult patul. Mă scol și mă uit prin cameră. Mă uit la ceas. Da, mai era oleacă și se făcea 10. Mă dau jos din pat. Gândul meu mă duse la bucătărie, în speranța că poate fac niște cafele mie și amicilor mei. Când ajung în bucătărie, fetele deja făcură cafelele și cotrobăind pri frigider, mai puse pe masă și niște aperitive.

- Bună Dimineața! fac eu.

- Bună, face și Fane plictisit. Ai reușit până la urmă să te scoli?

- Păi foamea...Stați așa poate vreți și niște pâine ceva, zic eu aruncându-mi privirea pe masa sărăcăcioasă. Deschid frigiderul. În afară de câteva prăjituri și înghețate, rămase din ajun, pe care am avut grijă să le bag la frigider, nu se mai afla nimic în el. Mă duc după aparat în dormitor. Îl caut, nimic! Mă duc în dormitorul fetelor. Nici acolo nu era. Mă întorc în bucătărie speriat.

- Fetelor unde îmi este aparatul.

- Păi nu era cu tine? face Mimi1.

- Unde e Myra?

- E în baie. Cred că face baie.

- Și aparatul meu...unde e?

- Poate face și el baie cu Myra, zise Fane glumind.

- Ție îți arde de glume, dar mie nu...Nu vă dați seama că m-ați nenorocit și pe voi? Cum mai plecăm? Cum mai ajungem acasă?

- Caută-l mai bine. Trebuie să fie pe undeva.

- Nu e, dacă îți spun. L-am căutat toată casa. Se duce și Fane în amândouă dormitoarele, cotrobăind de zor. Ies afară și mă uit prin împrejurimi, doar, doar l-oi fi uitat aseară afară. Dar aparatul parcă a intrat în pământ. Intru iar în casă.

- Myra! Unde ești? Ieși afară din baie, că am treabă și eu. Dar liniște. Nu răspunde nimeni. Las toată rușinea la o parte și dau să deschid ușa la baie. Dar opunea rezistență, semn că cineva încuiase ușa pe dinăuntru. Vine și Fane și împreună forțăm ușa. Dar în baie nu era nimeni. Mă las fără vlagă pe Wc. Asta mai lipsea. Deci Myra a plecat la ea, lăsându-mă aici fără nici o șansă de a mai reveni acasă. Și asta era valabilă și pentru prietenii mei. Mă uit la Fane disperat și simt că mă apucă emoția. Cât pe ce să dau drumul la lacrimi. Fane se uita și el prostit la mine. Ieșim amândoi abătuți din baie. Mila1 se uită la noi și nu pricepe la început.

- Ce e băieți? Ce s-a întâmplat?

- Ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat? Myra mi-a tras clapa. A fugit cu aparatul cred că la ea pe insula ei. Nu cred că o s-o mai văd. Și cred că o să rămânem aici, zic eu. Ultimele cuvinte le spusei greu, simțind că mi se pune un nod în gât. După care inevitabil îmi dădui drumul la plâns. La început Mimi1 rămase consternată Credea că eu glumesc. După care realizând schimbarea începu să plângă și ea, aruncând toată vina pe mine.

- Marinel, ești un nesuferit. Nimic nu faci cum trebuie. Cum mai ajung eu acasă la mama?...

- Oooo! Cu bâzâiala voastră. Măcar bine că ai avut idee să ne faci o casă...zise Fane cu un zâmbet amar pe buze.

- Și ce să fac cu casa?

- O să dormim la noapte și în nopțile următoare în ea. Sau poate vrei la noapte să dormi afară...?

- Și ce o să mâncăm? Barem dacă era aparatul...

- Ei cu mâncarea, mai vedem noi. O să ne descurcăm. O să intrăm în pielea personajului Robinson Crusoe. El cum s-a descurcat fără tehnică? Punem capcane, nu o să murim de foame.

- Dar bine, el avea și arme și praf de pușcă...Mai avea și un câine...După aia a venit Vineri...Noi nici arme nu avem.

- Nu știu Mila, o să vedem noi. Poate se întoarce Myra înapoi.

- Și dacă apar și pirații adevărați, ce facem?

- Atunci... Atunci am pus-o pe mânecă.

 

 

6.

 

Mă scol de jos anevoie.

- Auziți, dar știți ce nu văd eu?

- Ce? Au dispărut și masa și fotoliile. Și mașina...Doar casa a rămas. Curios nu ?

Mă uit prin jur cu băgare de seamă.

- Auziți? Mi se pare mie, sau s-a schimbat și peisajul. Parcă nu ar fi insula noastră. Uite și pădurea, e mult mai departe. Iar noi suntem aproape de țărm. A dispărut și faleza...

- Și pe ce insulă vrei să zici că suntem?

- Cred că pe cea a Myrei. Haideți la drum să o căutăm. Poate dăm de băștinașii ei...Cred că aparatul a inversat faza. Prin plecarea Myrei pe insula ei, a adus-o aici pe a ei, în locul insulei noastre, sau ne-a luat cu ea și pe noi.

- Păi ce mai așteptăm? Să mergem.

Cum nu mai bănuiam direcția, o luăm la întâmplare, spre partea opusă a țărmului. Ajungem la pădure. Ne afundăm în ea. După o jumate de oră de mers, se văd în zare niște colibe.

- Fiți atenți. Cred că am ajuns la bârlogul lor. Merge-ți încet în liniște. Să nu ne așteptăm la o surpriză din partea lor.

Mai mergem. Când aproape de cortul lor, aud o voce în spatele nostru. Recunosc accentul. Era unu din băștinașii a acestei insule. Mă întorc și încerc să conversez cu el.

- Noi prieteni la tine. Eu Marinel. Noi căutăm pe Myra. E la voi cumva?

Nu știu cât de bine a înțeles ce am vrut să zic, dar când am rostit cuvântul Myra, acesta se aplecă la pământ și strigă ceva în direcția cortului. Ies repede doi băștinași. În spatele lor apare seful. Tatăl Myrei. Iar în spatele șefului apare și Myra mea. Când mă vede Myra, se repede la mine.

- Eu vrut să-mi văd părinții. Tu iartă-mă, că ți-am folosit aparatul. Dar cum ai ajuns aici? Mai ai și alt aparat?

- Nu Myra. Norocul nostru că tu ai plecat cu tot cu insulă. Ne-ai adus cu tine și pe noi la tine acasă. Trebuie să-ți fim recunoscători.

- Bine. Veniți cu mine.

Le fac semn prietenilor mei să ne urmeze. Dar când ajung la cort, gărzile se puseră de-a curmezișul prietenilor mei. Îi opri la intrare. Numai nouă ne fu îngăduit să intrăm. În cort la lumina focului, văzui pe ...Stoolu. Bărbatul sau logodnicul Myrei. Era întreg bine mersi. Deci o problemă tot am rezolvat-o prin reintregirea familiei Myrei. Când mă vede Stoolu, își manifestă și el bucuria reîntoarcerii mele.

- Căpitane, cum ai ajuns la noi? Eu am înviat.

- Văd. Asta e bine cred pentru tine. Abia am mai scăpat de o grijă. Bravo Myra. Văd că ai învățat tainele aparatului meu.

- Păi am tras cu ochiul de fiecare dată, când îl porneai.

Reintră și șeful, tatăl Myrei în cort.

- Tu bine venit la noi. Noi suntem recunoscători că ai adus-o pe Myra acasă.

Voiam să-i spun contrariul, dar mă stăpânii. Se apropie de Stoolu, și îi spune ceva. Drept urmare Stoolu, iese afară și se reîntoace cu prietenii mei, invitând-ui înăuntru. Mimi 1 si Fane întră stingheriți în cort.

Într-un colț Stoolu și Myra ne face semn să ne apropiem de așa zisă masă. Pe niște frunze uriașe de palmier, ei pregătiseră masa. Pește fript. Ne spuse să luăm. Mimi nu se prea înghesui, dar Fane se apropie și începu să înfulece pește. Îmi făcu semn și mie ca să iau. Îi urmez exemplu și mănânc și eu un pește. După ce terminăm masa, Șeful și cu Myra se apropie de mine, și îi spuse ceva Myrei. Aceasta traduce:

- Tatăl meu ține să-ți mulțumească că m-ai adus înapoi aici. Vrea să știe ce ai de gând, cu mine, că eu eram promisă lui Stoolu.

- Nici o problemă. Fiecare își vede de drumul său. Tu rămâi cu Stoolu, iar eu, adică noi, plecăm înapoi pe insula pe care eram. Vrei să-mi dai aparatul?

Myra se duse în fundul cortului. Sub niște frunze mari Myra ascunse geanta mea, împreună cu aparatul. Mi le dă. Scot aparatul și îl studiez. Văd că încă era în stare bună. Văd și ultimul cod pe care Myra probabil că nu l-a scris.

Scot registrul și pixul și îl rescriu în el. Apoi mă apropii de sef, dau mâna cu el, și îi mulțumim pentru masă. Dar acesta mă opri un moment și îi spune lui Stoolu ceva. Acesta dispare din cort, dar reapare cu o ladă plină cu aur si pietre nestemate. Le recumosc. Erau din peștera lor, unde pirații depozitau periodic o mulțime de comori.

- Te rog să le ei, ca dovadă a prețuirii mele la tine.

- Mulțumesc mare șef. Apoi fac o reverență bucuros.

Apoi dau mâna și cu Stoolu, și o strâng în brațe și pe Myra, spunând-ui la revedere, sau pe curând. Dar îi spun lui Stoolu, să ne ducă cu barca la o depăratre mai mare de mal, ca să nu se mai interacționeze insulele.

Acesta nu înțelege la început, dar Myra îi explică cum stă treaba. Apoi îi spun că Myra să rămână pe mal. Ea nu mai trebuia să rămână în apropierea mea. Ca prezența ei deregla aparatul. Ea îi spune lui Stroolu ceva. Apoi Stoolu ne face semn să venim afară după el.

Eu cu Fane cărăm lada, care nu era deloc ușoară. Stoolu, o ia înainte ajutând și el la cărat lada. Aproape de mal scoate o pirogă după niște tufișuri dese. Toți trei îl ajutăm pe Stoolu, să o împingă până la apa.

Apoi Stoolu se suie în acea barcă și ne face semn să ne urcăm cu el. Urcăm lada în barcă. Mimi la un capăt, Stoolu și eu la mijloc, iar Fane în celălalt capăt al bărcii. Stoolu se oferi să tragă la vâsle. Îl lăsai să se îndepărteze de mal cam la 200m. Mimi și Fane mă priveau întrebători și curioși totodată. Ridic mâna și le fac semn că totul e în ordine.

Când am considerat că ne-am depărtat de mal destul, scot aparatul, îl pornesc, și mă gândesc să am lângă mine pe apă, un iaht cu două catarge, cu vele, și cu motoare electrice, de ultimă generație, precum și aparatură de navigație de ultimă generație. Îmi apare un cod. Îl rescfriu în registru. Apoi apăs enter. Ca rezultat lângă noi apare un iaht modern dotat cu de toate. Stoolu se miră, dar trage barca aproape de ambarcațiune.

De iaht era spânzurat o scară de frânghie. Îi spun fetei, să se urce pe iaht. Aceasta la început îi era frică. Dar cu încurajările noastre, reușii să se urce la bord. Apoi veni rândul meu. După aia se urcă și Fane.

- Dar lada? întreabă Fane.

- O luăm și pe ea acum.

Pentru că era grea, îmi făcui de lucru la aparat și cu ajutorul lui, urcai și lada la bord. Apoi îi mulțumim lui Stoolu prin semne. Acesta ne răspunde bucuros, și se întoarce la mal, unde îl aștepta Myra. Nu știam dacă o s-o mai revăd vreodată. Dar cine știe? Poate într-o zi...

Mă uit la peisaj. Oceanul era calm, împrăștiind mici vălurele. Un vânticel îmi zburlea părul. Ce ar fi dacă...De ce să nu profit de ocazie. Mă gândesc la peștera piraților de pe insula Myrei, și îmi trec în cont încă zece lăzi cu de toate în ele. Fane când le văzu făcu ochii mari.

- Știi...cadou de la tatăl Myrei. Și așa pirații când or veni, nu le-o simți lipsa...

Mă duc apoi cu Fane la comandă. Pe Fane îl pun la cârmă. Îl familiarizez, despre ce trebuie să facă, spunând-ui  să ne îndepărtăm destul de insulă.

Când ajungem la o depărtare de aproximativ 4-5 kilometrii, scot iar aparatul, gândindu-mă să ajungem pe insula noastră, unde erau pirații noi și cei 5 vechi, cu casa mea cu centrul de comandă, cu fermele mele de iepuri și depozitul de comori al piraților, și toate construcțiile piraților noi și vechi. Apare codul, îl rescriu, apoi tastez.

Ne învălui un întuneric total, și niște lumini albastre roșii, galbene și verzi roiau în jurul nostru. De emoție am închis ochii. Așteptam să văd ce se mai întâmplă. Când îl aud pe Fane:

- Căpitane, o insulă la tribord!

Deschid ochii. Într-adevăr în dreapta mea se ivise o insulă. De abia acu, după înfățișare, nu trebuia să fie decât insula noastră. Ne apropiem cu grijă de mal. Apoi sondând adâncimea opresc iahtul, coborând ancora.

Apoi generez un câmp de forță în jurul iahtului, care nu cumva un nepoftit ar încerca să urce la bord. Nu de alta, dar nu voiam să pierd ambarcațiunea. O strig pe Mimi. Dar ea nu mai era pe iaht. Coborâm jos și luăm la rând toate cabinele. Nici urmă de Mimi. Dar după o juma de oră obosit, îi zic lui Fane:

- Da am înțeles nu o mai căuta. Mimi e acolo pe insulă, tot îngrijitoare la ferma de iepuri. O s-o găsim acolo. Hai coborârea. Observasem că pe punte era legată o barcă destul de încăpătoare. Leg capetele de două vinciuri. Punem lăzile în ea. Apoi coborâm barca peste bord direct în apă.

- Când barca atinge apa, coborâm și noi pe o scară de frânghie. Ajungem la barcă și Fane se oferă să vâslească spre mal.

Când ajungem la mal, fac rost de o mașină și băgăm lăzile înăuntru. Apoi tragem barca câți-va metri de la mal și o priponim bine. După care legăm barca de un țăruș care ieșea din nisip. Apoi ne suim în mașină.

Aveam de gând să ajung la reședința mea. Din depărtare văzui pe pirații, care ieșeau să ne întâmpine bucuroși. Unu era chiar Dinte de Pisică. Îl văd cum îmi face semn cu mâna. Când ajung lângă el, opresc.

- Ooo! Tânărul gentelmen. Ce mai faci căpitane?

- În vizită de lucru. Nu v-a fost dor de mine?

- Cum să nu căpitane. Abia așteptam să vă văd.

- Ce fac ceilalți?

- Ei, ce să facă și ei, majoritatea se plictisesc. Ei nu sunt pirați de uscat, ei vor mereu aventură pe mări și oceane.

- Bine, hai că mă duc la reședința mea, să văd care mai e treaba și cum stau lucrurile, apoi revin.

Pornesc. După zece minute ajung la reședința mea. Văd de departe pe Velasquiez, împreună cu alți doi pirați, stând de pază la ușa mea. Era foarte destoinic. Când ajung la intrare și eu, Velasquiez, vesel, îmi cere parola.

- Parola căpitane!

Luat pe nepregătite, uitai de parolă. Mă gândii și îmi aduc aminte de ea.

- ” Fane - Mimi”!

- E”n regulă senor. Acum poți trece, zice zâmbind Velasquiez.

- Chiar nu m-ai fi lăsat să intru, dacă nu ți-o spuneam, sau dacă o uitam?

- Am glumit senor. Se poate?

Se dă jos și Fane jos din mașină.

- Știi ceva, v-aș ruga să îmi duceți și lăzile asta sus.

- Cu cea mai mare plăcere senor.

După care se întoace la cei doi, și le spune ceva. Apoi cei doi apar lângă lăzile mele și le cară sus. Eu îmi pun geanta în spate și o pornesc după ei. Velasquiez rămase afară. Când și ultima ladă ajunge sus, le mulțumesc, și ei dispar.

- Ei uite Fane, după lupte seculare, care au durat doi ani, am ajuns și noi la bârlogul nostru. Și un pic mai bogați.

- Dar Mimi? Unde e?

- E la ferma de iepuri unde am lăsat-o. Mai târziu facem un tur, la ferme și ai s-o vezi. După aia am întâlnire cu toți pirații. Dar mai înainte de toate hai să mâncăm ceva, că această călătorie, mi-a făcut o foame de lup. Cum proviziile noastre se duseră, am făcut rost de altele proaspete și...Da ați ghicit, și două rânduri de prăjituri și înghețată. După ce mâncăm bine, mă duc la pupitrul de comandă. Pornesc câmpul protector al insulei. Apoi urmăresc activitatea de pe insulă prin intermediul camerelor de vederi. Mă uit pe rând la toate. Viața lor părea să fie bună. Îl văd pe Dulău Roșcat cum trăgea la aghioase la umbra unui copac. Cred că gustase conținutul de rom al butoiașului de lângă el. Lângă el la câți-va pași stătea tolănit Ureche Ruptă. Picior Strâmb, Dinte de Pisică și Chiorul, nu erau prin preajmă. Cu Dinte de Pisică abia m-am întâlnit. Studiez și alte puncte strategice ale insulei, de la un capăt la altul. Nimic special. Mut la camera de pe mal unde lăsasem Iahtul. Nimic nici la el. Apoi îl i-au pe Fane să mă ajute să mutăm lăzile în arsenalul meu de comori. Era zidit un perete fals, iar în spatele ei, se găsea o altă ușă. Era o tastatură în perete. Prima dată stătui pe gânduri. Nu-mi mai aminteam numerele.

- #1956&1961&1982#, îmi zice Fane. Ce ai uitat?

- Da mersi.

Deschid ușa. În interior era o altă cameră plină cu tot felul de comori. Un arsenal întreg. Apoi mutăm și lăzile lângă restul comorii. Cu ce aveam înăuntru, nu trebuia să-mi mai fac grijă de pensie. Mi-ar fi ajuns toată viața. Închid ușa și o ferec. Apoi coborâm jos. Voiam să fac o vizită și la arsenalul de comori al piraților.

 

 

7.

 

Dau să cobor din casă. Îl întreb pe Fane dacă nu e amator de o plimbare la arsenalul comorilor piraților.

- Păi am mai fost odată acolo. Nu știi că nu era nimic?

- Nu a fost atunci, dar acum e. Hai să vedem.

Ne urcăm în mașină. Bineînțeles că l-am lăsat pe Fane să conducă. O luăm înapoi prin pădure. După ce mergem cam un sfert de oră, ajungem în poiana cu peștera. Fane oprește mașina. Ne dăm jos. Apoi cu ochii sus, exclam:

- Vezi are ușă peștera. Deci ar trebui să fie toate la locul lor.

Ne facem rost de o scară și ne suim tocmai sus, la gura peșterii. Când ajungem sus, văd cu surprindere, că cineva a vrut să spargă ușa. Am găsit urme de forțare. ”Cu ce naiba au reușit”? Mă duc la ușă și tastez combinația. Ușa se deschide. Apăs pe un întrerupător și peștera se lumină brusc. Arunc o privire înăuntru. Toate par să fie la locul lor. Mă afund și mai departe în interiorul peșterei. Văd o ladă deschisă. Și doar când am vizitat ultima oară peștera, erau toate lăzile ferecate. Inclusiv lada lui Dulău Roșcat. Câteva pietre scăpate jos, luminau scânteitor. Mă aplec și le studiez. Erau câteva rubine roșii. Mă uit prin ladă. Nu pare să fie golită prea tare. O închid și o ferec și pe aceia. Ca să nu mai am surprize, mai fac un perete lângă lăzi, cu ușă, și îi pun încuietoare cu cifru. Schimb cifrul la toate și la intrare. Apoi las peretele ca să fie al doilea pas de securitate. Pe când mă întorceam spre intrare, ceva sclipi în lumina lanternei. Mă aplec. Cineva în grabă scăpase căteva rubine și alte pietre prețioase. Da, deci e grav. Avem un spărgător printre pirați. Dar nu înțeleg cu a ghicit codul și cum a închis la loc ușa. Ca să nu mai am surprize, dotez și la intrare o cameră ce era conectată la camera de comandă a sediului meu. Acum o să pot urmări hoțul. Chiar mă întreb, ce ar fi putut face cu ele aici pe insulă? Dacă era mâncare...mai ziceam.

- Fane, trebuie să fac o anchetă privind furtul.

- Și te aștepți să și recunoască șleafta asta de hoți? Oricine ar fi putut fi.

- Da este adevărat. S-ar putea nici să nu aflu hoțul. Dar el nu știe că de acu peștera se află sub observație.

- De ce nu ai pus camera de la început?

- Credeam că nu o să-i ispitească comoara aici. Pentru ce să fure? Ce să facă cu ea? Aici pietrele sau banii, nu au nici o valoare.

- Cine știe? Poate avem un proaspăt sosit, care vrea să ne jefuiască ca apoi să plece.

- Da, cred că ai dreptate. Cine a fost, o să mai vină. Da și o să aibă o surpriză ”plăcută”. Pentru orice eventualitate, pun la ușă și un câmp electric de înaltă frecvență. Așa că nepoftitul o să fie scuturat bine.

- Și dacă moare?

- Să fie sănătos. Ce căuta acolo?

Ca mijloc de prevedere. Mă dotez cu patru pistoale automate cu 30 de cartușe. Îmi mai fac rost și de două AK-uri. Pe unu îl dau lui Fane. Dar îi dau și două pistoale.

- Hai să ne întoarcem la sediul piraților, să văd ce fac.

- Să nu-mi spui că ți-a fost dor de ei.

- De unii nu!

Ne întoarcem și o luăm pe scurtătură. În zece minute ajungem la construcțiile piraților. Când ne văd, toți pirații ieșiră de pe unde erau. Oprim și îl caut pe Dulău Roșcat.

- Unde ești Dulău Roșcat?

- Sunt aici căpitane! Ai venit? Sper definitiv, că am o poftă de a-mi mai adăuga ceva la averea mea.

- Asta depinde de voi. Vreau să vă anunț că printre rândurile voastre avem un spărgător, un hoț. Ce? Am lipsit și eu ceva timp și voi ați pus ochii pe comoară? Și scot cele câteva pietre din buzunar. Uite ce am găsit lângă ușă și o ladă era deschisă. Cel care a fost, a plecat cred noaptea și a făcut-o în grabă. Nu sunt sigur dacă a fost ajutat, dar înclin să cred că da. Altfel cum ar fi reușit să ajungă la ușă?

- Sper căpitane că lada mea nu a pățit nimica, se interesă Dulău Roșcat?

- Nu căpitane, fac eu. Lada dvs, nu a pățit nimica. A scăpat hoțului.

- Mii de draci și-o zgripțuroaică...dar asta înseamnă că cineva ne v-a face lefteri. Cine e că îl fac una cu pământul.

- Păi asta o să las la aprecierea voastră, ca să-l găsiți și să-l pedepsiți.

- Sigur căpitane. Îl vom spânzura de ușă.

- Oricum acum stați liniștiți. Am luat măsuri mai zdrastice. Nici o muscă nu se v-a mai apropia de ușă.

- Ei așa da...

Mă uit rotativ la fețele piraților. Fiecare primise vestea în mod diferit. Unii speriați, alții nepăsători, alții chiar veseli.

- Spunem Dulău Roșcat, vi s-a mărit personalul, sau mi se pare mie. Parcă acum sunteți mai mulți, zic eu la nimereală.

- Da, căpitane. Au venit săptămâna trecută, doi fugari de pe o altă insulă.

- De unde căpitane? Și cum au ajuns aici?

- Ei spun că au fost naufragiați...că de abia au scăpat...

- Da? Păi ia să-i văd și eu.

Pirații se mobilizară și în scurt timp aduc pe doi străini.

- Aceștia sunt căpitane.

- Interesant! Ce nație sunteți voi?

- Spanioli senor.

- Hmmm! Ăștia nu au aflat că sunt căpitan, în lipsa ta, Dulău Roșcat? Iar tu ești căpitan peste toți?

- Nu știam de prezența dvs, senor...Adică căpitane...

- Unde aveți ambarcațiunea? Barca, sau cu ce ați ajuns aici?

Tăcere. Nu au scos unu, un cuvânt.

- Spuneți, că dacă mă ambiționez, vă aduc și ambarcațiunea aici în văzul tuturor.

- Nu senor, adică căpitane...am venit mânați de valuri.

- De câte zile sunteți pe mare?

- De o săptămână.

- Și cum ați rezistat atâta timp fără apă, mâncare și în voia valurilor?

Iar tăcere.

- Bine voi ați vrut-o!

Scot aparatul și îmi pun în gând dorința, de a apare aici ambarcațiunea lor. Apare codul, dar nu îl mai i-au în seamă pentru al copia. Tastez și, spre uimirea piraților, apăru lângă noi o ambarcațiune, de tip băștinașă cu două brațe și un plutitor de ajustat echilibrul.

- Eiii! Dar pe asta de unde o aveți, că nu țin minte să vă fi dotat cu așa ceva?

- E a noastră senor...

- Păi ați spus că ați venit cu valul? Rodriguiez!

- Da căpitane, îmi răspunde piratul mai negricios.

- Nu cumva îi cunoști pe amărâții ăștia?

- Da, căpitane, fac parte din vechiul echipaj, al navei pe care tot domnia ta ați scufundat-o.

- Da? Înseamnă că nu am scufundat-o bine.

- Deci dumneata ai ascuns întregii așezării, despre acești doi răzvrătiți.

- Nu eram sigur ... căpitane...

Îmi scot pistolul mitralieră de la spate și îi țintesc pe cei trei.

- Uite cine sunt cei doi care au încercat să vă fure comoara, zic eu provocator, arătând spre pirați, pe cei doi. Dulău Roșcat pricepu unde bat și îi îndemnă la rândul lui pe ceilalți pirați.

- Mii de draci și o zgripțuroaică...Înainte pirați.

Fane luă și el o poziție războinică, pentru orice eventualitate. Dar nu mai era cazul. Ceata lui Dulău Roșcat, îi puse la pământ pe cei trei.

- Deci așa, voiați să ne furați aurul nostru muncit de atâtea luni...făcură pirații.

- Senor ... căpitane... eu nu știu nimic de spargere. Eu nu am nici o vină, încercă Rodriguiez, să se salveze de ceata piraților dezlănțuiți.

Ca urmare pirații îi duseră pe cei trei, lângă doi copaci și le legă de gât o funie, iar celălalt capăt de ramurile mai solide a copacului. Le puse sub picioare câte un butoi și îi lăsă acolo. Voiau și decizia mea.

- Să povestească, spun eu, cum a fost, și cum le-a venit ideea cu spargerea comorii.

- Am aflat de peșteră de la alți pirați. Și atunci ne-a venit ideea.

- Așa! Și de la care pirați știați asta?

- Am auzit și noi niște zvonuri...

- Ce tot atâtea întrebări căpitane? E clar sunt vinovați.

- Păi s-ar putea să mai avem printre rândurile voastre unu, doi informatori. Și aceștia trebuie prinși și pedepsiți. Dacă nu veneam eu, nu mai aveați nici o para chioară. Am lipsit și eu oleacă, și v-ați luat câmpii unii. Cred că romul v-a luat mințile și ați vorbit vrute și nevrute. V-a tras de limbă într-un cuvânt. Nu e așa căpitane? fac eu fixându-l pe Dulău Roșcat. Văd că ai poftă de dormit. Chiar eu te-am văzut de la mine, cum îți făceai siesta sub pomul de colo.

Câți-va pirați zâmbeau.

- Și ce vrei? Nu am voie să mai și dorm?

- Ba da căpitane. Dar ia și măsuri de veghe. Da și acum să facem judecata. Ia spuneți cei doi, recunoașteți că ați dat spargere la peștera din pădure?

Tăcere.

- Hai spuneți. Știu și ce ați luat, cam în grabă... dar ați luat.

Iar tăcere!

- Dinte de Pisică!

- Da căpitane.

- Ia fă-le o percheziție amănunțită la cei doi. Controlează-le buzunarele.

Dinte de Pisică nu așteptă să i se spună de două ori. Dar pentru că cei doi nu voiau să li se afle conținutul buzunarelor, Dinte de Pisică, le trase pantalonii jos și hainele de pe ei, lăsându-i numai în chiloți. După aia urmă cotrobăirea buzunarelor. Mizam că aflându-se atâția pirați de față, ar fi lucrat cinstit.

- Uite căpitane! zise Dinte de Pisică, scoțând câteva pietre și niște galbeni din aur.

Și la celălalt găsi cam la fel. Doar numărul lor varia.

- Și pe el?

- Da, da! Și pe el, zic eu, arătând la Rodriguiez.

- Da căpitane. Ăsta e mai bogat decât cei doi. Și scoase un pumn de diamante. Toate le puse ca probe pe unul din butoaie.

- Deci așa domnul Rodriguiez. Erați în lucru cu echipa. Dacă ții minte, te-am salvat odată. De data asta mă tem că cuvântul meu nu mai are nici o valoare. Ei sunt judecătorii. Spune-ne și nouă cum ai aflat codul ca să intri?

Iar tăcere. Ridic pistolul mitralieră, armez, bag cartuș pe țeavă. Le țintesc piepturile.

- Ei! știe cineva?

Ridic arma în sus și trag o rafală în aer, demonstrativ. Rafala îi sperie pe unii pirați. După care las arma în cumpănă.

Deci nu vreți să spuneți...

- Spun eu, zice unul din pirați. Într-o zi am aflat despre sediul comorii. La început am încercat să forțăm ușa. Dar a fost peste poate. După aia ne-a venit ideea, că s-ar putea ca cei de la casă să știe. Într-o noapte întunecoasă, am pândit și am scos din luptă pe cei doi paznici.

Am intrat pe ușă. Am ajuns la camera de comandă. Aici într-un sertar, am găsit un caiet cu toate codurile. Unu din ele avea o cruce roșie în dreptul lui. Am bănuit că asta trebuie să fie cel de la comoară. Am alergat la peșteră iar. De data asta am avut noroc. L-am ghicit din prima. Când am intrat, am răscolit la întâmplare. Nu aveam cu noi decât o torță. Deodată am auzit de afară un glas. Atunci ne-am grăbit și am luat la întâmplare dintr-o ladă, care s-a deschis ușor. Nu am mai ținut cont. Ne-am umplut buzunarele. În graba noastră câteva smaralde au căzut pe jos. Nu am mai ținut cont de asta, cu gândul că vom mai reveni. Când am coborât Rodriguiez ne aștepta afară în poiană. Ne-a amenințat că ne dă în vileag. Unu din noi, el, a încercat să-l pună jos, dar nu a reușit. Până la urmă Rodriguiez, ne-a spus să-i dăm o parte din pradă, dacă nu vrem să avem necazuri. Ba a mai zis să-i spunem și codul.

- Când a avut loc spargerea? întreb eu curios.

- Acu două nopți.

- Aha! Înseamă că domnul Rodriguiez, a mai avut timp de o spargere. Nu? domn Rodriguiez!

Cum el fusese uitat, Rodriguiez scoate din buzunar un cuțit. Taie lațul și se repede ca un turbat la mine, înainte ca pirații să bănuiască ceva. Când ajunge la un metru de mine, ridic automatul și slobod o rafală de gloanțe în pieptul lui.

- Așa trebuie să plătească trădătorii. Faceți cu cei doi ce vreți. Un exemplu pentru alți avizați. Poate așa nu vor mai face asemenea lucruri.

Fără să mai aștept condamnarea celor doi, mă urc în mașină cu Fane și o i-au spre fortăreața mea. Mai aveam de rezolvat și aici ceva. Dacă Rodriguiez nu mințea, înseamnă că unu din cei doi a vorbit. Altfel cum ar fi intrat la mine în casă. Când ajungem la casa mea, liniște și pace. Cei doi paznici lipseau de la apel. Nici Velasquiez, nu era prin preajmă. ”Da, îmi zic: Cred că trebuie să schimb garda”. De asemenea și toate parolele. Îmi aduc aminte de Mimi. Cred că o s-o vizitez după masă. Mă uit la ceas. Era trecut de 14. Cu procesul piraților, nici nu știu când a trecut vremea. Mergem în bucătărie și mâncăm ceva. Eu am frunzărit, dar nu m-am dat în lături de la două prăjituri. După ce mâncă și Fane întrebă:

- După Mimi când mergem?

 

 

8.

 

Mă uit la ceas. Era trecute de 3. Soarele încă ardea. Fac câți-va pași prin bucătărie. Parcă îmi scăzuse cheful de plimbare. Fane mă urmărea întrebător. Până la urmă accept.

- Hai și la ea, să vedem ce face și ce mai vrea și ea. Cred că dacă ar vrea, am putea-o trimite acasă, la locul ei.

Ieșim din casă. Gărzile mele nu au apărut. Ori au aflat ceva de la pirați despre execuția celor trei, și se simțeau cu musca pe căciulă, ori le era frică să mai dea cu ochii de mine. Oricum aveam de gând să caut alții. Ferec intrarea și pun și un câmp de forță. Acum nu mai aveam nevoie de gărzi. Am schimbat și toate codurile din casă, ca să fiu mai sigur. Am păstrat cele 4 pistoale și cele două automate. Bineînțeles că aveam și câte patru încărcătoare de om. Ne urcăm în mașină. Fane la covrig. Mergem spre ferme. Câți-va pirați ne ieșiră în cale. Ridic mâna în semn de salut. Nu-mi bat capul cu ei. În sfârșit ajungem la ferme. Ne dăm jos. Alți pirați ne salutară voioși. O luăm spre ferma de iepuri. Intrăm înăuntru. Dar în afară de iepuri și un miros specific, nu mai era nimic. Văd un pirat și îl întreb de Mimi.

- Hei tu! Unde e Mimi, fata îngrijitoare de aici?

- Nu mai este la noi. Cred că e la ferma de păsări.

- Și unde este asta?

- Puțin mai încolo.

Ajungem și acolo. O văd de departe.

- Mimi! Ce faci? Nu așa că îți era dor de noi.

Fata se întoarce și dă cu ochii de noi. Apoi recunoscându-ne se repede la noi. Se duce glonț la Fane și se aruncă în brațele lui. După ce se îmbrățișează, preț de câteva minute vine și la mine și face același lucru. Eu cam emoționat de gest, o las să-și facă mendrele. După care zise:

- Ce faci Marinel? Credeam că m-ai uitat aici. Vreau acasă la mama, zice ea aproape plângând.

- Nici o problemă. Mă voi ocupa de această problemă mâine.

- De ce mâine și nu azi?

- Bine o să mai văd. Mai e până se întunecă. Ce faci aici? Te-ai obișnuit cu munca de aici? Ai avut vreo problemă cu unii pirați?

- La început da, erau mulți care îmi făceau tot felul de avansuri și mișto de mine. Dar am găsit pe cineva care m-a apărat de ei. Uite-l!

Și îmi arată un pirat înalt și bine făcut. Era relativ tânăr. Îl chem la noi. Acesta se uită la noi și înțelege. Vine spre noi.

- Bună ziua la dvs, fac eu. Ce mai faceți? Țin să vă mulțumesc pentru că ați avut grijă de Mimi.

- Păi, nici nu se putea altfel. Oamenii sunt de tot felul. Unii mai buni, alții mai răi...zise el, cu ochii la Mimi.

- Cum te numești? Întreb eu.

- Păi căpitane, nu mă mai cunoști? Eu sunt fratele mai bun a lui Rodriguiez. M-ai uitat? Nu știi că ne-am întâlnit după cucerirea corăbiei.

- Aaa! Da! Îmi aduc aminte. Țin să-ți spun că fratele tău nu mai este printre noi. A pus la cale să jefuiască depozitul de comori al piraților, împreună cu alți noi veniți. Și chiar au luat ceva de acolo. Era supărat că l-am dat de gol și s-a repezit cu un cuțit la mine. Noroc că aveam automatul asta cu mine. Nu am avut încotro, a trebuit să mă apăr. Îmi pare rău pentru el. Dar... asta e...

- Și mie îmi pare rău că s-a ajuns aici. Poate măcar îl răneai.

- Oricum nu scăpa de furia piraților și mai ales a lui Dulău Roșcat, care și lui i se puse pata pe fratele tău. Și oricum era la un metru de mine. Am tras și de frică...

Rodriguiez 2, lăsă capul în pământ, sub o tăcere totală câteva minute. După aia plecă de lângă noi, fără a mai comenta nimic. Oricum ar fi aflat de la ceilalți pirați cum au stat lucrurile.

- Păi Mimi hai să mergem la fortăreața mea.

Mimi primi bucuroasă. Ne suim toți trei în mașină. Ajungem la fortăreața mea. Înlătur câmpul protector cu o telecomandă. Mă uit iar după cei trei, dar nici zare de ei. Deschidem ușa și intrăm.

- Mimi hai la bucătărie, poate îți este foame.

- Da, chiar îmi era. Nu am mai mâncat de dimineață.

Aleg ceva din frigider. Îi pun pe o farfurie și alături și două prăjituri.

- Dacă vrei și înghețată să-mi spui.

- Eu vreau, zice Fane.

Așa că scot două înghețate la cupă.

- De care vreți? Am de cacao și vanilie și vanilie cu bucăți de ciocolată în ea.

- Eu vreau de vanilie, zice Mimi.

- Și eu de cacao, face Fane.

- OK! Masa e servită.

Îi las să savureze mâncarea. În acest timp mă tot gândeam Ce e de făcut? Dulău Roșcat își manifestase apriga dorință de aș mări arsenalul de bogăție. Presupun că și ceilalți pirați voiau același lucru. E greu cu ei. Mă gândeam și la ei, dar și la Mimi și Fane. Ca să nu mai întâmpin vreo surpriză, trebuia să ne despărțim. Aveam de gând să-i trimit pe amândoi acasă. Și bineînțeles, nu cu mâna goală. Aveam de gând să le mai dau ceva de la mine de aici, având faptul generozității tatălui lui Myra, dar și peșcheșului meu de zece lăzi. Sper să nu se super pirații ceilalți pe mine. Dar dacă... Și îmi veni un gând nebunesc. Ce ar fi dacă aș pleca în expediție cu o parte din pirați, pe insula Myrei. Am putea să golim peștera lor de tot, mutând conținutul la noi pe insulă. Mda. Rămîne de văzut. Văd eu mâine cum se vor comporta pirații. Trecuse o oră. Mimi tot hoinărea prin camere. Le luase pe toate la rând. Ajunge și la camera de comandă. Se uită la monitoare și tresări.

- Marinel, Fane, veniți repede...

Alertați de Mimi, venim repede la comandă. Mimi îmi arătă un monitor. De partea vestică a insulei, se apropia cinci bărci în stil ca cea descoperită a celor doi. Se apropia repede de mal. Mă uit la bărci. Toate erau pline ochi de pirați. Cine erau nu știu. Ies repede.

- Fane hai cu mine, i-a și automatele și cartușele, că avem treabă. Tu Mimi rămâi aici. Te încuiem noi. Stai fără grijă. Insula e atacată de altă haită de pirați străini. Mă duc să avertizez pirații noștri de luptă.

Dar înainte de a pleca, cu ajutorul aparatului îi cer să mă facă puternic și invincibil. Asta așa dacă rămâneam fără gloanțe. Îmi mai fac rost și de zece încărcătoare.

- Hai Fane.

Ne urcăm în mașină și plecăm cu cea mai mare viteză, nu înainte de a fereca ușile și de a da drumul la câmpul protector. Ajungem la sediul piraților. Câți-va dormeau pe jos la umbra copacilor.

- Dulău Roșcat, pirați, scularea! Pregătiți-vă de luptă! Suntem atacați de zece pirogi pline cu alți pirați. Au debarcat pe partea vestică a insulei. Luați-vă armele și la drum. Cred că sunt din echipa celor doi. Au venit să ne prade.

- Mii de draci și o zgripțuroaică, face Dulău Roșcat. Pirați la luptă!

Cei care dormeau, se treziră speriați. Din mers se înarmară. Le spun să folosească mașina mare. Unii deja se suiră în ea. Apoi fug cu mașina mea, spre capătul de vest al insulei. Pe la 200m ne oprim și atenționez pe pirați să fie cu băgare de seamă. Îi pun să se desfășoare în evantai. La adăpostul copacilor îi așteptăm pe noii pirați. Nu trece mult și cu binoclul la ochi, îi văd cum încercau să ne atace. Mă uit la armele lor. Unu avea un AK. Restul aveau pistoale. Alții aveau săbii și cuțite. Mă uit la ei și mă bufnește râsul. Ce înapoiați. Cu astfel de arme vor să ne atace și să și câștige? Mai mă uit odată în urma lor. Dar mai văd câteva plutoane în urma celor din față. Treaba se putea complica. Îi las pe pirații noștri să se desfășoare. O parte îi opresc și le zic treaba. Îi pun să se ascundă după trunchiurile de copaci. Chiar eu mă urc într-un copac înalt, vrând să urmăresc lupta. Nu-mi făceam probleme că aș putut fi luat la ochii de automat sau pistol. Am avut grijă să-mi creez propriul meu câmp de protecție. Primul val din pirații mei, se ciocniră de primul val de pirații noi. Începură să curgă gloanțele cu duiumul. Începură să cadă din pirații noi. Cel cu automatul slobozi și el câteva rafale. Doi de la noi mușcară țărâna. Îmi îndrept și eu automatul către grup. Îi mai împuținez cu vreo zece. Cel cu automatul mă zărește și încearcă să mă doboare. Dar și eu fac la fel. Nu după mult timp cade și el secerat. Mai erau cinci de-a lor. Unii încercară să fugă. Dar se întâlniră cu al doilea val. Fane mă urmă și el prudent de după copaci, trăgând rafale scurte. Strig la Fane să se ascundă în mașină. Era blindată. Fane fuge la adăpost. Eu și restul de pirați atacară-m în forță. După vreo zece minute nu mai era nici un pirat din cei noi viu. Am văzut că doi scăpară cu fuga. Îi spun lui Dulău Roșcat că doi au scăpat cu fuga și săi urmărească.

- Mii de draci și o zgripțuroaică! Ureche Ruptă, Chiorul, Picior Strâmb, după mine.

În acest timp pirații în frunte cu mine, am luat câmpul de bătălie la mărunțit. Unu strângea armele lăsate de pirați, alții se ocupau de cei morți. Au mai găsit încă doi răniți. Pirații îi urcară în mașină și îi duse la sediu lor. Urmară ancheta. I-am lăsat să hotărască ei ce vor cu cei doi. După vreo oră veni și Dulău Roșcat cu cei doi, de asemenea răniți. Pirații la urmă, m-au ovaționat. Dulău Roșcat zise:

- Pentru căpitanul nostru de trei ori URA!

- Ura! Ura! Ura!

 

 

9.

Și așa a luat sfârșit lupta dintre noii pirați. La anchetă am aflat că ei erau din trupa celor care depozitau comorile pe insula Myrei. Cei doi răniți mărturisiră, că așa e. Făceau parte din echipajul care depozita comorile pe insula Myrei

- Dulău Roșcat, dacă sunt din trupa celor de pe insula Myrei, am o bănuială. Probabil că au și o corabie. Și n-ar fi exclus, să ne trezim cu alți pirați la noapte, pe capul nostru. Așa că întăriți paza. Faceți rond cu schimbul câte trei ore. Nu doarme nimeni în rond. O să avem surprize cât de curând.

Asta mă hotărâ, să-mi pun planul în aplicare. Apoi noi am plecat la fortăreață lăsând pe pirați să se cinstească cu duști de rom. Meritau pe deplin! Mergem la fortăreață. Când ne vede Mimi, întreabă îngrijorată, care e soarta luptei.

- Păi dacă te uitai pe monitoare, puteai vedea și singură.

- Pe mine era să mă împuște. Noroc de Marinel, că mi-a zis să mă refugiez în mașină. Era blindată.

- Da arată mașina ca după război. E plină de zgârieturi. –

- Nu-i bai. O dreg eu.

Pentru orice eventualitate, înconjor toată insula cu alt câmp protector. Acum nu se mai putea apropia nimeni după 200m de țărm. Mă teleportez la partea vestică a insulei. Aveam arma la mine și puterea. Mi-am luat și luneta, cu bătaie lungă. Cu ea la ochi scrutez orizontul la vest. Începea să se lase seara. Soarele se pregătea și el de culcare, coborând spre asfințit. Mă uit în toate direcțiile. Eram să-l las jos, când o mică pată acoperi lentila. Măresc și văd o corabie cu trei catarge. Era la 5km de țărm. Mă uit atent să văd dacă vine sau pleacă. Mai aștept oleacă. Mă uit din nou. Imaginea s-a mărit, semn că se apropie de insulă. O mai las să se apropie. Exact la 200m de țărm, corabia se oprește. Mă uit la prova. Citesc numele corăbiei – ”Caliopia”. Văd o oarecare mișcare pe punte. Câteva bărci fură lăsate la apă. În una din ele era și căpitanul cred, după hainele și flinta ce o avea în spate. Îi las să se apropie de țărm. Exact când au ajuns la bătaia câmpului, bărcile nu mai puteau înainta. Se opinteau pirații din răsputeri degeaba. Speriați unele bărci vrură să se întoarcă. Căpitanul slobozi o salvă către prima barcă, pentru ai schimba direcția. Dar degeaba. Până la urmă căpitanul dădu un ordin. Nu am auzit ce a spus, dar cei din barca lui se aruncară ca broaștele în mare. Voiau să înoate spre mal. Dar după câteva brațe, se opriră. Nu puteau înainta. Când se dumiri și căpitanul cum stă treaba, ordonă scurt întoarcerea la corabie. Eram vesel ce făcea câmpul meu, anulase o luptă, cel puțin deocamdată. Dar când ajunseră pe corabie, zgomotul făcut de un tun masiv, îmi străpunse urechile. Aveau un tun cu bătaie lungă. Câteva ghiulele trecură pe deasupra capului meu și căzură departe în pădure. Dar zgomotul făcut de explozie, îi alertă pe pirații rămași de veghe. Se mobilizară și plecară în recunoaștere spre partea vestică a insulei. Mă grăbesc să-i întâmpin. Erau în pericol. Chiar dacă trăgeau la nimereală unul din obuze putea să-și atingă o țintă. Asta fiind chiar sediul piraților. Și avui confirmarea. Un obuz căzu în apropiere de clădiri. Suflul exploziei mătură câteva clădiri, dintre care și ferma de iepuri. Cei câțiva iepuri care nu fusese atinși, scăpară cu fuga. În tabără, se produse ceva de nedescris. Toți pirații fugeau în toate părțile. Ajung la ei și încerc să-i liniștesc, spunând că trag pirații de pe corabie cu un tun mare. Le spun să părăsească zona cât mai în mijloc. Velasquiez, cu patru oameni trase un tun mare spre interior. Apoi îl tractează la mașină. Mergem cu el aproape de țărmul vestic. La 200m de el oprim, iar pirații puse tunul în bătaie. Când văzură că obuzele se opresc, luă distanța și direcția pe care le-o dau eu. Trag prima salvă. Îmi țiuiră urechile. Nu știam dacă au căzut bine. Schimb unghiul. A doua ghiulea cade la țărm.

- Mai departe. Mărește unghiul, zic eu către tunar.

Acesta se execută și mai slobozi încă o ghiulea. Aceasta căzu la jumătatea distanței dintre țărm și corabie.

- Încă una și mai mărește unghiul cu 10 grade.

Ghiuleaua plecă și atinse corabia la pupa, sfărămând-o definitiv. ”Caliopia” nu mai exista.

- Victorie! Fac eu vesel. Gata am terminat și pe restul de pirați. Acum putem dormi liniștiți. Mâine să meargă o echipă și să adune resturile corăbiei. De asemenea să facă un control și în cală.. Poate au ceva comori... Am de gând să le refac itinerarul. Voiam să mergem la comoara de pe insula Myrei. Păcat de comoară să rămână singură acolo. O să ruginească săraca.

- Ura! Începură pirații iar. După o oră apare și ceata lui Dulău Roșcat. Erau toți patru, mai puțin căpitanul.

- Dar Dulău Roșcat unde e? Întreb eu îngrijorat.

- Nu mai este. O ghiulea i-a sfărâmat capul. L-am îngropat aproape de țărm.

Am primit vestea cu oarecare tristețe. Vestea că căpitanul nu mai era printre noi, mă ofili. De asemenea nu știu cum ar fi primit vestea și ceilalți, mai ales ceata lui Dulău.

- Trăiască căpitanul! Strigară la unison toți pirații. De acu sunteți căpitanul nostru.

Ridic mâinile în semn de negare.

- Dar pe altcineva nu ați găsit? întreb eu. Poate mai este vreunul mai bun de căpitan.

- Nu senor, face și Velasquiez. Dvs, sunteți cel mai capabil. Sunteți indicat pentru postul de căpitan.

- Bine Velasquiez, pe tine te numesc căpitan interimar. Tu mă vei înlocui cât eu sunt plecat sau în lipsă.

- Ura! Ura! Ura! Trăiască noul căpitan! făcură din nou pirații.

Și iată-mă căpitan la 20 de ani. Bine îmi stă. Nici nu visam că am să înaintez în grad așa de repede.

- Bine pirați. De mâine refaceți stricăciunile provocate de ghiulele. După care facem consiliu, pentru a vă propune ceva. Și cu asta vă doresc ”noapte bună”. Mă sui în mașină și o i-au spre fortăreață. De acu cădea seara.

10.

Când ajung la fortăreață, Fane și Mimi erau îngrijorați de plecarea mea. Când mă văd sar în sus de bucurie. Fane se repede la mine să mă ia în brațe. Uit pentru moment că sunt cel mai tare. Iar opinteala lui mă lămurii.

- Stați așa.

Și revin la forma inițială. Apoi au venit iar amândoi și m-au luat în brațe.

- Victorie fraților! Am scăpat și de ultimul pirat străin. Le-am mai distrus și corabia.

Mă uit pe monitoare și le verific. Totul părea liniștit. Mă ocup și de camera dinspre vest a insulei. Nimic. Un mic ton alarmant mă făcu să mă uit la pupitru. Era grav. Scădea tensiunea din baterii. Indicatorul optic de tensiune, din verde au ajuns la portocaliu. Dacă ar fi ajuns la roșu, aia era.Trebuia să le înlocuiesc repede cu altele. Scot aparatul și reînoiesc comanda. Le reînoiesc și pe cele de la arsenalul comorii piraților. Îmi aduc aminte de ceva. Mă teleportez la peșteră. Aprind lanterna și deschid ușa. Întru înăuntru. Scot la vedere lada lui Dulău Roșcat. O deschid ca să verific. Dar mulțimea pietrelor intens colorate, mă dumiri. Pun lada lângă ușă. Închid ușa, schimb cifrul și pun câmpul protector iar. De sus văd o oarecare mișcare în poiană. O făclie mică alerga prin pădure pe direcția peșterii. Nu mai eram puternic și nici arma nu o mai aveam. Aveam totuși în buzunar cele două pistoale. Deschid aparatul și mă teleportez cu tot cu ladă, înapoi la fortăreață.

Ajuns aici, mă uit pe monitor la poiană să văd cu cine aveam de a face. Cei patru pirați din anturajul lui Dulău Roșcat intrară în poiană. Trei din ei înălțară o piramidă, către intrare. Când unul din pirați se apropie de ușă, fu azvârlit cât colo, căzând înapoi în poiană. Odată cu el se prăbușiră și piramida de trupuri în poiană. Pirații începură a înjura.

- Nu o să puteam să ne apropiem nici măcar de ușă. Al dracului căpitan ăsta, zise Picior Strâmb.

- Ha! face Chiorul în chip caracteristic. Poate cu asta o să arunc ușa în aer, zise Chiorul, agitând un pachet de explozibil. Erau câteva batoane de dinamită.

Mă uit speriat. Nu eram sigur că poate să arunce ușa în aer. Măresc puterea camerei și a câmpului. Acum câmpul ajunse și în poiană. Chiorul apucase să aprindă fitilul. Dar scutul îl scutură împreună cu cei trei pirați. Chiorul scăpă încărcătura explozivă. Când focul ajunse la capăt, se produce o mare explozie. Nu cred că a supraviețuit vreunul.

- O să văd eu mâine care e treaba. Ce au căutat acolo? Cred că voiau lada căpitanului. De parcă nu le era destul partea frumușică a lor. Deja eu le mărisem partea la cei cinci. Asta e. Oftai resemnat. A plecat Dulău Roșcat, tocmai când începusem să ne împrietenim. Dar parcă și de Dinte de Pisică îmi părea mai rău. El a încercat pe toate căile să mă apere de furia lui Dulău Roșcat. Cu ceilalți pirați, nu prea am avut mare tangență.

- Fraților, cred că e timpul să plecăm acasă.

- Ura, face bucuroasă Mimi. Fane și el bucuros.

- Dar nu mai vrei să plecăm mâine în excursie...zise Fane, făcându-mi cu ochiul? Spuneai că vrei să plecăm să ne mai îmbogățim nițel.

- Nu! Nu cred că se mai poate. Toți pirații vechi au murit. Nu mai avem nici o legătură cu ei. De cei noi nici atâta. Îi las aici la mila Domnului. Se vor descurca ei, că sunt băieți mari. Hai să scoatem niște lăzi ca să vă alegeți ce vreți voi. Eu îmi i-au lada lui Dulău Roșcat. Cu asta am tras linie.

Îi las timp să aleagă ce vor. Dar ochii cer, inima cere...Nu se puteau hotărâ, așa de multe și variat era totul. Mă uit la monitorul din poiană. Nici o mișcare. Aprind proiectorul de pe ușă. Mătur cu raza lui toată poiana. Văd cele patru trupuri încremenite. A Chiorului era făcut bucăți. Mai era Dinte de Pisică mai la margine. Dar părea că și el a fost atins de explozie. Mă mai uit preț de câteva minute, măturând mereu poiana. Până la urmă mă plictisesc și abandonez observația. Mă întorc la Fane și Mimi.

- Ei, ați ales? V-ați hotărât?

- Uf! Făcu Mimi. E tare greu. Dacă aș putea lua totul!

- Problema e cum le cărăm, când ajungem cu ele acasă?

- Păi vă fac rost de niște valize și le încărcați acum. De acasă, vă privește.

La vederea valizelor, amândoi se repeziră să încarce cât mai mult, și cât mai multe. Fane umplu valiza un sfert cu monede de aur, coliere de perle și pietre prețioase de toate culorile și mărimile. Mai mult cele mai mari.

- Sper că nu sunt false?

- N-aș crede. Cum să care oamenii la ei sau după ei, atâtea pietre false? Deși n-am să înțeleg un lucru: De ce oamenii i-au în călătorie atâta avere? Nu le este frică de pirați? Că ei atâta așteaptă.

- Păi altfel cum o să ne îmbogățim noi? face Fane.

Deodată cineva bătea puternic în ușă. Ciulim urechile. Mimi se sperie.

- Păi cine ar putea fi, dacă nu pirații noștri scumpi și dragi...

- Mă duc jos să văd cine e?

- Stai așa, face Fane, fă-te puternic ca înainte și i-ați și un pistol și un AK cu tine. Și un port încărcător.

- Pentru ce atâta precaușie? Ei nu știu că nu am putere acum.

- Nu se știe niciodată, mai adaugă, Fane.

- Bine, bine, m-ați convins.

Îi fac mofturile lui Fane. Cobor. Dar fără să știu eu, Fane coborâ și el înarmat până-n dinți. Ajung la ușa de la intrare. Deschid.

- Cine e?

Dar nu mai apuc să aflu, când primesc o lovitură în creștet. Simt că îmi fuge pământul de sub picioare și rămân în beznă totală fără a mai știi nimic ce e cu mine. Intră în casă cei doi paznici însoțiți de Velasquiez.

- Gata cu ăsta. Urcați sus și luați comoara.

Urcară sus, dar când ajung la scară, Fane le ieși în întâmpinare, cu cele două pistoale pregătite. Dar Fane nu așteptă să zică cei trei ceva, că răsunară trei împușcături. De frică Fane mai trase încă vreo patru gloanțe. Cei trei se prăbușiră la pământ. Fane coborâ până jos și dădu cu ochii de mine. Se uită la mine și îmi luă pulsul. Pe când, încerca să mă doftoricească, apăru în prag și Dinte de Pisică.

- Ce face căpitanul? E bine?

Fane se uită la el cu neîncredere.

- Nu-ți face griji, în privința mea. Noi suntem prieteni. De când îi urmăresc pe acești doi tâlhari. Nu știam că sunt așa de răi. Dar de ... banii vorbesc.

- Hai să-l ducem sus, zise Fane.

Dar înainte ca să mă care. Fane zăvorâ ușa după el. Urcăm, încet cărându-mă în casă. Mă duc într-un pat. Apare Mimi și se sperie când mă vede fără vlagă.

- Pune-i niște comprese pe cap.

Mimi ascultă și se execută. După o jumate de oră îmi revin. Mă durea capul îngrozitor. Dau să mă ridic, dar o amețeală mă cuprinde iar. Stau așa ceva timp. Îi aud vocea lui Dinte de Pisică.

- Ce faci Dinte de Pisică?

- Bine căpitane. Dacă nu veneam și eu din urma celor trei nemernici, era greu de voi.

- Eu i-am împușcat pe cei trei. Cei doi paznici ai tăi împreună cu Velasquiez, prietenul tău.

- Cum și Velasquiez? Îl știam băiat de treabă.

- Păi, când la mijloc sunt bani și alte comori...face Dinte de Pisică., clipind cu subînțeles.

- Dinte de Pisică, dar parcă te-am văzut în poiană, erai împreună cu cei trei colegi ai tăi. Picior Strâmb, Ureche Ruptă și Chiorul. Chiorul venise cu dinamită, ca să arunce ușa în aer de la arsenal...

Dinte de Pisică tăcu.

- Hai spune, că te-am văzut acolo pe monitor. Uite vino.

Și cum mă simțeam mai bine, mă ridic. Mergem cu toții în sala de comandă. Dinte de Pisică văzu valizele prietenilor mei și făcură ochii mari. Mă duc la monitorul de la poiană. Dar surpriză Dinte de Pisică era tot acolo mort, presupun. Atunci cine e cel din cameră? Mă întreb eu?

- Păi căpitane. Am să-ți spun un secret. De aproape două

săptămâni, eu am o dublură. Când m-am văzut pe mine însăși, m-am speriat rău. De atunci stau ascuns și mă feresc de alți ochi. Taie-mă, omoară-mă, dar nu pot să înțeleg misterul. Cât privește cei patru din poiană, da, eu sunt dublura lui Dinte de Pisică. Numai că el era cel original. Eu sunt acum copia lui.

- Interesant! fac eu. Deci și tu ai fost afectat de ...Dar... cum e posibil? Mâine o să am surpriza, ca și ceilalți prieteni ai tăi să aibă o dublură.

- Tot ce se poate, face Dinte de Pisică.

- Păi e grav atunci. Am impresia că prin moartea lor, a activat timpul. L-a modificat. Cei de dinainte să fie morți, dar copiile să fie bine mersi. Așa au apărut ei. Oricum de Dulău Roșcat, nu cred că ne mai puteam face griji. El a murit în lupta cu pirații.

- Nu aș fi așa de sigur, căpitane. Căpitanul nostru nu moare cu una cu două. Eu îl cunosc de 50 de ani. Am împărțit și bune și rele cu el și cu restul echipajului.

- Spunem Dinte de Pisică. Nu ai vrea să te pensionezi? Îți dau două părți din comoară și te duc acasă.

- Căpitane ai face asta pentru mine?

- De ce nu?

- Știu și eu căpitane? Mai vorbim mâine, ce și cum. Acum dacă îmi dai voie, am să mă retrag. Noapte bună căpitane.

Fane merse cu el jos. Deschide ușa de la intrare și Dinte de Pisică plecă. Fane în urma lui ferecă ușa. Când ajunse Fane sus, acesta mă întrebă:

- Chiar îi crezi povestea?

- Păi de ce nu? Uite și tu. Mai devreme m-am dus la

poiană. Cu gând să iau lada lui Dulău Roșcat. Pe când o căutam, aud mișcare în poiană. Cum nu eram pregătit și nici nu aveam vreo armă la mine, am intrat înăuntru și m-am teleportat cu lada lui Dulău Roșcat. Ajuns aici am urmărit curios camera, să văd cine e în poiană. Și atunci am văzut pe cei patru. Chiorul dacă a văzut că nu poate ajunge la ușă, a încercat să arunce ușa în aer cu niște batoane de dinamită. Dar eu am mărit puterea câmpului, ca să acopăr toată poiana. Chiar atunci Chiorul a aprins fitilul la dinamită. Dar pulsul câmpului l-a scuturat. Acesta a scăpat dinamita și a făcut explozie în poiană. Uite și tu, cum arată poiana ca după război. Și mai mult. Uite-l și pe Dinte de Pisică. E și acu acolo. Mâine o să mă duc în recunoaștere. Să văd ce și cum.

- Hmmm! Face Fane.

- Și noi nu mai plecăm acasă? Întreabă Mimi.

- Ba da. Uite acum vă trimit acasă, dacă vreți. Puneți mâna

pe valize, le ridicați și...

Îmi fac de lucru la aparat. Copii codul în caiet...și gataaa! Fane și Mimi dispărură. Camera rămase goală după ce se cufundă în întuneric și roiau lumini colorate. După câteva minute, totul se liniști. Oare or fi ajuns cu bine la destinație prietenii mei? O să aflu când o să mă hotărăsc să plec și eu acasă, pentru totdeauna. Că dacă aș fi încercat să merg cu ei, posibil să schimb iar timpul. Așa că...

 

 

 

11.

Jumătate de noapte am pierdut-o numai în gânduri. Îmi puneam o mulțime de întrebări, la care nu găseam răspunsuri. Pe la 3 mă îndur să mă pun în pat. Faptul că am rămas singur, parcă îmi inducea o oarecare neliniște și nesiguranță. Dar tot eu mă îmbărbătam. Ai destul avantaje. Nu trebuie să-ți fie frică. Dar acum rămas singur, cu noii pirați... Parcă când era și ceata lui Dulău Roșcat, mă simțeam mai în siguranță. Mai am o mulțime de treburi. Depinde cum vor primi știrile pirații. Mai aveam de gând să mai fac o călătorie cu ei pe insula Myrei, ca să luăm toată comoara piraților. Da, lasă că văd eu mâine. Într-un final adorm. Soarele era sus, când eu speriat, mă trezesc speriat în alte bătăi în ușă. Mă ridic speriat. Îmi i-au AK-ul, mă uit la rezerva de gloanțe. Par a fi toate. Mai i-au și port încărcătorul. Mă fac și voinic pentru orice eventualitate. Scena de seara trecută nu aveam să o uit prea curând. Mă uit pe monitor la camera de la intrare. Era Dinte de Pisică. Ce matinal era omul! Mă uit la ceasul meu de la mână. Era 9,30. Cobor și deschid.

- Bună dimineața căpitane! Constat că ați dormit cam repede...zise el zâmbind.

- Da m-am culcat târziu, zic eu. Care e treaba Dinte de Pisică?

- Păi voiam să mergem la sediul piraților, dar nu înainte de a face și o vizită morților din poiana cu comoara. Să vedem ce și cum.

- Da Dinte de Pisică dar eu nu am mâncat. Urcă, ca să mâncăm întâi ceva, și după aia...Nu pot călători cu burta goală. Mă sui sus. Dinte de Pisică după mine. Intrăm în bucătărie. Aleg ceva din frigider. Pun pe o farfurie câteva sendwiciuri apoi le pun în fața lui Dinte de Pisică.

- Păi căpitane, ca să nu te refuz...

Dar după cum mânca, îmi dau seama că nu prea e la curent cu masa. Dacă au rom...După cum înfuleca, mi-am dat seama. În sfârșit terminăm. Îl întreb dacă nu vrea și o prăjitură.

- Ce sunt astea căpitane?

- Ia și vezi. Dacă nu-ți place nu mânca.

Dinte de Pisică se servește. O înfulecă și pe asta rapid.

- Nu am mai mâncat așa ceva, de când mama m-a făcut . zise el.

- Bun astea fiind zise... mergem?

- Da căpitane. Dar unde sunt domnii? Aseară parcă erați trei.

- Au plecat acasă.

- Da, căpitane? Și cu ce au plecat? Cu barca, sau nava din larg...că nu cred că i-ați trimis cu avionul.

- Nici una, nici alta. Avem noi metodele noastre. Gata hai!

Ieșim afară. Era cald și cântecele păsărilor îmi împuiau capul.

- Căpitane, semn rău. O să fie furtună. Cunosc locul ăsta, cum își cunoaște broasca iazul. Aici furtunile sunt îngrozitoare. Să ne ferească cel de sus. Ne urcăm în mașina mea. Pornim. Ajungem la poiană. Când ajungem la poiană, surpriză mare. Poiana era curată și la locul ei. Cât privește cele patru trupuri, lipseau cu desăvârșire. Mă uit uluit în jur.

- Ce e căpitane? Nu ai greșit drumul cumva?

- Nu Dinte de Pisică.

Dar surpriza mea avea să fie și mai mare, când uitându-mă sus la gura peșterii, ușa dispăruse. Mă cuprinde o bănuială. Îmi fac rost de scară și mă urc la gura peșterii. Cum luase cu mine și o lanternă, o aprind și întru înăuntru. Din urma mea se urcă și Dinte de Pisică. Mă opresc în interior. Peștera era goală, așa cum o lăsasem acum un an.

- Iar ne-a furat cineva comoara? zâmbi Dinte de Pisică.

- Nu Dinte de Pisică. E mult mai grav. Cu plecarea colegilor mei, am modificat iar timpul. Suntem în timpul de la început. Cred că nici pirații noi nu mai sunt.

- Exact căpitane. Cei noi nu, dar cei vechi da.

- Deci trebuie să o luăm iar de la început ca să facem rost de alte comori, zic eu dezamăgit. Da e clar, hai jos și să mergem la sediul vostru.

- Care sediu căpitane?...

Dar nu mai ascult ce zice Dinte de Pisică. Ne urcăm și o pornim în goana mare. Când ajungem cam pe unde știam eu, sau credeam eu că o fi tabăra piraților vechi, oprii. Ne dăm jos.

Mă uit, și în afară de mulți copaci, altceva nu am mai găsit prin jur.

- Dar unde sunt toți pirații?

- Nu știu căpitane. Și eu îi caut de azi dimineață. Credeam că știți mai multe.

- Ce să știu? Nu-mi explic această treabă. Cum de am rămas numai noi singuri aici?

Ne urcăm iar în mașină. Mergem pe unde ar fi trebuit să fie ferma. Dar nimic. O luăm către partea vestică a insulei. Mă urc într-un copac. Scot luneta și sondez peisajul. Pe locul unde ar fi fost ”Caliopia”, nu mai era nimic. Nici măcar resturile ei.

- Deci nu a mai fost nici lupta cu pirații noi, care voiau să ne fure comoara?

- Ba da căpitane lupta a fost ieri, dar azi nu mai e...

Mă uit mai departe scrutând orizontul. Deodată apare o corabie. Mă uit curios la ea. Era o goaletă mică, cu două catarge.

- Dinte de Pisică! A apărut o goaletă cu două catarge. Cine o fi? Cunoști cumva acest tip de corabie?

Dinte de Pisică, îmi ia luneta și se uită și el curios.

Deodată Dinte de Pisică tresare.

- E corabia băieților mei. Uite-l și pe Dulău Roșcat acolo.

- Câți pirați sunt?

- Patru căpitane. Numai eu lipsesc de acolo.

- E grav Dinte de Pisică. Ce o să le spunem? Dacă dau cu ochii de noi... s-a terminat filmul.

- Nu aș fi așa de sigur căpitane. Este echipajul meu.

Trebuie să ne recunoască. Văd că se apropie de mal.

Îl las pe Dinte de Pisică, mă urc în mașină și o pornesc repede la sediul meu. Ajung acolo. Mă urc sus și mă uit la monitoare. Văd că corabia s-a oprit la o oarecare distanță de mal. Apoi văd că pirații coboară o barcă și se suie în ea, pornind către țărm. Întrerup câmpul protector. Îi las să ajungă la mal. Mă uit și la celelalte monitoare. Dar țipenie. Liniște totală. Mă mai uit la poiană, și acolo liniște. Și doar aseară erau cu toții morți. Nu mai înțeleg nimic. Cobor, mai i-au patru pistoale, muniție și pun câmpul protector la intrare. Mă urc în mașină și o pornesc spre coasta de vest. Între timp pirații au ajuns la mal. Dinte de Pisică le iese în întâmpinare vesel. De la distanța aia, nu puteam auzii ce spun. Mă apropii. Mă dau jos cu oarecare șovăială din mașină. Nu știam în ce ape se scaldă noul echipaj. Dar Dinte de Pisică îmi face semn că totul e în regulă. Mă apropii cu sfială.

- Uite și tânărul gentelmen alb, sau poate ai pretenția să-ți spun ”căpitane”?

- Nu Dulău Roșcat. Dar de ieri au avut loc, atâtea evenimente, că m-am pierdut cu totul. Dacă știam plecam și eu de aici.

- Aaa! Uite tânărul gentelmen, cunoaște numele meu.

- Cum să nu căpitane. La toți le cunosc numele. Numai că ...

- Cum să pleci de aici? De acu ești de al nostru?

- Dulău Roșcat, sau căpitane, cum ați ajuns să navigați cu corabia asta? De unde o aveți, sau a cui e? Și de unde veniți?

- Păi eu sunt un navigator vechi, sir. Am cutreierat lumea mărilor și a oceanelor în covata asta, zice el arătându-mi corabia. Iar în periglinările mele, am întâlnit această insulă, care după cum cred eu, jur pe burta rechinului, că această insulă are aur.

- Poate Căpitane. Dacă a avut s-a dus, dacă o să mai aibă, rămâne la latitudinea dvs.

- Să înțeleg sir, că pe insula asta a fost aur?

- A fost de toate căpitane.

- Și unde e, întreabă Picior Strâmb?

- Nu știu, s-a evaporat.

Văd că Dulău Roșcat, fac un schimb de păreri între ei. Deși vorbeau în șoaptă, am înțeles ce îi neliniștea.

- Căpitane, dacă e o cursă? Și în timp ce noi ne răcim gura cu ei, garda ne va înhăța.

Dar Dulău Roșcat, îl împinse cu piciorul.

- Toată viața ai fost un fricos. Lasă că lămurim noi lucrurile până la urmă.

Apoi Dulău Roșcat scoate un șuierat înfricoșător. Semnal dat la pirați pentru atac. Mă pomenesc cu mâna întoarsă la spate, și legat de un copac de doi pirați. După ce termină cu mine, Dulău Roșcat, spuse:

- Ei acum să face o percheziție, zise Dulău Roșcat, uitându-se în geanta mea.

Simt că mă apucă transpirația.

- Dulău Roșcat! Nu te atinge de lucrurile mele.

Dar ți-ai găsit. Începu să scoată la iveală tot conținutul. Când ajunge la aparat, strig:

- Dulău Roșcat, oprește-te! Uf, dacă aș avea mâinile libere... Ultimele vorbe le-am spus destul de tare, că le–a auzi toți pirații. Urmară un cor de râsete. Numai Dinte de Pisică nu râdea.

- Și ce crezi că dacă ai avea mâinile libere, ai putea să-l bați pe căpitanul nostru, zise Chiorul.

- Ooo! Și ce bătaie i-aș trage.

A urmat un alt hohot de râs. Pirații se amuzau, cum l-aș putea bate pe căpitanul lor. În fine, Dulău Roșcat hotărâ:

- Dezlegați-l. Abia aștept lupta aceasta, râse căpitanul.

Apoi înconjurat de cei patru pirați, cu Dulău în centru, ne apropiem progresiv unul de celălalt.

- Eu cred că îți este frică de mine, căpitane.

- Mie? Ia privește puișor.

Și se apropie de un copac mărișor. Se încordează și îl cuprinde cu amândouă brațele. Îl împinge în stânga și în dreapta, cu gând să-l scoată din rădăcină. De atâta forțare, i se îngroșară venele. Totuși în final reuși doar să-l încline la un unghi de 50 de grade.

- Ei vezi copacul mai avea oleacă și ceda.

- Mare scofală, zic eu apropiindu-mă și eu de acel copac.

- Așa! Acum uitați-vă aici: Și împing doar cu un deget trunchiul.

Ca rezultat final, copacul ieși din rădăcină și se prăbuși la pământ. Pirații rămaseră înmărmuriți.

- E o întâmplare, căpitanul nostru a fost acela care a înclinat copacul. El doar se mai ținea oleacă.

- Sigur că e o întâmplare, afirmară și ceilalți pirați.

- Ei dacă puiul ăsta e așa de puternic, cu atât mai bine, că o să-mi fac o deosebită plăcere, să-i trag o chelfăneală.

- Pe ring, pe ring spuseră pirații cu vocile lor răgușite.

Ne apropiem unul de altul și dăm mâna ca la început. Când îi strâng mâna, acesta începe să strige:

- Văleu, văleu, mă doare, dă-m drumul la mână, zise Dulău Roșcat țopăind de durere.

- Nu, dar în loc de mână are un clește...

- Ce Dulău Roșcat, ți-e frică de el?

- Mie? Acu îl fac meduză.

Și se repede ca un taur înainte. Îmi dă un pumn, dar sări înapoi, ca și cum s-ar fi lovit de un perete. La rândul meu îi dau și eu un pumn, nu așa de tare, dar a zburat cale de 50m. oprindu-se de trunchiul altui copac. Pirații speriați, săriră în ajutorul căpitanului, care își frecă spatele. Toții aveau iataganele scoase. Dar nu mi-a fost frică de ei. După câteva minute toți urmară traiectoria căpitanului, toți lovindu-se de copaci, mai departe. Mă ridic și punând mâna în șolduri, mă uit la ei amenințători. Toți se uită speriați unul la altul și nu înțeleg nimic.

- Uite ce e pirați. Dacă vreți să ne înțelegem, va trebui să mă ascultați. O să fiți mielușei, ca cei care i-am avut în ordine. Nu e așa, Dinte de Pisică?

- Desigur căpitane.

Dulău Roșcat împreună cu ceilalți pirați, rămaseră năuciți. Eu îmi îndes lucrurile în geantă, o închid și mă urc în mașină și pornesc în privirile nedumerite ale piraților.

- Mâine dimineață, dacă v-ați cumințit, o să stăm de vorbă, despre cum o să vă îmbogățiți.

Apoi o tai la reședința mea.

 

 

 

 

 

 

 

12.

Prima mea grijă, pe care am avut-o, când am sosit la reședința mea, a fost să verific, arsenalul comorilor de la mine. Mă duc la ușa secretă, formez codul și deschid ușa. Arunc o privire înăuntru. Comorile mele și lada lui Dulău Roșcat erau la locul lor. Deschid lada căpitanului. Îmi afund mâinile în ea și răscolesc pietrele și ce mai era în ea. Abia la fund am dat de bani de aur de diferite valori și timpuri când au fost făcuți. Erau de toate mărimile și națiile. Ba am mai găsit și ceva bani din aur și obiecte din aceste metale. Mă declar mulțumit. Închid lada. I-au altă ladă din seria celor 11 de pe insula Myrei. O deschid și cotrobăi prin ea. Conținutul nu era diferit prea mult de celelalte. Cam toate aveau același conținut. În unele erau și obiecte din aur, coroane cu diamante, safire și rubine. Ca să nu mai spun despre șiragurile de perle originale. Mai erau și inele cu pietre, brățări cu podoabe etc. Deci o uriașă avere. Oare chiar or merita acești pirați atâta valoare? Da. Oi vedea pe parcurs. Bine că astea au rămas. Dacă știam, transferam de ieri toată comoara aici. Dar de ... De unde să știu. Îmi vine o idee. Ce ar fi dacă... Pornesc aparatul. Mă gândesc intens. ”Aș vrea ca toate bogățiile care au fost în peșteră, să fie transferate aici la mine”. Apare iar un cod. Îl scriu, ca să nu cumva să-l pierd. Ridic degetul cu o oarecare emoție, ținându-l deasupra tastei Enter. Până la urmă închid ochii și cobor degetul. Ceva vâjâi și un curent de aer, îmi zburli părul. Deschid ochii cu frică. Dar rămân perplex, când văd că atât sufrageria mea cât și ascunzătoarea, era plină de comori. Cred că s-au transferat toate. Ei dar acum ce fac? Nu le pot lăsa în mijlocul sufrageriei. Măresc interiorul pereților și transfer tot în ascunzătoare. Pun o ușă pe cinste din crom + inox, groasă de 25 cm, ce culisa de-a lungul peretelui, la deschidere. De asemenea am dublat și ușa. Trebuia să se deschidă două uși, ca să ajung la comoară. Apoi acopăr tot peretele cu un foto tapet, la fel cu toți pereții din camere. Acum nu au decât să caute mult și bine. Mulțumit, mă duc la comandă. Urmăresc să văd ce fac pirații mei. Mă uit sus pe cer și văd că Dinte de Pisică avea dreptate. Vine furtuna. O furtună rea plină de fulgere și trăsnete precum și o grindină, de la cât un ou de porumbel, la cât oul de gâscă. Văd că pirații fugeau care încotro să se adăpostească pe unde apucau. Mi se face milă de ei și le fac o mică casă, chiar lângă locul unde erau. Când pirații o văd, se uită la ea cu neîncredere. Dar Dinte de Pisică, le spune să intre fără frică, că nu e bântuită, că eu aș fi făcut-o. Până la urmă pirații lăsând teama la o parte, se adăpostiră de urgia furtunii. A durat cam mult furtuna, aproape sase ore. Când Soarele scoase capul dintre nori, văd că Dinte de Pisică iese din casă și traversează pădurea. Cred că nu o veni la mine, fac eu. Mai urmăresc camerele în diferite puncte ale insulei. Nimic! Mă uit la iahtul meu, ancorat în larg. Era tot acolo. Obosit simt că mi se face foame. Mă duc la bucătărie. Aleg ce era și mai împrospătez meniul. Când să mă apuc de mâncat, aud bătăi în ușă. Mă uit la monitor și îl văd pe Dinte de Pisică. Cobor plictisit jos. Deschid ușa și Dinte de Pisică mă rugă, dacă vreau să stăm de vorbă. Îl las să intre. Când ajungem sus, Dinte de Pisică exclamă:

- Mișto casă. Țin să vă aduc la cunoștință mulțumirile colegilor mei. Că nu aveți inima aia, ca să ne fi lăsat la voia furtunii.

- Da, De acord. Primesc mulțumirile. Ce vânt te aduce la mine?

- Păi sir, sau căpitane, aș vrea să vă fac o propunere.

- Care?

- Păi am urmărit demonstrația de putere a dvs, cu căpitanul nostru, precum și lupta dvs cu pirații. De aceia, v-aș propune să fiți căpitanul nostru.

- Bine dar aveți un căpitan.

- Legea noastră este aceea ca cel slab să piară. Iar dvs. ați demonstrat-o. Dulău Roșcat a trăit traiul, acum își va mânca mălaiul.

- Bine dar asta e legea junglei, fac eu intrigat.

- Dacă nu va fi de acord, îl vom mazili pe căpitanul nostru. Știu că nu va fi de acord cu plecarea, așa că...

- Bine dar e prietenul vostru.

Dar Dinte de Pisică ridică din umeri zâmbind forțat.

- Asta e propunerea ta, sau și a restului echipajului?

- Sir, deocamdată e a mea și a prietenilor mei, fără consimțământul lui Dulău Roșcat. El urmează sa afle în curând.

- Așa deci. Bine primesc, cu toate că... dar hai la masă că eu tocmai mă pregăteam să i-au o gustare.

- Sir, dar la colegii mei nu vă gândiți? Sunt jos, căpitane. Nu au mâncat o mâncare de două săptămâni. Vrei să-i poftesc?

- Două săptămâni? Dar cu ce ați trăit?

- Cu rom sir. Adică căpitane. El e totul la noi. Și setea și mâncarea și femeia...

Nu prea aveam de gând să-i poftesc în bârlogul meu. Dar până la urmă consimt.

- Bine, dar numai astăzi. Pe urmă mergem la casa care v-am făcut-o și mai îmbunătățim ceva acolo...

Dinte de Pisică coboară jos. Apoi se întoarce cu cei patru pirați.

Când mă văd, fiecare își exprimă surpriza în diferite moduri.

- Ooo! Mișto casă aveți, face Ureche Ruptă.

- Ha! Face Chiorul. Frumoasă zău.

- Frumoasă, tuși Picior Strâmb.

- Mii de draci și o zgripțuroaică. Știți că îmi place flecuștețul ăsta.

- Păi Dulău Roșcat, am zis dacă te comporți frumos, îți fac și palat, cu de toate în el.

- Serios sir? Noi am venit mai mult la rugămintea prietenului nostru Dinte de Pisică. Că nu voiam să vă supărăm, zău așa.

- Bine sunteți toți bine primiți. Poftim la masă. Apoi eu, fără ca ei să observe, umplu masa cu de toate. De la fripturi de toate soiurile, la vin, bere și rom. Am mai pus pe masă și pâine de mai multe soiuri. Când văzură pirații atâtea bunătăți, făcură ochii mari. Se așezară la masă. Eu fiind în capul mesei. Alături de mine era Dulău Roșcat. Urmau Dinte de Pisică, Ureche Ruptă, Picior Strâmb și Chiorul. Pirații se aruncară asupra bunătăților nesperate de ei. Din când în când își astâmpărau setea cu diferite băuturi. În final când terminară de mâncat, scăzuse și băutura. Așa că erau motive, ca pirații să-ți dezlege și gurile. Începură să cânte, cântece de ale lor piraticești. Cum începuse să mă enerveze cântecele lor, Pusei la un perete un pat mare și teleportai pe toți pirații în pat adormiți. I-am lăsat acolo și am plecat la comandă. Mai mă joc un timp cu camerele și urmăresc insula și împrejmuirile. Totul părea bine. Mă culc și eu într-unu din dormitoare. Dorm cam patru ore. Mă trezesc. Acum era 6 seara. Peste două ore Soarele va asfinții. Se treziseră și o parte din pirați. Mai dormea Dulău Roșcat tot plescăind din gură și Chiorul. Apar și eu în cadru ușii. Când mă văd toți și-au ridicat pălăriile din cap, în semn de mulțumire. Aprob.

- Și care e ordinea de zi?

- Care ordine de zi, că de acu e seară fac eu. Văd mâine ce și cum. Că tot mai avem două ore, hai să mergem unde aveam fermele, să vă fac rost de păsări, iepuri, și ce mai doriți. Dar să aveți grijă de ele.

- Dar cum sir, vrei din pirați să ne transformi în fermieri sau agricultori?

- Păi ce o să mâncați în viitor? Credeți că la mine e deschisă cantina mereu? Azi numai. De mâine pe cont propriu. După ce terminăm cu construcțiile, mai vedem. Poate mergem într-o călătorie pentru a face rost de alte comori?

- Sigur, făcură pirații în cor.

Între timp se trezi și Dulău Roșcat, care îl îmbrânci pe Chiorul, trezându-se și el.

- Mii de draci...dar e bine aici la dvs. Mâncare, dormit...

- De mâine facem și treabă.

- Cum sir, păi noi suntem de treabă? Noi jefuim, omorâm, tâlhărim ...ne însușim prăzi, comori, corăbii... etc. Cum să muncim. Noi toată viața nu am muncit o secundă.

- O să vă obișnuiți când veți vedea că pică și comori, din când în când.

- Ei da, partea cu comoara, îmi place.

- Păi e la fel ca munca. Ca să o obțineți trebuie să o munciți.

Pirații lăsară capul în jos. Treaba cu munca nu le plăcea. Vedeam că o să am mult de furcă cu ei.

- Bine mai vedem noi. Haideți cu toții afară la locul unde era sediul și fermele.

- Ferme, face Dulău Roșcat?

- În fine, pentru că mașina mea era mică în comparație cu numărul lor, aduc în fața sediului meu, mașina mare tip basculantă cu remorcă. O trag în față și invit pe toți pirații la o plimbare. Se suiră toți în basculă. Pornim. Ajungem unde era locul. Fac fermele și le dotez cu de toate. Apoi o casă mai mare pentru toți pirații. Le dotez la început cu de toate. Baie, bucătărie cu frigider, aragaz la butelie, mâncare din belșug...și apă curentă captată de la izvorul de pe insulă. Apoi îi poftesc pe toți pirații înăuntru.

- Ei ? Ce spuneți. Vă place să locuiți aici?

- Sigur sir, face Dulău Roșcat. Numai că trebuie să numim un om care face serviciul la fermă. Să se ocupe de ea.

- Păi să aud propuneri. Tăcere. Da e clar. Atunci să tragem la sorți. Fac patru bilete. Pe unul scriu Fermă, Apoi îi las să aleagă biletele dintr-o pălărie de-a lor. Trag pe rând fiecare. Dulău aștepta și el suspansul. Era curios cine o să devină și fermier. Sorții căzu pe Ureche Ruptă.

- Deci s-a hotărât. Avem și fermier.

- Și ce trebuie să fac sir?

- Mai nimic. Să ai grijă de animale, păsări, să le dai apă și mâncare și să faci și șmotru după ele.

Vedeam că nu prea era încântat Ureche Ruptă de această meserie.

- Nu vrea nimeni să renunțe în favoarea mea, să fie el fermier, încercă Ureche Ruptă marea cu degetul. Dar cum nimeni nu era dornic de fermier, rămase cum am stabilit.

- Acum să stabilim cine e noul căpitan, face Dinte de Pisică.

Când auzi Dulău Roșcat propunerea, îl săgetă pe Dinte de pisică cu o privire ucigătoare.

- Ce v-ați săturat de mine? Nu mă mai vreți?

- Păi ați uitat pumnii tânărului gentleman?

- Pumni? Pumni am și eu. Ce ați uitat că mai pot și acu să sparg o țeastă?

- Pirații se uitară în altă parte, fiecare  făcându-și de lucru.

- Ha? Ce, tăceți? V-ați pus de gând cu ticălosul ăla, să mă dați jos?

- Îți suntem atât de devotați, Dulău Roșcat... zise stins Picior Strâmb.

Nu știu cum s-ar fi terminat episodul, dacă nu ar fi răsunat o explozie pe insulă. Toți pirații o luară la sănătoasa, care încotro. Pornesc aparatul și mă teleportez la sediul meu. Mă uit la camere. În partea de vest a apărut o corabie destul de mare cu trei catarge. Citesc la provă: ”Hispaniola”. Când au văzut că nu mai puteau înainta, din cauza câmpului meu, au început să sloboade ghiulele deasupra insulei. Trebuiau opriți. I-au cinci arme AK, cu încărcătoare și merg la sediul piraților. Îi convoc de pe unde se ascunseră.

- Păi ce faceți fraților, Așa pirați sunteți voi, vă e frică de un tun? Uitați armele astea. Le vom ataca corabia la noapte.

A trebuit să fac instrucție și școală ca să-i învăț pe pirați despre felul cum se trage cu arma. După două ore au învățat. Cel mai bine s-a descurcat Chiorul. Avea o țintă...mamă, mamă.

 

13.

 

Pe la 12 am plecat, lăsându-i să se descurce singuri și cu mâncarea, că de băut nu-mi făceam griji, că o să moară de sete.

Ajung la mine. I-au mașina și mă duc pe malul vestic al insulei, să văd ce și cum. Corabia era tot acolo. Câteva ambarcațiuni staționau lângă corabie. Probabil că au încercat să ajungă cu bărcile la țărm. Mă uit să văd ce e pe punte. Măresc imaginea. Văd că corabia era dotată cu multe tunuri. O parte din pirați trebăluiau pe punte. Unii cred că erau jos, prin cală sau cabine. Iese un om impetuos, cu o pălărie stil spaniol, cu fundă și pamblici, ce fluturau în vânt, iar la brâu purta o sabie. Când se întoarce îi văd fața. Era Rodriguiez. Piratul care ne dăduse de furcă acum vreo două luni. Cred că era fratele mai mare. Ăla mai rău. Văd că dădea ordine pe punte. Nu știu ce avea de gând să pună la cale. Urmăresc activitatea pe toată corabia. Nu știu ce le spunea, dar văd că pirații trebăluiau de zor, aducând niște butoaie. Cred că cu pulbere. Cred că voiau să pregătească tunurile. Contra cui? Ce voiau să facă nu înțelegeam. Mă uit mai departe peste corabie în zare. Mă uit și în stânga și în dreapta, doar, doar, de voi vedea altă corabie. Nimic din toate astea. Îi las și plec la mine. Mă uit la monitoare. Verific calitatea câmpului protector. Mă duc să mănânc ceva. După ce termin mă întind și eu ca omul. Am ațipit oleacă, da oleacă mai mult. Iar mă trezesc bătăi în ușă. Mă scol nervos. Când deschid ușa, în fașa mea era Myra.

- Myra? Tu aici? Dar cum ai ajuns?

Din spatele ei apare Rodriguiez.

- Și matale cine ești și ce cauți aici?

- Am aflat de la iubita ta, care e treaba.

- Nu e iubita mea. A fost prietenă, doar atât.

- Serios? Și chiar vrei să te cred? Am găsit-o pe insula noastră unde depozitam comorile. Așa am aflat de voi, adică de tine.

- Păi acolo stă. Are pe un logodnic Stoolu. Și ce vreți de la noi?

- Ce vreau? Să-mi restituiți comoara înapoi, pe care ne-ați furat-o.

- Care comoară? Noi nu avem nici o comoară.

- Nu mai spune! Și crezi că eu sunt așa de prost, să te cred?

- Da!

Răspunsul meu îl tulbură nespus de tare. Scoase sabia și vru să o înfingă în mine. Dar cum eu eram protejat și de câmp și eram și cel mai tare din parcare, i-am răspuns pe măsură. Îl apuc cu o mână, de mâna lui cu sabie și cu dreapta îi ard un pumn, de–l trimit vreo 20m spre pădure. Se scoală ului și greu. Dă să vină la mine iar. De data asta scot amândouă pistoalele. Slobod încărcătura spre el. Dar reușește să se ferească. Atunci dau jos de la spate AK-ul și trag o rafală spre el. Un glonț îi intră în picior. Încearcă să se ridice, fără succes.

- Poți pleca. Și i-ați și corabia împreună cu oamenii tăi. Nu mai ai ce căuta aici.

- O să regretați. La noapte o să vă înconjor, cu cei 30 de oameni ai mei. Să te văd atunci.

- Bine am reținut ideea. Numai să și poți. La revedere.

Și îi întorc spatele, intrând cu Myra în casă.

- Marinel, ajută-mă. Pirații au luat prizonier pe Stoolu. Logodnicul meu. Tu ajută la mine.

Mă uit la ceas. Era devreme, ca să inițiez un atac. Mai bine la noapte, ca să-i i-au prin surprindere. Îi promit Myrei că o să mă ocup și de Stoolu la noapte.

- Dar nu înțeleg cum au ajuns tocmai aici?

- Au înconjurat insula cu o barcă și au găsit un loc unde au putut intra. Așa au ajuns aici.

- Probabil că au făcut un ocol mare. Bine că nu s-a întâlnit cu pirații mei.

Merg la pupitru și cercetez starea câmpului. Nu părea să fie atins sau diminuat pe undeva. Totuși nu-mi dau seama cum au ajuns pe insulă. În felul ăsta ne putem pomenii la noapte cu pirații pe cap. Dar poate e o idee bună. Ei o să vină la noi, iar noi la ei. Cum nici nu se putea mai bine.

- Bine, du-te la bucătărie și alege ceva și mănâncă. Rămâi aici. Nu dai drumul la nimeni dacă nu sunt eu. Indiferent cine este. Ai înțeles?

- Da.

- Bun atunci. Eu o să plec să vedem ce fac cu pirații mei, să întocmim un plan de atac. Mă voi ocupa și de Stoolu al tău.

Cobor la ușă. O ferec cu telecomanda și dau drumul și la câmpul protector, în așa fel ca să înconjoare toată casa.

Mă duc mai încolo și îl încerc. I-au o creangă mare de jos și o arunc spre casă. Dar creanga după ce se izbi de ceva căzu jos inertă. Bucuros, o iau spre locuința piraților. Când ajung, mă vede Dinte de Pisică. Îmi face semn cu mâna. Opresc. Mă dau jos și acesta îmi spune că au prins niște pirați, împreună cu căpetenia lor. Îmi trece ceva prin gând, numai de nu or fi ei. Când intru în casă, patru pirați străini în frunte cu Rodriguiez, stăteau legați fedeleș lângă un perete. Doi pirați, Chiorul si Picior Strâmb îi păzea.

- Ce e cu voi aici? Voi de unde ați mai apărut, mă fac eu neștiutor.

Rodriguiez se uită plin de ură la mine.

- Tu da, ai fost la mine. Dar ăștia să cred că sunt oamenii tăi?

Rodriguiez clipi din ochi ca încuviințare.

- Pirați, face eu, Asta e echipajul de pe Hispaniola. O să avem o vorbă cu ei. Voi cum stați? Ați mai exersat?

- Bine ai venit căpitane, face Dulău Roșcat, de abia mai ținându-se pe picioare.

- Ți-am adus oaspeți...

- Bine Căpitane.Lasă-i așa acolo, că mâine o să aducem și pe ceilalți. Poate așa ne înmulțim și noi, iar comorile vor fi pe măsură.

Cei trei fac niște ochi cât cepele.

- Dulău Roșcat, mai bine du-te și te culcă, că o să aveam de treabă la noapte. Și voi lăsați băutura, că nu e vreme de ea. Avem cu toții treabă.

Apar și ceilalți doi pirați. Păreau mai treji.

- Bine, dacă ați mâncat și v-ați dres, duceți-vă să vă odihniți, câteva ore. Doar v-am spus că la noapte avem treabă.

- Bine căpitane! Așa o să facem.

Trei din pirați plecară să se culce. Dinte de Pisică și Chiorul rămase cu mine.

- E de abia 6 seara. Mai avem destul.

Ca să mai treacă timpul, îi i-au pe cei doi cu mine. Le spun să-și ia și armamentul din dotare. Un AK, gloanțe destule și două pistoale semiautomate. Facem o plimbare pe toate țărmurile.

Merg întâi spre vest. Era liniște. În afară de corabia de pe mare, nu se mai vedea nimic. Când ajungem la țărmul nordic, Dinte de Pisică, vede iahtul meu.

- Căpitane asta ce e?

- Stai liniștit este a mea.

- A dvs sir, face și Chiorul.

- Da!

O luăm spre țărmul sudic. La fel și aici liniște.

Mă gândeam că nu cred că e o idee prea bună, ca să facem pe pirații de pe corabie prizonieri. Li se vor simți lipsa. Dar cred că nu o să fie vreo problemă. Ne întoarcem. Pe drum vizitez și fermele.

- Dar văd că nu prea le-ați dat de mâncare la iepuri și găini, fac eu.

- Păi de unde căpitane?

- Da iarbă nu crește pe aici?

- Păi numai iarbă.

- Era bună și aia, până una alta. Poftim!

Intru în cușca iepurilor și le fac rost de iarbă pentru o săptămână. Apoi intru și în cușca păsărilor și le dau și lor grâu și porumb. Să mănânce fiecare ce vrea. Le pun într-un vas și apă. Câteva păsări erau foarte însetate, grăbindu-se să se răcorească. Le-am dat apă și la iepuri.

- Asta era treaba lui Ureche Ruptă. Nu a mea. Mă rog numai azi.

Intru în casa piraților. Mă uit cam ce le-ar mai trebui. Merg în bucătărie. Văd că au rămas fără pâine. Le mai dau vreo zece pâini calde. Dinte de Pisică se repede și i-a una. Se apucă de înfulecat.

- Știți numai asta că e caldă. Îmi place nespus de mult pâinea caldă.

- Da și mie îmi place, fac eu. Nu de puține ori mă trimitea mama să cumpăr pâine tocmai de la fabrică. Dar niciodată nu ajungeam cu o pâine întreagă acasă. Motiv ca mama să mă certe, sau să mă amenințe, că nu mai văd mâncare îi acea zi.

Mă uit iar la ceas. Greu mai trecea timpul, când trebuia să faci ceva important. După o oră, Soarele se pregătea de asfințit. Îi mai las pe pirați să doarmă o oră două, până se întunecă de-a binelea. După care, îi trezesc:

- Haide-ți, puturoșilor. A înnoptat deja, hai scularea, să ne pregătim de luptă.

Cu greu am reușit să îi dau jos din pat. Dulău Roșcat s-a trezit cel mai greu.

- Ce aveți? De ce nu mă lăsați să dorm? Nu vedeți că afară e noapte?

- Da, căpitane, dar dormi de la 12. Gata, hai la luptă, sau ai uitat cum stă treaba?

- Trebuie să cucerim corabia și să le luăm aurul.

- Mi de draci și o zgripțuroaică! Sigur, sigur! Gata m-am trezit.

- Atunci înarmați-vă până-n dinți. Fiecare pirat să aibă asupra sa, un AK și două pistoale. Când terminați gloanțele, treceți la săbii și cuțite. După ce îi văd echipați gata și dornici de luptă, dar mai mult de a lua comorile, îi încolonez și îi duc la mașină. Se urcă ei și pornesc mașina.

- Dar căpitane, cu prizonierii cine stă?

- Da ai dreptate. Sper să nu avem vreo surpriză. Chiorul și Ureche Ruptă, aduceți prizonierii și urcații în mașină. Sper că i-ați legat bine. Puneți-i separat, departe unul de altul. Pornim. Ajungem la țărmul vestic. Ne dăm jos. Mergem spre mal. Se afla o pirogă de a sălbaticilor. O recunosc. Oare cum a ajuns acolo? Din umbră apare un băștinaș de pe insula Myrei.

- Nu trageți la mine. Eu sunt prietenul lui Stoolu. El prins de pirați și dus pe corabie. Am venit să-l eliberez.

Îi pun pe pirați la curent povestindu-le, cum a venit la mine Rodriguiez și mi-a spus despre Stoolu și mi-a adus-o și pe Myra pe cap. El este logodnicul Myrei. Ne urcăm în barcă cu toții. Am avut vreme să dau jos câmpul. Am mai adăugat câteva amănunte, care o să ne fie de ajutor acolo pe corabie. Afară era o noapte neagră, numai bună de făcut multe. Ajungem la corpul corăbiei. Ocolim până ajungem la scara de frânghie. Stoolu se urcă primul. Era sprinten ca o căprioară. Mă bazam că pirații sforăiau la acea oră. Mă urc și eu și toți pirații. O luăm tiptil la adăpostul întunericului. Eu o i-au după Stoolu. Mă duce la o cabină. Era incuiată. Dar Dinte de Pisică o descuie urgent. Intrăm și la lumina lanternelor, îl vedem pe Stoolu. Acesta era legat. Prietenul lui Stoolu îl dezleagă. Apoi ieșim afară. Mergem ușor prin cabine. Pe unii pirați îi găsim sforăind. Asta ne-a ajutat ca săi legăm pe toți fedeleș. Erau 26 de pirați. Oare or mai fi vreo unu?

- Vedeți fiți cu ochii în patru. S-ar putea să mai fie pirați nedepistați.

Doi pirați coborâră în cală. După vreo zece minute ies afară.

- Căpitane, acolo jos e o comoară uriașă. Cum o luăm?

- Lasă asta în seama mea.

Cobor și eu. Mă uit și mă trece fiorii, de mulțimea lăzilor. Aprind lanterna și fac ca să teleportez întreaga comoară la noi pe insulă îi peștera din poiană. După ce trecu vânticelul, mă uit cu lanterna. Nici urmă de comoară. Mai plimb raza luminoasă prin toate ungherile. Nimic. Ies afară și le spun la pirați să părăsim corabia. O luăm încet spre scară. Din beznă se aude o voce.

- Stai! Cine-i?

Apoi un pocnet de pistol. Cum Stoolu trecea pe acolo atunci, glonțul îl nimeri, acesta căzând jos. Mă reped eu și prietenul lui la el.

- De acum s-a sfârșit cu mine. Tu să ai grijă de Myra mea, îmi spune el mie. După care închise ochii.

A auzit de dorință și prietenul lui. Aveam să am confirmare. Deci ce era să se întâmple s-a întâmplat. Aveam să mă pricopsesc iar cu Myra.

- Doar v-am spus să fiți cu băgare de seamă. Puteați fi voi în locul lui Stoolu.

- Ce să facem căpitane? Era jos după cârmă. De unde să știu?

- Pirați, gata! Înapoi pe insulă.

Eu și cu prietenul lui Stoolu, îl luăm pe Stoolu și îl transportăm în barcă. După mine coborâră și ceilalți pirați.

- Și cu comoara ce facem? Când o luăm? Întreabă Dulău Roșcat.

- Dar pirații, ce facem cu ei? Întrebă Dinte de Pisică.

 

 

 

14.

- O să aflați! Toate la vremea lor. Acum că ne-am adunat

aici cu toții, vă spun că o să mergeți mâine să aducem pe toți pirații aici. După care o să vedem ce facem cu ei. Comoara le-am luat-o. E la loc sigur în peștera din poiană. Am ferecat-o, că nici dracu nu mai poate umbla la ea, fără mine. Acum mă duc la mine să-l duc pe Stoolu. Tu! Îi spun eu prietenului lui Stoolu, mergi cu mine și să-i povestești ce a spus Stoolu.

- Sigur merg.

Când ajungem la mine și deschid ușa, Myra iese pe ușă disperată. Cred că știa ceva, din ce a văzut pe monitoare. Se apropie de Stoolu, într-un hohot de plâns. După ce se liniștește, prietenul lui Stoolu, îi spune ceva Myrei. Aceasta la început nu părea prea sigură ca să accepte așa ceva. O las și intru în casă. După o juma de oră apar amândoi la mine în casă. Prietenul face ochii mari, când vede atâtea. Încerc să-l fac să înțeleagă, că aici e centrul de comandă pentru protecția insulei. Nu știu cât de mult a înțeles. Cum mai aveam câteva ore până se lumina, îmi fac de lucru la peștera cu comori, ca să nu se apropie nici un fluture. Dotez ușa de fier de 25cm, imediat lângă ea, altă ușă. Fiecare având propriile lor coduri. Am refăcut și proiectorul, câmpul de forță. Am refăcut și camera pe infraroșu, pe timp de noapte. De asemenea am lărgit și câmpul până la marginea poienii. Mă uit între timp în poiană. Îl văd pe Picior Strâmb cu Dulău Roșcat. Se uită de jos la intrarea în peșteră. Au încercat să se suie până la intrare, dar peste poate.

- Aici nu se poate intra fără scară, îl aud pe Picior Strâmb.

- Lasă că mâine o să ne arate căpitanul ce și cum, și cât suntem de bogați.

Aștept să iasă din raza poienii și dau drumul la câmp. Dacă mă grăbeam, i-ar fi curentat pe cei doi.

Dimineața m-am trezit harnic. Aveam o poftă de a face multe. Mă duc în dormitor și îi trezesc pe Myra și prietenul lui Stoolu. Le spun că trebuie să mergem la sediul piraților, să vedem ce și cum. Îmbucăm ceva la repezeala. După ce se satură, o tăiem jos. Ne urcăm în mașină. Ajungem la sediul lor, unde erau și fermele. Surprins, văd că cei cinci pirați, mă așteptau. Ce nu le era în caracter. La ora asta unii încă mai dormeau. Cred că mai mult de soarta piraților, dacă nu cumva mai mult de cea a comorii.

- Bună dimineața căpitane! face Dulău Roșcat. După cum vedeți am acceptat să vă dau de bună voie funcția mea. Te recunoaștem cu toți să ne fii căpitan.

- Bine! Să știi Dulău Roșcat că pentru pirații de acu și cei viitori, pe care o să-i aducem de pe corabie, sunteți tot căpitanul lor. Iar eu răspund de toți. Știu că sunteți foarte nerăbdători, să vedeți cu ce ne-am procopsit. Da am luat comoara piraților și am depozitat-o la peștera din poiană. Este bine păzită. Nici o pasăre măiastră nu va pătrunde acolo, fără știrea mea. În privința asta stați liniștiți.

- Păi noi am vrea, dacă nu vă supărați, să mergem acolo să vedem și noi pentru ce am trudit? face Dulău Roșcat.

- Pentru ce am trudit eu? Poate ai vrut să spui Dulău Roșcat.

- Sigur căpitane.

- Bine, urcați-vă în basculă și să facem o percheziție, zic eu, împrumutând jargonul lor.

Ajungem aproape de poiană. Opresc mașina. Apoi dau jos câmpul protector. După care fac rost de o scară, îi învit pe toți pirații să se suie sus. Eu acționez codul, și deschid ușile. Apoi îi poftesc pe pirați să intre să vadă. Când au văzut pirații ce e acolo, nu le venea a crede ochilor.

- Mișto sir, adică căpitane, face Picior Strâmb.

- Asta e un mare flecușteț, face și Dinte de Pisică.

- Mii de draci și o zgripțuroaică, face și Dulău Roșcat. Da știți că-mi place!

- Da asta e comoara voastră mai am de gând să mai fac o călătorie pe altă insulă, să luăm și restul.

- Da mai este și altă comoară, face Chiorul

- Da Chiorule! Undeva mai departe pe altă insulă. Știu adresa ei, foarte bine ceilalți pirați. Nu e așa domnule Rodriguiez?

- Sunteți niște șarlatani! Vă însușiți ce e al nostru. Am adunat atâția ani. Am muncit la ea. Nu voi fi în cârdășia voastră, hoților. Asta e comoara noastră.

- Uite cine vorbește. Dar câți oameni ați omorât nu spuneți ei?

- Scopul scuză mijloacele.

- Scrie pe ea, râse Dinte de Pisică. Acum este a noastră.

- Dacă nu vreți să ne mai onorați cu prezența...nu e nici o problemă. Vă facem voia, zise în zeflemea și Dulău Roșcat. Vă lăsăm pe această insulă să o păziți de indigeni.

- Deci asta fiind zise, zic eu, ați văzut cu ochii voștri sediul comorii. Este sub lacăt. De asta să nu aveți grijă. Când vă plictisiți să mai adunăm comori, le voi împărți în mod egal la toți. Care vor să se pensioneze anticipat, le onorăm ”pensia”. Acum vă rog să coborâți cu toții jos la mașină, până ferec eu ușa.

După ce îi văd pe toți pirații jos în poiană, adaug codurile, și când sunt și eu lângă mașină, cu telecomanda pornesc și câmpul. I-au o creangă, și o arunc în poiană. Dar creanga fu respinsă de o forță nevăzută. Pirații se cam holbară la creangă. În fine ajungem iar la sediul lor.

- Iar acu mergem cu toții la corabie, să aducem și pe restul de pirați care sunt legați acolo. Rămân aici prietenul lui Stoolu și Myra, ca să-i păzească pe cei cinci pirați noi. Luați-vă armele, pistoalele și ce mai aveți și hai la corabie. Am avut și de mine grijă, pentru orice eventualitate.

Când ajungem la malul vestic al insulei, mă uit după corabie. Corabia nicăieri.

- Dulău Roșcat, ăștia au șters-o englezește. Cred că au plecat la insula lor. Bine că am apucat să le furăm comoara. Dacă vreți război, o să aveți război, zic eu războinic. Pun luneta la ochi și cercetez împrejurimele. Nici urmă de corabie.

- Precis cineva din cei pirați, au ajutat la dezlegarea piraților și au șters-o! Nu l-a împușcat nimeni pe timonier. Cred că de la el ni se trage.

- Era atât de întuneric căpitane,,, zise Dinte de Pisică. Eu am tras pe direcția lui, dar se vede că a scăpat.

- Nu-i nimic! O să-i prindem iar. Mergeți doi din pirați și aduceți pe Rodriguiez și cei patru pirați. Legați bine. Pleacă doi pirați să îndeplinească ordinul. Între timp îmi fac rost de un submarin, ultimul răcnet. Era dotat cu aparatură modernă de ultimă generație. Pirații se sperie când văd submarinul care plutea la 50 de metri de țărm.

- Ce mai e și flecuștețul ăsta, căpitane, întreabă Dulău Roșcat.

- O ambarcațiune submersibilă. Poate naviga și pe apă dar și sub ea. Cu el o să prindem pe pirați. După vreo zece minute apar și pirații noi. Îi împingea din spate cei doi pirați ai noștri. Când ajung la noi îl întreb pe Rodriguiez:

- Spune căpitane. Nu vrei să ne dai coordonatele insulei voastre, ca să nu mai pierdem timpul de a căuta?

- Nu vă dau nimic. Nu aveți decât să căutați, până o să faceți barbă albă până la brâu.

- Prea bine căpitane. Cum ți-i voia.

Fac semn să se urce toți în barcă. Apoi mergem la submarin. Ne suim toți în el. Mulți pirați se sperie, când văd atâtea aparate și manometre. Îi familiarizez cu toate ce erau acolo. Cum se conduce submarinul, cum intră în emersiune, totul. Ieșim în larg.

- Spunem căpitane, ne dai măcar direcția! întreb eu pe Rodriguiez. Dar acesta nu scoase o vorbă.

- Bine căpitane cum ți-i voia. O să ne descurcăm și fără ajutorul tău.

Pornesc radarul cu bătaie lungă. Pornesc și radiolocatorul. La vreo 30 km, văd un punct pe ecran.

- Da cred că am găsit corabia. Cap compas Vest-Nord-Vest.

Scriu coordonatele și le memorez și în caietul meu. Pornim. Cum submarinul era electric, nu se auzea mai nimic când acesta mergea. După ce pornim la viteză maximă de 50Km la oră, îi ajungem pe pirați. Cum noi eram în apă, pirații nu știau ce îi așteaptă. Mă uit cu periscopul la ei. Apropii imaginea. Da era Hispaniola. Îi las să navigheze spre insulă. După o juma de oră apare și insula. Văd că vor să facă un ocol spre vest. Desigur acolo era peștera cu comoara lor. Îi las să ajungă aproape de țărm. Când ajunge corabia la 200m de țărm, slobod o torpilă. În așa fel ca să nu avariez prea tare vasul. După un minut torpila scoase din luptă corabia. Ridic submarinul. O priveliște mai bună nici că nu se putea. Iau la ochi cele trei catarge pe rând. Primul îl retez cu o ghiulea trasă de un tun mic de pe submarin. Urmă al doilea catarg, marele, apoi și mezinul. Se produse o zăpăceală de nedescris. Toți țipau și fugeau care încotro.

- Cine era căpitan interimar în lipsa dvs?

- Velasquiez.

- Velasquiez? Deci se repetă istoria.

- Ce istorie, mă ispiti căpitanul.

- Ai să vezi.

- Mă apropii de corabie. Strig prin intermediul unui porta-voce, spre pirații năuciți.

- Pirați ai Hispaniolei. Predați-vă și viețile vă vor fi cruțate. Coborâți în bărci și mergeți la insulă Acolo vă opriți.

Văd că se naște o îmbulzeală. Corabia atinsă de torpila mea, avarie serios vasul. Începuse să se scufunde. Îi las pe pirați să coboare toți în bărci, după care ajungem înaintea lor la mal.

- Gata! Debarcarea pe mal, zic eu către cei cinci pirați și restul. Apoi ne desfășurăm în poziție de tragere cu automatele spre ei. Unii au ajuns la țărm. Dar câțiva încercară să fenteze, mergând mai departe. Dar rafalele noastre le corectă și lor drumul. Când ajung toți la țărm, le spun piraților mei să-i lege fedeleș pe toți. Apoi îl aleg pe Velasquiez și îi propun să ne ducă la peșteră, cu condiția s-i salvez viața.

- Senor. Fac tot ce vreți, numai nu mă omorâți.

- Bine hai acolo.

După ce termină de legat pe cei 24 de pirați, porniră și ai noștri spre peșteră. Când ajungem acolo ne așteptau alți șase pirați la intrare. Dar Velasquiez strigă ceva la ei.

- Spune-le ca să stea cuminte, că altfel îi curăț.

Când ne apropiem unu din pirați vru să facă pe eroul, repezindu-se la Dinte de Pisică. Dar Dulău Roșcat, slobozi o rafală către el, făcând să muște țărâna. Văzând potențialul nostru referitor la arsenal, nu mai ripostară. Ureche Ruptă și Dinte de Pisică se oferii să-i lege. Aprob. Coborâm în peșteră, sub îndrumarea lui Velasquiez. După câteva cotituri, ajungem la comoară. Era bine ascunsă. Apare o intrare mică, care era camuflată, cu crengi și iarbă. După ce le dădu la o parte intrarăm cu toții. Nu-mi venea a crede de mulțimea lăzilor adunate de pirați. Dar și pirații mei rămaseră buimăciți. Erau sute de lăzi. Și multe bogății erau și pe jos.

- Strașnic! Face Picior Strâmb. Cu ce e aici putem să ne pensionăm anticipat, face el.

- Dar cum le cărăm până la submarin? Întreabă Dulău Roșcat.

Era o întrebare grea pentru mine. De ce le-aș da pe tavă chiar totul. De ce nu i-aș pune și la muncă, dacă tot se fălesc ei că sunt pirați... Trimit doi pirați de ai mei, la submarin, să aducă zece oameni mai vânjoși. Plecară repede. Între timp le fac rost de o mașină mare de 16 t. O parchez lângă peșteră și aștept. După o juma de oră apar și ceilalți pirați, însoțit de escorta noastră.

- Ați venit: hai puneți osul la treabă și cărați cinci lăzi la mașină. Și hai mai repede, că nu am la dispoziție toată ziua. La urmă o să fiți răsplătiți. Mâncare și rom , sau ce vă place. Anunțul meu avu darul să-i impulsioneze pe pirații noi. Trecu juma de oră și de abia cărase 20 de lăzi. Da voi ce așteptași? Fac eu către pirați mei. Voi nu munciți? Ce vreți să le car numai eu?

- Păi văd căpitane, că nu vă prea omorâți cu munca.

- S-o crezi matale. Cum credeți că am ajuns la comoară? Cine v-a făcut rost de submarin, mașini, case, orătănii... arme etc... Deci și eu muncesc.

- Nu ați vrea senor să ne ajutați mai repede cu căratul măcar cu aparatul acela al dvs?

- Umpleți mașina la maxim. După aia o să vă ajut. Mă uit la

ceas. Orele treceau greu. Dulău Roșcat se plimba fără rost încoace și în colo, fără nici un rost. La urmă, se furișă și el în peșteră. Se duse la lăzi și deschise una la întâmplare. Când văzu mulțimea de diamante, safire, rubine și altele, puse mâna pe ladă o închide și le spune la doi din pirații noștri să-i scoată și lada lui.

- Mii de draci și o zgripțuroaică. Asta e lada mea. Îl cotonogesc pe ăla care îmi ia lada. Să o duceți la mașină.

În fine după patru ore, se umplu și mașina. Pornesc mașina și o tai la malul mării. Din cauza greutății excesive, mașina abia mergea, oricât ambalam motoarele. După o oră ajungem și la mal. Pirații se grăbiră cu descărcatul. Puseră lăzile jos. Pregăteau golirea mașinii pentru un nou transport. În fine a mai durat o oră și descărcatul. Mă uit la ceas. Era 16. Da cred, că în ritmul ăsta ne apucă noaptea.

- Pirați, fac eu. Să vină toată lumea la mal. O să-i ajut și pe ei. Voi căra eu restul de comoară.

Dulău Roșcat se bucură când auzi. Se uită după lada lui. Văzând-o ne atinsă, zise:

- Asta o să fie pensia mea, când mă voi hotărâ, să mă las

de piraterie.

Pe când restul de pirați erau plecați, aduc tot restul de comoară și o pun pe mal. În scurt timp malul se umplu de lăzi și alte obiecte de lux, pe o întindere de o sută de metri. Mă sperii. Nu credeam că au încăput atâtea comori acolo. Cred că ne trebuia două săptămâni ca să o cărăm pe toată. Mă uit la submarin. O parte din comoară aș putea-o, să o duc cu submarinul. Dar restul? Umplu submarinul cu o parte din pradă. Iar restul comorii o teleportez la insula noastră, în peștera din luminiș. În scurt timp nu mai era nimic pe plajă. Apar și restul de pirați cam tulburați.

- A dispărut toată comoara, fac ei îngrijorați.

- Nu e nimic, face Dulău Roșcat. E la noi pe insulă.

- Păi căpitane, face Dinte de Pisică, nu puteați să o faceți de la început, ca să nu-i mai obosim pe băieți...?

- Ba da, dar nu știam cât mă țin bateriile.

De fapt așa și era. Cum nu am mai pus la încărcat bateria de la aparat, se cam consumase ceva din capacitatea ei. Eram cam la limită. Speram să pot ajunge la insulă, în bune condiții. Mai bine mai luam o baterie. Dar încerc. Mai comand o baterie pentru orice eventualitate, să fie acolo.

 

 

15.

Când totul fu încărcat în submarin, coborâm cu toții.

Le dau de treabă la cei patru pirați ai mei. Pe Chiorul îl pun la periscop. El trebuia să țină sub observație oceanul. Să nu care cumva să ne iasă înainte o altă corabie cu alți pirați, sau cine știe ce alte ambarcațiuni vrășmașe. Îi dau timonierului Dinte de Pisică, coordonatele și îi spun să le păstreze cu sfințenie. Să nu se abată de la traseu. Să țină direcția E–S–E. Piratul se execută. După o oră, Chiorul spune:

- Căpitane! A apărut o navă pe direcția SE.

- Cât e de departe? Vezi că ai distanța pe gradația periscopului.

- Da, cam o milă.

- Vezi ce navă e, ce pavilion are, adică ce steag are?

- Nu știu nu văd nimic.

- Ia dă-te să mă uit și eu.

Mă uit la navă. Era o altă corabie, ceva mai mică decât Hispaniola. Mă uit în sus pe catarg, ca să văd vreun steag, fie el și de pirați. Dar nimic. Îl mai las să se apropie de noi. Deodată văd mișcare pe navă. Cineva arăta cu mâna ceva în direcția noastră.

- Pirați, am fost descoperiți. Periscopul jos.

Chiorul coboară repede periscopul.

- Și acum cum îl mai vedem?

- Nu-l mai vedem, dar îl auzim. Pornește sonarul! Acum îl auzim cum se apropie de noi curioși. Deodată se auzi un zgomot de tun. Trăgeau asupra noastră.

- Coborâți 10 m.

O ghiulea, trecu pe deasupra noastră.

- Ei, dar ăștia sunt obraznici, face Dulău Roșcat. Hai să le scufundăm corabia.

Îi las să treacă de noi. Ridic încet periscopul. Mă uit în urma corăbiei.

- Lansați torpila 3 și 4.

Ureche Ruptă fiind tunar, se execută imediat. Lansă cele două torpile. După circa două minute se auzi o explozie, urmată de o alta. Ca urmare, aveau încărcătură cu praf de pușcă în cală. Ridic periscopul și mă uit, să văd ce a mai rămas din corabie. Torpila distruse pupa navei. Deja marinarii de acolo, lăsară câteva bărci la apă. Nu-și puteau explica cum, sau cu ce, am lovit corabia. Văd că bărcile se umplură. Pluteau în derivă, după ce corabia se duse la fund.

- Uraa! Făcură pirații mei.

- Trebuia întâi să o abordăm, și după aia... dacă aveau la bord niscavai ceva mărunțiș...făcu Dulău Roșcat.

- Lasă Dulău Roșcat. Că nouă nu ne mai trebuie deocamdată averi. Avem destul aur. Dacă ți neapărat o să facem mai târziu o descindere pe acest loc, să-l controlăm. Acum spre insula noastră.

- Or fi fost și ăștia pirați? Întreabă Ureche Ruptă.

- Posibil. Dacă erau pirați, erau unii din acei escroci, ca să jefuiască alte corăbii.

Restul drumului l-am parcurs fără alte incidente. După alte patru ore Chiorul spune că vede o insulă.

- Da, cred că e a noastră.

Mă uit și eu prin periscop.

- Da, e a noastră.

După o jumate de oră trag submarinul aproape de țărm.

- Gata pirați debarcarea! Urcați-vă în bărci și duceți-vă la mal.

- Dar cu comoara ce facem?

- Am eu grijă de ea.

- Când ajung pirații la mal, teleportez și restul de comoară, ce o descărcasem din mașina noastră. Mașina am lăsat-o acolo. Poate mai prinde bine în viitor. După ce ajung și eu la mal și pe țărm, mut și restul în peștera noastră. Apoi plecăm voioși fiecare la sediul său. Când ajung la casa mea, Myra mea, îmi ieși în întâmpinare voioasă.

- Gata ai venit? Mi-a spus pirații tăi, că ai venit. Era și cu prietenul lui Stoolu. Parcă și uitase de Stoolu.

- Cu mine ce faceți? Nu mă duceți și pe mine la insula noastră? Întreabă prietenul lui Stoolu.

- Ba da! O să te teleportez imediat.

Deschid aparatul formez adresa și enter. Băștinașul dispăru.

- Crezi că a ajuns pe insulă? mă chestionează Myra.

- Sigur, stai fără grijă. Hai să mâncăm ce va, că îmi este o foame de lup. Călătoria asta mi-a făcut o poftă de mâncare Doamne, Doamne! După masă o să merg la pirați, să văd ce și cum.

Pe la 4, o las pe Myra în comandă și mă urc în mașină. Ajung la poiană Dezactivez câmpul protector. Ajung la ușă și intru. Verific cantitatea comorilor. La ce aveam înainte, s-a mai adăugat o mare cantitate de lăzi. Cred că peștera asta era făcută pentru noi. Presupun că la adăugarea lăzilor, s-a mai ajustat dimensiunile încăperii. Ies mulțumit din peșteră. Închid ușile și ies. Cobor și când ajung la poiană, dau drumul și la câmpul protector. Mă sui în mașină și merg la sediul piraților. Când mă vede Dinte de Pisică îmi spune că pirații vor să vorbească cu mine.

- Daaa? Și ce vor?

- Nu știu căpitane. Probabil că își vor aurul înapoi.

- Ei, mai au de așteptat până la pensie. Ce se grăbesc așa? Hai că vedem acu. Un pirat de la noi dormea. Era Picior Strâmb.

- De când doarme? A analizat ceva din butoi?

- Nu căpitane, s-a întins și el ca omul.

- Sculați-l! O să le vorbesc piraților.

Ajung în camera unde stăteau jos pirații, legați unul de altul.

- Ei, am auzit că m-ați căutat. Ce doriți?

- Ce se v-a întâmpla cu noi? întreabă Rodriguiez.

- Nimic căpitane. O să vă fac niște întrebări, să vedem cine e pentru luptă și cine vrea funcții administrative. V-am adus aici ca să trăim în bună înțelegere. Vă spun că cine se conformă, e bine văzut și primit. Cine nu se conformă, este pedepsit, la prima abatere iar la a doua este exilat pe altă insulă. Vreau ca să trăim în pace și colaborare reciprocă avantajoasă. Vom merge periodic să căutăm și alte comori, dar nu prin jaf, crime ci prin căutarea lor de pe fundul oceanelor, ce stau de secole la bordul multor corăbii scufundate. Una este deja scufundată la vreo patru cinci mile de noi. Când s-o putea o să facem o verificare și a conținutului ei. Deci vreau pace între voi, fără ură, răzbunare sau bătăi și crime. Noi avem de partea noastră elementul surpriză. Avem arme mai moderne decât ale voastre. Dar asta nu înseamnă, că nu vă vom dota și pe voi cu astfel de arme. Pistoale mitraliere, sau AK-uiri. Avem și un submarin, avem tunuri mare cu bătaie lungă ce apără insula, de praf de pușcă nici nu mai vorbesc. Trebuie să numesc și pe cineva pe acest post. Unde să aibă grijă de praful de pușcă. Suntem incoruptibili, nu putem muri și nici măcar rănii, datorită unei invenții de a mea. Vă pot face rost de multe, numai să cereți. În funcție de meseriile de pe alte continente, cu care ați fost înzestrați, am să strig pe fiecare în parte.

- Cine e bucătar?

- Eu! Face un pirat destul de grăsuț.

- Ei de azi te vei ocupa de popotă. Vei face mâncare pentru tot colectivul de aici, noi sau vechi. Cine e dulgher sau tâmplar?

- Eu, zise alt pirat.

- Tu te vei ocupa de meșterit și construit case și alte construcții pentru toată suflarea.

- Cine este zugrav și/sau constructor.

- Eu senor.

- Cine vrea să fie fermier, îngrijitor de păsări și animale.

Aici a durat mai mult. Până la urmă ridică mâna alt pirat subțirel.

- Bine! Tu te vei ocupa de cele două ferme. O să mai facem și altele, pentru porci, vaci, oi, curcani și mai vedem noi. Vreau ca mâncarea să nu lipsească. De asemenea știu că vă place romul și în general băutura. De azi facem restricții. Câte un sfert de litru pe zi. Dacă doriți și alte feluri de băuturi, știu eu, lapte, bere, rachiu, țuică, coniac, trebuie numai să-mi spuneți. Se fac excepții numai după o călătorie, sau aducerea de alte comori, unde v-ați adus contribuția. Asta o să se cheme zi festivă. O să mai facem rost și de materiale, de la corăbiile scufundate. Cu scule și alte materiale, am să vă ajut și eu. O să facem multe case pentru fiecare, drumuri...Vreau ca mica noastră așezare să arate ca un mic orășel.

- Păi senor, matale ai concubină. Dar noi?

- Desigur o să vă fac rost de ele, sau o să facem o plimbare ca turiști în orășele apropiate de unde să vă alegeți marfa. Dar încă o dată vă amintesc, fără jafuri, crime sau aplicarea forței. Dar de asta o să mai vorbim. De mâine vă apucații de treabă. Mergeți și adunați lemnăria de la corabia voastră Hispahiola. O să ne trebuiască. Asta fiind zise, până mâine sunteți liberi. O să aveți prima zi festivă, cu rația de jumate de litru. Mâncați, petreceți, e ziua voastră liberă.

- Și comorile noastre?

- Păi cred că nu vreți să vi le dau, să dormiți la noapte cu ea sub pernă. Locul e mai sigur acolo unde le-am depozitat. Sunt și comorile noastre, nu numai a voastre. Cine se plictisește, sau vrea să iasă la ”pensie” este liber să plece cu o parte din comoară. E liber să facă ce vrea cu ea. Decât să aud reclamații mereu, că cineva l-a jefuit pe altcineva, mai bine să stea acolo. Este a voastră. Nu aveți ce face aici cu comoara pe această insulă. Când o să mai plecăm prin alte părți, o să vă dau și de cheltuială. Deci suntem 35 de pirați noi și vechi. Aveți din start câte o ladă cu de toate pentru fiecare. Asta așa ca recompensă. Sau primă de vacanță. Să nu umblați cu fofârlica, să vă ascundeți, să puneți planuri de atac către noi sau alți pirați, că nu o să reușiți. Am toată insula împânzită de sute de camere, răspândite pe toată insula. Pot vedea și toate țărmurile de N , V, S sau E. Pot vedea și eventualii vizitatori nepoftiți. Avem ac de cojoc și pentru ei. Cine e cu intenții bune este cu drag primit. Velasquiez!

- Da senor.

- Nu vrei să faci de pază la mine la sediu? Mai ei cu tine încă șase oameni, cu care o să faceți ture de câte șase ore, pe rând. Tu vei fi șeful pazei. Și încă o dată, aveți grijă de cum vă beți cafeaua. Apropo, vrea cineva cafea, sau cacao, dulciuri, prăjituri, torturi? Puteți să le faceți și aici. Numai să vreți. Eu vă fac rost de materia primă. Acum o să-l poftesc pe bucătar, să-mi facă și mie o cafea, că nu am mai băut demult una.

- Sigur senor, face bucătarul.

După cuvântare, pirații și-au împărtășit părerile în moduri diferite, de la neîncredere, suspiciuni, și altele, dar au acceptat să fie un grup compact. Aveau să-și schimbe părerea despre noi foarte curând. Mă duc la bucătărie. Îi mai fac rost și bucătarului de veselă, căni, cești de porțelan, oale, crătiți, linguri, lingurițe, furculițe, polonicuri, tăvi, toate din inox. Îi mai dau și materiale noi și proaspete, legume de tot felul și fructe. Îi dau și căteva pachete de cacao , cafea bună și zahăr, făină, orez, paste, cartofi, ulei, ceapă, fasole, borș, pește...Tot ce trebuie să fie într-o bucătărie modernă. Nu mai imaginația bucătarului nu trebuie să lipsească. Dacă între timp mai vrei ceva, nu trebuie decât să-mi spui.

- Senor, gata cafeluța!

După ce o beau, îi spun:

- Gata șefule, ești bun de bucătar.

Pe când ies din bucătărie, Dinte de Pisică mă trage de mâinecă.

- Căpitane, dacă tot avem zi festivă, făceți-ne rost de câteva femei. Să fie tacâmul complet.

- Bine! Dacă e bal, bal să fie.

Și le fac rost de zece fete și femei frumoase, între 25 și 40 de ani. Blonde și brune.

 

 

 

17.

 

Dis de dimineață, mă scol oarecum bine. Nu-mi erau boii acasă. Mă gândeam să nu vă mai scriu nimic despre ei, dar nici să scap așa de simplu, nu-mi era acu la îndemână. Parcă îmi părea rău, că m-am pricopsit iar cu cei cinci pirați. Am adus atâția pirați aici, vreo 35 înainte, iar acu 30, plus de patru ori pe cei cinci. O mulțime de pirați. Și asta din pricina aparatului mea, sau poate a insulei...Nu că îi iubeam așa de mult, dar parcă și singur pe o așa insulă, era peste poate. Mă plictiseam aici. Doar cântecul păsărilor, cu ce mă mai luam. Vorba vine cântec. Dar ele ”vorbesc” în legea lor. Au și ele atâtea probleme. De ex. ”Ce mai mâncăm azi? sau ”hai să ne jucăm de-a prinselea” sau ”Stai nu fugi, că tot te prins”, sau hai vino mai repede la cuib, că îmi plâng copilașii de foame. Azi e rândul tău, să-i hrănești”...Ei, și multe alte conversații. Dacă am avea un aparat de ”tradus” ce vorbesc ele... Da asta încă nu s-a făcut. Aș încerca cu aparatul meu, dar... parcă nu sunt curios, să aud că păsările mă înjură. Că precis nici lor nu le plac de ochii noștri. Dar în general suntem acceptați. Vrând nevrând. Ce plictiseală. Îmi fac rost de un fotoliu și o masă plină cu prăjituri și înghețată. Se anunța o zi toridă. Cred că o să fie 40 de grade la umbră. Mă apuc în liniște de gustat prăjiturile. Când mă satur de ele, trec la înghețată. Era cam rece... O mai las să se topească. Deodată apare în preajma mea o căprioară. Venea fugind de undeva. Când a dat cu ochii de mine, se opri o clipă, parcă calculându-și șansele. Nu mai știa ce să facă. Cred că o fugărise cineva. Și nu am așteptat mult. Din pădure apare doi pirați care fugăreau căprioara.

- Ei, da ce faceți, ați trecut pe carne. Vreți mereu friptură?

- Păi ce să facem și noi. Am pus o capcană, dar a scăpat. Nu vreți să ne-o faceți cadou la masă?

Nu prea eram de acord. Dar Dinte de Pisică insistă. Cum căprioara parcă mă ruga să o scap de cei doi, mă ridic și îmi fac drum spre direcția ei. Aceasta speriată, trece pe lângă mine și dispare în desiș.

- Bravo căpitane. Ai speriat cina noastră.

- Navă!

Și îmi fac de treabă la aparat. Curând apare din senin o căprioară făcută friptură.

- Frumos flecușteț aveți. Nu ni-l împrumutași și nouă?

- La ce să vă folosească? Este făcut ca să răspundă numai la amprenta ADN a mea. Vouă nu vă este de nici un folos. Dacă vreți ceva nu aveți decât să cereți. Uite aveți friptura, puteți să o duceți și la ceilalți pirați. Ureche ruptă se duce la friptură și o înhață. Apoi fără a mai sta pe gânduri o taie spre sediul lor. Dinte de Pisică nu pare a se grăbi.

- Nu îți este foame, după cum văd eu.

- Ba da, dar voiam să vă spun ceva. Noi ne-am mai întâlnit de trei ori până acum Nu le-am spus nimic noilor mei prieteni. Eu sunt tot eu din grupa lor dar din timpuri diferite. Și eu și dvs, ați trecut prin diverse timpuri. Asta că știu totul ce ați făcut înainte. Și tura trecută la fel, când i-ați prins și pe ceilalți pirați și le-ați furat comoara și a lor și de pe acea insulă.

- Și de când ți-ai păstrat statutul de pirat vechi?

- Păi nu știu, parcă de vreo trei sau patru ori. Nu le-am spus nimic la pirați. Ceea ce nu știu. Unde umblă dublura mea? Nu aș vrea ca să apară și să mă dea de gol.

- Cred că în privința asta poți sta liniștiți. Dacă nu a apărut până acu, nu cred că o să mai apară. Mă gândesc să nu te fi teleporta și pe tine în lumea mea, odată cu prietenii mei Fane și Mimi.

- Și asta se poate căpitane.

- Iar eu mă întreb unde au dispărut generația voastră , a ta, de pirați. Unde sunt cei patru, primii care ași sosit pe această insulă?

- Păi cred că v-ați răspuns singur la întrebare, căpitane. Cred că și ei sunt în lumea dvs, căpitane. De câte ori ați apelat la o schimbare, au dispărut și oamenii de atunci.

- Și ce? Ai vrea să vină cei patru de dinainte? Ce ăștia nu sunt la fel? Doar că ei nu mai au și alte amintiri din trecut, sau viitor. Iar ca să merg în lumea mea și să-i caut și să-i trimit din nou aici, este peste poate. Câți de alde Dulău Roșcat or fi? Sau chiar voi.

Oricum la felul cum puneți voi problema, nu cred că ați rezista în lumea mea. Voi nu știți să munciți, numai să furați, să tâlhăriți, să omorâți... Cred că deja ei sunt la închisoare. Iar dacă au dispărut și cu AK-urile, cu atât mai mult și rău pentru ei. Iar aresta numai pentru posesia de arme. Ar zice că vreți să faceți atentate. Nu cred că mai e nevoie să ne răcim gura cu ei, sau despre ei. Rămânem la ce este aici.

- Da știți, dacă vreodată o să plecați de aici, s-ar putea să ne luați iar în cârcă cu dvs.

- Poate, dar acum că sunt avizat, aș face ceva, ca să nu ne mai întâlnim niciodată. Aș întoarce timpul înapoi, la ziua când am venit aici cu prietenii mei. Iar când v-aș vedea. O să dispărem imediat. Numai cine pune piciorul pe această insulă, blestemată, aș putea spune, este legat de ea. Așa că soluții de despărțire aș avea. Eu aș propune, să vă aduc cele cinci lăzi din peștera comorii și să vă urcați pe corabia voastră și pe aici vii drumul. După care oi pleca și eu acasă sau poate la mândra mea de pe insula piraților, fata Myra... Poate îi este și ei dor de mine...

- Știu ce să zic? Aș vrea să vorbim și cu toți pirații. Să vedem ei ce zic.

- De noi era vorba Dinte de Pisică? Noi suntem aici. V-am ascultat conversația voastră. Mai ales cea cu restituirea prăzii și plecarea noastră. Problema e că noi chiar dacă o să plecăm de aici, noi tot cu prădat, jefuit, și omorât o să ne petrecem timpul. Ne dați armele dvs, submarinul, ți mâncare pentru o lună de zile, băutură... și gata! Pa! Sau poate ne luați în lumea dvs, căpitane.

- Păi ce să faceți cu submarinul pirați? De abia ați prins cheag la unele comenzi. Dar situațiile pe mare sau ocean, pot fi mereu neprevăzute. O să vă confruntați cu diverse furtuni, vă pot ataca, mamifere marine uriașe, caracatițe etc. Ca să nu mai zic și de alte ambarcațiuni mai moderne. Că timpul a trecut Dulău Roșcat. Tehnica a avansat mult. Noi avem avioane supersonice, rachete balistice și nucleare, cu care putem omorî populația de 100 de ori...Bașca că sunt țări care se confruntă, pentru a câștiga alte teritorii, de parcă și le-ar lua cu ei în mormânt. Tot în doi metri de pământ ajunge fiecare la vremea lui. Plus că mai este și tehnica de navigație fluvială, aparate de bruiat comunicațiile, de depistat orice ambarcațiune, radare...etc. Voi nu sunteți obișnuiți cu secolul vitezei. La noi asemenea atacuri sunt mai rare. Ce să faceți la noi? O să vă prindă sau să vă închidă pe viață. Și nu cred că e o mare plăcere să ajungeți la pușcărie. Dacă o să ajungeți și acolo.

- Deci căpitane, ne refuzați doleanțele, face Dulău Roșcat.

- Nu vă refuz, dar v-am prezentat adevărul. Să știți ceva așteaptă în lumea noastră.

- Păi atunci rămânem aici, în lumea noastră, dar cu condițiile de mai sus.

- Păi și eu? De unde mai i-au alt submarin? Că aparatul nu dă de cât o dată același lucru. Și nu vă ajunge zece lăzi? Uite îți mai dau eu de la mine o ladă, cu diamantele dvs, pe care le-ați capturat în luptele de luna asta aici pe insulă, când eram de două ori împreună. Dar știu că nu vă aduceți aminte, de acele zile, că încă nu a venit clipa aia. Asta așa că sunteți căpitan și neam înțeles așa de bine.

- Știu și eu, se gândi Dulău Roșcat. Pot să văd și eu lada aceia?

- Da Dulău Roșcat.

Și îmi fac de lucru al aparat și îi aduc lada buclucașă din arsenalul meu. Apare pe masă. Dulău Roșcat veni la masă, deschide capacul și se uită cu ochii plini de dorință la vederea nestematelor.

- Să înțeleg Căpitane, că asta era lada mea, încă de la început, iar dvs, ați pus stăpânire pe ea.

- Da căpitane, am salvat-o din peșteră, cu gândul, că dacă o să ne mai întâlnim, o s-o dau dvs. Dacă era să o i-au eu, eram plecat cu ea demult, sau nu vă spuneam nimic și vă dădeam o altă ladă la întâmplare.

- Ei ce spuneți pirați? Plecăm iar pe ocean și mări, să ne mai mărim arsenalul?

- Sigur pe mare! strigară toți pirații la unison.

- Bine dar cu submarinul nu e o idee bună. O să dați de bănuit. O să scufundați, o corabie, două, trei, 10 ... 50, dar o să se însemne lumea și o să vă vâneze. Și mai este și problema muniției. Un submarin nu poate avea torpile la infinit. Tot se vor termina o dată și o dată. Bine dacă credeți că e mai bine pentru voi... Bine o să vi-l dau. Iar eu văd ce fac, cum ajung pe cealaltă insulă. Pirații s-au îmbrățișat de bucurie. Erau în culmea entuziasmului. Îi îndrum spre locul unde parcasem atât submarinul cât și Iahtul meu. Pirații coboară jos în submarin, dar nu înainte de a le face plinul, cu muniția maximă care ar încăpea în submarin, conserve și pesmeți, un butoi de 20 de litrii cu rom. De asemenea le-am dat și cele zece + una lăzi, cu comoara. După care fiecare și-a luat rămas bun.

- Rămâi cu bine căpitane. Poate vreodată o să ne mai întâlnim, cine știe?

- Rămâneți cu bine pirați.

Văd că fac manevre de a ieși din golf. Apoi se înscriu pe cărarea oceanului. În scurt timp se cufundă, lăsând numai periscpul în apă. Și așa a luat sfârșit marea aventură a piraților. Mai rămânea problema mea. Nu știam ce să fac? Să mă întorc acasă, sau să mă duc pe cealaltă insulă la Myra. La urma urmei, și în lumea mea sunt destule fete, poate chiar mai drăguțe decât Myra. Urc sus. Îmi scot toate lăzile din perete. Erau foarte multe. Peste 50. Și mai era și lada lui Dulău Roșcat, plină cu diamante. Făcusem eu selecția și am ales din toate lăzile tot ce era mai mare și mai colorat, făcându-mi o singură ladă. Mă bătea gândul să i-au nu mai lada cu diamante, urmând să mai fac câte o vizită , două, să mai car și alte lăzi. Dar era un risc, dacă dispărea iar toate comorile? Ca să i-au totul era peste poate. Nu aveam nici un mijloc de locomoție, și aș fi dat loc la bănuieli, ca să apar deodată cu asemenea cantitate de bagaje, mai ales că toate erau destul de grele. Nu puteam să car nici o ladă, darămite 50. Stăteam și mă gândeam. Ca să le trimit pe rând, dacă era mama acasă și s-ar fi speriat și ar fi anunțat autoritățile? Și apoi cum aș justifica eu atâtea lăzi cu comori? Cine m-ar crede? Să presupunem că le-aș trimite noaptea la 2 sau 3. Era mai puțin probabil ca mama să fie trează. Scriu un bilet, că sunt bine sănătos și îl lipesc pe lada cu diamante sortate. De asemenea spun că vin și eu. Iar celelalte lăzi le teleportez pe toate în peștera piraților. Era un plan bun. Dacă vreodată mai veneam aici mă duceam direct acolo și mă autoserveam. Scot aparatele și cel nou și cel vechi. Scriu codul și trimit prima dată numai lada. Ce o fi o fi, îmi zic eu. După alte cinci minute mă teleportez și eu acasă. Când ajung acasă, eram în dormitor la mine. Cum era întuneric mă lovesc de ceva. Aprind lanterna și văd că era lada mea cu giuvaeruri. Fac altă comandă și transfer și lada în firida mea secretă. De acu gata. Sper să îmi ajungă comorile pe care le am. Poate apuc și pensia. Cine știe? Mai trebuie să-mi găsesc un serviciu, unde să nu trag din greu, așa de ochii lumii, și o fată, pe potriva mea. Nici înaltă, nici grasă, nici slabă, nici frumoasă și nici urâtă. Ei, dar pretențios mai sunt. Nu? Aș mai fi putut continua și cu alte întâmplări, cu cei cinci pirați, dar...prea mult strică.

 

 

 

16.

După ce le-am adus și fetele și fetițele, a început distracția. Le-am făcut rost și de muzică Ce te joci? Să simtă și ei clipa distracției. I-am dotat cu o stație de 100w cu două boxe mari de 200W. Iar ca sursă le-am dat un casetofon Sanyo. Se auzea toată insula. Acum puteau asculta liniștit, că nu mai era grija vecinilor, ca să spună să dea muzica mai încet. Să-i fi văzut pe pirații mei noi și vechi, ce dansuri făceau - mamă, mamă! I-am lăsat să se distreze și am plecat la mine la sediu. Cum Myra se uita și ea la mine cam galeș, am pus și eu muzică și ne-am distrat și noi. Ce numai ei?

- Vezi, așa a fost soarta, să nu rămân cu Stoolu, ci cu tine. Așa cred că ne-a fost sortit.

- Da cred că așa a fost soarta. Poate dacă nu plecau prietenii mei...sau tu nu te băgai în camera de teleportare... Oricum nu-mi pare rău, zic eu uitându-mă la ea cu subînțeles. Am dansat multă vreme cu ea. Mai mult la cele cu mai puțin ritm . La tangouri, și la muzică lentă. După care am mâncat de toate. Și dulciuri, un tort uriaș pe care nu l-am mai putut mânca și l-am dus la frigider.

- Cum faci toate astea? De apar toate pe care le dorești?

- Aparatul le face cu ajutorul meu. Eu îi dau ordine și el execută.

- Deci vrei să rămânem împreună?

- Sigur. Iar fixăm nunta?

- Păi nici nu mai știu. Mereu când vorbim de nuntă, intervine câte ceva.

- Da ai dreptate, o s-o lăsăm când om pleca definitiv de aici. Mai am puțin de lucru cu pirații mei. Vor să-i ajut să mai rotunjească comoara din peșteră. Văd că tot nu le ajunge. Au aproape un vagon de aur și diamante și alte pietre prețioase, și tot mai vor. Ăsta e un microb. O boală fără de leac. De ce ai, de ce ai mai vrea să ai. Să tot ai. Nu știu cum le-o căra și cum le v-a justifica fiecare pirat. Dacă intervine justiția, îi lasă lefteri și mai fac și închisoare. Că așa e legea. Din păcate aurul nu se poate mânca. Tu om de rând nu ai voie să te îmbogățești, să ai care cumva, mai mult decât capii de sus. Niște legi care nu sunt gândite destul. Ele sunt pentru omul de rând, nu pentru ei. Ei au voie să se scalde în bani. Nimeni nu-i prinde sau pedepsește. În timp ce noi...

- Ei dacă tot am mâncat, am obosit de atâta dans. Așa că am parcat în dormitor. Ne-am așezat pe un pat și până dimineață ne-am zbenguit. Într-un final obosiți de atâta alergătură, am adormit ca doi mielușei.

- Dimineață, vorba vine dimineață, că mai aveam două ore și se făcea amiaza. Probabil că foamea ne-a trezit. Mă uit la pirații mei să văd ce fac. Unii i-au prins dansul și distracția afară. Unii mai dormeau și acu. Era liniște totuși, semn că au oprit muzica singuri. Cercetez și împrejurimile. Liniște totală. Nici o pasăre nu se zărea pe mare. Mă uit la Yahtul meu. Apoi la submarin. Îmi vine o idee. De ce să stea lângă mal la vedere. Așa că fac un canal destul de larg, care mușca din insulă la partea de Est. Canalul avea cam 50 m. Cum pe mal erau destui copaci, era numai bine, că nu se vedeau din larg. Alătur și submarinul pe canal. La capătul canalului, amenajez un mic doc tip ponton, cu babale sau tacheți. Serveau la legarea frânghiei vasului de ponton. Așa am făcut și pentru Iaht. Acum eram apărat. Erau la adăpost. Mulțumit , mai cercetez încă o dată toată insula. Mă uit la intrare. Iar nimeni. Și doar i-am zis lui Velasquiez. Dar cred că ori a uitat, prins la distracție, ori nu a înțeles care e treaba aici. O las pe Myra încă adormită. Nu mă înduram să o trezesc. Mă uit la ceas. Era aproape 12. Cobor jos. Ies, mă uit cu grijă împrejur. Nimeni. Mă dotez cu două automate și două port încărcătoare. La cingătoare, mai adaug o curea cu două pistoale. De asemenea mai aveam pe curea și un set de gloanțe pentru pistoale. De asemenea mă mai verific ca fiind cel mai tare. Mă duc la un copac mai tânăr și apucând-ul cu amândouă mâinile, îl scot din rădăcină, ca pe o scobitoare. Mulțumit mă sui în mașină și o tai pe țărm, făcând înconjorul insulei. Insula avea cam 5km pătrați. Așa că după ce termin și cu țărmul vestic, o tai la pirați. Și doar le spusesem să adune cheresteaua de la corabie. Ajung la ei. Câți-va pirați mai dormeau încă, cu fața în jos. Întru în casa lor. Nu văd pe nimeni. Oare unde or fi dispărut? Mă uit după pirații mei. Nici unu măcar. Mă neliniștesc. Ceva s-a întâmplat cu ei precis. Mai caut prinprejur, dar degeaba. Mă duc iar afară unde dormea pirații. Îi înghiontesc. Nimic. Dar cred că și-a spus cuvântul romul de aseară. Mă aplec și încerc să-i întorc cu fața în sus. Erau cinci pirați, din cei noi. Nu cunoșteam, nici unu. Verific pulsul la fiecare. Dar nu aveau puls. Îi dezbrac sumar, să văd motivul. Dar corpul și pielea erau intacte. Nu arătau urme de cuțit sau alte gloanțe. O iau la ferme. Dar surpriza mea creștea cu cât mergeam mai mult. Și fermele dispăruseră. Și bineînțeles și toate animalele și păsările. Nici mașina nu mai era, nimic. Nici stația cu casetofon. Toate dispărură de parcă un mare uragan măturase toată insula. Mă săgetă o bănuială. Nu cumva... Mă urc iar în mașină și o tai la peșteră. Dau câmpul protector jos. Mă sui pe scară și ajung la intrarea în peșteră. Deschid ușile. Când intru în peșteră, goală! Srupriza mea a fost foarte mare. Uite domnule pentru ce am muncit atâta. Măcar poate ce aveam eu la sediu, rămase neatins. O să verific când mă întorc. Nici nu mai închid peștera. O las deschisă. Și așa nu mai avea nici un rost. Ce a fost s-a dus. Mă întorc iar cu mașina mea la pirați. Înconjor tabăra, și cutreier toată întinderea până la țărmuri. Merg la țărmul vestic. Mă uit după resturile corăbiei. Nici urmă de așa ceva. Supărat nevoie mare, mă întorc la sediu. Mă duc glonț la nișa mea secretă. Deschid ușa și intru. Răsuflu ușurat. Comoara mea era tot acolo. Dar nu înțelegeam de ce a dispărut și comoara și pirații, atât noi cât și vechi. Închid ușa și o ferec. Când mă duc la comandă, mă întâmpină Myra.

- Ce faci? Unde ai fost? Te-am căutat toată casa.. Am vrut să văd ce mai fac pirații mei.

- Și i-ai găsit?

- Nu! Ia spunem ceva. Te-ai jucat tu cu aparatul meu pe când eu dormeam? Tu ai făcut să dispară pirații? Unde i-ai dus? Măcar adu-i pe cei cinci ai mei vechi. Pe ăilalți, ...ducă-se.

Văd că Myra tace.

- Deci tu ești de vină. Te rog adu-i înapoi pe cei patru împreună cu Dulău Roșcat. Și du-te la bucătărie și fă-mi o cafea, că m-am enervat. Myra se duce la bucătărie, nebănuind nimic. Cum pleacă, mai fac o copie a aparatului și îl ascund bine, fără știrea ei. Îi pun parolă la laptop. Numai eu puteam să-l deschid. Îi pun și o baterie nouă. Apoi aduc iar înapoi pe cei cinci pirați. Plec jos și cu mașina ajung la peșteră. Mă urc sus să văd dacă s-a schimbat ceva. Mă uit și cu lanterna cercetez pereții goi. Abia la urmă în fund, văd zece lăzi cu nestemate si aur. Ies și ferec iar intrarea. Ies și ajung acasă. Myra mă aștepta.

- Unde ai fost?

- Mi s-a părut că ceva nu e în regulă. Și m-am dus să verific. Cineva mi-a furat și submarinul și Iahtul. Pe astea unde le-ai dus?

- Nu m-am atins de lucrurile tale.

- Da? Dar atunci cum a dispărut toate comorile, mă fac eu îngrijorat.

- Nu știu! Cred că din cauza aparatului.

- Nu Myra, nu e din cauza aparatului, ci din a ta. Cu venirea ta ai schimbat iar timpul. Cred că o să te trimit înapoi. Iar când o să am timp o să te vizitez. Asta dacă o să mai fie cazul. Că precis a înviat iar Stoolu.

Și fără a mai aștepta aprobare din partea ei, o trimit înapoi pe insula ei.

Ies afară. Merg fără nici un scop Plecarea Myrei parcă mă umplu de durere. O s-o mai văd? Rămas singur o tai spre pădure și umblu aiurea. După ce străbat pădurea, ies la un țărm. Mă uit într-o doară pe întinderea oceanului. Departe, departe, pe întinderea verzuie, parcă mi se pare că văd ceva. Nu era o părere. Mă mai uit, dar cât m-am chinuit, pata disparuse. Nu aveam luneta cu mine. Oare ce o fi fost? Mă duc repede la submarin. Întru și-l pornesc. Ies din canal, în ocean. I-au direcția E –S - E. Pornesc motoarele la viteza maximă. La început am mers cu submarinul afară. Mă uitam numai la periscop. După o jumătate de oră, apare acea pată, care începea să se mărească considerabil. Când ajung mai aproape, recunosc corabia celor cinci pirați. Da era goaleta piraților. A lui Dulău Roșcat. Oare în ce timp sunt? Oare mă mai recunosc. Nu trebuie să i-au totul de la început? Chiar dacă eram înarmat, și aveam și puterea de partea mea, parcă nu îmi era la îndemână să dau iar piept cu ei. Ajung la 200m de ei. Nu m-au văzut. La cârmă era Dinte de Pisică. Dulău Roșcat țipa de zor la pirații lui. Cum începea să se întunece, mă cufund și merg sub ei. Pe la 2 noaptea ridic submarinul și îl remorchez de goaletă. Ajung la scara de frânghie. La timonă era tot Dinte de Pisică. Mă urc tiptil pe punte. Ca să ajung la el trebuia să traversez toată puntea. O i-au binișor târâș și mă apropii de Dinte de Pisică. La un moment dat scot cele două pistoale. Mă apropii pe la spate de cârmaci. Cred că ațipise de nu m-a auzit venind. Mă ridic și îi pun în spate amândouă pistoalele. Speriat Dinte de Pisică tresări. Vru să eschiveze, dar m-am dat un pas înapoi. Am ajuns față în față. O lampă fixată la cârmă lumina slab. Aprind lanterna cu fază lungă și îi luminez chipul lui Dinte de Pisică. La început Dinte de Pisică, nu m-a recunoscut.

- Mă mai ții minte Dinte de Pisică? Abia ai plecat de pe insulă De ce te grăbești așa? Unde vrei să ajungi?

La începu piratul nu dădea semne că m-ar cunoaște. Începu să țipe:

- Pirați! Sunt atacat de cineva. Săriți că mă omoară! Dulău Roșcat!

- Ce e? Cine e? Ce s-a întâmplat?

Strigară pirații agitați cu glasurile groase. În scurt timp puntea se umplu de cei patru pirați.

- Nu vă mai agitați atâta. Că nu aveți șanse de izbândă. V-am luat corabia! Predați-vă!

- Mii de draci și o zgripțuroaică! Cui să mă predau? Unui copil? S-o crezi tu puștiule! Pirați atacați! Nu prea aveam chef de o luptă la acea oră, dar trebuia să le fac pe plac. Așa că am intrat în luptă fără teamă. Primul a fost Dulău Roșcat, care cu un pumn am reușit să-l azvârl, de a trecut în zbor toată puntea. Nici ceilalți pirați nu au avut altă soartă. Stăteau pitiți jos, în timp ce Dulău Roșcat răcnea de îți lua auzul.

- Proștilor, incapabililor, bețivilor, nu sunteți în stare să doborâți un copil? Ce să mai spun atunci dacă o să vă confruntați cu o armată de pirați.

- Lasă-i Dulău Roșcat. Nu-ți mai certa oamenii. Ei nu au nici o vină. Dacă m-ați asculta, o s-o duceți bine. Văd că nu mă mai cunoașteți. Eu sunt Marinel. Nu țineți minte, că ne-am mai întâlnit de vreo trei ori, până acum? Că am cucerit o corabie și ne-am umplut de aur?

- Și unde se află acel aur de care pomeniți sir? Întreabă Dulău Roșcat, care veni șontâc, șontâc către mine. Ceilalți pirați apărură din spatele căpitanului. Toți aveau cuțite și săbii în mâini. Veneau să încerce marea cu degetul.

- Nu vă mai complicați Dulău Roșcat. Nu ajută la nimic armele voastre. Uite aici arme.

Și scot de pe umăr AK-ul și slobod în aer, câteva rafale. Pirații se sperie de zgomot și se tupilară care încotro. Cu lupta cu pirații, nici nu știu când a trecut timpul. Începuse să se lumineze. La orizont dădea semne să apară Soarele. Cerul se înroșise și el de ciudă, că pirații pierduseră lupta. Acum la lumina zilei, începeam să ne vedem mai bine.

Deci pirați, ați face mai bine să fim iar prieteni.

- Iar?

- Da Dulău Roșcat. Eu am făcut un aparat cu ajutorul căreia am ajuns pe o insulă. Insula care ați trecut de ea. Și vorba matale: ”Jur pe burta rechinului, că pe insula asta vom găsi aur!”. Ei bine dacă mă v-eți însoții. Vă voi face bogați.

- Și unde e insula asta sir?întreabă Dinte de Pisică.

Nu știu de ce, dar Dinte de Pisică pare să mă fi cunoscut, că prea repede s-a dat de partea mea. Sau poate era doar o părere...

- Păi nu v-am spus ați trecut cu 4 leghe de ea, acum 2 ore.

- V-am spus eu, face Dulău Roșcat, că pe insula asta o să găsim aur, dar nu m-ați ascultat. Păi spune-ne sir, încotro s-o luăm?

- Bine stați aici. Eu o să cobor în nava mea și vă voi remorca corabia spre tărmul insulei.

Zis și făcut. Cobor pe scara de frânghie, de la babord și ajung în submarinul meu. Pornesc și îi remorchez către insulă. În acest timp pirații priveau prostiți, către nava mea.

- Ce e flecuștețul ăsta sir?

- E un submarin Dulău Roșcat. Cu el am putea cuceri toate mările și oceanele lumii. Ne vom îmbogății, vom fi putrezi de bogați.

- Dacă zice-ți sir...

După încă două ore ajungem la insula de unde plecasem. Pirații ancorează corabia departe de țărm. Eu aveam o barcă agățată de submarin. Așa că facem transbordarea. Urcă toți pirații în submarin. Când ajung la canal, trag la ponton și fixez nava de ponton.

- Gata coborârea!

- De unde ași scos sir această insulă, că nu e pe nici o hartă.

- Ei Dulău Roșcat, e secret. Așa nu ne vor găsii alți confrați de ai noștri ca să ne fure aurul.

O luăm pe jos. Ajungem la poiană. Întrerup câmpul și îi urc pe pirați la ușă. Deschid ușa și îi poftesc înăuntru. La lumina lanternei mele, apar și cele zece lăzi cu de toate în ele. Desfac una și o deschid. Conținutul îi lămuri și le umplu inima de bucurie.

- Ei așa mai merge. Mii de draci și o zgripțuroaică. Da știți că-mi place flecuștețul ăsta.

- Ei acu că ați văzut, hai să mergem la sediul vostru viitor. Aveți și o casă a voastră.

- Da sir, face Ureche Ruptă.

Ne dăm jos. Când trecem de poiană, pun în funcție iar câmpul protector. Bineînțeles . după ce am zăvorât și intrarea. Ajungem și la casa piraților. Cei cinci de jos dispărură. intrăm în casă. Fiecare cu părerea lui. Chiorul și Picior Strâmb se urcară deja în paturi.

- Hai la bucătărie pirați. Nu vă este foame?

- Ba da sir. Nu am mâncat de o săptămână sir.

Ne ducem la bucătărie și le pregătesc niște friptură de căprioară. Le dau și pâine. Iar pe masă o cană mare de vin. Pirații fac ochii mari la cană. Se așezară cu toții la masă. După ce mâncăm Dulău Roșcat se sculă și mă întrebă:

- Ia spune puișor, cum de ai vrut să ne faci acest serviciu absolut gratuit din partea dumitale?

- Păi nu v-am spus, în cinstea revederii noastre. Chiar dacă nu vă aduceți aminte de mine, însemnă că încă nu a venit timpul.

- Păi în cinstea căpitanului, face Picior Strâmb. De trei ura.

- Ura! Ura! Ura! fac pirații în cor.

La început Dulău Roșcat a crezut că pentru el era urarea, dar după câteva minute îți dădu seama, că nu pentru el a fost, ci pentru mine. Se supără grozav?

- Ce? Trădătorilor! Nu mă mai recunoașteți de căpitan? O să vă sparg țestele, ca să vă aduc aminte că încă mai pot sparge niște țeste.

- Liniștește-te Dulău Roșcat, Oamenii matale se bucură că le-am dat mâncare și aur. Matale nu te bucuri?

Până la urmă Dulău Roșcat lăsă de la el, totuși uitându-se urât la ei.

- Ei acum toate fiind spuse, vreau să vă anunț că îmi datorați ascultare și supunere. Matale ești tot căpitanul lor. Dar eu sunt căpitanul peste voi toți. Așa că îmi datorați supunere.

- Și ce o să facem aici pe această insulă?

- Nimic. O să muncim ca să și trăim. Iar printre picături mai facem câte o excursie spre larg, în căutare de alte comori.

- Și ce o să mâncăm sir? Adică căpitane se corectă Dinte de Pisică.

Această remarcă îl făcu pe Dulău Roșcat să se înroșească, el fiind deja roșu, iar acu era și mai tare.

- O să creștem animale și păsări.

- Ce? Noi nu am făcut în viața noastră așa ceva. Noi întotdeauna am mâncat de la alții sir.

- Ei, o să vă obișnuiți și cu munca. Bun astea fiind zise o să mă retrag și să vă las să chibzuiți cum e mai bine pentru voi. La revedere! Pe mâine pirați!

 

 

 

17.

 

Dis de dimineață, mă scol oarecum bine. Nu-mi erau boii acasă. Mă gândeam să nu vă mai scriu nimic despre ei, dar nici să scap așa de simplu, nu-mi era acu la îndemână. Parcă îmi părea rău, că m-am pricopsit iar cu cei cinci pirați. Am adus atâția pirați aici, vreo 35 înainte, iar acu 30, plus de patru ori pe cei cinci. O mulțime de pirați. Și asta din pricina aparatului mea, sau poate a insulei...Nu că îi iubeam așa de mult, dar parcă și singur pe o așa insulă, era peste poate. Mă plictiseam aici. Doar cântecul păsărilor, cu ce mă mai luam. Vorba vine cântec. Dar ele ”vorbesc” în legea lor. Au și ele atâtea probleme. De ex. ”Ce mai mâncăm azi? sau ”hai să ne jucăm de-a prinselea” sau ”Stai nu fugi, că tot te prins”, sau hai vino mai repede la cuib, că îmi plâng copilașii de foame. Azi e rândul tău, să-i hrănești”...Ei, și multe alte conversații. Dacă am avea un aparat de ”tradus” ce vorbesc ele... Da asta încă nu s-a făcut. Aș încerca cu aparatul meu, dar... parcă nu sunt curios, să aud că păsările mă înjură. Că precis nici lor nu le plac de ochii noștri. Dar în general suntem acceptați. Vrând nevrând. Ce plictiseală. Îmi fac rost de un fotoliu și o masă plină cu prăjituri și înghețată. Se anunța o zi toridă. Cred că o să fie 40 de grade la umbră. Mă apuc în liniște de gustat prăjiturile. Când mă satur de ele, trec la înghețată. Era cam rece... O mai las să se topească. Deodată apare în preajma mea o căprioară. Venea fugind de undeva. Când a dat cu ochii de mine, se opri o clipă, parcă calculându-și șansele. Nu mai știa ce să facă. Cred că o fugărise cineva. Și nu am așteptat mult. Din pădure apare doi pirați care fugăreau căprioara.

- Ei, da ce faceți, ați trecut pe carne. Vreți mereu friptură?

- Păi ce să facem și noi. Am pus o capcană, dar a scăpat. Nu vreți să ne-o faceți cadou la masă?

Nu prea eram de acord. Dar Dinte de Pisică insistă. Cum căprioara parcă mă ruga să o scap de cei doi, mă ridic și îmi fac drum spre direcția ei. Aceasta speriată, trece pe lângă mine și dispare în desiș.

- Bravo căpitane. Ai speriat cina noastră.

- Navă!

Și îmi fac de treabă la aparat. Curând apare din senin o căprioară făcută friptură.

- Frumos flecușteț aveți. Nu ni-l împrumutași și nouă?

- La ce să vă folosească? Este făcut ca să răspundă numai la amprenta ADN a mea. Vouă nu vă este de nici un folos. Dacă vreți ceva nu aveți decât să cereți. Uite aveți friptura, puteți să o duceți și la ceilalți pirați. Ureche ruptă se duce la friptură și o înhață. Apoi fără a mai sta pe gânduri o taie spre sediul lor. Dinte de Pisică nu pare a se grăbi.

- Nu îți este foame, după cum văd eu.

- Ba da, dar voiam să vă spun ceva. Noi ne-am mai întâlnit de trei ori până acum Nu le-am spus nimic noilor mei prieteni. Eu sunt tot eu din grupa lor dar din timpuri diferite. Și eu și dvs, ați trecut prin diverse timpuri. Asta că știu totul ce ați făcut înainte. Și tura trecută la fel, când i-ați prins și pe ceilalți pirați și le-ați furat comoara și a lor și de pe acea insulă.

- Și de când ți-ai păstrat statutul de pirat vechi?

- Păi nu știu, parcă de vreo trei sau patru ori. Nu le-am spus nimic la pirați. Ceea ce nu știu. Unde umblă dublura mea? Nu aș vrea ca să apară și să mă dea de gol.

- Cred că în privința asta poți sta liniștiți. Dacă nu a apărut până acu, nu cred că o să mai apară. Mă gândesc să nu te fi teleporta și pe tine în lumea mea, odată cu prietenii mei Fane și Mimi.

- Și asta se poate căpitane.

- Iar eu mă întreb unde au dispărut generația voastră , a ta, de pirați. Unde sunt cei patru, primii care ași sosit pe această insulă?

- Păi cred că v-ați răspuns singur la întrebare, căpitane. Cred că și ei sunt în lumea dvs, căpitane. De câte ori ați apelat la o schimbare, au dispărut și oamenii de atunci.

- Și ce? Ai vrea să vină cei patru de dinainte? Ce ăștia nu sunt la fel? Doar că ei nu mai au și alte amintiri din trecut, sau viitor. Iar ca să merg în lumea mea și să-i caut și să-i trimit din nou aici, este peste poate. Câți de alde Dulău Roșcat or fi? Sau chiar voi.

Oricum la felul cum puneți voi problema, nu cred că ați rezista în lumea mea. Voi nu știți să munciți, numai să furați, să tâlhăriți, să omorâți... Cred că deja ei sunt la închisoare. Iar dacă au dispărut și cu AK-urile, cu atât mai mult și rău pentru ei. Iar aresta numai pentru posesia de arme. Ar zice că vreți să faceți atentate. Nu cred că mai e nevoie să ne răcim gura cu ei, sau despre ei. Rămânem la ce este aici.

- Da știți, dacă vreodată o să plecați de aici, s-ar putea să ne luați iar în cârcă cu dvs.

- Poate, dar acum că sunt avizat, aș face ceva, ca să nu ne mai întâlnim niciodată. Aș întoarce timpul înapoi, la ziua când am venit aici cu prietenii mei. Iar când v-aș vedea. O să dispărem imediat. Numai cine pune piciorul pe această insulă, blestemată, aș putea spune, este legat de ea. Așa că soluții de despărțire aș avea. Eu aș propune, să vă aduc cele cinci lăzi din peștera comorii și să vă urcați pe corabia voastră și pe aici vii drumul. După care oi pleca și eu acasă sau poate la mândra mea de pe insula piraților, fata Myra... Poate îi este și ei dor de mine...

- Știu ce să zic? Aș vrea să vorbim și cu toți pirații. Să vedem ei ce zic.

- De noi era vorba Dinte de Pisică? Noi suntem aici. V-am ascultat conversația voastră. Mai ales cea cu restituirea prăzii și plecarea noastră. Problema e că noi chiar dacă o să plecăm de aici, noi tot cu prădat, jefuit, și omorât o să ne petrecem timpul. Ne dați armele dvs, submarinul, ți mâncare pentru o lună de zile, băutură... și gata! Pa! Sau poate ne luați în lumea dvs, căpitane.

- Păi ce să faceți cu submarinul pirați? De abia ați prins cheag la unele comenzi. Dar situațiile pe mare sau ocean, pot fi mereu neprevăzute. O să vă confruntați cu diverse furtuni, vă pot ataca, mamifere marine uriașe, caracatițe etc. Ca să nu mai zic și de alte ambarcațiuni mai moderne. Că timpul a trecut Dulău Roșcat. Tehnica a avansat mult. Noi avem avioane supersonice, rachete balistice și nucleare, cu care putem omorî populația de 100 de ori...Bașca că sunt țări care se confruntă, pentru a câștiga alte teritorii, de parcă și le-ar lua cu ei în mormânt. Tot în doi metri de pământ ajunge fiecare la vremea lui. Plus că mai este și tehnica de navigație fluvială, aparate de bruiat comunicațiile, de depistat orice ambarcațiune, radare...etc. Voi nu sunteți obișnuiți cu secolul vitezei. La noi asemenea atacuri sunt mai rare. Ce să faceți la noi? O să vă prindă sau să vă închidă pe viață. Și nu cred că e o mare plăcere să ajungeți la pușcărie. Dacă o să ajungeți și acolo.

- Deci căpitane, ne refuzați doleanțele, face Dulău Roșcat.

- Nu vă refuz, dar v-am prezentat adevărul. Să știți ceva așteaptă în lumea noastră.

- Păi atunci rămânem aici, în lumea noastră, dar cu condițiile de mai sus.

- Păi și eu? De unde mai i-au alt submarin? Că aparatul nu dă de cât o dată același lucru. Și nu vă ajunge zece lăzi? Uite îți mai dau eu de la mine o ladă, cu diamantele dvs, pe care le-ați capturat în luptele de luna asta aici pe insulă, când eram de două ori împreună. Dar știu că nu vă aduceți aminte, de acele zile, că încă nu a venit clipa aia. Asta așa că sunteți căpitan și neam înțeles așa de bine.

- Știu și eu, se gândi Dulău Roșcat. Pot să văd și eu lada aceia?

- Da Dulău Roșcat.

Și îmi fac de lucru al aparat și îi aduc lada buclucașă din arsenalul meu. Apare pe masă. Dulău Roșcat veni la masă, deschide capacul și se uită cu ochii plini de dorință la vederea nestematelor.

- Să înțeleg Căpitane, că asta era lada mea, încă de la început, iar dvs, ați pus stăpânire pe ea.

- Da căpitane, am salvat-o din peșteră, cu gândul, că dacă o să ne mai întâlnim, o s-o dau dvs. Dacă era să o i-au eu, eram plecat cu ea demult, sau nu vă spuneam nimic și vă dădeam o altă ladă la întâmplare.

- Ei ce spuneți pirați? Plecăm iar pe ocean și mări, să ne mai mărim arsenalul?

- Sigur pe mare! strigară toți pirații la unison.

- Bine dar cu submarinul nu e o idee bună. O să dați de bănuit. O să scufundați, o corabie, două, trei, 10 ... 50, dar o să se însemne lumea și o să vă vâneze. Și mai este și problema muniției. Un submarin nu poate avea torpile la infinit. Tot se vor termina o dată și o dată. Bine dacă credeți că e mai bine pentru voi... Bine o să vi-l dau. Iar eu văd ce fac, cum ajung pe cealaltă insulă. Pirații s-au îmbrățișat de bucurie. Erau în culmea entuziasmului. Îi îndrum spre locul unde parcasem atât submarinul cât și Iahtul meu. Pirații coboară jos în submarin, dar nu înainte de a le face plinul, cu muniția maximă care ar încăpea în submarin, conserve și pesmeți, un butoi de 20 de litrii cu rom. De asemenea le-am dat și cele zece + una lăzi, cu comoara. După care fiecare și-a luat rămas bun.

- Rămâi cu bine căpitane. Poate vreodată o să ne mai întâlnim, cine știe?

- Rămâneți cu bine pirați.

Văd că fac manevre de a ieși din golf. Apoi se înscriu pe cărarea oceanului. În scurt timp se cufundă, lăsând numai periscpul în apă. Și așa a luat sfârșit marea aventură a piraților. Mai rămânea problema mea. Nu știam ce să fac? Să mă întorc acasă, sau să mă duc pe cealaltă insulă la Myra. La urma urmei, și în lumea mea sunt destule fete, poate chiar mai drăguțe decât Myra. Urc sus. Îmi scot toate lăzile din perete. Erau foarte multe. Peste 50. Și mai era și lada lui Dulău Roșcat, plină cu diamante. Făcusem eu selecția și am ales din toate lăzile tot ce era mai mare și mai colorat, făcându-mi o singură ladă. Mă bătea gândul să i-au nu mai lada cu diamante, urmând să mai fac câte o vizită , două, să mai car și alte lăzi. Dar era un risc, dacă dispărea iar toate comorile? Ca să i-au totul era peste poate. Nu aveam nici un mijloc de locomoție, și aș fi dat loc la bănuieli, ca să apar deodată cu asemenea cantitate de bagaje, mai ales că toate erau destul de grele. Nu puteam să car nici o ladă, darămite 50. Stăteam și mă gândeam. Ca să le trimit pe rând, dacă era mama acasă și s-ar fi speriat și ar fi anunțat autoritățile? Și apoi cum aș justifica eu atâtea lăzi cu comori? Cine m-ar crede? Să presupunem că le-aș trimite noaptea la 2 sau 3. Era mai puțin probabil ca mama să fie trează. Scriu un bilet, că sunt bine sănătos și îl lipesc pe lada cu diamante sortate. De asemenea spun că vin și eu. Iar celelalte lăzi le teleportez pe toate în peștera piraților. Era un plan bun. Dacă vreodată mai veneam aici mă duceam direct acolo și mă autoserveam. Scot aparatele și cel nou și cel vechi. Scriu codul și trimit prima dată numai lada. Ce o fi o fi, îmi zic eu. După alte cinci minute mă teleportez și eu acasă. Când ajung acasă, eram în dormitor la mine. Cum era întuneric mă lovesc de ceva. Aprind lanterna și văd că era lada mea cu giuvaeruri. Fac altă comandă și transfer și lada în firida mea secretă. De acu gata. Sper să îmi ajungă comorile pe care le am. Poate apuc și pensia. Cine știe? Mai trebuie să-mi găsesc un serviciu, unde să nu trag din greu, așa de ochii lumii, și o fată, pe potriva mea. Nici înaltă, nici grasă, nici slabă, nici frumoasă și nici urâtă. Ei, dar pretențios mai sunt. Nu? Aș mai fi putut continua și cu alte întâmplări, cu cei cinci pirați, dar...prea mult strică.

 

 

SFÂRȘIT!

 

Cei 8 de pe insulă.

EPILOG

Mă uitam la titlu. Am făcut și eu ca poezia: ” Plecata-m nouă din Vaslui și cu sergentul zece. Și zău nu-i era nimănui în piept inima rece”...Eram dator și cu ăsta. Da păi când am ajuns acasă, cum era două noaptea, m-am culcat. În toată casa era liniște. Nici la bucătărie nu se auzea nimic. Mă culc. Încerc să adorm. Dar parcă puteam. Mă luau tot felul de gânduri. Pe deoparte mă gândeam la prietenii mei, Fane și Mimi, dacă au ajuns bine, pe de alată parte mă gândeam la pirații mei, pe care i-am dotat cu arme și vas modern...Cum au să se descurce ei de acum încolo. Dar asta e. Ei m-au rugat categoric să le dau tot ce aveam mai bun. Îmi părea rău de vas. De Iahtul meu. Cine o să ajungă din greșeală acolo, dar stai că câmpul protector nu l=am ridicat. Am uitat de el. Oricum o să țină până se termină curentul din baterii. După aia...Ce o fi...Îmi trece prin cap să sun la prietenii mei, dar uitându-mă la ceas, parcă nu-mi venea sa-i scol cu noaptea în cap. O-i suna mâine, să văd ce și cum. Oare mama e acasă, doarme, sau e plecată? Dar nici curios așa de tare nu eram. Era bine în pat. Mă mai gândesc la una la alta, și se face ora patru. Mă gândesc la comoară. Oare ce o să fac cu ea? Cum am să scot eu pe piață mulțimea de nestemate, aur, bani si perle. Trebuie să caut cu grijă. Mă gândeam , dacă i-ași pune la o bancă , într-o cutie de valori. M-aș duce la o săptămână, și aș pune la seif câte o pungă de un leu, plină cu de toate. Ar fi o treabă. Dar mai bine i-aș transforma în bani. La o casă de schimb valutar, să încerc. Poate prima dată o să reușesc, dar după aia?...O să devină suspicios. Mă gândeam să caut niște oameni de afacere, care nu pun întrebări. Sau poate cu niște bișnițari, eventual Rommi. Da, dar ăștia m-ar faulta, și nu mi-ar plăti la adevărata valoare. Ar trișa, m-ar păcăli. Uite domnule. Dacă ești sărac te gândești că vrei bani. Iar când îi ai, te năpădesc grijile. Ori să nu ții fure, ori mai știu eu ce...Vreun cutremur, și îi îngroapă... Vorba la unu: ”Păi Marine, eu nu joc la loto. Decât să le duc grija la bani, mai bine le duc doru”. Da din punctul lui de vedere avea perfectă dreptate, dar din al meu... Mă uit la ceas iar. A mai trecut o oră. Cu ce să-mi mai umplu timpul până la ziuă? Mă gândesc la Myra. Oare ce o fi făcând? Tot singură era, sau a înviat iar logodnicul de Stoolu. Dar dacă am plecat de acolo, e clar. A înviat precis. Deci o vizită de a mea, făcută acolo, nu cred că o să fie prea binevenită. În fine apare prima geană de lumină. Mă dau jos și merg la baie. Aprind lumina din hol și intru. Apoi ies afară. În casă tot liniște. Mă duc la dormitorul mamei. Deschid ușa încet. Arunc o privire spre pat. Dar patul era făcut pentru sculat. Deci nu era nimeni în el. Mă duc la bucătărie. Mă uit prin dulapuri și caut cafea. Găsesc o juma d pungă. Caut și zahărul și sticluța de Esență de Rom. Îmi pregătesc cafeaua. Pui o linguriță de zahăr. O fierb. Cu gândurile aiurea era să ș o scăp în foc. O dau deoparte și pun esența de rom, câteva picături. O gust. Ieșise numai bună. O pun într-o ceașcă măricică. Cred că avea 200g. O mai las să se răcească. Între timp caut prin frigider. Dar frigiderul era gol pușcă. Nu era nici mâncare, nimic. Nu-i nimic la ziuă umplu eu iar frigiderul. Și mai fac și două feluri de mâncare și desert ceva. În fine se mai răcește cafeaua. Încep să o sorb cu înghițituri mici și dese. Până în final când am dat de fundul ceștii. Acum mă uit la ceas era șapte. Oare să-i sun, sau îi las să mai doarmă? Mă învârt prin casă. casă și nu știu ce să mai fac? Oare unde o fi mama? Nu prea avea obiceiul să doarmă prin vecini, dar știu eu...O fi la țară? Mă duc iar la baie și fac înviorarea de dimineață, în lipsă de altceva, așa ca să mai treacă timpul. Văd că este apă caldă. Ce ar fi să fac o baie. Mă dezbrac și întru în cadă. Potrivesc apa din mers. Mă bălăcesc în cadă cam o oră. Mă ridic și mă îmbrac cu alte lucruri. Pe cele de dinainte le-am aruncat în mașina de spălat. O să le găsească mama acolo. Ies în final și din baie. Mă duc în sufragerie. Ridic telefonul și prima dată îl sun pe Fane. Sună...Sună...Sună... Îl mai las oleacă și închid. Poate nu e acasă. Încerc să caut numărul lui Mimi. Dau de el. O sun și pe ea. Aștept cu răbdare. Într-un final cineva ridică receptorul:

- Alo? Cine e la telefon?

După voce nu era mimi. Cred că era măsa.

- Bună dimineața, fac eu aș dori să vorbesc cu Mimi.

- Da cine e la telefon? Aici nu e nici o Mimi.

Și îmi trântește telefonul în nas. Am început bine ziua, Nu am ce spune. Mai sun odată pe Fane, dar nu răspunde nimeni. În lipsă de ocupație, scot aparatul primul, cu care mi-am petrecut vacanța pe insulă. Mă gândesc să se umple frigiderul cu de toate, iar pe aragaz, să troneze două oale cu mâncare. Ba mai fac și o plăcintă de mere la cuptor. Fac rost și de niște pâine. Nu prea eram băutor, dar cu pirații mei am mai făcut oleacă de antrenament. Umplu cămara cu sticle de vin, bere o sticlă de coniac și două sticle de jumate cu lichior de cacao și caise. Acestea fiind zise aveam de acu o săptămână mâncare. Mă mai duc prin sufragerie. Văd tv-ul. Îi dau drumul. Tocmai atunci dădea o știre, precum cinci oameni au fost reținuți de poliție. Nu spunea motivul arestării. Doar că vagabondau pe străzi și i-au prins că furau diverse fructe și alte portofele cu bani de la trecători. Apoi arată pozele lor. Să cad jos când îi văd pe cei cinci pirați ai mei. Apoi trece la alte știri mai puțin importante pentru mine. Dau pe alt canal și văd un film. Nu mi se părea interesant. Deodată sună soneria. Mă ridic speriat și mă precipit la ușă. Deschid ușa și în cadrul ei apare Mimi.

- Mimi, ce faci? Abia am sunat la tine. Mi-a răspuns cred că mama ta.

- Nu era mama. Eu nu mai am mamă. Ești un nesuferit Marinel. M-ai dus pe acea insulă blestemată, am suferit acolo, apoi m-ai luat și cică m-ai adus înapoi. Dar nu mai am casă , adresă, și nici părinți. Ei nu mai sunt. Sau nu mai locuiesc acum la vechea adresă, zice ea plângând.

O las să se liniștească. Vestea asta mă puse pe gânduri. Cum oare poate fi așa ceva posibil? Doar am calculat bine codurile. Ce s-o fi întâmplat cu aparatul? A început să dea erori deja? Când se mai liniștește încerc să o mângâi, să o îmbărbătez. Dar ea se pornește iar într-un plâns continuu. Nu știam ce să mai fac ca s-o împac. Mă duc la bucătărie și mai găsesc niște cafea în ibric. Se răcise. Dar nu era bai. O torn în altă ceașcă și intru cu ea în sufragerie. O pun pe măsuța din centrul camerei.

- Uite, ți-am făcut o cafea zic eu, la nimereală în lipsă de altceva.

- Ce mă fac eu acu? Unde să mă duc? Nu mai am rude, numai am pe nimeni.

- Mă ai pe mine, zic eu la oha. Mai mult contam pe surpriza vorbelor mele.

Văd că se oprește din plâns și suspină. Cum eu mă așez lângă ea, ea pune capul pe pieptul meu și mă cuprinde în brațe. Fapt ne mai întâlnit la ea până acu. Dar poate durerea ei căuta o alinare.

- Pe Fane .. l-ai mai întâlnit?

- Nu! De șapte zile te tot caut. Nu a răspuns nimeni la tine.

- Păi nu am fost acasă. Am venit astă noapte. Am scăpat de pirați, i-am trimis la plimbare și am venit acasă, un pic mai bogat. Tu ce ai făcut cu comoara pe care ți-am dat-o? Nu ai găsit pe cineva ca să o transformi în bani.

- Ba da, zice ea.i se pornește iar să plângă. Am fost la cineva, iar acesta m-a lăsat lefteră. M-a furat. Nici la poliție nu aveam curaj să mă duc.

- Bine lasă, că vom găsi noi o soluție. Dac vrei poți rămâne definitiv la mine. Uite am mâncare, ... de toate. Am și plăcintă, îmi amintesc eu.

- De care e?

- De mere. Bine, vreau o bucățică.

- Auzi dar poate îți este foame. Să mâncăm întâi ceva

Și fără a mai aștepta încuviințarea ei, o împing spre bucătărie. O pun la masă și scot din frigider câteva preparate. Mă duc la cămară și scot o sticlă de lichior. Mai scot două păhărele și le umplu. Le pun în fața ei. Apoi zic:

- Ei să ne fie de bine și să fie într-un ceas bun! Și-l dau pe gât.

La fel face și ea. Apoi ne apucăm de aperitive. Într-un final trecem și pe mâncare. Și felul unu și felul doi.

- Dar unde ai stat atâtea zile? Ce ai mâncat?

- Am fost la o cantină în oraș, o cantină cică a săracilor. M-am băgat și eu cu ei.

- Și de dormit? Unde ai dormit?

- Am găsit pe cineva, care a acceptat în schimbul bijuteriilor, să-mi închirieze o cameră. Cred că de la asta mi se trage. Respectivul a vorbit cu cineva și asta a fost. M-am trezit pe drumuri iar. Noroc că te-am găsit acasă, că altfel nu știu ce aș fi făcut.

- Bine Mimi. Eu zic, dacă vrei și nu te superi, să rămâi la mine. Poate ne împrietenim mai bine... Tu o să faci mâncare... piața... copii...

- Chiar vrei? O ce bine. În sfârșit mi-a zâmbit norocul și la mine.

Și se aruncă în brațele mele. Eu încercai să o mângâi, iar ea a luat aceasta, ca o dorință nebună. M-a cuprins în brațe și nu îmi mai dădea drumul. S-a lăsat și cu sărutări, cu de toate. La un moment dat, eram fericiți și eu, dar și ea. Mai ales ea.

Și uite așa mi-am găsit perechea. Oare dacă nu o duceam acolo pe insulă, ar fi fost altă treabă? Nu se știe. Totuși lipsa lui Fane, poate spune multe. Oare nu cumva și pe el l-am trimis în alt timp? Nu știu cum aș mai putea da de el. Îmi este imposibil ca să-l caut.

 

 

PROLOG sau Continuied...

Partea a 18-a

Nici nu mai știu cum să numesc această acțiune. Știu că înseamnă, o prezentare introductivă. Poate nu o mai scriam, dar gândul că l-am pierdut pe Fane, pe undeva pe culoarele timpului, nu-mi dă pace. Viața mergea bine cu Mimi, numai că nici mama nu a mai dat pe acasă. Oare și ea străbate pe undeva culoarele timpului. Dar care timp? Greu de aflat. Când s-a petrecut această acțiune, de despărțire? Oare nu tot cu aparatul am ajuns pe insulă, și oare nu cu el ar trebui să termin? De pirați de la sfârșit pare-se că am scăpat de ei definitiv. Că i-a arestat poliția. Dar chiar s-a întâmplat acest lucru? Nu poți avea bază în cele știri de doi lei de la TV. Ca să fac o întrebare la poliție privind soarta lor...Cred că ar fi cea mai mare prostie. Le-aș ține și eu de urât, Ce te joci cu poliția? Ei atâta așteaptă. Motive. Nu trebuie să găsesc o altă soluție. Să mă teleportez în celula lor noaptea și să-i scot de acolo...Dar unde or fi? De fapt prioritatea mea era Fane și mama... Ei? Să mai aștepte... da, trebuie să vedem ce e de făcut cu Fane. Poate dacă reușesc să-l aduc pe Fane, se rezolvă problema de la sine și cu mama. Dar cum? Mă tot întrebam într-una, plimbându-mă prin casă.

- Ce ai? Mă întreabă Mimi, când mă vede așa de agitat.

- Păi am o problemă. Unde a dispărut Fane? Și cum îl aduc înapoi? Ca să nu mai spun de mama. Uite a trecut o săptămână și mama nu a apărut. Oare unde o fi?

- Nu o fi plecat pe undeva, în excursie? Sau la țară?

- Ce excursie? Ce țară? Mama și excursia. Iar țară nu are. Tata era țăran, dar s-a mutat...puțin mai jos de cota zero. La -2m.

- Păi atunci? Nu știu cum aș putea să te ajut?

- Fă-mi repede o cafea. Poate îmi vine vreo idee.

- Bine mă duc la bucătărie să ți-o pregătesc.

Mimi a plecat, dar gândurile mele nu. Scot laptopul , adică aparatul, sub această formă. Era mai practic așa. Încerc să mă uit la datele, codurile și alte explicații. Poate oi găsi printre rânduri ceea ce nu văd acu. Mă gândeam și mă frământam. Se deschide ușa și apare Mimi cu cafelele. Le pune pe măsuță. Eu mă reped la ea.

- Eiii! Ușor că e fierbinte. Abia am dat-o jos de pe foc.

- Bine stai așa că o răcesc eu acu.

Îmi pun dorința în gând și tastez codul. Mă uit la cafea. Nu mai ieșeau aburi din ceașcă. Mă apropii de măsuță. Încep să o sorb. Mimi în lipsă de altceva, îmi ține companie la capitolul sorbituri. După vreo zece sorbituri, Mimi deja termină ceașca. Dar eu mai aveam. Eu cred că a trebuit să fac vreo 20 de sorbituri, ca să o termin. În fine o dau gata. Mimi strânge ceștile și dispare cu ele în bucătărie. Iar eu rămân cu privirea pe pereți. Oare ce dată era atunci, când am plecat cu Mimi și Fane? Da, dar chiar dacă știu data, acum nu e Fane, ca să plecăm tus trei în același timp. Offf, Grea problemă. Dar data, când am făcut aparatul? Țin minte ca și acum, ziua când lucram la aparat, și mama a intrat în cameră, ca să-mi facă morală, că am făcut dezordine. Și când aveam de gând să mă apuc de ordine. Da , asta e. Trebuie să aflu ziua , data și ora când am plecat spre insulă. Ba nu ...adică nu, nu trebuie să mai pun în discuție insula, dacă Fane nu e aici. Da ziua cu mama. Asta e. Oare ce dată a fost? Mă uit la memoria datelor. Încerc să aflu prima comandă, dată aparatului. Văd un cod. Hai să-l încerc. Ce o fi, o fi! Mimi tocmai intra în sufragerie. Se așază pe divan. Iar eu tocmai tastez codul Primul cod. După ce apăs enter. În dorința mea de a testa aparatul, am spus aparatului să facă curat, în casă: Să facă patul, să măture, să spele și vasele. Ceea ce s-a și împlinit. Eram fericit. După aia a sunat soneria și a venit Mimi. După aia m-am lăudat lui Mimi, că am devenit un vrăjitor, unu modern, ea nu m-a crezut. I-am spus, da un vrăjitor care e în stare să rezolve niște exerciții la matematică. Bineînțeles că ea a vrut să se convingă. Până a ajuns ea în dormitor, eu am avut timp ca să scriu temele corect. Se întoarce, nu prea convinsă.

- Dacă te-a ajutat cineva, asta nu înseamnă că ești vrăjitor.

Dar a sunat iar soneria și a venit și Fane. Iar Mimi din dorința de a mă prinde, născocea tot ce era mai greu. Așa că zice să-l prefac pe Fane negru. Iar dorința ei s-a realizat. Ce bucurie era pe Fane atunci... da deci e codul al treilea. Acum o să mă mut în acea zi.

- Mimi atenție, o să mergem în ziua când a venit tu la mine, Fane încă nu a apărut, iar tu ai vrut să-ți fac o furtună de zăpadă. Tastez codul din nou și...

În sufragerie se produce ceva de nedescris. O vijelie puternică și rafale de zăpadă se abătu în sufragerie. Din cauza vântului nici nu o mai auzeam. De departe aud rugămintea ei.

- Ajunge Marinel. Ajunge!

Am oprit vijelia, care să vă spun drept nici mie nu-mi plăcea.

- Ei te-ai convins?

- Cum faci șmecheria asta cu zăpada?

- Nu e nici o șmecherie... E știință pură.

Deodată sună soneria.

- Cred că e Fane. Dacă vrei să te cred, fă-l pe Fane negru. Ce i-o fi venit să-l facă pe Fane negru, nu știu. Dar probabil ca să mă încerce, născocea tot ce ar fi mai greu, doar, doar m-o prinde cu minciuna. Tastez dorința și apare codul. Apăs enter... și Fane intră în sufragerie perfect negru. Numai dinții de un alb imaculat sclipeau. Bineînțeles că ne-am holbat câteva minute amândoi, eu cu Mimi, privind starea lui Fane.Bineînțeles că văzându-se studiat, Fane a ripostat:

- Ce aveți fraților. Ce vă uitași așa la mine.

- Uită-te și tu la tine, zice Mimi, arătând în direcția oglinzii.

Fane se uită cu teamă în oglindă la început nu înțelege.

- Unde oare m-oi fi mâzgălit așa? Și scoase batista să se curețe.

- Nu-ți mai freca fața, că nu ajută la nimic. Nu mai ești Fane alb, ci Fane negru.

Și deodată Fane începe să sară în sus de bucurie și să țopăie.

- Gata fraților. Nici nu știți cât îmi doream să fiu negru. Lăsați-mă așa. Mâine o să crape colegii, când m-o vedea negru. dar nu care cumva să mai faci și pe altul negru, nu de alta , dar nu ar mai fi interesant. Tu ai făcut scamatoria asta Marinel?

Era atâta preocupat de el, că nici măcar nu a întrebat cum am făcut-o?

- Da de acu pot să fac orice.

- Adică... Păi vă pot lua cu mine undeva pe o insulă... unde nu a pus picior de om pe ea. Adică nu! Stați. Am ajuns unde am avut de gând. În acea zi, când ați venit prima dată la mine. Gata! Închidem prăvălia. Filmul s-a terminat.

- Ce să se termine?

A trebuit ca eu și Mimi să-l punem la curent cu toate episoadele noastre cu pirații, cu aventurile lor pe mare și ocean, cu prăzile și aducerea comorilor...Totul!

La început Fane era zăpăcit.

- Și de ce nu am merge și noi acolo cu ei?

- Pentru că tot fugind de pe insulă, când tu , când Mimi, când iar eu, am schimbat timpurile. Iar acum te-am pierdut și pe tine și pe mama. Ca să nu mai spun că erau la un moment dat două de-al de Mimi. Mimi1 și Mimi2. Acum ai înțeles. Deci dacă o să folosim iar aparatul să ne ducem pe insulă, nu o să mai putem veni împreună.

- Și m-am îmbogățit și eu cu ceva niscavai comori?

- Desigur! Toată lumea și-a luat partea. Numai că...Aventura ne-a despărțit. Vrei să continuăm aventurile? Nu cred că o să-ți placă întâlnirea cu Dulău Roșcat. Uite acum el era aprins de poliție împreună cu șleafta lui. Cei patru. Iar acum cu întoacerea ta, au revenit iar pe mare, și iar o să ne întâlnim cu ei...

- Nu Fane, nu vreau să mă mai întorc acolo. Nu ai de cât să te duci tu. Își aduci aminte că nu prea au fost bucuroși la început.

- Păi nu îmi aduc aminte de nimic. Nici de ei, dar nici de insulă. Și dacă plecăm numai noi doi...

- Nu nici nu poate fi vorba. Se v-or schimba radical datele problemei.

- Păi atunci nu mai plecăm nicăieri. Începuse să-mi placă aventurile astea. Tot suntem noi peste o săptămână în vacanța mare. Am avea timp berechet să ne și întoacem....

- Dacă Mimi nu vrea să meargă, zic eu că găsisem ideea salvatoare, de al astâmpăra pe Fane, Acțiune o să se schimbe. Acțiune la care nu sunt pregătit.

- Da ce, la prima acțiune erai pregătit?

- Nu! Dar acu o știu. Și ce să facem numai noi doi acolo? O să ne tăbăcească fundurile cei pirați.

- Păi acu dacă ai aparatul...Poți rezolva toate piedicile. Auzi Mimi. Am o propunere. Hai să merg și eu să văd acea insulă, iar când apar pirații o ștergem englezește, fără ca ei să știe de existența noastră. Ei? Ce zici.

Mă uit la Mimi. Nu prea era de acord. Dar îmi trece o bănuială. Mă duc în camera mea, unde aveam acea firidă. Iar în dosul ei mă aștepta comori. Mă uit la perete, dar nu mai găsesc nici urmă de firida. Deci totul s-a sfârșit cu revenirea lui Fane. Revin abătut în sufragerie.

- Ce ai? Ții s-a încat corăbiile?face Fane

- Nu mai am comoara, dobândită de pe insulă. Cu întoacerea ta la ziua venirii tale, au dispărut toate. Nici comorile date vouă nu mai sunt.

- Care comori? Nu mi-ai dat nimic.

- Nici eu nu-mi amintesc asta, zice Fane. Hai Marinel, te rog tare frumos. Du-ne înapoi pe insulă, ca să nu venim cu mâna goală.

- Nu aveți decât, să vă duceți voi, zice Mimi și se năpusti afară în hol și apoi afară în stradă.

- Deci o necunoscută a problemei a fost rezolvată. Haide Marinel pe insulă. Om vedea noi ce și cum.

- Barem dacă am nimeri, când am pus la adăpost comorile piraților în poiană. Măcar lada lui Dulău Roșcat, dacă am lua-o, tot e ceva. Nu e din drum. Atunci mâine o să mergem. Vii mâine dimineață pe la 8.

- Gata bătrâne. Pot veni și la 7, dacă vrei.

- Și dacă rămânem acolo definitiv, la asta te-ai gândit?

Îl văd că se oprește și se gândește intens. Se auzeau cum se mișca rotițile în capul lui. Mirosea deja a încins.

- Bine vedem noi. Dacă e ceva grav, plecăm imediat. Cred că putem nu ?

- Sigur!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

19.

 

 

Bine stai așa, să-mi i-au o geantă, chibrituri, o brichetă, două lanterne, două pistoale, un AK, și încărcătoare ptr. gloanțe, laptopul, baterii de rezervă, aaa! și un pachet cu gustări.

- După cum văd eu, tu nu ai de gând să ne întoarcem prea curând.

- Nu se știe niciodată.

- Da, și să ne facem amândoi puternici. Să nu ne doboară nici un pirat de pe insulă, dacă ar apărea. Gata! Cred că ajunge pentru început. Mai vedem noi acolo care e treaba.

- Da stai așa mai înainte spuneai că plecăm mâine dimineață.

- Și ce? Acum ce are?

- Bine cum spui tu.

- Ești gata?

- Da!

Îmi fac iar de lucru la aparat. tastez dorința și apare iar codul. De data asta îl notez, în caiet. După care îl și tastez. Ceva pârâi, se lăsă un întuneric, apoi apărură și globurile colorate. Deodată se lumină și auzirăm respirația oceanului. Cât priveai cu ochii era numai un ocean albastru spre verde. Cu cât te îndepărtai cu privirea acesta căpăta nuanțe albastre spre închis.

- Ia uite, palmieri, ananași, cocotieri...Face Fane. Am ajuns iar pe insula noastră?

- Se pare că da. O să verific asta acuși.

- Stai așa. Mai cade omul din copac, mai face o pauză si după aia se mai și ridică. Stai să facem o pauză și să mâncăm, dacă tot ai adus și pachetele alea.

- Bine cum vrei tu.

Și îmi mai face de lucru iar la aparat. Lui Fane nu-i venea să creadă, când apărură ca din pământ o masă rotundă cu trei scaune. Masă mai avea și prăjituri pe ea. Și diferite sticle cu tot felul de sucuri. Mă uit împrejur și fac că din stâncă să apară un izvor cu apă rece și cristalină.

- Gata! Hai la masă.

- Dar de ce ai comandat trei scaune? Noi suntem doi nu trei.

- Ei, acu mai faci și mofturi! Poate mă enervezi și plec și te las aici.

- Bine lasă-l aici ca rezervă, sau poate mai vine cineva la masă...

- Nu mai vine nimeni. Am greșit eu, uitasem că suntem doi. Am pus-o la socoteală și pe Mimi.

- Păi adu-o și pe ea.

- Vrei să nu mă mai pot spăla cu toată apa oceanului ăsta? Nu! Las-o acasă. Adică în timpul ei...

Ultimele vorbe, le-am rostit cu o oarecare nesiguranță. Da, timpul ei. Înseamnă că... înseamnă că... iar am decalat timpul cu al nostru de aici.

- Cred că am pierdut-o pe Mimi. Și de abia învățasem să ne cunoaștem mai bine...

- Mare scofală. Nu mai găsești o Mimi la întoarcere. Pentru tine nu e greu. Hai să mâncăm mai bine și apoi mai vedem noi.

Ne apucăm de frunzărit. Eu am trecut repede la prăjituri, nu că îmi plăceau în mod deosebit, ci și la faptului despre Mimi. Fane se luptă și cu pachetul meu. Apoi atacă și el prăjiturile. Vântul bătea ușor. O briză blândă ne mângâia șuvițele de păr. Păsările cântau într-una. Adică conversau. Cred că la adresa noastră. Ce or fi spus: ”Cine mai sunt și ăștia, și ce mai caută aici? În fine terminam capitolul masă. Dar Fane să se scoale pace.

- Hai acum ai mâncat, scoală-te odată să mergem.

- Stai așa! Știi treaba cu copacul...Stai să mă odihnesc și eu.

Hotărât lucru. Calmul lui Fane mă scotea din sărite. Fără să știe ce fac, îi cer aparatului să mă teleporteze în poiană, la peșteră. Mai mult ca să scap de el. Cred că Fane nici nu și-a dat seama că plecasem, că ațipise puțin. Mă trezesc la gura peșterii. Văd cu bucurie că intrarea e ferecată. Îmi zic: ”Mă urc sus, și i-au lada lui Dulău Roșcat”. Pun scara și ajung sus. Caut cifrurile. Le încerc pe rând. Unele nu se mai potriveau. Asta că le-am tot schimbat mereu. În sfârșit unu se potrivește. Deschid ușa și intru. Aprind lanterna. Lumina lanternei puse în evidență mulțimea strălucitoare a conținutului comorii. Caut lada din priviri. O găsesc. Îmi trece prin gând să o teleportez la masa mea unde probabil sforăia Fane al meu. Dar aud zgomot și glasuri afară. Sting lanterna și mă târăsc fără zgomot până aproape de intrare. Mă uit în jos. Și mă cuprinde spaima. Jos în poiană apăruseră cei cinci pirați. Auzeam cuvânt cu cuvânt tot ce vorbeau:

- Pirați! Aici, jur pe burta rechinului, că vom găsi aur.

- Dinte de Pisică, Picior Strâmb, ia faceți o percheziție.

- Dar căpitane, nu putem ajunge acolo fără scară.

Mă felicitam că mi-a trecut prin gând să le i-au scara. Trag ușa după mine. Aprind lanterna și tastez dorința. Apoi dispar cu tot cu ladă, înapoi la masa de pe dig. Nu–mi mai făceam probleme de cum o să ajungă pirații acolo. Ușa oricum era încuiată. Ajung la masă. Așa cum mă așteptam, Fane al meu dormea. Îl apuc de braț și îl scutur. Mormăie ceva nedeslușit. Mai îl trag odată. Mă uit peste ocean și văd o goaletă. Cred că e corabia piraților. Dar oare cum au apărut așa de repede. Cum de nu i-am văzut? Dar nu mai apuc să reflectez prea mult, când de nicăieri apărură doi pirați. Chiorul și Ureche Ruptă.

- Ia uite Chiorule, avem oaspeți pe această insulă.

- Puteam să jur că această insulă nu e locuită. Cine sunteți domnilor și ce căutați pe această insulă?

- Nu cred că v-ar ajuta asta cu ceva, răspund eu.

Dar chiorul vede lada și exclamă:

- Mii de draci...dacă în lada aia nu e aur.

- Păi vin-o și verifică, îl provoc eu.

Amândoi se reped cu ochii scânteind de poftă și febra aurului. Între timp glasurile piraților, îl deșteaptă pe Fane. Acesta văzând pericolul, se ridică iute de pe scaun. Unu din pirați îl luă în vizor pe Fane, iar al doilea pe mine. Dar nu ne-a fost teamă. Cel mai apropie de mine îl lovesc și o luă în zbor către pădurea din față. Dar aceiași traiectorie avu și cel de al doilea. Speriați, pirații fugiră care încotro prin pădure. Probabil ca să dea alarma la căpitan.

- Hai Fane! Avem lada, hai acasă.

- Așa de repede? Eu voiam și repriza a doua.

- Las-o! Mulțumește-te și cu prima.

Dar nu mai apuc să-i mai zic ceva lui Fane, că pirații alertați, sosiră la noi. Era toți cei cinci.

- Bună ziua domnule Boy, zise cu voce de bas Dulău Roșcat. Văd că aveți și domn negru...

- Și ce are? Te supără cu ceva? E prietenul meu.

- Sir, am cutreierat cu covata asta a mea, o jumate de lume, dar nu am văzut nicăieri ca un alb să fie prieten cu un negru.

- Ei, ai ajuns în cealaltă jumate de lume, unde toți oamenii sunt prieteni.

- Nu mi-aș fi putut închipui asta vreodată sir.

- Ce vânt te aduce aici Dulău Roșcat?

- Ooo! Tânărul gentlemen cunoaște numele meu.

- Da Dulău Roșcat. Am citit multe despre dumneata.

Auzindu-mă, piratul se umflă în pene.

- Am fost ferm convins, că numele meu va înfrunta veacurile.

- Le cunoașteți numele la toți? Eu cine sunt?

- Dinte de Pisică, apoi Picior Strâmb, Ureche ruptă...

- Și eu cine sunt?

- Chiorul! Spun despre acel pirat care avea o banderolă ce îi acoperea ochiul stâng.

- Haaa! Face chiorul. Era starea lui pe care o aborda indiferent de starea lui sufletească. Un mod de exprimare. Între timp cei patru pirați, șoșoteau cu Dulău Roșcat, arătând cu teamă spre direcția noastră. Ei cum vorbeau în șoaptă, cam tare, am auzit ce îi nedumerea. Poziția noastră aici.

- Domnule Boy, poate îmi spuneți și mie, ce căutați aici?

- Același motiv pentru care vă aflați și voi aici. Aurul!

- Dar observ, că deja ați găsit câte ceva aici, nu sir?

- Asta e prada noastră. Noi am mai fost aici pe această insulă și am muncit pentru ea, am omorât sute de alți pirați pentru ea.

- Și mai aveți ceva din aceste comori? întreabă Dulău Roșcat.

- Sigur căpitane. Dar este, așa cum v-am spus, prada noastră. O ducem acasă.

- Și nu-l iubiți pe bietul Dulău Roșcat, să-i dați și lui o parte din averea voastră?

- Nu știu căpitane ce să zic... Normal ar fi a noastră...

- Voi la muncă! Nu la întins mâna, se stropsește Fane la căpitan.

- Am impresia domnule boy, că negru ăsta afurisit, nu știe cum se vorbește cu oamenii albi.

- Ba știu, domnule boy. Și dacă vrei o luptă hai vino la mine că îți va trece pofta de comoară.

- Nu domnule black. Mi-au spus colegii mei de puterile voastre. De ce să ne certăm domnule? Dați o parte din comoară și la noi și plecăm în treaba noastră sir.

- Bine căpitane! Duceți-vă la peștera din poiană. O să vă urcați sus, cum vă veți pricepe mai bine. Acolo o să vă aștepte o comoară mare. O luați și pa! Noi o să ne ducem acasă între timp.

- Dar unde vă duceți, sir? Unde este casa voastră?

- Nu se pare că ești cam insistent? face Fane cu arțag. Dacă ați uitat bătaia, vă pot aduce aminte, zise Fane amenințător, făcând doi pași spre ei.

Ca răspuns pirații o luară la sănătoasa. Se auzeau cum trosneau tufișurile în goana lor. Fane se distră, râzând în urma lor.

- Bine hai! Ai reușit să-i pui pe fugă. Mergem?

- Și îi lași să fure comoara așa bine mersi, fără nici o luptă măcar. Nu ți se pare că le dai cam mult? Ție cine ți-ar da așa ceva degeaba?

- Bine, zic eu atunci hai acasă și îi lăsăm încolo pe acești pirați.

Între timp mai fac o cere, după care încă una. La ultima cerul iar se întunecă și se aprinseră iar luminile viu colorate în verde, roșu, galben și albastru. Ne trezim în sufragerie cu tot cu ladă. Fane fugii la ladă să o deschidă. Se chinuie oleacă. După un efort reuși. Fane făcu ochii mari. Lada era goală.

- Ce ladă ai adus aici?

- Lada căpitanului!

- Păi atunci de ce e goală?

- Nu știu de ce? Cred că nu ne este nouă să ne îmbogățim. De câte ori aducem în timpul nostru comoara, ea dispare.

- Păi atunci, trimite-mă iar pe mine acolo, ca să profit și eu de comoară. Ce? Doar nu este a lor. Le dai gratis o comoară la niște trântori și bețivi. Da-mi un AK, patru pistoale, putere și câteva instrumente, lanterne, chibrituri, și... pa!

- Și ce ai să faci acolo? Cum ai să te înțelegi cu ei. Măcar lasă-mă sa te schimb înapoi alb, cum erai la început.

- Bine, cum vrei tu.

- Uite ca să vezi ce prieten îți sunt, îți dau și aparatul că să faci acolo tot ce vrei tu. Numai să ai grijă, pe unde îl dosești, ca să nu care cumva să ți-l sperie cumva pirații.

- Nu avea grija asta. O să ne mai putem vedea?

- Nu cred. S-ar putea să fii pierdut acolo, în acel timp. ca să vezi. Eu am căutat să-l aduc înapoi în lumea noastră și el...

Îi îndeplinesc dorința. Fane dispăru din ochii mei. Apăru iar pe aceiași insulă. Câți-va pirați îl văzură. Dinte de Pisică strigă:

- S-a întors gentlemenul alb...

 

 

 

20.

- Da, și ce dacă m-am întors? Poate vă era dor de mine cumva?

M-am întors înapoi să mă îmbogățesc și eu, nu numai voi. Eu o să aleg câte o corabie și o s-o cucerim, ușurându-le încărcătura. Cu armele noi pe care o să vi le fac rost, vom cuceri toate corăbiile noi și vechi, precum și insulele din oceane. Apoi vom face câte o călătorie pe fundul oceanelor, ca să descoperim alte epave de mult apuse.

- Ura! strigară toți pirații. Chiar și Dulău Roșcat.

- Păi căpitane, parcă erai negru? observă Chiorul.

- Da ce contează culoarea pielii. Mă fac și albastru dacă vă place mai mult.

- Nu sir, adică căpitane, mai bine așa, zice și Ureche Ruptă.

- Păi de azi sunteți căpitanul nostru! zice și Dinte de Pisică.

- Trăiască căpitanul! De trei ura!

- Ura, ura, ura!

- Ei acestea fiind zise, hai să ne facem aici un bârlog. Niște case pentru fiecare. Cu de toate în ele. Să avem și alimente, carne, conserve, pâine și multe altele. Arme, instrumente de navigație, Niște tunuri mai moderne, armament așișderea. Ce mai, ultimul răcnet! Rachete cu bătaie mică, medie și mare. Mai vreau și ascultare. Accept și sfaturi, dar ultimul meu cuvânt o să fie mereu ultimul. Vreau și disciplină. Fără încăierări, certuri sau alte teme. Eu am să-mi fac un sediu, la fel ca al prietenului meu Marinel. Dotat cu tot ce mișcă. Camere de luat vederi, pe timp de zi și noapte, pe toată insula, câmpuri protectoare, pe maluri și în larg până la 200m, în așa fel încât nici musca să nu treacă, fără ca ei să nu știu.

- Da ceva de băut, căpitane, face Dulău Roșcat.

- Da, voi beți paremise rom. Ei de acu cu porția. După o treabă importantă, sau o cucerire, vă dau voie să beți. Dar până atunci nu. Cu porția de un sfert de kil pe zi.

- Vai, o să murim de sete căpitane. Măcar jumate pe zi... se rugă, Dinte de Pisică.

- Ba așa e. Are dreptate. Voi când beți, nu mai știți de voi. E bine câte o jumate pe zi, și numai după masă, aprobă și Dulău Roșcat.

- Bun deci ne-am înțeles. Să trecem la case.

Și Fane își făcu de lucru la aparat. Văzuse cum făceam eu și acum își punea planul în aplicare. Se ridică cinci case pentru pirați, iar mai departe în centrul insulei o casă mare cu un etaj, cu 4 camere, bucătărie, dormitor, sufragerie wc, și un pupitru de comandă, dotat cu de toate. Mulți senzori, de toate tipurile. Barometru etc. De la senzori de mișcare, până la cele climatice. Da, dar pentru toate astea aveam nevoie și de curent. Așa că a făcut rost și de el. Iluminatul locuințelor și a aparatului. Mai aveam lângă mine și un tun cu tragere lungă, cu sistem de ochire electronic, cu ghidare prin laser. Apoi altul pe care apoi l-am înlocuit cu un lansator de rachete. După aia le-am făcut rost și de un submarin, cu 20 de torpile la discreție. Mai aveam și mici batiscapuri, ce puteam să ne deplasăm în abis și să navigăm și sub apă. Avea și două reflectoare de putere, că lumina fundul oceanului ca ziua. Sisteme radar GSR, 2 bombardiere tip Learjet 75, rachete sonice, de diferite distanțe, pistoale CZ 75P -07, pistol C2 P-07, 09 de 9mm, pistol CZ Shadow tot de 9mm Luger, Remington 783 Syntetic cal: 308 Semiautomate CZ Scorpion Ev carabine cal 8v/19. De asemenea automate cu amortizor. Au avantajul că poți trage de departe, dacă are și lunetă, fără să fi văzut. De asemenea binocluri pe timp de zi și noapte, lunete de diferite tipuri, ce mai un întreg arsenal de arme. Toate astea erau închise la mine. Lor le-am dat pistoale și arme de tip Remington. Cu sau fără lunetă. Mai aveam și lansatoare de rachetă sonice, cu ghidaj cu laser. De asemenea nu au fost uitate și dronele, cu încărcături explozive comandate prin radio. Erau silențioase și se putea apropia de inamic fără a prinde de veste, explodând încărcătura, de diferite cantități. Submarinul l-am tras aproape de țărm, pe un canal ascuns. Mai aveam și un iaht, cu propulsie mixtă.

- Ei acum v-am dotat cu de toate, facem pregătire militară.

- Da așa pe stomacul gol, noi nu mâncăm căpitane?

- Da bine la masă toată lumea. După aia începem pregătirea.

I-am lăsat să mănânce, în timp ce eu, am mâncat la mine. Apoi am supravegheat insula. Am luat pe rând toate camerele, de pe întreg țărmul. Vedeam toate astea pe un monitor gigant, ce se putea împărți la nevoie în multe sectoare. De asemenea putea mări apropierea obiectului. După ce am montat și câmpul protector, am luat și eu o pauză.

După o săptămână pirații mei erau ca o echipă de comando. Mai greu se descurca Dulău Roșcat, și Dinte de Pisică, din cauza rotunjimii accentuate.

- Dulău Roșcat, de mâine la siluietă. La fel și Dinte de Pisică. Mănânci mai rar și mai puțin. Trebuie să faci 100 de flotări pe zi.

- 100 căpitane? Nu e cam mult pentru mine? Păi vreți să nu mai apuc pensia? se văită Dulău Roșcat.

- Fi fără grijă. Apucăm toți pensia, dacă nu trăim mult...dar pensia noastră o să fie răsplătită cu comorile ce le vom ridica și depozita aici. De asemenea în fiecare dimineață gimnastică de înviorare. Alergare liberă 1km, apoi din două în două zile câte 5Km. După înviorare vă spălați și apoi la masă. După care la instrucție, sau ce avem noi la ordinea de zi.

- Și când plecăm pe mări sau în oceane, căpitane?

- Cât de curând!

- Păi căpitane mai ușor cu noi, că atunci când o să trebuiască să luptăm, o să fim epuizați la zero. Cum o să mai facem față inamicului?

- Păi tocmai de aia, ca să faceți față inamicului. De aia se cheamă antrenament. Dacă credeți că nu puteți face față, îmi spuneți. Și vă las la vatră.

- Adică asta ce însemnând?

- Adică sunteți liber să plecați. Aduc pe alții în locul vostru urgent.

- Nu căpitane, se poate? Vom face față...

- Chiorule, tu ai să fii ochitorul tunului sau a sistemelor de ochire de la diferite arme. Fiecare își va avea rolul și meseria lui. Mâine facem antrenament și tactică și pe submarin. Acu că s-a făcut noapte, la culcare. Mâine la prima oră deșteptarea. O să pornesc de aici de la sediu alarma de sculare. În două minute afară la înviorare. Și așa mai departe. Asta o să dureze cam 3 luni. Atunci cred că veți fi pregătiți, pentru o confruntare armată.

Și așa au trecut trei luni de antrenament. Dulău Roșcat slăbise 10 kile, dar era fericit. Nici ceilalți pirați nu arătau mai grași. Chiar și Dinte de Pisică slăbise. El mereu se văita:

- Căpitane o să ajung de 50 de kile...

Peste alte săptămâni, am făcut prima ieșire în apele teritoriale ale oceanelor. Am făcut rost și de echipament de scufundare, cu butelii de oxigen.

Încă un prag pentru pirați. Am luat mâncare la noi pentru o lună. Apoi am plecat în expediție, să furăm comorile ascunse sau abandonate de pe fundul oceanelor. Și nu erau puține.

Într-o săptămână am adunat jumate din încărcătura submarinului. Pirații erau toți fericiți. După o cursă, aduceam prada pe insulă, unde am închis-o în peștera din poiană. Bineînțeles cu cifru, cu cameră, câmpuri de protecție, cu tot dichisul, încât, nici o pasăre măiastră să nu se apropie de ea. Și asta a durat 3 luni. De acum se umpluse visteria noastră. Dădea pe afară cum zice Dinte de Pisică.

- Nu-i nimic, facem săpături și mărim peștera, ca să încapă cât mai mult. Să vă văd atunci cum o să plecați așa de încărcați fiecare.

Într-o zi pirații mei au avut parte de o aventură. Prima lor aventură de când navigau pe ape. Chiorul care era la periscop, anunță:

- Căpitane! Se vede un vas cam mare. Nu e corabie.

Mă uit și eu.

- Da pirați, e un distrugător mai vechi, dar destul de eficace.

- Și ce facem căpitane ? Îl atacăm?

- Păi ce mai așteptați. Aveți grijă că are tunuri cu bătaie lungă. Poate avea și torpile. Pune lansatorul de rachete pe ei.

Chiorul luă distanța, apoi ochi și trase prima rachetă. Dar și două torpile spre distrugător. Probabil că aveau tehnică bună, că o torpilă au reușit să o ocolească cu dibăcie. Dar racheta trasă de Chiorul, atinse ținta. Distrugătorul se rupse în două. Urmară două explozii uriașe. Semn că aveau praf de pușcă la bord, ca să scufunde jumate din Pacific.

După zece minute îi lăsai să se liniștească. Apoi pornim și ne apropiem de ce mai rămăsese din vas. Unii erau răniți, alții agonizau, alții înotau disperați. Ridic submarinul și las la apă două bărci conduse de doi pirați. Eu pe submarin vegheam desfășurarea ostilităților. Cele două bărci se umplură de personal. Îl aducem la bord și pe căpitanul lor. După ce le dăm primele îngrijiri medicale, apă cu rom și gustări reci, pornim înapoi la noi pe insulă.

Tare s-au mai mirat noul echipaj de pe crucișător, de insula noastră. Am avut cu ei o adunare să vedem în ce ape se scaldă. Dar toți au vrut ca să rămână cu noi. La început i-am testat punând ochii pe ei. De abia după o săptămână ne-am acomodat cu ei. Păreau sinceri și bucuroși de acțiunea noastră. Ne-au spus că ei nu transportau comori. Ci numai tehnică de luptă. Așa că eu cu doi pirați și doi oameni de la ei, am controlat fundul epavei. Cu ocazia asta, ne-am mai îmbunătățit arsenalul și în alte arme noi.

Și așa a continuat Fane al meu aventura cu pirații. Din când în când, mai făceau o ieșire, și mai aduceau ceva comori. Poate o să mă întrebați, dacă tu erai acasă, de unde știai ce face Fane al tău? Păi, am presupus. Ce puteai să faci pe o insulă pustie, ori negoț ori război cu nepoftiții. Și așa au trecut anii. Fane al meu se maturise, iar anii începură să-și pună amprenta și pe chipul lui. Iar eu îl tot așteptam, doar, doar o veni acasă. Dar lungă așteptarea. Nu a mai venit nici până astăzi. Și mai trecuse încă zece ani. Între timp, că uitai să spun, a venit la mine iar Mimi și la mine a rămas. Am avut și doi copii, ce au crescut odată, mândrii de părinții lor. Și am trăit fericiți, mulți ani de acu încolo, mai săraci, dar sănătoși.

 

 

Dar poveștile nu se sfârșesc niciodată...

Cum spuneam trecuse zece ani de când prietenul meu Fane, dispăru pe insula buclucașă. Stăteam și îmi aminteam aventurile cu mine, cu pirații și cu cei doi prieteni ai mei - Mimi și Fane. Zece ani? Oare când or fi trecut? Oare de ce nu a mai dat semn de viață Fane al meu? Măcar o dată pe an, să mă viziteze...Ori nu mai are baterii, ori nu mai merge aparatul, ori i l-au furat pirații...Oricum pirații nu aveau ce să facă cu el, deoarece, matricea era adaptată la interfața creierului lui. Deci nici pirații, dar nici alții nu puteau să folosească aparatul. Așa că...Înseamnă în acest caz, că Fane e pierdut pentru totdeauna. O mai fi trăind? Am tot încercat să-i dau de urmă cu al doilea aparat al meu. Dar degeaba. Nu voia să funcționeze aparatul și basta. Prima dată când am încercat, m-am gândit să-mi mai rotunjesc și eu veniturile, cu ceva bani din aur, sau vreo câteva nestemate... dar ți-ai găsit. Nu a vrut să-mi dea nici măcar o para chioară. Într-o zi, profitând că Mimi nu era acasă, am desfăcut aparatul bucăți, că doar eu îl făcusem și am luat la bani mărunți toate circuitele. Le-am controlat, le-am verificat, le-am măsurat, le-am asamblat la loc, dar...Nu voia și basta! Am încercat cu dorințe mici, de numai câți-va euro. Dar pauză. L-am luat și l-am aruncat de ciudă într-o debara. Și au mai trecut așa încă 20 de ani. Acum aveam 70 de ani. O viață de om. Tot mai mă treceau clipele în acei ani cu Fane. Dar gândul că aparatul meu zăcea într-un colț al debaralei, mă oprea. Îmi pierduse-și tot interesul și de aparat, dar și de Fane. Astra e! Asta e viața! Ce să-i faci? Și au mai trecut câteva zile.

Într-o dimineață, stăteam în sufragerie și îmi savuram cafeluța, proaspăt, făcută de Mimi. Și ea începuse să se schimbe, să îmbătrânească. Asta e. Și cum spuneam, îmi sorbeam în liniște cafeluța. Deodată în sufragerie se făcu întuneric, o clipă, iar un roi de lumini colorate, mă năpădeau, roind jur împrejur. După două, trei secunde apare în sufragerie, cine altul dacă nu Fane. Da, Fane al meu, prietenul meu de o viață. La început nu am realizat. Era foarte schimbat. Cred că aventurile acolo, îl îmbătrânise.

- Ce faci Fane? Te-ai gândit după atâta timp, să îmi mai faci o vizită. Să știi că eu nu te-am uitat o clipă în toți acești ani.

- Nici eu pe tine. Am avut multe probleme. Nu-mi va ajunge timpul ca să-ți povestesc toate peripețiile, prin care am trecut și eu și acei pirați.

- Nu e nici o problemă. Am timp să te ascult.

Între timp apare Mimi din bucătărie, care auzind vorbă, se întreba cine ar putea să fie?

- Mimi, uite cine a venit la noi după atâția ani.

- Cine e?

- Cum cine? Nu mă mai cunoști? Sunt Fane, zise el nu prea încântat. Mai uitat Mimi? Eu nu v-am uitat pe voi.

- Fane! Zise Mimi, dându-se glonț la el și îmbrățișind-ul. Se pupară preț de câteva minute. Eu mă uitam la ei stingherit.

- Hei gata! Ajungă-vă! V-ați văzut, de acu gata, clipa a trecut!

- Ba nu a trecut. Mai vreau odată Fane.

- Fane îi îndeplini dorința. Și mai puse odată caseta cu îmbrățișări și pupături. Într-un final se rupse de ea. Apoi Fane luă loc și încercă pe scurt să relateze, poveștile lui.

- Eu mă duc la bucătărie, să-i fac prietenului meu o cafea, zise ea și dispăru.

Ajunsă la bucătărie, se opri locului, preț de un minut.

- Oare de ce am venit eu aici? ...Aaa! Să fac o cafea prietenului meu și al nostru Fane.

Între timp Fane, începuse să povestească aventurile sale.

- Îmi va fi foarte greu să povestesc chiar toate aventurile mele, de când m-ai trimis acolo pe insula aceia.

- Așa și?

- Păi am refăcut tot ce aveai tu acolo. Am disciplinat pe pirați, am mai adus și pe alții, și i-am pus la treabă. O vreme treaba a mers strună. Nivelul bogățiilor, începuse să crească. Nici nu mai aveam unde să le depozităm. A trebuit să măresc peștera, ca să mai încapă acolo un vagon de comori.

- Un vagon, spui? Și mie nu mi-ai adus măcar un galben, măcar așa ca amintire, sau o piatră prețioasă?

Fane se oprește din povestit, se duce la rucsacul, pe care îl lăsase în mijlocul sufrageriei, cotrobăie prin el și scoate la lumină o pungă. O ia și o dișărtă pe masă. O ploaie de monezi din aur și multe pietre prețioase, de toate culorile și mărimile, umplu masa. Mă uitai la ele stupefiat.

- Asta ca să nu mai spui că nu am ținut la tine și că nu te-am uitat nici când.

- Ooo! Mulțumesc Fane...Nici nu știu cum să-ți mulțumesc? Este bine. Este foarte bine. Ți-ai luat și tu, nu?

- Da câteva, ca să fiu sigur. Nu știu dacă mă mai întorc acolo.

- Dar de ce ? Nu mai iese afacerea?

- Ba da, mai am acolo acel vagon de comori. Dar cum să descarc vagonul aici la tine în sufragerie?

- Ei, facem loc dacă trebuie. Facem o ascunzătoare numai pentru tine și mine. După aia ne putem autoservi pe rând și pe zile, săptămâni, luni ani...

Intră Mimi cu cafeluța. Se sperie când vede ce e pe masă.

- De unde au apărut astea?

- Păi prietenul nostru Fane, ne-a adus o mică atenție de prin periglinările sale.

- O mică atenție? Păi asta e o bogăție imensă pentru noi. Cum o să ne justificăm cu ele?

- O rezolvăm și cu asta. Le depuneți la o bancă într-o cutie de valori. Numai voi o să aveți acces la acele bunuri. Nu v-a știi nimeni. Mai greu o să fie să le transformați în bani...

- Fane! Am o idee. De ce să ne mai chinuim cu bănci, casete de valori, nu ai vrea tu să preschimbi toată această comoară în bani? Eventual în Euro, Dolari, sau Lire...

- Bine! Dacă asta îți este dorința?...

Și scoase afară aparatul. Arăta cam jerpelit și ros de vreme.

- Nu te uita că e vechi, mai face încă treabă bună.

Apoi după ce și-a pus dorința, s-a umplut masa și o parte din sufragerie cu tot felul de bani. Mă uitam la ei și nu-mi venea a crede ce văd. Nu mai văzusem niciodată atâția bani. Doar prin filme, la bănci, sau alte case...

- Cred că o să-mi ia ceva timp ca să-i număr...

- Dacă sunt mulți, poți să-mi mai dai și mie câți-va, zice Fane vesel.

- Păi de ce nu–i faci și tu bani, comorile tale? Îi transformi acolo direct în bani și apoi îi aduci aici în valize. Cred că două valize cu bani, periodic ar merge...

- Da, e o idee. Mă mai gândesc.

Mimi când văzu grămada de bani se și apucă să-i numere.

- Mimi, lasă-i că avem mâine timp să-i numărăm.

- Ce? Până mâine vreau să știu câți avem. Avem timp toată noaptea ca să-i numărăm.

- Și eu m-am gândit mai demult la acest artificiu, dar nu mai merge aparatul meu. Îmi mai comandasem unu la fel ca al tău, adică ca al meu, adică, ca fost al meu... și nu mai vrea să percuteze. De fapt nu a mers nimic la el de la bun început... Nici cea mai mică dorință măcar.

- Poate nu l-ai tras bine în bandă. Nu-ți recunoaște gândul. O fi interfața...sau matricea...

- Fane, ești un geniu.

- Întotdeauna, am fost convins de asta, zise Fane zâmbind.

- Și ce mai fac pirații noștri scumpi și dragi?

- Care din ei? Picior Strâmb a murit. Apoi Dulău Roșcat, s-a pensionat, l-am lăsat la vatră. Era bolnav cu inima. I-am dat trei lăzi cu aur, ca să nu mai facă atâta gălăgie. Era greu cu el. Ba, pe deasupra m-a mai făcut, să-i dau și o corabie, ca să se ducă chipurile acasă, în America. După al a urmat și Chiorul, apoi Ureche Ruptă. A mai rămas din vechi, doar Dinte de Pisică. Acum am o altă trupă mai numeroasă, obținută după trei lupte. Am o trupă, de aproape 50 de pirați.

- Și te ascultă toți? Nu ai probleme cu ei?

- La început am avut. Dar am băgat disciplina pe ei. Așa s-au mai potolit.

- Și mai aveți de umblat? Nu te-ai plictisit?

- Nici vorbă. Gândul la bani te face să nu te mai plictisești, sau să ignori pericolele. Ne-am profilat mai mult pe scoaterea averilor de pe fundul oceanelor. Am găsit o groază. Mi-am luat și detectoare de metale. Ce crezi tu?

- Foarte bine. Deci în mare ai dus-o bine acolo. Și nu vrei să te pensionezi și tu?

- Pensie? Păi mai am până la pensie. Acum am în jur de 70 de ani. De fapt cu ce aș mai aduce, aș trăi decent din banii acumulați. O să mă mai gândesc. Și apoi cine o să-i mai conducă, dacă nu eu?

- Ei, lasă-l căpitan interimar pe Dinte de Pisică.

- O să mai văd. Da cred că ideea de a transforma averea în bani este o idee bună. I-a strângeți... adică lasă...Hai cu mine în dormitor.

Mergem în dormitor. Fane scoate două pungi de1 leu, mai nesimțite, care puteau fi și de 3 lei, și răstoarnă o mică avere pe podea. Apoi îi convertește în lire. La fel ca la mine dormitorul se umplu de bani.

- E totuși înteresant, cum de recunoaște aparatul valoare de transfer a comorii în valută?

- Nu știu, și nici nu-mi bat capul. Banul să iasă.

- Cred că mai de făcut o comandă de vreo 2-3 valize. Ca să-i strângi de pe jos.

- Nu o să merg cu câte două valize pe zi. Ca să nu se însemne nimeni.

- Păi nu sunt prea grele? O să te descurci cu ele?

- Presupun că da.

Mai făcu rost de încă patru valize. Apoi le umplu stas pe rânduri, până sus la capac. Puse deasupra un plastic, iar pe ele câteva cărți și reviste ca design.

- O să-i număr acasă.

Umplu o valiză și o cântări în mână.

- E cam grea. O să umplu două și chem un taxi. Da așa o s-o rezolv. Tu, cât lipsesc eu, umpli și celelalte două valize. Când vin iar la tine, o să te scap și de astea.

Și plecă îndoit, cu banii pe ușă. Ajuns în stradă, chemă un taxi. Apoi șoferul îl ajută să pună și a doua valiză în portbagaj. Și pe aici ții drumul. De atunci au trecut ore, zile, luni, ani, dar Fane nu a mai dat nici un semn de viață. Ba a mai lăsat cred, ca peșcheș și cele două valize rămase, umplute cu bani de mine. Ba mai mult, a lăsat și geanta cu tot ce era în ea, plus aparatul meu. Apariția aparatului mi-a mai schimbat viața în bine o perioadă. Fane a dispărut pentru totdeauna. Și am trăit fericiți amândoi, eu cu Mimi, până la adânci bătrâneți, până în ziua când la 96 de ani a murit și Mimi. Eu? Ei, eu, am mai trăit încă 5 ani. Și nu se terminase încă banii. Au avut grijă de noi copii, fericiți și ei de norocul nostru. Cât o să le mai ajungă, e greu de zis. Or vedea ei. Acum chiar am ajuns la SFÂRȘIT.