DE  AZI O SĂ POSTEZ UN NOU ALBUM, ÎNTITULAT: ”POVESTILE MELE”  SUNT POVEȚTI MAI MULT SAU MAI PUȚIN ADEVARTAE, PLINE DE SUSPANS.  MAREA MAJORITATE SUNT  S.F.  O SA INCEP CU PRIMUL CAPITOL DIN  ” MISTERUL ROBOȚILOR” 

                                 

 

 

                         MISTERUL ROBOTILOR 

 Ep. I

                                                                                                                                                                de Marin Grigoriu  

 

Era vară. Era destul de cald. Soarele ne dărui destulă căldură peste zi. Stăteam la umbră, întins într-un şezlong şi ascultam cum cântă păsărelele. Câteva vrăbi gureşe se fugăreau, se băteau, sau ele ştiau în legea lor, ce voiau să mai facă. Undeva, într-un copac, pe o creangă cânta un guguştiuc.

 -Ti, taaa,ti...

Semăna cu alfabetul morse. Era ceva care aducea, a fi litera `R`. O alta, îi răspundea cu un `A`. Le ascultam amuzat. Eram încă la şcoală. Eram în ultimul an de liceu. Peste câteva luni începeam iar şcoala. Acu era sâmbătă. Stăteam aşa şi mă plictiseam teribil.

Lângă şezlong, pe o măsuţă, îmi pusesem o tavă, în care se odihneau două pahare. Unul era cu bragă şi altul cu cola. Erau băuturile mele preferate. Eram singur. Nu aveam prieteni de joacă. Făcusem nişte `braţe` robotice care turnau singure băutura în pahare, când mă jucam la telecomandă.

Mă pricepeam să fac orice automatizare. Debutasem cu instalaţia de apă din baie. Dar după ce reuşisem să mă frig întro zi, renunţasem la ea. Trebuia să o mai `răcesc`un pic. Până la urmă, nu m-am lăsat şi am făcut-o din nou, aducându-i mereu alte îmbunătăţiri. Apoi îmi făcusem o instalaţie, care îmi aducea la pat cafeaua de dimineaţă.

Ce mă enerva tare, era faptul, că nu reuşeam niciodată să potrivesc temperatura, că să nu mă mai frig la limbă. După ce mă hotâram să mă dau jos din pat, o simplă apăsare de buton şi patul dispărea în perete. În locul lui apărea un imens tablou cu un peisaj. Acest peisaj se schimba, de câte ori voiam eu. Toate astea le făceam acţionând diverse butoane aflate pe consola unui pupitru de comandă. De acolo acţionam diverse aparate.

 Bineînţeles că urmă `sportul`. Îmi făceam câteva exerciţii zilnice la o bicicletă, dar nu prea mult, că îmi era frică să nu să se `strice` bicicleta... Şi câte nu mai făcusem! Îmi făcusem şi un sistem de atenţionare împotriva `vizitatorilor` nepoftiţi. Aveam un gard `electric` cu impulsuri de înaltă frecvenţă. Nici o pisică nu ar fi îndrăznit să treacă gardul. E drept că odată, uitasem să deconectez `gardul` şi m-am transformat în victimă, scuturându-mă niţeluş. Ce vreţi? Riscurile meseriei...

  Cum stăteam eu aşa gândindu-mă, că tare greu e să fii singur, îmi vine o idee.`Ce ar fi...?`

  Mă scol anevoie din şezlong şi ...mă duc în micul şi modestul meu atelier, pe care eu îl botezasem -`Laborator`. Ce ar fi dacă nu aş mai fi singur?

Şi am trecut la treabă. Folosindu-mă de mai multe documentaţii şi multe cărţi tehnice, precum şi multe alte materiale, am început lucrul. După o lună în sfârşit mi-am văzut şi eu visul cu ochii. Era în faţa mea şi parcă nici mie nu-mi venea a crede ochilor. Făcusem un robot. Îl programasem să facă orice. De la treburile gospodăreşti, până la rezolvarea problemelor mele. Şi mai ales de şcoală. Ce e drept că la asta nu prea se pricepea. Nu reuşisem să îl fac mai savant decât mine. Fapt recunoscut şi de el, mai târziu, când ne-am mai împrietenit...

  Acţionai telecomanda şi roboţelul meu, i se aprinse ochii, semn că eram pe calea cea bună. El, după ce zumzăi câteva clipe, `mărşăluind` prin încăpere, nehotărât, se apropie de mine, şi fără nici o introducere, începu:

   - Bună ziua! Mă cheamă Robi...

   - Ştiu cine eşti, doar eu ţi-am pus numele şi tot eu te-am şi creat.

Dar roboţelul continuă nestingherit, făcându-se că nu observă remarca mea:

   -...mulţumesc creatorului meu! Îl voi sluji până la moarte...

   - Bine `ieşi din priză`, zisei eu, sâcâit de sporăvoiala roboțelului meu.

Dar el continuă netulburat şi îmi înşiră o mulţime de funcţii la care trebuia să răspundă pe viitor.

   - Bine Robi, m-ai convins! Lasă introducerea şi treci la treabă.

   - Cu ce te pot ajuta, creatorule? continuă el.

   - Cu ce? Fă-mi repede o cafea! îi spun eu, la gândul că poate rezolvasem problema `fierbințelei` ei, şi totodată să  îl văd mai repede la treabă.

    - Cum o vrei, mai amară sau mai dulce? mă întrebă el.

     - Potrivită, îi ceru-i eu.

     - Te rog să specifici clar: O vrei mai dulce sau mai amară?

     - Mai dulce, îi spusei uşor iritat.

     - Cât de dulce o vrei? Cât zahăr să pun în ceaşcă?

     - O linguriţă, zisei eu simţind că încep să-mi pierd răbdarea.

     - Bine! zise el şi se îndreptă spre bucătărie.

Iar eu rasuflai uşurat, la gândul că acu găsisem pe cineva să mă servească. Dar nici nu ajunse bine în prag, că Robi se întoarse şi mă întrebă din nou:

      - Cum o vrei mai caldă sau mai rece?

      - Potrivită...

      - Ce înseamnă potrivită? Câte grade să aibă?

Mă uit uluit la el, şi negăsind un răspuns imediat, îi spusei enervat:

      - Fă-o cum o fi, dar mai repede că simt că îmi pierd răbdarea cu ţine. Fă-o la 35 de grade...

       - Trebuie să-mi dai toate datele, când îmi ceri ceva, se scuză Robi.

     În sfârşit Robi se hotărâ să intre în bucătărie. Iar eu mă aşez pe un fotoliu, în aşteptarea cafelei, reflectând: `Cred că mi-am găsit în sfârşit beleaua cu robotul asta`. Deodată după nişte zgomote de farfurii şi ceşti sparte se aude vocea lui Robi:

      - Unde este zahărul?

      - În dulap! zic eu. Am auzit că ceştile le-ai găsit şi singur...

         Da! zice el `au fost` în dulapul de sus...Şi cafeaua unde e?

       - Tot acolo într-o cutie albastră.

       - Da e în regulă, am găsit-o ...

După câteva minute îl aud din nou:

      - Cum deschid aragazul, şi cum îl aprind?

      - Deschide butonul 1 şi aprinde gazul cu bricheta `electrică`.

      -`Of ce robot prost am mai făcut`` o să mă calce pe nervi`

De dincolo, parcă ghicindu-mi gândurile, îl aud din nou:

      - Ce vrei `calul de dar nu se caută la dinţi`

      - Ce?...

      - E expresia ta! Sau ai uitat? Am învăţat tot ce mi-ai pus tu în   memorie și programare.

     - Da, da!...cred că mai trebuie să mai lucrez la asta....

     - Cafeaua e gata!...

     - Stinge aragazul, îi amintii eu, să nu cumva să sărim şi în aer....

După alte minute, îl văd revenind în camera, ţinând o tavă pe care trona o cană mare de cafea.

     - Dar cum de nu ai găsit o cană mai mare? Ce o altă ceaşcă mai mică nu ai găsit?

     - Ba da, dar am zis că, să-ţi fac o cafea mare pentru toată ziua, că să nu mă mai pui şi după masă să-ţi mai fac alta…

   - Ei nu că asta întrece orice obrăznicie, nu mă mai abţin eu. Cine ţi-a spus că mai beau şi după masă.

   - Am presupus! nu se lăsă robotul.

   - Ia te rog să nu mai presupui pe viitor.

Îmi depuse o tavă cu cafeaua pe ea, direct pe masă de lângă fotoliul în care eram instalat.

    - Da e bună... e chiar foarte bună, zisei eu satisfăcut, sorbind o înghiţitură. Eşti bun de ...

     - Îmi pare bine că sunteţi mulţumit de serviciile mele... răspunse măgulit robotul.

     - Dacă nu mai aveţi nevoie de mine, mă retrag...

    - Cum să te retragi? Cum să nu mai am nevoie de ţine? Da ce crezi că te-am făcut că să-mi faci numai cafea? Hai la lucru! îndeplineşte directiva 1...Ştii peluza cu flori... tuns iarbă...spălatrul vaselor, ... După aia treci la directiva 2!... trebuie să faci şi mâncare, sau crezi că o să beau numai cafea !  Vrei să mor de foame?...Văd că îţi place la bucătărie...Curăţi şi cartofii ăia şi toate legumele alea...Le pui întro oală şi îmi faci borş...apoi treci la directiva 4...

Robotul se opri şi se uită mirat la mine. Poate chiar foarte mirat. Aş putea spune, că era şi un pic speriat de mulţimea treburilor ce îl aştepta. Mă uitam şi eu contrariat la el, în timp ce îmi sorbeam cu nesaţ cafeaua. O făcuse foarte bună, ca pentru prima dată. Cred că nici eu nu reuşisem în atâţia ani să o fac mai bună. Aveam o bază acu.

Îi făcusem cu capul cam lunguieţ, cu un nas destul de mare, dar cu o mulţime de funcţii. În dreptul urechilor avea o proieminentă, care se termină cu câte o mică antenă. Corpul era normal, uşor bombat, care avea câte două braţe şi două picioare. Şi la picioare avea mai multe accesorii, care le-ar fi putut folosi pe viitor, în funcţie de caz. Când îl făcusem mă gândisem să fie cât mai complex, să-mi semene mie, dar nu credeam că o să fie şi sâcâitor.

Cred că îi împrumutasem şi ceva din caracterul meu. Voiam să fie şi un robot de protocol. Încercasem să fie cât mai perfect. Să fie în stare să-mi rezolve şi multe aplicaţii tehnice. Şi mai ales să-mi rezolve şi problemele de fizică și matematică de la şcoală.

Ce vreţi? aveam acu la cine să țip. Nu mai eram singur…

 

2.

 

După ce îmi terminai de băut cafeluța, îl pândii să văd cum se descurcă, Robi al meu. Tocmai terminase de tuns iarba. Aveam o maşinărie cam rudimentară, care îi pusesem numele de moto-coasă. Mă uităm la el din pragul casei, cum tundea ultima brazdă. Când termină Robi îşi şterse cu mâna `sudoarea` închipuită de pe frunte.

- Da ce faci eu muncesc şi tu te uiţi la mine, nu se lasă Robi de comentarii.

- Te rog să nu comentezi şi să nu fi şi obraznic.

- După ce m-am opintit atâta la `râşnița` asta a ta, pe care tu o numeşti `maşină de tuns iarbă`, ...

- Ce vrei dacă nu-ţi convine fă tu alta mai bună...

După ce bodogăni ceva Robi, se apucă şi de straturile de flori.

- Vezi poate îmi rupi vreo floare...

Robi nu-mi răspunse şi după ce ”aranjă” şi florile, la urmă le udă. Dar le udă cu atât râvnă, că udă şi toată curtea şi pereţii casei.

- Ei ce faci nu vezi bine? Udă numai ce trebuie.

- Dacă nu ai calculat bine aria ...

- Ei astai, mă mai faci şi prost...

- Nu creatorul meu, ziceam că eşti mai slab pregătit, încercă robotul să o dreagă.

- Marş la bucătărie şi pregateste-mi mâncarea că acu e 12 şi eu am o foame de lup...

După cum se grăbea îmi dădeam bine seama că nu îi făcea prea multă plăcere noua sarcină și că o să mănânc pe la 1, dacă nu și 2… În fine se apucă de treaba. Eu îl lăsai în pace şi mă întinsei afară pe şezlongul meu.

- A, a, a, ce bine e să stai şi să nu faci nimic, iar altul să muncească pentru ţine, îmi ziceam eu, în sinea mea, întinzându-mă cât îs de lung.

Câteva păsărI începu iar să cânte. Un bondar, se foiau pe lângă urechea mea. Până la urmă renunţă. Eram gata să aţipesc, când un zgomot asurzitor, venind din bucătărie, mă făcu să sar drept în sus. Robi al meu, dăduse de oalele mele şi încerca câteva punând legumele în ele. Dar în grabă lui răsturnase tot teancul de oale şi cratiți care stăteau înghesuite într-un dulap. Şi doar deschiderea uşii cu pricina de către Robi, făcu ca ele să evadeze, protestând.. Dădui fuga la bucătărie. Robi se întoarse când mă văzu şi stânjenit îmi spuse:

- Nu ştiam că ai atâtea oale...

- Tu ai să mă laşi fără nici o cratiţă, o să ajung să mănânc de pe jos, precum găinile…

- Scuze! zise Robi, altădată o să fiu mai atent...

Apoi îşi văzu de treabă punând mâncarea la foc. Mă uitai la ceas. Era destul de târziu. Dacă mă lăsăm în baza lui nu mai mâncam azi. Sau cel puţin nu tot aşa de repede. Simţii că mă ia de la stomac. Îi spuse totuşi după ce termină:

- Ştii ceva Robi?  până termini tu mâcarea aia, nu eşti bun să-mi serveşti un mic aperitiv, că după atât muncă făcută cu ţine, simt că m-a apucat foamea?

- Ce aţi dori să vă aduc?

- Ce o fi!

- Țin să vă reamintesc că trebuie să fiţi mai precis cu mine.

- Deschide şi tu frigiderul şi alege ceva de acolo. Salam, caşcaval şi nişte măsline ...ceva acolo cu 4 feli de pâine tăiate la grosimea de 1,5 cm, să fie patru feli de salam şi 4 de caşcaval şi 4 măsline. Măslinile să nu fie nici prea mari şi nici prea mici…  rectificai la urmă ironic.

Dar Robi nu luă în seamă nuanţa de ironie din glasul meu, sau se prefăcuse că nu o observă... El primise ordine precise acu şi se conformă.

  ”Da! Mai trebuie să lucrez la el, întradevăr” În timp ce îmi pregătea aperitivul sună cineva la poartă. Mă sculai să mă duc la poartă. Dar îmi amintii ceva şi strigai la Robi:

- Întrerupe curentul!

Robi se execută iar, şi îmi aduse şi aperitivile pe o tavă pe o măsuţă aflată lângă şezlong. Mă îndreptai spre poartă. Era vecinul de alături.

- Bună ziua, vecine! zice el.

- Bună, zic eu cu jumătate de gură. Eram supărat că mă întrerupse-se de la masă.

- Dar cu cine vorbeai vecine că te ştiam singur, observă el.

- Cu pisica vecine, am o pisică, şi la ea ţipam.

- Pisica?... zise nedumerit vecinul.

- Da! aprobai eu din nou.

- Care? aia care îţi mănâncă sandvişurile alea ...

Mă uit speriat în urmă. O pisică mare alba, stătea cocoţată pe masă şi îmi savura aperitivele mele aduse de Robi.

Îl lăsai singur pe vecin şi mă dusei să gonesc pisica. Pisica când mă văzu că vin la ea, fugi, dar nu înainte de a îmi înhaţa şi o altă felie de salam. După ce o fugării şi acoperi tava,  mă întorsei la vecin la poartă.

- Da vecine, cu ce pot să-ţi fiu de folos?

- Poi am venit să îmi împrumuţi şi mie te rog, maşina aia de tuns iarbă, a ta ...

- Care `Râşnita`? zisei eu aducându-mi aminte de remarca  lui Robi.

- Poftim...?

- Nu contează! Uite-o!

Şi i-o dădui cu gândul să scap mai repede de el.

- Când termin ţi-o dau îndărăt, mă asigură vecinul.

- Sigur! Fă-ţi treaba! zisei eu trântindu-i poarta în nas. Nu aş fi vrut să-l vadă şi pe Robi, care trebăluia prin bucătărie, făcând un zgomot asurzitor.

- Da ce vecine te-ai însurat cu vreo una, de îţi face mâncare...? zice el de după poartă.

- Sigur, zic eu dispărând de la poartă şi intrând în grabă în bucătărie. Mă adresai apoi lui Robi.

- Cu ţine o să afle toată mahalaua că am pe cineva aici! zisei eu exasperat.

- Şi ce, nu trebuie?

- Bineînţeles că nu! Nu trebuie să afle nimeni ce şi cum...

- Bine, creatorul meu o să fac mai multă linişte pe viitor...

- Chiar te rog.

- Cum merge e gata mâncarea?

- Peste 1 oră şi 45 de minute şi 35 de secunde ...e gata!

- Mersi că eşti aşa de exact. De acum o să ştiu când mănânc, cât mănânc, cum mănânc...Da! mă duc să savurez ce a mai rămas...

Mă îndrept spre şezlongul meu. Mai erau măslinele şi 4 feli de caşcaval. Două feli de salam dispăruse.

- Robi! dă drumul la curent!

- Îndată, creatorule...

Ultima remarcă a lui Robi mă făcu să mă umflu în pene. Eram cineva. Ajunsesem cineva...Termin de mâncat şi îi comunic lui Robi să mai facă şi o cafea.

- Îndată, creatorule. Cum o vrei? La fel că ieri?

- Da! îi spun eu. La 35,5 grade. Că ieri era prea rece...şi 5 gr de zahăr... şi vezi...o faci în ceaşcă aia mică roz... zic eu.

- Aia roz nu mai există!

- Aia albastră atunci...

Văzând că nu mai comentează mă liniştii, în privinţa ceştii, că scăpase măcar ea, de la moarte. Dar nu terminai bine de reflectat, când un zornăit de cioburi, îmi atrase atenţia.

- Da ştiu Robi şi ceaşca albastră a murit...Nu poţi fi şi tu mai atent cu ele?...

Robi nu mai spuse nimic. După 5 minute ieşi din bucătărie şi îmi aduse pe o tavă, o ceaşcă cu cafea, scuzându-se:

- Să ştiţi că în asta, cafeaua e mai bună....

Mă uit la el şi ultima remarcă mă face să zâmbesc, dar încerc să mă abţin muscându-mi buzele, că să nu mă dau de gol în faţă lui. Mă fac totuşi supărat:

- Ascultă în ritmul asta o să mă laşi fără veselă. Eu în ce o să mai beau cafeluţa de dimineaţă?

- Direct din ibric...domnule. Ăsta e din inox şi nu se sparge...

- Sigur şi o să şi mănânc direct din oală, nu mă las eu.

- Vă rog să mă scuzaţi, nu o să se mai întâmple!

- Aşa ai zis şi ieri cu celelalte...

Robi se întoarse brusc şi o luă direct spre bucătărie, fără alte comentarii, lăsându-mă singur şi fără drept de replică.

”Oare are şi personalitate”, fac eu. ”Să nu-mi spui că s-a supărat pe mine. Cred că l-am făcut prea perfect. Te pominești că şi plânge”.

 Mă scol uşor şi merg tiptil la bucătărie să văd ce face. Aşa credeam eu că nu mă vede. Dar când am ajuns în prag, mă întreabă fără a se întoarce:

- A fost bună cafeaua, creatorul meu?

 

3.

 

- Da Robi, a fost excelentă.

- Mă bucur nespus, să ştiu că v-am fost de mare folos.

- Bine! La făcutul mâncării trebuie să mai exersezi. Ai făcut-o cam fără sare...

- Aţi uitat...

- Da ştiu eu sunt de vină...

- Ştii ceva Robi cred că ar fi timpul să-ţi dau să citeşti toate cărţile mele de bucate şi tehnice şi nu numai, că să te documentezi. Ce, eu să nu am un robot cult...?

- O să încerc să nu te dezamăgesc, creatorule....

- Când începem?

- Chiar imediat !

Mă îndreptai către faimoasa mea bibliotecă, în care se regăseau sute de volume de cărţi de toate tipurile. Din urmă mea, mă urmă că o umbră, Robi. Luai la întâmplare un rând de cărţi din primul raft şi îi le dădui că să le citească. Le pusei în stânga lui pe o masă.

- Cât o să mă odihnesc eu, îţi dau motiv de studiu...

- Prea bine.

Mă uit. Erau un teanc bunișor. În sinea mea îmi ziceam că i-am dat de treaba măcar pentru o săptămână. Poate aşa mai scăpăm şi de sâcâiala lui, când nu-l mai puneam la treabă. Cum abia mâncasem mă gândeam să-mi fac siesta. Vorba lui cumnata mea: ”Fie puiul cât de mic, după masă doarme un pic”. Mă arunc în pat în camera alăturată, lăsându-l pe Robi, să se cultive. Nu ştiu cât am adormit, că m-am trezit într-un târziu speriat. Nu ştiam dacă e dimineaţă sau seară. Afară era în amurg. Mă ridic în şezut şi analizez mai bine situaţia. Până la urmă îmi amintesc şi mă dumiresc. Îmi aduc aminte de Robi, căruia îi trăsesem sarcini. Trec prin sufragerie, crezând că îl găsesc acolo. Dar nu era nicăieri. Mă duc în bucătărie, nimic! Ies afară şi îl văd pe Robi în şezlongul meu, legănându-se. La apariţia mea se ridică anevoie şi scuzându-se:

- Am vrut să-l încerc şi eu. Este chiar foarte confortabil.

 - Eu ţi-am dat să citeşti şi să studiezi nu să leneveşti. Ai profitat de mine că am adormit şi tu...

- Să-mi fie cu iertare, creatorule, dar mă plictiseam grozav. După ce am terminat de zece ori de citit vraful ăla de cărţi, am ieşit să ”iau şi eu puţin aer”

- Aer, zic eu, de unde până unde?

- Am mai învăţat şi eu ceva din aceste cărţi.

- Cum de zece ori, zic eu, nefiind atent la ultima remarcă a lui Robi. Poi mie îmi trebuia cel puţin o luna că să le citesc, şi cum, tu spui că le-ai citit de zece ori, în câteva ore. Apropo cât e ceasul?

- E 18 şi 35 de minute... şi 47 de secunde...

- Vai cât am dormit!... De ce nu m-ai sculat ?

- Dormeaţi aşa de adânc şi nu am vrut să vă deranjez.

- E în regulă mâine trebuie să le termini de citit, atunci pe toate, după ce termini şi cu treburile din bucătărie şi mai ales după ce îmi faci şi acu o cafea...repede, să mă dezmeticesc.

Robi se execută fără să îmi mai pună întrebările zilnice. ”Învaţă repede” reflectai eu. În aşteptarea cafelei mă pusei eu în locul lui Robi. După alte 5 minute în sfârşit apăru şi cafeluţa.

- Să ştiţi că prea multă cafea într-o zi dăunează corpului dvs firav...

Când auzii şi ultima remarcă a lui Robi, în timp ce îmi sorbeam liniştit cafeluţa, era cât pe ce să mă inec, într-un acces de tuse.

- Asta de unde ai mai învăţat-o? Spuneam eu între două pauze de tuse, şi cu lacrimi în ochi.Tot din cărţile alea?

- Tot! îmi răspunse monosilabic, Robi.

- Să fiu al naibi, izbucnii eu, o să devii mai deştept decât mine.   Gata de mâine îmi rezolvi şi problemele de la matematică...Îţi dau lectură suplimentară şi cărţile de la şcoală...

Mă uit la Robii, urmărindu-i reacţia pe faţă. Dar nu părea deloc surprins. Aş fi putut spune că îi făcea mare plăcere, să citească câte o carte.

-      Da poi vezi ce mai faci aici, că eu merg la televizor să mai aud ce ştiri mai sunt. Să văd şi eu cine a mai murit, cine a mai crăpat, cum o s-o mai ducem mult, dacă nu murim până mâine...etc...si asta intre doua trei reclame. Ufff! M-am săturat de cele reclame…Reclame dimineata, la pranz, seara si ce mă enervează cel mai tare, sunt cele de la filme. Cțnd zic si eu hop, mă așez mai bine, bagă iar o reclamă, că uit si acțiunea filmului…

Robi se uită la mine şi nu înţelese de prima dată. De abia după ce dădui drumul la TV se dumiri şi el.

- Dă-l pe”Science” că îmi place postul asta...E pe înţelesul meu.

- După ce văd ştirile sau mai bine zis le aud...sau mă rog le aflu... trec pe ”Sc ficșen`, să văd ”O lume dispărută” după care urmează şi ”Merlin”.

- Dacă ai terminat ia o pauză şi hai cu mine la TV.

Mă uit întâi la ştiri. Unele ştiri mai îmi capătă atenţia, dar altele erau chiar penibile. Robi al meu, era numai ”ochi şi urechi” După ce butonai de câteva ori telecomanda mă plictisi şi îi spun lui Robi.

- Până începe ”Lost world” al meu, uită-te la ”science” al tău.

Trag cu ochiul la acel post. Şi pe mine mă pasionează acest tip de film documentar. Mai ai de învăţat câte ceva de acolo. Dar unele sunt prea cusute cu aţă albă, cum se spune. Cred că nici ei nu cred nici jumate din ce ... spun acolo. Tocmai se discuta despre posibilitatea construirii a unei maşini a timpului. Şi posibilităţile noastre viitoare de a cutreira printre aştri în viitor. După ce termină de prezentat tema, îl întreb pe Robi:

- Ia spune Robi, tu ce părere ai, oare oamenii or putea să construiască o aşa zisă ”maşină a timpului” şi să se deplaseze cu ea după bunul lor plac?

- După părerea mea, din ce am mai reuşit să citesc şi din cărţi, am ajuns la concluzia că ”omul” încă nu este hotărât şi nici pregătit că să facă acest pas.

- Şi ce te face să crezi asta, Robi?

- El este tot timpul pentru ”senzaţional” Nu este pregătit nici pentru ziua de azi, dară-mite pentru cea de mâine. Şi nici nu-l înteresează decât viitorul. De a găsi cât mai multe metode de a lenevii cât mai mult, cum a făcut şi în decursul istoriei sale, încă de la începuturi.

- Aici, cam ai dreptate, zic eu. Omul din firea lui a fost un mare puturos şi a încercat să-şi uşureze mult munca, fără că să ţină seama de unele situaţii, că știința se poate întoarce întro zi împotriva lui.

- Poi şi tu, aici ai dreptate. Apariţia mea a fost rodul lenei dvs.

- Eu aş numi-o ”plictiseală” încercai eu să abat discuţia pe un alt făgaş. Spune mai departe cu ”maşina timpului”.

- ”Maşina timpului” nu o s-o poată face niciodată, chiar dacă visează de secolo la ea. Pentru simplul motiv că dacă acea maşină ar fi fost făcută în viitor, această ar fi şi în prezent şi ar fi fost în tot timpul omenirii. Că omul e şi curios din fire. Nu l-ar fi răbdat, că să nu fie curios să-şi afle istoria. Şi mai e o treabă, ar fi schimbat istoria. Nu ar mai fi fost, Decebal  înfrânt de romani, turcii sau alte popoare, nu s-ar mai fi războit între ele, nemţii nu ar mai fi cucerit lumea, şi multe altele.

Mă uitai minunat la Robi. Cum de putea fi atât de sigur în privinţa viitorului nostru.

- Cu schimbarea viitorului, că nu ar fi posibil, cred că ai dreptate. Dacă ar veni cineva și mi-ar omorâ strămoşii, ştiu şi eu, bunicul sau tatăl, eu nu aş mai fi existat şi implicit poate nici tu acu şi nici nu am mai fi stat de vorba acu.

- Aici te înşeli. Eu nu am nici o legătură cu specia voastră. Nu mă facveai tu, mă făcea altul.

- Atunci, să te ia barza înapoi, îi zic eu, străduindu-mă să nu izbucnesc în ras.

- Ce e asta cu barza? Nu pot procesa.

- Ei lasă că de mâine ai să poţi procesa în voie. Ai să afli şi aici cum stă treaba. Îţi dau să citeşti şi un pic de anatomie…Mie mi-ar fi plăcut să am maşina timpului că să mă îmbogăţesc. Aş juca la o formă de joc şi aş fi milionar.

- Încă un motiv că să-mi dai dreptate. Nu eşti milionar. Deci maşina timpului nu este decât o himeră...

- Poi cum Robi, eu m-aş duce în viitor pentru două zile, aş afla ce numere s-a jucat, de exemplu la loto, şi, când m-aş întoarce să zic azi, aş ştii ce numere să joc.

- Fals! Nu vei câştiga! că vei schimba istoria, odată cu ducerea ta în viitor. Pentru că numerele tale or fi altele.

- Nu înţeleg!

- Poi uite aici. Tu zici că vei ştii numerel. Da? Bun! Dacă nu ai fi ştiut ar fi să zicem un singur câştigător, da? Ei când tu ai ştii numerele, nu ar mai fi decât doi câştigători să zicem, şi suma s-ar împărţi la 2 decât la unul, Am dreptate?

- Asta cam aşa e, recunoscui eu.

- Dar ar fi inutil pentru că schimbând istoria ai schimba şi numerele, Or să iasă altele. Aşa că ... Iar probabilitatea că să prinzi 6 numere din 49 sau 90 este foarte mare.

- Văd că ai învăţat şi probabilităţi, combinații…mă bucur.

- Poi este combinări de 90 sau 49 luate câte 6 sau 3. Asta înseamnă=n că ai 90xcu 89x 88 împărţit la 1x2x3 sau în cazul la 6/49, 49*48*47*46*45*44 împărţit la 1*2*3*4*5*6. Pune şi calculează…

- Nu ai vrea tu să calculezi că pe mine mă .... nu am chef acu.

- Ai 10068347520 împărţit la 720 este egal cu 13983816 variante.

- Bravo! Robi...

- Cât e o varianta?

- Păi cam 44 000 de lei.

- Ei înmulţeşte acu cu numărul meu şi vezi câţi bani ţi-ar trebui că să fii sigur, că îţi ies toate numerele, dar nici nu ţi-ai scoate nici un sfert din banii care i-ai fi dat...615287904000..

- Bravo, m-ai convins! Nu mai joc!

- Ideal, ar fi să prinzi cât mai multe numere dar cu bani puţini. Cu cât mi-ai explicat că nu se poate cu atât parcă aş zice că totuşi te înşeli. Nu ştiu este ceva, care mă face să cred că totuşi cumva se poate...nu ştiu ce să mai zic. Nici eu nu ştiu cum? Totuși unii au noroc…

- Care? Unu la zece ani…Tot nu ai înţeles că dacă oamenii ar construi maşina timpului ce dezastru ar fi? Că de rele nu vă întrece nimeni...

- Şi asta tot din cărţi ai aflat-o? Da şi aici ai dreptate. Dar nu toţi suntem răi, Robi. Mai sunt şi oameni buni printre noi. Nu trebuie să ne judeci la general.

- Dar războaile voastre, dar certurile şi bătăile zilnice şi invidia răutatea  şi multe altele, astea ce reprezintă? Nu este oare o formă de răutate ce răbufneşte din când în când în fiecare dintre voi, asemenea unui vulcan, care până atunci dormea liniştit?

- Da bine, înseamnă că după părerea ta, şi eu sunt rău. Şi eu pot să te iau la bătaie… Şi aş avea şi multe motive… Câte oale şi ceşti, farfurii mi-ai spart până acu?

- Ei asta nu se pune, vorbeam la general. Dvs. sunteţi creatorul meu şi mie îmi place să vă slujesc cu credinţă.

- Gata! că a început serialul meu cu lumea dispărută...

După ce urmări şi Robi, cu oarecare interes îmi spuse: Asta e un alt SF reuşit, dar istoric...istorie mare domnule...

- Stai să vezi pe Merlin vrăjitorul...Asta e tot istoric din vremea regilor din Anglia...

După ce se termină şi acest serial îl aştept cu sufletul la gură să aflu şi părerea lui Robi.

 

4.

 - Nu ştiu ce să zic? Nu e mare diferenţa dintre un SF şi celălalt film. E cum am presupus, oamenii din cele mai vechi timpuri au încercat să iasă cu câte ceva în evidenţă. Fie că umblau cu şarlatanii, fie că se închinau la zei presupuşi falşi. A fost şi asta bună la ceva. Nu ştiu cât de `vrăjitori` erau acei vrăjitori, în acele timpuri. Erau un fel de vraci sau doctori ai timpurilor voastre. Cunoşteau bine chimia şi profitau de ea. Totul nu era decât nişte efecte. Poi dacă Merlin ar fi fost un vrăjitor mare în acele timpuri, cum de nu s-a păstrat încă învăţăturile lui până azi. Chiar să fi dispărut toate aceste `formule magice`? Că să nu mai zic de acele cărţi `magice`. Dar incultura, teama de necunoscut şi frică de stăpânire, i-a făcut pe acei oameni să se teamă unii de alţii. Iar cei care erau prinşi că practicau aşa ceva, erau executaţi, torturaţi sau persecutaţi. Pentru că nu erau văzuţi cu ochi buni acei oameni, mai cultivaţi ştiinţific. Dar şi din lipsa de cunoştinţe. Ia tu un om preistoric şi du-l la doctor. Să vezi ce faţă o să facă. Sau chiar unul din evul mediu...

- Tot din cărţile alea ai aflat atâtea lucruri?

- Tot!

- Să şti că dacă aş avea şi eu puterea lui Merlin aş folosi-o şi eu tot aşa de discret, că şi el pe atunci. Aş ajută pe cei mai slabi şi săraci.

- Poate cineva a avut interesul că toate acestea să dispară, ştiind că dacă ar cădea în mâini nepotrivite ar fi vai şi amar de omenire. Oamenii ar face şi mare exces de zel când s-ar vedea cu aceste puteri în mâna. Aşa sunt oamenii de azi să facă pe teroriştii, ca să fie ei cu un pas în faţă, întotdeauna. Şi să-l exploateze pe cel sărac şi slab...Bucuria puterii! Satisfacția! Unii, cred că în asta constă fericorea. Să vadă pe alții tâeându-se la picioarele tale, înjosându-se. Eu cred că cu asemenea practice pot conduce gloatele.  O disciplina necontrolată. O fi având țo disciplina rolul ei, dar ce e prea mult strică. Omul începe să fie nemușțumit. Când o se tentează păpica și libertatea de mișcare, a cuvântului…

- Oricum oamenii au învăţat să facă şi alte `vrăji` mai mari decât pe atunci. Au creat cea mai mare armă: Bomba atomică. Şi nu cred că  Merlin i-a învăţat.

- Nu Merlin, ci unul Einstein. Am să-ţi dau să citeşti şi despre el...şi cărţile mele de şcoală, sau ai uitat? Acum se termină vacanţa şi începe școala iar, și eu am o mulţime de probleme din culegere de făcut. Aşa că asta cade în sarcina ta.

Mă duc iar în bibliotecă şi îi mai pun nişte cărţi la dispoziţie, pentru studiu, lui Robi, printre care şi manualele mele, şi mai ales de geometrie, algebra și trigonometrie...Ba chiar i-am dat şi două manuale de Anatomia omului şi Biologie, că să înţeleagă şi el secretul şi funcţionarea corpului nostru. Poate cu ajutorul lui aş putea să rezolv şi alte probleme şi idei, ce îmi veniseră în minte sau erau mai demult în mintea mea. Îl las să studieze şi îi zic că îl las singur că mă duc până în piaţă.

- Ce e aceea piaţă, nu proceses!

- Mă duc să cumpăr materie prima pentru mâncarea pe care trebuie tu să o termini pe ziua de azi. Zarzavaturi, carne...Să ai grijă să nu te arăţi la nimeni, indiferent cine vine, sau mă caută. Nu răspunzi la nimeni! Ai înţeles?

- Am înţeles!

- Dezactivează alarma şi `protecţia la gard`, până ies eu.

Mă îndrept spre poartă, în timp ce Robi dezactiva alarma. Ies în stradă şi plec mai departe. În urmă mea poarta se închide automat.”A început să-şi între bine în atribuţiuni Robi al meu”, reflectez eu.

Ajung în piaţă, nici eu nu ştiu cum şi când. Cum eram adâncit în atâtea gânduri, nici nu am observat asta. Mă dusese picioarele singure. Încep să fac piaţa şi după vreo 30 de minute termin şi mă grăbesc spre casă. Când ajung la poartă şi dau să întru, observ că în graba mea, uitasem acsă telecomanda de la poartă. Mai intră acu dacă poţi. Nici de gard nu puteam să mă mai apropii prea mult că intram în raza de `protecţie ` a câmpului protector. Încerc cât de cât să mă apropii de poartă şi îl strig pe Robi, cu gândul să-mi deschidă poartă. Dar în zadar, ori nu mă auzea ori, ştiu şi eu ce era în capul lui? Mai insist. Nimic!

- Robii!

- Aşa îmi trebuie dacă am fost uituc. Şi Robii asta mă calcă pe nervi. Cred că intenţionat o face, că să mă scoată din pepeni. Lasă că îi dau eu când o să întru. Da! Dar cum întru? Bine că nu e vecinul, sau altcineva prin preajmă, că ar fi zis că am început să vorbesc singur… Mai bine făceam să se deschidă poarta, cu comandă vocală. Aşa cum era la `Ali-Baba şi cei 40 de hoţi`. Da! ”Sesam deschide-te”! Nu-mi termin bine vorba că văd cu surprindere că poartă se deschide. Rămân perplex. Oare ce o făcuse să se deschidă. O fi fost Robi, şi vrând să–mi joace un renghi, se jucase cu răbdarea mea. Încerc să întru dar mă dau iute înapoi de frică să nu mă `curenteze` Doar mai păţisem asta odată, tot aşa de uituc. Îmi iau inima în dinţi şi încerc să întind doar un deget apoi toată mâna. Nimic! Nu se întâmplă nimic. Prind curaj şi îmi fac vânt repede în curte.

- Robi! Ce faci te joci cu mine?...

- Întru în casă şi îl găsesc pe Robii, trebăluind de zor la nişte aparate de ale mele. Lucra de zor.

- Ce faci aici Robi? Eu te-am lăsat să citeşti nu să te joci aici în laboratorul meu. Ce cauţi aici?

- Creatorul meu! Mi-am permis să îţi modernizez un pic sistemul de comandă de la poartă şi sistemul de efracţie.

- Aaa! Deci tu erai ăla! Cum de ţi-a veni ideia aia cu `Sesam`?

- Am învăţat-o din cărţile tale. Trebuie să recunoşti că e o idee bună. Comanda vocală a mea. Ţi-am analizat frecvenţa vocii şi am adaptat-o la acel dispozitiv.

- Poi când ai făcut-o?

- Imediat după ce am citit cărţile ălea. M-am gândit să-ţi fac o surpriză. Sper că nu v-aţi supărat pe mine?

- Nu! Dar cum mai închid poarta, că a rămas deschisă.

- Poi înseamnă că nu aţi citit cartea Ali- Baba sau aţi uitat-o. Ca să închideţi poarta trebuia să rostiţi cuvintele magice: ”Sesam închide-te”.

- Hai că m-ai dat gata! ...

Mă duc la poartă şi zic: ”Sesam închide-te”.

Poarta se închise cuminte, la loc, automat. Mă întorc la Robi şi îi zic:

- Dar când ai avut timp să termini atât de repede, doar nu am lipsit decât o jumătate de oră.

- Ooo! a fost mai mult decât suficient. Asta că am văzut că ţi-ai uitat telecomanda acasă, şi am vrut să-ţi fac şi o surpriză...

- Văd că eşti plin de surprize...Dar pe viitor să încerci să mă mai şi consulţi, când îţi vine vreo altă idee genială...

Îmi plăcea ideea lui, dar nu voiam să recunosc că aş fi foarte mulţumit, şi asta pentru că nu fusese în totalitate a mea. Chiar dacă avusesem şi eu odată acea idee, dar nu găsisem timp pentru ea.

- Nu s-ar zice că sunteţi prea mulţumit de realizarea mea, se îmbufnă Robi.

- Ba da Robi. Cred că pe viitor o să facem multe lucruri împreună. Eu cu ideeile şi tu cu munca... Adică punerea în practică. Pentru asta ai de la mine nota 10. Acum eşti mulţumit?

- Îmi cer scuze încă odată pentru că v-am făcut să aşteptaţi atât la poartă, încercă Robi să se dezvinovăţească.

- A, deci ai auzit că am strigat, dar m-ai lăsat să-mi răcesc gură de pomană.

- Nu a fost de pomană că până la urmă v-a venit ideea cu `Sesam`

- Ce m-aş fi făcut dacă nu cunoşteam povestea?

- Ei, până la urmă veneam eu să deschid...

- Ce mai urmează Robi? Şi când o să mănânc îmi pui `restricţii` electronice? O să mă pui să recit vreo poezie înainte de a mânca?

- Mi-aţi dat o idee bună, pentru viitor...

- Robiii!!!...

- ?!?

Trebuie să recunosc că începea să mă calce pe bătături. Dar asta e! Nu eu am vrut robot? Robot am vrut, robot am găsit ...sau am făcut...Nu era vină lui la urma urmei. Făcea parte din ...riscurile meseriei...tehnice...

- Creatorul meu mâine mă luaţi cu dumneavoastră la `piaţă` Că am aflat ce înseamnă.

- Daaa? În nici un caz! Şi mai ales cu faţa asta. Ce o să zică lumea?

- Mă puteţi schimba în aşa fel că să semăn că unul din dumneavoastră....

- Robiiii…! Eşti Un geniu! strigai eu entuziasmat.

- Întotdeauna am fost convins de asta…zise robotul, dar eu nu luai în seamă remarca lui.

-…Când te-am făcut prima dată, nu prea am pus accent pe prezentarea ta. Da Sigur! Atunci mă interesa faza finală, nu mă interesa atunci faţa ta. Sigur o să-ţi fac o faţă mai umană. Şi aşa nu avea cine să-mi care sacoşele cu cartofi şi alte alea, din piaţă până acasă...Hai treci la lucru! Apucate de treabă şi fă-ţi o faţă mai frumoasă. Dar vezi să nu fie prea frumoasă, că o să mă îndrăgostesc de ţine...sau alții…Asta e! Să-ţi faci o faţă de fată, de 25 de ani, şatenă cu păr potrivit şi cu ochi căprui...

- ?!?...

 

 

5.

         A trebuit să mai treacă încă o săptămână, până să finalizez, pardon să finalizăm noua înfăţişare a lui Robi. De fapt mă gândeam să-i schimb şi numele. Dacă tot arată că o fată, să-i zic...hmmm...Robotică!... Nu! E prea lung şi nici nu are....Robită!...Hmmm... parcă nu!...Să-i zic ...Radita, parcă e prea...

- Auzi Robi cum ai vrea să te cheme pe viitor? Ce nume ai vrea să-ţi pun, acum cu noua ta înfăţişare...Să fie un nume de femeie, sau mă rog de fată...

- Las la latitudinea ta, Creatorule!...Îmi este indiferent de cum o să mă cheme.

- Păi să-ţi zic: Nina! mai bine. Gata de azi te vei numi Nina.

- E bine Creatorule!

Mă uiatam la el, pardon la ea şi parcă semăna chiar cu o fată pe nume Nina. Cred că de la asta mi-a venit şi ideea. O îmbrăcasem în haine de femeie şi pe cap îi pusesem o perucă. Avea şi o rochie şi pantofi de damă. Cu mersul însă era tot cam stângaci. Nu reuşisem să rezolv şi această problemă. Dar ce mai conta. O să crape acum vecinii de ciudă când o v-a vedea. Dar trebuie să am foarte mare grijă şi cu asta...Prea multe vizite strică. Ei astai m-am prostit de tot. Să nu-mi spuneţi că am devenit acu şi gelos.

- Păi Nina, acestea fiind zise, poţi să-ţi intri în atribuţiuni de azi sub noul tău nume.

- Mulţumesc Creatorule...

- Auzi Robi …ăăă… adică Nina, te rog cel puţin de faţă cu alţii, să nu-mi mai spui Creatorule! Nu de alta dar se poate interpreta greşit. Iar oamenii sunt răutăcioşi. Nu ar vrea să se interpreteze altceva. Ai citit şi tu, şi ai văzut cât de imprevizibili sunt oamenii.

- Am înţeles Creat... pardon ...dar cum să-ţi spun atunci?

- Zi simplu: Marin!

- Bine nea Marine...

- Ei vezi că faci confuzie. Eu nu sunt olteanul ăla, pe care l-ai citit tu. Orice potrivire de nume este... nu este decât o întâmplare. O potrivire. Ce? Numai pe mine mă cheamă Marin?

- Bine domnul Marin!...

- Ei gata treci la treaba...Nino...De mâine facem piața.

- De abia aştept.

- Nu te entuziasma aşa de repede. Oamenii te vor cunoaşte şi o să vrea să vorbească şi cu tine. Să ai grijă cum vorbeşti cu ei că să nu te dai de gol. Dacă o să te enerveze vreunul să te abţii. De alfel cel mai bine ar fi să nu le vorbeşti deloc, o perioadă. E mai bine aşa. Hai la treabă şi spor la treabă. Directiva 1...

- Prea bine Mr. Marin...Aşa cred că e mai bine. E mai englezeşte...

- Nu spun eu? mereu vrei să fii cu un pas mai în faţă...Fie voia ta!

Îl lăsai, adică o lăsai - asta până o să mă obişnuiesc şi eu - să-şi vadă de treabă şi încercai să mă apuc de exerciţiile mele personale din culegere, care parcă nu se mai terminau. Făcui vreo două, trei şi mă plictisii repede. Erau prea grele pentru mine. ”Lasă că mi-le rezolvă Nina” reflectai eu, căscând, simţind cum mă apucă oboseala şi implicit somnul. Adormii până la urmă cu capul pe masă. Nu ştiu cât oi fi stat aşa că la un moment dat mă trezesc în gălăgie mare. Venise vecinul să-mi înapoieze `râşnita` de iarbă, şi cum striga la poartă, mă trezise şi pe mine. Robi, adică Nina îşi vedea netulburată de treabă în bucătărie. Ies în sfârşit afară în curte şi mă îndrept spre poartă. Mă apropii de locaşul microfonului şi zic `parola` Poarta se deschise. Vecinul când mă văzu, respectos că întodeauna, îmi mulţumi pentru `râşnită` şi mi-o înapoie. Cum eu nu mă trezisem bine şi cum vecinul avea şi chef de vorbă, încercă să mai schimbe vreo două vorbe şi cu mine.

- Vecine am mai sporăvoi, dar nu mă simt deloc bine, şi dau să închid poarta manual.

- Da te cred, vecine să-ți trăiască, zise el făcându-mi cu ochiul. Şi arătând spre bucătărie de unde răzbăteau diferite zgomote. La început nu pricepui la ce face aluzie vecinul. Când mă dumiri, îl liniştii, spunându-i, că nu e ceea ce credea el. În fine într-un final scap de el. `Zăvorăsc` uşa şi mă îndrept spre bucătărie.

- Dar ce faci? Nu ai auzit pe vecin la poartă? De ce nu i-ai deschis?

- Poi nu ai spus Mr. Marin că să nu vorbesc cu nimeni şi să nu dau drumul la cineva la poartă...?

- Bine, bine...E gata mâncarea?

- Peste exact o jumătate de oră, e gata!

- Perfect! că începuse să mi se facă şi foame. Vezi că după ce termini şi eu o să mănânc, ai o misiune grea: să-mi rezolvi exerciţiile şi problemele pentru şcoală din culegere. Că acu începe iar şcoala şi mai sunt destule...Şi la ora 18 mă scoli, şi pui şi de cafea. Când mă voi scula să fie gata! Ai înţeles?

- Desigur Mr. Marin!

Îmi mai făcui de treabă prin curte, până fu gata mâncarea. Odată făcută şi răcită de Nina, mâncăi pe săturate. Ieşise bună. Parcă acu când îi dădui numele de Nina, ieşise mai bună mâncarea. Sau poate numai mi se păruse. Mă ridicai de la masă, lăsând restul în sema Ninei şi mă dusei să-mi continui somnul, din care mă intrerupse vecinul.

La 18 fix Nina mă trezi. Alături de mine stătea ceaşcă cu cafea pe o tavă. Lângă ceaşcă se mai aflau câteva aperitive.

- Mă gândeam că o să-ţi fie foame, se scuză Nina.

- Mai bine scoatel-e afară în curte la şezlongul meu.

- Îndată Mr. Marin.

- Mă scol anevoie şi mă îndrept spre curte. Din urma mea păşind stângaci mă urmă Nina cu tava în mâini. O depuse pe măsuţa de lângă şezlong, şi îmi ură poftă bună. Sorbi-i un gât din cafea. Apoi atacai un sandwich, cu caşcaval şi salam. Apoi amintindu-mi de ceva, o atac pe Nina:

- Mi-ai rezolvat problemele, Nina?

- Unele da, altele nu, cred că sunt greşite. A trebuit să învăţ toate manualele din anul I până acu că să le pot rezolva.

- Bravo! Poi dacă tu nu poţi atunci ce pretenţii mai ai la mine? încercai eu o scuză. Nu vreau să ştiu, trebuie să le faci pe toate.

- Dar tu crezi că eu pot să le fac chiar pe toate?

- Poi cum aşa? De ce crezi că te-am creat? Mai mult pentru asta.

- Poi cum aşa Mr. Marin? Ai reuşit să mă creezi, şi nu ştii să rezolvi nişte exerciţii şi probleme simple?

- Or fi pentru ţine simple, dar pentru mine sunt al naibi de complicate...iar în ceea ce te priveşte nu te-am proiectat în întregime eu. Eu nu am făcut decât să urmăresc nişte scheme şi date, la care le-am adus unele îmbunătăţiri. De asta se ocupă proiectanţi electronişti şi ciberticienii...Doar ştii că eu mă adaptez repede la nou.

- Interesant, reflectă Nina, eşti ultimul din clasa la matematică dar ai ştiut să mă creezi?

- Te rog frumos să nu mai spui asta la nimeni! Auzi?

- Bine!

Mă uit la ceas. Era 18,30. Mai aveam încă o jumate de ora până la ştiri, după care urmau serialele mele preferate. `O lume dispărută şi Merlin`. Mai zăbovi o vreme la trecerea timpului stând în şezlong, şi ascultând natura. Un ciripit general mă asurzea. ”Cred ca fac a ploaie” zic în sinea mea. Era o după amiază caldă de vară. Undeva spre răsărit apăru-ră nişte nori negri ameninţători. În scurt timp soarele dispăru după o perdea de nori. Se întunecă rapid. Din depărtare se auzi primul tunet. Semn că se apropia furtuna şi ploaia. Se stârni şi un vânt nebun. Mă grăbi să duc şezlongul în casă, în timp ce Nina strângea masa şi ce mai era pe ea, ducându-le în  bucătărie.

- Vine ploaia! zic eu. Strânge tot şi bagă în casă. Intrai în casă când un fulger se aprinse pe cer. După câteva secunde un tunet asurzitor zgudui curtea şi casă. Nina nu se aştepta la asta şi rămase surprinsă.

- Nu ştii ce este o furtună. Ai să ai timp să le înveţi pe toate. Nu trebuie să-ţi fie frică cât eşti înăuntru. După primul tunet urmă o altă străfulgerare şi un al doilea tunet mai răsunător decât primul nu se lasă mult aşteptat. Închisei uşa şi mă uităm împreună cu Nina pe geam afară. Apărură şi primii stropi de poaie, care se transformă în aversă. Ploua cu ”găleata”. Străşinile şi ulucele nu mai făceau faţă. Toată curtea se umplu în scurt timp de băltoace. Trebuie să modific un pic înclinaţia curţii şi să fac un şanţ de scurgere, mâine, reflectai eu. Priveam amândoi cum plouă afară.

- Cum ţi se pare ploaia asta? O întreb eu pe Nina.

- Cam romantică...

- Poftim? strig eu la ea, surprins. Romantică?

- Asta de unde ai mai scos-o?

- Este de la programarea ta! Ce ai uitat? Mi-ai trasat şi instincte femenine, odată cu noul chip...

- O! Da? Ce chestie! Nu credeam că o să ieşi aşa de perfectă. O inimă reală îţi mai trebuia şi gata! Erai `Femeia perfectă`.

Mă uitai în continuare afară cum plouă.

- Ştii, Nina, mâine ai scăpat de udatul florilor...spun eu absent, cu gândul aiurea. Uitându-ne afară cum plouă uitai cu desăvârşire de ştiri şi de seriale. Într-un târziu îmi aminti Nina. Mă grăbi să deschid TV, dar mă oprii.

- Până nu trece furtuna nu deschid TV-ul. Lasă că o trece ea...

- Îţi este frică să nu să se strice TV-ul?

- Sigur dacă trăsneşte în antenă?...Eu la ce o să mă mai uit?

- La mine!...

- Nu ştiam să te fi făcut şi cu TV, replicai eu. Dar să ştii că ar fi o idee pe viitor, făcui eu nefiind atent la ce spuse Nina. Într-un târziu se opri şi ploaia. În depărtare încă se mai auzea tunetele care se perdeau încetul cu încetul. Se opri definitiv ploaia. Soarele încerca timid să-şi facă apariţia. Câteva raze răzbătu prin perdeaua de nori. Oricum soarele nu mai avea mult şi se pregătea şi el de culcare, obosit de atâta alergat pe cer. Vorba vine. Se pregătea de fapt de un alt drum de partea cealalaltă a pământului.

- Unde se duce soarele? întrebă Nina.

- Pe alte meleaguri să mai lumineze şi pe alţii, făcui eu în grabă ducându-mă să deschid TV-ul. Mă uitai iar la ceas Se duseseră ştirile.

Oricum nu îmi părea rău că le perdusem. Oricum nu prea era nimic interesant. Aşa că schimbai canalul. Trecui iar pe Sci-Fi. Încă nu începuse serialul. După un timp îl urmărirăm amândoi. Apoi după zece minute începu şi Merlin al meu. Şi aşa trecu seara şi veni şi ora de culcare, după ce mai ciuguli ceva pe la 20. Până să mă culc mă mai uitai la un film pe alt canal, care mi se păruse mai interesant. În timp ce schimbăm canalele în căutarea unui post care să-mi prezinte un interes aparte, dau de Romantica. Nina mă opreşte şi îmi zice să-l las acolo. Mă uit cu surprindere la ea. ”De cand îi plăcea serialele astea”? ”Oare unde şi cu ce am greşit”? Începuse o telenovelă. Nina mea era numai ochi şi urechi, cum vine vorba. Încercai să schimb postul, în timp ce îmi făcu o mulţime de reproşuri.

- Lasă-l aici că e interesant, zise ea.

- De când îţi place ţie asta? Parcă îţi plăceau `Science`, nu mă răbdă pe mine.

- E mai palpitant ăsta acu...

Era clar, începuse să-mi pună sechestru pe televizorul meu. Ba mai mult îmi impunea la ce să mă uit, sau nu. Pusei mâna pe telecomanda, dar nu că să schimb canalul, ci că să o scot din funcţiune pe Nina mea. Era prea mult. Cred că mâine o să-i fac o revizie. Poate îi schimb puţin temperamentul. Că nu mai ţine. După ce am oprit-o mă uitai liniştit în continuare la un film de acţiune, până mi se făcu somn şi adormii. Televizorul era programat că după 2 ore să se deconecteze automat, aşa că nu-mi făceam probleme dacă o să adorm cu el deschis. S-ar fi închis singur. Totuşi înainte de a mă culca o conectez la priză pe Nina. Doar mâine o aştepta o zi grea. Făcutul pieţii.

 

***

„„Stăteam aplecat peste ultimele bilete şi le urmăream cu sufletul la gură. Jucasem la pariuri şi mai aveam nevoie de un singur meci că să câştig ceva. Nu era prea mare câştigul dar era bun şi ăla decât deloc. Jucasem 12 meciuri. Ultimul pe care îl aşteptăm îl jucasem cu 1. Consult liste de meciuri de pe net şi observ că până acu ţinea cu mine. Mă uitam cum trece timpul şi aşteptam infrigurat, să se termine mai repede meciul. Mai erau 5 minute şi scorul era tot 1-0 pentru cei favorabili mie. Trec şi cele 90 de minute încep prelungirile. Scorul rămâne la fel. Se dau 5 minute prelungiri. Mai e un minut. Mai e 30 secunde. Şi arbitrul tot nu se gândea să întrerupă jocul. Trecuse 7 minute, și deja era prea mult. În fine îmi pierd răbdarea şi dau să încercuiesc meciul că fiind câştigător. Când – stupoare. Mă lasă blocat. În ultima secundă oaspeţii egalează. După care, bineînţeles că arbitrul a oprit jocul. Mă uitam uimit la hârtie şi la meci. Nu-mi venea a crede cât de rea e realitatea asta. Cât de crudă. Cum poţi pierde întro secundă tot. Toate speranţele sau năruit întro clipă. Şi bineînţeles că şi banii. Tocmai ei îmi făcuseră jocul. Când mă gândeam mai puţin. Asta e! Ce să fac? Mereu am bafta asta. Nu e joc să nu fi fost `faultat` de vreo echipă sau de arbitru… Când joc cu italienii, trebuie şi una de acolo să mă lucreze. Dacă joc cu românii la fel. Câte echipe mari şi bune s-au prostit numai că să-mi strice mie biletul. Steaua, Dinamo, sau Rapid, echipe cu vechime şi experienţă se impiedicau de câte o nouă promovată sau una fără răsunet. Mâhnit mototolesc biletele, spunându-mi în sinea mea: ”lasă că tura viitoare îi prind. Gata!” Şi câte turi viitoare nu am spus: gata! Şi acu la fel. Gata! Da ce parcă poţi? Te împinge mereu de la spate cineva, care îţi zice că acu e ziua ta. Bine! ”E în regulă, îmi zic. Miercuri mai joc încă un bilet şi gata!...” Încep să consult jocurile de miercuri. Nu prea aveam de unde alege. Cu excepţia a câtorva echipe, dar în rest...pauză. Nu mai găseam nimic altceva. În fine cu preţul a unei triple şi patru duble şi alţi solişti reuşesc până la urmă după ore bune să finalizez ciornă. Îmi zic: Miercuri mă duc să depun biletul. Miercuri într-ucât aveam treabă şi pe la piaţă, îmi zic că rezolv doi iepuri dintr-un foc: Fac şi piaţă şi îmi depun şi biletul la o agenţie aflată în apropiere. Zis şi făcut. Mă îmbrac şi îmi iau geaca că era cam rece. Îmi pun biletul, adică ciorna, în buzunarul de la piept. O tai spre tramvai. Cu el aveam de gând să mă duc. Mă sui în tramvai şi mă postez undeva pe o bancă. Aşteptând ca tramvaiul să ajungă în piaţă, stăteam de vorba cu mine însumi de una de alta.... Mai era oleacă şi ajungeam în piaţă. În timp ce discutăm cu mine însuşi, Eu-l din faţa mea plecă în faţă lângă uşa din faţă de la vatman. Îl strig să se întoarcă că se apropie staţia. El nimic. Nu îmi răspunde şi stătea cu spatele la mine. În final tramvaiul se opreşte şi face o ultimă staţie, înainte de a se înscrie în rondou. Profit de situaţie şi mă dau jos acolo. Zicând că e mai aprope aici. Mă strig să coborâm dar nu-mi răspunde. Mă dau totuşi jos, zicându-mi că lasă, coboară el şi ne întâlnim la agenţie. Mă uit de jos să văd ce face. Nu-l puteam vedea bine de jos de afară. În fine tramvaiul pleacă şi se înscrie în curbă făcând staţie la capăt de linie. Se opreşte tramvaiul, dar pe mine nu mă văd să cobor… Lasă că ne întâlnim acolo, îmi zic. Mă apropii de agenţia de pariuri. Intru înăuntru. Eu nu eram încă înăuntru. Îl mai aştept preţ de 5 minute. El, să vină? Aş! Până la urmă dau să scot ciorna şi să i-o dau fetei de la ghişeu că să-mi facă biletul. Dar constat că biletul dispăruse. Numai era în buzunar. Încep să-l caut prin toate buzunarele. Degeaba! Biletul parcă îl înghiţise pământul. Pesemne că l-am uitat acasă, sau lasă că îl întreb pe el adică pe mine. Dar eu tot nu mai apăream. Până la urmă mă duc la listele de oferte cu meciuri afişate pe pereţi. Dar acolo nu erau decât pentru luni. Mă duc la ghişeu şi o întreb pe cea de la ghişeu:

- Nu aveţi şi ofertele de miercuri? Doar e miercuri azi.

- Ce ai nene? Azi e luni nu miercuri.

- Cum aşa? zic eu, nu e miercuri? Eu voiam să joc pentru miercuri.

- Nu le avem pentru miercuri.

Mă uit afară să văd, poate apar şi eu. Dar afară nu era nimeni. O întreb totuşi pe vânzătoare:

- Nu a venit nimeni, azi, cineva ca mine şi îmbrăcat la fel?

- Nu! zice ea.

Ies afară derutat. Oare pe unde umblam. Mă rătăcisem de mine. Nu mă mai găseam sau regăseam. Mă uit în staţie şi văd că tramvaiul era mai departe în staţie. Dar eu nicăeri. Până la urmă cum mă căutam nedumerit, se făcu ziuă şi mă trezii dezamăgit că nici nu jucasem la pariuri...Poate era mai bine așa!„„

 

 

 

 

 

 

 

6.

 

Cum mă trezisem destul de dimineaţă, din pricina visului şi numai puteam să adorm din nou, mă hotărâ să mă dau jos din pat, gândindu-mă cât de încărcată zi o să am azi. Mă uit la Nina. I se aprinse un led verde, semn că se încărcase. O deconectez de la priză şi acţionez telecomanda.

Nina mea după ce clipi nehotărâtă din cei doi ochi ai ei, se uită la mine şi îmi dădu un `bună dimineaţa` cam rece, după părerea mea. Îi răspund pe acelaşi ton. Nu ştiu dacă ea sesizase accentul din glasul meu. Dar că să nu mai dau curs la alte discuţii inutile, acţionai telecomanda pentru directiva 1. Ceea ce făcu că Nina să se ducă în bucătărie şi să-mi facă nelipsita cafea de dimineaţă.

Mă culc iar în pat şi mă întind de îmi trosniră toate incheiturile. Încerc nişte mişcări timide de gimnastică. Însă după câteva mişcări mă las păgubaş şi mă scol luând loc la măsuţa mea de lângă şezlong. Păsările se treziseră de dimineaţă. Erau foarte matinale.  Nu ca mine. Un guguştiuc cânta înainte. Un altul din curtea vecină îi răspundea.  Alţi guguştiuci, îşi făceau `serenada ` de dimineaţă. Alţii, le răspundea la depărtare de două curţi. Câteva vrăbii se jucau şi ele prin apropiere fugărindu-se reciproc. Mă uitam la ele şi simţeam că mă cuprinde invidia. Cât de libere şi vesele sunt ele. Cred că erau fericite. Nu tu învăţat, nu tu piaţă, nu tu făcut mâncare, se găsea liberă din belşug peste tot. Mai greu erau pentru ele iarna. Când totul era acoperit cu o plapumă albă de zăpadă. Sau cel puţin, aşa credeam eu. Dar poate mă înşelam. Poate în legea lor, nu se jucau ...le trimitea nevestele la cumpărături…sau poate cine ştie. Mi-ar fi plăcut să pot înţelege glasul păsărilor şi a tuturor vieţuitoarelor. Încă de mic m-a pasionat acesta problema. Dar nimeni încă nu a reuşit să comunice cu păsările, sau animalele.  Poate în viitorul îndepărtat o să reuşim să comunicăm şi cu ele. Mă şi gândeam cât de distractiv o să fie, când ne-o înţelege şi ele graiul nostru. Sau invers. Mă pufnea şi acu râsul, gândindu-mă la faţa pe care ar face-o oamenii, când ele şi-ar exprima adevărata părere, fără prejudecăţi, în privinţa noastră.

- Cafeaua e servită Ms. Marin! mă întrerupse din gândurile mele, Nina.

- Auzi, Nina, ce zici dacă am face ceva că să înţelegem graiul păsărilor sau animalelor...

- Să înţeleg că asta a fost în loc de `mulţumesc`, mă readuse la realitate Nina.

- Să înţeleg că asta a fost un fel de `NU` nu mă las nici eu.

Ce păsări ce animale? Eu nu mă pot înţelege cu Nina, pe care o făcusem eu, darămite cu alte orătănii...

- Imaginaţia dumneavoastră este fără limite. Şi depășește orice închipuire. Mă măguli Nina.

- Adică să înţeleg că e ”Nu” repet eu.

- Ar fi nevoie de un program foarte complex. Pentru că animalele sau păsările, au un comportament foarte ciudat şi se poate interpreta orice. Sunete, care ar fi foarte dificil de a i se da o destinaţie precisă spre înțelegere...Ar fi tonalitatea şi frecvenţa care le-ar diferenţia...

- Gata! mai convins.

Mă lupt în continuare cu cafeaua. Lângă cafea Nina îmi adusese şi nelipsitul aperitiv. Avea grijă de mine, că să-mi menţin silueta. După ce îmi termin micul dejun îi spun:

- Gata Nina! E timpul să mergem la piaţă.

Mai arunc o ultimă privire asupra ținutei Ninăi, și mă declar mulțumit. Îi pusesem acu si o basma pe cap. Privind-o abia mă abțineam să nu râd. Semăna cu o precupeață. Era ideal! Așa poate ar fi trecu neobservată.

Mă dusei să îi aduc două sacoşe mari, pe care i le dădui spre grijă. Luai telecomanda cu mine, ştiind ce păţisem atunci cu câteva zile în urmă, când Nina mea mă ţinuse afară la poartă. Ne îndreptăm spre poartă nu înainte de a dezactiva-o. În fine ieşim pe poartă. În urma noastră poarta face ”tranc!”. Se acţiona automat şi `gardul electric`. Câteva vrăbii care tocmai atunci încercară să zboare peste poartă noastră intrând în câmpul de forţă, de la poartă, le `zdruncinară` un pic. Ameţite căzură pe jos. Dar îşi reveniră repede, comentând.

`Cred că mă înjură zdravăn`, îmi zic în gând.

- Prima victimă, îmi zise Nina.

- Lasă că nu au nimc, zic eu împăciuitor.

- Tot mai vrei să ştii ce spun?... Mă asaltă Nina. Eu nu cred că au zis ceva de bine, despre ţine…

- Bineînţeles...Ce cumva le ştii şi vorba lor…?

În fine după ce cotirăm şi străbăturăm câteva străzi ajunserăm în sfârşit şi la piaţă. Acolo lumea de pe lume. De abia ne mai puteam strecura prin mulţime. Mă îndreptai în grabă către locul unde se vindea cartofi. Alesei o zonă unde erau mai de încredere. Îi spun vânzătoarei să îmi cântărească 6 kg de cartofi.

- De care? întreabă  ea, rozi sau albi?

- De amândouă, zic eu. Puneți împreună

Nina se uită la mine dar nu comentează. Îi fac semn vânzătoarei să deşarte cartofii în sacoşa pe care, Nina trocmai o pregătise. Vânzătoarea se uită cam urât la mine. Nu înţelesesem prima dată, de ce? Am aflat mai târziu când o încărcasem mai bine pe Nina. Ei ce vreţi avea acum cine să-mi care sacoşele. Mă mai învârt eu prin piaţă după alte produse. Era o gălăgie de nedescris. Fiecare îşi laudă care mai de care mai tare marfa. Înghesuială mare frate! Mă loveam mereu de ei, dar nici nu catadixeau să se dea la o parte. Mulţi numai se uitau. Nu le era de a cumpăra. Câteva babe se opriseră în mijlocul drumului depănându-şi amintirile. Mulţi se loveau de ele, dar lor nici nu le păsa. Câţiva moşi supăraţi încercară să le abată atenţia că să se dea din drum. La început babele fiind aşa de aprofundate în discuţie, nu îl luară în seamă. Unu trecu expre direct spre ele, împingându-le. Ceea ce avu un efect neaşteptat. Să fi văzut ce erau la gură babelor, de parcă luaseră foc. Dar nici lu” ăla nu-i păsa de ele. Le lăsase să vorbească singure.

- Bunico, zic eu dăte la o parte că încurci circulaţia, încerc eu să le conving că să se dea la o parte.

- Bunica e măta zic ele, către mine.

- Ei poftim! Îţi găseşti beleua cu astea, zice Nina.

Dar tot Nina mă salvă. Ea nu mai ţinu cont de politeţe şi se avăntă direct spre una deşi avea acum loc. În viteză se lovi de una, care începuse să comenteze şi mai aprins.

- Da tu cucoană nu vezi pe unde mergi? zice una din ele.

Le lăsăm în pace şi ne continuăm drumul.

- Are dreptate zice un moş, staţi în drum şi nici nu cumpăraţi nimi şi nici nu vă mişcaţi. V-aţi găsit tocmai aici să discutaţi?

- De aia nu poţi tu acu de noi! zic ele.

Nu ştiu cum s-a mai terminat discuţia. Ne mai învârtim noi prin piaţă o vreme. Mai iau şi nişte roşii, pâine, nişte salam, carne  verdeţuri  şi ne pregăteam să venim acasă. Când mă întâlnesc nas în nas cu un prieten şi coleg de liceu.

- Gata piaţa? Mă întâmpină el, în loc de bună ziua.

- Gata! zic eu, era gata demult…făcându-mă că nu observ privirea colegului, care se uita la Nina atât de insistent, de parcă eu nici nu existam acolo.

- Ai şi o prietenă şi mie nu-mi spui nimic? zice el ne luând în sema observaţia mea.

- Da şi ce e ...? zic eu arţăgos şi simţind că parcă mă încerca o nuanţă de gelozie.

- Poi fă prezentările! insistă el.

- Nina! - zice ea în locul meu făcând o reverenţă şi ducând mâna în faţă că să îi fie pupată. Colegul meu totuşi îi răspunde la amabilitate uşor surprins. Îl las să-şi facă damblaua. După care:

 - Victor! complectează el.

- Încântat de cunoştinţă, zice şi Nina entuazismată.

- Vai dar ce mâna rece ai? zice el în continuare.

- E sinceră, atac eu.

ÎI pusesem o pereche de mănuşi peste mâini că să nu să se observe materialul din care fusese făcută.

- Se vede, zice şi el. Aţi făcut piaţa? nu se lasă el. Văzând că are chef de vorbă, încerc să scurtez dicuția.

- Da!

- Credeam că eşti şi tu cavaler, să o ajuţi, să cari tu sacoşele.

- Ei asta dar de ce crezi că am făcut-o ... asta ... am luat-o la piaţă că să mă ajute şi pe mine, încerc eu să scap, gândindu-mă că remarcă mea îi scăpase. Dar nu era aşa. Era să fac o gafă.

- Cum adică ai făcut-o? nu se lăsă el.

- Uite aşa...căutând eu disperat o soluţie.

- A vrut să zică că m-a făcut să mă convingă să-l ajut, încearcă Nina să mă scoată din încurcătură.

- A asta e altceva... Unde locuieşti?

- La el, spuse Nina sec.

- Adică am vrut să spun de unde eşti? încerca el să schimbe macazul.

- De aici din totdeauna... Hai Nina acasă, că avem atâta treabă... La revedere Victor, mai vorbim noi.

Şi trăgând-o pe Nina de mâna, aproape că zburam cu ea, spre casă. Victor rămase prostit în drum multă vreme uitându-se după noi.

- Nu pot spune că ai bune maniere, nu se lasă Nina.

- Nu vezi că devenise cam insistent? Ce îl interesa pe el unde stai sau cine eşti?

O vreme Nina nu îmi mai răspunse. Ajungem în sfârşit şi acasă. Acţionai telecomanda şi intrăm amândoi în curte. Din urma noastră poarta se ferecă singură. Nina se duse direct la bucătărie unde descarcă sacoşele. După care se apucă de Directiva 2. O lăsai în bucătărie şi mă dusei în casă. După ce mă schimbai revenii în şezlongul meu, odihnindu-mă după atâta muncă. Nina mea, trebăluia prin bucătărie, după sunetele şi zgomotele produse.

- Mai încet şi cu grijă că mă laşi fără oale şi cratiti...țip eu la ea. În fine aud că mâncarea e pusă la fiert. Puse de un borş şi o mâncărică de cartofi. Era mâncarea mea preferată. De abia aşteptam.

- Peste o oră e gata! zice ea.

 Mă plictiseam grozav. În aşteptarea mâncării mă apucai să citesc o carte de aventuri. După un timp Nina reveni în curte lângă mine.

- E o carte interesantă, zice ea. Am citit-o de zece ori, zice ea.

- Şi ţi-a plăcut?

- Da!

- Nici cu tine nu îmi este ruşine...zic eu neridicându-mi ochii de pe carte, aducându-mi aminte de ceva...

- Adică!...

- Păi spuneai de mine că nu sunt politicos, dar tu? Erai să o dărâmi pe biata babă...

- Păi ce vrei dacă era pe `traiectoria` mea...

- Trebuie să ai grijă că astea-s cu mare bucluc. Dacă îţi intră una de asta în `traiectorie`, nu te mai speli nici cu toată Dunărea pe cap...

- Ce e asta?

- Ei, e un fel a spune! E o ...E un ...asta mă rog...un fel de metaforă, sau cum îi spune...

- Sau poate o replică...găsi Nina soluţia.

- Nu ai vrea, dacă tot ai chef de treabă, să-mi rezolvi şi problemele mele...Până se face mâncarea...

- Bine o să încerc să le rezolv.

- Adu aici culegerea şi pune-te pe treabă.

O văd că dispare cam nehotărâtă în casă. Apoi o văd că apare cu o carte groasă în mâna şi un caiet. Luă loc la masă, deschise cartea şi încercă să rezolve problemele. Nu prea s-ar fi zis că făcea progrese. La un moment dat, se blocă la o problemă şi nu mai zicea nimic.

- Ce aştepţi Nina! Rezolvă-mi problema! Ce aştepţi să–ţi cadă rezultatul din cer?...

Nici nu-mi sfârşi bine vorba, când un şuierat ascuţit, însoţit de o lumină puternică şi un zgomot asurzitor, care creştea tot mai mult în intensitate, se revărsă în curte. De undeva din cer ateriză, mai bine zis se prăbuşi, peste masa mea pe care reusirăm, să o părăsim în mare grabă, că altfel, cine ştie ce am fi păţit, - o rachetă. Mai bine zis o navetă extraterestră. La contactul cu ea, masa se făcu fărâme şi luă foc. În pământ apăru o gaură mare şi arsă pe margini. Toată curtea se umplu de fum. Nu se mai vedea nimic.

 

7.

 

Mă uit după Nina. Dispăruse. Încerc să-mi croiesc drum prin fumul înecăcios. Nu distingeam nimic. Când fumul se mai risipi, o văd pe Nina în pragul bucătăriei. Cred că se speriase şi ea.

- Ce s-a întâmplat? mă întreabă ea. Au venit `marţienii `` şi dau cu bombe?

- Vezi dacă citeşti prea multe SF-uri? Ce marţieni! Ce bombe? Stai aşa că lămurim noi acu problema...

Mă îndrept spre groapa din mijlocul curţii, care mai fumega încă. Mă uit în ea cu băgare de seamă. Cu tot fumul reușii să văd oarecare mişcare înăuntru. Din naveta avariată, reuși să se strecoare afară o făptură, cam de peste un metru şi jumătate, cu un costum spaţial. Avea o cască în cap şi nişte antene pe margini. Reuși să se cațăre până la marginea gropii şi călcă pe pământ. Se opri nehotărât în faţa mea. Apoi auzi că scoate nişte sunete ce nu le înţelegeam. Nina mea când îl văzu, se apropie în grabă şi ea de el.

- Tradu, Nina, încearcă şi vezi ce vrea să spună.

- Nu ştiu acest limbaj. Nu mi-a fost împlementat în memorie. Regret!

- Păi de unde o să ştiu eu că ograda mea o să fie vizitată de extratereştrii?

În timp ce vorbeam, ”arătarea” îşi scoate casca şi uimirea mă cuprinse şi mai tare. Dar şi mai mare când începu să vorbescă rar şi răspicat.

- Bună ziua! Am venit să vă ajut!...numele meu e Kurt....

- Ura! exclamă Nina, ne rezolvă problema la matematică....

- Cum pentru o problemă de matematică aţi trimis acest mesaj?

Duse mâna, sau ceva asemănător cu două degete şi deschizându-şi un buzunar de la piept, scoase un pergament. Îl desfăcu şi îl citi:

 ”Ajutor! Suntem în pericol! Vă rugăm cine aude acest mesaj să vină de îndată să ne ajute. Toată populaţia de pe Merra este în pericol``

- Bine, dar noi nu suntem pe Merra, ci pe Terra...adică pe planeta Pământ, mai exact...

- Cum, nu voi aţi trimis mesajul?

- Nu!

Îl văzui pe omuleţ că se întristă grozav.

- Cum mai ajung acolo? Şi naveta e distrusă şi nici acasă nu mai pot ajunge...

- Da de unde vii? Şi cum ai reuşit să străbaţi atâta distanţă până la noi?

- Din Constelaţia Lira. Mă aflam în trecere prin zonă, când am primit acest mesaj.

- Tocmai de acolo, dar e foarte departe? Nouă, nici zece vieţi nu ne-ar ajunge să ajungem acolo, darămite, să ne mai și întoarcem...

- Presupun că sunteţi în urmă tare cu tehnica, dacă nu aţi reuşit să plecaţi până la marginea galaxiei măcar...Înseamnă că totul e pierdut. Sunt condamnat să rămân pe această planetă.

- Nu te necăjii, aşa tare. Noi o să încercăm să te ajutăm. Nu e aşa Nina? Hai să scoatem naveta afară. Să vedem ce mai are bun în ea şi poate, dacă măcar nu o reparăm, poate facem alta.

- Credeţi că s-ar putea? zise plin de speranţă Kurt. Noi suntem de pe o constelaţie foarte îndepărtată de voi. Întro zi pe când mă aflam în recunoaştere prin spaţiu, am primit mesajul. Cum eram prin apropiere de galaxia voastră, am crezut că e de la voi, mesajul.

- Nu, cred că de pe o altă planetă, care era prin zona ta...

- Totuşi nu înţeleg? Coordonatele corespund cu ale voastre. Să mă fi înşelat eu?...

- Cred că avut loc o distorsiune Spaţiu -Timp, altfel nu-mi explic nici eu. Poate ai nimerit într-un `vortex`, sau ceva ce noi o numim `gaură neagră`...

- Se prea poate...Nici eu nu eram prea convins, pe măsură ce mă apropiam de planeta voastră. Îmi este cunoscută Nu am uitat-o, chiar dacă nu am mai văzut-o de multișor…Întrebarea e: ce fac? Cum mai ajung la merrieni? Cum îi mai salvez...

- Nu îţi face probleme te ajutăm noi. Dar cum de ne ştii graiul?

- Acest translator universal face totul.

Şi zicând acestea scoase la iveală, un mic aparat. Îl analizarăm amândoi pe rând. Nu cunoşteam această tehnologie. Nina îl analiză mai atentă.

Mă uit apoi la noul venit. Nu se deosebea prea mult de noi. Era un pic mai mic şi avea altă culoare a pielii. Era îmbrăcat cu un costum spaţial argintiu, dintr-un material special. Văzând că îl cercetez, mă lămuri:

- Acest costum e special. Ţine şi de cald şi de frig. Şi reglează temperatura automat cu cea a corpului. După cum văd eu sunteţi în urmă tare...cu tehnica.

- Ei chiar  aşa de tare în urmă… nu suntem nici noi. Uite eu de exemplu, mi-am făcut un robot care mă ajută la toate treburile gospodăreşti. O cheamă Nina.

Auzind că îi pronunţ numele, Nina se înclină uşor:

- Mă cheamă Nina şi m-a făcut `creatorul` meu, Mr. Marin...

- Păi dacă ştiţi să faceţi şi roboţi înseamnă că, totuşi sunteţi oleacă mai deştepţi, dar mai aveţi încă multe de învăţat. Mai aveţi mult până ne ajungeţi pe noi. La noi roboţii au înlocuit totul. Stăpânim şi destule tehnici şi alte planete.

- Păi o să te ajutăm noi să facem o altă navetă. Dar o să fie suficient? Combustibil de unde luăm? Apropo cu ce fel de combustibil merge...?

Fără să răspundă, Kurt, coborâ înapoi în groapă şi acţionând un dispozitiv de pe costum micşoră naveta, până la dimensiunea unei jucării. Urcă la suprafaţă cu ea în mână. Apoi merse mai în colo, spre mijlocul curţii şi o puse jos. Acţionă un alt buton şi aceasta se mării ajungând la dimensiunile reale. Acum o vedeam mai bine. Era o navetă de două persoane. I se avariase un pic partea din faţă. Kurt intră în ea. Noi îl urmarăm. După ce apasă pe nişte butoane aflate pe consola de la bord, urmări nişte date ce apărură pe un ecran, întro heroglifică necunoscută. După ce le analiză, chipul lui Kurt se mai lumină.

- Nu e grav avariată. Mai merge reparată. Sper că şi cu ajutorul vostru să o punem cât mai repede pe picioare. Adică gata de zbor.

- Ne iei şi pe noi cu tine, dacă merge?

- Bineînţeles! Vom porni tus trei să salvăm locuitorii de pe Merra.

- Nina se arde mâncarea, zic eu simţind că vine un miros de ars din bucătărie.

Nina se execută imediat. Cum noi ne intinsem la vorbă Nina uitase de mâncare. Nu cred că se mai putea face ceva în privinţa ei. Văd că după câteva minute iese Nina afară.

- E în regulă! Am mai salvat ceva din ea. Nu e aşa de avariată...S-a afumat un pic....

- ...Cam mult, completez eu dezamăgit. Doar mama mai făcea mâncarea aşa...Apropo ce o să-i dăm să mănânce musafirului nostru?

- Nu vă faceţi griji în privinţa mea. Eu am mâncarea mea.

- Totuşi hai cu noi la masă să manânci şi pe urmă mai vedem...

- Dacă insistaţi...

- Mă dusei cu Nina în casă să aduc o altă masă. Când venii cu ea, Kurt îmi spuse:

- Mi se pare că vă sunt dator cu o masă...

- Nu e nimic nu-ţi face probleme...

Instalarăm noua masă sub umbră şi aşezai şi câteva scaune la masă.

Ne aşezăm amândoi la masă, în timp ce Nina aduse mâncarea în farfurii.

- Eu nu mănânc mâncare de la voi, nu sunt obişnuit cu aşa ceva. Eu am pastilele mele...

- Totuşi nu cred că vrei să ne refuzi? Ia oleacă şi gustă....

Kurt se lăsă înduplecat şi luă o îmbucătură. După ce o analiză, zise:

- Asta mâncaţi voi? mă mir cum de aţi crescut aşa de mari.

- Nu s-ar zice că eşti mai mare că noi...zise Nina.

- Aşa ni-i statura. La noi, mai toţi, cu excepţia unor roboţi, toţi suntem la fel. Apoi îşi scoase câteva pilule pe masă. Le luă pe rând.

- Cu astea mă satur o săptămână, zise el.

- Mai bine ai face şi tu aşa ceva Mr. Marin, că să nu mai car sacoşele din piaţă şi să nu mă mai cerţi când îţi ard mâncarea...

- Ei, ce gata, ai dat de greu? Ai făcut şi tu odată piaţa şi gata...

După ce terminarăm de mâncat, oaspetele nostru începu să ne povestească despre el şi despre semenii lui. Eu sunt cibernitician şi electronist şi specialist în programare. La noi mai toată lumea este expertă în aşa ceva. La noi este treabă pentru toată lumea. Fiecare are ceva de făcut.

- Numai la noi şomajul e în floare, zic eu dazamăgit.

- Da din puncte de vedere politic staţi rău. Am analizat unele emisiuni de ale voastre. Vă monitorizăm de mult. Sunteţi la o extremă încă. Mai aveţi multe de învăţat. Şi dacă nu v-aţi ocupa şi cu războaile astea...

- La voi este pace?

- Bineînţeles! Noi am uitat de mult de aşa ceva. Acum câteva sute de milioane de ani, făceam şi noi că voi, până ne-am mai deşteptat şi am văzut că viaţa poate să fie şi altfel.

- Nina nu îmi aduci şi mie cafeaua? Sau ai uitat?

- Ce e aceea cafea? mă întreabă curios Kurt.

- Pai pentru mine e un fel de energizant...

- Ia de aici, zise Kurt.

Şi îmi întinse două buline colorate, ca nişte bomboane. Sunt energizante. Nu îţi mai trebuie câteva zile nici o cafea...

- Mulţumesc Kurt!

Le luai cam cu neîncredere. După ce le consumai, mă simţii într-adevăr mult mai revigorat.

- Într-adevăr fac minuni, zisei eu. Mă simt mult mai bine. Ai scăpat Nina şi de cafea azi.

- Atunci dacă te simţi în stare hai cu mine în navetă şi mă ajută.

Îl urmai cu bucurie. Eram curios să aflu mai multe despre tehnologia lui şi despre acea navă...

 

 

 

 

8.

 

        Cu cât mă uitam mai atent, cu atât mă minunam mai tare. Încercam să aflu câte ceva din mulţimea aparatelor ce erau în navă, precum şi destinaţia lor.

- Cu ce combustibil merge?

- E secret, zice Kurt. Oricum chiar dacă îţi spun cum se cheamă, tot nu vei înţelege mare lucru. E un fel de mineral cu proprietăţi speciale care aflat sub nişte câmpuri speciale face că să degaje o energie mare şi care este controlată.

- Înţeleg e un fel de fuziune nucleară...

- Nu chiar! Foloseam şi noi asta pe vremuri dar s-a dovedit foarte periculoasă şi instabilă. E greu de controlat. Şi pe deasupra asta nici nu este nocivă. Adică nu radiază. Şi mai sunt încă câteva secrete pe care o să le afli pe drum. Ai să vezi atunci că ne deplasăm altfel decât voi, cu navele clasice ale voastre.

- Vrei să spui că ale noastre nu sunt bune?

- Pentru voi acu sunt excepţionale. Dar mai târziu o să le aruncaţi la gunoi. Sunt prea primitive. De altfel toate mijloacele voastre de transport de pe pământ sunt cele mai primitive. Nici noi nu am avut aşa ceva...

Vorbea în timp ce verifica fiecare aparat şi dispozitiv în parte. Desfăcu consola de la pupitrul de comandă şi înlocui nişte componente ca nişte cartele.

- Astea ce mai fac? Îl întreb din nou.

De dată asta nu-mi răspunse. Era prea adâncit în treburi că să mai zică ceva. Sau poate nu fusese atent la întrebarea mea. Parcă ghicindu-mi gândul, îmi spuse totuşi:

- Îţi trebuie ani de zile că să înveţi funcţionarea navei ăsteia, precum şi componentele tehnice ale ei.

După ce termină de verificat toate componentele, se apucă să facă simulări.

- Da, să vedem sistemul de propulsie şi zicând asta apasă pe un buton.

O vapae albastră se aprinse în coadă navei, făcând-o să trepideze uşor.

- Da, ia să vedem şi sistemul de acceleraţie....Da e Bun. Sistemul de frânare...merge. Senzorii...merg. Sistemul de decolare...merge şi simţii că nava se ridică vertical câţiva metri în sus după care ateriza lin pe pământ.

- Sistemul de menţinere a vieţii... zic eu merge?

- Sigur! Avem un mineral care da oxigen pentru mulţi ani.

- Sistemul de navigaţie e perfect, sistemul de comunicaţie e bun...

- Văd că nava ta merge numai cu minerale...

- Da e mai sigur, e simplu şi eficient. De ce să cari rezervoare de combustibil de tone după ţine, când cu câteva kg de minereu obţii tot ce vrei. Bine, cu efecte speciale, datorită acestor convertoare de energie...

- Văd că e dotată nava ta cu de toate. Spunem dacă plecăm, în cât timp ajungem la merrieni? Nu de alta, dar să am timp să ajung până în toamnă, când începe şcoala. Acum sunt în vacanţă. Mai am două luni.

- Nici o grijă în câteva... ai să vezi şi singur... da mai trebuie să lucrez la antenă că s-a rupt la aterizare.

- Nu prea aş spune că a fost o aterizare prea reuşită, zic eu, că văd că mai mult ai căzut, decât ai aterizat...

- Nu îţi lipseşte simţul critic...Da nu e vina mea. Din cauza frecării cu atmosfera voastră s-a aprins stabilizatorul şi nu am mai putut stabiliza nava.

Kurt coborâ din navă şi împreună schimbarăm antena şi câteva stabilizatoare laterale. Geamul carlingii se cam afumase şi era greu să mai vezi ceva prin el. După câteva ore toată nava strălucea, că la ea nu te puteai uită dar la soare ba!

- Păi, zice Kurt, mâine putem pleca...

- Ura! zic eu entuziasmat. Până şi Nina era fericită. Sau cel puţin aşa o vedeam eu. Probabil că se gândeşte iar la piaţă, reflectez eu. Sau poate problemele mele… Sigur! Că a scăpat de ele...Mă uit la ceas era aproape seară. Îl invit pe Kurt înăuntru şi dau drumul la TV. Era pe Science. O vreme urmări şi el ce propunea ăla cu faţă de japonez, Karl sau kan nu mai ştiu cum îl chema. După ce se termină, Kurt îmi spune vesel:

- De asta nu progresati! Faceţi prea multe presupuneri false, fără fundament ştiinţific. Visaţi prea mult. Nu puneţi punctul pe `i`. Prea vedeţi totul în roz. Aveţi în schimb o imaginaţie bogată. Prea puţin! Nu e suficient! În ritmul asta o să va întreacă toate sistemele învecinate din toate galaxiile...O să ajungeţi codaşi...

- Păi asta, că pe vremuri, uni oameni răuvoitori nu nea lăsat să ne expunem ideeile în public. Şi am rămas în urmă mult cu ştiinţa. Ba mai mult. Erau aspru pedepsiţi, pentru ideeile lor îndrăzneţe. Chiar câteva capete luminate, Galileo, Copernic şi mulţi alţii au încercat să ne lumineze, iar îndrăzneala lor a fost pedepsită cu arderea pe rug.

- Da îmi amintesc de istoria voastră neagră, unde omul nu era om. Ţi-am spus că vă monitorizăm de mult. De aceia nu a intrat încă nimeni în contact cu voi. Voi prezentaţi un pericol public, pentru alte civilizaţii. Când o să învăţați să vă comportaţi, atunci o să fie şi vremea voastră, până atunci...

- Ne ai pe noi...Noi nu suntem ca restul omenirii. Şi nici toţi oamenii sunt răi. Mai sunt şi excepţii geniale în rândul nostru, dar care mai marele puteri, nu le lasă să se dezvolte, pentru că le strică planurile financiare. Noi suntem învăţaţi să profităm la maxim de o formă de energie, fără să ne mai gândim şi la alta de rezervă, sau ce vom face când se va termină şi aceea. După cum ai văzut, petrolul e baza energiei noastre şi uraniul de fapt izotopii lor...

- Aveţi şi voi resurse inepuizabile de energie de care nu aveţi habar, pentru că nu ştiţi să le exploataţi. Pământul vostru e plin de această resursă. Ea e pe toată planetă voastră. Da Apa! Apă e viaţa voastră, dar încă nu ştiţi să o exploataţi.

- Să nu îmi spui că şi nava, sau la voi merge toate cu apă...

- Nu nici decum noi suntem mai inventivi. Căutăm mereu noi surse de energie, care să nu polueze şi să facă şi treabă bună.

- Mai convins. Poate ne dai şi nouă o monstră de mineral că al vostru...

- Ar fi inutil. Nu aţi şti ce să şi faceţi cu el. Întâi trebuie prelucrat, şi apoi `ajutat`. Apoi....e mult de muncă...iar Voi nu deţineţi tehnologia acestor instalaţii speciale...

Între timp se aude soneria la poartă. Îl las pe Kurt în compania Ninăi şi ies la poartă. Dar mă întorc înapoi. Uitasem telecomanda, nu voiam să audă oricine era, parola mea. Mă întorc şi deschid poarta. Vecinul căruia îi împrumutasem `râşnita` de iarbă, -”chiar oare să io arăt şi lui Kurt, poate o mai perfecţionează”- zic eu în gând.

- Da vecine ce s-a întâmplat?

- Poi asta voiam să te întreb pe ţine vecine. Ce a fost cu fumul ăla? Credeam că ţi-a luat foc casa...

- ...A fumul...Aaa...Am uitat mâncarea pe foc şi s-a ars...

- Mâncarea?... dar parcă auzisem şi un sunet şi un zgomot puternic...nu se lasă vecinul.

- Era oală sub presiune...vecine. A explodat oala... ştii a şuierat şi apoi a făcut bum!...

- Oală ...presiune, zice vecinul neîncrezător. Dar cu groapa aia cei în curte?

- Ei am vrut să sap o fântână…

- Fântână, ...oală...presiune...Bum! zice vecinul prostit.

Noroc că nava era mai la dos. Nu era în raza lui vizuală, că altfel m-ar fi întrebat précis  şi despre ea ceva. Chiar mă gândeam dacă o vedea ce aş fi mai putut născoci...Norocul meu...

-Bine vecine la revedere, zic eu şi îi închid poarta în nas.

 Prea era curios. Mă întorc la prietenii mei în casă. În grabă mea uit de poartă. Nu am mai zăvorât-o. Şi nici ``sistemul de securitate``nu-l pornisem. Mai vorbim noi de una alta, când Kurt îmi zice:

- E cineva lângă navă!...

Ieşim val vârtej amândoi odată mai să nu putem ieşi pe uşă. Ne blocasem în cadrul ei şi nu reuşeam să mai trecem. În final Kurt fiind mai mic şi sprinten iese primul. Când ne uităm la nava, vecinul meu intrase în curte şi ne studia cu uimire nava. Se uită şi la groapa mea şi la nava. Kurt se îndreaptă spre el şi îl întrebă:

- Ce e cu dumneata aici? De cand îţi permiţi să intri pe furiş. Apropo, cum ai intrat? întreabă Kurt, uitându-se la mine.

Eu ridic din umeri, uitasem de alarmă. Vecinul când îl văzu rămase pironit lângă navă şi nu mai era în stare să mai zică nimic.

- A deci nu vrei să vorbeşti? şi scoase din buzunar un dispozitiv pe care îl îndreptă asupra lui. O rază albastră țâșni spre vecin. Când îl atinse aceta se pulveriză. Dispăru. Nu mai rămăsese nimic din el.

- Ce faci? Te trezeşti la ţine pe planetă? Mă bagi în încurcătură. Păi dacă se află, suntem în primejdie.

- Nu mai are cine să le spună ceva. Ne vom ocupa de el când ne întoarcem.

- Bine dar unde e?

- Nu-ţi mai face atâtea griji! I-am schimbat un pic înfăţişarea. Cu nouă lui înfăţişare nu o să ne mai facă nici o problema. Ţi-am spus că mă ocup de el la întoarcere.

- Dar unde a dispărut, zic eu îngrijorat mai mult pentru ai lui. Când o să observe dispariţia lui...

- Nu o să observe nimeni dispariţia lui...Doar că o să fie cam confuz. Oricum o să uite tot. Este la el acasă. Dar l-am trimis în ziua de ieri.

- Cum voi aţi descoperit şi `maşină timpului`?

- Numeşte-o cum vrei că e tot aia...dar ceva mai complex...

- Eşti sigur că nu o să ne facă probleme?

- În nici un caz, mă linişti Kurt. L-am deplasat un pic prin spaţiu-timp. I-am dat o lecţie că să nu mai dea buzna prin curţile oamenilor, neanunţat. Hai la culcare că e târziu şi mâine avem de umblat...

- Mă mir, că mai dormiţi şi voi.

- Sigur! Dar ce credeai!...

 

 

 

 

 

9.

 

Ne-am sculat dis - de - dimineaţă. Eram foarte nerăbdător. Kurt mă întâmpină şi el:

- Bună dimineaţa! Parcă așa se zice la voi. Am și uitat unele obiceiuri ale voastre…Cum ai dormit? Cred că nu ai închis ochii toată noaptea de grijă, ca nu cumva să plec fără ţine...

- Da am avut o grijă, dar ştiam că nu ai să pleci fără mine.

Mă duc la bucătărie şi îi spun Ninai să îmi pregătească nişte aperitive pentru drum şi o cafea la `pachet`

- Nu e nevoie de toate astea ...Cu câteva pastile ...

- Nu lasă, până mă voi obişnui cu `mâncarea` voastră...

- Oricum nu trebuie să mănânci prea mult cât o să ne `plimbam` prin spaţiu.

- Da ce vrei să mă ţi-i la regim?

- Nu da...lasă că ai să vezi tu...

Luai o geantă mare unde înghesui câteva pachete cu mâncare şi nişte schimburi. La urmă luai şi termosul cu cafea şi îl puse şi pe el înăuntru.

- Eu sunt gata! Putem pleca! Nina închide tot şi pregătește-te şi tu. Deodată îmi aminti de ceva care îmi scăpase.

- Kurt! la tine pe navă este 220 de volţi?

- Nu! De ce?

- Păi unde o încarc pe Nina? Aici o bag în priză la tine ce fac? Noroc că am avut inspirația să o pun aseară în priză...

- Cu câţi volţi merge robotul tău, pardon roboțica ta? Mă întreabă vesel Kurt.

- Cu 24V ...dar asta la acumulatori...

- Nu-i nimic! Găsim noi o soluţie pe drum. Hai sunteţi gata?

- Gata! răspundem eu şi Nina în cor.

- Atunci să mergem! Ţi-ai luat telecomanda? Să nu uiţi să `fereci` poarta. Deşi, te-aş putea ajută cu o ....

- Cu ce?

- Aş putea să-ţi fac invizibilă toată casa, că să nu vină nimeni în lipsa , cât tu ai fi plecat. Că văd că ai vecini foarte curioşi şi prost crescuţi.

- Nu! las-o aşa. Ce vrei să stârnesc şi mai multe bănuieli?

- Cum doreşti!

Ne îndreptăm către nava. Primul intră Kurt. Eu după el. Din urmă mea păşea şi Nina.  Gest observant și de Kurt.

- Ai putea să fi și tu mai politicos…zise el , făcându-mi cu ochiul.

Kurt se instală comod pe un fotoliu, în faţa pupitrului de navigaţie. Îmi oferi şi mie un loc în stânga lui pe un alt fotoliu. În spate pe un alt fotoliu se aşezase Nina. Kurt pregăti manevrele navei. După ce mai făcu o ultima verificare, porni nava. Aceasta se ridică încet vertical, fără nici un zgomot şi când se află la o înălţime destul de mare, Kurt aprinse propulsoarele din spate. Această făcu că nava să zvâcnească brusc, ceea ce mie nu-mi făcu nici o plăcere. Simţii că stomacul cedează. Kurt se uită la mine şi zâmbi.

- Ţi-am zis, că nu trebuia să mănânci. Uite ia nişte pastile de la mine. Te vor ajuta să te menţii pe toată perioada călătoriei. Tu nu eşti pregătit pentru astfel de călătorii spaţiale. Pariez că nu ai fost măcar nici cu avionul. Asa-i?

Se uită la mine, dar indispoziţia ce se citea pe faţă mea îl lămuri.

- Da nu prea am avut parte să zbor până acu...zic eu, uitându-mă în jos.

Deja casele începură să se facă mici, iar oamenii erau că nişte furnici. În curând şi casele ajunseră la fel că furnicile. În câteva minute apăru şi pământul în toată splendoarea lui. Văzut de sus, pământul, arătă  altfel pentru mine. Era că un glob de carton din librărie. Ce mă miră mai tare că nava nu scotea prea mult zgomot. Kurt stătea aplecat deasupra unui monitor şi tot apasa pe nişte butoane. După un timp se ridică vesel şi îmi spuse:

- Am trecut nava pe pilot automat. Am introdus noile coordonate în computer spre Merra. În câteva zile ajungem acolo.

- Câteva zile? Exclam eu, simţind că mai îmi revin din ameţeală. Poi cât e până la ei?

- ...3,14151617181920 U A (unităţi astronomice)

- Adică mai exact...

- A! Da! Uitasem că ţie nu îţi plac cifrele...Poi imaginează-ţi, cu o navă preistorică de–a voastră, ați ajunge în 80 de ani! Noi o să face distanţă asta în mai puţin de 3 zile.

- Ooo! ...Interesant!

Mă uit afară din nou. Se întunecase. Stelele, care până acu se mişcau liniştite, acum alergau şi ele lăsând în urmă lor nişte dare albe şi lungi. Prinsesem viteză.

- Poate merge şi mai repede? Întreb eu.

- Sigur! Dar acu nu e cazul. Avem timp berechet. Pot atinge chiar şi de zece ori o U.A. Când o să terminăm trebă pe Merra o să te duc şi pe planeta mea. O să-ţi placă. Atunci trebuie să accelerez mai tare. Până la mine, mi-ar trebui cam o lună de-a voastră, la viteza maximă a mea.

Mă uitam fascinat la imensitatea cosmosului. La culorile de nedescris ce ne învăluia în toate luminile curcubeului.

- Cum faci de ocoleşti, meteoriții, ”găurile negre” şi asteroizii.

- Are grijă nava de toate astea. E echipată cu o mulţime de senzori. Şi multe arme de bord. În caz că apare neprevăzut un astfel de corp, îl volatizez cu armele laser.

- Văd că nava ta e pregătită să facă faţă oricărui atac. Spunem, nu ai fost atacat de alte nave de pe alte meleaguri?

- Ba da! Dar nu trebuie să ne facem griji în privinţa asta. Nava mea poate deveni şi invizibilă, la nevoie.

- Ce bine e Nina, să hoinăreşti prin spaţiu....Să nu mai faci mâncare, piaţă, să nu faci probleme...să nu-ți faci problem…să scapi de învăţat...

- Apropo, bine că mi-ai amintit, face Kurt.

 Şi se sculă de la pupitru ducându-se la un dulap prins de o consolă. Îl deschise şi scoase de acolo, două cărţi groase. Le luă şi ni le puse în braţe. Una mie şi una Ninăi.

- Asta e pentru voi băieţi...

Mă uit disperat la ele:

- Ce sunt astea? întreb eu vădit surprins.

- Manualul de limba merriană şi gramatica limbii merriane...Ce credeaţi că aţi scăpat de învăţat? Poi cum o să vă înţelegeţi cu locuitorii de pe Merra?...În trei zile trebuie să învăţaţi limba...

Mă uit disperat la el. Nina nu avea probleme.

 

10.

 

- Succes! zice el, trebuie în aceste trei zile ,să învăţaţi tot.

- Ţie îţi este uşor, că ai aparatul, de ce nu ne dai şi nouă unul?

- Nu am decât unul şi asta îl ţin pentru mine. Nu ştiam că o să vă întâlnesc, că îmi luam încă două. Aşa că, spor la treabă.

Mă uit pe prima pagină. Văd o hieroglifă. Pe altă pagină un grup de hieroglife.

- Nu ai şi un dicţionar? Eu de unde să ştiu ce literă e asta, sau ce semn?

- Du-te la computerul de bord. Cu ajutorul lui o să te descurci.

Kurt apasă pe nişte butoane cu o viteză fantastică. După câteva secunde se desfăşoară în faţa mea, alfabetul nostru iar alături literele merriene. Era o treabă foarte grea. Când credeam că am scăpat de învăţat...Mă uit la Nina. Ea terminase de citit cartea şi mi-o ceru şi pe a mea. Iar eu i-o dădui bucuros.

- Să mă înveţi şi pe mine.

Încercai să mă concentrez câteva minute la monitor. Dar îmi pierdu-i răbdarea. Ochii mei rămaseră pironiţi pe peisajele de afară. Nu-mi era capul la lecţii. Kurt se uită la mine şi îmi zise:

- Prea mult ”te osteneşti”, mai ia o pauză...

Mă făcui că nu observ remarca lui  şi îmi aruncai iar ochii pe monitor şi carte. Începusem încet, încet cu timpul, să descifrez şi literele şi mai târziu şi cuvinte şi expresii. Semăna limba cu cea egipteană veche. Iar unele semne chiar semănau şi cu cele siriene, japoneză, chineză, greacă și rusă.. Era un fel de amestec de semne şi litere din toată lumea cred. La cifre a fost mai simplu. Trecu o zi şi Kurt al meu, era destul de mulţumit de avansul luat de mine cu privire la învăţat. Kurt îi spune ceva Ninăi, iar ea îi răspunde într-o limbă, cred că merriana. Ea reuşise să înţeleagă şi vorbele. Numai eu nu reuşeam să pronunţ mare lucru. Mă certam mereu cu computerul şi mă corecta într-una. Şi aşa veni şi a două zi. Ziua asta nu aveam să o mai uit. După ce se uită la datele de pe un monitor, Kurt rămase pe gânduri.

- Ce e? întreb eu.

- Trebuie să trecem neapărat prin zona XY_%5@, dar aici...

- Ce e aici?

- Ei aici e aici. Aici e sistemul Serrian! Vecini cu cel la cvare trebuie noi să ajungem! Nu am încotro trecem printr-o zonă de mare risc. Nu că nu m-aş descurca, dar aş fi fost mai bucuros să o ocolim. Dar din păcate nu pot. Ar trebui să facem un ocol prea mare. Norocul nostru să nu fie nave în zona noastră.

- Poate reuşim să trecem neobservaţi.

- Aşa aş vrea şi eu. Dar serienii din acest sistem sunt foarte bătăioşi. Nu suportă să trecem prin zona lor.

- Un semnal de avertizare se aprinse pe monitor, împreună cu un semnal sonor.

- Ne-au depistat! Nu mai avem încotro. Trebuie să ne pregătim de luptă, deşi aş fi vrut să nu fie nevoie. O să trec nava pe invizibil. Asta o să îi mai întârzie un pic. Între timp noi o să trecem la arme.

Şi zicând asta mă invită pe un alt scaun, ce se afla lângă o piesă de armament, tun sau puşcă...ceva... tot aia era. El luă loc pe alt scaun în dreptul altei arme. Mă învăţă cum să lucrez cu arma şi cum să fixez cu ajutorul computerului, sistemul de ochire. Mă prinsei repede. Cred că era la fel ca în jocurile mele video. Numai că aici era ceva real.

- Chiar e nevoie de aşa ceva? Nu putem să-i ignorăm, zic eu, crezând că este totuşi o scăpare.

- Aş vrea eu, dar nu ne mai lasă ei acum. Şi apoi e un fel de principiu. Noi suntem în `război` cu serrienii de mult timp. Ei ne-au interzis să ne mai apropiem de sistemul lor. Iar acum nu am avut încotro. Era drumul mai scurt pe la ei. Dar nu trebuie să ne facem griji.

Un alt semnal de avertizare clipi pe ecran. Cineva ne invită să le răspundem. Kurt apasă pe un buton. Se auzi un glas răguşit, care începu să hârâie dar nu reusii să înţeleg nimic. Dar graţie traducătorului universal am tradus acest mesaj:

- Nu încercaţi să va ascundeţi. V-am detectat. Cine sunteţi şi unde va duceţi? Dacă nu, deschidem focul.

Kurt se apropie şi le răspunse în limba lor. După câteva replici îmi dădui sema că nu prea ne-a crezut.

- Şi cine v-a trimis acest mesaj, continuă cel de pe nava seriană, traduc eu. Că noi nu ştim nimic. După alte convorbiri, înţeleg că nu putem trece fără luptă. Kurt îmi făcu semn să armez şi să fiu gata. Mă cuprinse emoţiile. Era pentru prima dată că luam parte la o luptă spaţială reală. Deodată pe radar apare nava lor. Se apropia încet de centrul unui cerc.

- Când ajunge nava lor în centru tragi, îmi spune Kurt.

Probabil că nava lor îşi dădu seama că eu o luasem în colimator, că încerca să se eschiveze. Dar mai era şi Kurt. Apasă pe trăgaci şi două forme sferice luminoase de materie, se îndreptă cu viteză spre nava lor. După câteva secunde o lumină puternică alba, ne anunţă că nava nu mai există.

- Bravo! zic eu entuazismat. L-ai doborât. Ce era asta? Semănau cu aşa zisele `drone` din serialele noastre SF cu Atlantis...

- Da, ceva pe acolo, numai că efectul e altul. Au altă menire. Nava nu a păţit nimic. Şi nici echipajul. Numai i-a adormit oleacă până trecem noi.

- Cum dar am văzut clar că nava a explodat...

- Aşa ţi s-a părut ţie. Dar la impact, nava s-a făcut invizibilă pentru noi. Noi nu ne distrugem cum aţi face voi. Noi încercăm pe cale cât mai paşnică, să ne înţelegem. Fără violenţă. Şi apoi nu mai sunt nici în raza noastră. I-am deplasat puţin în timp şi spaţiu. Când s-or trezi o să le trebuiască oleacă de timp până or reveni la poziţia iniţială, dar noi atunci o să fim fi departe.

- Asta înseamnă că voi sunteţi mai avansaţi, decât ei, nu?

- Nu! problema e să se speculeze slăbiciunile celuilalt. Adică cine loveşte primul. Tot aşa de avansaţi sunt şi ei. Doar suntem vecini...

- Şi nici voi nu vă înţelegeţi? Nu ar fi mai bine dacă aţi juca un şah?...

- ?!? Ce e ăla?

- Lasă că te învăţ eu...

- Nu te grăbi să tragi concluzii pripite. Noi am eliminat războaiele de mult. Asta ţine de `principiu`. Trebuie să fim vigilenţi. Ca să ne testăm viteză de reacţie, să fim veşnic pregătiţi, în caz de o invazie adevărată. Ca să cooperăm. Că mai sunt destul sisteme în care războiul nu a dispărut.

- Aha, fac eu, e un fel de joacă a la ”Pantera Roz”, de la noi, când comisarul Clouseau, îi cerea lui Kato, un luptător japonez, să-l menţină mereu în formă, pentru a fi gata oricând de un atac de la un eventual adversar. Credeam că numai la noi este aşa...

- Ei la voi e nimic, pe lângă alte războaie din alte sisteme. Şi acolo crede-mă că nu ai vrea să ajungi. Au o mulţime de arme de nimicire în masă, care mai de care mai sofisticate. Ei nu se mai joacă. Chiar mă miră faptul că Merria a cerut ajutor, că îi ştiam paşnici. Dar cine ştie ce s-a întâmplat şi la ei...Nu i-am mai văzut de 5 ani...

 

Trecuse şi a doua zi. Mă minunam că nu-mi era foame. Cu acele pastile date de Kurt, înşelasem foamea. Mă gândeam că sandwichiu-rile mele erau inutile. Şi mai ales cafeaua...

Parcă ghicidu-mi gândurile, Kurt îmi spuse.

- Nu e nici o problemă punele în frigider şi le vei consuma când ajungem pe planetă. Cât zburăm nu trebuie să mâncăm nimic, deocamdată. Facem cercetări în continuare să eliminăm şi această incoveniență...Poate pe viitor...

- Cum stăm cu învăţatul că acu e `mâine` şi tu nu prea ai dat semne că ai fi progresat prea mult...

Îmi luai iar cartea în mână, fără prea multă tragere de inimă, fapt observat şi de Kurt...

Nina mă veghea din umbră, fără a spune nimic.

 

 

 

11.

 

Până la urmă îmi iau inima în dinţi, cum se spune, şi mă concentrez asupra învăţatului, sau mă făceam că mă concentrez. Până la urmă ajutat şi de Nina şi de computerul de bord reuși să leg, cât de cât, o conversaţie simplă cu Nina.

- Felicitări! Ei vezi că se poate! Începi să avansezi...

- Păi sigur, tu ai învăţat-o în ani de zile şi pe mine mă pui să o învăţ în 3 zile...

- Te înşeli amarnic. Asta este prima limbă străină, învăţată de mine. Mai ştiu încă câteva mii, şi alte câteva sute de mii de dialecte...printre care şi limba voastră...

- Nu se poate? Dar ce eşti robot? Numai ei ar fi putut ştii aşa ceva. Avem noi un film care se chema ``Star wars`` Acolo era un robot C3 PO care ştia de toate. Şi se înţelegea cu un altul mai mic şi bondoc, pe nume R3. Toată ziua îl certa C3PO pe bietul Roboţel...

Dar Kurt nu-mi răspunse la remarca mea. El stătea adâncit în ``probleme``. Mai era o zi şi ne pregăteam să intrăm pe orbita Merriei. Făcea ultimile calcule. Şi apoi mai apasă pe nişte butoane. Nişte bipuri ne anunţă că se înterpuse ceva pe traiectoria navei. Kurt puse pe monitor. Un asteroid destul de uriaş, mi se păru, apăru în toată splendoarea lui pe monitor.

- Ce faci, cum trecem de asta?

- Nu îţi face griji, rezolv eu cumva...

Kurt îi analiză, dimensiunile, viteza şi distanţa pânp la navă. Apoi se duse la arme. Câteva bubuituri mă anunţă că asteroidul nu mai era, fapt confirmat şi de monitor. Dispăruse. Sau mai bine zis se transformase în o mulţime de particule care mai de care mai mici.

- Păi cu asemenea arme şi dispositive, nu trebuie să-mi mai fac griji...

- Desigur! Nava asta este dotată cu ultima generaţie tehnică. Mai avem la noi câteva nave, care sunt şi mai moderne şi pot face ocolul galaxiei în câteva luni, de-a voastre.

Kurt se uită la ceasul dependent de pe navă. Arată orele 16. Mă uit şi la al meu şi ma simt surprins. Kurt îl pusese după timpul nostru.

- Mâine pe la 6 descindem pe Merra...

- ``Suntem Merra. Suntem în pericol. Vă rugăm cine ascultă acest mesaj să vină să ne ajute...`` se auzi în difuzor, iar traducătorul automat îl traduse, apărând şi pe ecran.

- Iar? zice şi Kurt. Credeam că nu mai era cazul. Oare cine tot insistă? Chiar or fi în pericol? ...Ia să vedem. Şi zicând acestea Kurt, transmise şi el un mesaj de răspuns: ``Suntem Vega de pe XY_%5@. Nu vă faceţi griji, am recepţionat mesajul vostru. Venim imediat să vă ajutăm.`` Trecu apoi pe recepţie dar nici mesajul nu se mai repetă, dar nici nimeni nu mai răspunse.

- Ciudat! zise Kurt. Ceva nu-mi miroase bine...De ce nu răspund? De ce acu tac? Lasă că lămurim noi lucrurile când ajungem acolo.

- Eu cred că au primit mesajul tău, dar vor să ne facă o surpriză, zic eu.

- Nu ştiu ce să mai zic? Mai avem câteva ore bune...Şi doar suntem în raza lor de recepţie...Ar fi trebuit să ne răspundă...zise Kurt gânditor, controlând parametrii de zbor şi cercetând cu băgare de seama locul unde eram acum. Nu pare nimic ca să-l facă să-l neliniştească. Se puse într-un fotoliu şi se stropsi la mine:

- Hai continuă cu învăţatul că acu aterizăm şi nu ai progresat prea mult. Cum vrei să te înţelegi cu merrienii ăştia...?

Voia să pară indiferent dar îi citeam pe faţă lui îngrijorare. Poate avea şi motive. Sau poate nu.

- Poate li s-o fi stricat aparatura de emisie-recepţie. Poate nu ne aud...încercai eu să mai risipesc grijile lui Kurt.

- E imposibil! Ce te crezi la voi pe planetă? La noi emisia- recepţia, este comună nu se strică aşa de greu. Ori nu mai merge de loc ori merge. Poate ai observat şi singur că au o bătaie lungă. Acest mesaj l-am recepţionat şi pe când mă aflăm în apropierea planetei voastre. Asta m-a făcut să aterizez întâi la voi. Nu sunt alternative... Deşi mă îndoiesc să nu meargă...

- Poate era un semnal reflectat, pe când se propagă în spaţiu, ceva la făcut să devieze la noi...

- Poate, dar acum e bizar...

Acum cu apropierea noastră de această planetă curioasă, mă făcea tot mai nerebdător. Mă uitam într-una la ceas. Mi se părea că timpul trece aşa de greu. Număram şi minutele. Kurt îmi spuse că până la ivirea planetei să încerc să dorm oleacă că mă aşteaptă zile destul de anevoioase pentru mine. Dar ce parcă mai aveam chef de dormit. Kurt îmi dădu o pastilă zicând că face bine la aterizare. O iau şi apoi simţii că mă apucă o toropeală plăcută. Totul începu să se învârtă cu mine şi eu odată cu ele. Adormi.

Cu o jumătate de ora înainte de aterizare, Kurt mă trezi:

- Gata cu somnul! Hai că mai avem oleacă...

- Păi după ce mai adormit? Credeam că o să mă trezeşti când plecăm înapoi.

- Dacă ţi-i neapărat...

- Nu! Nu! cum o să mă lipseşti de plăcerea de a vedea această planetă şi de a–ţi cunoaşte prietenii...

- Lasă că de cunoscut ai să-i cunoşti şi încă foarte bine...

- Păi spuneai că sunt paşnici!

- Sunt dar de 5 ani care nu i-am mai văzut...Lucrurile se pot schimba....

- Faci aluzie la acea transmisie...

Kurt se uită pe monitor. Vedeam şi eu o planetă mică tot aşa de albastră ca a noastră, numai că apa era un element mai rar decât la noi. Văzui pe ecran datele tehnice. Oxigenul era 35%, Azotul 35%, Co2 era mai mic, decât la noi. Hidrogenul 25% Iar restul erau alte gaze, care, după cum spunea Kurt, nu sunt dăunătoare.

- E cam oxigenată planeta asta....

- Da şi e mai uşoară decât a voastră de două ori. La voi `G –ul` , e 10, Iar aici, e aproape 5.

- Deci o să fiu mai uşor cam de două ori, aici, remarc eu.

- Da! Aici o să zbori mai mult. O să fie mai greu până te obişnuieşti.

Mai trecu încă 15minute, care mi se părura o infinitate. Un nou piuit ne anunţă că nava intrase în raza planetei şi se înscrise pe orbită. După ce făcu o rotaţie completă, Kurt conectă motoarele de coborâre. Nava prinse la început să coboare rapid. Poate prea rapid pentru mine. Kurt mai apasă câteva butoane, şi nava începu să coboare mai lin. Se puseră în funcţiune motoarele de frânare.

- Sper că nu ai să cobori cu nava, ca la noi.

- Nu, nu avea nici o grijă, aici îmi cunosc terenul, ştiu datele mult mai bine. La voi mi-a stricat `G –ul` treaba, era mai mare şi nu o prevăzusem. O minune, în ultima clipă, a făcut ca să nu mă prăbuşesc. A mai fost şi atmosfera care mi-a prăjit stabilizatoarele...

Nava se apropie tot mai mult de sol. Se înscrise în coborâre. Când mai erau câteva sute de metri de sol, Kurt apasă iar pe un buton şi nava începu să coboare lin, în linişte, parcă plutea. Curând asoliză, sau mai bine zis `amerriză`...pe o platformă betonată, ce se afla în apropiere.

 

12.

 

După ce opri nava, coborâm tustrei, pe solul merrian. Kurt îndreptă spre nava, un aparat din care țâșni nişte fulgere albastre. Curând nava dispăru.

- Asta aşa, că să nu fie vizibilă pentru orice musafir nepoftit.

- Numai să nu să se împiedice cineva de ea, fac eu.

- Nici o problemă, o să se aleagă cu un cucui...

Când păşi pe sol, mi se păru că picioarele mele deveniseră moi, şi la fiecare călcătură mă ridicăm puţin în sus. Parcă zburăm. Kurt se uită la mine vesel, la cât de stângaci mergeam şi îmi spuse:

- Ai să te obişnuieşti în curând. Nu e la fel că la tine.

- Dar cum nu ne întâmpină nimeni? Credeam că o să ne aştepte și cu o fanfară, ceva...Chiar nu ştiu de prezenţa noastră?

- Asta mă preocupă şi pe mine. Îi ştiam destul de primitori pe merrieni...

Mă uitam în toate părţile şi nu ştiam la ce să mă uit mai întâi. Peisajele semănau bizar cu cele de la noi, dar parcă erau totuşi altfel. Planeta era luminată de un ”soare” mai violet. De asemenea şi cerul arata altfel. Cum era dimineaţă, la răsărit cerul căpătase nuanţe trandafirii. Semn că ”soarele” lor se pregătea să răsară. În depărtare se zărea siluieta unui oraş. Sau cel puţin aşa credeam.  Avea tot felul de turnuri şi tot felul de construcţii, care mai de care mai sofisticate. Mai la dreapta de locul unde asolizasem, se vedea la câţiva kilometric, o pădure. În faţa noastră se deschidea priveliştea unor dealuri. Erau trei. Kurt îmi zice:

- Hai să alegem fiecare câte un deal. Vă dau câte un aparat de comunicaţie cu mine. Cine găseşte primul pe cineva, anunţă.

Apoi Kurt dădu un aparat Ninei şi îmi dădu şi mie unul. Văzând că mă uit la el, cam cu neîncredere, îmi zise:

- Butonul roşu e pentru emisie, iar cel albastru e pentru recepţie. Simplu?

Încuviinţai, dând din cap, semn că am înţeles. Apoi pornii la drum. Îmi croiam anevoie drum prin tot felul de ierburi şi tufişuri. Era mai ceva că în jungla amazoniană. Ici colo erau şi un soi de copaci ciudaţi şi foarte înalţi. Cred că şi oxigenul abundent de aici, le făcea bine. Chiar şi aerul era parcă tare. Parcă eram la munte iarna la cota 2000 m. Kurt mă liniștise şi îmi spuse că aerul e bun de respirat. Că la început până o să mă obişnuiesc, o să-mi fie oleacă ameţeală. Cu cât urcam dealul mai mult cu atât parcă începusem să şi obosesc. Mai trăgeam din când în când cu ochiul şi urechile la apartul lăsat de Kurt, doar, doar, oi primi vreun mesaj. Curând, lac de sudoare reuşi să ajung în vârful dealului. Să nu credeţi că dacă eram mai uşor aici, era şi mai bine pentru mine. Mersul asta mă obosea mai tare. Făceam mai mult salturi. Dar când atingeam iar solul era gata să mă prăbuşesc. Din când ăn când, mă apucam de câte un arbust sau un tufiş mai rămuros. Mă uit de jur împrejur, să văd vreun băştinaş. Dar efortul meu se dovedi inutil. Apăs pe butonul roşu şi zic:

- Kurt, Nina, unde sunteți? Voi aţi găsit ceva? Trec apoi pe recepţie. Am aşteptat un timp. După câteva minute îmi răspunde Kurt:

- Nu am găsit pe nimeni. Ne întâlnim în vale la poalele dealurilor.

Cobor, sau mai bine zis încerc să cobor. La vale era mai greu decât la urcare. De câteva ori căzui şi mă rostogoli. Doar ierburile şi tufişurile mă mai opreau din când în când. Acu la vale mergeam singur. Aşa că ajunsei la poalele dealului mai repede decât aş fi vrut. După cinci minute apărură şi Kurt cu Nina. După fețele lor nu părea să trădeze oboseală.

- Cei cu ţine? îmi zise Kurt, când mă văzu plin de praf şi transpirat tot.

- M-am luptat cu zece uriaşi...

- Iar eu Mr. Marin cu 20...

- Bine dar pe Merra nu sunt uriaşi, zice indignat, Kurt.

Mă aşezai jos pe iarbă sau ceva care semăna cu ea, şi la adăpostul unui copac mă întinsei să mă odihnesc. Kurt se uită la mine şi zise:

- Stai prost cu condiţia fizică. Dacă ştiam te puneam să exersezi şi la acest capitol...

- Nu mulţumesc, am exersat azi şi pentru mâine şi pentru restul călătoriei. Nina rămase în picioare aşteptând. Kurt mă lasă să mă odihnesc apoi zise hotărât:

- Gata pauza s-a terminat! Sus! Ne împărţim iar şi ne întâlnim la intrarea în oraşul ce se vade în zare.

- Încă cinci minute, îl rog eu, mai lasă-mă...

- Gata! am zis. Sus!

Mă sculai anevoie, şi nu cu prea multă convingere. Ne despărţirăm iar. Am plecat iar la drum. Acum drumul era mai drept, dar tot accidentat cu tot felul de arbuşti. După o jumătate de oră de mers auzi în depărtare:

- Ajutor!

Mă grăbesc să ajung cât mai repede. Apoi mă opresc contrariat la adăpostul unor tufe. Dincolo de ele doi roboţi îmbrăcaţi în costum de vânător, cu nişte puşti ciudate pe umăr stăteau lângă un aparat, ceva de genul unui magnetofon de al nostru şi aşteptau. Din difuzorul aparatului ieşea acel strigat. Era o înregistrare.

”Ia să văd ce o să se întâmple?” zic eu în sinea mea, stând la adăpostul tufelor. Nu după mult timp, aşteptarea îmi fu răsplătită. Un merrian apăru în zonă şi se îndreptă către acel aparat. De după alte tufe pândeau cei doi roboţi. Dar nici nu se deşteptă bine merrianul, că o lumină orbitoare îl învălui, trasă din puşca unui robot. După care o plasă ca de fluturi, ateriză în capul merrianului. Acesta îşi pierdu cunoştinţa, ceea ce făcu că cei doi roboţi să-şi care pe umăr preţioasa captură. Încercai să-i urmez neauzit. Încă ameţit merrianul mă vede şi îmi spune:

- Salut! Eu sunt Bică. Aţi venit să ne ajutaţi cred, nu?

- Dar cum să te salvez?...

- Dereglează robotul, pe ţine nu te cunoaşte.

Mă postez în faţă roboţilor, care se uitau cu mirare la mine. Iar eu profit de mirarea lor, apăsând pe nişte butoane, la întâmplare. Această avu ca rezultat, explozia robotului. Plasa fiind acu jos, merrianul profită şi el şi dispăru, nu înainte de a-mi mulțumi, lăsând în urma lui un nor colorat, de tot felul de sfere de mărimi şi culori diferite. Se volatiză. Robotul rămas, o luă la sănătoasa. Nu mă obosii să-l urmăresc. Mă intriga dispariţia merrianului. Luai legătura cu Kurt. După ce ascultă, îmi spuse:

- Rămâi pe loc. Eşti în pericol. Aşteaptă-mă să vin şi eu.

Nici nu sfârşi bine convorbirea mea cu Kurt, când auzii în spatele meu:

- Sus mâinile! şi nici o mişcare...

 

13.

 

Încerc să mă întorc să văd cu cine am de-a face.

- Am spus nici o mişcare.

- Stai puţin cred că e o neînţelegere, noi am venit să vă ajutăm.

- Să ne ajutaţi?... continuă merrienul.

Mă uit la el semăna aproape la fel cu cel eliberat de mine. Ca trăsătură particulară,  cred că toți aveau nasul lung şi ascuţit.

- Cine ţi-a zis că avem nevoie de ajutor.

În timp ce vorbea cu mine nu o observă pe Nina care se furişă în spatele lui. Văzuse că sunt la ananghie venise să mă ajute. Totuşi îi spun:

- Nina directiva 10.

- Poftim...? zice merrianul. Dar nu mai apucă să mai zică ceva că Nina îl atacă pe merrian fulgerător cu o tehnică kung fu. O lovitură în ceafă îl pironi pe merrian care scapă arma din mâna. O luai în grabă. Apoi îi spun Ninei.

- Frânghia repede să-l legăm. Mă arunc asupra merrianului şi dau să-l leg. Numai că şi el deşi ameţit, nu se lasă prins. Merianul reuşeşte să-mi ia arma lui, după care zice:

- Ha! Ha, ha v-aţi crezut învingători? Numai că o lovitură peste mâna în care ţinea arma, făcu că arma să-i zboare din mâna şi să-i cadă în capul merrianului. Merrianul se prăbuşi. Iar se întorsese roata. Mă arunc iar asupra merrianului, şi dau iar să-l leg. Mă ajută şi Nina. După lupte `seculare` care au durat 10 minute reuşesc să o leg fedeleş pe Nina.

- Ce faci, Ms Marin? Nu vezi că m-ai legat pe mine.

Cum merrianul reuşise să se retragă mai deoparte şi aşa ameţit încă, tăbărâm iar pe el şi reuşim într-un final să-l legăm. După ce îl legăm fedeleş, iau legătură cu Kurt, şi îi spun situaţia. După cinci minute, apare şi Kurt.

- Hai cu el la navă şi vedem noi după aia ce şi cum.

Pornim spre locul unde lăsasem nava. Când ajungem nu mică i-a fost mirarea lui Kurt, dar şi a mea, când văzurăm că nava dispăruse. De surpriză şi emoţie, îl scăpasem din vedere pe merrian, iar acesta se volatiză într-un nor de globulete colorate. Intrigaţi o luăm înapoi. Deodată în spatele nostru se făcu iar lumină şi apărură încă trei merrieni în frunte cu cel pe care reuşisem temporar să-l capturăm. Toţi aveau armele îndreptate spre noi.

- Mâinele sus! Zic cei patru.

Chiar dacă gramatica mea era săracă, reușisem să înțeleg foarte bine ce au spus, numai din gesturi.

Kurt, nu cred că trebuia să mă mai ostenesc atât, ca să le învăț limba lor. O pot înțelege și așa…

- Nu mai înţeleg nimic, zice Kurt. Noi am venit să vă salvăm şi voi aşa ne răsplătiţi.

- Cine v-a spus că avem nevoie de ajutor? întreabă unul din ei.

- Poi uite am primit mesajul vostru, spuse Kurt arătând-ui mesajul la unul din locuitori.

Cel care îl prinsesem, exclamă:

- Asta-i bună! Noi nu am trimis nici un mesaj. Eu zic să-i închidem. Uite această căpăţînă tranzistorizată, e cea mai bună dovadă, că ei sunt prietenii roboţilor, zise el arătând-o pe Nina.

- Eu sunt Nina nu-s căpăţână tranzistorizată, îi sări ţandăra Ninei.

- Tu să taci zise şi un alt merrian din grup, îndreptând arma spre ea.

- Gata! ce atâta vorbărie, trebuie să-i închidem rosti din nou primul merrian.

Fiind hotărâtă soarta noastră şi flancaţi de arme, pornim tuş şapte spre aşezarea lor. În timp ce mergeam, deodată se lumină iar cerul şi apăru din senin merrianul pe care îl salvasem. Venise Bică.

- Dar ce se întâmplă aici? ripostă Bică. Ăştia sunt prietenii mei. Ei au venit că să ne salveze. El m-a salvat din mâna robotului vânător şi arată convingător spre mine, spre neîncrederea celorlalţi şi mai ales spre disperarea merrianului care ne-a atacat.

- Apoi dacă e aşa, e bine. Nu ştiam, zice primul merrian. Să facem atunci cunoştinţă. Eu sunt Clip, se prezenţa primul merrian. Iar noi suntem: Root, el e Gonz, şi el e Redu.

- Îmi pare bine de cunoştinţă fac eu. Acum că s-a rezolvat problema cu noi, poate ne povestiţi şi nouă care e situaţia voastră şi ce se întâmplă de fapt aici.

Clip se oferi să ne povestească.

- Noi trăiam bine în armonie cu toţii, împreună cu roboţii. Dar întro zi roboţii s-au răsculat împotriva noastră şi au început să ne pună să lucrăm forţat pentru ei. O parte din noi am reuşit să ne refugiem în pădure, unde ne-am făcut o mică aşezare. Dar şi aici au dat roboţii peste noi şi mereu dispărea câte unul dintre noi. După cum ai observat noi ne deplasăm prin teleportare. Numai că acest avantaj nu l-a împiedicat pe ”Robotul Negru” , șeful lor, să ne atace. A împrejmuit oraşul cu un câmp energetic, care ne împiedica să ieşim, sau să intrăm în oraş. Aşa că orice încercare de a salva pe ceilalţi s-a soldat cu eşec. Nu ştim cine îi conduce şi îi programează, că nu ar putea face asta singuri. Ei lucrează pentru robotul suprem: ``Robotul Negru``. Nimeni nu l-a văzut vreodată. Îşi are sediul într-o fortăreaţă greu de pătruns. Pe zi ce trece tot mai mulţi din noi sunt făcuţi prizonieri şi ne răpesc în oraşul lor, care până nu de mult fusese a nostru.

- Da zic eu, amintindu-mi de scena penibilă cu magnetofonul. Sunt foarte şireţi.

- Dar cu mine nu o să le meargă, zice Kurt. Eu sunt programator şi îi pot reprograma pe roboţi cât ai zice peste.

- Sst! mai încet, zice Bică. Uneori roboţii ăştia au nişte antene foarte fine, că ne ghicesc câteodată şi gândurile. Nimic nu ne iese. Toate încercările noastre de a ne elibera, au dat greş.

- Eu nu mă dau aşa de uşor bătut, încheie Kurt. Apropo, nava mea e tot la ei?

- Da! răspunse Bică. Vor să o demonteze şi să facă o alta la fel, că să cucerească galaxia.

- Apoi să nu mă enerveze, zice Kurt, cum îşi permit ei să-mi demonteze nava mea...

Între timp nu observasem că dispăruse de lângă noi Clip, adânciţi în presupuneri şi planuri. Deodată Nina începu să se comporte ciudat. După care luând un retevei, mă atinse destul de tare în cap. Mă prăbuşii jos. Ceilalţi merrieni îndreptară armele de neutralizare spre ea. Un fascicol, din trei arme tasni spre Nina, care o doborâ la sol. Unul din merrieni veni să-mi acorde primul ajutor.

- Ce e cu ea? Niciodată nu mi-a făcut aşa ceva. So fi defectat?

- Nu, cred că e din cauza unor unde, care au fost transmise de la palatul Robotului Negru. Am mai păţit şi noi aşa ceva.

După un timp se dezmetici şi Nina. Se ridică de jos şi încă ameţită, îmi spuse.

- Iartă-mă creatorule, nu ştiu ce a fost cu mine. Cred că ar trebui să prind un robot, că să-i citesc memoria, numai aşa aş putea să aflăm ce pun la cale.

- Bună idee zise şi Clip, care până acu nu-i observase nimeni plecarea.

- Eu mă ofer să merg cu Nina, în căutarea unui robot şi să-i citim memoria. Dar Kurt avea alte planuri. Şi dispăru fără să zică nimic.

Iar eu între timp, ne despărtirăm de merrieni, care ne urară succes, dispărând şi învăluindu-ne într-un nor colorat, cu multe globulete, de toate culorile.

 

14.

 

Zis şi făcut. Am luat-o pe Nina şi am început să cutreierăm împrejurimile. Şi nu după mult timp aşteptarea ni-a fost răsplătită. Un robot impietos cu o secure uriaşă pe umăr, se plimba ţanţoş prin pădure.

-Uite ce moacă de vânător, are acest războinic. Cred că l-a trimis Robotul Negru să taie lemne. Cred că li s-au terminat lemnele. Hai repede după el.Tu ai grijă de el Nina, trebuie să-i citeşti memoria. Nina se furişă în spatele robotului, ţinând  în mâini un retevei deasupra capului, cu gând să-l pocnească pe robot în cap. Acesta  mergea agale la pas cu securea în mâna. La un moment dat robotul se opri şi rămase o clipă neclintit, după care fără a se întoarce, îi dădu Ninei un pumn în plină figura din mers. Această luată pe neaşteptate, îşi pierdu echilibrul şi căzu jos. Atunci enervat mă naspustesc asupra robotului. Dar forţele erau în favoarea robotului, care reuşi într-un final să mă doboare.

- Ha, ha, ha! V-aţi crezut învingători? Zise robotul ridicând securea deasupra capului meu cu gând să o sloboade asupra capului meu, în timp ce mă ţinea ţintuit la sol, ţinând un picior pe mine.

 

                                               ***

 

În vremea asta Kurt se furişă până la poarta oraşului. La poartă erau santinele. Doi roboţi, cu câte o halebardă în mâini, păzeau intrarea în oraş. Kurt se duse la unul din ei, şi deschizîndu-i o uşită de vizitare de pe corpul lui, bagă mâna în interior cu gândul  să smulgă piesele la întâmplare. Zicând:

- Domnnule o să faci o indigestie cu atâtea piese...

Dar celălalt robot primind nişte informaţii din eter, prin intermediul a celor două antene minuscule, se redresă şi îl luă pe sus pe Kurt, care  se zbătea încercând să scape. Celălalt robot nu se sinchisi şi ducându-se la un pupitru de lângă poartă raportă:

- Aici `până de struţ`, misiunea a fost îndeplinită.  Se ivi un alt robot care îl lua pe Kurt şi îl duse într-o altă încăpere în oraş. Deschise o uşă şi adresându-i-se unei caracatiţe - robot uriaşe, îi spuse:

-  Masa e servită.

 La vederea lui Kurt, caracatiţa se ridică pofticioasă şi lund câte o furculiţă şi un cuţit în fiecare tentacul, plescăi de plăcere. Îşi adaugă un şervet în jurul gâtului. Şi se pregăti să-l înfulece.

- Domnule caracatiţă, cred că e o confuzie...

- Ba nu e nici o confuzie, vei fi mâncat cu mult piper, sare ...şi...

- Domnule dar numai atât de mică eşti? Eu am văzut caracatiţe mult mai mari...

- Pot fi şi mai mare, zise caracatiţa umflandu-se cu o pompă. Când caracatita crezu că se umflase destul, se adresă lui Kurt:

- Ei aşa cum sunt, îţi place?

- Desigur zice Kurt şi punând mâna pe o furculiţă o înfipse  în burta şi aşa prea mare, a robotului-caracatiţă. Această avu ca rezultat explozia caracatiţei.

- Mi-a plăcut, mi-a plăcut  chiar foarte mult, zise Kurt părăsind încăperea. Se trezi în curtea oraşului, unde văzu o mulţime de merrieni care aveau o ţinută că de puşcăriaşi şi munceau de zor sub supravegherea a doi roboţi. Mai încolo alţii demontau nava lui. Asta îl supără cel mai tare. Totuşi se alătură lângă un merrian care lucra întrebându-l:

-  Ce faceţi aici? De ce nu plecaţi?

- Nu putem. Nu ne lasă Robotul Negru.

- Robotul Negru...zice Kurt şi în mintea lui îi trecu o idee. Se duse într-un atelier de unde îşi făuri nişte `haine` de robot. Îşi puse în cap o cască cu înfăţişare de medic robot. Pe cască avea o cruce roşie. Sub această înfăţişare reuşi să se strecoare fără să fie băgat în seamă de roboţi.  Aceştia îl ignorau, neştiind cu cine are de a face. Astfel ajunse la reşedinţa Robotului Negru. La intrare erau doi roboţi ce păzeau intrarea. Kurt deghizat în robot medic, se opri în faţa lor şi îi întrebă:

- De când nu aţi mai făcut vizita medicală?

Roboţii se opriră şi priveau miraţi la el. Cred că nu erau obişnuiţi cu asemenea roboţi.

- Ia scoateţi limba...Aşa! ...Vai repede la doctor v-a prins rugina e grav. Speriaţi roboţii alergară de acolo lăsându-l pe Kurt să între nestingherit. Mergând pe un hol se întâlni cu un şarpe-robot. Acesta nu–l lăsă să treacă.

- Parola doctore!

Dar Kurt nu se pierdu cu firea. Ridică geanta medicală şi îi dădu cu ea în cap şarpelui - robot. Acesta în urmă impactului se `veşteji` tot şi zise:

- Nu mai e nevoie ...doctore, poţi trece...

Apoi Kurt intră in camera de comandă a Robotului Negru. Se opri surprins:

” Parcă Robotul Negru îl văzusem un pic mai înainte. Unde o fi dispărut?”

Se aplecă deasupra panoului de comandă şi văzu pe un ecran pe Nina şi pe mine, ameninţaţi de robotul cu secure. Kurt văzu un buton pe care scria `STOP ROBOŢII`. Duse mâna să apese pe el. Dar deodată un val de energie trasă de o armă, îl zăpăci, dar în cădere mai apucă să apese pe buton, după care leşină.  Robotul Negru se arată cu o armă în mână din care mai fumegaia încă. Trimise după alţi roboţi spunându-le:

- Vedeţi că medicului robot i-a sărit siguranţa, duceţi-l la retopire. După care uitâtndu-se pe ecran încercă să i-a legătura cu Robotul Secure. Dar acesta nu îi mai răspunse. 

- Cred că pământenii ăia au reuşit să-i citească memoria. Nu-i nimic vor avea o surpriză... râse Robotul Negru, punându-şi iar odraslele în funcţiune.

 

 

 

15.

 

În momentul când Kurt apăsase pe buton, activitatea tuturor roboţilor se opri. Până şi Robotul Secure încremenise. Profitai de asta şi cu ajutorul Ninei, reuşim să-l desfacem. Nina se pregătea să-i citească memoria. Reuşi parţial când, robotul explodă. Dar Nina mai apucase să afle ce scria:

- Îmi pare rău Mr. Marin dar nu am reuşit să aflu prea multe. Doar câteva cuvinte:

`` ...pământenii ăştia sunt nişte copii, dacă cred că roboţii se tem de armele lor rudimentare``.... –

- Ai văzut Nina îşi râd de noi. Şi numai tu eşti de vină. Te-ai apucat să ataci roboţii cu reteveiul că în epoca de piatră...

Deodată se făcu iar o lumină puternică şi colorată şi apăru din senin Bică

- Ce bine că v-am găsit!  Roborii au luat prizonieri încă 50 de ai noştri. Trebuie să ne ajutaţi.

 - Bine! O să fac o maşină de aspirat roboţi.

Şi mă duc într-un atelier şi cu ce îmi pusese la dispoziţie Bică şi cu ce mai ştia şi Nina, reusii să fac această maşină. O porni şi văzui cum doi roboţi cărau un al treilea leşinat. Îndreptai aparatul spre ei şi îi absorbi.  Când îi scoase din maşină încă ameţiţi, văzui că unul din ei era chiar Kurt. După ce îşi reveni, Kurt le spuse că se întâmplă ceva necurat acolo...În timp ce maşina îşi făcea în continuare treaba, apăru şi Clip. Acesta când văzu maşinăria mea, se făcu foarte interesat să o cerceteze. Îi dădui voie. În timp ce puneam la cale un alt plan, de a intra în interior, maşina mea explodă. Clip alerga, cam mototolit şi tot numai petice, cu o hârtie în mână, spunând:

- Asta e mâna Robotului Negru. Uite şi dovada...

Îmi arată o hârtie pe care scria: ``o amintire de la Robotul Negru``

- Apoi să nu mă enerveze. Lasă că am eu ac de cojocul său. O să-i pară rău...

Apoi plecai iar cu Nina spre intrarea în oraş.

 

***

 

Nici nu am ajuns bine la intrarea în oraş, când cei doi paznici roboţi, văzându-ne, ne atacă. Unul din ei îndrepta spre mine o armă paralizatoare şi rămăsei ameţit, întins pe jos. Nina care reuşise să ajungă chiar la poartă, se opri acolo. Unul din paznici apasă pe un buton şi o trapă se deschise sub picioarele Ninei. Aceasta, avu că efect prăbuşirea ei în gol. Şi tot în acest timp o pompă puternică o şi aspiră. Îşi puse în funcţiune senzorii şi aceştia o atenţiona că destinaţia este o topitorie. `Deci voia să mă topească şi să facă din mine un metal oarecare. Dar nu înainte de a mai avea şi eu un cuvânt de spus.`- îşi zise Nina.  Aşa! Să ne punem în funcţie motoarele cu reacţie din picioarele mele, --Zvrrrr!... aşa şi apoi Nina se pomeni din nou la suprafaţă. Unul din roboţi se sperie şi rămase surprins la apariţia Ninei. Dar până să se trezească el bine, din nasul ei porni o rază laser care topi robotul.  Apoi se îndreptă spre mine.

- Ce ai păţit `Creatorule`? ... trezește-te! continuă Nina scuturându-mă de braţ. Şi văzând că nu mă trezesc cu nici un chip, îmi zise:

- Scoală Mr. Marin, că o să le zic la toţi merrienii, că eşti ultimul din clasă la matematică. Această avu efectul scontat. Pentru că imediat mi-am revenit, zicându-i:

- Te rog Nina, să nu faci asta...

- Bine bine nu le spun. Nu ştiam cum să te trezesc.

- Întrebarea e ce facem? Cum pătrundem în oraş. Că pe această cale nu e chip. Vino am o idee...

Mă îndreptai iar către micuţa aşezare a merriienilor. Clip mă întâmpina întrebător.

- După chipul tău, îmi dau seama că nu prea ai avut mare noroc, că să intri iar în oraşul roboţilor.

-  Pe mine au vrut să mă topească, dar l-am topit eu pe el, se lăudă Nina.

- Foarte bine i-ai făcut zise Clip. Să se înveţe minte, ce tot atâta....

- Eu am o altă idee. Şi vă rog să mă ajutaţi. Vom pătrunde pe calea aerului în oraş, dacă pe jos nu putem.

- Cum aşa? Zise înteresat Clip.

- Ai să vezi...

Şi mă apucai de lucru. Ajutat şi de Kurt şi de merrieni, făcurăm trei farfurii zburătoare de câte un loc. Trei! câte una pentru fiecare. Când fură gata, ne instalarăm comozi în câte una. Le porni şi în scurt timp eram deasupra oraşului. Ne apropiarăm de sediul Robotului Negru. Numai că parcă ne aşteptau. Porniră un foc încrucişat către navele noastre. Bineînţeles că şi noi răspunsem pe măsură. Numai că la capitolul ochire stăteam foarte prost. Şi oricum nu aveam nici experienţa necesară. Eu acolo la mine în curte după cine să trag? Poate după vrăbii...sau după mate... Kurt şi Nina reuşiră să le facă mai multe pierderi decât mine. Numai că nici Robotul Negru nu se lasă şi trimitea mereu întăriri. Pe când se afla deasupra sediului lui, reusii să răstoarne farfuria cu Kurt. Şi acesta ateriză jos chiar lângă Robotul Negru. În acest timp un robot cu o armă îl ţinea la respect pe Kurt. Văzând că nu mă poate nimeri, Robotul Negru se folosi de un vicleşug. Trimise spre mine un rechin-robot, zburător. Eu îl ating cu un harpon. Acesta se întoarce şi trăgându-mi farfuria după el, mă depuse în mâinile Robotului Negru.  Spre Nina trimise un vultur robot. Numai că Nina reuşise să-l doboare. Stăteam amândoi lângă Robotul negru, flancaţi de alţi doi roboţi cu armele întinse spre noi. Ne zise:

- Ha! Ha! Ha! v-aţi crezut învingători?  În curând o să supun toată populaţia. Alte mii de merrieni mi se vor alătura. De aceea v-am adus aici, că să mă ajutaţi să îmi mai faceţi şi alte nave ca a voastră, pentru a supune şi alte sisteme...Şi de ce nu, toată galaxia...

Numai că Robotul Negru ameţit de victorie, uitase ceva. O uitase pe Nina. Ea reuşi să scape de alte trucuri robotizate şi farfuria Ninai, se prăbuşi în capul Robotului Negru. Acesta luat pe nepregătite, scapă din mâna arma, care căzu jos, iar Robotul Negru încă ameţit stătea pe jos. Luai repede armă şi îndreptând-o spre pupitrul de comandă, zisei:

- De acum nici un robot nu v-a mai fi dirijat de la acest pupitru şi zicând acestea îndrept arma spre el. Un fascicol puternic de energie, făcu că din întreg pupitrul să nu mai rămână nimic.  Când mă întorc spre Robotul Negru acesta dispăruse într-un nor colorat.

- A, deci Robotul Negru era merrian....

Toţi trei ne repezirăm pe urmele lui. Kurt îmi zise:

- Nu este decât un singur loc unde, aşa zisul Robot Negru, s-ar putea duce:  Nava mea! Repede!...

Îl ajunsem în ultima clipă. Kurt îndreptă arma spre el, pe când se afla la intrarea în nava lui. Un fascicol şi Robotul Negru rămase jos fără să mai mişte. 

- Ei, dragii mei, a sosit clipa adevărului.  Să vedem cine se ascunde de fapt sub această mască...zic eu, luândui masca de robot de pe faţă. Şi stupoare!... Nu mare ne-a fost surpriza, când sub masca Robotului Negru era ... Clip! Deci, el era! Aşa se explică toate neajunsurile noastre.

El ne-a urmărit, de când aterizasem pe planetă. El ne-a atacat, folosindu-se de roboţii lui. Tot el a încercat să–i convingă pe merrieni, că noi suntem inamici şi că venisem cu gânduri ascunse. Noroc de Bică, că ne-a salvat, cum îl salvasem şi eu pe el. Tot el a pus explozibil în maşina de aspirat roboţi. Tot el era pus la current, de toate planurile noastre şi îşi lua măsuri. Tot el a pus şi pe roboţi să ne fure nava.  Numai aşa datorită puterile lui de a se teleporta, nimeni nu bănuia nimic şi sub paravanul ăsta acţiona nestingherit.  Mereu era cu un pas înaintea noastră. Numai el programa roboţii pentru diverse operaţiuni pe când el lipsea.

Un cor de strigăte și urale, ni se adresă, privind rezolvarea problemei lor. De acu puteau să conlucreze iar pașnic. Între timp se trezi si Clip, care era sub strictă pază. Flancat de patru merrieni, acesta fu dus la păstrare. Fu închis întro incăpere cu câmp  magnetic protector, pentru a nu  mai putea sa evadeze.

- Cea mai mare problemă de pe Merra a fost dezlegată. Dar nu uita Nina, că mai avem şi noi o problemă de rezolvat. Problema la matematică...

 

 

 

 

 

 

MISTERUL ROBOŢILOR de Marin Grigoriu

 

PARTEA A II-A

ÎN DRUM SPRE CASĂ

 

 Nina nu–mi acordă atenţie.  Poate era supărată pe mine, cu gândul că iar o puneam la treabă. Kurt o bagă în ”priză” la o conexiune a pupitrului, lăsând-o să se încarce. Trebuia, după atâtea peripeţii...Eu mă desfătăm uitându-mă cu un interes crescut, când prin hubloul navei, când îmi mutăm privirea pe unele monitoare şi mai ales pe cel din faţa mea. Parcă de afară se vedea altfel. Sau poate mi se părea. Era ceva fascinant să vezi cum aleargau stele şi galaxy, de toate culorile, în urma noastră. Se apropiau de noi nebune, că apoi să dispară dincolo, până hăt departe. Kurt se apropie de consolă şi apăsând nişte butoane corectă încă o dată traiectoria navei. Se uită la indicatorul de combustibil şi rămase pe gânduri.  Spuse totuşi:

- Te grăbeşti să ajungi mai repede acasă?

- Cum să nu, avem atâtea probleme de rezolvat, zic eu uitându-mă la Nina cu subânţeles. Dar Nina se făcu că nu mă aude.

- Ştii de ce te întreb? continuă Kurt. Este aici lângă noi o zona mai liberă - k3f9, dar necercetată, obscură şi care dacă am aborda-o am  fi acasă la ţine într-o zi. Nu ar mai fi nevoie să facem acel ocol, ci am veni din spatele soarelui. Numai că ...

- Numai că, ce? Întreb eu.

- Numai că pe aici, nu am mai fost niciodată. Şi nu cunosc zona. Dar nu-i nimic, abia o s-o întregim. Voi complecta harta siderală şi cu această zona necercetată. Împuşcăm doi iepuri dintr-un foc.

- Numai ai grijă, să nu prindem nici unul...

- Pesimismul tău incorigibil mă enervează...

Kurt numai zise nimic şi se trase în faţa unui calculator şi  care îi dădu de treabă. Introduse diferite date despre noul traseu şi mulţi alţi parametrii.  După ce termină, Kurt introduse noile date în computerul de bord. Iar nava ascultătoare se înscrise pe o nouă traiectorie în zona necunoscută.- K3F9.  Apoi Kurt, luă o pastilă şi zise:

- Te voi lasa pe ţine să conduci nava o vreme, până mă mai odihnesc  şi eu.  Uite şi ţie una că să te simţi în puteri.

Şi îmi dădu şi mie o pastilă roşie.

- Păi cum tu iei una albă şi mie îmi dai una roşie.

- A mea e pentru somn. Ţie ţi-am dat una roşie,  pentru a fi treaz. Şi te va şi energiza.

După ce îmi luai pastila dată de Kurt, mă întinsei într-un fotoliu şi urmării cu interes jocul aştrilor, care parcă începură să scadă în intensitate şi în frecvenţa.  Apăreau tot mai rari. În acest timp Kurt,  după ce luă pastila lui, se duse în celălalt compartiment,  ce ne despărţea, zicând:

- Am să dorm 6 ore. Dacă nu se întâmplă nimic, mă  laşi să dorm.

 - Şi dacă...se întâmplă? zisei eu cu frică, că să nu-l supăr pe Kurt.

- Înţeleg neliniştea ta. Nu e nici o problemă. În caz de ceva apeşi pe butonul roşu din dreapta ta şi am să mă scol. Sper să nu fie nevoie.

I-am dat de treabă navei şi ştie ea ce are de făcut. E pregătită pentru toate. E pe pilot automat... zise Kurt, părăsind încăperea şi pregătindu-se să se culce.

Vorbele lui avură daru să mă mai liniştească. Pentru mine era prima dată când mă aflam în faţa unui pupitru de navigaţie. Nu mai facusaem asta până acu. E drept că în unele jocuri video, dar aici e cu totul altceva.  Parcă totuşi ceva mă speria.  Priveam la Nina şi parcă prezenţa ei mă mai liniştea. Nu eram chiar singur. Deşi nici eu nu credeam că Nina s-ar putea descurca singură cu asemenea nava necunoscută.  Nu o proiectasem pe Nina, pentru aşa ceva.  Ea era pentru cafele, făcut  mâncare... făcut piaţă....

- Nina! chiar, ia fă-mi o cafea, spusei eu uitând de pastilele energizante a lui Kurt.

- Dorinţa îţi este îndeplinită Mr. Marin! zise Nina dispărând în bucătăria mică a lui Kurt.

- Cum o vrei mai tare sau mai slabă, mă întrebă ea din mers.

- Ce mă mai întrebi? Parcă nu ai ştii! Cum o făceai acasă.

- Da mă gândeam că ...

- Lasă nu te mai gândi atâta, să nu-ţi arzi vreun circuit, şi aici nu am piese de rezervă pentru ţine. Iar fără ţine cum m-aş descurca?

Nina se făcu că nu observă tonul ironic din vorbele mele şi se execută. După câteva minute apăru cu o cafea aburindă şi mi-o puse pe masa pupitrului din faţă mea.

- Are un stil nou de `aragaz` . Nu e ca al nostru. Face să fiarbă apa într-un minut.

- Da e cuptor cu microunde. O să îmi iau şi eu unul când ajung acasă. Sau ceva de genul asta...zisei eu nedezlipind ochii de pe monitor. Dusei mâna mecanic către ceaşcă de cafea. O luai şi o dusei la gură distrat, uitându-mă la ecran.  Când sorbii prima înghiţitură, era să scap ceaşcă jos. Mă fripse.

- Nina de ce nu mi-ai spus că frige? Zisei eu înfuriat. Mi-am ars limba.

- Înalt e cerul.... încercă Nina să îmi zică începutul unui banc mai vechi, când îl spusei tot eu  ei, când m-am mai fript odată pentru  prima oară.

- Da ştiu...zisei eu posac. Şi jos e pământul...

- Iar între cer şi pământ.... continuă Nina, numai că o oprii eu la timp:

 - Nina!!!

 În fine Nina tăcu şi se făcu că se uită cu interes crescut şi ea pe ecran.  După ce o mai lăsai să se răcească cafeaua,  continuai să o sorb cu nesaţ în ciuda faptului că şi acu când se răcise contactul cu limba arsă îmi provoca neplăceri. Parcă nu-mi mai simţeam limba.  După ce terminai, îi dădui ceaşca în primire Ninei.

 Rămas singur îmi dedicai timpul urmărind jocurile şi fantasmele colorate ale spaţiului precum şi fuga  lor. Parcă se fugăreau stelele.  La un moment dat văzui că nu mă înşelasem. Apăreau din ce în ce mai puţine. Până se răriră şi mai mult ajungând să nu mai văd nici una. La început crezui că monitorul se stricase. Dar luminiţa verde de jos mă convinse că acesta mai funcţiona.  Mării luminiozitatea şi contrastul mai mult. Dar asta nu rezolvă cu nimic. Am aşteptat degeaba să mai apară vreo stea măcar. În faţa mea domnea o beznă absolute, o beznă ciudată, as putea zice infiorătoare. Parcă și neliniștea mea începea să crească. Trecuse două ore și nu se întâmplă nimic.  Glasul muzical al unor aparate, cântau uşor. Era aparatul gravitaţional al navei. Câteva luminiţe ardeau pe alte console, diferit colorate şi într-o ordine precisă.  Mă uitam în continuare pe ecran şi prin hublou, dar nimic. Nu mai apăruse nici o stea. Nici măcar o luminiţă mititică. La un moment dat starea de nelinişte mă cuprinse iar și crescu. Nici eu nu ştiam de ce şi care era cauza. Încercai să mă stăpânesc. Cred că pastila aia a lui Kurt e de vină, îmi ziceam eu dându-mi speranţe.  Mai trecu o oră, care mie mi se păru că nu se mai sfârşeşte. Mai aveam o oră şi trebuia să-l scol pe Kurt, dacă nu se scula el. `Lasă-l să doarmă, mă descuc eu încă o oră`, îmi ziceam.  Deodată unul din aparate care cânta, mi se păru că ridică o notă mai înaltă. Dar la început nu dădui importantă, dar această se modifică şi mai mult urcând frecvenţa şi tonurile se deosebeau acum clar.  Mă neliniştii. Deodată nava începu să frâneze la început uşor. Intrase pilotul automat în funcţie. Pe semne că detectase ceva în faţa navei, acele antene supra sensibile. Mă uitam în continuare pe ecran şi nu văzui nimic.  După alte minute nava începu să frâneze tot mai des.  `Cred că a întâlnit o nebuloasă obscură `, fac eu în gând. `Nimic neobişnuit `, îmi fac eu curaj.  Numai că nava începu să frâneze şi mai abitir, începând să trepideze puternic. Nina se precipită şi ea speriată din bucătărie.

- Ce se întâmplă Mr. Marin?

 - Nu ştiu! A apucat-o tremuratul, cred că a îngheţat şi îi este frig, zic eu, ironic, deşi mu-mi ardea de glume. Cum nava îşi intensificase vibraţiile, semn că se luptau două forţe să pună stăpânire pe navă. Una care o atrăgea şi alta care încerca să frâneze.  Panicat apăsai pe butonul roşu. După câteva minute apăru şi Kurt precipitat în comandă.

-Treci pe infraroşu! şi opreşte motoarele, zise el.

Imediat apăru pe un ecran o stea mare roşie - brună, parcă prea mare în comparaţie cu mărimea ecranului. Aproape că înghiţea tot ecranul.  Iar vibraţia navei se opri că prin farmec.

 - Ce e asta? zisei eu speriat, mai înainte nu era.

 - E spaima navigatorilor spaţiali. Este capcana spaţiului. Este o `stea de fier`. O stea muribundă care şi-a terminat energia de heliu şi hidrogen şi e pe cale să apună...Şi asta o face să aibă un puternic câmp gravitaţional că ar putea înghiţi chiar şi o planetă...zise Kurt, lăsând capul în jos şi se prăbuşi pe un fotoliu lângă consolă.  Dar o privire la indicatorul de combustibil al navei îl făcu să tresară. Indicatorul ajunse la jumătate. Frânarea navei, făcu să consumăm aproape toată rezerva.

- Suntem pierduţi!...

 

 

2.

 

Mă uit  disperat la rându-mi şi parcă nu –mi vine a crede. Stătea uşor aplecat deasupra pupitrului şi se gândea. Poate cauta o ieşire din impasul în care căzusem. După câteva minute se hotărâ:

-  Trebuie să încercăm întâi să scăpăm de atracţia stelei.

Apasă pe câteva butoane şi reporni motoarele auxiliare. După câteva minute, timp în care nava parcă se tot lupta cu ea însăşi, reuşi cu mare greutate să se abată din drumul stelei de fier. Dar cand Kurt opri motoarele nava se încăpăţînă să  se reînscrie pe traiectoria ce abia o părăsise.

- Aşa nu ajungem nicăieri, zisei nemulţumit Kurt.

Şi eu şi Nina îl urmăream cu sufletul la gură. Ceva îmi spunea că el v-a găsi o soluţie şi ne v-a scapa. Trebuie să găsească. Doar avea mai multă experienţă de navigare printre aştri. Kurt se precipită iar la un computer unde introduse alte date şi aşteptă. După câteva minute avu confirmarea. Steaua mai avea încă cinci planete. Kurt le afişă pe ecran. Primele patru erau mai aproape de stea ce orbitau în jurul ei. Erau uriaşe.

-  Nu cred că aceste patru planete, ne sunt de vreun real folos.

- Cred că nu ţi-ai propus să aterizăm pe vreo una din ele.

- Ba bine că nu. Până la urmă nu avem ce face.  Măcar să aleg o planetă mai mică, unde gravitaţia e mai mică. Pe celelalte, nici nu se pune problema. Vom fi striviţi de gravitaţie că nişte muşte,  înainte de a atinge măcar solul.

Kurt se hotărî să vadă datele despre ultima planetă care era cea mai departe de stea. După ce primi şi răspunsurile despre ea, se hotărâ:

- Vom folosi motoarele auxiliare pentru a ne înscrie pe orbită celei din urmă planete. Este mai mare de două ori şi jumate, decât planeta voastră. Este cam mare gravitaţia pentru ţine, dar asta e! Poate nu o să coborâm, deşi....altă şansă nu cred că o să avem.

Kurt după ce mai citi încă o dată datele de pe monitor, apasă pe buton şi cu ajutorul motoarelor reuşi să  dirijeze nava către cea din urmă planetă. Când ajunge la ea, se înscrie pe orbită. Astfel că nava începu să o înconjoare în regiunea ecuatorului. Dacă mă uitam afară prin hublou nu vedeam mare lucru. Numai pe monitor putem observa planeta. Şi asta graţie filtrelor şi trecerea pe sistem infraroşu. Numai aşa puteam să vizualizam planeta şi astrul. Făcusem ocolul odată şi ne pregăteam să intrăm  în a două survolare. Când ceva îi atrase atenţia lui Kurt.

- Nu ştiu ceva parcă a străfulgerat în mai puţin de o secundă, sau poate mi s-a părut...Voi da drumul la o sondă robot care să ne lămurească.

Dar după ce sondă coborâ dispăru în întuneric înainte că să apuce să mai transmită ceva.

- Cred că a nimerit în vreun ocean ceva, zise Kurt. O să mai lansez una. Pe ultima o să o păstrez de rezervă şi în caz de mare nevoie. Poate avem noroc acu.

După ce dădu drumul şi la a două staţie robot, Kurt făcu repede măsurători şi retransmise datele furnizate de capsulă, computerului de bord. Acesta analiză datele şi le reproduse pe ecran După ce le citi Kurt se minună. Verifică compoziţia aerului şi spuse.

- Totuşi pe această planetă se  poate şi trăi. Ei. nu la fel ca pe Pământ, dar se poate totuşi trăi.

-  Adică?... făcui eu.

- Păi oxigenul e 12 %, azot 75, CO2 2%, şi restul alte gaze. Cred că ozon. Inseamnă că aici este o activitate electrică puternică. Privind spre planetă avurăm şi confirmarea. Undeva era o furtună puternică, iar cerul se lumina de fulgerele care îl brăzdau. Ce o fi cu obiectul ăsta, făcu gânditor Kurt. Am avut impresia că e o navă. Pe ecran se perindau imagini infricoșă toare. Acestea alternau cu câmpii întinse, brăzdate pe ici colo cu nişte munţi uriaşi ce în unele locuri atingeau 10000 de m. Unii se terminau brusc  sub formă unui abis de nepătruns şi negru. După care văzurăm o mare la fel de neagră şi cu valuri înspumate ce aveau câte 100 m.

- Da, nu o să facem nimic așa, zise Kurt. Cred că o să trebuiască să coboram.

- Cum să coborâm? Eşti nebun, dacă nu mai putem pleca de aici?...

- Tot ce se poate... dar gândul la acea navă, mă face să cred că mai avem o şansă de scăpare.  O să schimb traiectoria.

O altă serie de butoane apăsate de Kurt, făcu ca nava să-şi schimbe direcţia survolând planeta de data asta pe la poli.  Kurt porni camera de pe staţia robot şi o programă cu un avans de 10 minute, pentru ca, atunci când va ajunge în zona critică să filmeze tot. Zis şi făcut. După câteva minute când sonda trecu iar prin zona cu pricina,  aparatul țăcăni şi primirăm primele imagini.  Într-adevăr Kurt nu se înşelase.  După ce primi imaginile acestea se întrerupse, dar Kurt derula şi privirăm iar imaginiile retransmise de sondă în reluare. Când ajunse la presupusa navă, Kurt mări imaginea şi încercă să afle din ce clasă făcea parte.

-  Cred că e un model destul de vechi. Dar poate nu şi-au irosit nici ei tot combustibilul şi îl putem recupera. Martoră e poziţia lor. Dacă ar fi căzut , erau distruşi. Înseamnă că au folosit motoarele de frânare.

După ce termină şi a doua survolare, Kurt se hotărâ:

- Vom coborâ pe planetă...

- Cred  că nu vorbeşti serios, zic eu speriat. Ce şanse mai avem să ne şi ridicăm. Parcă ai zis că combustibilul tău e la jumate...

-  Poate carburantul lor o să ne scoată din necaz. Putem încerca.

-  Şi dacă nu mai au nici ei?

- Tot e altceva decât să aşteptăm aici sus, şi nu pentru multă vreme. Ne vom prăbuşi după ce se termină şi combustibilul nostru. Aşa că mai bine coborâm acu cât se mai poate. Acolo vedem noi... Aici avem doar două soluţii ori să ne prăbuşim pe planetă, ori ne atrage steaua de fier. Aş prefera prima variană.

- Bine dacă zici tu, spusei cu juma de gură, aruncând priviri disperate către Nina. Dar ea era impasibilă. Nu o deranja nici o variantă. `Sigur ei îi convine` zic eu în gând, ea nu are viaţă...nu are stări emoţionale....Pe astea, nu am reuşit să i le  introduc…

Kurt porni iar motoarele şi se avăntă în abisul negru de sub noi. După ce porni iar camera, şi  încercă să aleagă un loc potrivit de aterizare cât mai aproape de nava fantomă.  Kurt se lupta  cu nava, care începuse iar să se zgâlţâie din incheituri, provocându-mi greaţă. Atracţia ei şi a stelei îşi spunea cuvântul. Nu voia să renunţe cu una cu două la noi. După ce traversarăm nişte munţi uriaşi şi apoi o mare aparent liniştită, ajunsem să străbatem o câmpie de un verde negru-murdar. Sau cel puţin aşa o vedeam eu. Cu cinci minute, înainte de a ajunge la nava buclucaşă, Kurt frână brusc, ceea ce făcu că să îmi vină cafeaua Ninei în gât. Cu cât cobora simţeam că încep să mă doară toate mădularele și închieturile. Chiar simțeam  și o durere apăsătoare în creștet. Cred că şi Kurt traversa aceeaşi stare. Dar era mai stăpân pe el. Încordat la maxim cu mâinile încleştate pe manete, Kurt reuşi să atingă odată solul, după care sări iar, şi apoi puse definitive nava pe sol.  Impactul cu solul avu nişte repercursiuni pentru mine ciudate.  Din urma impactului ajunsesem pe jos. Nina se ţinuse de o bară. Kurt stătea şi el mai mult prăbuşit pe pupitru. Se îndreptă anevoie şi zise cu un zâmbet forţat:

- Coborârea! am ajuns la staţia terminus...

 

3.

Îmi simţeam tot corpul greu, de parcă mâncasem o bătaie zdravănă. Toate închieturile mă dureau. Stăteam acolo jos neputându-mă mişca. Era peste poate. Mâinile şi picioarele îmi devenise că de plumb.  Nina se uită la mine şi nu înţelegea de ce stăteam eu acolo jos fără să mă scol.  Se oferi să mă ajute, dar un urlet de durere, o făcu să renunţe.

- Ce aveţi Mr. Marin, v-aţi defectat?

- Nu Nina, nu mă mai pot mişca şi nici scula de jos.

- Asta din cauza atracţiei mari ai planetei, zise Kurt. Nici eu nu sunt obişnuit cu o asemenea atracţie, dar sunt oarecum mai obişnuit decât ţine. Eu am mai mers pe unele planete la care gravitaţia era mai mare, dar nici chiar ca asta, recunoscu Kurt. O să te obişnuieşti.

- Sigur! Ţie îţi este uşor de zis, mă văitam eu, încercând să mă ridic . Cu un efort supranatural reuşi în final să mă ridic, ce pentru mine mi se păruse o imensitate. Mă agăţ de pupitru şi încerc să stau cât mai drept cu putinţă, deşi simţeam că picioarele îmi tremură vrând să se lase în jos. Încerc să păşesc şi mi se pare că mă lupt cu nişte forţe invizibile. Nici Kurt nu mergea mai bine, dar el totuşi se descurcă  mai bine ca  mine.

- Hai să mergem să explorăm cealaltă navă,  să vedem ce e cu ea, şi dacă ne poate oferi ceva servicii.

-  Du-te tu cu Nina, eu o să rămân aici să vă aştept. Oricum cineva trebuie să păzească nava, Nu? zic eu sperând ca exploratorul Kurt, să mă lase în pace. Dar ţi-ai găsit.

-  Nu!  Mergem cu toţii. I-a de aici zise el  întinzându-mi un dezintegrator şi o lanternă.

- Şi cum crezi că o să mai car şi astea, când eu de abia mă duc pe mine. Și apăi ce  o sa facem cu dezintegratorul, că nu crezi că or fi ființe pe aici...?

- Nu se știe niciodată. Dacă afară e intuneric, asta nu înseamă că nu este viață. Și cum nu știm încă cu ce fel de vietăți ne vom confrunta…Poate îl folosesc la deschiderea navei…

Reușii să fac un pas, minune mare, şi asta îl bucură pe Kurt.

- Vezi ai şi început să te descurci, mă încurajă el.

 Luai lanterna şi aparatul din mâna lui Kurt, şi mi se păru că lanterna mă trage în jos.  Încercai încă un pas spre uşa încercând să-l urmez pe Kurt, dar îmi pierdui echilibrul şi căzui în genunchi.

- Stai aşa, zice Kurt, am ceva pentru ţine. Se duse cu oarecare greutate la o nişă şi scoase de acolo ceva care semănau cu nişte beţe de schiuri.

- Ia astea! O să te sprijini în ele.

Mă proptii în beţe şi reusii să mă ridic, cu un oarecare efort. Tot trupul mă durea din cauza efortului.  Kurt îşi puse o masca şi îmi dădu şi mie una.

- Pentru orice eventualitate mă liniştii el.

- Parcă spuneai că e respirabil aerul, făcui eu.

- Da! Dar de unde ştiu eu, că nu sunt niscavai germeni patogeni, viruşi ceva...

Apoi împreună cu Nina care se descurca de minune cu noua atracţie, se duseră la uşa navei, pe care o deschise. O presiune puternică ne izbi în faţă, şi dacă nu ne ţineam, aia eram. Ne prăbuşeam toţi că nişte bolovani. Kurt îşi făcu loc prin întunericul de nepătruns de afară.  Raza lanternei lui, tăia că un cuţit, măturând întunericul de nepătruns de afară. Deja ei făcură câţiva paşi de la nava în timp ce eu, abia ajunsesem cu greu la uşă. Kurt se întoarse şi mă îmbie.

- Hai odată că nu avem timp toată ziua! Zise el îndreptând un aparat către nava şi făcând-o invizibilă. 

- Asta aşa  pentru orice eventualitate.

- Apropos de ziuă, aici se mai face vreodată ziua?

- Da, odată la trei săptămâni. După care o zi durează o săptămână. Dar nu trebuie să te bucuri prea tare, că  este un  pic mai lumină, dar nu prea tare. După calculele mele cred că deja se sfârşeşte noaptea şi de mâine vine `ziua`.

-  Păi nu ar fi bine să aşteptăm până  mâine, Kurt?  Dacă tot se mai luminează oleacă, măcar să vedem pe unde mergem...

- Nu că s-ar putea să vie şi furtuna....ceea ce ne-ar îngreuna  mişcările și mai mult şi aşa greoaie...

Kurt şi cu Nina mi-o luase cam tare înainte. Eu făceam eforturi disperate să-i ajung din urmă. Cu toate beţele alea, câştigăm foarte puţin teren. Îmi venea greu să ţin şi lanterna în jos şi beţele în mâna. Dezintegratorul îl pusei la cingătoare ca west-ernii. Parcă durerile insuportabile se mai atenuase un pic. Sau poate era doar o părere.  Continui să mă deplasez greoi, bombănind:

- Auzi Kurt, nu puteai să parchezi şi tu nava asta a ta, mai aproape de nava aia străină.

- Aş fi vrut eu...Am încercat...

Mai aveam preţ de o sută de metri ce ni se parură fără sfârşit. Într-un târziu ajung şi eu la nava cu pricina. Deja Kurt şi cu Nina o studiau vrând să descopere o posibilă intrare.  Dar nu era chip pe întunericul asta.  După ce ocolirăm nava, Kurt găsi în sfârşit intrarea.  Mai trecu o vreme până dibuirăm şi încuitorile. Când în sfârşit uşa se deschise cu ajutorul lui Kurt, încercarăm să intrăm înăuntru.  În interior un întuneric de nepătruns. Raza chioară a lanternei moastre, de abia făcea  faţă. Urcarăm cu mare greutate în navă, mai ales eu, care eram gata să cad iar, noroc de Nina care mă prinse în ultimul moment şi mă trase înăuntru.

- Pe aici Mr. Marin...

 

 

4.

 

La lumina puternică a lanternelor noastre, începurăm să distingem locul unde ne aflăm. Patrunsem într-un fel de hol lung. Pe fiecare latura a holului erau câte o uşă. Kurt le încercă pe toate.  Una din ele dădea la comandă.  Când întrarăm în comandă, ne izbi un miros specific de stătut şi  dezordinea foarte mare din interior. La toate astea se adăugau suporturi de fier şi bronz, ce serviseră la ceva înainte, contorsionate, de parcă cineva le îndoise cu o mâna nevăzută. Pe podea erau multe pete negre închegate, iar unele chiar lipicioase, semn că nu erau făcute de mult.  Kurt se duse la pupitru şi dibui un întrerupător general Îl acţiona şi încăpera se umplu de o lumină slabă, ce nouă ni se păru de zece ori mai puternică decât lanternele noastre. Le stinserăm, şi ne croiam anevoie drum către diferite obiecte şi nişe. Kurt dădu de un magnetofon ce mai avea o bandă pe terminate în el.  O luă şi o bagă într-un sac ce îl luase cu el.

- O fi bună la ceva! Poate aflăm mai multe despre echipaj şi ce s-a petrecut aici, defapt.  Apoi Kurt mai dădu de câteva role de filme într-un dulap.  Văzu jurnalul de bord şi îl luă şi pe acesta. Nici bateriile lor nu prea erau încărcate, semn că nu mai fusese folosite de mult.  Deasupra postului de comandă stătea scris în câteva limbi străine de mine, numele navei. Kurt îmi spuse că se chema Vella. Mai zăbovirăm o vreme, ceea ce făcu că Kurt să arunce câte o privire şi în celelalte încăperi. Dar nu-i prezenta prea mare interes.  Kurt se duse iar la comandă şi inspectă datele despre combustibil. Rămase surprins şi o exclamaţie de bucurie izbucni:

- Suntem salvaţi!  Combustibilul lor o să ne ajute să plecăm acasă.  Ce e drept este unul primitiv dar eficent pentru noi. Ei mergeau cu anamezon. Un combustibil cam pretenţios şi destul de instabil.  Şi noi l-am folosit odată de mult, dar am renunţat la el.

- Şi atunci cum o să ne salveze, dacă e expirat? zisei eu neîncrezător.

- Pentru a ne desprinde de solul ăsta ucigaş şi de planetă,  e numai bun.  Am eu un plan.  De asemeni văd că au folosit pentru frânare şi înscriere pe orbită, motoarele planetare, cu combustibil solid.  Probabil că de aceea nu au putut pleca încă.  Numai că trebuie să le desprindem şi să le transportăm la noi pe navă.

- Şi cum ai să faci asta? E destul de dificil! De abia ne putem mişca noi, dar acele rezervoare de o tonă...

- Găsesc eu o soluţie mâine. 

După ce mai aruncă încă o ultima privire, Kurt se hotărâ:

- Gata pentru azi, ajunge! Mâine vom continua din nou investigaţia şi vom transporta rezervoarele, zise el şi se îndreptă spre ieşire. 

- Ce faci? Nu stingi lumina? zisei eu.

- D! zice el. Mâine trebuie să tragem şi nişte cabluri pentru a electrificăa zona...Că nu o să lucrăm pe bâjbâite sau la lumina lanternelor noastre chioare.

Ne îndreptarăm cu toţii către uşa, lăsând în urmă noastră un întuneric de nepătruns.  Kurt ieşi primul şi după el Nina. La urmă cu încă oarecare greutate, îi urmez şi eu.  Când ies afară, Kurt zăvorâ iar uşa.  Cu precauţie, ne îndepărtăm de nava străină, spre nava lui Kurt. În timp ce luminam câmpul din faţă mea, avui  pentru o clipă senzaţia,  că ceva negru sări în lături când  lumina lanternei mele îl descoperi.

- Kurt! strig  eu speriat, aici este ceva care se mişcă...

-Ţi s-o fi năzărit.... zise Kurt continuîndu-şi mersul către navă.

- Nu cred, mi s-a părut de adevăratelea... ceva diform mare şi negru se da-se în lături când fu luminat.

După vreo zece minute ce ni se parură fără sfârşit, ajunsem şi noi la nava noastră. Kurt o făcu vizibilă şi avu un strigat de surpriză şi tot odată şi de uimire.  La luminile noastre comune,  câteva pete negre şi diforme,   arătând ca o meduză,  se desprins de navă şi se refugie cu viteză în întuneric.

- Ţi-am spus eu.... zisei eu cu frică.

Fără nici o vorba Kurt se aruncă înăuntru urmat de Nina şi de mine, care în dorul de a pătrunde mai repede înăuntru nici nu mai observasem că mă durea toate iar, şi reusii să mă impiedic de prag venind iar de-a buşilea. Reușii cu ajutorul beţelor să mă ridic.  Kurt baricadă uşa şi porni către comandă. Scoase preţioasa încărcătură şi o puse ca un trofeu pe masă.  Eram obosiţi, dar eram şi foarte curioşi. Ce o să spună acele benzi, când le vom asculta. Curiozitatea era mai puternică decât oboseală.  Cu greutate mă aşezai pe un fotoliu, pe când Kurt îşi făcea de lucru la un magnetofon portabil şi puse bandă în el. Îi dădu drumul. Mă aşteptam să aud ţipete de groază a muribunzilor de pe nava părăsită. Dar nimic din toate astea…

 

5.

 

O vreme banda rulă, fără să se audă, nici un zgomot. Deodată un glas de femeie se auzi clar şi răspicat.  ``Eu sunt Zira. Am avut nenorocul ca să nimerim în această parte a galaxiei, unde această planetă ne-a făcut prizonierii ei. Sunt trei luni, decând ne aflăm pe ea. Am avut probleme la aterizare, pentru că în lupta noastră cu gravitaţia sporită, ne-a terminat  aproape toată rezerva de anamezon.  Am reuşit să coboram cu planetarele. Când am coborât am întâmapinat numai noapte. O noapte lungă care credeam că nu se mai termină. Într-un târziu s-a mai făcut puţină lumină, ca o înserare într-un sfârşit de amurg. Nu prea vedeam nici acu mare lucru.  O vreme am stat cuminţi în navă, neavând curaj că să ieşim, sau să ne aventurăm pe o planetă necunoscută. Totuşi curiozitatea a învins frica.  Făceam totuşi mici deplasări, doar în jurul navei, cercetând împrejurimile.  Încă de la venire, unii din noi mai curajoşi au încercat să vadă ce e cu acel obiect misterios oval şi negru căzut, şi înfipt în sol,  nu departe de noi…``

-        Să ştii, că şi eu am văzut ceva de genul  asta… făcu Kurt, gânditor.

-        Să nu-mi spui că vrei să vezi şi tu despre ce e vorba?...

Dacă o să fie necesar…

``…Dar în următoarele zile oamenii noştri începură să dispară în mod inexplicabil. Am fost o echipa de 12 oameni.  Patru fete şi restul băieţi. Toţi eram tineri…``

-        Eram? nu se putu abţine, Kurt.

Parcă auzindu-I remarca, aceasta completa:

``…Da eram nişte tineri nerăbdători, curioşi, dornici de aventură, ca să dea piept cu viaţa. Veneam de pe planeta Pământ, cu mulţi ani în urmă, într-o misiune de cercetare a planetei Venus.  Pe mulţi tineri îi fascina seara,  prezenţa acestei planete pe cerul înstelat. Câte idile nu s-au împletit sub cerul nopţii, în prezenţa ei. De aceea mulţi cercetători şi astronomi s-au hotărât să întreprindă o expediţie de cercetare către această planetă.

Ne-a trebuit câţiva ani că să putem ajunge la ea. Dar mare ne-a fost dezamăgirea, când  şi-a arătat adevărata înfăţişare. Ne-a dezamăgit complet. Nu mai era acea planetă ca în nopţile de odinioară. Era aproape la fel de mare că Pământul, dar cu o atmosferă nocivă. Planeta mai avea patru sateliți. Ne-am îndreptat atenția către cele patru planete, survolându-le pe rând, sperând ca măcar una să ofere viață. Și acestea ne-au produs o mare dezamăgire. Nici una nu oferea viață. Toate aveau atmosfera, dacă o puteam numi așa, otrăvitoare…Ajunsesem la concluzia că nicăieri nu e mai frumos decât pe Pământ! Ne-am întors către Pământ. Dar am greşit drumul. Un asteroid ne-a lovit şi toate mijloacele noastre de comunicare au căzut. Ba mai mult roiul de asteroizi ne-a distrus şi o bună parte din aparatele şi senzorii de pe navă, scoţându-le din uz. Eram că o barcă în mijlocul oceanului de stele, fără a mai fi în stare să ne mai întoarcem vreodată pe Pămnât.  După mulţi ani de hoinăreală, am ajuns şi în această zonă a Universului, fiind atraşi inexplicabil de ceva nemai văzut. Toate încercările noastre de a ne continua drumul se soldară eşecului.  Comandantul nostru un tânăr navigator, reuşi să controleze nava şi dădu de această planetă care ne atrăgea ca un magnet. Până la urmă am fost nevoiţi să asolizam, folosind planetarele ca mijloace de frânare.  Am reuşit să aterizăm cu greu. Combustibilul ni se terminase. A trebuit să ne resemnăm. Numai aveam nici o scăpare eram condamnaţi să murim aici.  Comandantul mai apucase să trimită o astrogramă, un SOS, dar fără prea multă convingere că cineva o să-l intercepteze.``

După o vreme se aşternu liniştea. Nu se mai auzea nimic pe bandă. O linişte care dură vreo zece minute la noi. Apoi interlocuitoarea continuă:``…Au mai dispărut încă doi.  Nimeni nu ştie unde se duc şi de ce dispar. Nu reuşesc să-I conving să nu mai plece. Se încăpăţînează cu toţii că vor fi salvaţi. Nici lumina nu mai avem. Nu mai aveam prea multă energie în baterii şi asta ne făcea să orbecăim în beznă. Puţinele ``zile`` că să le zic aşa, nu ne ajutau prea mult. Câţiva ingineri de ai noştri demontară un motor planetar şi încercăm să ne croim drum prin bezna necunoscută, măturând  câmpia la intervale scurte şi repetate, cu câte un jet de foc nimicitor.  Dar nici asta nu a ajutat prea mult. Oamenii totuşi dispăreau mereu, în condiţii misterioase.

Se făcu iar o pauză.  Apoi înregistrarea porni iar:

`` …Sunt numai ură, ne-au dovedit pe toţi. Numai eu am scăpat.  Nu ştiu cât oi putea să mai rămân aici. Dar încerc să las un mesaj de avertizare pentru cei care or reuşi să dea de noi din întâmplare, că orice  s-ar întâmpa, să nu părăsească nava ``

După asta urmă un clic, semn că înregistrarea se terminase. Am aşteptat ca să se deruleze multă bandă, dar degeaba, glasul fetei,  nu mai  reapăru.

„Probabil că şi pe ea au atacat-o forţe ostile…„ se gândi Kurt.

- Ei dar nouă nu are de ce să ne fie teamă.  Că suntem avertizaţi de un necunoscut.

- Eşti nebun? Nu ai văzut că şi ei au păţit la fel, dacă au ieşit afară din navă. Înseamnă că cineva din beznă ne pândeşte şi ne vrea răul, poate chiar moartea…

Dar Kurt hotărâ.

-        Mâine ne ducem la nava Vella şi demontăm restul de planetare şi ni le vom însuşi.

-        Şi cum vrei să faci asta?

-        Vom folosi nişte cărucioare. Cu ajutorul lor le vom transporta până la noi.

-        Şi cu `inamicul invizibil„ ce facem? Că el de abia ne aşteaptă…

-        Vom întinde cabluri electrice cu becuri şi vom `mina` zona, electrificând-o, până la nava lor, si asa, o să fim protejaţi.

 

6.

 

Dis de dimineaţă, vorba vine, că afară numai dimineaţă nu era, aşa că pe la 7, după timpul de pe nava noastră, Kurt ne dădu deşteptarea. Mă simţeam îngrozitor. Toate oasele mă dureau. 

Ce te-ai sculat aşa de dimineaţă, cu noaptea în cap? Nu vezi că afară nici nu s-a luminat de ziuă, fac eu încercând să fac o glumă bună. Dar ţi-ai găsit, Kurt nu îmi luă în seamă gluma. Mă ridicai cu greu de jos văitându-mă la orice mişcare. El se adaptase mai bine şi mai repede decât mine.  Mă scol în capul oaselor, şi amintindu-mi de ceva îi spun Ninei:

Nina! La mine o cafea zboară...

-        Nu mai bea atâta cafea că nu îţi face bine, mai ales aici în condiţiile astea…spune  grijiliu, Kurt.

-        Poi vreau să mă regenerez. După cum spuneai ieri, azi o să avem multă treabă…

-        Chiar foarte multă  teabă…mă corectă Kurt. I-aţi o pastilă energetizantă şi gata! eşti bun toată săptămâna. Sper să nu stăm chiar atât.

-        Poi da, ţie îţi convine…bombănii eu, încercând să mă  ridic în picioare.

-        Hai sus! nu mai lenevi, nu se lăsă Kurt.

-        Mai bine o lăsăm mai târziu…. O ce mă doare capul. Azi noapte am avut impresia că cineva ne urmarea de afară…

-        Ţi s-a părut…

-        Nu cred…

Nina aşteptă aprobarea mea, care nu mai venea. În sfârşit mă întrebă:

-        Mr. Marin, cum o vrei mai tare sau mai moale, mai rece sau mai fierbinte...

-        Nu  îmi  mai face nimic, mă răstii eu la Nina. Nu auzi că îmi face rău…

Mă uit după Nina care dispare în comandă. Kurt nu ne dădu atenţie că era absorbit de munca sa. Meşterea ceva într-un atelier. Când reuşi să ajung şi eu acolo, îl urmăream din prag pe Kurt. Lucra la un soi de cărucior.  Desfăcuse nişte piese rotunde şi acum improviza un căruţ.

-        Crezi că o să ţină?...

-        Vedem noi. Dacă nu poate găsim ceva asemănător acolo în nava aia.

După ce îmi dădu şi mie două pastile, şi luă şi el două, ne hotărârăm să părăsim  nava. În acest timp Kurt depozita lângă uşa navei mai mulţi colaci de sârmă şi multe dulii cu becuri gata pregătite. Trebuia numai să le montăm pe cablu din loc în loc. Pentru o mai bună vizualizare Kurt mai aprinse şi un puternic proiector ce se află pe navă. Când încărcaţi cu de toate, inclusiv Nina, părăsirăm nava şi o luarăm către Vella. Kurt întindea cablul şi eu legăm duliile cu becuri. Când după aproape o oră isprăvirăm şi noi, Kurt se repezi la motoarele planetare ale navei.  După ce Nina conectă lumina, tot câmpul se lumină. Acum putea să vină `Necunoscutul`.  Făceam eu pe grozavul. Dar dacă aş fi ştiut prin ce aveam noi să trecem… Kurt Încercă să desprindă un rezervor, care se încăpăţîna să nu  cedeze. Încercai să îl ajut, dar nu cu prea mult spor. Ajutat şi de Nina, reusirăm într-un târziu să-l desprindem şi să-l aşezăm pe căruţul improvizat a lui Kurt. După eforturi uriaşe îl împinse şi plecarăm cu el spre nava noastră.  Ajunsem cu el şi Kurt se pregătii să-l transfere conţinutul la motoarele lui.

-        Crezi că o să meargă? tipai eu în dreptul căştii lui.

Îmi făcu semn cu mâna că e în regulă. După o altă jumătate de oră,  Kurt se îndreptă din nou către nava străină să mai scoată un rezervor.  Reuşise să-l şi pună pe căruţ când ceva, fără să–mi dau seama ce anume, mă făcu să am că o teamă. Ceva că o ameţeală mă învălui.  Parcă cineva puse stăpânire pe mintea mea. Iar acum mă luptam cu mine însuşi. De multe ori învingea forţa străină. Ni se întâmpla ceva inexplicabil. Kurt care era în faţă mea mai departe mă anunţă prin staţie că nu ştie ce se petrece cu el. Încercai să răspund, că şi pe mine mă treceau aceeaşi senzaţie. Deodată Kurt în loc să se ducă cu căruciorul spre nava noastră, întoarse căruţul şi se îndrepta către marginea neluminată a unui deșiş întunecat, în care  se ghicea ceva întunecat şi plin de viaţă.  Se iscase ceva mişcare în acea zonă. Parcă ceva sau cineva îl chema. Îi impresionase şi lui sistemul nervos. Cred că nici el nu mai ştia ce face. Îl strig disperat să se întoarcă.  O strig pe Nina şi îi fac semn să îl urmeze pe Kurt. O ponii şi eu, spre haşişul întunecat. Cu cât mă apropiam de Kurt cu atât mai mare era acea forţă care ne chema către `acel el`. Nici nu îmi dădeam seama ce făceam. Noroc că Nina când plecă, ridică şi redectiona reflectorul către zona în care se îndrepta Kurt. Încercai să mă apropii în fugă către el strigându-l într-una.  Când mai erau vreo 50 de metri de locul cel întunecat, ceva ca o cruce neagră se înaltă peste ceva că nişte tufişuri. În centrul ei, avea o prominenta rozie şi rotundă, ca o jumătate de sferă.  Începuse să mă înţepe creierul. Kurt se tot ducea către acea arătare, atras că de un magnet,  care îl tot chema şi nu mai  voia să renunţe la prada sa.  Ba mai mult, Kurt lăsase în urmă şi căruţul cu rezervorul pe el, şi se îndreptă singur către acea misterioasă făptură, care tot îşi agita braţele ca nişte tentacule.  Nina se luă după Kurt încecând să-l oprească. Eu ajunsem la căruţ şi îl întorsei cu ajutajul către acea făptură.  Crucea se înalta şi făcu să sloboade către Kurt, trei raze din centru,  de culoare albă albăstruie, că nişte fulgere. Noroc că Nina ajunsese prima şi se puse în faţă lui Kurt. Cele trei raze o atinse pe Nina, care se prăbuşi într-un geamăt stins:

-        Creatorule până aici îmi fu…

Disperat apuc comanda şi aprind rezervorul indreptandul către crucea ucigaşă. Cred că spotul meu de energie o atinse că se prăbuşi căzând în întunericul din vale.  După ce mai măturai cu câteva jeturi de flăcări, curăţând zona, îl apucai pe Kurt care rămase în nesimţire şi cu greu îl pusei pe căruţ. Cu greu am refăcut itinerariul către nava noastră.  Cu grabă îl trag pe Kurt înăuntru şi închid uşa.  Atacul mă luase prin surprindere.  Aproape că uitasem de Nina. Săraca, căzuse la datorie salvândul pe Kurt.  Îl trag pe Kurt pe un pat, şi aştept cu infigurare să-şi revină. Nu ştiam ce să fac. Când după câteva minute îl văd că dă semne de viaţă. Îmi spune:

-        Vezi că în nişă de sub console, sunt nişte pastile albastre. Da-mi una.

 Mă execut. După alte minute îl văd că îşi revine complect. 

-        Se pare că îţi datorez viaţa… zise el cu un zâmbet amar în colţul gurii. Mă doare capul îngrozitor.  Arătarea aia se juca cu mintea noastră. Ne paraliza sistemul nervos. Cred că ştiu acu de ce nu se mai întorcea nimeni pe nava Vella. ÎI `chema` folosind unde telepatice, un fel de hipnoză. Un sistem foarte reuşit pentru aceste vietăţi, că să se hrănească.  Cred că avem de aface cu nişte mutaţii genetice. Care s-au adaptat de–a lungul timpului.

-        Noroc că am avut planetarul pe căruţ, că altfel…eram pierduţi.  Eram felul întâi la acele ordigănii…

-        Îmi pare rău de Nina. Ai perdut-o… Nu-i nimic, când ne întoarcem acasă, dacă  o să ne mai întoarcem, îţi promit că îţi fac o altă Nină. Cred că pentru azi ajunge.

 Eram şi eu de acord odată cu el. Fusese o `zi` grea şi plină de neprevăzuturi. Lăsasem în continuare câmpul `minat`.  Din când în când mă duceam să văd prin hublou, ce mai este afară.

-        Mâine merg iar acolo să vedem ce mai recuperăm din Nina ta.

-        Ba s-o crezi tu!... Nu te mai las să ieşi afară. Eu oricum nu mai am de gând să scot nasul afară, ori câte `cruci` sau alte făpturi or mai fi pe acolo. Tu, dacă vrei să te sinucizi, nu ai de cât…

-        Şi cine, sau cum o să mai pleci de aici fără mine?... Oricum nu ne ajunge combustibilul cu ce am transportat azi. Mâine trebuie să ieşim iar afară, să recuperăm şi restul de combustibil rămas. Cred că ne-ar mai trebui încă un container. O să văd mâine… zise Kurt intrând în comandă.

Rămas singur avui pentru câteva clipe o remuşcare, pentru cea ce a fost Nina. Cu cine mă mai certam eu acu? Cine îmi mai aducea în fiecare dimineaţă cafeaua la pat…? Cine îmi mai rezolva problemel mele…? Parcă ceva se rupse din mine… Câteva lacrimi izbucniră pe obraz, şiroind la vale. Le lăsai să alunece în voie.  Sufeream în tăcere, pentru ceea ce a fost pentru mine, cea mai bună prietenă – Nina!

 

 

 

7.

 

 

        Kurt se puse pe treabă, cu toate că încă mai era încă puţin ameţit.  Acea lighioană crucifixă, îl afectase oleacă. Descărcă combustibilul din containerele  aduse de noi, în cele ale lui. După ce cercetă aparatele zise:

-        Aşa cum m-am aşteptat! Ne mai trebuie măcar încă unul, că să putem pleca în siguranţă de aici.

-        Şi cum ai de gând să mai faci asta? Nu te mai las să pleci!

-        Nu avem încotro. O să folosim acelaşi rezervor ca pe o armă,  în timp ce eu descarc un alt rezervor de pe Vella.

Numai că afară după cum estimase şi Kurt începuse `ziua` lor pe planetă. Şi începutul `zilei`, se manifestă cu o furtună îngrozitoare.  Era un uragan puternic. Rafale de vânt mătura câmpia noastră.

-        Nu vezi ce e afară? Cum crezi că o să ne descurcăm acu şi cu vântul ăsta nebun. O să ne măture pe tot platoul asta blestemat.

-        Nu-i nimic că e uragan. Asta e bine.  Înseamnă că dacă ne-ar îngreuna pe noi, sigur o să îngreuneze şi pe cei `misterioşi`. Putem profită de asta.

       Dar Kurt nu mai aştepta confirmarea mea şi se aventură afară. Încercai să-l urmez, cu toate că nu îmi ardea. Rafalele de vânt erau gata- gata, să ne azvârle cât colo. Noroc de greutatea noastră, care ne ajuta într-un fel. Atracţia gravitaţională ne ajută pe de-o parte. Amândoi împingeam căruciorul, sau mai bine zis ne ţineam de el, către nava Vella. Am ajuns într-un târziu acolo.  Kurt se apucă de demontat un alt rezervor. Am sărit să-l ajut. Acu că numai era Nina… După eforturi supranaturale, şi asta şi pentru că s-au adăugat şi condiţiile vitrege, reusirăm în sfârşit, să desprindem  încă un rezervor.  Îl punem pe căruţ şi ne îndreptăm către nava noastră.  Când mai aveam vreo sută de metri, o rafală de vânt ne rupse firele elctrice cu becuri şi câmpia se scufundă în semiîntuineric. Acum situaţia era similară cu un episod deprins dintr-un film de groază. Furtuna urla, noi eram pe întuneric, cum era mai bine. În cădere firele făcură scurtcircuit, punându-ne şi bateria de pe nava în scurt. Ceea ce avu ca rezultat şi  cufundarea navei noastre în întuneric. Acum nu mai vedeam nici nava.  Kurt aprinse lanterna, care cu o licărire jalnică abia mai lumina doi metri. Când lui Kurt îi veni o idee. 

-        Hai la fire!

Ne luarăm după ele şi nu înţelegeam de ce drumul mi se păru tot mai lung. Când ne dădurăm seama că plecaserăm iar în direcţia greşită, iar către Vella. Ne-am întors iar înapoi, refăcând drumul. Kurt avuse dreptate. Furtuna ne ajuta totodată şi pe noi, apărându-ne şi de făpturile ucigaşe. Nici una nu se arătase prin preajmă, pecând noi orbecăiam prin întunericul de nepătruns.  Probabil că furtuna, le stingherea şi lor mişcările.  După alte 15 minut, ce ni se părură de nesfârşit, atingem cu căruţul, în sfârşit şi nava noastră.  Kurt o legă la rezervorul lui, în timp ce eu mă repezii să urc mai repede la bord. Dezlegai firele de la baterie şi curentul, mai slab, reveni luminând camera cu o lumină palidă,  ce nouă ni se părura foarte puternică în comparaţie cu noaptea de smoală de afară. După ce termină şi Kurt, intră şi el înăuntru.  După ce verifică nivelul, Kurt se declară mulţumit.

-        Da, cred că acu ajunge!

-        Înseamnă că mâine putem pleca. Eu nu aş mai rămâne nici o secundă aici.

-        Da mâine, cred … Acu e şi furtună…sper că mâine furtuna să se potolească. După vreo 7-8 ore furtuna începu a da semne că s-ar potoli.  Îmi arunc ochii prin hublou şi văd prin întuneric nişte luminiţe verzui care se mişcau repede.

-        Uite au ieşit la vânătoare, zic eu. Probabil că ne-au simţit prezenţa şi acu ne caută.

-        Nu au decât, să ne caute mult şi bine…. Zise Kurt gânditor şi atent la ceva.

-        Ce mai este? La ce te mai gândeşti? Ce îţi mai trece iar prin cap?

-        Nimic! Mă gândeam la o eventuală posibilitate să întreprindem o expediţie de cercetatre asupra misteriosului  `Obelisc albăstru` ce se află căzut aici lângă noi.

-        Nici să nu te gândeşti…

-        Mâine vom reface iar gardul electric. Tu te înarmezi cu `tunul` pe un căruţ, şi tragi câteva salve şi `curăţi` drumul de orice jivină care ar încerca să ne taie calea.  Oricum de mâine o să se mai lumineze puţin şi o să vedem mai multe.

-        Da? Ei află că eu de aici, din acest fotoliu, nu mă mai mişc până nu plecăm… Dacă vrei să te sinucizi, nu ai decât. Pe mine nu mă interesează nici un OZN, sau ce o fi acolo...

-        Bine foarte bine, o să mă duc, atunci singur, zise Kurt şi se făcu supărat. O vreme nu am mai comentat nimic. El se învârtea prin încăpere tot calculând şi bombănind ceva.

-        Ajunge, că ai să rozi podeaua. Poate dacă mă rogi frumos… o să te ajut şi eu. Dar numai că să-l vedem atât, nu mă urc la bordul lui.

-        Nu-ţi face grijă, că nu cred că o să putem face şi asta. Ar fi o sinucidere curată. Nu putem ştii, cu ce fel de tehnologie ne putem confrunta. 

-        Mai bine o luăm pe Nina, poate o putem repara. Îmi este dor de ea. Chiar îmi era poftă de o cafea…

 

8.

 

  A doua zi, nici nu se făcuse bine ora 8, când Kurt era nerăbdător să ”ia puţin aer”

-Unde te duci cu noaptea în cap? zic eu. Nici nu s-a luminat bine de ziuă.

Mă uit prin hublou şi văd că afară era un semi întuneric, de parcă ziceai că trebuie să se întunece, nu să se lumineaze. Mai aveam patru zile de ”lumină”. Undeva în depărtare cerul negru era luminat din când în când, de nişte fulgere mari şi violente. Semn că pe acolo era prăpăd.

-Ce vrei? zice Kurt în loc de răspuns, citindu-mi îngrijorarea mea pe faţă. Aici activitatea electrică e în toi. Până şi atmosfera s-a ionizat, de atâtea descărcări. Cred că şi `animăluţele` de pe aici au suferit mutaţii şi s-au adaptat noilor condiţii vitrege a naturii, încărcându-se cu electricitate statică,  făcând din asta o armă de apărare şi de atac, totodată.

-Da, era să te coste viaţa această `armă`…Unde mergem vrei să o recuperăm pe Nina…?

Da! Şi aş vrea să fac şi o vizită misteriosului obiect ovoidal. Pare desprins de pe alte meleaguri. Nu cred că e de prea aproape. Şi stă de foarte multă vreme aici.  Hai să o salvăm, sau să vedem ce se mai poate salva din Nina.

Ne echiparăm corespunzător. Ne puserăm măştile şi ne aprinserăm lanternele, care acu chiar că mi se păreau de prisos.  Dar Kurt înţelese şi îmi zise.

-Ne trebuie pentru vizită obiectului…

-Nu! hai să o luăm întâi pe Nina.

 -Bine, hai, se învoi Kurt.

Deschisem uşa cu băgare de seamă. Nu voiam să fim surprinşi de vre-o făptură flamândă, priponită pe cine ştie unde, în aşteptarea prăzii.  Nu ştiu dacă până la venirea noastră mai erau şi alte prăzi, dar aveam impresia că de noi le plăcea cel mai mult. `Oare dacă nu veneam noi cu ce se mai hrăneau` fac eu în gând.  Dar răspunsul aveam să-l aflu foarte curând. Kurt luase şi căruţul cu un rezervor, pentru orce eventualitate, spunea el, dar îl înţelegeam că şi lui îi era frică de acele namile.  Acoperiţi de lumină, ne ducem şi restabilim legătura cu `câmpul minat` aprinzându-ne luminile.  La vreo două sute de metri undeva în spatele nostru, două arătări, la care cu greu li se puteau ghici forma şi aspectul, se rostogoleau una peste cealaltă luptânduse. `Uite că mai sunt şi alte tipuri de `hrană`, fac eu. Cu această ocazie ele fiind ocupate noi ne furişarăm nestingheriţi către locul unde căzuse secerată Nina. Ajungem la ea, şi o examinăm fugar. Pare să fie întreagă. Poate nu a distrus-o toată, îmi fac eu speranţe. Ajutat de Kurt o luăm pe Nina şi o depunem pe căruţ. Ne pregăteam să ne întoarcem când, arătările încetară să se mai lupte între ele, văzândune, se repeziră spre noi, în speranţa că au găsit nişte trufandale. Dar Kurt le strică prânzul. Declanşă două jeturi de foc către ele şi le pârjoliră.

-Friptura e gata! face entuziasmat Kurt.  Masa e gata! Azi averm la cină friptură de creveţi…

Nu ştiu dacă arătau că nişte creveţi dar sigur că nu eram curios să văd ce fel de carne au, şi dacă e comestibilă. Kurt se apropie de una şi o rostogoli pe jos. Arata că o caracatiţă mai mică, cu cinci braţe. Pe braţe aveau nişte ventuze.  Când mergeau pe întuneric acestea luminau fosforescent. `A deci de astea erau atunci pe afară`, fac eu în gând.  Kurt o prinse cu un fel de cleşte şi o puse pe căruţ alături de Nina.

-Să nu-mi spui că ai de gând să o mănânci…

Ne întoarcem şi intrăm înăuntru împreună cu Nina.  Eram victorioşi şi voioşi. Ba mai mult Kurt îşi umflase penele. Arata ca un cocoş, care ieşise învingător dintr-o luptă. O dusem pe Nina în atelier şi o examinarăm. Raza ucigaşă o izbise în piept. Cred că îi afectase cam multe piese.

-Nu am piese de schimb pentru acest tip de `model` zice Kurt.

    - Adică ce vrei să spui, că am făcut un robot primitiv?

    - Ei nu chiar primitiv, dar mai puţin evoluat. Până şi roboţii de pe Merra erau mai evoluaţi.

       - Bine lasă că mă ocup eu de ea, că doar eu am făcut-o, zic eu cam şifonat.

 Şi încep să lucrez la ea, în timp ce Kurt se duse în comandă. Era cam greu acu. Una era să o faci direct de la început şi alta să o repari şi să mai vezi şi de ce nu mai merge. Scot bateria şi o examinez. Când o măsor rămân surprins. Nu mai avea un fir de curent. Oare asta să fie motivul, mă întreb eu, sperând că am scăpat ieftin. Dar o analiză mai îndeaproape, mă făcu să îmi scadă entuziasmul.  Nici motorul central nu mai răspundea. O parte din angrenaje se duseră. Ba chiar unele părţi din corp se topiseră. Era greu.  Cred că numai acasă o mai fac… zisei eu dezamăgit. O abandonez şi mă duc să văd ce face Kurt. Acesta studia că un veritabil comandant de oşti, o machetă aunui posibil câmp de luptă.  Câteva obiecte, ce reprezentau  câte ceva,  în închipuirea lui, stăteau pe o masă. Am ghicit uşor că OZN-ul nostru era o bandă mare de hârtie pe care Kurt o puse în centrul mesei. Iar celelalte obiecte eram noi şi alte lucruri, pe care aveam să le aflu utilitatea în curând.

-Da în mare, e gata planul de bătaie.

-Mai trebuie să şi meargă, zic eu pesimist cu gândul la Nina.

-Ce nu poţi să o repair? mă întreabă Kurt, făcându-se că nu observă tonul meu.

-Nu, până ajung acasă.  Aşa cum spuneai şi tu, nu am piese de schimb pe măsura ei, aici la ţine pe nava.  Dacă ştiam făceam două sau poate o pereche. Un Ion, eventual.

-Ion şi Nina, zice vesel Kurt. O pereche foarte reuşită…

 -Şi care îţi este planul de bătaie, întreb eu distrâgândui atenția de la Nina.

 -Păi, face el, tu de duci în faţă şi `mături` câmpia de orce atacant.  Apropo, nu am examinat `cina` o fi comestibilă. Când auzii propunerea lui Kurt simţii că mi se urcă conţinutul, vorba vine, că în afară de pastilele lui Kurt, alceva nu mai pusesem în gură de trei zile. Dar Kurt continuă:

-Iar eu în urmă ta, îmi fac drum către OZN–ul tău.

-Nu e al meu, e al tău, tu vrei să-I faci o vizită. Eu nu sunt curios să intru în el.  Dar continuai, trezindu-mă la realitate.

-Adică pe mine mă laşi în faţă să mă lupt cu stihiile naturii, în vreme ce tu bine mersi vii nestingherit din urma mea. Nu vrei să încercăm şi invers?

-Bine făcu Kurt, voi merge eu în faţă atunci, iar tu din urmă mea.

 Poi da sigur, eu la coadă. Dacă mă atacă vreo `jivină` de asta preistorică pe la spate?

-Bine zise Kurt împăciuitor. Pe ţine te pun pe rezervor în timp ce eu mătur câmpia de intruşi. Nici aşa nu-ţi convine?

Bodogănii ceva, pe care Kurt o luă ca o aprobare şi pornirăm la drum. 

-Şi că să nu te mai sperii, vom muta gardul de protecţie de aici până la nava OZN.

Uşor de zis, greu de făcut. Chiar dacă era mai multă lumină, tot nu puteam lucra în voie de frica `vizitatorilor` care se dovediră  destul de neprietenoşi. Şi la asta se mai adaugă şi mişcările noastre încete, cu toate că parcă acu erau mai în formă. Numai frica jetului nostru, le  făcea  pe jivine, să stea la respect, urmărindune curioase, toate mişcările.

-Aha, zic eu, făcând pe viteazul, vă e frică? Spun eu privind la ele cum stăteau şi se codeau.

-Nu le pune vigilenţa şi ambiţia la încercare, mă sfătui Kurt. Nu poţi ştii de unde sare iepurele.

În timp ce mergeam trăgeam după noi şi linia `electrificată` şi `tunul`, cum îl botezase Kurt. Ajunserăm la vreo sută de metri de acel obiect ciudat.  La lumina lanternelor noastre părea de culoare albastră închisă. Era destul de gigant. Cred că măsura vreo 50 de metri. Şi era înfipt cam un sfert în sol. Ne oprim în faţa lui, şi apoi îl înconjurăm, sperând să găsim o posibilă intrare. Dar zadarnic. Tot obiectul părea făcut dintr-o bucată, parcă era turnat. Nu se vedea nici o ieşitură sau o promienență ceva.

-Oare cum se urcau ăştia în nava, că doar nu treceau prin ea?

-Cred că aici ai dreptate, spune Kurt. S-ar putea să posede o tehnologie mult mai avansată decât noi. Poate se teleportau în navă şi invers.

-Sau poate au un robot la bord, zic eu.

-Se poate şi asta…Deşi nu prea cred…. E destul de vechi! Cum nimeni, de unde vine el sau ea, nu le-a simţit încă lipsa.

-Ei şi tu, dacă făceau pe bandă rulantă astfel de nave, ca pâinea la noi, ce mai conta una în plus sau în minus?

 -Se poate şi asta…zise gânditor Kurt, deşi îl vedeam că nu prea era de acord cu varianta mea. 

-Da cred că e singură variantă de a putea pătrunde în interiorul ei, să”tăiem o uşă”, cu aparatul de sudură, pe care l-am luat după mine, de parcă am presimţit.

Kurt îl mai examină încă odată uitânduse şi mai sus. Aproape de vârf, obiectul se termina cu o formă spiralată. Obiectul era înfipt în sol sub un unghi destul de mare. Cred că făcea un unghi de 75 de grade cu orizontala.  Zis şi făcut în timp ce eu eram vigilent la arătările alea, care se oprise şi ele parcă mirate de ce ne puserăm în cap să facem, şi priveau la noi plictisite şi neîncrezătoare, plimbându-se scurt, înainte şi înapoi, aparent nepăsătoare, dar cu ochii pe noi. Observasem că nu le plăcea lumina şi asta era bine. Se fereau din calea razei de lumină. De câte ori îndreptam lumina lanternei către ele, acestea se retrăgeau în viteză ieşind din calea luminei, retrăgându-se în întuneric. Asta era bine pentru noi. Că puteam să le ţinem la respect.

 

9.

 

Kurt al meu, la lumina `câmpului minat`, se şi apucase de treabă. Pe mine mă puse să fiu cu ochii în patru. Luase aparatul de tăiat cu laser şi se apucase să `decapeze` întâi, o suprafaţă care era destul de groasă de oxizi. În timp ce tăia spărtura se făcea tot mai mare şi sub ea apărea un alt material de un albastru foarte frumos, cel puţin aşa părea la lumina noastră. După ce tăie două lături se apucă să taie  o a treia. Undeva în faţă, într-un fel de tufişuri, se produse ceva mişcare. Îl atenţionez pe Kurt în timp ce tăia, să se oprească. Ciulirăm urechuile o vreme. Nimic! Kurt în ciuda avertismentului meu se apucă mai departe de treabă. Taie încă o linie în partea de sus. Se pregătea să traseze şi partea de jos, când din creştetul spiralat al OZN-ului nostru, tâșnii o rază albastră sub un unghi de 45 de grade spre Kurt. Avui vreme să îl trag de acolo, în timp, ce spre norocul nostru, raza devie datorită  metalului topit  ce se scurse înapoi,  şi astupă parţial `ajutajul` de unde pornise acea rază. Raza măturase la un metru de noi solul carbonizândul. Câteva `făpturi` când simţiră primejdia se făcură nevăzute. Pe de o parte era şi bine pentru noi că scăpasem şi de ele, dar pe de altă parte era să ne coaste viaţa şi mai ales a lui Kurt. Kurt privii în sus şi înţelese. Zise:

-Pentru azi ajunge, poate continuăm mâine...

 -În nici un caz...

Punem aparatura pe cărucior, în timp ce eu măturai cu râvnă câmpia cu câteva raze de foc. Ajungem la noi pe navă.

-Nu credeam că mai este locuită, face Kurt.

-Eu cred că are un robot la bord, care are grijă de navă,  de niscavai vizitatori nepoftiţi.

-Cred că ai dreptate. Asta făcea parte din sistemul motrice de apărare a navei. Se declanşa automat la orice nepoftit. Mi-a dat o idee. Cred că şi eu am să dotez cu aşa ceva nava mea, pentru unii mai curioşi. Ai văzut ce am păţit la ţine în curte.

-Da vecinul meu...Oare nu a murit?

-Nu-ţi face griji. E mai sănătos şi mai bine decât noi acu...

Da cred că din acest punct de vedere, aici ai dreptate...

-Problema e că m-am chinuit degeaba şi nici măcar nu am apucat să arunc măcar o privire înăuntru, făcu cu năduf, Kurt.

 -Zi că ai fost, zic eu. Cu ce te încălzeşte aici, să cercetezi acea misterioasă nava, care cred că stă de mii de ani aici, uitată sau părăsită.

-Ar fi fost bine să mai aflu câte ceva şi de la alţii, zise gânditor Kurt.

 -Mai bine hai să plecăm acasă,  şi să o dăm dracului de navă...

-De plecat putem pleca oricând, dar n-aş vrea să pierd această unică ocazie.

-Şi ce vrei  că să te prăpădeşti, pentru o navă misterioasă. Ai văzut că e greu să pătrunzi în ea...

 -Doar dacă... ne-ar trebui o mică diversiune...

-La ce te gândeşti?

 -O să  sacrificăm pe Nina ta, a doua oară, și așa  să nu mai este bună de nimic. Doar tu ai spus că o vei repara acasă....

-Nici să nu te gândeşti!

-Ziceam aşa... că am putea să o punem pe Nina ta ca momeală în timp ce eu aş  lărgi un pic intrarea....

-Am înţeles ce vrei să faci, dar dacă acolo înăuntru te asteapata alte capcane...

-Ei uite, la asta nu m-am gândit, recunoscu Kurt. Cu toate că era o varianta bună de a intra în acea navă misterioasă.

 -De unde ştii că înăuntru, când vei intra, nu ai să apuci să faci nici măcar un pas. Dacă are senzori, te-ar detecta şi nu te-aş vedea de loc bine. Nu aş vrea să fiu în pielea ta atunci.

După câteva minute de gândire, Kurt se hotarii:

-Gata! mâine plecăm acasă...

Restul `zilei` îl petrecurăm stând în navă. Afară apărură iar tovărăşelele noastre. Se uitau cam speriate la noi. Probabil că în gândul lor ne reproşa că le-am făcut greutăţi `trezind monstrul la viaţă` în opinia lor.

-Oricum trebuie să ne mişcăm repede, că mai avem două zile de `ziuă` aici. După care vine eterna noapte de încă vreo trei săptămâni. Şi nu aş vrea să mă mai apuce o altă furtună. Şi mai ales cu atâtea descărcări electrice.

Îl ascultăm pe Kurt şi priveam amuzat la vecinii noştrii, care prinseră mai mult curaj şi se apropiară mai cu încredere de uşa navei noastre.

-Uite că avem vizitatori, zic eu.

-Pe cine? sare Kurt.

-Cred că au venit `rudele` fripturii tale că să-ţi ceară socoteală. Poate o vrea înapoi ca să o îngroape.

 -Nu fi aşa de umorist, că nu ţine.

Dar se convinse singur că arătările alea ne dădeau iar târcoale.

-Oare dacă aş prinde una în viaţă, să o luăm cu noi... zice gânditor Kurt.

-Şi cum ai de gând să faci asta, cred că prin ea circulă zeci de mii de volţi. E încărcată electrostatic sau aşa ceva...O simplă atingere şi gata! Te poate paraliza pe loc.

-Nu şi dacă iau costumul şi mănuşile de protecţie.

Kurt se duse în micul lui atelier unde meşterea ceva la un cazan mare de inox sau ceva asemănător, cu un capac. Văzând că îl iscodesc cu privirea, acesta îmi spuse:

-Vreau să fac o închizătoare electrică prin telecomandă. Pun `friptura ` în cazan şi las capacul deschis. Cu siguranţă că una sau mai multe vor sări înăuntru şi, gata! Le-am prins!

-Numai să le rogi frumos, ca să între acolo, zic eu neîncrezător în planul lui Kurt.

-Sigur! zice kurt neluând în seamă ironia mea.

După o jumătate de ora `capcana` , cum o numise Kurt, era gata, că să-şi primească prada.

Kurt ieşi afară înarmat cu o lanternă puternică pe care le-o flutură sub nasul arătărilor. Acestea nu statura mult pe gânduri şi o zbugira la o parte,  ieşind de sub câmpul luminat de noi. Kurt depuse cazanul la câţiva metri de noi, apoi se retrase, neuitând să pună în cazan şi `ruda` lor. După ce întrarăm înăuntru, pândeam amândoi, prin hublou, că să vedem ce o să se întâmple. Kurt stătea cu telecomanda în mâna, pregătit ca să închidă capacul când va fi cazul. Aşteptăm cu emoţii şi înfrigurare să văd dacă planul lui kurt va reuşi. Nu după mult timp, arătarea dinainte sau poate alta, că prea semănau unele cu altele, se ivi lângă cazan. Lângă ea i se alătură altă `rudă`. Acum stăteau două făpturi, lângă cazanul lui Kurt. Deodată acestea `săriră` înăuntru, prilej pentru Kurt să apese pe telecomandă. Capacul se închise, prinzând cele două vietăţi înăuntru. Bucuros Kurt sări mai mult, afară, şi se apropie de cazan. În mâna avea un mic aparat. După ce suda capacul, avu proastă inspiraţie să pună mâna, din reflex, pe mânerul cazanului. Eu care eram în prag, dau să-l atenţionez:

-Nu! Kurt nu atinge cazanul.

Dar era prea târziu. Mâna lui Kurt se scutură puternic şi o flamă mare o pătrunse. După care căzu inertă în jos. Speriat, Kurt îşi puse mănuşile mai bine zis mănuşa, şi cu cealaltă mână,  apucă cazanul, pe care îl transportă în interior. Apoi îl duse în camera de `colecţii`. Priveam îngrijorat la mâna inertă a lui Kurt. Nu mai putea să o mişte.

-Al dracului lighioane spurcate, nu se abţinu Kurt, mi-o făcură-ţi!

-Poate aşa o să te linişteşti şi nu ai să te mai iei de `drăgălaşele` astea, zic eu, deşi nu prea îmi ardea de glumă. Cum ai să conduci nava? O să poţi rezista?

-O să mă ajuţi şi tu cu o mână. Asta până ce ne desprindem de afurisită asta de planetă, după aia trecem pe pilot automat.

-Ce ţi-a trebuit să  le faci prizoniere, doar nu ne făcuseră nimica...

-Încă...De fapt mi-a făcut....

-Poi tu eşti de vină. Dacă le lăsai în pace....Ce credeau că o să-ţi mulţumească pentru călătoria ce o așteaptă? Poate vrei să îşi ia şi bilet?... Le-ai lasat aer.... Apropo! Cred că lor, că să supravieţuiască le-ar trebui nişte atmosferă de aici, altfel te-ai zdruncinat degeaba şi efortul pe care l-ai plătit scump, …să nu moară până acasă.

-Lasă-le că nu crapă....răspunse înciudat Kurt.

Totuşi pregăti un alt rezervor în care bagă comprimând aerul de afară. După care ataşă la cazan rezervorul şi îl cupla printr-un manson şi un ceas, interiorul, împrospătând aerul din interior. Aşa că prizonierele nu aveau de suferit, doar dacă nu le lăsase `rudă` lor înăuntru pentru cină, când acestora li se vor face foame.

Cred că mai mult pentru ce îi făcuse lui, era aşa de supărat, Kurt.

 -Când ajung la mine acasă, o să mă lecuiască cineva de asta. Eventual îmi pune altă mână mecanică, bionică… ceva... Avem o tehnologie de multe lumi de invidiat. De aceea am şi avut atâtea războaie cu multe lumi înainte. Setea lor de a ne fura tehnologia, îi făcea răi.

Păi dacă e grabnic şi musai, putem să facem o escală întâi la tine acasă şi după ce te `vindeci`, putem să continuăm drumul la mine acasă.

O să văd mâine după ce plecăm de aici...Până una, ia de aici  două pastile. Una e de mâncare şi alta de somn. Culcăte că mâine avem treabă.

După ce luai pastilele, după nici două minute mă cuprinse o toropeală şi simţeam cu mare plăcere cum, organismul meu se deconecta, iar parcă toate durerile începură să dispară că prin farmec, iar o melodie frumoasă, şi nişte lumini colorate mă învălui, după care căzui într-un somn adânc, fără să mai ştiu nimic de mine.

 

10.

 

Stăteam încă sub înfluiența pastilei lui Kurt. Nu-mi venea să mă scol. Stăteam încă cu ochii închişi, de frică să nu să se stingă visul. Visasem ceva foarte frumos şi, acţiunea se petrecea acasă la mine. Când deschisei în sfârşit ochii, mă trezii cu adevărat şi îmi adusei aminte că noţiunea de casă e încă departe. Mai aveam mult până acolo. În ciuda faptului că eram treaz aveam totuşi o senzaţie bizară că aş fi singur. Încercai să mă scol şi durerile reapărură, semn că mă trezisem cu adevărat. Totuşi reusii să trec pragul în comandă. Mă uitaţi după Kurt, dar acesta nicăieri. Mă cuprinse o mare nelinişte şi tot odată şi o frică. Nu cumva cât am dormit eu, Kurt al meu profitase să–i facă o nouă vizită OZN-ului? Văd pe pupitru o staţie şi încerc să iau legătură cu el. Dar staţia rămase mută. Încercările mele se dovediră inutile. Ce era de făcut? Afară nu prea aveam curaj să ies nici În prezenţa lui Kurt, darămite singur. Că afară era grozăvie. Ce te faci cu atâtea lighioane care mai erau şi supărate pe noi că le-am răpit rudele. Mă uit la ceasul din comandă şi văd că era 9, după timpul meu. Dormisem ceva! Ce e de făcut? îmi făceam eu singur curaj. Călcând-umi pe inima şi strângând din dinţi, că aceştia începuseră să clănţăne, şi înarmat cu o lanternă, mă urcai pe cărucior şi împingând în sol cu un retevei, ajunsem cu bine până la acel obiect. Când ce să văd? Nina mea stătea într-o poziţie de pândă lângă OZN şi parcă aştepta pe cineva.  Mă apropii de ”uşa”, pe care  Kurt nu se lăsase şi o ajustase oleacă, că să poată să se strecoare înăuntru  în voie. Îmi iau inima în dinţi şi întru şi eu înăuntru, prizâind curaj. Încerc să-l chem dar parcă vorbele mele se loveau de pereţi, că nu auzeam nimic. Parcă nici nu vorbeam. Mă făceam numai. Un coridor lung pornea de la intrarea lui Kurt spre interior. Plimbam raza lanternei, când pe un perete când pe un altul. Ajung la o răscruce. Privesc în jos. Poate Kurt mi-o fi lăsat vreun semn, gândeam eu. Într-adevăr când apropii mai bine lanterna de sol, văd o dâră că o săgeată cu un vârf neterminat. Probabil că cineva îl făcuse prizonier şi acesta în grabă nu mai terminase de făcut acea săgeată. O iau în stânga după săgeată. Mai merg şi iar culoarul se intersecta. Nu mai vedeam nimic, nici o urmă în ciuda atenţiei mele. `Oare pe unde o fi luat-o` Într-un târziu mă hotărăsc: O s-o iau la dreapta, fie ce o fi. După câteva minute, alegerea se dovedise bună că văzui pe peretele lateral o uşă cu gratii iar înăuntru era o mogâldeaţă. Îndrept rază lanternei spre acea formă şi constat cu uimire că era chiar Kurt. `Dar oare ce caută acolo şi cine îl făcuse prizonier`?  Cercetai uşa zăbrelită, după un mâner o încuetoare ceva. Cum mă jucăm cu lanternă în sus şi în jos, ceva făcu că să se deschidă acea poartă şi intrai repede înăuntru fără a ţine seama de un amănunt. Cum mă aşteptasem, în spatele meu uşa făcu ”tranc” şi se închise singură. Acum eram amândoi captivi. Mă aplecai deasupra lui Kurt. Cred că era ameţit. După un timp îl auzi prin întuneric că geme. Aprind iar lanterna şi o apropii de chipul sau. Acesta îşi feri cu mâna lumina din ochi şi zise:

-Mult ţi-a mai trebuit că să vii!

-Acu m-am sculat, zic eu. Ce ţi-a trebuit să vii iar aici nu ştiu? Parcă spuneai că plecăm azi.

-Se pare că o să trebuiască să mai amânăm.

 -Dar ce s-a întâmplat?

-După ce ai adormit tu, m-am hotărât să profit, că să studiez mai bine această nava. Nu aş fi putut, nici în ruptul capului, să plec fără să studiez această navă.

 -Da şi se pare că acum ne studiază ei pe noi. Cum ai căzut prizonier?

-La fel că şi ţine. În timp ce mergeam, cred că am acţionat un senzor tip celulă foto-electrică, şi am căzut aici. Ceva că o lumină puternică m-a invadat şi nu mai ştiu nimic.

-Păi eşti aici captiv de atâtea ore şi nu a venit nimeni să te întrebe măcar cât e ceasul?

 -Din păcate nu! ofta Kurt. Cred că m-au blestemat `rudele` tale....

Treceau orele fără că să se mai întâmple ceva.

Ştii ceva? Dacă o fi şi un senzor care să ne scoată de aici...zic eu, plimbând iar lanterna de-a lungul pereţilor. Când un uşor zăngănit se produse şi uşa se deschise de la sine. Profitai de aceasta şi trăgândul pe Kurt afară, ieşirăm înapoi pe culoar. Exact când ieşirăm uşa se închise iar în urma noastră cu zgomot. Încecai să refac drumul înapoi, dar Kurt mă opri.

-Stai! Să mai vedem ce e pe aici!

       - Ştii ceva, tu dacă vrei poţi rămâne aici, să studiezi nava cât vrei, mie îmi ajunge pentru azi. Am plecat, şi am să te las aici. Plec singur. Cu toată durerea pe care o încerca Kurt, nu-i vedeam faţa, dar râse forţat:

 -Şi cum ai de gând să pleci fără ajutorul meu? Că nu te-ai desprinde nici un centimetru de la sol.

-Da ai dreptate, dar credeam că te pot face să renunţi...

-Să renunţ? Ţi-ai şi găsit cu cine...Ai totuşi să mai dăm o raită şi dacă nu mai găsim nimic plecăm. Mai orbecăirăm o vreme prin acea navă ciudată. Când urcam, când coboram, până ajunsem tocmai în vârf unde se declanşase atunci acea văpaie către noi. Pătrunsem într-o sală imensă, în care i se ghicea greu capătul. Era un singur pupitru în mijloc şi lângă el... un robot.  La prezenţa noastră el se întoarse şi zise ceva, sau poate încercase să vorbească ceva. Că nici eu şi nici Kurt nu intelsesem mare lucru. Mai încerca în alt dialect, dar fără rezultat. Kurt se oferi în câteva limbi şi dialecte să-i răspundă. Într-un final robotul îi răspunse ceva. Kurt îmi traduce: ``Noi venim dintr-o nouă dimensiune, vorbea robotul. Îmi cer zcuze că v-am pricinuit greutăţi. Ştiu că robotul vostru, a avut de suferit. Dar dacă vreţi îl pot repara.  Noi suntem o rasă de pe o planetă îndepărtată unde tehnologia noastră a atins pragul cel mai de sus. După cum vedeţi această nava, care a rămas aici...`` Kurt îi zise ceva, După care robotul continuă: `Datorită acestei forţe de atracţie am avut şi noi de suferit...``Noi ? întreba Kurt, care uitase să mai întrebe în limba lui, dar robotul înţelese şi limba mea, aşa că continuă. Da noi, că am venit  cu mai multe nave. Numai nava asta a rămas aici, în timp ce pe celelalte le trimisesem după ajutoare. Dar văd că sunteţi din două lumi diferite, observă robotul.

-Da scuze domnule robot, încerc eu stângaci, călătoria mea a fost o întâmplare. Este o întâmplare că am căzut şi noi aici. Noroc de nava aceia...

 -Da ştiu! O mână de oameni care nu au luat în seamă avertismentul meu.

-Cum ai comunicat cu ei?

-Da aşa am aflat că sunt de pe planeta Pământ, că şi tine.

 -Şi ce s-a întâmplat cu ei, practic că am găsit unele înregistrări...

 -Da! Pe aici sunt multe forme de viaţă foarte ciudate şi ființe flămânde, care au un system mortice, ce atacă sistemul vostru nervos mai slab. Aşa au ajuns pradă lor. După cum am văzut de unul aţi reuşit să scăpaţi şi voi. `Cred că se gândeşte la acea `cruce` îmi zic eu. Parcă ghicind-umi gândul acesta continuă:

  -Oricum erau sortiţi pieirii. Nu puteau să mai plece de pe această planetă.

  - Ei uite că pe noi o să ne ajute... fac eu pe viteazul.

 Poate! Cu ce aveţi voi... se prea poate, dar o să vă dau ceva care să vă sporească energia. Pentru mine oricum e prea puţin. Nava mea e mult prea mare şi grea, la care se mai adaugă şi această forţă de atracţie. Şi zicând această scoase ceva dintr-un recipient şi îl dădu lui Kurt.

 -E un mineral că al meu! zice surprins Kurt. Este anamezon. Este combustibilul cu care merg eu, zise satisfăcut Kurt.

 -Îmi pare bine, să aud că am fost de folos.

-Totuşi de ce ai tras în noi? Şi pe Kurt l-ai făcut prizonier.

 -Nu vă cunoşteam intenţia la început.  Şi apoi cu atâtea finte rele pe aici... Credeam că e una care vrea să între aici. 

 -Păi nu ai vrea să vii cu noi şi să rămâi pe planetă lui Kurt, când acesta se va întoarce, după ce mă v-a duce şi pe mine acasă? Şi aşa aici nu mai ai ce păzi?

Robotul rămase tăcut parcă gandinduse profund. După o vreme îl aud:

-Oricum cu ai mei nu mai pot comunica, aşa că am să merg cu voi să vă ajut poate pe drum cu ceva…

- Păi atunci să mergem, zic eu nerăbdător.

-Lăsaţi-mă pe mine să ies primul, zise Robotul. Eu o să vă acopăr. Ieşirăm şi noi afară. Afară era de acum beznă, semn că se apropia noaptea cea lungă. Nişte luminiţe palide ne urmăreau din îndepărtare.

 

Pornim tustrei pe alt drum, spunea Robotul că e mai scurt. Şi se părea că a avut   dreptate, că ajunsesem la uşa lui Kurt mult mai repede.

Au ieşit iar `rudele` la vânătoare, zise Kurt.. Câteva rafale de foc, le făcură nevăzute. Mă îndreptai către Nina, care parcă ne aştepta şi o luarăm şi pe ea.  La lumina palidă a becurilor noastre şi tuspatru pe căruciuor, am ajuns cu bine la nava noastră.

-Cu asta aţi venit? Păi sunteţi totuşi mai curajoşi, decât credeam...

 Întrarăm în comandă.  Kurt se pregăti şi aranjă motoarele. Transferă tot combustibilul solid in containerul lui. Apoi puse şi minereul dat de Robot în rezervor. Robotul se uită şi el curios la date şi le analiză.  După ce calculă toate datele primite şi trimise la computerul principal, Kurt se hotărâ:

-Aprindeti motoarele planetare. Cu ele o să încercăm să ne despridem întâi de pe afurisita asta de planetă.

Un vuiet puternic răsună în toată nava.  Dar nava încerca de câteva ori să se ridice, dar forţa de atracţie nu voia să o lase slobodă, nepermiţându-i să decoleze. Scrâșnind din dinţi, Kurt, se propti cu o mâna pe manetă şi trase cu putere de ea. Această avu rezultatul scontat. Printr-o micare, la început destul de timidă nava răspunse la comenzi încercând cu greutate să se desprindă. Întâi mai greu şi apoi din ce în ce mai repede. Începusem să prindem altitudine.  Dar forţa planetei nu ne slăbea încă.  Kurt aprinse şi al doilea motor şi reusii să smulgă nava din ghiara planetei. Treceau minutele, ce mie mi se păreau ore, şi nava se încăpăţîna să rămân la altitudine joasă. Robotul îi zise ceva lui Kurt.

-Bine! dar pentru puţin timp, că nu am cu ce să mă mai întorc, iar la ei pe pământ sunt slabe nădejdii...

Robotul cuplă pentru scurt timp motoarele cu anamezon, singurele capabile, care să poată să ne smulgă de pe orice planetă, oricât de grea era. În scurt timp, combinând alternativ motoarele, Kurt reușii să iasă din raza de atracţie a planetei, punând-o pe orbită. Răsuflarăm uşuraţi. Ieşirăm învingători în prima lupta cu planeta.

-Ce credea ea, că e mai tare decât noi? se aprinse Kurt.

După ce lasă nava să se rotească, Kurt ajutat şi de Robot, refăcu traiectoria cu mine acasă. După ce dădu de treabă calculatorului să analizeze datele noi, Kurt le cercetă, făcu o ultima corecţie. După care conecta motoarele cu anamezon.  Dar greul nu trecuse încă. Mai aveam de furcă şi cu gravitaţia Stelei dfe Fier. Care, acum aflaţi pe orbită, ne atrăgea iar din nou. Nava trepida. Dar cu motoarele conectate, reușirăm încet, încet, să învingem şi atracţia Stelei de Fier. Nava începu să prindă iar viteză. Iar începură să alerge de nebune constelaţiile şi alte stele. La un moment dat stelele păreau nişte linii albe şi luminoase, iar galaxiile nişte jocuri colorate....

-Curând suntem acasă la ţine, zise vesel Kurt.

-Cât de curând?

-Cam trei zile...

 

 

 

 

 

11.

 

Acu când am auzit, m-am mai liniştit oleacă. Gândul, că ajungeam din nou acasă îmi dădea aripi. Parcă şi cele trei zile prognozate de Kurt, mi se păreau acu o veşnicie. Robotul de pe OZN, intrase întro discuţie cu Kurt. Nu înţelegeam nimic. Din când în când Kurt îmi adresa câte o uitătură şi zâmbea larg.

-Puteţi să mă şi înjuraţi, că tot nu o să înţeleg nimic, fac eu.

-Stai liniştit, nu te înjură nimeni. Discutăm şi noi de ale noastre...Îi povesteam şi lui cum ne-am cunoscut. Şi cu ce treburi am venit şi eu la voi.

-Dacă vrei, o să mă uit puţin la Nina ta, să văd şi eu ce are, zise robotul de pe OZN.

Lasă, că văd eu acasă. Oricum piese de rezervă nu avem aici pe navă...

 -Cum vrei, dar poate îţi pot sugera câte ceva.

 -Bine fie, accept e, într-un final.

Robotul o examină îndelung pe Nina. Pe când o cerceta, îl auzeam că mai mult bombăne. Probabil că nu îi plăcea ”modelul” meu. Parcă ghicindu-mi gândurile Robotul zise:

-E cam demodat sistemul mecanic. Putea fi mai avansat. Cât priveşte sistemul electric şi electronic de comandă... ce să mai spun... e foarte primitiv...

Auzindul, mă cam îmbufnasem. Kurt încerca să zică că pentru noi este foarte avansat.

-Aşa  în urmă, sunt pământenii ăştia?

Am făcut-o şi eu cu ce am avut şi cum am putut şi la limita posibilităţilor financiare ale mele, care recunosc că nu sunt deloc prospere.

-Dacă ai vrea să vii la noi pe planeta noastră care se află la 1000 de ani de pământul vostru...

-Nu ar mai fi nevoie... aş muri înainte că să vă cunosc planeta....

-Da! uitasem. Voi aveţi o limită de viaţă… cam limitată, 75-85 de ani!

-Lasă că îi trimit eu unu când ajung şi eu la mine pe planeta mea. Noi suntem mai aproape de ei....

-Nu! lăsaţi că mă descurc şi singur...Cum am făcut-o şi pe Nina o să fac şi alta, dacă e cazul.

Priveam afară prin hublou, parcă interesat de priveliştea de afară. Asta aşa că să mai treacă vremea şi să pun şi capăt discuţiei.  Deodată ceva ticăi la bordul navei. Tus trei tresărirăm. Kurt se uită pe ecranul central şi spuse:

 -Se apropie de noi un asteroid cam mare. Trebuie să-l evităm.

Radiolocatoarele sensibile ale lui Kurt, îl descoperiră din vreme. Era la o depărtare de câţiva kilometri de noi. După câteva minute Kurt făcu că o rafală de laser, trasă de la bord, să spulbere, pur şi simplu asteroidul. Acum răsuflarăm uşuraţi. Kurt îmi dădu o altă pastilă. Uitându-mă întrebător la el, acesta îmi răspunse:

-E în loc de cafea.

 -Aha! fac eu lămurit.

Şi aşa mai trecu încă o zi. A doua zi urmă ca și cea de a doua, cu mici modificări. Încercai să-l abordez şi eu pe Robot, încercând să-l trag de limbă, despre locul de unde venea şi cum era la ei pe planetă. Dar spre nemulţumirea mea nu prea se arată bucuros să-mi împărtăşească ceva.

-E de la sine de înţeles, spuse Kurt. El nu era programat să întreţină asemenea discuţii. El era cu tehnicul şi cu apărarea navei. Trebuia să aibă grijă de ea.

-Întocmai, răspunse Robotul.

Mă lăsai păgubaş, deşi tare mult aş fi vrut să-mi mai zică câte ceva şi despre lumea lor. Şi aşa mai trecu o zi tot aşa de monotonă că şi precedentă. În ultima zi de navigaţie, mă sculai nerebdător mai dimineaţă. Eram vesel şi bine dispus. Kurt mă întâmpina şi el puţin vesel:

-Ce gata ai şi ajuns? Aşteaptă, că mai este. Mai avem vreo 6 ore încă.

Primele 2 ore mi se păreau că trec aşa de încet. Când ajunsem în sistemul nostru solar, Kurt încetini viteza navei. Acum mă desfătam cu apariţia celor câteva planete, ce privirea mea le admira. Niciodată nu le văzusem aşa de aproape. Depăşirăm, inelele lui Saturn, Uranus şi giganticul Jupiter, apoi ne apropiarăm de Marte. Curând văzui în zare şi o planetă mică albastră.

-Ura! fac eu din nou acasă.

-Robotul se uită şi el şi mă întreabă:

-Asta este planeta ta?

-Da! E Pământul!

Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât se făcea tot mai mare şi mai albastră.

-Are peste 70 la sută apă, zice Robotul după ce o  analiză.

După ce îi dădu un mic târcol, Kurt, înscrise pe orbită nava.

 -Da la ţine e cam întuneric. Este noapte. Mai bine că să nu fim reperaţi prea repede.

După ce fixară iar noile coordonate, Kurt lăsă nava să coboare, intrând în emisfera întunecată, cam repede, după părerea mea, spre pământ. După încă câteva minute ne aflăm deasupra casei mele. Kurt o lasă să coboare încet şi în linişte, direct în curte. Îmi vedeam iar casa şi grădina de parcă ieri plecasem. Ce bine era din nou acasă!

-Casă, dulce casă!

După ce opri motoarele, Kurt zise vesel:

-Gata coborârea!  Am ajuns la punctul terminus...

 

***

 

       Kurt ieşi primul. După el urmă Robotul, iar eu la urmă târând-o pe Nina.  A trebuit să treacă destul timp, până să mă obişnuiesc cu noul teren. Parcă acum pluteam în comparaţie cu gravitaţia de acolo. O pusei în atelierul meu pe un scaun. Mă uitam cu tristeţe la ea. Cine mai îmi făcea şi aducea cafeaua. Mă cuprinse o clipă de nostalgie. Kurt mă urmării şi înţelese. Vorbi ceva cu Robotul. Acesta mă urmării cu privirea şi zise:

-Eu te pot ajuta la ţine. O voi face din nou pe Nina ta la loc.

-Lăsaţi că avem timp de mâine destul. Poate vă e foame.

     Adevărul că nu mai aveam nimic de mâncare. Iar ce a fost, sigur se stricase, de atâtea zile. Mă uitai în frigider. Mai se găsea câte ceva. Kurt mă linişti:

 -Nu te deranja, eu iau o pastilă şi gata, mi-a trecut foamea.

-Da ştiu dar la mine nu te gândeşti? Crezi că am de gând să mă îndop toată viaţa cu pastile?

-Da aşa e. Uitasem!

-Deci aici locuieşti tu, făcu Robotul uitânduse prin împrejur.

-Nu vrei să te pun la încărcat în vreo priză. Cu ce fel de energie mergi?

-Nu! energia mea nu e limitată. Am funcţionat atâta vreme şi mai am energie încă destulă.

Răscolesc frigiderul şi pun câte ceva pe două farfurii. Le iau şi le depun pe masă în bucătărie, invitandul şi pe Kurt. Până la urmă a acceptat invitaţia mea.

-Mâine fac piaţă şi fac mâncare, mă lăudai eu.

Deodată aud în timp ce mâncam, bătăi la poartă.

-Cine o fi la ora asta?

Mă uit la ceas. Era destul de târziu. Era trecut de zece.

Cred că e iar un curios care ne-a urmărit.

Mă duc la poartă fără tragere de inima, supărat că îmi întrerupsese masa. Ajung la poartă şi înainte de a `desferecă` sistemul de protecţie, întreb:

-Cine e acolo?

-Eu! vecinul tău.

Da? şi ce vrei?

-Păi nu te-am văzut zilele astea şi văzând lumină, mă gândeam să te întreb unde ai fost…

-M-am plimbat şi eu. Am fost în staţiune, zic eu, venindu-mi primul  gând  în cap.

-Şi unde ai fost? Nu se lasă interlocutorul.

 -La mare, la munte şi pe Himalaya, zic eu supărat. Nu vrei să continuăm mâine că sunt extrem de obosit, şi mâine am atâta treabă...

 Fără să mai aştept răspunsul vecinului, care se auzi bolborosind ceva, părăsii poarta şi intrai în bucătărie.

-Cine era? mă întrebă Kurt.

-Vecinul! Ăla care l-ai `luminat` tu atunci când era în curtea mea. Cred că i s-a făcut dor de alte raze.

-Da? Păi să poftească!

 -Lasă, poate altădată!

Mă aşezai indispus iar la masă. După ce terminarăm cu masă, ne refugiarăm în câte un pat. Pe robot îl lăsasem de pază. El nu dormea niciodată. Simţeam că nicăieri nu era mai bine decât acasă la ţine. Nici nu ştiu când am adormit. Întinzându-mă în pat, m-am cufundat într-un somn adânc şi fără vise.

 

 

 

13.

 

Dimineaţă mă trezii posomorât. Mai bine zis Kurt era cel care trăgea de mine. Mă ridicai în capul oaselor încă buimăcit.

- Ce, gata am ajuns ? întreb eu nedumerit şi tot odată supărat că îmi stricase somnul.

-Nu te mai văicării atât, mă dojenii Kurt. Hai scularea că avem atâta treabă.

-Să facă Nina, treaba, că de aia am făcut-o, zic eu la repezeală, încercând să îmi ascund capul iar  sub pernă.  Dar nici Kurt nu se lăsă.

Aproape că mă smulse, cu singurul lui braţ valid, jos din aşternut. Aşa că ajunsei fără voie la parter. Abia atunci mă trezii de-a binelea.

- Dacă vrei să mă scol zi Ninei să–mi facă repede o cafea. Că să-mi revin

- Nina? Ai uitat? Nina nu mai poate nici să se mişte, dar să ne mai  facă  şi o cafea. 

Ultimele lui cuvinte mă treziră. Îmi trecu pentru o clipă prin faţa ochilor toate evenimentele din ziua şi zilele precedente.

-Uite îţi dau eu nişte pastile că să te întremezi.

-Mersi! fac eu încă confuz.

-E de la pastilele mele că să poţi dormi, preciză Kurt.

Reusii şi cu ajutorul lui Kurt să mă ridic de jos, apucând-ul de mâna zdravănă a lui Kurt.

- Ce-ţi mai face braţul? îmi aminti eu.

- Bine aşa cum l-ai lăsat...zise înţepat Kurt. Ce credeai că se v-a vindeca peste noapte? Dacă eram pe planeta mea, treaba era ca şi rezolvată. Dar aici?...

- Se poate aranja te duc eu la un doctor...

- Nu fără doctori. Ce vrei să mă dau pe mâna măcelarilor ăştia? Şi apoi nu vreau să atrag atenţia la nici unul de pe aici de la voi. Ce o să le spun? că sunt extraterestru! Ăştia abia aşteaptă!

- Nu s-ar spune că nu te-ai făcut încă remarcat, făcând aluzie la vecinul meu.

-Ei, asta, e o altă poveste. Când e unul doi, mai merge treaba dar ce te faci când sunt mai mulţi. Cum să-i convingi frumos pe frumoşii ăştia ai tăi? Numai cu ... şi Kurt se uită la pistolul `special` care îi atârna la șold.

Mă dusei fără altă explicaţie direct la bucătărie, luând-ui funcţia Ninei.  Iau un ibric şi pun de cafea.

-Vrei şi tu o cafea? Întreb eu absent, ştiind precis ce răspuns o să primesc.

-Nu te obosi prea tare...

Nu mai iau în seama remarca spinoasă a lui Kurt şi îmi finalizez operaţiunea `cafea`. După ce o fac, o las să se răcească. Stăteam afară în şezlong încercând să-mi fac ordine în gânduri.  Kurt trebăluia pe la navă, bombănind.  Îmi amintii de Nina, şi văzui ce tristă e viaţă fără ea.``Noroc de Kurt, că îmi mai ţinea, ce-i drept fără voia lui, de urât. Reușii să-l fac să revină din nou pe pământ.  Oare cum să o refac pe Nina din nou.`` Deodată îmi adusei aminte şi de robotul de pe  acea planeta blestemată care ni se alăturase de bună voie. Îmi pusesem speranţa, că ajutat de el şi de Kurt, viaţa mea v-a deveni iar armonioasă. Mă obişnuisem cu ea. Eu la cine trebuie să mai tip...?

 

Sfarsitul partii a II-a