PARTEA A
IV-A
MOARTEA MAMEI
”Dacă eu mor, cine o să vă mai dea crăpelniță?...”
Într-un an nu mai știu exact, dar dacă mă gândesc bine și
mă întorc la început în timp, sau cum s-ar zice, dau timpul înapoi, aș spune că
pe când aveam vreo 9 -10 ani, tata a făcut un mare sacrificiu și totodată și o
mare surpriză de ziua mamei. Da, cred că era inainte ca să moară Gheorghiu-Dej.
în ”65. Că de la aparatul de radio am aflat. Deci aveam 9 ani.
Într-o zi tata, vine cu un pachet acasă. Eu și mama ne
strângem împrejurul tatei, curioși să vedem ce a luat. Și cum tata era din fire
tare meticulos, ne pune la mare încercare răbdarea. Desface un nod, apoi altul,
și în final și restul. Dă jos, două rânduri de hârtii a ambalajului, tot așa de
încet prelungind și mai mult suspansul nostru. Când apare o cutie pe care era
desenat un aparat de radio. Parcă îl văd și acu: ”Romanța”.
La vederea aparatului, mama sare de gâtul tatei, gest ce
nu mi-a scăpat, având în vedere certurile și bătăile ei de la tata. Asta era
ceva rar și nou pentru mine. Bineînțeles că și tata s-a bucurat.
- Fănică, ce mi-ai adus? De ai știi de când îmi doream un
aparat de radio? Mai ascult și eu o muzică, că m-am săturat de atâta
singurătate, zice mama. Cât ai dat pe el?
- Toți banii! zice tata vesel.
- Da de unde ai avut bani?
- De unde am avut bani? Gata! Tu în loc să te bucuri, mă
întrebi acu de bani?
- Bine, bine hai gata! Dă să te pup!
Au urmat o serie scurtă de pupăceli, care s-au și stins
tot atât de repede, precum au început, mai ales când tata i-a zis mamei la
insistențele ei, cât costă aparatul.
- 700 de lei!
- Atâția bani? se sperie mama.
Dar tata nu mai ia în seamă văicărelile mamei și scoate
tacticos aparatul din cutie, se uită pe instrucțiunile de folosire, instalare
și montare. Îl bagă în priză. Apoi îi pune priza de pământ și antena portabilă.
Adică de cameră.
”De aia a făcut tata groapa aia, fără să spună nimic ”,
îmi zic eu în gând, atent la toate detaliile.
Cu două zile mai înainte tata mă ia afară, chipurile să-l
ajut. Voia să pregătească priza de pământ. Citise el undeva niște indicații,
dar cum materialele nu erau toate la fel, a apelat și el la unele improvizații.
Avea prin magazie un colac de sârmă de cupru groasă de 4-5 mm neemailată. Era
bună după părerea lui de a o folosi ca element pozitiv la viitoarea priză de
pământ sau de împământare.
Se apucă tata să facă o groapă destul de adâncă, aproape
de fereastra noastră, de un metru, pe un metru și adâncă tot la fel, de credeam
că vrea să sape o fântână. Când crede el că e destul de adâncă, mă trimite la
magazie în spate să aduc câteva găleți de cărbune praf, rămas de astă iarnă.
Mă duc și aduc câteva găleți. Tata le răstoarnă pe fundul
gropii. Cum tata, credea că nu ajunge, se mai duce și el și mai aduce alte
câteva găleți. Dar asta nu înainte de a
uda consistent groapa cu câteva găleți cu apă. După care a făcut sârma colac, a
legat de un capăt al colacului, un alt fir izolat lițat, numit fider. Pe acesta
îl scosese din groapă și îl trase la noi în casă, printr-o gaură dată în
cercevea. La celălat capăt al fiderulului, avea montată o banană. Banană ce
avea să fie introdusă mai târziu în borna de împământare a aparatului.
Eu nu aveam de unde să știu de acest lucru, că nu-mi
spusese nimic. După ce pune sârma, mai pune alte câteva straturi de praf de
cărbune peste sârmă până o acoperă. La urmă pune și restul de pământ tot bătând
și nivelând pământul. Acu nu mai încăpea! După care se suie cu picioarele și mă
pune și pe mine să joc țonțoroiul, cum spunea el, ca să nu se mai vadă movila.
Cum doamna Berdan își făce și ea apariția prin zonă, vede lucrarea noastră și
din fire curioasă, ne întreabă:
- Da ce v-a apucat? Ce ați dat peste o comoară? Zice ea
în stilul ei caracteristic, râzând.
- Da! Zice tata. Am dezgropat-o și acu am acoperit-o din
nou... Ei, și matale! Fac o priză de pământ.
- Da? zice ea neîncrezătoare.
Pentru ea, orice ar fi zis tata, era egal cu zero. Nu le
avea deloc cu termenii tehnici.
- Păi să o împarți cu mine, că doar e în curtea mea. Dacă
ai găsit-o înseamnă că e și a mea, zice ea râzând mai departe și pusă pe șoti.
Rare erau zilele, când se mai dădea și ea pe brazdă.
- Se poate coană mare?
Așa o alinta tata pe Berdan și asta când era el în toane
mai bune, nu mereu. De obicei din” hodoroagă”, ”hoașcă bătrână”, ”holero”, nu o
mai scotea și asta, când era nervos, sau avea la bord câteva pahare mai mult.
- Și ce era aur, bani...
- De toate! zice tata mai mult ca să scape de ea.
Insistența ei începuse să-l agaseze deja.
În fine terminăm și ne întoarcem în casă. Mama de acolo
și ea curioasă:
- Ei, ce vrea hodoroaga?
Auzise și ea o parte din discuția noastră.
- Da, face tata vesel, i-am împuiat capul că aș fi găsit
o comoară...
- Poi vezi! Ai de grijă! Lui asta nu-i trebuie mult.
Chiar crede! ( Așa vorbea mama cu poi”)
Dar tata tot nu i-a dezvăluit secretul gropii și mamei.
Așa că atunci când a văzut radioul, după câteva zile, nu mai putea de
bucurie. După care tata, citind
instrucțiunile conectă și antena de camera. Era un carton pe care erau bobinate
la pas, sârmă subțire de cupru. După care era acoperită cu o foaie de hârtie
colorată.
După care i-a făcut proba, nu înainte de a introduce și
banana de împământare. Tata îi dă drumul. Căută câteva posturi, până nimeri pe
cel românesc. Tocmai dădea ora exactă.
Era destul de bun aparatul. Avea trei lungimi de undă: lungi, medii, si
scurte. L, M și S. Mă bucuram și eu în sinea mea, mama s-ar mai fi luat cu
aparatul, uitând de mine și de bătăile planificate zilnic. Dar aveam să mă și
înșel. Nu intotdeauna asculta radioul. De multe ori plictisită, sau fiind într-o
stare mai proastă, zicea:
- Dar mai închide-l odată! Mă doare capul! Ce asta e
muzică? Dă-l pe alt post, sau dacă nu? închide-l!
Mie îmi plăcea că pe de o parte îmi mai umplea mie timpul
cu câte ceva nou, sau cu câte o piesă de teatru, ce se dădeau pe atunci din
belșug la el. Pe toate posturile și aproape în fiecare zi, erau teatre
radiofonice, știri, adică radiojurnale. Muzică, de toate tipurile și mai ales
cea din țările socialiste la ora 12,30. Adică după cotele apelor Dunării:
Baziaș - 200 cm, scade 2 cm , Brăila 300 cm, crește 4 cm...Galați...
stationează...după care urma același lucru în franceză apoi în limba rusă.
Nămeste!...
Asta a durat cam un an. După un an s-a stricat. Mama se
făcu îngrijorată de aparat, ca să-l determine pe tata să-l repare:
- Hai Fănică repară și tu radioul ăsta! Ai zis că ai pe
cineva! Adu-l să facă aparatul!
De multe ori tata plictisit și ca să mai scape de gura
mamei, zicea:
- Bine, bine! Lasă că-l aduc!
Aduc azi, aduc mâine, până când mama s-a înfuriat într-o
zi și a început să facă scandal.
- Bine, acu mă duc la Popa, radiofonistul, zice el mai
mult ca să scape de gura ei.
Mergem amândoi la el. Stătea la două străzi de noi, pe
Kogâlniceanu la nr.19. Când ajungem acolo, acesta îi zice că azi nu poate să
vină.
- Poate mâine domnu Grigoriu! Azi nu pot că mai am ceva
de reparat...
Nu prea ia convenit tatei, dar nu avea ce să facă. Așa că
a rămas pe mâine!
A doua zi, tata venise ”chitrofonit” rău de tot, de la
nea Meluță, unde nu pierduse ocazia de ai semna condica.
La patru venise tata. La o jumătate de oră după, se aude
câinele Micky hămăind, semn că era cineva la poartă. Cum domnul Popa, că el
era, întreabă de tata, pe madam Berdan, aceasta îi arată ușa noastră, și intră
în casă trântind ușa. Ajunge nea Popa la ușa noastră, acompaniat de lătrăturile
furioase a lui Micki. Mama știind cum venise tata, renunță să-i mai deschidă
domnului Popa. Ba mai mult ne face semn mie și tatei să nu răspundem.
Madam Berdan iese furioasă din cauza câinelui, care nu se
mai potolea.
- Bate acolo, insistă, că acu a venit bețivul ăla! Că
doar nu o fi mort?
Ai mei se făcuseră verzi. Mai ales tata. Era cât pe ce să
iasă, dacă nu l-ar fi oprit, mama la timp.
Dacă a văzut omul că, după toate insistențele nu am
deschis, se plictisi și pleacă. În urma lui tata voia să o pună la punct pe
madam Berdan. Noroc tot de mama. Până la urmă l-a convins să se culce. A doua
zi de data asta tata nu se mai abătuse la câte o țuică și veni împreună cu nea
Popa direct de la el de acasă. Cum intră în casă mama, se uită lung la tata.
Voia să-i pună diagnosticul tatei, în privința băuturii, că se mirase și ea,
cum de a venit tata așa de treaz. Tata îl conduce pe nea Popa în camera
noastră.
- Vă rog nea Popa, uite ăsta e! E nou, acu l-am luat, și
mergea așa de bine, se văită mama. Mai ascult și eu o știre, una alta......
- Lasă madam Grigoriu, se rezolvă! Ce e după el?
După care nea Popa se așeză lângă el la masă și începu
să-l consulte. Avea un aparat cu un ac, care pentru mine atunci era ceva
magnific. Își înșirase câteva scule, clești și diverse șurubelnițe pe masă.
După un timp eu curios mă dau în spatele lui și îl tot ispiteam:
- Da ce e aia, nea Popa?
- Asta e o lampă, adică tub electronic, îmi explica el cu
răbdare.
- Da? Și asta ce e? întreb eu mai departe arătând lui nea
Popa, o piesă mare din aluminiu albă, ca un tub.
- Ăla e un condensator, zice mai departe nea Popa, dând
curs întrebărilor mele.
Și nici nu se supăra! De ce oare?
- Dar stai potolit, nu te mai băga în sufletul omului!
Lasă-l să respire.
- Lăsați-l madam Grigoriu! Înseamnă că îi place! Peste
ani o să aibă cine a vă repara radioul! zice cu un ton zâmbăreț de mare
prevestitor.
Poate nici el și mai ales eu, nu aveam să știu, câtă
dreptate avea, să aibă el atunci.
- Ei asta-i! Numai aparat făcut de el nu am mai avut! El,
școala! Lecțiile! Are de învățat!
- O să aibă timp pentru toate!
- Mira-m-aș!
În tot acest timp gura lui nea Popa mergea, dar și
mâinile. La un, moment dat, pune în scurt bornele unui condensator mare, iar
pocnitura, urmată de o flamă mare, mă sperie. M-am dat repede înapoi speriat.
Nea Popa râde:
- Ce te-ai speriat? Asta e radioul! Te mai și sperie! Și
asta nu e tot. Te mai și curentează. Numai eu știu cât curent am luat în mine.
Curentul continuu e mai periculos decât curentul alternativ. El te înhață și
nu-ți mai dă drumul. Nici cu cel alternativ, nu trebuie să te joci.
Adevărul e, poate
pe alții i-ar fi speriat sau descurajat, dar pe mine nu! Pe mine asta a făcut
ca să mă atragă și mai mult.
După un timp nea Popa îi dădu de cap radioului, spre
bucuria mamei.
- Vai merge? Mulțumesc nea Popa! Nici nu știți cât de
mult mă bucur. Nu am cuvinte să vă mulțumesc!
- Ei lasă! De asta are cine să se ocupe, zice el
uitându-se cu subînțeles la tata.
- Cât vă datorez? întreabă mai mult de rușine tata.
- Ei pentru matale 200 de lei. Ți-am schimbat și finala,
că era dusă, costă cam 50 de lei și nici nu mai găseai alta! Noroc de mine că
mai strâng...
- 200 de lei! se sperie mama și tata într-un glas.
- Păi cu banii ăștia mai pun ... și îmi i-au altul nou!
- Ha, ha, face nea Popa râzând. Arată-mi matale ce aparat
de radio ai să găsești cu 200 de lei sau hai 400 de lei, să zicem?
- E totuși mult domnu Popa, mai încearcă mama să-i mai
taie din elan.
- Bine! zice el împăciuitor, 150 și gata! Dar dacă se mai
strică, să nu mai ai curaj să vii ca să ți-l repar.
Până la urmă de unde avea, de unde nu avea, se scotocește
mama de 150 lei, pe care îi dădu cam cu reținere domnului Popa.
Și uite așa curiozitatea mea a fost mereu alimentată din
ce știa și nea Popa. De atunci îl vizitam mereu, cerându-i mereu alte și alte
explicații. Ba mai mult, poate pentru a mai scăpa de mine, nea Popa îmi pune la
dispoziție numeroase cărți vechi, din care aveam să învăț tot ABC-ul radioului.
Ba mai mult am pășit inevitabil și spre bariera TV-ului. Mi-a dat o carte
tradusă din limba franceză: ” Radiul?... nimic mai simplu!” Și așa a fost și
pentru mine.
Și uite așa, una azi, mâine alta, cunoștințele mele
teoretice începeau să prindă tot mai mult contur. Ba mai mult, nemulțumindu-mă
cu ce avea sau îmi preda nea Popa, am împrumutat cărți pe această temă, de la
bibliotecă sau le-am cumpărat mai târziu, fără știrea tatei, apelând la micile
mele economii.
Dar pentru asta nu era suficient numai teoria, trebuia și
practică. Ori eu, atunci la capitolul ăsta stăteam prost. Văzând insistențele
mele, nea Popa se oferise să fac școală pe un aparat vechi de a dânsului. Așa
am mai prins oleacă de vână.
Dar cum pentru o depanare îți trebuia și scule, și mai
mult aparate de măsură, asta era o mare problemă pentru mine. Nea Popa mai avea
un instrument de măsură, pe care voia să mi-l dea. Dar cum îmi ceruse 200 de
lei, pe vremea aia, nu aveam de unde.
Toate rugămințile mele pentru bani de la părinți, se
loviră ca de un zid. Ba mai mult tata se duse la nea Popa spunând să nu-mi mai
împuie capul cu prostii, că nu mă mai țin de școală. Ei aici, cam aveau
dreptate.
Ocupat de lecturarea cărților mele tehnice, mai omiteam
cu bună știință pe cele de la școală, fapt constatat și de mama, ce mi-a și
rezervat o bătaie, ca să-mi iasă, cum zicea ea, toată radiotehnica din cap.
Numai că asta nu a fost un motiv de a mă convinge să renunț. Nu m-am lăsat. Și
am început peste ani să-mi construiesc tot felul de aparate simple de radio,
debutând cu cel mai simplu, pe vremea aia, radio-ul cu galenă, după indrumările
lui nea Popa. După care au urmat altele și altele.
Cum pe vremea aia se găseau diverse montaje de radiouri,
rusești, precum și alte scheme și montaje diverse, a făcut ca să-mi îmbogățesc
colecția de aparate. Și așa cu trecerea anilor, am progresat. La început mai
greu, până mă dumiream de toate. Așa că atunci când mai târziu la școală se
vorbea de aparate de radio, eu eram deja as, la timpul ăla și la vârsta mea.
Dacă la început tata sau mama nu au fost de acord cu această activitate
extrașcolară a mea, mai târziu le-au părut bine, acum lăudându-se cu mine pe la
rude. Așa am debutat cu repararea primelor aparate de radio simple. Dar nu pe
toate, le și reparam! Mai târziu m-am mai perfecționat. Și aveam să mă
perfecționez în continuare și mai mult după moartea părinților. Școala,
colectivul nu a făcut decât să–mi încurajeze activitățile mele pe această temă.
Așa i-am reparat, mai târziu, Tv-ul nanei, care se destabiliza după vreo zece
minute - probleme la baleaj! Când se stricase prima dată Tv-ul nanei – un Temp
- 6, nu a avut curaj să-l dea pe mâna mea. Așa că a chemat și ea un depanator
radio-TV. Dar acesta a înșelat-o, spunând că ia schimbat trafu de alimentare,
iar peste ani aveam să constat și eu când l-am reparat, că de traf nici nu se
atinse. Era așa original, cum îl făcuse mămicuța lui. Când i-am zis constatrea
mea nanei, aceasta a dat din umeri zicându-mi:
- Învață! Numai așa vei știi cum să eviți de a fi înșelat
de alții!
Și mi-a prins bine și unele învățături ale ei.
Și multe lucruri avea să mă mai învețe nea Popa. Lucruri
și sfaturi care se vor dovedi folositoare în activitatea mea de mai târziu.
- Și mai ai de grijă. Când te duci la câte unii sau una
... și mai ales când e singurică ... vezi cum repari...Ai să ai multe, care
abia așteaptă să le repari televizorul...zise el râzând.
- Ei dar mai lasă omul! Om bătrân și vorbești prostii! Nu
te lua măi după el că a băut și vorbește numai prostii, zise nevastă-sa,
întorcându-se spre mine. Lasă că o vedea el atunci...
- Ei, nu vorbesc prostii...
Zicea toate astea în acompaniamentul râsetelor lui. La
început nu știam, mai ales pe atunci, unde voia să bată nea Popa. Abia târziu,
când m-am pus și eu mai serios pe treabă și mai ales la Babadag, aveam să-mi
aduc aminte de vorbele lui nea Popa, care nu le spusese în vânt. Știa el ce
știa. Și aveam să am și eu destule cazuri din acestea.
Ei dar nea Popa chiar dacă mai șuguia când nu era treaz,
se dovedea un bun cadru pedagogic, când era treaz. Mă punea a doua zi să-i
povestesc din cărțile ce mi le dăduse ca studiu. Lecturi suplimentare, cum
ziceau ai mei. Dar cu mama mă limitam mai mult la teorie. Studiam diverse
scheme din reviste. Și erau destule pe acea vreme , ”Racheta Cutezătorilor” ,
mai târziu ”Tehnium” și multe alte cărți cu această temă, construcții radio,
depanare și altele, care mie mi-au fost de un real ajutor. ba mai mult pe
vremea aia , programul de radio, avea pe el desenate diverse scheme simplke de
radio, de la cel mai simplu , cu amplificare directa, reflex, reactie... pana
la superheterodina. La un moment dat chiar începusem să-l întrec pe nea Popa în
unele chestii, cea ce l-a bucurat nespus de progresele mele. Aveam să îmi aduc
aminte mereu de cuvintele lui nea Popa:
- Ei acu ai prins și tu coajă poți să te apuci și tu de
reparat, zice într-una din zile nea Popa, văzând că mi-am mai îmbogățit
cunoștințele. Când te apuci de reparat, nu lua multe piese, și nici scule prea
grele, ci în limita posibilităților tale. Așa că atunci când te duci la om să
mai câștigi și tu câte ceva, să-ți iasă și ție un ban muncit, să nu fii
lacom! Asta este o meserie bănoasă, mai
ales dacă o stăpânești bine.
- Ei, dar eu nu le cer bani!
- Păi atunci nu te mai apuca de ea! zice el râzând. Ce te
duci la om ca să-l întrebi numai de sănătate? Dar munca ta? Dar piesele? Nu
costă și ele? Dar timpul pierdut? Ai să vezi tu! Câteodată ai să zici: mai bine
e să stai la umbră sau la soare, decât să te chinuie ore un defect. Că nu ai să
poți repara de la început chiar totul. Și cel mai priceput reparator, tot mai
are mereu câte ceva de învățat. Că sunt foarte multe feluri de defecte și unele
sunt curve... Adică ascunse...Vezi că ai să ai de-a face cu tot felul de
oameni. Unii mai scârțari ca alții. Unii sunt în stare să-ți de-a și haina de
pe ei, iar alții se mulțumesc și cu un ”mulțumesc” care de multe ori nici pe
ăla nu ți-l dă. De aceea, aici nu poți să lucrezi cinstit, oricât ai vrea tu. Nu
poți să-i schimbi o siguranță și să pleci. Mai trebuie să mai și inventezi
defecte! Că altfel?... Tu nu trebuie să mai și câștigi? Dacă o ți așa mai bine
lasă-te de meseria asta!
Tot timpul, nea Popa mă învăța câte ceva nou. Aveam să
țin minte tot și toate aceste sfaturi ce mi-or prinde odată. Și câtă dreptate o
să-i dau, când peste ani, când aveam să–i urmez atât meșteșugul, cât și unele
sfaturi
Și uite așa pe la rude mi-am desfășurat ucenicia. Bine că
ele mă plăteau rar și cât le lăsa inima. Dar nici eu nu ceream.
Așa că la întrebarea ce avea să devină de acu comună,
răspundeam timid:
- Cât vrei și matale...
Și unii îmi dădea 25 alții 50 rar mai vedeam și câte o
sută. Asta la început, când fiind nevoit să aplic sfaturile lui nea Popa, am
început să ridic și eu stacheta.
De multe ori trebuia să mă mulțumesc doar cu o cafea.
Alții mai săritori nu se lăsau, până nu mă punea și la masă cu niște aperitive
stropite cu vin, sau cu câte o tărie din belșug. Eu pe vremea aia nu beam. Mă
limitam la aperitive și la câte o cafea. Și mai era și naturală. Chiar dacă
costa 101 leu - Kg. Eu eram învățat cu cafeaua. Doar în fiecare dimineață nana
făcea câte o cafea, și mă invita să beau cu ea. Seara sau la prânz făcea alta,
așa că ajungeam și eu să fac ca babele alea două.
Rar, la insistențele lor mai sorbeam câte un șpriț, dar
și ăla îmbogățit cu sifon. Atât nana cât și tanti Lili, mai îmi făceau rost de
clienți, pe care îi știau ele. Dar nu pe toți aveam să-i onorez sau să-i
mulțumesc. Pe o parte de lipsa mea de experiență, și pe de o parte lipsa
materialelor, a sculelor și nu în ultima măsură, a unui instrument mai bun. Cu
ce aveam eu...De abia măsuram rezistențele sau condensatorii. Nu prea aveam
mare bază în el. Mult mai târziu aveam să-mi achiziționez și eu unul mai ca
lumea. La început aveam un Ț-20 rusesec.
mai târziu am cumpărat un Ț-4323 tot rusesc. Era foarte bun, până într-o
zi când mi l-a cerut socru-miu, după ani, când m-am însurat, și după două zile
mi-l aduce praf. Că m-am și supărat. A trebuit de unde aveam, sau nu aveam,
să-mi cumpăr altul...
2.
Nea Popa era un om în vârstă. Avea pe atunci
vreo 70 și ceva de ani. Dar avea și el o meteahnă - darul băuturii. Iar asta îl
făcea să arate de 80. Cu el stătea și soția lui un pic mai tânără ca el, sau
poate tot atât de bătrână la cum arăta săraca...Dar era și ea de o bunătate
fără margini. Era o femeie deosebită în comparație cu mama. Era foarte primitoare. De multe ori când mă
vedea, nu plecam, până nu îmi dădea o farfurie cu orez cu lapte. Era tare bun!
Și mama făcea, dar știți cum e: tot la altul e mai bun! Aș putea spune că îl
făcea tot atât de bun, cum îl făcea bunica.
Așa o cunoscusem și pe soția, lui nea Popa, cu
ocazia vizitelor interminabile ale mele, De câte ori mă vedea la poartă, îmi
zicea râzând:
- Iar ai venit?
- Iar !
- Ce vrei să mai știi, ce mă mai întrebi azi?
Nea Popa își amenajase, un mic atelier, într-o
odăiță mică, pe o masă mică, lângă un divan, și ăla mic. Aveam să observ că în timp ce repara, nea
Popa, se mai dregea cu câte o dușcă, după care pitea sticla după piciorul
patului, în așa fel ca soția să nu vadă. Dar oricum îl dădea de gol starea lui.
Când îl dobora, se oprea din reparat, și se retrăgea pe divan, unde adormea buștean. De multe ori
venea și nevasta și îl învelea. Azi era bine dispus și dornic să mai îmi
destăinuie despre tainele radioului. Îmi
dădea diverse sfaturi, cum să procedez când și eu odată voi repara câte un
aparat pe la alții.
- Nu râde! îmi zicea el când mă vedea zâmbind.
Asta e o boală fără leac. Odată ce ți-a întrat în sânge, numai scapi toată
viața de ea. Întotdeauna să ai grijă. La
cine te duci, ce faci și să repari cinstit. Nu trebuie să umbli cu japca, dar
nici să te duci la om degeaba. Și mai ai grijă. Mulți te încearcă. Se fac că nu
știu, să vadă cum procedezi tu. Așa poți să le câștigi încrederea. Da, dar ai
grijă! Eu sunt pățit de tot soiul ăsta de oameni! Numai dacă nu ai încotro, dar
asta după ce prinzi mai multă experiență, mai poți să și jonglezi cu ei. Te
faci că face atât, dar tu le ei mai mult. Trebuie să te orientezi și tu după
caz. Mai bine să ai 5 oameni pe zi decât 20 și aceia scârțari.
Și câtă dreptate avea să aibă nea Popa, din
cele constatate și de mine de-a lungul vieții mele. Oricum nu mi-am permis la
nimeni să încerc să-l fur. Că, de ce să nu recunosc, îți trebuie și aici artă.
Și aveam să mă confrunt cu astfel și de cazuri dar mult mai târziu la Babadag.
M-am străduit din răsputeri ca să nu calc alături. Să fiu cinstit și corect,
chiar dacă asta nu mi-a adus mari venituri. Că atunci când m-am luat și eu cu
soția mea, tasu, văzând aptitudinea mea de a repara, mi-a spus:
- Eu Bebiță,
dacă aș fi fost în locul tău, și să fi avut talentul tău, aveam acu nu
una, ci trei mașini la poartă aliniate! Uite reparatorul nostru din sat are
două mașini, una el și una fiică-sa!...
- Eu nu pot să fiu așa! Mai bine mai puțin și
mereu, decât mult și deloc...
Nea Popa avea afară sub o strașină un dulap mare de lemn, cu multe lămpi și alte piese, care pe vremea
aia, nu le înțelegeam încă rostul. Când
a deschis sertarele și am văzut atâtea piese, am rămas cu ochii pironiți la
ele. Soția iese afară și când le vede,
zice și ea:
- Da aruncă-le păcatelor! Ce îți mai trebuie?
Ocupi locul degeaba cu ele!
- Cum să le arunc? zice nea Popa. Lasă că mai
prind bine. Uite le dau băiatului ăsta...
- Da sigur, dai toate gunoaiele băiatului, vrei
acu să scapi de ele?
Eu, ca să nu le arunce, accept.
- Dacă le aruncați, dați-mi-le, zic eu bucuros.
Se duce nea Popa după o sacoșă în bucătărie și
îmi îndeasă, claie peste grămadă o mulțime de lămpi mari și colorate de toate
formele, condensatoare variabile cu câte 2 sau 3 secțiuni și uriașe, rezistențe de toate tipurile, condensatoare
și altele. La urmă când încerc să le ridic, deja mă durea mâinile. Noroc că nu
stăteam departe.
- Ce-i? E grea? Ei află că tot așa de
grea e și radiofonia asta! Ce
credeai? Învață despre ce face fiecare piesă. O să-ți prindă bine!
Dar până la urmă s-a oferit el să le ducă până
la poarta madamei Berdan, când a văzut că mă clătinam ca o rață cărând sacoșa.
Deja până la poarta lui schimbasem mâna
de două ori.
- Hai lasă că le duc eu până la tine acasă,
zice el.
- Sigur pune mâna și ajută copilul, dacă tot i
le-ai dat, Abia am mai scăpat și eu de ele, zice răsuflând ușurată soția.
Nea Popa avea o fată. Era singurul lui copil.
Era foarte trist că nu avusese și el un băiat. Chiar s-a destăinuit și mie în
zilele lui stropite cu tărie.
- Eu am o fată. E mare! E măritată, e la casa
ei! Ce e drept pe ginerele ăsta al meu nu prea îl înghit!
- Ei lasă că ți-a luat-o pe fiie-ta, zi mersi!
zice soția lui.
- Ei ...zic mersi...Era mai bun un băiat...
- Și ce dacă aveai un băiat. Ce crezi că o
duceai mai bine? Ăla creștea se ducea, și te uita....
- Cel puțin aveam și eu cui să–i împărtășesc
din tainele meseriei mele ...
- Ei ..
asta-i beleaua...!
- Uite ai ucenic, zice ea veselă arătând spre
mine.
- Păi, dacă eram mai tânăr, să mor dacă nu-l
înfiam eu ...poate el îmi va duce mai departe tot ce știu eu...
Și i-am
îndeplinit dorința! Am dus mai
departe. Numai că și eu am pățit la fel ca nea Popa. La nimeni din familia mea
nu s-a lipit arta radioului sau a TV-ului. Ce e drept Costică a îmbrățișat arta
calculatoarelor din mers, la fel ca mine. Tot e ceva. Ce vreți? S-a adaptat și
el, la tehnicul de azi.
Pe drum nea Popa îmi zice:
- Cred că nu îți pricinuiesc necazuri? Când o
vedea asta tac”tu ?
- A, cred că nu, zic eu sperând să fie așa cum
gândeam eu.
Dar aveam să mă înșel.
La poartă nea Popa mi-a dat în primire sacoșa,
iar el a tăiat-o repede acasă.
Când intru în casă mă și ia mama la rost:
- Unde ai fost ? Și ce ai stat atâta? Iar ai
fost la bețivul ăla.
Nu prea mi-a plăcut remarca ei, mai ales pentru
câte făcea, sau a făcut pentru mine nea Popa.
- Și în sacoșă ce ai ?
Când a văzut mama ce cadouri îmi dăduse nea
Popa, a rămas crucindu-se.
- Numai gunoaiele astea nu le aveam acu în
casă!
- Da nu-s gunoaie, încerc eu să ripostez. Îs
piese de radio de la nea Popa.
- Și ce-ți trebuie? Unde le mai pui și pe ălea.
Le duci în magazie. Lasă că îi zic eu lui tac”tu, să se ducă la Popa. Ce la
mine e cutia lui de gunoi?
Le-am dus eu, dar mai târziu mai aduceam fără
știrea mamei, din când în când câte o piesă și mă jucam cu ea. Mă uitam la
mulțimea variată de lămpi. Care mai de care mai frumoase sau mai mici. Multe
din ele erau marcate. Tot de la nea Popa am învățat codul lor și ce reprezintă
fiecare literă. Prima literă era despre alimentarea filamentului, - curentul
sau tensiunea. E, P, U sau D, Y. A doua
literă era tipul lămpii, triodă, tetrodă, hexodă...octodă...A treia literă
tipul soclului, noval, heptal...octal.
Mai târziu am aflat asta și din revistele mele
tehnice. Tot atunci am mai aflat și codul culorilor de la rezistențe și
condensatori. Acelea care nu erau marcate în clar. Cifrele care ar fi arătat
valoarea, erau înlocuite cu inele colorate dispuse pe o parte a terminalului
piesei respective. Așa tot de la nea Popa am învățat despre alimentarea
lămpilor despre filament și cum le verific. Bine că el îmi preda la început mai
puțin și pe înțelesul meu. Nu a intrat de la început în detalii.
Nu puteam nici asimila atâtea cunoștințe
deodată.
Îmi confecționasem dintr-o lanternă metalică, un
fel de montaj test, cu o baterie și un bec. Scosesem afară un fir ce se
alimenta de la plusul baterie, iar când atingeam masa lanternei se aprindea
becul. La început a încântat-o pe mama invenția mea.
- Țțț... Numai prosti ai în cap. Dacă ai fi așa
de bun și la școală, precum faci aici prostii?...
În una din zile mama îl convinge pe tata să-i cumpere
un pat mai mare și mai moale, că zicea ea: ”Că s-a săturat de ăla cu saltea de
paie”. ” Și că o doare spatele”. Mama voia o somieră cu arcuri. Un fel de
divan.
Se duce tata la un magazin de mobilă din Tiglina1. Era
un asemenea magazin la subsol. Era magazin de prezentare cu vânzare.
Ne ducem cu toții. Erau mai multe mărimi, modele, culori
și prețuri. Eu aleg culoarea albastră. Mama alege una mai mare, ca să încapă să
doarmă două persoane lejer.
Dacă a văzut tata că am ales, se hotărăște și el și se
iscălește pe una din scândurile aflate dedesubt. Urma ca a doua zi tata să o
ia. A doua zi văd că apare tata întro mașină deschisă cu somiera în ea. Se dă
jos și ajutat de șofer, aduce somiera în casă. Dar văd că e roșie.
La întrebările mele, de ce nu e albastră, tata îmi
spune că ăia au schimbat-o dând-o la alții. Și așa ne ”înnoirăm”. Tata dădu-se
700 de lei pe ea. O groază de bani, cum avea să spună mai târziu, mama. Apoi
tata a demontat vechiul pat, arucându-l afară și rezemându-l de peretele nostru
de la cameră. Madam Berdan când ne vede zice:
- Gata îl aruncați? Nu vă mai trebuie?
- Numai gata, și-a trăit traiul…
- Și și-a mâncat mălaiul, completă madam Berdan
râzând.
Bineînțeles că saltelele au fost folosite la aprinsul
focului dimineața, sau seara. Și ardeau așa de bine paiele...Și făceau și multă
căldură.
3.
De la o vreme tata începuse să se plângă de stomac.
Mama îi spunea:
- Așa îți trebuie Fănică, dacă nu mai lași băutura!
- Nu e de la asta, se apăra tata.
- Dar de la ce? nu se lăsa mama.
La un moment de
durere, se mai lua și după capul cunoștințelor. ”Numai să nu mă mai doară”
zicea el. Începuse cu bicarbonat. Dar nu a ținut nici cu ăla mult. Tot mai bun
era un păhărel de șnapț…Asta nu făcea decât să-i amorțească pentru un timp,
după care o lua de la început cu durerile. Aveam să constat că atât mama cât și
tata știau să-și ascundă durerea suferind în liniște. Probabil că și asta îi
făceau nervoși și violenți. Ei sufereau și îi mai necăjeam și eu. Ce vină aveam
eu? Eu de unde să știu? E foarte neplăcută această senzație. Aveam să o cunosc
și eu mult mai târziu.
Așa că luându-și inima în dinți, se hotărâ și tata, să
se ducă la doctor. Nici el nu prea îi agreea, de când cu operația lui...
Acu se văita de stomac. Înainte de asta avea și probleme
cu inima. Lua valeriană, sau o pastilă de nitroglicerină, pe care o ținea sub
limbă. Nu știu ce boală de inima avea. Dar cred că nici el nu știa.
Așa că, împins de la spate, s-a dus la policlinică și
a făcut o radiografie la stomac. Spunea tata, că ia dat sa bea un praf cu niște
cacao în el, ca să fie mai băubil. Era sulfat de bariu.
Așa a descoperit că avea ulcer. I-a prescris doctorul
”ulcerotrat” pe vremea aia. După care mai târziu a trecut pe Lizadon. Dar și acela avea efect
scurt și aleator.
Dacă tata a mai lungit-o cu bolile lui, nu același
lucru pot spune și despre mama. Și asta că credea în farmece și în tot felul de
leacuri băbești fără să consulte sau să se ducă la doctor. De frică, nu-i
frecventa pe doctori. Îi era rușine de ei. ”Cum să mă dezbrac eu în fața lor?”,
se scuza ea mereu. Dar în schimb era foarte receptivă la tot felul de
preziceri, ale țigăncilor. Dacă îi spunea cineva că mâine o să moară, sau o
să-i fie rău așa se întâmpla. Cred că suferea și de puțină autosugestie
Întro zi, mai precis pe la 4, mama vroia să se
ducă în ”piața mare”. Ca să nu se mai ducă pe jos atâta, a zis să ia tramvaiul.
Dar ca să ajungă în stație, trebuia să străbată toată strada Cazărmii, până-n
str. Tecuci. Acolo chiar în
colț era stația. Exact când mama era în punctul de unire a străzilor, tramvaiul tocmai pleca din stație. Ce ciudă îi era. Se uita după tramvai cum pleacase. Se duse în stație cu gând să aștepte pe următorul. Dar acesta întârzia.
colț era stația. Exact când mama era în punctul de unire a străzilor, tramvaiul tocmai pleca din stație. Ce ciudă îi era. Se uita după tramvai cum pleacase. Se duse în stație cu gând să aștepte pe următorul. Dar acesta întârzia.
La un moment dat, acel tramvai, fiind vechi, nu
i-a mai ținut frânele. Cum de acolo începea o vale cam abruptă, tramvaiul, care
avea și oleacă de viteză, a căpătat una și mai mare. Și cu cea mai mare viteză
se îndrepta către piață. Cică vatmanița, când a văzut că e groasă, și frâna nu
mai ținea, rupându-se lanțul, a strigat speriată:
- Săriți oameni buni, că nu mai îmi țin frânele.
- Săriți oameni buni, că nu mai îmi țin frânele.
Unii
care erau mai aproape de uși, au sărit. Dar nu cred că le-a fost prea bine.
Sigur s-a lăsat cu fracturi. Nu știu
dacă a murit atunci vreunul. Cei care erau la mijloc, în panica care se iscase,
toți țipau. Urletele lor se auzeau tocmai la mama, care era în stație. A
alergat și mama după tramvai. Dar tramvaiul a fost mai iute ca mama. Acesta a
trecut ca o furtună pe lângă locul unde acum e hala1, s-a apropiat cu mare
viteză de locul de curbă. Dar la viteza lui mare, acesta a sărit de pe șine și
a intrat cu cea mai mare viteză în magazinul ”Universal”.
După care s-a răsturnat. Să fi văzut, geamuri
sparte, sânge, lume jelind, mulți morți...
La acest spectacol înfiorâtor, avea să asiste
mama, când a sosit și ea la locul accidentului. Vatmanița, cică a scăpat cu
râni ușoare, dar cică a arestat-o. Ce era ea de vină? Cei de la revizie,
trebuiau trași la răspundere. Toate astea ni le povestea mama, când a ajuns
târziu acasă. Nu se mai oprea din plâns. tata a liniștit-o...
- Dacă eram eu în el?... zicea mama, plângând și mai tare...
Asa a fost să-i fie. Să moară de ce îi este scris, nu de accident.
- Dacă eram eu în el?... zicea mama, plângând și mai tare...
Asa a fost să-i fie. Să moară de ce îi este scris, nu de accident.
E aceeași fază cu mine, când am scăpat bacul
către Cotul Pisicii, cu bacul Mogoșoaia. Mai târziu aveam eu să asist la un
accident tras la indigou, dar de data asta pe str. 6 Martie, la macazul de pe
Traian, către piață. Dacă era macazul pe înainte, se ducea tot înainte până se
oprea, chiar dacă ajungea în Bădălan...Si doar acel tramvai era de tip nou...De
atunci au schimbat acel tramvai de tip vechi care avea frînă cu manivelă. S-au
impus restricții de viteză, dar panta era pantă. Ce vină avea ea. După o
perioadă, au scos tramvaile si de pe Tecuci, dar si de pe 6 Martie.
Odată, povestea mama, când era la casa bunicii, nu se
măritase încă. Cum stăteau cu toții la masă în curte, o țigancă trece pe acolo
și văzându-i la masă, se roagă de ei să-i dea și ei ceva de mâncare. Cum fac ei
de obicei. Tanti Lili se ridică de la masă și îi duce țigăncii o bucată de
mămăligă. Ei asta nu i-a fost pe plac. Ca apoi a scuipat pe ea, zicând: ”De asta
îmi dați mie?” Și bineînțeles că a urmat și alte epitete.
Dar, cum mama, era o fire mai zglobie, ca să nu spun
mahalagioaică, nu i-a mai dat nimic și a blagoslovit-o și pe ea, trimițând-o la
muncă. Bineînțeles că nici țiganca nu a răbdat-o și a început să comenteze și
să o blesteme, spunând că o să moară de tânără, că o să aibă soț bătrân și
bolnav, copil nefericit, ei... și câte mai câte. Dacă la celelalte mama nu a
comentat, în schimb partea asta cu moartea a afectat-o profund. Nu știu cât de
adevărate or fi fost vorbele țigăncii, dar au avut efect negativ asupra mamei,
dar sau și adeverit în parte pe undeva. Și aveam să constat și eu, peste ani, că vorbele lor, au totuși ”un ce ”. Că ce spun
ele se adeverește. Să fie numai autosugestie? Nu cred! E si destinul! Îți
citesc destinul. Și mai ales în palmă. Și aveam să aflu asta pe propria mea
piele, mult mai târziu.
Mama suferea în taină. Era bolnavă și că nu voia să se
ducă la doctori. Și reușise foarte bine să ascundă acest lucru. Poate între ei
se destăinuiau, când eu nu eram de față, dar față de mine nu. Începuse de la un
timp, să-i crească burta mai ales după ce mânca. Asta pe când eu eram prin
clasa a VII-a. Uneori arăta ca fiind în luna a șasea sau a șaptea. În schimb
avea trecere la cozi că o primeau în față, crezând lumea că e gravidă. Azi așa
mâine așa, timpul trecea și boala se agrava. Cred că avea probleme și cu
ficatul, că uneori era galbenă și pe mâini și pe față. Bine ca asta o spun acu
după ce am mai învățat și eu despre unele boli. Atunci ce știam eu?
Dar mama, din
ce în ce i se agrava mai tare boala. Se simțea mereu rău. De multe ori nici
mâncare nu mai făcea. Ne spunea să mâncăm uscături. Pe mine mă trimitea sa iau,
ori salam, sau parizer, ori branza. rarerori gaseam și măsline. Așa că mama
intro zi mă pune sa fac mâncare. Eu mai văzusem la ea, cum stă treaba, si am
mai ”furat” câteva ceva din arta culinară. Ea se așază pe un scaun la masă
lângă mine și îmi dădea indicații, cum
să curăț și să pregătesc legumele.
- Pune mâna și învață, că ai să rămâi mâine poimine
singur...Dacă mor eu, cine o să vă mai facă crăpelniță ...?
Vorbele ei, mă făcură să mă miște puțin.
Așa că am făcut supă de roșii, cu cartofi, morcov,
ceapă, pătrunjel verde și orez. Nu a ieșit chiar ca la mama acasă, dar ...a
avut trecere. Mama, când apare și tata, mă laudă spunând tatei:
- Azi o să manânci mâncare făcută de Bebi.
- Ei nu mă înnebuni!
Când a terminat farfuria, a mai cerut una, semn că îi
plăcuse. La fel avea să facă și socru-miu, peste ani când ne-a vizitat odată.
Făcusem aceeasi mâncare care ia plăcut.
Dar mama m-a învățat si alte feluri de mâncare: mazăre, fasole uscată sau
verde, rasol cu usturoi, cartofi,
găluște de griș cu roșiii în bulion, etc. Tata era cu mâncărurile de pește, pe
care eu nu mă omoram. Doar pește prăjit, și acela dacă se putea fără oase. Că
îmi zicea tata râzând:
- Pune și mănâncă tot. Ce tu nu ai oase?...
Și de ce să nu recunosc, mi-a prins bine. M-a invățat
și un secret. Punea o linguriță de zahăr, sau două după caz, la mâncărica de
cartofi cu sau fără carne, si la cea de mazăre. Ba chiar și la supa de roșii.
Zicea ea, că îi dă un gust mai bun. Și aveam să mă conving că așa era.
Când a început să piardă și sânge tata s-a alarmat.
Tata a început să le povestească și nanei și mătușii. Nana a zis să o convingă
să meargă la doctor. Soru-sa, nimic! era foarte pasivă. Parcă nici nu era sora
ei bună.
- Ei las-o! dacă nu vrea, nu vrea, să sufere...! zicea
tanti Lili.
Ele cât au fost mici și până a plecat mama de la ele,
erau ca câinele cu pisica. Toată ziua se certau, și nu de puține ori se și
băteau. De multe ori intervenea și bunica ca să le despartă.
Așa îmi explicam și eu rărirea bătăilor ei. Nu mai
putea și nici chef de mine nu mai avea.
Din când în când mai dădeam câte o fugă și la pescuit
la cotul Pisicii, împreună cu tata. Avea acolo tata niște prieteni. O vreme am
luat-o și pe mama cu noi. Dar de la un timp, când începuse să intre în faze
critice, nu mai voia să meargă cu noi. Rămânea singură acasă. Din ce în ce i se
făcea tot mai rău.
Țin minte că era în `70 când au fost inundații.
Dunărea crescuse și aducea tot felul de corpuri și obiecte. Mai mult târâș, a
ținut să meargă și ea la Dunăre, să vadă și ea. După alte săptămâni, începuse să
sufere tot mai mult. S-a împrumutat tata de niște bani. Așa că înainte de
Crăciun, tata a luat-o pe mama mai mult pe sus, și a dus-o la maternitatea de
pe Chicuș. Când a văzut-o doctorul s-a speriat, zicând:
- Ce ai stat atâta, femeie?
După ce i-au făcut radiografia, au insistat întâi cu
ședințe de raze, pentru a omorâ celulele rele. Dar asta a făcut că să mai
omoare și din cele roșii.
Apoi a băgat-o în operație. Avea fibrom. Și era destul
de mare. Mama după operație ar fi întrebat dacă ia scos tot ce avea ea acolo.
Asistentele au liniștit-o spunând că e în regulă și că o să se facă bine. Zicea
mama, că ele ar fi spus ca era ceva mare si cu păr...
Când vine tata acasă începe să plângă, stârnindu-mă și
pe mine. Spunea că mama are șanse puține. Nu vroia să mă sperie, dar mă
pregătea încet și sigur. Atunci mi-am amintit vorbele mele rostite atunci la
masă, fără știrea mea. Cred că asta a convins-o. Știa de mult că o să moară.
Înainte cu două zile de Crăciun, ia dat drumul acasă.
În urma analizelor, globulele roșii scăzuse în dauna celor albe. Adică
leucocitele. Se măriseră numărul lor cu mult peste normal. Nici cu cele roșii
nu stătea mai bine. Doctorii ia recomandat mamei să mănânce friptură de ficat,
sau carne în sânge. Și să bea vin de țară roșu. Spuneau ei că asta o să-i
ajute. Să recupereze globulele roșii.
Vinul ca vinul, nu lipsea din casă, datorită tatei,
dar cu ficatul și friptura era un pic mai complicat. Pentru că și acolo erau
rânduri și se aducea rar. Trebuia să fii mereu pe fază. Mie îmi căzuse sarcina
de a mă duce pe la măcelării să caut și să cumpăr carne sau ficat. Așa că în
fiecare dimineață mă sculam la 5, și plecam la piață. Era acolo un magazin unde
aducea numai măruntaie de animale.
Aflase și mama lui Țuțu despre mama, cât era de
bolnavă. Și implicit și cei de la școală. Cu vreo doi ani în urmă și mama lui
Țuțu se operase de fibrom. Iar mai înainte cu încă un an avusese ichter.
(hepatită A, sau B). Acu când știa și ea ce e suferința mă privea cu alți ochi
și cu milă.
Odată m-a ajutat să iau carne mai repede. Intrând
întro măcelărie și o văd la rând. Ea era mai în față. Eu lăsând toată rușinea
la o parte, m-am dus direct la ea.
- Am venit! Aici erai? zic eu.
Și mă așez la rând în spatele ei, fără a mai ține cont
de protestele celor din jur.
- Dar de când ești aici copile? Începură ei. Când
ți-ai lăsat rând? Nu aveam să înțeleg de unde atâta răutate pe lumea asta!
Mama lui Țuțu a înțeles și a intervenit.
- E băiatul meu!
La care nu prea a ținut, că una exclamă:
- Dar ce, e al tău? că nici nu semănă, zice aia.
- Și ce dacă nu seamănă? L-am înfiat zice ea.
Nu prea îmi plăcea că găsise acest răspuns, dar am
tăcut și la urmă am ieșit cu carne. Apoi i-am mulțumit. După ce mă mai întreabă
ce face mama, îmi zice:
- Bine, acu du-te acasă și apucă-te de învățat.
Mai târziu aveam să aflu ce se iscase din urma mea.
Apoi mama lui Țuțu a trebuit să spună totul, că mama era bolnavă și nu avea
cine să aibă grijă de ea. Și mai eram și la școală.
Câteodată mă întorceam și cu mâinile goale, iar tata
era disperat. Și nu de puține ori , ori se ducea el, ori mă trimitea tot pe
mine, ca să- cumpăr salam sau cârnați, mici, pe care îi prăjea, și-i dădea
mamei ca să mânânce. De multe ori îmi spunea:
- Asta e mâncxarea mamei. Să nu te atringi de ea. Noi
mâncăm altceva.
Dar mama, dacă la început mai ciugulea sau frunzărea,
Mai târziu de abi se mai atingea de mâncare , iar tata îi tot spunea:
- Mănâncă Mimi, e pentru tine... si pe furiș
întorcându-se cu spatele plângea reținut. Bineînțeles că mă molipsea și pe
mine. De multe ori mama observa comportarea noastră, și ne certa:
- Ei! ce aveți?
Nu am murit încă...
Dar asta făcea ca pe tata să nu se mai oprească, și
fugea la el în cameră, pănă îi trecea plânsul. Eu tot mai credeam despre mama,
că e o glumă și că avea să se însănătoșească repede. Și încercam să-i spun
același lucru și tatei.
El s-a uitat cu milă la mine și apoi începea să
ofteze, după care, izbucnea iar în
plâns. Probabil că știa el ceva.
Periodic tata o ducea pe mama la analize, să vadă cum
mai stă cu globulele. Începeau să se restabilească. Mama de la un timp, nici nu
mai mânca și avea arșiță. Îi dădeam să bea suc.
Pe atunci era un suc numit ”quick”. Îi plăcea mult. Un
fel de coca - cola. Dar îi făcea și rău. Îi luase gheață tata și le răcea. De
multe ori mă mai trimitea și pe mine după ea. Era la cofetăria din colt, de pe
Brăilei. Cum bea ceva, începuse să dea tot afară. Dădea afară o zeamă neagră.
Și nu era puțin! De multe ori umplea un lighean, că nu se mai oprea. Își dădea
afară ficatul! Avea ciroză lichidă. După ce îi scosese fibromul, rămăse cu
asta. Din lac în puț. Probabil că fibromul afectase și ficatul. Probabil că
acea poveste cu sângele curs în lighean, era o viziune, sau fusese un vis de al
ei…
Cum nu mai putea să se deplaseze, o căra tata la
oliță. Ca să-i vină mai ușor, o îmbrăcase sumar, numai într-o cămașă de noapte
și aia cam scurtă, fără nimic altceva.
Într-una din zile, pe când tata se chinuia să o care,
mă cheamă și îmi zice:
- Lăsăm la o parte toată rușinea, dar vino și mă
ajută.
Tata o apuca de
subțiori, iar eu de picioare. Era prima dată când apărea în fața ochilor mei în
această ipostază. Am întors capul într-o parte. Picotea tot timpul. Se trezea
vorbea ceva nedeslușit, apoi adormea din nou. Așa ne-am chinuit într-una
aproape șase luni, până în luna iunie. Mai aveam și eu oleacă și terminam clasa
a VIII-a.
Trecuse șase luni de la operație. Era întro duminică
dimineața. Căzuse într-o stare de somnolență. Din când în când se trezea și ne
urmărea pe rând pe amândoi, uitându-se în ochii noștri...
Avea o privire, cum nu cred că am s-o mai uit
vreodată. Era lucidă și vorbea coerent.
- Fănică, am să mor cu sufletul neîmpăcat…
Tata începu să plângă.
- Nu, nu Mimi, ai să te faci bine!...zicea tata
făcându-mă și pe mine să plâng....
- Ba nu, eu știu că am să mor...Am să mor cu regret…
Apoi adormi din nou. Pe la 4 pm se trezește din nou și
întreabă:
- Cât e ceasul?
Îi răspund că e 4.
- Da? am crezut că e 7. Apoi adoarme din nou. Pe la
6,55 se trezește din nou, se uită lung la noi și începu să se comporte foarte ciudat.
Atunci tata mă dă afară și mă trimite la nana și tanti Lili, să le anunț că
mama se simte rău.
Plec, mai mult fug. Aveam de mers până la tramvai. Pe
când fugeam ca să ajung mai repede, mă împiedec de o bordură, pe care nu o
observasem la timp. Căzui cât eram de lung. Mă juli la cot și la genunchi.
”Asta e un semn”, mi-am zis.
Ajung la tramvai și când cobor la capăt, mă duc întâi
la nana. Aceasta când mă vede, își dă seama că ceva nu e în regulă. Eram și
speriat. Mai mult printre lacrimi, încerc să-i povestesc să vină repede la noi,
că mama se simte rău.
- Spunem s-a întâmplat ceva? mă întreabă ea.
- Nu știu a zis tata să vii...
Se pierduse. Tot căuta ceva prin șifonier și nu găsea.
Mă duc la tanti Lili și îi spun și ei. Ele, stăteau la două străzi de nana.
Vine în sfârșit și nana după mine. Tanti Lili când aude începu să se
dichisească, să se spele... Iar nana o tot zorea:
- Hai odată!...că o pierdem pe Mimi!...
- Ei, da așteaptă, că nu pot să merg așa, se scuză
tanti Lili.
În acest timp nana fierbea. Într-un final plecăm. Vrem
să luăm tramvaiul să ne ducem în grabă la noi acasă. Dar parcă și tramvaiul
făcea contra. Nici acesta nu mai venea. În sfârșit apare și tramvaiul. Toată
strada Cazărmi am parcurs-o mai mult fugind. În sfârșit ajungem acasă. Când
intrăm, tata stătea în genunchi lângă pat plângând. O lumânare ardea lângă
capul mamei. Mi-am dat seama că îi venise sfârșitul. Un bocet general începu...Tata
si ele plângeau lângă pat, iar eu pe un scaun, uitându-mă la ei.
După un timp, când ne mai liniștirăm, tata povestește
cum s-a întâmplat:
- Imediat după ce a plecat Bebi, s-a trezit din nou.
Întrebă de Bebi... ”Unde e Bebi?” Îi spun că e afară. Apoi a rotit ochii prin
toată camera, parcă căutând ceva, după care și-a luat rămas bun... Apoi am
aprins lumânarea...
După ce povesti, tata iar începu să plângă.
Molipsindu-ne iar pe noi..
Îmi părea rău că nu am fost acolo de față, să prind
ultimele ei clipe. Și nici nu mă văzuse. Cu toată durerea pe care o strânsesem
ani de zile în suflet, nu m-am mai putut abține și mi-am dat drumul în hohote
de plâns. Nu știu, dar acum când nu mai era, parcă începusem să o iubesc mai
mult ca niciodată. Știam că nu aveam s-o mai văd. Știam că ne părăsise și ne
lăsase singuri.
Tata îmi scrie pe o hârtie un text și mă trimite la
poștă să trimit o telegramă. Trebuia să o anunț și pe sora lor de la București
– Lița. ”Veniți urgent! Stop! Mimi moartă Stop!”. În drum mă abat și la rudele
tatei, și nașa lor de cununie, tanti Niculina. Ea a fost bucătăreasă. Când
apare, aduse o tigaie mare pentru pilaf și alte olițe pentru mâncare. Bunica
veni a doua zi.
Când a văzut-o și ea ....nu mai am putere să mai
scriu.... Reînvierea acestor scene mă tulbură și acu foarte tare...
Tot a doua zi a venit și mătușa de la București,
împreună cu bărbatul ei, unchiul Fănică. O luase-ră și pe tanti Lucreția, mama
verilor mei. Nu părea prea afectată. A făcut mai mult teatru.
A ținut-o pe mama în săliță trei zile în sicriu, pe
două mese alăturate.
Tata, cât era lumea la noi, mi-a spus să am grijă de
casă, că se obișnuiește ”a se completa”, cu astfel de ocazii. Așa că tata a dus
tot ce avea mai de valoare în camera lui, a încuiat-o, și mi-a înmânat cheia.
Spunând să am grijă și să nu dau cheia la nimeni. Ceea ce am și făcut. Pândeam
și vedeam că rudele lui deja își făceau drum la camera lui. Una chiar m-a
întrebat:
- Dar de ce e încuiată ușa?
- Așa mi-a zis tata…
În a treia zi am dus-o la biserică. Eu în tot timpul
slujbei din biserică, suspinam și plângeam continuu, acompaniind slujba popii.
Nana și nașa, încercau să mă liniștească. Slujba de rămas bun, a ținut-o în
biserica Trei Ierarh. După aia, am condus-o pe ultimul drum pe str.Coșbuc, spre
cimitir. Pe tot traseul s-au respectat ”tradițiile”: ”podul”, ”aruncatul
banilor, chiar dacă erau mai mulți de 15 bani și 25 bani și mai rar, de câte 1
leu sau 3 lei.
La groapă ne-am luat rămas bun pentru totdeauna...și
eu. Eu începu-i să plâng iar. Tata, le zice nanei și Niculinei, să aibă grijă
de mine. M-au tras afară de lângă groapă. Auzem cum cadea pe sicriu pământul de
pe lopețile groparilor. In final, in locul gropii apăru o mică movilă. După
care am venit toți acasă, la nelipsita pomană, numai între noi. Cât a fost mama
pe masă, nimeni din curte nu a venit să o privegheze. Numai madam Berdan si cu
Radu, noul chiriaș al Lubiței, aveau sa vină în ziua îngropării. Un lucru nu i
s-a îndeplinit mamei. Tata nu ia pus muzică! Că zicea el, că nu are bani. De
abia ia ajuns banii pentru înmormântare și cele de cuviință.
Acum, când trăiam aceste momente, îmi dădeam seama cât
aveam să-i simt lipsa.
Și așa s-a stins mama la nici 52 de ani împliniți. Pe
20 iunie i-ar fi împlinit. Dar nu a mai apucat…
La masă, ca să-l mai înveselească pe tata, Niculina și
Sava, precum și soția lui - Luci, veri de-a tatei, au spus glume pipărate cu
tot felul de texte mai puțin ortodoxe, numai să-l facă pe tata să mai râdă. Dar
după cateva pahare i-a apărut și tatei veselia pe față. Atunci am observat un
fapt. Nașa, Niculina, imi spune ca mama e prezentă cu noi la masă, că se bucură
și ea, că și ea bea și mănâncă cu noi.
- Fugi de aici, protestam eu, neîncrezător.
- Ba da! insistă ea. Uite de probă fă următoarea
experiență:
- Pune într-un păhărel niste rachiu, plin ochi, și ai
să vezi că a doua zi paharul e mai gol.
Am făcut experiența și într-adevăr, continutul a
scăzut cu 5mm. Probabil că se evaporase...
Dar alt fapt mai bizar. În noptea ce a urmat după
îngroparea mamei, am visat că mama era în sicriu, că inviase, si ne striga, că
nu avea aer sufocându-se. M-am trezit speriat. I-am povesti tatei, ce am visat.
- Ei, visuri de noapte.
Nu a vrut să mă creadă, sau poate nu-i surâdea nici
lui ideea, ca să verifice. Oricum ar fi fost, era târziu
pentru mama, chiar dacă ar mai fi trăit...
Poate
coincidență sau nu, peste ani, când avea să moară și tata, cel care s-a
îngrijit de dezgroparea mamei, mi-a povestit că mama avea capul într-o parte căzut,
iar brațele erau pe lângă corp. Deci ...? O fi fost moarte clinică? Doar a stat
pe masă trei zile? Ce e drept nu a avut parte de autopsie. Dacă ar fi deschis-o,
poate numai visam acel vis, sau poate cine știe?...
Au urmat inevitabil și pomenile ”obligatorii”, propuse
de rudele lui. Pomana de 3, 6, 9, 12, 20 și 40 de zile. Dar tata cum nu avea
bani, le-a mai ”sărit” pe unele comasându-le, zicând că merge și așa. Așa ca pe
cele de 3-6și 9 le-a facut una, iar pe cele de 20 și 40 alta. Niic popii nu i-a
prea convenit când a auzit. Bineînțeles că nici rudele nu au acceptat această
variantă, dar până la urmă de nevoie…au fost de acord.
- Fănică, tradiția cere…
Dar tata le-a rupt gura imediat:
- Voi când o să muriți să vă faceți pomeni în fiecare
zi, dacă vă permiteți. Să vă puneți dric de aur, zece popi, și fanfară…Eu nu am
de unde!?!...
Până la urmă au sărit și rudele mamei, zicând ca tata.
Din când în când mai prindeam discuții private,
șoșoteli pe la colțuri ca de genul:
”Uite dragă, se cunoaște că nu a iubit-o! Nici măcar
muzică nu i-a pus”…Sau : ” Cu ce haine a îmbrăcat-o! Ceva mai bun nu a găsit?”
Dar la pomeni nu a fost unul, ca să nu semneze
condica. Atunci toți se înghesuiau, care mai de care să ia mai mult. Probabil
că în viziunea lor, rudele îl credea pe tata mare chiabur. Singurele, Niculina
si Luci, i-au atras atenția tatei la adresa mea, ca tata să aibă grijă de mine.
- Fănică! Să fii tare! Ai grijă de Bebi.
Și atunci tata începu iar să plângă...
2.
Nea Popa era un om în vârstă. Avea pe atunci
vreo 70 și ceva de ani. Dar avea și el o meteahnă - darul băuturii. Iar asta îl
făcea să arate de 80. Cu el stătea și soția lui un pic mai tânără ca el, sau
poate tot atât de bătrână la cum arăta săraca...Dar era și ea de o bunătate
fără margini. Era o femeie deosebită în comparație cu mama. Era foarte primitoare. De multe ori când mă
vedea, nu plecam, până nu îmi dădea o farfurie cu orez cu lapte. Era tare bun!
Și mama făcea, dar știți cum e: tot la altul e mai bun! Aș putea spune că îl
făcea tot atât de bun, cum îl făcea bunica.
Așa o cunoscusem și pe soția, lui nea Popa, cu
ocazia vizitelor interminabile ale mele, De câte ori mă vedea la poartă, îmi
zicea râzând:
- Iar ai venit?
- Iar !
- Ce vrei să mai știi, ce mă mai întrebi azi?
Nea Popa își amenajase, un mic atelier, într-o
odăiță mică, pe o masă mică, lângă un divan, și ăla mic. Aveam să observ că în timp ce repara, nea
Popa, se mai dregea cu câte o dușcă, după care pitea sticla după piciorul
patului, în așa fel ca soția să nu vadă. Dar oricum îl dădea de gol starea lui.
Când îl dobora, se oprea din reparat, și se retrăgea pe divan, unde adormea buștean. De multe ori
venea și nevasta și îl învelea. Azi era bine dispus și dornic să mai îmi
destăinuie despre tainele radioului. Îmi
dădea diverse sfaturi, cum să procedez când și eu odată voi repara câte un
aparat pe la alții.
- Nu râde! îmi zicea el când mă vedea zâmbind.
Asta e o boală fără leac. Odată ce ți-a întrat în sânge, numai scapi toată
viața de ea. Întotdeauna să ai grijă. La
cine te duci, ce faci și să repari cinstit. Nu trebuie să umbli cu japca, dar
nici să te duci la om degeaba. Și mai ai grijă. Mulți te încearcă. Se fac că nu
știu, să vadă cum procedezi tu. Așa poți să le câștigi încrederea. Da, dar ai
grijă! Eu sunt pățit de tot soiul ăsta de oameni! Numai dacă nu ai încotro, dar
asta după ce prinzi mai multă experiență, mai poți să și jonglezi cu ei. Te
faci că face atât, dar tu le ei mai mult. Trebuie să te orientezi și tu după
caz. Mai bine să ai 5 oameni pe zi decât 20 și aceia scârțari.
Și câtă dreptate avea să aibă nea Popa, din
cele constatate și de mine de-a lungul vieții mele. Oricum nu mi-am permis la
nimeni să încerc să-l fur. Că, de ce să nu recunosc, îți trebuie și aici artă.
Și aveam să mă confrunt cu astfel și de cazuri dar mult mai târziu la Babadag.
M-am străduit din răsputeri ca să nu calc alături. Să fiu cinstit și corect,
chiar dacă asta nu mi-a adus mari venituri. Că atunci când m-am luat și eu cu
soția mea, tasu, văzând aptitudinea mea de a repara, mi-a spus:
- Eu Bebiță,
dacă aș fi fost în locul tău, și să fi avut talentul tău, aveam acu nu
una, ci trei mașini la poartă aliniate! Uite reparatorul nostru din sat are
două mașini, una el și una fiică-sa!...
- Eu nu pot să fiu așa! Mai bine mai puțin și
mereu, decât mult și deloc...
Nea Popa avea afară sub o strașină un dulap mare de lemn, cu multe lămpi și alte piese, care pe vremea
aia, nu le înțelegeam încă rostul. Când
a deschis sertarele și am văzut atâtea piese, am rămas cu ochii pironiți la
ele. Soția iese afară și când le vede,
zice și ea:
- Da aruncă-le păcatelor! Ce îți mai trebuie?
Ocupi locul degeaba cu ele!
- Cum să le arunc? zice nea Popa. Lasă că mai
prind bine. Uite le dau băiatului ăsta...
- Da sigur, dai toate gunoaiele băiatului, vrei
acu să scapi de ele?
Eu, ca să nu le arunce, accept.
- Dacă le aruncați, dați-mi-le, zic eu bucuros.
Se duce nea Popa după o sacoșă în bucătărie și
îmi îndeasă, claie peste grămadă o mulțime de lămpi mari și colorate de toate
formele, condensatoare variabile cu câte 2 sau 3 secțiuni și uriașe, rezistențe de toate tipurile, condensatoare
și altele. La urmă când încerc să le ridic, deja mă durea mâinile. Noroc că nu
stăteam departe.
- Ce-i? E grea? Ei află că tot așa de
grea e și radiofonia asta! Ce
credeai? Învață despre ce face fiecare piesă. O să-ți prindă bine!
Dar până la urmă s-a oferit el să le ducă până
la poarta madamei Berdan, când a văzut că mă clătinam ca o rață cărând sacoșa.
Deja până la poarta lui schimbasem mâna
de două ori.
- Hai lasă că le duc eu până la tine acasă,
zice el.
- Sigur pune mâna și ajută copilul, dacă tot i
le-ai dat, Abia am mai scăpat și eu de ele, zice răsuflând ușurată soția.
Nea Popa avea o fată. Era singurul lui copil.
Era foarte trist că nu avusese și el un băiat. Chiar s-a destăinuit și mie în
zilele lui stropite cu tărie.
- Eu am o fată. E mare! E măritată, e la casa
ei! Ce e drept pe ginerele ăsta al meu nu prea îl înghit!
- Ei lasă că ți-a luat-o pe fiie-ta, zi mersi!
zice soția lui.
- Ei ...zic mersi...Era mai bun un băiat...
- Și ce dacă aveai un băiat. Ce crezi că o
duceai mai bine? Ăla creștea se ducea, și te uita....
- Cel puțin aveam și eu cui să–i împărtășesc
din tainele meseriei mele ...
- Ei ..
asta-i beleaua...!
- Uite ai ucenic, zice ea veselă arătând spre
mine.
- Păi, dacă eram mai tânăr, să mor dacă nu-l
înfiam eu ...poate el îmi va duce mai departe tot ce știu eu...
Și i-am
îndeplinit dorința! Am dus mai
departe. Numai că și eu am pățit la fel ca nea Popa. La nimeni din familia mea
nu s-a lipit arta radioului sau a TV-ului. Ce e drept Costică a îmbrățișat arta
calculatoarelor din mers, la fel ca mine. Tot e ceva. Ce vreți? S-a adaptat și
el, la tehnicul de azi.
Pe drum nea Popa îmi zice:
- Cred că nu îți pricinuiesc necazuri? Când o
vedea asta tac”tu ?
- A, cred că nu, zic eu sperând să fie așa cum
gândeam eu.
Dar aveam să mă înșel.
La poartă nea Popa mi-a dat în primire sacoșa,
iar el a tăiat-o repede acasă.
Când intru în casă mă și ia mama la rost:
- Unde ai fost ? Și ce ai stat atâta? Iar ai
fost la bețivul ăla.
Nu prea mi-a plăcut remarca ei, mai ales pentru
câte făcea, sau a făcut pentru mine nea Popa.
- Și în sacoșă ce ai ?
Când a văzut mama ce cadouri îmi dăduse nea
Popa, a rămas crucindu-se.
- Numai gunoaiele astea nu le aveam acu în
casă!
- Da nu-s gunoaie, încerc eu să ripostez. Îs
piese de radio de la nea Popa.
- Și ce-ți trebuie? Unde le mai pui și pe ălea.
Le duci în magazie. Lasă că îi zic eu lui tac”tu, să se ducă la Popa. Ce la
mine e cutia lui de gunoi?
Le-am dus eu, dar mai târziu mai aduceam fără
știrea mamei, din când în când câte o piesă și mă jucam cu ea. Mă uitam la
mulțimea variată de lămpi. Care mai de care mai frumoase sau mai mici. Multe
din ele erau marcate. Tot de la nea Popa am învățat codul lor și ce reprezintă
fiecare literă. Prima literă era despre alimentarea filamentului, - curentul
sau tensiunea. E, P, U sau D, Y. A doua
literă era tipul lămpii, triodă, tetrodă, hexodă...octodă...A treia literă
tipul soclului, noval, heptal...octal.
Mai târziu am aflat asta și din revistele mele
tehnice. Tot atunci am mai aflat și codul culorilor de la rezistențe și
condensatori. Acelea care nu erau marcate în clar. Cifrele care ar fi arătat
valoarea, erau înlocuite cu inele colorate dispuse pe o parte a terminalului
piesei respective. Așa tot de la nea Popa am învățat despre alimentarea
lămpilor despre filament și cum le verific. Bine că el îmi preda la început mai
puțin și pe înțelesul meu. Nu a intrat de la început în detalii.
Nu puteam nici asimila atâtea cunoștințe
deodată.
Îmi confecționasem dintr-o lanternă metalică, un
fel de montaj test, cu o baterie și un bec. Scosesem afară un fir ce se
alimenta de la plusul baterie, iar când atingeam masa lanternei se aprindea
becul. La început a încântat-o pe mama invenția mea.
- Țțț... Numai prosti ai în cap. Dacă ai fi așa
de bun și la școală, precum faci aici prostii?...
În una din zile mama îl convinge pe tata să-i cumpere
un pat mai mare și mai moale, că zicea ea: ”Că s-a săturat de ăla cu saltea de
paie”. ” Și că o doare spatele”. Mama voia o somieră cu arcuri. Un fel de
divan.
Se duce tata la un magazin de mobilă din Tiglina1. Era
un asemenea magazin la subsol. Era magazin de prezentare cu vânzare.
Ne ducem cu toții. Erau mai multe mărimi, modele, culori
și prețuri. Eu aleg culoarea albastră. Mama alege una mai mare, ca să încapă să
doarmă două persoane lejer.
Dacă a văzut tata că am ales, se hotărăște și el și se
iscălește pe una din scândurile aflate dedesubt. Urma ca a doua zi tata să o
ia. A doua zi văd că apare tata întro mașină deschisă cu somiera în ea. Se dă
jos și ajutat de șofer, aduce somiera în casă. Dar văd că e roșie.
La întrebările mele, de ce nu e albastră, tata îmi
spune că ăia au schimbat-o dând-o la alții. Și așa ne ”înnoirăm”. Tata dădu-se
700 de lei pe ea. O groază de bani, cum avea să spună mai târziu, mama. Apoi
tata a demontat vechiul pat, arucându-l afară și rezemându-l de peretele nostru
de la cameră. Madam Berdan când ne vede zice:
- Gata îl aruncați? Nu vă mai trebuie?
- Numai gata, și-a trăit traiul…
- Și și-a mâncat mălaiul, completă madam Berdan
râzând.
Bineînțeles că saltelele au fost folosite la aprinsul
focului dimineața, sau seara. Și ardeau așa de bine paiele...Și făceau și multă
căldură.
3.
De la o vreme tata începuse să se plângă de stomac.
Mama îi spunea:
- Așa îți trebuie Fănică, dacă nu mai lași băutura!
- Nu e de la asta, se apăra tata.
- Dar de la ce? nu se lăsa mama.
La un moment de
durere, se mai lua și după capul cunoștințelor. ”Numai să nu mă mai doară”
zicea el. Începuse cu bicarbonat. Dar nu a ținut nici cu ăla mult. Tot mai bun
era un păhărel de șnapț…Asta nu făcea decât să-i amorțească pentru un timp,
după care o lua de la început cu durerile. Aveam să constat că atât mama cât și
tata știau să-și ascundă durerea suferind în liniște. Probabil că și asta îi
făceau nervoși și violenți. Ei sufereau și îi mai necăjeam și eu. Ce vină aveam
eu? Eu de unde să știu? E foarte neplăcută această senzație. Aveam să o cunosc
și eu mult mai târziu.
Așa că luându-și inima în dinți, se hotărâ și tata, să
se ducă la doctor. Nici el nu prea îi agreea, de când cu operația lui...
Acu se văita de stomac. Înainte de asta avea și probleme
cu inima. Lua valeriană, sau o pastilă de nitroglicerină, pe care o ținea sub
limbă. Nu știu ce boală de inima avea. Dar cred că nici el nu știa.
Așa că, împins de la spate, s-a dus la policlinică și
a făcut o radiografie la stomac. Spunea tata, că ia dat sa bea un praf cu niște
cacao în el, ca să fie mai băubil. Era sulfat de bariu.
Așa a descoperit că avea ulcer. I-a prescris doctorul
”ulcerotrat” pe vremea aia. După care mai târziu a trecut pe Lizadon. Dar și acela avea efect
scurt și aleator.
Dacă tata a mai lungit-o cu bolile lui, nu același
lucru pot spune și despre mama. Și asta că credea în farmece și în tot felul de
leacuri băbești fără să consulte sau să se ducă la doctor. De frică, nu-i
frecventa pe doctori. Îi era rușine de ei. ”Cum să mă dezbrac eu în fața lor?”,
se scuza ea mereu. Dar în schimb era foarte receptivă la tot felul de
preziceri, ale țigăncilor. Dacă îi spunea cineva că mâine o să moară, sau o
să-i fie rău așa se întâmpla. Cred că suferea și de puțină autosugestie
Întro zi, mai precis pe la 4, mama vroia să se
ducă în ”piața mare”. Ca să nu se mai ducă pe jos atâta, a zis să ia tramvaiul.
Dar ca să ajungă în stație, trebuia să străbată toată strada Cazărmii, până-n
str. Tecuci. Acolo chiar în
colț era stația. Exact când mama era în punctul de unire a străzilor, tramvaiul tocmai pleca din stație. Ce ciudă îi era. Se uita după tramvai cum pleacase. Se duse în stație cu gând să aștepte pe următorul. Dar acesta întârzia.
colț era stația. Exact când mama era în punctul de unire a străzilor, tramvaiul tocmai pleca din stație. Ce ciudă îi era. Se uita după tramvai cum pleacase. Se duse în stație cu gând să aștepte pe următorul. Dar acesta întârzia.
La un moment dat, acel tramvai, fiind vechi, nu
i-a mai ținut frânele. Cum de acolo începea o vale cam abruptă, tramvaiul, care
avea și oleacă de viteză, a căpătat una și mai mare. Și cu cea mai mare viteză
se îndrepta către piață. Cică vatmanița, când a văzut că e groasă, și frâna nu
mai ținea, rupându-se lanțul, a strigat speriată:
- Săriți oameni buni, că nu mai îmi țin frânele.
- Săriți oameni buni, că nu mai îmi țin frânele.
Unii
care erau mai aproape de uși, au sărit. Dar nu cred că le-a fost prea bine.
Sigur s-a lăsat cu fracturi. Nu știu
dacă a murit atunci vreunul. Cei care erau la mijloc, în panica care se iscase,
toți țipau. Urletele lor se auzeau tocmai la mama, care era în stație. A
alergat și mama după tramvai. Dar tramvaiul a fost mai iute ca mama. Acesta a
trecut ca o furtună pe lângă locul unde acum e hala1, s-a apropiat cu mare
viteză de locul de curbă. Dar la viteza lui mare, acesta a sărit de pe șine și
a intrat cu cea mai mare viteză în magazinul ”Universal”.
După care s-a răsturnat. Să fi văzut, geamuri
sparte, sânge, lume jelind, mulți morți...
La acest spectacol înfiorâtor, avea să asiste
mama, când a sosit și ea la locul accidentului. Vatmanița, cică a scăpat cu
râni ușoare, dar cică a arestat-o. Ce era ea de vină? Cei de la revizie,
trebuiau trași la răspundere. Toate astea ni le povestea mama, când a ajuns
târziu acasă. Nu se mai oprea din plâns. tata a liniștit-o...
- Dacă eram eu în el?... zicea mama, plângând și mai tare...
Asa a fost să-i fie. Să moară de ce îi este scris, nu de accident.
- Dacă eram eu în el?... zicea mama, plângând și mai tare...
Asa a fost să-i fie. Să moară de ce îi este scris, nu de accident.
E aceeași fază cu mine, când am scăpat bacul
către Cotul Pisicii, cu bacul Mogoșoaia. Mai târziu aveam eu să asist la un
accident tras la indigou, dar de data asta pe str. 6 Martie, la macazul de pe
Traian, către piață. Dacă era macazul pe înainte, se ducea tot înainte până se
oprea, chiar dacă ajungea în Bădălan...Si doar acel tramvai era de tip nou...De
atunci au schimbat acel tramvai de tip vechi care avea frînă cu manivelă. S-au
impus restricții de viteză, dar panta era pantă. Ce vină avea ea. După o
perioadă, au scos tramvaile si de pe Tecuci, dar si de pe 6 Martie.
Odată, povestea mama, când era la casa bunicii, nu se
măritase încă. Cum stăteau cu toții la masă în curte, o țigancă trece pe acolo
și văzându-i la masă, se roagă de ei să-i dea și ei ceva de mâncare. Cum fac ei
de obicei. Tanti Lili se ridică de la masă și îi duce țigăncii o bucată de
mămăligă. Ei asta nu i-a fost pe plac. Ca apoi a scuipat pe ea, zicând: ”De asta
îmi dați mie?” Și bineînțeles că a urmat și alte epitete.
Dar, cum mama, era o fire mai zglobie, ca să nu spun
mahalagioaică, nu i-a mai dat nimic și a blagoslovit-o și pe ea, trimițând-o la
muncă. Bineînțeles că nici țiganca nu a răbdat-o și a început să comenteze și
să o blesteme, spunând că o să moară de tânără, că o să aibă soț bătrân și
bolnav, copil nefericit, ei... și câte mai câte. Dacă la celelalte mama nu a
comentat, în schimb partea asta cu moartea a afectat-o profund. Nu știu cât de
adevărate or fi fost vorbele țigăncii, dar au avut efect negativ asupra mamei,
dar sau și adeverit în parte pe undeva. Și aveam să constat și eu, peste ani, că vorbele lor, au totuși ”un ce ”. Că ce spun
ele se adeverește. Să fie numai autosugestie? Nu cred! E si destinul! Îți
citesc destinul. Și mai ales în palmă. Și aveam să aflu asta pe propria mea
piele, mult mai târziu.
Mama suferea în taină. Era bolnavă și că nu voia să se
ducă la doctori. Și reușise foarte bine să ascundă acest lucru. Poate între ei
se destăinuiau, când eu nu eram de față, dar față de mine nu. Începuse de la un
timp, să-i crească burta mai ales după ce mânca. Asta pe când eu eram prin
clasa a VII-a. Uneori arăta ca fiind în luna a șasea sau a șaptea. În schimb
avea trecere la cozi că o primeau în față, crezând lumea că e gravidă. Azi așa
mâine așa, timpul trecea și boala se agrava. Cred că avea probleme și cu
ficatul, că uneori era galbenă și pe mâini și pe față. Bine ca asta o spun acu
după ce am mai învățat și eu despre unele boli. Atunci ce știam eu?
Dar mama, din
ce în ce i se agrava mai tare boala. Se simțea mereu rău. De multe ori nici
mâncare nu mai făcea. Ne spunea să mâncăm uscături. Pe mine mă trimitea sa iau,
ori salam, sau parizer, ori branza. rarerori gaseam și măsline. Așa că mama
intro zi mă pune sa fac mâncare. Eu mai văzusem la ea, cum stă treaba, si am
mai ”furat” câteva ceva din arta culinară. Ea se așază pe un scaun la masă
lângă mine și îmi dădea indicații, cum
să curăț și să pregătesc legumele.
- Pune mâna și învață, că ai să rămâi mâine poimine
singur...Dacă mor eu, cine o să vă mai facă crăpelniță ...?
Vorbele ei, mă făcură să mă miște puțin.
Așa că am făcut supă de roșii, cu cartofi, morcov,
ceapă, pătrunjel verde și orez. Nu a ieșit chiar ca la mama acasă, dar ...a
avut trecere. Mama, când apare și tata, mă laudă spunând tatei:
- Azi o să manânci mâncare făcută de Bebi.
- Ei nu mă înnebuni!
Când a terminat farfuria, a mai cerut una, semn că îi
plăcuse. La fel avea să facă și socru-miu, peste ani când ne-a vizitat odată.
Făcusem aceeasi mâncare care ia plăcut.
Dar mama m-a învățat si alte feluri de mâncare: mazăre, fasole uscată sau
verde, rasol cu usturoi, cartofi,
găluște de griș cu roșiii în bulion, etc. Tata era cu mâncărurile de pește, pe
care eu nu mă omoram. Doar pește prăjit, și acela dacă se putea fără oase. Că
îmi zicea tata râzând:
- Pune și mănâncă tot. Ce tu nu ai oase?...
Și de ce să nu recunosc, mi-a prins bine. M-a invățat
și un secret. Punea o linguriță de zahăr, sau două după caz, la mâncărica de
cartofi cu sau fără carne, si la cea de mazăre. Ba chiar și la supa de roșii.
Zicea ea, că îi dă un gust mai bun. Și aveam să mă conving că așa era.
Când a început să piardă și sânge tata s-a alarmat.
Tata a început să le povestească și nanei și mătușii. Nana a zis să o convingă
să meargă la doctor. Soru-sa, nimic! era foarte pasivă. Parcă nici nu era sora
ei bună.
- Ei las-o! dacă nu vrea, nu vrea, să sufere...! zicea
tanti Lili.
Ele cât au fost mici și până a plecat mama de la ele,
erau ca câinele cu pisica. Toată ziua se certau, și nu de puține ori se și
băteau. De multe ori intervenea și bunica ca să le despartă.
Așa îmi explicam și eu rărirea bătăilor ei. Nu mai
putea și nici chef de mine nu mai avea.
Din când în când mai dădeam câte o fugă și la pescuit
la cotul Pisicii, împreună cu tata. Avea acolo tata niște prieteni. O vreme am
luat-o și pe mama cu noi. Dar de la un timp, când începuse să intre în faze
critice, nu mai voia să meargă cu noi. Rămânea singură acasă. Din ce în ce i se
făcea tot mai rău.
Țin minte că era în `70 când au fost inundații.
Dunărea crescuse și aducea tot felul de corpuri și obiecte. Mai mult târâș, a
ținut să meargă și ea la Dunăre, să vadă și ea. După alte săptămâni, începuse să
sufere tot mai mult. S-a împrumutat tata de niște bani. Așa că înainte de
Crăciun, tata a luat-o pe mama mai mult pe sus, și a dus-o la maternitatea de
pe Chicuș. Când a văzut-o doctorul s-a speriat, zicând:
- Ce ai stat atâta, femeie?
După ce i-au făcut radiografia, au insistat întâi cu
ședințe de raze, pentru a omorâ celulele rele. Dar asta a făcut că să mai
omoare și din cele roșii.
Apoi a băgat-o în operație. Avea fibrom. Și era destul
de mare. Mama după operație ar fi întrebat dacă ia scos tot ce avea ea acolo.
Asistentele au liniștit-o spunând că e în regulă și că o să se facă bine. Zicea
mama, că ele ar fi spus ca era ceva mare si cu păr...
Când vine tata acasă începe să plângă, stârnindu-mă și
pe mine. Spunea că mama are șanse puține. Nu vroia să mă sperie, dar mă
pregătea încet și sigur. Atunci mi-am amintit vorbele mele rostite atunci la
masă, fără știrea mea. Cred că asta a convins-o. Știa de mult că o să moară.
Înainte cu două zile de Crăciun, ia dat drumul acasă.
În urma analizelor, globulele roșii scăzuse în dauna celor albe. Adică
leucocitele. Se măriseră numărul lor cu mult peste normal. Nici cu cele roșii
nu stătea mai bine. Doctorii ia recomandat mamei să mănânce friptură de ficat,
sau carne în sânge. Și să bea vin de țară roșu. Spuneau ei că asta o să-i
ajute. Să recupereze globulele roșii.
Vinul ca vinul, nu lipsea din casă, datorită tatei,
dar cu ficatul și friptura era un pic mai complicat. Pentru că și acolo erau
rânduri și se aducea rar. Trebuia să fii mereu pe fază. Mie îmi căzuse sarcina
de a mă duce pe la măcelării să caut și să cumpăr carne sau ficat. Așa că în
fiecare dimineață mă sculam la 5, și plecam la piață. Era acolo un magazin unde
aducea numai măruntaie de animale.
Aflase și mama lui Țuțu despre mama, cât era de
bolnavă. Și implicit și cei de la școală. Cu vreo doi ani în urmă și mama lui
Țuțu se operase de fibrom. Iar mai înainte cu încă un an avusese ichter.
(hepatită A, sau B). Acu când știa și ea ce e suferința mă privea cu alți ochi
și cu milă.
Odată m-a ajutat să iau carne mai repede. Intrând
întro măcelărie și o văd la rând. Ea era mai în față. Eu lăsând toată rușinea
la o parte, m-am dus direct la ea.
- Am venit! Aici erai? zic eu.
Și mă așez la rând în spatele ei, fără a mai ține cont
de protestele celor din jur.
- Dar de când ești aici copile? Începură ei. Când
ți-ai lăsat rând? Nu aveam să înțeleg de unde atâta răutate pe lumea asta!
Mama lui Țuțu a înțeles și a intervenit.
- E băiatul meu!
La care nu prea a ținut, că una exclamă:
- Dar ce, e al tău? că nici nu semănă, zice aia.
- Și ce dacă nu seamănă? L-am înfiat zice ea.
Nu prea îmi plăcea că găsise acest răspuns, dar am
tăcut și la urmă am ieșit cu carne. Apoi i-am mulțumit. După ce mă mai întreabă
ce face mama, îmi zice:
- Bine, acu du-te acasă și apucă-te de învățat.
Mai târziu aveam să aflu ce se iscase din urma mea.
Apoi mama lui Țuțu a trebuit să spună totul, că mama era bolnavă și nu avea
cine să aibă grijă de ea. Și mai eram și la școală.
Câteodată mă întorceam și cu mâinile goale, iar tata
era disperat. Și nu de puține ori , ori se ducea el, ori mă trimitea tot pe
mine, ca să- cumpăr salam sau cârnați, mici, pe care îi prăjea, și-i dădea
mamei ca să mânânce. De multe ori îmi spunea:
- Asta e mâncxarea mamei. Să nu te atringi de ea. Noi
mâncăm altceva.
Dar mama, dacă la început mai ciugulea sau frunzărea,
Mai târziu de abi se mai atingea de mâncare , iar tata îi tot spunea:
- Mănâncă Mimi, e pentru tine... si pe furiș
întorcându-se cu spatele plângea reținut. Bineînțeles că mă molipsea și pe
mine. De multe ori mama observa comportarea noastră, și ne certa:
- Ei! ce aveți?
Nu am murit încă...
Dar asta făcea ca pe tata să nu se mai oprească, și
fugea la el în cameră, pănă îi trecea plânsul. Eu tot mai credeam despre mama,
că e o glumă și că avea să se însănătoșească repede. Și încercam să-i spun
același lucru și tatei.
El s-a uitat cu milă la mine și apoi începea să
ofteze, după care, izbucnea iar în
plâns. Probabil că știa el ceva.
Periodic tata o ducea pe mama la analize, să vadă cum
mai stă cu globulele. Începeau să se restabilească. Mama de la un timp, nici nu
mai mânca și avea arșiță. Îi dădeam să bea suc.
Pe atunci era un suc numit ”quick”. Îi plăcea mult. Un
fel de coca - cola. Dar îi făcea și rău. Îi luase gheață tata și le răcea. De
multe ori mă mai trimitea și pe mine după ea. Era la cofetăria din colt, de pe
Brăilei. Cum bea ceva, începuse să dea tot afară. Dădea afară o zeamă neagră.
Și nu era puțin! De multe ori umplea un lighean, că nu se mai oprea. Își dădea
afară ficatul! Avea ciroză lichidă. După ce îi scosese fibromul, rămăse cu
asta. Din lac în puț. Probabil că fibromul afectase și ficatul. Probabil că
acea poveste cu sângele curs în lighean, era o viziune, sau fusese un vis de al
ei…
Cum nu mai putea să se deplaseze, o căra tata la
oliță. Ca să-i vină mai ușor, o îmbrăcase sumar, numai într-o cămașă de noapte
și aia cam scurtă, fără nimic altceva.
Într-una din zile, pe când tata se chinuia să o care,
mă cheamă și îmi zice:
- Lăsăm la o parte toată rușinea, dar vino și mă
ajută.
Tata o apuca de
subțiori, iar eu de picioare. Era prima dată când apărea în fața ochilor mei în
această ipostază. Am întors capul într-o parte. Picotea tot timpul. Se trezea
vorbea ceva nedeslușit, apoi adormea din nou. Așa ne-am chinuit într-una
aproape șase luni, până în luna iunie. Mai aveam și eu oleacă și terminam clasa
a VIII-a.
Trecuse șase luni de la operație. Era întro duminică
dimineața. Căzuse într-o stare de somnolență. Din când în când se trezea și ne
urmărea pe rând pe amândoi, uitându-se în ochii noștri...
Avea o privire, cum nu cred că am s-o mai uit
vreodată. Era lucidă și vorbea coerent.
- Fănică, am să mor cu sufletul neîmpăcat…
Tata începu să plângă.
- Nu, nu Mimi, ai să te faci bine!...zicea tata
făcându-mă și pe mine să plâng....
- Ba nu, eu știu că am să mor...Am să mor cu regret…
Apoi adormi din nou. Pe la 4 pm se trezește din nou și
întreabă:
- Cât e ceasul?
Îi răspund că e 4.
- Da? am crezut că e 7. Apoi adoarme din nou. Pe la
6,55 se trezește din nou, se uită lung la noi și începu să se comporte foarte ciudat.
Atunci tata mă dă afară și mă trimite la nana și tanti Lili, să le anunț că
mama se simte rău.
Plec, mai mult fug. Aveam de mers până la tramvai. Pe
când fugeam ca să ajung mai repede, mă împiedec de o bordură, pe care nu o
observasem la timp. Căzui cât eram de lung. Mă juli la cot și la genunchi.
”Asta e un semn”, mi-am zis.
Ajung la tramvai și când cobor la capăt, mă duc întâi
la nana. Aceasta când mă vede, își dă seama că ceva nu e în regulă. Eram și
speriat. Mai mult printre lacrimi, încerc să-i povestesc să vină repede la noi,
că mama se simte rău.
- Spunem s-a întâmplat ceva? mă întreabă ea.
- Nu știu a zis tata să vii...
Se pierduse. Tot căuta ceva prin șifonier și nu găsea.
Mă duc la tanti Lili și îi spun și ei. Ele, stăteau la două străzi de nana.
Vine în sfârșit și nana după mine. Tanti Lili când aude începu să se
dichisească, să se spele... Iar nana o tot zorea:
- Hai odată!...că o pierdem pe Mimi!...
- Ei, da așteaptă, că nu pot să merg așa, se scuză
tanti Lili.
În acest timp nana fierbea. Într-un final plecăm. Vrem
să luăm tramvaiul să ne ducem în grabă la noi acasă. Dar parcă și tramvaiul
făcea contra. Nici acesta nu mai venea. În sfârșit apare și tramvaiul. Toată
strada Cazărmi am parcurs-o mai mult fugind. În sfârșit ajungem acasă. Când
intrăm, tata stătea în genunchi lângă pat plângând. O lumânare ardea lângă
capul mamei. Mi-am dat seama că îi venise sfârșitul. Un bocet general începu...Tata
si ele plângeau lângă pat, iar eu pe un scaun, uitându-mă la ei.
După un timp, când ne mai liniștirăm, tata povestește
cum s-a întâmplat:
- Imediat după ce a plecat Bebi, s-a trezit din nou.
Întrebă de Bebi... ”Unde e Bebi?” Îi spun că e afară. Apoi a rotit ochii prin
toată camera, parcă căutând ceva, după care și-a luat rămas bun... Apoi am
aprins lumânarea...
După ce povesti, tata iar începu să plângă.
Molipsindu-ne iar pe noi..
Îmi părea rău că nu am fost acolo de față, să prind
ultimele ei clipe. Și nici nu mă văzuse. Cu toată durerea pe care o strânsesem
ani de zile în suflet, nu m-am mai putut abține și mi-am dat drumul în hohote
de plâns. Nu știu, dar acum când nu mai era, parcă începusem să o iubesc mai
mult ca niciodată. Știam că nu aveam s-o mai văd. Știam că ne părăsise și ne
lăsase singuri.
Tata îmi scrie pe o hârtie un text și mă trimite la
poștă să trimit o telegramă. Trebuia să o anunț și pe sora lor de la București
– Lița. ”Veniți urgent! Stop! Mimi moartă Stop!”. În drum mă abat și la rudele
tatei, și nașa lor de cununie, tanti Niculina. Ea a fost bucătăreasă. Când
apare, aduse o tigaie mare pentru pilaf și alte olițe pentru mâncare. Bunica
veni a doua zi.
Când a văzut-o și ea ....nu mai am putere să mai
scriu.... Reînvierea acestor scene mă tulbură și acu foarte tare...
Tot a doua zi a venit și mătușa de la București,
împreună cu bărbatul ei, unchiul Fănică. O luase-ră și pe tanti Lucreția, mama
verilor mei. Nu părea prea afectată. A făcut mai mult teatru.
A ținut-o pe mama în săliță trei zile în sicriu, pe
două mese alăturate.
Tata, cât era lumea la noi, mi-a spus să am grijă de
casă, că se obișnuiește ”a se completa”, cu astfel de ocazii. Așa că tata a dus
tot ce avea mai de valoare în camera lui, a încuiat-o, și mi-a înmânat cheia.
Spunând să am grijă și să nu dau cheia la nimeni. Ceea ce am și făcut. Pândeam
și vedeam că rudele lui deja își făceau drum la camera lui. Una chiar m-a
întrebat:
- Dar de ce e încuiată ușa?
- Așa mi-a zis tata…
În a treia zi am dus-o la biserică. Eu în tot timpul
slujbei din biserică, suspinam și plângeam continuu, acompaniind slujba popii.
Nana și nașa, încercau să mă liniștească. Slujba de rămas bun, a ținut-o în
biserica Trei Ierarh. După aia, am condus-o pe ultimul drum pe str.Coșbuc, spre
cimitir. Pe tot traseul s-au respectat ”tradițiile”: ”podul”, ”aruncatul
banilor, chiar dacă erau mai mulți de 15 bani și 25 bani și mai rar, de câte 1
leu sau 3 lei.
La groapă ne-am luat rămas bun pentru totdeauna...și
eu. Eu începu-i să plâng iar. Tata, le zice nanei și Niculinei, să aibă grijă
de mine. M-au tras afară de lângă groapă. Auzem cum cadea pe sicriu pământul de
pe lopețile groparilor. In final, in locul gropii apăru o mică movilă. După
care am venit toți acasă, la nelipsita pomană, numai între noi. Cât a fost mama
pe masă, nimeni din curte nu a venit să o privegheze. Numai madam Berdan si cu
Radu, noul chiriaș al Lubiței, aveau sa vină în ziua îngropării. Un lucru nu i
s-a îndeplinit mamei. Tata nu ia pus muzică! Că zicea el, că nu are bani. De
abia ia ajuns banii pentru înmormântare și cele de cuviință.
Acum, când trăiam aceste momente, îmi dădeam seama cât
aveam să-i simt lipsa.
Și așa s-a stins mama la nici 52 de ani împliniți. Pe
20 iunie i-ar fi împlinit. Dar nu a mai apucat…
La masă, ca să-l mai înveselească pe tata, Niculina și
Sava, precum și soția lui - Luci, veri de-a tatei, au spus glume pipărate cu
tot felul de texte mai puțin ortodoxe, numai să-l facă pe tata să mai râdă. Dar
după cateva pahare i-a apărut și tatei veselia pe față. Atunci am observat un
fapt. Nașa, Niculina, imi spune ca mama e prezentă cu noi la masă, că se bucură
și ea, că și ea bea și mănâncă cu noi.
- Fugi de aici, protestam eu, neîncrezător.
- Ba da! insistă ea. Uite de probă fă următoarea
experiență:
- Pune într-un păhărel niste rachiu, plin ochi, și ai
să vezi că a doua zi paharul e mai gol.
Am făcut experiența și într-adevăr, continutul a
scăzut cu 5mm. Probabil că se evaporase...
Dar alt fapt mai bizar. În noptea ce a urmat după
îngroparea mamei, am visat că mama era în sicriu, că inviase, si ne striga, că
nu avea aer sufocându-se. M-am trezit speriat. I-am povesti tatei, ce am visat.
- Ei, visuri de noapte.
Nu a vrut să mă creadă, sau poate nu-i surâdea nici
lui ideea, ca să verifice. Oricum ar fi fost, era târziu
pentru mama, chiar dacă ar mai fi trăit...
Poate
coincidență sau nu, peste ani, când avea să moară și tata, cel care s-a
îngrijit de dezgroparea mamei, mi-a povestit că mama avea capul într-o parte căzut,
iar brațele erau pe lângă corp. Deci ...? O fi fost moarte clinică? Doar a stat
pe masă trei zile? Ce e drept nu a avut parte de autopsie. Dacă ar fi deschis-o,
poate numai visam acel vis, sau poate cine știe?...
Au urmat inevitabil și pomenile ”obligatorii”, propuse
de rudele lui. Pomana de 3, 6, 9, 12, 20 și 40 de zile. Dar tata cum nu avea
bani, le-a mai ”sărit” pe unele comasându-le, zicând că merge și așa. Așa ca pe
cele de 3-6și 9 le-a facut una, iar pe cele de 20 și 40 alta. Niic popii nu i-a
prea convenit când a auzit. Bineînțeles că nici rudele nu au acceptat această
variantă, dar până la urmă de nevoie…au fost de acord.
- Fănică, tradiția cere…
Dar tata le-a rupt gura imediat:
- Voi când o să muriți să vă faceți pomeni în fiecare
zi, dacă vă permiteți. Să vă puneți dric de aur, zece popi, și fanfară…Eu nu am
de unde!?!...
Până la urmă au sărit și rudele mamei, zicând ca tata.
Din când în când mai prindeam discuții private,
șoșoteli pe la colțuri ca de genul:
”Uite dragă, se cunoaște că nu a iubit-o! Nici măcar
muzică nu i-a pus”…Sau : ” Cu ce haine a îmbrăcat-o! Ceva mai bun nu a găsit?”
Dar la pomeni nu a fost unul, ca să nu semneze
condica. Atunci toți se înghesuiau, care mai de care să ia mai mult. Probabil
că în viziunea lor, rudele îl credea pe tata mare chiabur. Singurele, Niculina
si Luci, i-au atras atenția tatei la adresa mea, ca tata să aibă grijă de mine.
- Fănică! Să fii tare! Ai grijă de Bebi.
Și atunci tata începu iar să plângă...
În
clasa a IX-a
După moartea mamei, am rămas în continuare cu tata în casa lui Berdan. Tatei i se mărise pensia. Avea acu 975 lei. S-a bucurat tata și nu prea. Zicea că dacă i-o mărea mai mult și trecea de 1000, pierdea bracurile. Aveam să observ că și tata începuse să se schimbe mult. Era mai îngăduitor cu mine. Dar nu mă lăsa nici să sar pârleazul.
Tata a încercat ca să nu-i simt prea tare lipsa mamei.
Nu ne-a ajutat nimeni. Nimeni nu a venit să ne întrebe măcar, dacă avem ce ne
trebuie, dacă avem mâncare, dacă ne descurcăm? Nici rudele tatei, dar nici ale
mamei. Cu spălatul, o rezolvase tata. Asta după ce a încercat să o convingă pe
nana, ca să ne ajute și ea cu spălatul. Doar avea mașină de spălat.
- Nu pot Fănică! De abia mă descurc eu...
Dar tata nu a mai insistat. Când a vorbit tata cu
Radu, chiriașu Lubiței, ia dat ideea ca să ducem rufele la spălătoria -
Nufărul. Pe atunci era și el singur. Nu se insurase încă. Așa că o rezolvasem.
Duceam rufele la curățătorie, la ”Nufărul”. Și nu era prea scump. Radu, mai
târziu, s-a însurat și el cu o fată de la țară. Mai multă grijă aveau ei de noi
decât alte rude. Ca să-i mai treacă tatei supărarea, să-l facă să mai uite,
venea seara pe la noi, jucând câte o ”tablă” cu tata. Acu după moartea mamei,
nana devenise mai distantă cu tata. Nu mai era ea de altădată. Asta când era
trează. Dar acu nici tata nu mai bea. Se schimbase.
Făceam mâncare împreună. La început el făcea și eu mă
uitam la el cum se face. Cum și mama lui
a fost bucătăreasă pe vapor, a mai furat și el cate puțin. Mereu îmi spunea:
- Uită-te cum fac eu și învață, că ai să rămâi întro
zi singur. După care se pornea iar pe plâns, ceea ce făcea să mă molipsească și
pe mine. Și tata avea presimțiri sumbre! Simțeam că se petrece ceva ciudat și
cu el. Rudele lui, îi tot ridica moralul, băgându-mă pe mine la mijloc.
- Fănică fii tare, că trebuie să ai grijă de Bebi!
Asta în rarele vizite și acelea scurte. De multe ori
tata le răspundea:
- Ce ați venit și voi la mine, ca să vedeți dacă mai
trăiesc, zicea tata, începând să plângă.
Bineînțeles că rudele ripostau.
- De ce vorbești așa Fănică!
Cum aveam numai două săptămâni până la terminarea
scolii, că numai la școală nu îmi mai era gândul, au trecut și ele lăsând
neschimbată situația mea școlară. Așa că a trebuit să-mi petrec și vacanța și
toată vara cu picioarele în apă.
După moartea mamei, tata într-o zi mă cheamă să mergem
la tibunal. Nu știam de ce? Acolo află tata că îmi trebuie un tutore. Mă
trimite tata la nana sau tanti Lili, ca să semneze că este de acord ca să-mi
fie tutore. Ele nici nu au vrut să audă. Chiar îmi zic:
- Tu ai nevoie de un bărbat nu de o femeie.
M-am întors acasă și i-am zis tatei de refuzul lor.
Tata s-a supărat.
A doua zi mergem la un fost coleg de servici, domnul
care scria frumos- nea Preda, ce îmi scrisese ”Angajamentul de pionier”. Ce
face tata, că îl convinge. Nici până azi nu am aflat pentru ce era acel
document. Nici tata nu mi-a zis.
Cu toate astea tata mă mai răpea la câte o partidă de
pescuit. Mai luam și o carte ca să mai citesc. Învelisem cartea de Engleza, cu
o copertă de povești cu pirați și citeam acolo la malul lacului. Mă gândeam
dacă vine cineva și mă vede ce citesc, ce o să spună? Așa că mizam ca nu prea
știa lumea pe atunci prea multă engleză.
Din când în când îmi mai aruncam privirea și la plută.
Că la urmă mi-am făcut și un sistem de avertizare. Ca să nu mă mai uit așa de
des la plută. Am legat naylonul de la băț, de o creangă înfiptă în nisip lângă
mal. La capătul crenguței legasem un clopoțel miniatură. Așa că atunci când
vreun pește mai chior sau mai flămând venea la masă, acesta să mă avertizeze.
Numai că peștii nu prea se înghesuiau la mine. Cred ca
nu le plăcea de mine sau de clopoțel. Așa că atunci când a venit toamna am
trecut cu brio de cele două piedici.
Noi singuri ne-am gospodărit împreună. Noi singuri
ne-am trăit veselia și amarul. Și nu a venit nimeni din rude să ne întrebe, cum
vă descurcați? Nu!
Rareori mai venea nana, să vadă cum ne descurcăm, dar
nici ea nu se implica prea mult. Ea era acum cu sfaturile. Tot erau bune și
ălea! Așa am învățat să fac mâncare și multe altele. Cu ce știa el, cu ce am
mai învățat eu din carte și de la mama, ne-am descurcat. Cred că de aceea mă
punea mama să o ajut la efectuarea mâncării. Mă punea să curăț zarzavat să spăl
vasele, oalele și cratițele, sau să dau prin mașină carnea.
Tata își mai lăsase darul băutului, dar în schimb fuma
mult. Câte trei patru pachete pe zi. Mai fuma și toată noaptea. La câte boli
avea și el, numai fumat îi mai trebuia. Avea și handicapul lui. Era și bolnav
de ulcer. Și nici cu inima nu stătea prea bine. Îl cred! Ca să nu ne mai chinuim
cu lampa cu gaz, nana ne-a dat o idee.
Ea luase prin intermediul ”pensionarilor” butelie.
Costa 325 de lei pe atunci. Cum nana își luase și aragaz cu trei ochiuri cu
cuptor, gătea la el. La început i-a fost și ei frică. Când aprindea aragazul
fugea repede pană–n gard. Dar s-a obișnuit cu timpul.
Se duce și tata la CARP- pensionari, și cumpără și el
o butelie de aragaz. Mai cumpără și un reșou de aragaz cu trei ochiuri. Pe
ăsta, dădu-se 425 lei. Ce mai, ne făcusem gospodari. Că și spunea nana:
- E foarte bine. Și așa vouă nu vă trebuie și cuptor.
E suficient pentru voi doi.
Între timp s-a obișnuit și tata. Începuse și lui să-i
placă noua achiziție. Era și curat și scăpasem de afumătura de lampă. Așa că
ne-am amenajat o mini bucătărie spre capătul sălii. Iar în față am pus o
draperie, ca să nu se vadă de la intrare, când ar fi venit cineva la noi.
Ca să nu pierd ”trenul” cum se spune, și la sfatul
nanei și a mătușii, m-am înscris în clasa a IX-a, la școala generală nr. 28. Pe
atunci se făceau și 10 clase, dar numai cine voia. Nu erau obligatorii.
Văzând tata, că nu reușesc să mă angajez nicăieri,
ceea ce i-ar fi plăcut, acesta face într-o zi consiliu cu toți din curte și cu
nana, precum si mătușa Lilil, privind situația viitorului meu. Ce să facă cu
mine? Bineînțeles că toți au optat pentru continuarea studiilor. Și cum ceea
mai apropiată școală de mine, era cea din Mazepa, m-am înscris acolo.
Acolo aveam să întâlnesc pe al doilea prieten al meu,
pe Eugen. De la Țuțu, nu am avut decât necazuri. Și el s-a înscris la aceeși
școală și culmea a nimerit tot în clasă cu mine. Dar aici nu mai era deloc
serios. Nu îi mai ardea de învățat. Dacă a trecut cu bine de clasa a VIII-a e,
că și-a pus obrazul și banii mă-sa. Iar acu?... Încerca să mă corupă și pe
mine, făcându-mă să lipsesc de la ore.
Dacă am văzut că avea și note proaste și multe
absențe, am dat ”divorț” de el definitiv. A mai stat până la sfârșitul
trimestrului doi. După care a plecat singur. A încercat să se angajeze la vreo
întreprindere. Și pe mine mă bătuse acest gând, dar nu au vrut să mă primească
nicăieri. Că nu aveam 18 ani. Abia făcusem 15. Mă gândeam că ar fi prins bine
niște fonduri în plus. Țuțu a avut mai mult noroc. S-a angajat la poștă
împreună cu Petrea și alți vechi colegi.
Când am intrat în clasă, în prima zi de școală, m-am
așezat în bancă cu un băiat. Era înalt, chiar foarte înalt și purta ochelari.
Acesta era Eugen. La început nu mi s-a părut a fi prea vorbăreț, dar nici eu nu
îndrăzneam să încep o conversație. După câteva zile ne-am împrietenit și chiar
mă făcea să râd de glumele și desenele lui hazlii. Îi plăcea să deseneze,
diferite episoade de la o poveste de a mea văzută întro revistă. Pe atunci era
revista ”cutezătorii”. Și era acolo o bandă desenată de-a lui Radu Marian. Era
o poveste fantastică cu niște roboți. Unul era Liță. El era cel mai poznaș. Îl
punea, stăpânu-su -Tiristor, să-i rezolve problemele de școală.
”Hai concentrează-te Liță, și rezolvă-mi problema! Ce
vrei să-ți cadă rezultatul din cer?” Și atunci căzu o rachetă cosmică....izbindu-se
de pământ...”.
Iar acu, Eugen desena episoade după cele povestite de
mine. El nu cunoștea povestea.
Câteodată amintindu-mi de boacănele lui din pauză, mă
apuca veselia în timpul orelor, atrăgându-mi reproșuri de la dirigintă –
profesoara de romană - Botezatu. Eugen avea și el o miopie severă de mic copil.
Era și el o fire retrasă, poate chiar prostească de retrasă si neînțeleasă,
fiind ținta bășcăliilor copiilor din clasele primare, de aici și de mai târziu.
Nu era prea comunicativ cu ei. Mă mir, cu mine a fost altfel. În persoana mea,
a găsit acea desprindere de el însuși. A găsit jumătatea. Și azi așa mâine așa,
ne împărtășeam ideile și suferințele.
Așa a aflat și
de situația mea, fiind fără mamă. Când ieșeam de la ore în drumul meu spre
casă, mai ne abăteam la câte o bragă. Era un chioșc de dulciuri pe Brăilei, în
zona ”Gradea”. Când nu era bragă luam câte un țap de lapte bătut. Făceam cinste
pe rând. El o zi, eu o zi. Câteodată mai îmi sărea și mie rândul, că nu mai
aveam bani. Și atunci punea el. După care ne îndreptam către casă. Cum drumul
lui era același cu al meu, mergeam un timp împreună. La o intersecție aproape
de casa lui mai stăteam două ore de vorbă. Făceam și noi, ca cele două
pușcăriașe care au mai stat 10 ore în fața pușcăriei ne terminând de vorbit.
Bancul ăsta ni l-a zis zis prima dată și diriginta
nostră, când ne-a văzut că începuse ora și noi nu mai terminam de comentat.
Doamna s-a oprit și a făcut o paranteză, povestindu-ne aceasta întâmplare.
- Așa și voi acu, tot mai aveți de vorbit. Nu v-a
ajuns toată recreația?
Câteodată se supăra și se mai uita urât la noi. Noi
atunci înghețam, după care fiecare își vedea de treaba lui. În rest era de
treabă diriginta. Nu am avut necazuri cu ea nici unul.
Întro zi merg cu el până în poartă la el. Stătea pe
Columb. Eu de acolo trebuia să urc la deal tot Caragiale, pană intram în
Cazărmii. Acolo eram ca și ajuns acasă. În două minute eram în casă. Tata mă
aștepta cu mâncarea. Nu manca până nu veneam eu. Câteodată am observat că făcea
asta ca să–mi facă mie pe plac, că nu prea se atingea de mâncare. Într-una din
zile, mă vede mama lui Eugen, stând de vorbă la poarta cu el. Și atunci mă
invită în casă. Mama lui Eugen îi zice:
- Așa îți ți tu prietenii la poartă? De ce nu-i înviți
în casă?
- Ei, i-am zis, dar nu a vrut, spune Eugen.
Nici eu nu am zis nimic. Probabil că Eugen îi puse la curent
pe părinții lui, în legatură cu situația mea. Au încercat să mă atragă de
partea lor, spunând că pot fi ca și copilul lor.
-Tot nu are Genu un frate, tu ai fi cel mai potrivit.
Așa îl dezmierda ai lui pe Eugen. Eu cu gândul la tata, am refuzat, spunând că
tata e bolnav și sunt singur, că nici el nu ar fi acceptat. Ceea ce s-a și
întâmplat. Tata nu vedea cu ochi prea buni această nouă prietenie a mea. Dar
nici nu a fost de la început împotrivă. Nu prea îi plăcea că întârziam.
Tatăl lui Eugen era șef la P.S.I. la C.S.G. pe vremea
aia. Era un tip sever. Eu nu aveam să-i cunosc, decât mai târziu, adevărata lui
față. Era neîndurător cu colectivul de la PSI. Când am intrat pentru prima data
la el în casă, tatăl lui Eugen, nu era acasă. După ce a venit m-a văzut și s-a
atașat și el de mine.
A încercat să mă ajute în multe treburi. Spunea că
atunci când vin de la școală să vin și la ei la masă. Asta în schimb iar nu-i
plăcea tatei, că nu mai mâncam cu el, fiind sătul. Vedea și el acum că mă
prefăceam.
I-am spus că nu
îmi este foame, pentru că am mâncat la Eugen. Că ei au insistat. Ei, cred că
simțise și tata ceva că nu mă mai lăsa să vin la Eugen. Spunea că mă îndepărtez
de el. Că el se chinuia să-mi facă mâncare, ca să nu simt lipsa mamei, iar eu
mâncam prin sat... Că numai pe mine mă are, iar eu vreau să-l las singur. Și
începea iar să plângă, stricându-mi și mie ziua. Asta i-am spus și mamei lui
Eugen - Rodica, Iar dânsa a spus că atunci nu se mai bagă.
- Noi am fi dorit să fi ca și copilul nostru, dar dacă
ai rude, noi nu ne mai băgăm...Tu poți să vii la noi în continuare oricând, ești
bine primit, dar trebuie să ai grijă și de tatăl tău. Mai ales, cum spui ca e
și bolnav...
Și uite așa mai târâs, mai grăbiș, treceau zilele.
Aici la școală nu prea am avut aventuri. De cât câteva cazuri nesemnificative.
Mirarea mea a fost mare atunci când a început școala. M-am trezit cu două fete
care fusese cu mine, încă din clasa întâi, de la școala nr.7. Țuțuianu și
Murgoci. Numai ele mă cunoșteau, restul colegilor erau noi pentru mine.
Erau și acolo câteva exemplare de fete, frumoase.
Surorile Felea, Violeta, Hamza, Rodica șefa clasei, și o zăpăcită care o
apuca... Crintea. Începea să țipe dacă venea vreun băiat spre ea. În schimb
avea pe unu care se înțelegea foarte bine cu el.
Mai aveam și băieți ca: Anghel, Nedelea, Eugen,
Ghinea, Corbin etc. Mă împrietenisem și cu Corbin. Aveam să merg și la el acasă
să-l ajut să-și facă un aparat de radio simplu.
Întro zi mai mult în glumă se apucase Anghel, să se
joace cu mine. El fiind la un club de judo, încercă să-și etaleze talentele pe
mine. Au sărit în ajutorul meu cele două fete, Murgoci si Țuțuianu, care
cunoșteau situația mea și l-au potolit. I-au povestit și lui despre fractura
mea de tibie de anul trecut. Nu vroiau nici ele să-mi mai rup iar ceva.
La atelier aveam un maistru instructor, care ne punea
să facem broaște pentru sertar de birou. Nu prea au ieșit cum voia el.
Schimbasem verturile și firește și cheia. Că mi-a și zis:
- Măi, tu vrei să prostești - miliția!
Dar mi-a pus un 9, până la urmă.
În altă zi doi băieți din clasa a X-a – că la atelier
eram comuni- au dat foc la niște hârtii în atelier. A ieșit bai mare. S-a lăsat
cu interogatorii. Maistru știa că eu sunt băiat de treabă și voia acum să-i
înfund pe cei doi. Mie în general nu mi-a plăcut minciuna și violența. Nu
puteam să mint pentru altul. Așa că am făcut ce am crezut de cuviință.
Tot maistru, într-o zi de toamnă ne pusese să sădim
pomi, în curtea școlii. Toamna! Chiar câțiva au spus că toamna nu se răsădesc
pomi, fapt constatat și de la tata, care a râs de inițiativa profesorului. Nu știu
dacă acei pomi au mai apucat primăvara, important e, că nouă ne ieșise
”acțiunea de uteciști”. Da, că uitai să spun, că ne scosese din pionierat și ne
avansase uteciști. La astea se mai adăuga și ”munca voluntară” în curtea
școlii.
Făceam ”lună” curtea școlii. A trecut repede, poate
chiar foarte repede anul școlar. Aveam de gând să continui și clasa a X-a. Îmi
părea nespus de rău că mă despart de colegi și mai ales de colege. Și mai ales
de una... anume...nu spun cine... că e beker...
Într-o zi când ne pregăteam să plecăm acasă Felea mică
- Georgeta, se postă la ușă și ridicând piciorul destul de sus pe toc, ne blocă
ieșirea în hol. Dădea drumul numai la cine voia ea. Când mă apropii și eu cu
Eugen de ușă, Felea spune:
- Ție nu-ți dau drumul, dar lui Grigoriu da, că e
băiat frumos...
- Da? face Eugen zâmbind, Interesant!
Până la urmă, i-a dat și lui voie.
2.
După moartea mamei, atât madam Berdan cât si Lina,
fata ei - Lubița, si chiar Lorica nepoata ei, au devenit mai comunicative cu
noi și mai ales cu mine. Mai târziu aveam să comunic și cu un alt băiat al ei,
colonelul de pompieri - Genica, dar și cu Bahrim, ginerele madamei Berdan.
Acum seara stăteam ori eu, ori și cu tata, la povești
cu madam Berdan. Îi plăcea să depene și ea amintiri de când era și ea
domnișoară. Că frecventa balurile și câte și mai câte. Când m-am înscris la
școala 28, madam Berdan îi spune tatei:
- Știi tu de ce Bebi al tău s-a dus la școla asta?
- De ce? întreabă tata.
- Păi acolo sunt fetele cu chiloți negri și scurți, la
ora de sport.
- Ei asta-i! zic eu rușinat. Eu numai asta nu am
observat?
- Hai lasă nu-ți fie rușine obrazului, zice râzând
madam Berdan.
Tata zâmbea și el larg.
- Lasă că știu eu! zice ea în continuare. Ce nu am
avut și eu un băiat care a învățat acolo?
- Odată m-am dus la el la școală fără să știe el. Când
văd mai multe fete care făceau ora de sport. Și atunci am văzut ce costumație
aveau ele.
Da aici madam Berdan avea perfectă dreptate. Așa era
la ora de sport fetele purtau chiloți din satin negru, cu elastic pe picior.
Dar și noi băieții șorturi tot din satin negru, ca fotbaliștii. Așa în opinia
mea, erau mai atrăgătoare. Dar nici ele nu se sfiau să arate asta, lăsîndu-se
expres studiate.
Mie îmi plăceau
mai mult de Huzum, Felea mică și Violeta. Dar de Violeta, avea deja un prieten,
pe Nedelea.
Întro după amiază, eu și Eugen, ne pregăteam să plecăm
acasă. Eugen avusese o altercație prostească cu un alt coleg. Cum nici lui nu-i
tăcea gura, aceștia s-au luat de el. Au sărit la el la bătaie, trântindu-l jos,
căzându-i și ochelarii. El fără ochelari era ca mort. Nu mai vedea nimic. Avea
miopie mare -9. Eu nu am putut să mă bag, că nu mă lăsau ceilalți. Am ieșit
afară din curtea școlii. Am, așteptat să apară, dar văzând că nu mai vine, am
plecat. Când a doua zi am trecut pe la Eugen acasă, m-a luat ta-su:
- Păi bine măi Marine, măi! Așa prieten ești tu cu
Genu? că îl lași să mănânce bătaie, mâncate-ar tata de băiat frumos!
Am spus că nu am putut să intervin, de răul
celorlalți. Oricum aceasta nu-mi făcea mare plăcere. Și nu cred că aș fi avut
curaj ca să intervin pentru al ajuta cu ceva. Mie în general nu mi-a plăcut
violența. Și am căutat cât posibil să fug de ea. De multe ori am lăsat de la
mine.
Madam Berdan, într-adevăr mai avea un băiat - pe Țuca.
Întro zi povestea ea că: ”înainte atât băieții cât și fetele nu purtau chiloți
ca acum. Ci aveau numai câte o cămășuță de noapte lungă. Într-o zi Țuca al meu
se juca în curte. Aveam în curte mai multe rațe. Și cum se juca el acolo
înconjurat de rațe, la un moment dat i se ridica cămășuța mai mult. Iar o rață
văzându-i jucărica, se repede la ea mușcându-l de ea. Ce a pățit bietul Țuca al
meu, dar ce am pățit eu? Fugi degrabă pe la spital cu el. De abia l-am putut
salva. Dar de atunci Țuca al meu a rămas fără moștenitori.
Se schimbase tare madam Berdan acu după moartea mamei.
Era mai comunicativă. Mai vorbăreață. Poate și pentru faptul că mama nu mai
era…? Acu se înțelegea bine și cu tata și cu mine. Abia acum aveam să-mi dau
seama care fusese de fapt cauza: - mama!
Și tot așa în fiecare seară tot mai avea de povestit
de copii ei, sau de ea, din anii tinereții.
Pentru că avea diabet făcea dese crize și se ruga de
mine să mă duc la moașa Chebac, s-o chem ca să-i ia sânge. Odată a bătut în
perete la noi, la două noaptea și iar am alergat pentru ea. Nu știu ce o mai fi
pățit după moartea tatei și plecarea mea. Presupun că tot din urma unei crize
de tensiune a murit. Cum ea rămăsese singură...
De multe ori după moartea mamei, mai mergeam și pe la
tanti Sica. Mai mult să o mai văd și pe Marieta.
Când ajung la tanti Sica, mă laud și eu.
- Uite tanti Sica ce am făcut eu?
- Ce ai făcut ? mă întreabă ea curioasă.
- E un dispozitiv de verificat continuități și filamentele
tuburilor electronice, zic eu mândru.
- Păi am și eu niște lămpi de la Tv, pe care mi le-a
schimbat unu...Ți le aduc ?
- Da, zic eu cu convingere, mai mult ca să mă dau
mare.
Văd că apare cu șase lămpi. Mă uit la ele și văd că
trei erau la fel, două de alt tip și mai mici, iar alta mare, – PL500,
viitoarea mea adorație de mai târziu.
I-au câte o lampă și le alimentez prin firul meu, unde
știam eu că e filamentul. La unele era la piciorușul 4-5 la altele era la 3-4,
în funcție de modelul ei. La toate lămpile becul meu se aprinse.
- Tanti Sica! strig eu sigur pe mine, toate lămpile
sunt bune!
- Cum sunt bune? Lua-lar dracu de șarlatan și am dat
atâția bani pe ele. Lasă că dau eu cu crucea peste el! Auzi la el escrocul...
- Da ce a zis despre ele? întreb eu, simțind că începe
să-mi fugă pământul de sub picioare. Ei, zic eu într-o doară, bătând în
retragere, poate mai avea și alte funcții, pe care eu cu acest aparat nu le pot
pune în evidență, zic eu declarat învins. Probabil că nu le-a schimbat
degeaba...
- Păi da a zic că nu sunt bune...
- Poate are dreptate, zic eu mai puțin convins.
Nu știam pe atunci încă multe lucruri despre funcțiile
lămpilor și asta că nea Popa nu mi le împărtășise pe toate, sau poate considera
el, că nu venise vremea... Cine știe?
Aveam să aflu mai mult din cărți, despre rolul lor.
Numai că atunci când începusem să le învăț și eu, au început să dispară una
câte una. Locul lor fiind luat de tranzistoare, alte minuni ale tehnicii
moderne din acea vreme. Și nici acestea nu aveau să dureze prea mult.
Au apărut noua serie a circuitelor integrate. Și așa
aveam să le cunosc încet, încet pe toate. Deja și nea Popa începuse să se axeze
pe reparatul ”tranzistoarelor”, cum erau numite pe atunci radiourile cu
tranzistoare. Erau în vogă pe atunci! Erau robuste, ușoare și mergeau și la
baterii, făcându-le portabile. Le puteai lua oriunde cu tine. La pădure, la
pește, la iarbă verde...
Dacă ar fi să fac o comparație din vremea de atunci și
cea actuală, mă sperii văzând cât de mult a evolut știința. De la străbunicul
tub electronic, acea lampă de sticlă, la tranzistor, apoi la integrat, iar acu
la procesor, și mini procesor, și asta nu era tot...
Și câte or mai apare peste zeci și sute de ani de acu
înainte...Acu cel mai nou, ar fi radiourile cu stick cu memorie, ce înlocuiește
partea mecanică a unui casetofon. Ai scăpat de o mulțime de neajunsuri: bandă
încurcată, curea ruptă, slăbită sau sărită, murdărirea capului, defectul
motorașului, etc...Așa acu pui stickul de 2, 4, 8, 16 sau 32G, cât te lasă inima
și banii, și de dimineață până noaptea îți tot cântă neîncetat. Ba mai mult
poți stoca și multe filme, videoclipuri...precum și alte date. Acele DVD tot cu
stick. Ca să nu mai zic de înlocuirea hardurilor de la calculatoare cu piese în
mișcare, cu altele statice - cu SSD-uri. Ce e drept au încă capacitate mică și
pe deasupra sunt încă scumpe. Dar nu-i bai! Și cu mulți ani în urmă aveam hard
la calc. de 200M și mi se părea mare pe vremea aia.. Iar acu de1, 2,..4, 5,
..tera....Oare până unde o să mai ajungă?
Dar asta nu îi era deloc pe plac tatei, care pe lângă
că nu avea bani, se mai văita de la un timp și de sănătate. Băutura de tânăr,
începuse să-și arate colții. Avea dureri de stomac.
Când și-a luat inima în dinți și s-a dus la doctor,
era deja prea târziu - avea deja ulcer în fază gravă... Nu știu în ce fază era.
Dar mi-a dat de înțeles un doctor care la vizitat acasă, că treaba nu era prea
bună pentru el. Dar a îndurat încă trei ani. Dar nu a avut bucuria de a mă
vedea terminat.
Asta nu m-a împiedicat ca să-mi continuu cercetările
mele și în alte domenii, nu numai radio. Am debutat chiar și cu construirea
unei stații de amplificare, și a unui emițător – receptor de mică putere, în
banda de 2m, care a mers, chiar dacă nu avea stabilitate bună de frecvență. Se
”pierdea” mereu.
Dar ce conta! Ideea era baza. L-am folosit pentru a
regla antena cu un alt băiat al unui vecin- Marcel. Eu eram pe casă, în timp ce
el striga de la geam: ”las-o așa Marinică, se vede minunat ”!
Fac și eu ca în caricatura aia veche din revista
”Urzica” din acele vremuri.
Un om se urcase pe bloc, ca să dirijeze antena. La un
moment dat el rămâne spânzurat de ea, deasupra blocului în gol. Săracul dădea
din mâini și din picioare, în timp ce nevasta striga de la geam, de pe undeva de
la etajul 4: ”Ține-o așa Costică, se vede minunat”!
Intrarea la liceul CFR
După ce am terminat și clasa a IX-a, tata iar a făcut
ședință cu toată curtea, în privința viitorului meu. Mă trimise pe mine după
țigări chipurile, în timp ce el cerea părerile
celor din curte. Și cum afară se strânsese toți chiriașii și
proprietarii. Dezbaterile erau furtunoase.
Eu când ajung aproape de poartă, dezbaterile erau în
toi. Mă dau lângă gard, în așa fel ca să nu fiu văzut de cei din curte și
ascult. Unii spuneau să continuu școala, adică să o fac și pe a X-a, că poate
mi-ar prinde bine, alții că ar fi mai bine pentru tata dacă m-aș angaja
undeva... Până la urmă îmi calc pe inimă și intru pe poartă.
La vederea mea toate discuțiile se stinse, de parcă
nici nu fuseseră. Madam Berdan stătea mai departe bosumflată cu capul într-o
parte pe banca ei, ceilalți își făcură drum prin casă, numai tata stătea
impasibil pe scăunelul lui mic pe balcon, citind ziarul. Sau așa părea că o
face. Și cum rezultatul discuțiilor nu îl prea mulțumise pe tata, a mers cu
mine a doua zi la nana, implicit și la mătușa și bunica.
Oricum ele au fost pentru continuarea studiilor, mai
ales nana. Asta l-a făcut și pe tata să accepte de voie sau de nevoie. Nu prea
îi convenea tatei ca să mă mai țină încă 5 ani la liceu. Pe de o parte că
veniturile lui erau insuficiente pentru noi.
Pe când eram încă la școala 28, luă ființă Liceul
Radio-TV. Fusese nr-6. Bucuria mea. Îmi zicea că la acest liceu aveam să
completez și mai mult cunoștințele.
Dar rudele mele cât și tata m-au dezamăgit. Ei spuneau
că e greu pentru mine ca să intru acolo. Că acolo intră numai copii buni.
Următorul an, pe când eu terminam clasa a IX-a, liceul
s-a transformat în liceu CFR, bucuria nanei. Soțul ei cum fusese impiegat de
mișcare la CFR, mă și vedea în viziunea ei, deja CFR-ist. Așa că și eu și
Eugen, la sfatul mamei lui, ne-am înscris la acest liceu.
Numai că eu trebuia să mă mai și pregătesc și la
fizică și la matematică. Dacă la fizica stăteam mai bine, în schimb cu
matematica...cam o scârțiam. Totuși geometria mi-a plăcut, mai ales cea în
spațiu, așa că rămăsese algebra și trigonometria s-o mai studiez.
În curte la madam Berdan, unde stăteam noi, mai
veniseră și alți chiriași. Apăruseră și ei între timp. Aceștia stăteau în casa
Lubiței, fața lui madam Berdan. Unu din ei fiind și nea Radu, care era maistru
electrician. Aceasta se însurase intre timp cu o fata de la țară - Georgeta. Ea
era din Cavadinești. Georgeta avea un frate care intrase la facultate și era în
anul II.
Ce s-a gândit tata? Noi eram în relații bune cu ei.
Hai să mă pregătească fratele ei la matematică.
Zis și făcut. Am băgat la matematică atunci în mine
cât nu băgasem în patru ani. Asta m-a ajutat foarte mult. El îmi dădea
exerciții să le rezolv, pe care apoi mi le controla. Îmi dădea sfaturi unde
greșeam. Și a venit și ziua examenului. Mă duc împreună cu Eugen.
Nana mea se puse să facă rugăciuni și mătănii. Dar și
cu ajutorul unei sticle pe care o analizase între timp. Chiar mi-a spus că se
rugase la Dumnezeu pentru mine. Nu știu cât efect a avut rugile ei, dar mie mi
s-a părut ușor examenul. După proba scrisă, a urmat proba orală. La fizică am
luat 9,5. Culmea că cel din comisie era să fie viitorul profesor de fizică a
nostru de mai târziu - Brătianu. Țin minte, că era o problemă, în care mi se
cerea să aflu cantitatea de căldură degajată, de un volum de lemne, ce ardeau
într-o sobă. Soba era într-o cameră cu dimensiunile x, y, z și află răspunsul.
Am fluierat-o.
La matematica a fost bine până la un moment dat. Eu
voiam să rezolv altfel problema, prin alt mod. Prin trigonometrie. Dar dânsul
m-a întrebat:
- Cu cine ai făcut matematica la generală?
- Cu tovarășa profesoară Simionov!
Când a auzit de Simionov, zice:
- Păi și tovarășa Simionov nu te-a învățat despre
relațiile dintre rază, latură și apotemă într-un cerc? Scrie formula!
Era vorba de un triunghi înscris într-un cerc având
apotema. Trebuia să aflu raza și latura. Am continuat și mi-a zis la urma:
- Îți dădeam 10, dar așa îți dau 8,5.
Și mi-a ieșit media generală 7.
Și așa mă făcui licean. Bineînțeles că la aflarea
rezultatului, toți în frunte cu bunica m-au felicitat. Nana mea și tata erau
foarte mândri că reușisem să intru. Nu mai puteau de bucurie. Tata avea numai 8
clase. Și pe acelea în două reprise. Nana, s-a bucurat că i se împlinea visul.
Mă si vedea impiegat. Ei, dar până atunci, mai aveam de mâncat cinci ani pâine.
Ca era liceu industrial.
Dacă pe ”D-l Goe” mamițica și mam”mare, l-a luat la
București, ca să nu mai rămână repetent, ei, pe mine m-a luat nana la București
pentru că reușisem să intru la liceu.
Tata când a auzit că nana vrea să mă ia cu ea la
București, s-a plâns că nu are bani de tren. Dar nana avea permis de clasa I,
după bărbatul ei nea Grigore, sau Griguță cum îl alintase ea. Fusese doar și el
impiegat la CFR.
- Lasă Fănică, că fac eu cinste, l-a liniștit ea.
Merită și Bebi măcar atâta lucru.
Așa că plecăm să văd și eu Bucureștiul pentru prima
oară în ”73. Nana având permis clasa I-a, numai eu plăteam biletul. Tot la
clasa a I-a, la fel cu ea. Un bilet normal până la București era pe vremea aia
cam 85 de lei. După trei ore, ajungem și noi în sfârșit la București. Că era
doar accelerat. Când am plecat am plecat cu acceleratul, dar ne-am întors cu
Rapidul. Bucureștiul m-a impresionat, pe atunci, tare mult. Era alt oraș.
Tanti Lița era sora mamei și implicit și a nanei. Ea
avea o fată. Pe Mioara. Fata asta avea să fie în poveștile nanei de mai târziu,
personajul principal de telenovelă. Mioara avea și ea la rând-ui un băiat Călin
și o fată - Iuliana. Eram teoretic veri,
adică mai mult nepoți de veri. Mamele lor erau verișoare. Am mai fost de câteva
ori mai târziu și la ei la București. Mai mă lua și nana în călătoriile ei pe
ici pe colo. Bineînțeles cu aprobarea tatei.
Centrul, cam semăna cu al nostru. În schimb avea mai
multe obiective turistice. Știu că luasem aparatul de fotografiat al tatei. Un
”Agfa” nemțesc. Am făcut câteva poze cu el. Cum ar fi: ”Statuia Aviatorilor”,
”Continentalul”, ”Arcul de triumf”, ”Casa Scânteii”, ”Cișmigiul”, ”Herăstrăul”
și multe altele.
De la gară și până la tanti Lița, făceam pe vremea aia
cu mașina, cam trei sferturi de oră. Mâncai o pâine! Nu era pe atunci metrou.
Sau poate abia se construia? Locuia în cartierul Titan. Când ajungem noi și ne
văd la ușa lor, nea Fănică zice:
- Ooo! Uite cine a venit la noi!
- Cine? întreabă mătușa din bucătărie.
- Ei, Maria! Și a venit și cu Bebi!
- Maria și Bebi? întreabă ea crezând că nu auzise
bine.
Când apare și mătușa în prag. După uitătură nu mi se
păruse că era prea încântată și de apariția mea, fapt constatat de mine mai
târziu.
- Da intrați! Ce stați la ușă? Se face ea dintr-o dată
foarte amabilă. Ai venit așa pe nepusă masă! Nu ai anunțat și tu că vii! Dacă
nu eram acasă? Măcar un telefon...
- Ei dacă nu erai, nu erai! Dormeam pe preș la tine
până veneai! zice nana, râzând într-un gest teatral, cum îi plăcea ei să se
afișeze de obicei. Și asta fără să analizeze conținutul vreunui pahar.
Intrăm noi. Eu, mai cu timiditate.
- Hai intră Bebi! Bine ai venit la noi! zice și
unchiul.
După ce ne vede intrați, unchiul atacă:
- Stați jos! Cu ce să vă servesc?
Dar nana nu așteptă să-i zică unchiul de două ori și
se puse jos, direct pe covor.
- Da ce faci Maria?
- Păi nu ai zis tu să stăm jos? zise ea râzând cu gura
până la urechi, păstrând aceeași notă teatrală.
- Am zis să luați loc, și tu acuma ...Uite, stați pe
pat. Așa e mai bine?
- Da așa e mai bine confirmă nana tot veselă.
- Așa da! Hai spuneți cu ce să vă servim, repetă
unchiul.
- Ei stai și tu oleacă. Abia am venit! Stai să mă
odihnesc o țâră.
Dar unchiul se pare că nu luase în seamă observația
nanei, că continuă:
- Am niște vin de săptămâna trecută la frigider. Am și
sifon...
- Păi bine măi cumnate- (alterna cu Fănică de cele mai
multe ori). Vin, adică venim și noi odată la zece ani la voi, adică la tine, și
ne dai vin de o lună...și șpriț pe deasupra...
- Da ce vrei madam, ”se supără” unchiul. Nu am vermut
că îți dădeam. Dacă măcar telefonai, mă repezeam la ”Big” și îți luam vin
proaspăt...
- S-o crezi tu! Nu am nevoie de vinul tău. Bebii, dă
sacoșa aia încoace! îmi zice nana, luându-mi sacoșa, pe care o păzise cu
sfințenie tot drumul. Nu aveam habar ce era în ea. Desface sacoșa în care era
împachetată o sticlă. Era o sticlă de ”Cotnari”. Când o vede unchiul exclamă:
- Ooo! ia uite Lița ...ca să vezi, tace și nu zice
nimic... Uită-te la ea!
- Ce e? zice și mătușa Lița, intrând cu o tavă pe care
odihneau trei cești cu cafea aburinde.
- A da, păi ea...trăiește pe picior mare...
- Da ce, nu-mi pot și eu permite măcar odată în an?
- Odată în an și în fiecare zi, completează unchiul.
- Și ce? Am băut banii tăi? zice nana pusă pe scandal.
Trecerile de la veselie reală, la cea falsă, sau supărare impusă sau falsă, o
făcea ca un veritabil actor. Mulți alți actori ar fi invidiat-o.
- Nu Maria! Cine spune că ai băut banii mei? Fiecare
bea ce-i convine și ce poate? Dar lui Bebi nu i-ai făcut cafea, observă într-un
târziu unchiul, care luat cu vorba nu observase diferența.
- Da bea și el? aud din bucătărie remarca mătușii. Eu
credeam că nu bea. Să nu-i facă rău!
- Vai ce grijulie ești tu, de Bebi! Uite Maria zice
unchiul mai departe, ca să nu spui că nu țin la tine, uite ce am pregătit
pentru tine.
Zicând acestea se îndreaptă către un mic mini-bar și
scoate de acolo o sticlă de coniac de ăl bun 5 stele, împreună cu patru
păhărele.
- Ooo! face nana. Cine trăiește acu pe picior mare?
zice ea râzând.
Avea chef de vorbă nana și nici măcar nu se apucară de
băut. Ce o să fie mai târziu?...
După ce toarnă în pahare, fapt observat și de mătușă,
care zice:
- Mie nu-mi pune coniac că nu beau. Îmi face rău la
inimă. Crește tensiunea, face ea.
- Eu știam dragă Lița, că coniacul scade tensiunea!
Dar lasă nu e nici o problemă. Ne sacrificăm noi și pentru tine. Tu Bebi bei?
Hai oleacă măcar zice unchiul, fără să mai aștepte confirmarea mea.
- Dăi că merită, atacă nana. Doar acu e liceean! A
reușit la CFR.
- O, da? Bravo Bebi, mă felicită unchiul. Și cum a
fost? A fost greu?
- Nu! A fost ușor, zic eu vrând să scurtez convorbirea
cât mai mult. Simțeam că nu prea era foarte încântat unchiul.
- Ei cu atât mai mult îți umplu paharul, că meriți,
zice unchiul. Ai Lucreției, au dat amândoi, dar nu a reușit nici unul.
Nana jubila. Știa și ea, dar îi plăcea să se laude cu
mine, în defavoarea lor. Ceea ce avea să stârnească, diverse invidii, din
partea verilor. Fănel leșinase la examen.
După ce ne umplu paharele, unchiul împreună cu noi
apucăm păhăruțele, iar după ce dăm noroc cu toții, le dădu peste cap, mai puțin
eu. Nu mai băusem așa ceva până atunci. Și simțeam că îmi arde gâtlejul. Apoi
l-am stins cu sifon.
Și ca să meargă vinul mai bine, mătușa nu s-a lăsat
până nu a venit și cu câteva aperitive, nu înainte de a ne întreba:
- Vă e foame? Mâncați ceva înainte? Noi am mâncat
deja. Ei, atunci vă aduc o mică gustare.
- Ce mai întrebi oamenii dacă le e foame? Adu și pune
aici. Doar vin de pe drum. Nu-i așa Bebi? mă întreabă unchiul, clipind cu
subînțeles.
După cele câteva aperitive, ce le-am stropit cu puțin
șpriț, mă las în fotoliu și mă uit la TV, care tocmai îl deschise unchiul. Era
un Temp -7. Era diferit de cel al nanei, ca model. Al nanei, era Temp-6. Iar a
mătușii avea butoanele amplasate sus.
În tot acest
timp ei ziceau de una de alta, iar din când în când mai și udau gâtlejul. În
curând nanei i se aprinse și mai tare pofta de vorbă. După ce termină sticla
nana, zice:
Hai la Mioara! Că nu știu cum ajung la ea. Mi așa de
dor de ea. Nu am mai văzut-o de mult...
- Da! de anul trecut, zice unchiul. Mergem dacă vrei
tu ...Hai îmbrăcarea! Deși eu ziceam poate mâine.
- Ce mâine? Ce poți face mâine... nu lăsa pe azi, zice
nana, semn că începuse să-și spună cuvântul abundența paharelor.
- Adică ai vrut să spui invers: că nu lăsa pe mâine...
- Da lasă că știu eu ce spun! Ce crezi că m-am îmbătat
așa de tare...Cu coniacul ăla al tău… de anul trecut...zice ea râzând mai vesel
ca înainte.
În fine coborâm cu liftul, că stătea la etajul cinci.
Ajunși jos, luăm un troleibuz. Dar și până la ea aveam
ceva de mers cu mașina. Cam tot trei sferturi de oră. Stătea în Drumul Taberei!
2.
Fata ei Mioara, stătea în Drumul Taberei. Când am
ajuns la Mioara, ne-au întâmpinat toți patru de la ușă. Probabil ca tanti Lița,
le telefonase în prealabil. Ele aveau telefon.
Cei doi copii au sărit pe nana. Fiecare se îmbrățișară
reciproc. Numai eu nu existam. De mine uitaseră. S-au cred că nu mă
observaseră, sau poate mă uitase... Mă uitam acu la Iuliana și vedeam că se
mărise și se schimbase de când o văzusem ultima dată la noi. Trecuse cam trei
ani de atunci.
Se maturise și parcă era mai frumoasă. Sau poate așa
mi se părea mie atunci. Iuliana văzându-mă retras, a încercat să intre în vorbă
cu mine. Era o fată drăguță. Era cu doi ani mai mică decât mine. Fratele ei Călin era și el mai mic decât
ea. Văzând că nu ne mai dă nimeni atenție, Iuliana și Călin m-au luat de mână
și am dispărut în camerele lor. După aia ne-am dus în balcon, admirând peisajul
de sus. Ei stăteau la etajul cinci, ca și mătușa Lița.
Apoi jucăm cărți. Eu la capitolul ăsta eram afon. Nu
cunoșteam decât ”tabinet” de la tata. Ei au încercat să mă învețe și alte
jocuri: ”șeptică” și ”popa prostul”. Am jucat ca să le fac plăcere, deși
pierdeam mai mereu. După zece minute, îmi intru și eu în rol. De obicei mă
adaptez repede. Apoi unchiul și ceilalți ne-a pus să spunem câte o poezie. După
ce a spus Iuliana, îmi vine și mie rândul. Am încercat una, dar uitându-mă la
ea, mă fâstâcii. O uitasem. Totuși încerc:
- Eu, am să vă cânt ceva, zic eu nesigur.
Și cânt în engleză, varianta ”tangoului de de mult”.
Nu știu cât de ”englezesc” a ieșit cântecul meu, dar a prins și le-a plăcut.
Parcă îl mai aud și acu: ”… I very time I hear, The tengo of my youth...I hear,
I hear it calling. I very, very....speaking... remember bras no go!...”. Ceva
pe acolo. Sau în română: ”Revăd și noaptea albastră, pe când tu-mi cântai pe
sub fereastră. De atunci sunt multe primăveri, când au trecut, parcă au fost
ieri...”
Nana deja nu a scăpat prilejul, ca să se laude și la
ei cu mine. Că reușisem la liceul ei preferat. M-au felicitat și ei, fiecare în
felul său.
Şi Iulianei, începuse să-i placă de mine. Mă aborda
tot mai des, arătându-mi diverse lucruri și povestind și ea diverse snoave. Sau
cum avea să li se mai spună pe atunci: ”bancuri”. Știa foarte multe. Multe din
ele nu le înțelegeam tâlcul. Multe din ele erau și deocheate. Dar ea râdea cu
gura până la urechi molipsindu-ne și pe noi. Erau multe și cu prostii, dar ea
nu se sfia să le zică pe șleau. Și mai ales mă-sa. Adică Mioara.
În fine, vine seara și parcă îmi părea rău că ziua
trecuse așa de repede. La despărțire, tatăl ei mă pune să o pup pe Iuliana.
Eu cum eram rușinos, băteam în retragere. La care
unchiul zice:
- Pupo, Bebi, că doar e verișoara ta!
Am pupat-o repede pe obraz. Cred că mă făcusem roșu ca
un rac. Ei începură să râdă. Dar nici Iuliana nu stătea mai bine la acest
capitol. Plecăm la tanti Lița și înnoptăm la ea. Ea stătea împreună cu unchiul
Fănică într-o garsonieră. Unchiul lucrase pe vremea aia la fisc. Fusese
inspector. Și tata lucrase acolo numai că el fusese mai mic în funcție.
Jos era un magazin mare universal, pe nume: ”Big”. Așa
îi zicea. Prilej pentru nana să mai facă unele cumpărături. Știu că luase niște
cafea, ca la noi nu prea era. Și o sticlă de vin. Dar de ăl bun. La noi era
cafea de trei sau patru sortimente. Vărsată la 60, 70, la 85 și la 103 lei kg.
Când nu mai avea nana bani, se mulțumea și cu cea de 70. Dar în general lua de
103. Zicea ea, că e mai bună. Aveam să constat și eu asta. Că în fiecare
dimineață făcea ca Lenuța mea, viitoarea colegă de serviciu de mai târziu. Mult
mai târziu.
- ”Măi Marine, dar noi de azi dimineață nu am băut
nici măcar o cafea!”
Mai era și la pachet ”Unica” sau ”Unirea”. Dar, nana
zicea că aia e cu năut, sau orz:
- Ce? Aia e cafea?
Ea voia cafea naturală. După ce urcăm la ei, tanti
Lița ne pregătește masa. Nana scoate la iveală sticla. Când o vede unchiul
exclamă:
- Ooo! Dar trăiești pe picior mare madam!
- Ce? zice tanti Lita... Aaa... Da poi ea...își
permite.
- Ce-mi permit? nu se lăsa nana, ...ce am și eu
dreptul măcar odată sa beau și eu ceva mai bun...
- Dar a zis cineva ceva?
- Mario, zice unchiul... Fiecare bea ce ii place...
nu?
În fine după o oră se făcură amândoi foarte bine
dispuși. Cu ce ciugulise înainte acasă la ei, completat cu ceva și la Mioara,
acu îi ajunseră. Mai ales nana. Ea nu mai rezista mult la băutură. Dintr-un
pahar se făcea mangă. Și atunci avea chef de vorbă. Râdea și spunea. Nu se mai
oprea. Acu spunea una, acu își aducea aminte de alta...și mai vorbea și cu voce
tare.
Până la urmă după ce mâncăm, mătușa ne trimise la
culcare pe toți, care cum fiecare pe unde a găsit. Nouă ne desfăcuse două
fotolii pat și ne-am culcat în ele. Iar ei pe patul lor. Nana încă tot mai avea
de comentat. Nu se terminase ”banda”.
Soru-sa mai în glumă, îi spune că dacă mai zice ceva o
culcă în balcon. Nu știu dacă asta a fost un motiv real, dar nana, nu a mai
spus nimic până dimineață.
Nici eu nu știu, când am adormit.
Dimineață când m-am trezit deja ei erau în picioare.
Nana avea acu chef să meargă la Lucreția. Abia aștepta nana să-l vadă pe Vasile
soțul Lucreției.
Dimineață unchiul zice:
- Bună dimineața, Mario! Cum ai dormit? După care se
îndreaptă la micul bar și scoate ceva de acolo. Era o sticlă cu vișinată.
- Măi dar noi nu bem nimic...așa de dimineață. Chiar
așa pe stomacul gol...?
- Ei mai încet cu băutura, zice mătușa din bucătărie,
unde pregătea cafelele. Ce ați luat-o de dimineață?
- Ei lasă că nu bem să ne îmbătăm, așa una mică, un
mic ”aperitiv” de dimineață, ca să meargă mâncarea...
Apare și mătușa din bucătărie, aducând cu ea și o
farfurie cu niște gustări. Apoi și ibricul aburind cu cafea. Le răstoarnă în
trei cești mari.
- Tu bei cafea? zice mătușa, către mine.
- Ei, dăi și lui oleacă, zice unchiul.
- Eu îi dau dar să nu-i facă rău, zice mătușa foarte
grijulie.
Îmi pune și mie jumătate de ceașcă. Unchiul și cu nana
dau noroc și pe gât câte un păhărel de vișinată.
- Mie să nu-mi pui, zice mătușa.
- Dar nici nu-ți spuneam, o liniștește unchiul. Eu ce
mai beau? zice el. Știu că tu stai prost cu inima.
După ce mâncăm trecem la povești și la sorbit cafea.
După ce nana și unchiul își sorbiră tacticos cafelele,
se puseră iar la discuții. Eu băusem cafeaua. Mi s-a părut că era destul de
bună.
După masă am mers și pe la tanti Lucreția. Se putea să
venim la București și să nu o vizităm și pe ea. S-ar fi putut supăra... Mergem
și la ei. Ei stăteau o stație de metrou înapoi, în ”Leonte Sălăjan” Ajungem.
Sună nana la ușă, ne deschid, Apare în cadrul ușii tanti Lucreția.
- Bună ziua la dumneavoastră, zice nana, tot într-un
gest teatral,
- Ce faci Maria, te-ai mai gândit să vi și tu pe la
noi? zice și nea Vasile, pupând-o pe nana cu o exagerată afecțiune. Mătușa
Lucreția de colo:
- Hai gata, ajungă-vă!
Băieții și ei:
- Săru”mâna, tanti Maria!
Când m-au văzut verii mei, parcă nu erau prea
încântați de prezența mea, sau poate mi se păruse? Cred că aveau și motive.
Cum? Eu să reușesc la liceu din prima și ei nu? Păi da, că ”dăduse și Fănel al
meu și ”leșinase”. Vorba mă-si. Dar asta mai târziu vă voi spune.
Se uitau la mine cu invidie. Mai ales Fănel. Ei și-au
văzut de ale lor, noi de ale noastre. Viorel mă invită la o tablă. Știam ceva
table. Mă învățase tata. Am aflat de la el multe șmecherii, chiar dacă nu îți
venea zarul, dar conta și puțin noroc. După ce îl bat și pe Viorel și Fănel,
tot Fănel se oferă să joace un șah cu mine. Aici nu prea mă pricepeam pe vremea
aia, de abia dacă știam să mut piesele. M-am mai perfecționat între timp. După
ce mă bate Fănel de trei ori la rând, eu: ”hai la table”. Joc table cu el și
îmi scot pârleala. El se tot mira cum de mie îmi venea numai duble. S-a
plictisit și de asta. Nu știu ce am mai făcut noi pe acolo. Viorel era și el cu
electrotehnica. Le avea și el. Își făcuse un transformator pentru instalație de
pom. În baie își montase un tub cu neon. De la el eram ”să fur” schema” și
să-mi pun și la mine, apoi mai târziu la nana și bunica. Era mai economică.
Consuma maxim 40 w sau 20 w minim. În funcție de ce drosere folseai, sau tuburi
fluorescente. După un timp apare și nana.
- Hai Bebi, să mergem!
- Dar mai stai face nea Vasile, de abia ai venit. Vii
și tu odată la trei ani la noi și atunci pleci?
De data asta am dormit la ei, la insistența lor.
- Hai Maria stai la noi! Hai chiar că mă superi!
Ei aveau patru camere. Era loc pentru toată lumea.
A convins-o nea Vasile. Mai ales după ce a gustat și
vinul lui. Tanti Lucreția avea un televizor ”Rubin”. Era și aparat de radio și
televizor. Se comuta funcția, prin apăsarea unei clape. M-am uitat și la el. Eu
cum nu aveam televizor, era ceva nou pentru mine.
A doua zi am plecat în parc și alte locuri să admir
priveliștile. Prilej de a face și alte poze. Mă învățase tata, cum să
fotografiez. Nu era un aparat pretențios. Funcționa pe principiul oglinzii
submarinelor. Te uitai în jos la o lentilă cu oglindă și vedeai persoana la 45 de
grade. Tot încadrarea se făcea automat. Mai era problema reglajului luminii și
a diafragmei. Sau coborârea filtrului de soare când făceai poze în fața
soarelui. Lucru pe care tata, nu mi l-a recomandat. Îmi zicea, să fac
întotdeauna pozele cu spatele la soare.
Au fost zile de neuitat aici cu nana și cu verii mei.
La Herăstrău era o cofetărie. Nana a făcut cinste. Cu un set de prăjituri și
bere. Tot ea săraca! Nouă ne-a luat și bragă. Apoi am mers și la grădina
zoologică. M-am uitat la diversele animale.
A treia zi am plecat acasă la noi. Adică fiecare la
casa lui. De data asta am luat Rapidul, că spunea nana, că ajungem mai repede.
Când am ajuns acasă seara, nana a insistat să rămân în
ziua aia la ea.
- Și așa nu știe tat-tu că am venit de azi, zice ea.
Așa că în drum spre casă nana s-a aprovizionat cu vin.
Nici nu a ajuns bine în casă că a și început sticla. După câteva zeci de minute
deja era praf.
A început să comenteze rezultatele vizitei noastre de
la București. Cum ea chiar dacă mai ciugulise și acolo ceva pahare, i-a studiat
din umbră și felul cum s-au purtat ei cu mine și mai ales copii Lucreției.
Observase că unele replice ale lor, fuseseră jignitoare pentru mine, iar acu mă
făcea prost, că de ce nu am contraatacat.
Și multe lucruri pe care le observase ea la adresa mea
și nu numai de către veri, ci chiar și de părinții acestora. Așa că în noaptea
aia am dormit în reprize. Numai când bea, nana deschidea dosarul la toată
lumea. În rest răbda și suferea în tăcere și ea. Numai la băutură i se deschidea
apetitul de vorbă și curajul. Dar era și prudentă la ce vorbea. Nu spunea chiar
orice. Așa a fost ea! Nu permitea la oricine să jignească sau să fie jignită.
Te ținea minte toată viața, dacă o ”răneai” cu ceva!
Nu știu de ce,
dar revezuind toate aceste dialoguri și comportări ale lor, parcă mă bate
gândul, că nici eu nu aș fi străin de familia lor. De ce și cum? nu pot să-mi
explic. Și asta de când eram mic, aveam această atractie către ele, de parcă
eram la ele de când lumea...Oare să fi
fost sânge de-a lor? Și asta vis-a vis și de alte aspecte, pe care aveam să le
constat în timp, că toate nu sunt o pură coincidență. Că multe din tabieturile
lor, se regăseau și la mine și în sufletul meu. Vorba aia: ” Sângele apă nu se
face”!
La liceu
La început, mi-a trebuit o perioadă de acomodare. Aici era altceva. Profesorii erau mulți și cu foarte multe pretenții. Diriginta noastră, doamna Doboș, era foarte bună cu noi. Ea era profesoară de română. Dar îi plăcea dreptatea. Să nu cumva să fi încercat ceva, sau cineva să o fi supărat cu ceva, că ăla erai. Apa te lua.
La liceu aflând Diriginta de situația mea, îmi propune
să înaintez un dosar cu actele de deces ale mamei și o cerere cu cuponul de
pensie al tatei. Așa m-am făcut cu o bursă de ajutor, care pentru noi nu era
deloc de neglijat. Nu era de merit, ci socială. Că spunea ea:
- Ce? Atâția copii i-au bursa și tu care ai situația
asta, sa nu iei?
Și din trimestrul următor mi-a dat și mie bursă. Ei
acu era o treaba, cu 400 de lei la început și apoi 600 lei mai târziu, plus
pensia tatei, mai veneai de acasă. Tot ea a încercat să mă ajute ca să iau o
masă caldă la cantina internatului. Că și asa, spunea ea, se aruncă atâta
mâncare.
La început nu am fost prea încântat de asta. Mă
simțeam oarecum stânjenit. Iar când am ripostat, dânsa mi-a spus:
- I-a uite la el! Pe deasupra mai e și orgolios!
Așa ca după ore, serveam o masă caldă la cantina lor.
După aceea mă duceam acasă.
După un timp cei de la cantină au zis ca să iau masa,
dar contra cost. Nu știu cine a fost cu ideea, că s-a supărat și diriginta. Dar
m-a sfătuit ca să plătesc câte 15-20 de lei pe zi.
Trebuia să dau zilnic, sau când voiam să mănânc la ei.
Administratorul sau pedagogul de acolo îmi zice, că dacă aș face abonament m-ar
costa mai ieftin. Dar am refuzat, știind că nu mâncam chiar în fiecare zi. Tata
la început nici el nu a fost de acord. Dar până la urma a consimțit.
Da! Dar cu ocazia asta am observat că tata, nu prea
mai făcea mâncare și nici nu mai mânca nici el. Așa că seara mâncam ceva ușor.
Eugen al meu era la clasa B. Eu eram la A. Dar aveam
același profil - Electromecanic. Prima dată am fost în aceeași clasă. După
câteva zile ne-a despărțit. La început eram în clasă numai băieți și o singură
fată. Fata, era sora directorului adj. - Costea. În anul următor a mai venit o
fată. Acum, Costea nu mai stătea singură în bancă. Pe fata nouă o chema
Bernevic Lucica. Cu ea aveam să mă întâlnesc peste ani în tren după ce mă
însurasem.
Întro zi în anul I, ne scoate la ”munci patriotice”
prin împrejurimile orașului – la Vânători. Acolo ne puse să taluzăm un mal de
pământ, săpând trepte în el. Când era aproape gata mă duc cu Eugen, - că fusese
și el - să căutăm niște apă. În timp ce ne plimbam pe acolo, mă întâlnesc, cu
cine credeti? Cu fosta mea colegă de bancă. Cu Any! Clasa de la școala ei,
fusese repartizată, să sădească copaci. Când am văzut-o am rămas pironit fără
glas. Nu mai puteam articula nici un cuvânt. Mă blocasem. Am stat preț de
câteva secunde, tot uitându-ne unul la altul și zâmbind. Într-un sfârșit ea a
fost prima care a spart gheața. M-a întrebat unde am dat? Cum merge? A răspuns
prietenul meu Eugen în locul meu: Că totul merge bine. Eu nu mai aveam glas. În
sfârșit după ce mi-am mai revenit, am mai schimbat câteva cuvinte și cu ea.
După care a plecat și nu am mai văzut-o niciodată de atunci. Eugen mă
ispitește:
- Cine e domnule, broscuța asta?
ÎI plăcuse și lui. I-am răspuns:
- E fosta mea colegă de bancă de la generală, încă din
clasa întâi
- Bravo domnule, zice el.
Ea fusese prima care îmi frânse inima. De atunci am
avut destule zile când mă gândeam numai la ea.
În general îmi petreceam timpul liber și pe la Genu
acasă. Mai învățam dar mai luam și câte o pauză. Mai ales când eram numai noi
doi singuri. Mai jucam un șah, două. Când bătea el, când eu. Când câștigam eu
se supăra. Și șahul se transforma într-un câmp de luptă, iar piesele în
proiectile. Făceam și noi ca cei din, banda desenată cu Pif și Minitehnicus,
când jucau șah cu Liță, - un robot. Iar la urmă când Liță pierdea, se luau la
bătaie. În timp ce, cel care îl făcuse pe Liță, își zicea în gândul lui: ”ce
cuminți or fi, stând ei în fața tablei de șah”. Iar când venea, și-i vedea cu
mâinile sau picioarele bandajate și cu câte un plasture sub ochi, cădea jos de
surpriză.
Mi-a plăcut acele benzi desenate din Revista
”Cutezătorii” Tare mult voiam să le mai le revăd odată. Erau făcute de Radu
Marian luase premiul 1. Și uite că dorința a devenit realitate. Am dat de ele
când nici nu mă mai așteptam. Pe net.
Eugen avea două pisici, perechi. Una era albă și una
avea și negru. El avea și o muzicuță șl câteodată își mai etala talentele.
Întro zi începu să cânte. Pisicile erau în casă. După
vreo două acorduri, unde nu încep pisicile să miaune amândouă în cor. S-a
supărat Eugen și le-a dat afară. Dar mâțele se oprise lângă ușă și continuau și
ele concertul. ÎI auzeau de afară. S-a dus și le-a fugărit toată curtea. Dar eu
îi zic:
- Mai ce ai cu ele? nu vezi că ele voiau să te acompanieze...
- Da? Interesant! zice el, râzând.
Aveam colegi buni în clasă. Câțiva chiar mă
compătimeau. Dar aveam și câțiva mai zurbagii. Aveau un fix ca să se pună
porecle la toți colegii. Unul din ei era Dumitriu. Lui îi spunea ceilalți
colegi, Dumi sau ”Dino”. Aluzie la
personajul de la desenele animate – Fred și Barney, unde ”Dino” era cățelul
–dinozaur a lui Fred. Fapt constatat și de proful de mate, dl. Ursei. La unele
faze chiar îmi ziceam, colegii nu fuseseră departe de adevăr. Pe colegul meu îl
botezase - ”Lăbuș”. Dar îl mai strigau și ”câine” Și tot așa. Pe Sassu, îl
botezase - Chinezul, sau ”Orez”. Asta că avea față, cum ziceau ei, de chinez.Toți
aveau câte o poreclă. Nici eu nu am scăpat! Un băiat Călin îmi spusese numele -
”Marțianul”, aluzie la poveștile mele SF, pe care le mai ziceam eu uneori. Sau
” mercedes”, aluzie că mergeam repede. Mergedes. Mie asta nu prea îmi plăcea.
Și de câte ori vedeau că mă supăram, ei mai tare mă întărâtau.
Mai erau și alții porecliți. Lui Tolea, îi spuneau
-”Grasul” Ce-i drept era cam grăsuleț.
Dacă până acum mai mă supărau glumele lor proaste,
acum le mai țineam și eu hangul. Așa că mai în glumă mai în serios am început să
prind și eu curaj cu ei.
Întro zi diriginta aflând de ce mă supăram eu, îl puse
pe alt coleg, să mă ”păzească”. Un fel de ”bodyguard”.
- De azi să ai grijă de Grigoriu, să nu să se mai ia
nimeni de el! face diriginta.
La care toată clasa a început să râdă. A râs și
diriginta.
Încet, încet a trecut și anul I. De doi colegi am
scăpat. Unul rămase la română - Radu, că nu a făcut față toamna, iar al doilea
- Gagiu, l-a lăsat domnul Urse, că a vrut să se pună în gură cu el. A vrut să
arate că el știa mai multă matematică decât dânsul. Iar profesorul i-a
demonstrat contrariul.
Toate ca toate, dacă la restul obiectelor făceam față
cu brio, în schimb la matematică mă chinuiam tare. Profesorul nostru de la
matematică – Dl. Ursei, era ceva de speriat și la propriu și la figurat. De
câte ori intra în clasă se făcea o liniște ca în mormânt. Și în clasa noastră
se așternea panica. Îmi aduceam aminte de anii din urmă, când și la doamna
Barbălată, trebuia să stai sluji.
Nu se mai auzea nici musca. Și ea încremenea. Avea un
stil de a asculta și un dar de a te încurca, mamă! mamă! Mulți îi știau de
frică. Când te asculta, de ce încercai să spui mai multe, de ce te sucea până
te încurcai și cedai nervos în final.
Nu era oră, să nu lase câteva note de 2 în urmă, sau 4
în cel mai fericit caz. Cel în cauză trebuia să se considere norocos, că luase
atât. Din când în când mai ploua și cu 3. Și asta nu numai la noi, ci și la
celelalte clase unde preda el. De aceea
noi, după ce trecea ora de matematică de la B, ne duceam în recunoaștere. Așa
aflam starea inamicului. Că știam că și la noi se v-a abate furtuna.
Era sărbătoare când punea și note bune, sau când nu
venea. Chiar și mie în anul IV, la ora de geometrie, mi-a pus un 8. Dar
muncisem mult pentru el. Mă apucase toate transpirațiile. Chiar și diriginta
m-a felicitat spunănd: ”Ei vezi deci se poate!” Ăsta făcea cât un 10 la el. Nu
punea 10, ci cel mult 9. Când îl punea era sărbătoare. Trebuia să-l meriți. Te
foia toată cartea, ca să simți că l-ai meritat pe deplin.
Așa i-a făcut după o săptămână, colegului meu de bancă
– Toma. La pus să spuie lecția și apoi l-a întrebat din tot ce predase el, până
atunci. A rămas impresionat și el că nu a putut să-l încurce. Ia pus un 9. Dar
i-a zis: ”ai grijă!” Acest băiat era de la ”țară” cum le spuneam noi. Erau
mulți și chiar foarte buni. Și aveam impresia că ei erau mai buni decât
”orășenii”. Erau mai ambițioși.
Erau câteva exemplare ca Balica, Bălăceanu, Iamandi,
Marin, Toma și mulți alții care ”munceau” pentru aceste note. Ăștia erau
premianții. Și asta că erau dați de greu. Condițiile de la țară, privind munca
câmpului, erau vitrege. Munca câmpului era grea. Și nu era pentru oricine. Așa
că preferau să învețe carte.
Dar și printre ”orășeni” erau băieți buni ca: Diaconu,
Cogeasca, Hancheș, Sinaieris, Sassu, Șoprony, Pălimaru Ghe. și mulți alții. Ca
și într-o pădure unde sunt si uscături, erau și în clasa noastră. Nu toți
învățau. Mulți se limitau la ținta notei 5. Nici eu nu am scăpat de avalanșa
notelor de 2,3 și 4. Dar mai aveam și note mai bune. Că și spunea profu:
”Notele trebuiesc puse de la 1 până la 10.” Pentru el ”zece-le”, era ca si
inexistent. 1 ți-l punea dacă te prindea că copiai la vreo lucrare sau teză.
Dar nimeni nu avea curaj să o facă. După ce îți administra un doi te punea să
vii și tuns zero. Noi după ce pleca el, râdeam între noi:
- A zis să profu să vii mâine tuns cu tat-tu, zero!
Dar să fii avut unu curaj, să nu să se conformeze. Că
ăla era. Pe lângă altă notă de 2, te mai costa și o pereche de palme, și pe
lângă teoria ce ți-o mai făcea.
Domnul Ursei, avea o simpatie deosebită pentru mine.
Probabil și pentru faptul că tata era în nume cu el? Cine știe? De câte ori
voia să mă scoată la tablă îmi spunea ”Șt. Marin la eșafod!”.
Așa îi spunea el, la suportul pe care stătea catedra.
Dl. Ursei când asculta lua loc cu un elev în bancă, de unde îl urmărea pe cel
de la ”eșafod”, iar catalogul era pe catedră. Dacă se lăsa cu pusul unor note
proaste, cel care era la ”eșafod” trebuia să-i aducă și catalogul, ca să-i
treacă nota în el.
După aceea a recurs la numere:
- Să iasă la tablă numărul ...”
Și zicea un număr la întâmplare. Dar după ce le
învățase, scotea numai acele numere ”norocoase”, pe care acu le știa și el.
Câteodată cei vizați, se făceau că nu îș știu numărul de la catalog. Când vedea
că nu se ridică nimeni, atunci se enerva și lua catalogul. Și era vai de ăla,
dacă nici nu ar fi știut lecția.
- Nu știți care vă e numărul? hai! Să vă învățați
numerele din catalog! Poate data viitoare prind iar unu, care nu știe, că nici
nu-l mai ascult și îi pun notă din ”oficiu”.
Cred că vă închipuiți și care era nota?
Odată după ce mă scoate și pe mine la tablă și
rămânând impresionat de câte știam eu în ziua aceea, mi-a propus să rămân acolo
și să predau eu lecția următoare. El fiind într-o bancă ca de obicei. Am
refuzat politicos. Nu că poate nu aș fi făcut față, dar frica de el, că era
imposibil să nu mă facă să mă împiedic, m-a făcut să mă retrag. Și lângă nota
aia frumoasă pe care de abia reușisem cu mari transpirații să o obțin, să mă
mai trezesc și cu un doi.
Asta așa ca să nu să se plictisească notele. Și asta
că nici nu învățam constant. Învățam numai la ce îmi plăcea mie mai mult. În
special geometria în spațiu și plană și câteva alte capitole din analiză sau
Algebră. De trigonometrie nici nu voiam să aud. Dar nici fără ele nu se putea.
Țin minte că singura formula care, cu ”ajutorul” lui,
nu am uitat-o, era: sin 2x + cos2y=1. 2 fiind pătrat. Dar de la această
formulă, se dezvolta totul. Se scria o functie in funcție de alta- sin, cos, tg și ctg.
Și la algebră mai erau capitole pe care le stăpâneam.
Dar nu toate.
Notele mari le punea greu, numai dacă meritam. Dar
aveam și colecție de 4 și 2. ... Că așa-i în tenis...Nu era an să nu îmi dea
ocupație vara. Ba nu! În anul V am scăpat. Că s-a mirat și el cum am reușit. Mă
duceam la pescuit cu tata vara și în pauză cât peștii luau masa, eu extrăgeam
rădăcina pătrată, logaritm, derivată sau integrală din ei. Toamna eram bute de
carte, că se speria și profu, de câte știam. Îl minunam.
O singură dată am scăpat în anul IV , că am trecut,
fără Co. Ei, dar ca să nu mă plictisesc, a avut grijă doamna de engleză, ca să
învăț peștii și engleza!
2.
Ei, acu la liceu, aveam să cunosc și alți colegi, care
și ei erau pasionați de electrotehnică. Aveam să ne împărtășim cunoștințele
noastre.
Erau și în clasa noastră băieți pasionați ca mine, de
tehnică și mai ales de electronică. Aceștia era Matei, Sassu, Sava, Ungureanu
și alții. Directorul adj. Costea, a făcut cu noi un ”cerc” de electronică. A
ales din mai multe clase și a făcut cu noi o echipă. Ne desfășuram activitatea
și mai ales de la ora 16, până seara târziu pe la 21. Asta nu m-a împiedicat ca
să-mi continui cercetările mele și în alte domenii, nu numai radio.
Veneam din când în când pe la laboratorul lui. Făceam
boxe pentru școală, reparam stații și multe altele. Ne mai preda și Radio-Tv.
Sassu și Cogeasca împreună cu Sinaieris și Hanches formau o echipă, la formația
de muzică a școlii. Cântau la chitară, iar Cogeasca era baterist. Domnul Urse
îi spunea ”țambalagiu”
-Țambalagiule, treci la ”eșafod”!
Toamna, mergeam împreună cu diriginta și cu dl. Ursei,
la munca câmpului. De obicei la cules porumb.
În fiecare an ne duceam la munca câmpului. Dacă la
început ne duceam la ferma ”Mogoș” din apropiere, în anii următori aria nostră
s-a extins, ajungând până la Târgu Bujor și Băleni. La Băleni ne duceam tot la
cules de porumb. Ne duceam și veneam cu trenul. Se pusese o garnitură specială
numai pentru noi, cu muncile câmpului.
Mergea și Domnul Ursei cu noi. Când ne dădea
brigadierul respectiv câte un rând sau câte o grămadă mai mare de porumb, el se
ducea și le verifica matematic, ca să nu cumva să ne înșele. Cum noi eram
împrăștiați toată tarlaua, mai și cântam și cântece ”interzise” cu sau despre fete.
Domnul Ursei când auzea, se ducea și ”făcea ordine”
printre cântăreți. Pe cel care îl prindea o încasa. Și unu din băieții de la
”B”, a luat-o de la D-l Urse. Dar nu pentru cântec, ci pentru cu totul altceva.
Ne prinsese când ne băteam cu știuleți, aruncând unii în alții. Și pe mine m-a
nimerit un astfel de proiectil în gură. Îmi dăduse și sângele. Și asta din
cauza altui coleg. El ”era vizat” de altul, iar când s-a ferit fără să mă
avertizeze, m-a nimerit pe mine. Bine ca ”țintașul” de la ”B”, și-a cerut scuze
față de mine, dar si de prof. Era și clasa lor cu noi.
Eu cum nu aveam ”spor” la cules porumb, că nu eram
obișnuit cu așa ceva, mă mai ajuta și diriginta, sau punea pe câte un coleg mai
versat de la țară, să mă ajute și pe mine, ca să terminăm odată cu toții.
Câteodată Călin ca să mă mai înveselească și pe mine,
aducea câte un coș fără fund și punea câțiva știuleți de formă, mascând fundul.
După care îmi spunea să mai pun și acolo. Când se umplea coșul mă aplecam să-l
iau. Când îl ridicam cădeau toți știuleții jos. Iar toți ceilalți pe fază,
râdeau să se prăpădească. A râs cu noi
și diriginta. Râdeam și eu cu ei. Dar după aia, verificam fiecare coș.
Când terminam ”norma”, până când trebuia să plecăm sau
să vină mașinile, mai încingeam și câte un mic fotbal.
Bineînțeles că eu eram ”portar”. Îmi testase
calitățile și aptitudinile. Și în curtea școlii jucam fotbal, până începeau
orele, sau când mai aveam o ”ferestră”, ora de engleză, sau la ora de sport.
Aveam funcția de portar. Dar era totuși un alt coleg care era mai expert ca
mine. Acesta era Șoprony. În el aveau mai multă încredere colegii. Pe mine mă
puneau numai la nevoie, fiind rezervă.
Întro zi cum eram în tren luânâdu-ne cu vorba, eu și
Genu, uităm să mai coborâm la Băleni. Așa că am mai mers o stație până la Târgu
Bujor. Am coborât noi dar nu prea cunoșteam locul.
O luăm noi întro doară, pe un drum. Când spre norocul
nostru ne găsim cu profesorul de ”economie”, domnul Ciobanu. Conducea un mic
grup de la clasa ”B” și vreo doi de la noi. Noi nu aveam știință de asta. El ne
spune conspirativ ca să tăcem că ne primește în echipa lui.
Aveam să mergem la cules struguri. Când am auzit
bucuria noastră. El știa că noi suntem muncitori așa că ne-a primit în echipa
lui. După ce ne-a dat câte un rând de vreo 150 de m, ne-am pus pe treabă. Din
când în când mai gustam și poamă. Mai puneam și în coș. Și așa a mers în ziua
respectivă.
A doua zi diriginta se speriase că mă pierduse. Nu mai
știa nimic de mine. Când i-am spus și eu și domnul Ciobanu, care e treaba, nu a
mai zis nimic. Dar nici ea nu s-a lăsat mai prejos și a mers și ea din ziua
următoare împreună cu jumătate din clasa mea. Acum ne mărisem efectivele. Așa
că am dat gata producția. La urmă ne-am ”recompensat” singuri cu câțiva
ciorchini pentru acasă. Eu îmi luasem de acasă o traistă mai ”nesimțită”- mică,
mică...cu gând să aduc și eu struguri acasă.
Nu știu cine i-a anunțat, că după ce plecăm, pe la
jumătatea drumului apare Miliția. Eu eram mai în urmă. La cei din fața mea le-a
deșertat trăiștile. Eu am scăpat trecând pe lângă ei. Mi-am văzut de drum în
continuare. Nu m-a întrebat nimeni nimic. ”Ca să vezi ce fel de oameni? După ce
i-am ajutat să culeagă via, au mai anunțat și Miliția. Sărăceau pentru câțiva
struguri?”
Când vedea diriginta noastră, cât de conștiincios
eram, îmi mai tăia din elan, spunându-mi să mai stau și pe acasă. Așa că
vorbisem cu ea, ca să stăm fiecare, prin rotație, câte o zi acasă. ”Doar tot
banii ăia îi luam”, spunea ea. Da, că la urmă ne mai și plătea, pe bază de
prezență.
Într-un an răcisem după o ploaie la munca câmpului. Și
cum îmi era rău, m-am dus așa cum am putut și a doua zi. Diriginta s-a speriat
când m-a văzut și a zis să plec acasă și să mă caut. Știu că am cam zăbovit
acasă cam o săptămână. Când m-am dus în sfârșit la școală, se terminase munca
câmpului. Am rămas foarte impresionat de colegi.
Aceștia pusese mână de la mână și îmi luase o cutie cu
bomboane de ciocolată. Gestul ăsta m-a făcut să mă bucur nespus și să mă
emoționeze. Diriginta mi-a dat și restul de bani. Au fost și multe momente
frumoase de care îmi aduc aminte cu emoție. După un timp am început să facem și
”practică” și în întreprinderi.
”Practica” o făceam la atelierele de la SPIACT-CFR. de
pe Gradina Veche. Cum acolo era tot felul de compartimente tehnice, treceam
prin rotație pe la toate locurile de muncă. Era tâmplărie, mase plastice,
forjă, atelier mecanic, strungărie, atelier electric și de bobinaj, și multe
altele.
Maistrul care se ocupa de noi - și pe acesta, Dumitriu
il poreclise ”călărețul”- ne puse să ne dăm bine pe lângă muncitori. Și în
funcție de locul pe unde treceam, să ne facem și noi, pentru școală, truse de
șurubelnițe mecanice, precum și alte lucrări. La urmă le nota. Pentru
șurubelnițe trebuia să trecem pe la patru ateliere. La unul luam barele de oțel
inoxidabil care luceau la soare, la forjă prelucram barele de oțel, lățindu-le
la un capăt, iar la celălalt capăt le ascuțeam ca să intre în mânerele de lemn.
Deci vizitam și atelierul de tâmplărie. Bine că ne ajuta și lucrătorii de
acolo.
La atelierul de tâmplărie făceam mânerele la strungul
de lemn, pe care la urmă după ce le asamblam, le vopseam sau le dădeam cu lac.
Aici la atelierul de tâmplărie era să mi se întâmple primul necaz.
Intro zi, dădeam la mână la un muncitor, niște
scânduri, ca să le tragă la rândeaua electrică - abric. El băga scândura și eu
o trăgeam. Deodată o scândură a fost mai lungă decât era prevăzut. Ajunsese la
capătul camerei proptindu-se cu mana mea în rama de la un geam. Muncitorul nu
văzuse că nu s-a terminat scândura și
băgase alta împingând înainte. Așa că mi-a strâns degetele de la mână între tocul
ferestrei și scândură.
Degeaba strigam eu, că nu mă auzea din cauza
zgomotului scos de mașină. Când ridic mâna și îi fac semn într-un târziu mă
zărește și oprește mașina. Se spărsese și geamul și ieșise mâna mea prin geam,
strivindu-mi degetele. Au sărit repede cei de acolo și mi-au acordat primul
ajutor.
A luat și bietul muncitor o săpuneală de la ceilalți.
Scăpasem totuși ieftin. Așa au aflat și de situația mea, pe care pe unii din ei
i-a mișcat. Așa că mama lui Dumitriu, care lucra și ea acolo, ea fiind la
cadre, a intervenit pe lângă șeful lor, să mă lase să fac și eu practica de
vară cu bani. Au aprobat trei luni. Cu ocazia asta aveam să-mi fac noi
prieteni. Unul era nea Costică strungarul de la tâmplărie. Și mulți alți de mai
târziu.
După alt an ne-am mutat la sectorul 2, lângă Bazin.
Acolo avea și turnătorie, atelier electric, mecanic și de electronică. Le-am
vizitat pe rând pe toate. Vara lucram și cu Dumitriu. Acolo ne-a pus să vopsim
tot felul de indicatoare și avertizoare pentru tren. Asta era misiunea noastră.
Trebuia să vopsim cozile de lemn cu vopsea neagră, în timp ce o altă lucrătoare
de a lor, vopsea cu ”pistolul” partea de tablă a indicatorului propriuzis -
alb, roșu, galben cum era. Eu vin cu o inovație, pentru a câștiga timp. Văd o
țeavă de 3 țoli un pic mai lungă decât coada indicatorului. Mă rog de sudor, nea Vasile, să-mi sudeze la baza țevii
o talpă de fier. Apoi pun vopsea neagră în țeavă. bag coada în âeavă, și cum
vopseaua, urca și ea în sus, vopsea și lemnul cozii.
Le-a plăcut ideea mea. Și au și aplicat-o. Când nu
aveam treabă sau o terminam pe a mea, maistru lor - Chicuș, îmi dădea altă
treabă. Nu mă lăsa să stau o clipă. Ba mă ducea la atelierul de tâmplărie și
descărcam o remorcă cu dulapi, ori la turnătorie mutam ”pământul” sau polizam
bavurile pieselor abia turnate. Mereu se găsea câte ceva de făcut. Dumi al meu,
mereu se retrăgea la atelierul de electronică. Când vedea maistru că iar am
rămas singur, îl mai chema.
- Iar ai rămas singur? Unde-ți este prietenul?
Când afla se ducea la ateleir și-l scotea afară.
Se schimbase intro zi magazionerul de la ei. Și vine
un om tânăr fără prea multă experiență. Îl chema Lupu. El vine cu ideea ca
barele de cornier să se înregistreze la kilogram, și nu la metru. O bară de aia
avea maxim 6 m. Dar el spunea că au greutăți diferite. Așa că, să-i convingă pe
ceilalți, ne cheamă pe noi, să scoatem din magazie câteva bare de 6 m. Apoi le
pune pe un cântar zecimal. Nu era mare diferență între ele. Dar pentru el era.
Așa că tot la kg le-a trecut în acte. Ce om! Chiar mă întrebam, dacă unu are
nevoie doar de 1m de cornier, și pe aia o cântărea?
Am mai avut o altă problemă. Întro zi lucrez la un
strung. Aveam de filetat niște șuruburi mari cred ca erau de M48, sau M50.
Trebuia să le filetez cu un tarod adecvat.
Muncitorul după
ce mi-a explicat cum să lucrez cu el, a plecat. Am filetat unul, apoi și al
doilea, la al treilea s-a blocat tarodul în piesă. Cum nu mai puteam să-l scot
am oprit mașina. Mai mult de frică. Bineînțeles că s-a rupt și tarodul, rămănând
în piesă. Da ce mai conta! Scăpasem cu viață. Mare frică am tras după aia. Nu
mai aveam curaj să lucrez pe mașina aia.
Colectivul de acolo aflând de situația mea, au
încercat să mă ajute, că erau foarte milostivi. Mă ajutau și ei cu ce puteau
fiecare. Unii mai îmi dădea haine și încălțări, alții împărțeau pachetul de
mâncare cu mine. De fapt fiecarea își desfăcea pachetu și-l punea la bătaie
comună. Toți se serveau cu ce voia el.
Așa că acu pe
lângă bursa din timpul școlii, i se mai adăugă și o mică leafă de 1400 de lei
cum era pe atunci, ca muncitor necalificat. Și am lucrat în toți cei 5 ani în
fiecare vară câte trei luni, cât ținea vacanța. Când m-am mutat la sectorul 2,
colectivul de acolo văzând că sunt un băiat muncitor, ”s-au îndrăgostit” și ei
de mine.
La atelierul de electronică, aveam să întâlnesc pe
Mihălceanu și Stefan. (Fănică). De la ei aveam să mă mai perfecționez în ale
electronicii. Am învățat și de la ei multe lucruri. Se lucrau multe acolo. Se
făceau numai reparații. Stații cu tuburi, pentru gară, sisteme de comandă
pentru macaze și alte chestii.
Dumi era și el prieten cu cei de la atelierul de
electronică. Cum el se ducea mereu pe acolo, îl dă dispărut maistru într-o zi.
Mă întreabă de el. Eu îi zic că e la atelierul cu pricina. Mă trimite după el
acolo. Așa aveam să-i cunosc pe cei doi de la atelierul de electronică.
La unul din ei, când mă vede, ”i se pune pata” pe
mine. Văzuse ceva diferit la mine. A început să mă chestioneze de una de alta,
de hobby-urile mele. Când a auzit de activitatea mea extra școlară, sau bucurat
amândoi. Au început să-mi pună tot felul de întrebări. La unele am răspuns în
limita cunoștiințelor mele de atunci. Sau declarat mulțumiți. Mihălceanu, zice:
- Cum te chiamă? Îți pun o pilă la maistru.
- Grigoriu! zic.
De mâine Griguță, vi aici la noi să faci practică. Nu
trebuie să mai vopsești indicatoarele alea cu vopsea.
- Da mai încape îndoială! adăugă râzând și colegul lui
Fane. Gata de mâine, ești al nostru!
Nu știu ce le-a zis cum a făcut, că la determinat pe
maistru să mă mai lase și la ei la atelier. Dar nu toată ziua. Îi era și lui de
ceilalți. Ce aveau să zică ei?
Așa că mi-am început practica și continuarea
cunoștințelor mele și în ale electronicii. Trebuie să recunosc că ei erau
profesori pe lângă mine. Numai că am fost și testat.
Întro zi, se fac amândoi că sunt chemați de maistru,
lăsându-mă singur în atelier cu o cutie cu piese pe masă. După ce ei pleacă mă
împinge curiozitatea de a vedea ce conține cutia. Când o deschid văd în ea tot
felul de tranzistoare. Dar deodată pe când eu admiram conținutul cutii, se
deschide ușa brusc și în cadrul ei apare Mihălceanu. Eu speriat mai apuc să
închid cutia.
- Hai scoate repede ce ai luat! mă ia el repede
râzând. Golește-ți buzunarele!
Eu i-am urmat ordinul speriat, deși nu îi luasem
nimica.
- Nu am luat nimic! Numai mă uitam!
După ce s-a convins că nu le luasem nimic, s-a
declarat mulțumit de cinstea mea. Ba mai mult Fane, și-a exprimat intenția de a
mă ajuta cu câte o piesă dacă îmi trebuie. Și uite așa câștigându-le încrederea
am câștigat și cunoștințe. Și sau ținut și de cuvânt. M-au ajutat și cu ceva
piese, bineînțeles contra cost, chiar dacă nu era valoarea mare.
La început au zis că dacă aduc mâine o sticlă de vin,
îmi dă toată cutia. Eu când am auzit de asta am înghețat. Cum să intru pe
poartă cu așa ceva. Dacă m-ar fi prins m-ar fi dat afară. Dacă au văzut că așa
nu merge cu mine, au apelat la o altă strategie.
- Uite aici o sută! Te duci la alimentara și ei: ”Mult
ieftin și bun” zic ei râzând. Ei o pâine, ei de 20 de lei niște salam... și o
sticlă de vin. Când am auzit de vin, iar m-a luat cu frică.
- Lasă că te aștept eu la gard și o dai pe acolo, mă
liniștește el.
Și a mers o dată, a mers de două ori, dar știți cum e
vorba aia: ”Ulciorul nu merge de multe ori la apă”. Unul din angajați a văzut,
că Mihălceanu se tot ducea mereu la gard. Pănă s-a prins. Așa că atunci când eu
i-am dat sticla a văzut și respectivul. Ca să nu ”ne toarne”, Mihălceanu la
chemat și pe el în atelier. Așa că au golit sticla în trei. Mai târziu a aflat
și maistru, așa că dacă au văzut că în patru nu le ajungea, a apelat chiar
maistru la mine pentru ”cumpărături”.
Dar m-a și scăpat de necazuri. Nimeni nu a aflat
nimic. Iar eu mi-am dus misiunea până la capăt. Ba mai mult la inițiativa lui
Fane și a lui Mihălcianu, au propus colectivului ca să strângă bani, pentru
a-mi lua o pereche de pantofi. Au avut grijă să mă întrebe întâi, ce număr port
la pantofi. Și așa m-am trezit peste o oră, cu o pereche nouă de pantofi.
Gestul lor m-a mișcat profund. Tot ei aveau să mă
ajute cu bani, sicriu și cu mutatu, la moartea tatei.
La vopsit cu mine, mai lucrau și două fete. Una era
măritată. Avea și copil. Cealaltă, o chema Paula și era cam de vârsta mea.
Mihălceanu să facă caragață de mine, o cheamă la ei în
atelierul de electronică și îi spune fetei, că eu sunt îndrăgostit de ea, până
peste cap. Bineînțeles, când am auzit, mă făcusem roșu. Ea la rândul ei, nu a
înțeles aluzia și se uita cam surprinsă și cu neîncredere la mine. Doar de abia
ne cunoscusem. După ce s-a prins ea, la negațiile mele, a început să-i certe pe
cei doi. Erau tare miștocari cei doi. Ștefan nu era nici el însurat
Fata mai târziu mai în glumă mai în serios începuse
să-mi ațână acu și ea calea. Eu cum nu prea le aveam cu astea, am rămas totuși
prieteni de servici. Ce vreți nici 20 ani nu aveam. Poate alții la vârsta mea
de atunci...Nu vă contrazic!
3.
Acum cu banii câștigați, ne-am mai rotunjit și noi
veniturile. Tata mă sfătui ca banii câștigați de mine, să-i pun la CEC. Îmi
făcusem și un carnet. O parte mai dădeam și în casă. Acu că aveam bani, am
cumpărat un montaj rusesc a unui aparat simplu de radio, cu amplificare directă,
cu 6 tranzistoare. Costa la vremea aia cam 150 de lei. Trebuia să urmez
instrucțiunile la asamblare.
Ăsta a fost mai
simplu, cum piesele erau deja montate pe cablaj, mie rămânându-mi doar sarcina,
de a lipi doar 4 fire: cele de la difuzor și cele două de la alimentare. Mi-a
ieșit din prima. Când a văzut tata s-a bucurat și s-a lăudat cu mine la toată
curtea. Ba mai mult când am venit cu el la serviciu, m-au felicitat toți și mai
ales Mihălceanu cu Fane.
- Bravo măi Griguță! Așa îi plăcea lui să mă dezmierde.
- Ai făcut încă un pas spre cunoașterea electronicii.
Dar nu m-am oprit aici. Am continuat cu achiziționarea
de noi montaje, pe care le-am dus cu brio până la capăt. Dar nu aveam încă
instrument. Un coleg de la școală îmi dă un instrument un miliampermetru de 20
mA, ca să fac un instrument de măsură. Ajutat și de unele scheme din ”Cartea
Radioamatorului”, unde erau câteva, construiesc un mic aparat universal. Dar la
început nu avea prea mare precizie, dar era bun pentru mine. Și mai ales aveam satisfacția
unui lucru făcut de mâna mea.
Și așa trecea vara și eu câștigam niște bani spre
bucuria tatei. Iar eu îi puneam mereu la CEC. Aveau să prindă bine într-o zi.
Nana și cu tanti Lili le părea bine că economiseam banii la CEC.
Acu aveam și bursă și salar. Un 600 de lei, plus cei
1400, plus cei 925 lei ai tatei, se mai rotunjea venitul nostru. Acu tata punea
și bani deoparte pentru lemne.
Acu mai
contribuiam și eu. Dar aveam grijă să mai pun și eu deoparte, pentru zile
negre. Mă gândeam că se ivise ocazia de am vedea în curând visul cu ochii.
Oricum achiziționarea de scule și a unui aparat de măsură, era prioritară. Dar
nici tata nu s-a mai opus. Mă lăsa să-mi fac toate poftele, dar avea totuși
grijă ca să nu sar calul. După moartea mamei se schimbase mult în bine. Nici
băut nu mai venea, cum venea el de obicei. Asta era mai rar. Doar la petreceri,
zile festive, Paște, Crăciun, uita de boală și iar o lua de la capăt. Dar boala
nu-l uita și nici ierta.
Și uite așa mi-am făcut noi prieteni. Mihălceanu mă
mai lua cu el la câte un ”ciubuc” cum spunea el. Mă gândeam că poate mai îmi
iese și mie ceva, cu toate că eram conștient că nu mă v-a lăsa să repar singur
ceva, atât cât el este prezent. Misiunea mea era:
- Griguță, tu duci geanta cu scule.
El mergea cu mâinile în buzunar, în timp ce eu îi
căram geanta lui. Era un diplomat cam mare. Era totuși destul de greu. Când
ajungea unde avea ”comanda” se lipea de obiectul muncii și nu se lăsa până nu
îl făcea cum voia el. Cu această ocazie am mai învățat și eu cum regla
imaginea, cum controla prezența tensiunilor.
- Uite la mine și învață! Îmi spunea el deseori.
Și eram numai ochi și urechi.
Și cum și el repara destul de variate modele de TV,
nici eu nu am stat cu mâinile în sân. Îl mai ajutam la dat la mână, la câte o
sculă. Sau mă trimitea pe casă sau pe acoperișul blocului, ca să controlez
starea legăturilor ”buclei” și a cablului de la antenă. De multe ori acesta era
avariat. Bine că orice abatere de la program avea el grijă să fie taxat. Și mai
ales și în folosul meu.
Odată îl chem la chiriașul nanei care avea și ei un
televizor ” Venus ” pe lămpi. I-a trebuit cam două ore, ca să–l facă. Era cam
dus. A trebuit să umble și la acordurile cu ferită ale bobinelor și din calea
comună, dar și la blocul de canale, ca să facă imaginea cât de cât mai bună. Eu
citisem prin cărțile mele, că nu este indicat a se umbla pe acolo. Dar nu l-am
contrazis. Mai târziu aveam să fac și eu la unele TV–uri cam același lucru.
Odată mi-a dat și el un ciubuc. Dar asta, nu că era așa interesat de mine, ci
pentru că el nu avea timp. Era prins în altă parte.
- Te descurci tu, că ești băiat mare, zice el râzând.
Mă duce la omul cu TV-ul și pleacă. Era un Temp - 6 ca
al nanei.
”Taci că e bine, e la fel ca al nanei” zic eu în gând.
”Cred că o rezolv repede”. A urmat întrebarea de rutină și de bază. ”Dar ce are
?” Cu toate că nu prea mă luam după ce spuneau clienții. De multe ori în
speranța că vor scăpa mai ieftin, dădeau ei singuri diagnosticul. Că de fapt TV
a mers, dar aseară nu a mai vrut. În rest era ca nou!
Multe din
aceste replici mi-au îngreunat activitatea. Că mă puneau de multe ori pe o
pistă greșită. El spunea una, eu căutam alta, iar TV–ul avea cu totul altceva.
În fine îl desfac și constat că o lampă era ieșită de la locul ei. Și tocmai
cea ”de înaltă” Mai îmi fac eu de lucru, ca să lungesc timpul cât mai mult în
favoarea mea, dar și atent la client. De multe ori am găsit defecte provocate
de client. Numai pentru a pune la încercare pe un posibil depanator. Și aveam
să am și eu acești tipi de oameni. Unii chiar erau atotștiutori.
- Nu are nimic Tv-ul! Are sonor, dar nu are imagine.
Iar alții:
- Nu are mare lucru, nu are sunet !
Sau alții:
- I-am dat aseară un pumn că m-am îmbătat și acu numai
merge!
- Mata vrei ca Tv-ul să mai meargă după ce ai jucat
box cu el? Se supără și el. Mai râdeau și ei.
Am mai reglat și eu de ochii lui imaginea, cum mi se
părea mie mai bine. Comutatorul de canale era tip bloc cu 12 ploturi. Pe lângă
axul lui se putea introduce o șurubelniță lungă, cu care reglai niște miezuri
de alamă în interiorul unor bobine. Asta făcea ca să se îmbunătățească imaginea
și în funcție de antena abordată. Era un fel de ”acord cu antena”. Adaptarea
antenei la TV. În fine termin. Omul e mulțumit. Nu era prea curios să mă întrebe
ce a avut.
Spre deosebire
de majoritatea, care dacă le spuneai ce a avut Tv –ul lui, îi încălzeau cu
ceva. Era la libera apreciere a depanatorului. De multe ori ca să scap de ei,
la unii le spuneam adevărul, iar la alții mai ”știutori” mai inventam defecte
ascunse sau imaginare.
De multe ori mergea. Omul îmi dă pentru osteneală 200
lei, fără să mă întrebe dacă sunt sau nu mulțumit. Unii mai mă întrebau. Alții
li se păreau prea mult, cât le ceream și atunci eram nevoit ca să mai cobor
ștacheta spre nemulțumirea mea. De multe ori nu-mi scoteam nici drumul, sau
valoarea piesei înlocuite. Că ori nu credea, ori nu aveau bani.
Așa că înainte de a mă apuca de vreo reparație,
întrebam întâi omul, dacă vrea să cumpere piesa respectivă și după aia mă
apucam de lucru.
A doua zi îi raportam lui Mihălceanu ce am făcut
- Lasă asta, câți bani ți-a dat? zicea el râzând, cu
mâna întinsă la mine.
Nu puteam să-l mint, că îmi era frică că poate
întreba. Așa că îi dădeam toți banii. I-a luat, apoi zice :
- Hai i-a și tu 100 că îi meriți. Da ce a avut?
Ei aici de frică că să nu–mi ia și pe ăia, am mai
inventat și eu că am mai schimbat o rezistență și un condensator.
- Da? De mâine vii și cu piesele schimbate.
- Bine! zic eu ca să-i fac pe plac.
Și am continuat să fim o vreme prieteni. Până când
m-am însurat. După aia nu l-am mai întâlnit. Se terminase ucenicia la el. La
fel și cu Fane, colegul lui. Am aflat după câțiva ani că acesta a fost găsit pe
plaja Dunării, înnecat și despuiat de haine. Făcuse infarct, că suferea cu
inima. Probabil că intrase în apă cu gândul de a face o baie. Baie care s-a
dovedit pentru dânsul fatală. Și nici de Mihălceanu, nu am mai auzit nimic.
Ultima dată când l-am mai văzut a fost la Oficiul de calcul al CFR -ului, de pe
str. Holban - Culturii. După alți ani, mi-a spus un alt prieten de familie,
care fusese și el prieten cu dânsul, că murise și el. Și era și el tânăr. Cred
că aveau atunci cam în jur de 40 de ani.
Au trecut atâția ani dar nu am reușit să mai revăd
vreun coleg de liceu. Din când în când m-am mai întâlnit cu câte un coleg. De
mulți nu mai știu nimic. Nici unde sunt, nici ce mai fac. Cu unii din ei aveam
să mă întâlnesc la combinat, mult mai târziu.
”Rubinel”
Vai cum eram să-l uit pe ”Rubinel”, cățelul nostru. Că
uitai să spui! Mai aveam un cățel, mic și zburdalnic. Era mic când l-am adus la
tata. Fiindcă avea negru cu maro, tata l-a botezat ”Rubinel”. Și Rubinel azi,
Rubinel mâine s-a obișnuit cu numele potaia. Era băiat. Nea Radu nu putea să-i
spună Rubinel. El îl striga ”șurubel”. Dar și la acest nume răspundea
lighioana. Rima!
Tata îi confecționase o cușcă ”super” din lemn. Din
deșeurile lui madam Berdan. Îi făcuse și acoperiș în pantă pe două părți și cu
tablă deasupra și strașină, ca să nu-l plouă. Ce te joci? Dihania era foarte
prietenoasă. Mă jucam mereu cu el, când eram singur acasă. Începuse să crească.
De câte ori îl vedea, madam Berdan râdea de el, iar el când trecea pe lângă ea,
lătra la ea.
- Du-te de aici lighioană spurcată, îl certa mereu
madam Berdan, râzând. El se oprea se uita cu un ochi la ea, după care după ce o
depășea pe sub aripa din spate, începea să mârâie la ea.
- Ei ce ai? Te apucă? zicea întorcându-se la el,
amenințându-l cu bastonul.
Dar el îi răspundea cu un lătrat.
- Lasă-l madam Berdan, că el o să fie moștenitorul lui
Micki. Și așa el e bătrân și nici nu mai aude.
- Cine ăsta? Vezi-ți de treabă! Ne fură hoții cu tot
cu el! zicea ea mai departe râzând.
- Ei s-o crezi matale! îl apăram eu.
Drept care ”șurubel” al meu uitându-se la mine
confirmă cu un lătrat. Putea foarte bine să fie: ”Ce vrea hârca asta bătrână cu
mine ?” Mai are mult a mă enerva? Poate o las fără papuci!”.
Era o corcitură de lup, destul de reușit. Era colorat
exact ca ei. Negru pe spate cu maro și alb pe burtă. Era inteligent. Mai târziu
aveam să constat că rămase pitic. Nu crescuse prea tare. Dacă depășea jumate de
metru fără coadă.
Îmi plăcea nespus să mă joc cu el. Dar și lui îi
plăcea să se joace cu mine. Era foarte receptiv.
Mai făceam și instrucție cu el. Era foarte ascultător.
Intra imediat în cușcă când țipam la el.
Câteodată îl mai pocneam peste bot, dar așa din prea
multă dragoste. Se spăsea și apoi îmi lingea mana cu limba lui aspră. După care
iar se juca cu mine. Avea un obicei de a se lăsa cu botul pe picioarele din
față, în timp ce își ridica dosul. Stătea așa mârâind, după care slobozea un
lătrat vesel, dând și din coadă.
Cu cât se marea devenea mai vigilent. El fiind după
casă, în curtea mica, auzea orice mișcare în față din curtea mare. Știa cine e
la poartă înainte de a bate. În timp ce Michi dormea toată ziua. Asta a făcut
să mai crească în ochii lui madam Berdan. S-a convins și ea, ce câine deștept
aveam eu la ușă. Avea două pete maro sub ochi. Când se uita la tine parcă avea
ochelari.
Cum aveam cușca cu păsări lângă el, lătra mereu la
ele. La început găinile se speriau și intrau în coteneața lor. După un timp
s-au obișnuit cu el și nu le mai păsa. Iar Rubinel era nervos, că nu-l mai luau
în seamă. Se lăsa pe burtă și mârâia la ele.
Din când în când madam Berdan, sau Lina fiică-sa îi
mai dădea drumul lui Miki din lanț. Să-l fi văzut ce curse făcea prin toată
curtea și ce viteza prindea. De ziceai că e la hipodrom. De câte ori îl vedea
alergând madam Berdan râdea la el:
- Ce ai nebuneală?
Dar el își făcea damblaua. De la poartă în spatele
casei și retur. După zece minute lua o pauză. Alte ori îi dădeam drumul și lui
Rubinel prin curte. Fugea și el ca un apucat. Când ajungea la banca madamei
Berdan, se oprea, se uita la ea lătrând scurt, ca și cum ar fi spus: ”Tu erai
aia care ziceai că nu sunt bun?” și fugea mai departe. Asta făcea ca madam
Berdan să comenteze la adresa lui. Dar și el când o auzea, lătra și el la ea.
Se înțelegeau bine amândoi. După ce își făcea încălzirea, îl legam înapoi, ceea
ce nu-i convenea deloc.
Câteodată Lina îi mai dădeau și lui oase ce scăpaseră.
De multe ori îl duceam la injecție, la o circă
veterinară. Nici atunci nu-i convenea, lătrând enervat la asistentă, de parcă
ar fi spus:
”Mai ai mult a mă înțepa în fund?”...
După ce am plecat de la madam Berdan, l-am luat cu
mine la nana. Nana când l-a văzut:
- Numai câine nu am avut acu!
Dar până la urmă s-a obișnuit și ea cu el. Pe el l-am
adus ultimul. Că nu-l primea în tramvai. L-am dus tot drumul pe jos, până în
I.C. Frimu. După ce am venit din armată, l-am lăsat slobod în curte. Cum
uitasem de el, când am deschis poarta a ieșit și dus a fost.
Nu l-am mai găsit. Mai târziu aveam să aduc altul.
Acesta era sa fie – ”Țombilică”. Sau ”Șominică” a lui Roxana, de mai târziu. Ce
e mai curios că amândoi au fost la fel, de parcă ar fi fost frați. Tot așa erau
de colorați de mici. Pe el l-am adus din combinat, întro cutie de telefon. Era
pui.
Duminica mă mai duceam cu tata la televizor la nana.
Mai venea și tanti Lili pe la ea. Întro zi se defectase televizorul nanei. Era
pe ”lămpi” și până se încălzeau, imaginea se împărțea în două. Pesemne era ceva
la baleiaj cadre. Așa că nu puteai să mai vezi mare lucru. În ”pauză” mai jucam
remi.
Acest joc mă cam plictisea. Când jucam în trei sau
patru se termina mai repede. Nana câștiga mai des. Mie îmi venea rândul destul
de rar.
Odată pe când eram în vacanță la nana, mă puse nana să
jucam iar remi. Ea s-a dus în bucătărie să fumeze o țigară. Că fuma și ea ca un
turc. Eu ”prelucrez” grămezile și pun toți ”ciocării”- (figurinele) și alde
”unu” și piesele mari în două grămezi. Aranjez ”cartea de start” în așa fel, ca
grămezile cu pricina să-mi vină mie. Mai aveau și câte o carte mică ca să nu se
prindă nana.
Când se întoarce, eu nu știam nimic și nici usturoi nu
mâncasem.
Dă ea cărțile și îmi vine mie cele mai bune cărți. Din
trei jocuri am și terminat. S-a mirat atunci cum de îmi venise numai de al de
unu și ciocării.
Nu s-a prins prima data. Altă dată mi-a făcut-o. A
schimbat cartea de start, luând altă carte din grămadă. Așa mi-a stricat jocul.
Acum venise și la ea grămada bună.
După aia mai făceam și câte o tablă, spre disperarea
ei. Mereu pierdea. Iar eu ca să o necăjesc, îi spuneam:
- Dacă nu știi să joci?
Iar asta o enerva tare.
- Mă duc să fumez o țigară, că m-ai enervat.
S-au de multe ori făcea o cafea.
Pățaniile
nanei
După ce am
intrat la liceu, doamna Georgeta, soția lui Radu, își tot făcea drum pe la mine
și mai ales când tata nu era acasă. Tata fiind acu pensionar, se mai ducea ca
să lucreze. Lucra voluntar, la secția financiară, una alta, ce se mai găsea. Ba
la o arhivă, ba mai scria diverse cereri pe la cetățeni, etc. Îi mai ieșea un
ban și lui. Mai ales țigările. Dădea peste 10 lei pe zi, pentru ele. Eu aveam
ore după amiaza. De multe ori când nu făcea față de mulțimea clienților, mă mai
lua și pe mine să-l ajut. Îmi explica cum să scriu un model de cerere, după
care treceam pe viu. Incepuse să se facă și la mine coadă. La tata un rând, la
mine altul. Câteodată mai venea și un fost coleg de-a tatei, ce ieșise și el la
pensie, ca să-i strice clientela. Și el făcea același lucru. Și erau diverse
tipuri de cereri, ce impunea procedura fiscală,
de impunere, etc. Sau multe erau numai declarații. Mai imi ieșea și mie
un ban. Tariful era 3 lei de cerere. Seara făceam monetarul. Al tatei era mai
consistent. Când nu aveam ieșire, stăteam acasă.
De multe ori, după ce tata pleca ”la lucru”, mă
pomeneam pe la 9 -10 dimineața, cu Georgeta, soția lui nea Radu. Văzuse că eu
aveam o bibliotecă destul de mare pe atunci, Iar acu îmi cerea cărți cu
împrumut, chipurile ca să le citească. Că zicea ea, că se plictisește. Odată,
subtil îmi bătuse niște apropouri. M-am făcut că nu le înțeleg. Dar asta nu a
durat mult, pentru că madam Berdan cu fiică-sa și mai ales Genica fecioru-su,
ne spiona de după perdea. Toate geamurile lor dădeau în curte. Așa că nimic nu
putea să intre sau să iasă fără ca ei să nu vadă.
L-au luat pe tata deoparte, fără ca eu să știu și ia
zis despre desele vizite ale Georgetei la mine. Bineînțeles că tata a încercat
să-i explice că nu era cazul să-și facă ei griji din asta. A încercat să le
explice, că eu nu eram genul ăsta. Oricum aveam vreo 16-17 ani pe atunci.
Dacă au văzut
că pe tata nu prea l-au convins, ia spus și lui nea Radu. Asta a făcut ca
lectura să ia sfârșit. Motiv de ceartă și panaramă în familia lor.
După un an a dat divorț de ea. Îmi părea rău că se
luase de ea nevinovată. Măcar de ar a fi avut motiv. Mai târziu aveam să aflu,
că nu asta fusese adevărata cauză. Cică nu ar fi fost gospodină. Tata și cu
mine am rămas în continuare prieten cu nea Radu. El venea în fiecare seară să
joace table cu tata. Juca prost table. Tata îi administra mereu câte o bătaie.
Ca să nu se supere, îl mai lăsa și tata,
să câștige din când în când. Tata deschisese un caiet în care trecea zilele și
partidele jucate cu el.
Când aveam timp jucam și eu table cu tata. Pe alt
caiet erau trecute și partidele mele. Trebuie să recunosc că am și pierdut, dar
am și învățat table de la dânsul. M-a învățat multe șmecherii. Și asta în
funcție de zar și de felul cum juca adversarul. El de mic juca. Pe timpuri, la
noi erau mulți greci, evrei și turci, care aveau diverse prăvălii. Mama tatei,
mai lucra pe la ei, sau când era îmbarcată mama lui pe câte un vas ca
bucătăreasă, mai profita și tata de situație.
Totdeauna între mine și tata, erau sute de puncte. Nu
se lăsa bătut de mine, decât dacă nu avea încotro. Mereu îmi zicea: vrei să mă
bați? - învață! Ceea ce am și făcut. Cei drept nu prea am avut cu cine juca, ca
să câștig și eu mai des. Noroc de nana. Știa și ea destul de bine să joace
table. Când jucam cu ea îi dădeam mereu bătaie. Se supăra. Eu îi spuneam ca nu
știe să joace, cea ce o înfuria și mai tare.
O mai lăsam și pe ea săraca, să mai câștige, fără ca
ea să se prindă. Mă lăsam bătut și apoi nu mai puteam ”intra în casă”. De multe
ori îi întorceam rezultatul, scăpând de ”marți” și câteodată și luându-i
partida. Când se sătura de table mă lua cu remi. Ei acest joc îl jucam mai mult
în silă, ca să-i fac ei plăcere. Acolo își mai scotea și ea pârleala. Acum mă
supăram eu și îi propuneam să jucam cărți. Un tabinet ceva. Se prindea în joc.
Acum sorții erau mai mult de partea mea, tot datorită tatei. Și acolo erau
destule șmecherii.
Numai poker, nu a vrut tata să mă învețe. Spunea el,
că ăsta nu e joc de societate. Acoperire. Mai târziu aveam să-I dau dreptate de
faptul, de cât poate fi de parșiv. Pe mulți acest joc îi nenoroceau și fizic și
psihic. Târziu l-am învățat după ce m-am însurat, de la un văr nou, prin
alianță - Valentin și de la doamna Luca. Numai că nu jucam pe bani, ci pe bețe
de chibrituri. mai mult de distracție.
De mute ori o
lăsam fără cutiile de chibrituri, punându-mă să mai cumpăr, sau se împrumuta la
mine. Câteodată câștiga și ea. Dar la cacealma. În general aveam noroc la
cărți, venindu-mi numai cărți bune, dar mă și desconspiram, aflându-mi
intențiile. Mă dădeam de gol. Și atunci ea numai juca. Nici cu nana nu am jucat
vreodată poker.
Nana, sau tanti Maria, cum ii mai spuneam eu pe la
început, sora mamei, a fost o femeie
cinstită, poate prea cinstită la viața ei. Era de o bunătate, vecină cu
prostia. Chiar ea mi-a zis într-o zi: ”Bunătatea duce la prostie!”. În schimb
avea darul băuturii. Asta o strica de cele mai multe ori. Mie îmi povestea
mama, în rarele ei zile mai bune, că începuse să bea de mică colonie, pe ascuns.
Nu știa nimeni de unde învățase. Probabil că
anturajul. Ea de mică frecventa balurile și petrecerile. Asta că și bunica îi
făcea toate poftele, fiind primul copil. Nanei, nu-i trebuia acu, multă
băutură. Dintr-un pahar, două de vin, se făcea praf. Mai ales că le bea sorbit
și des. Un pahar pe oră. Și apoi unde nu începea să depene amintiri de când
lupul cățel.
Așa am aflat indirect de viața ei, care fusese foarte
zbuciumată. Spun indirect, că trează nu ar fi spus nici un cuvânt. Numai la
beție I se deschidea pofta povestirilor. Acu, să nu credeți, că și eu sunt beat, când vă depăn amintirile mele.
Apucase războiul și avea destule amintiri neplăcute
din tinerețea și viața ei. După câte am aflat, când erau tineri și până înainte
de a muri bărbatul ei, beau amândoi, cot la cot. La început Griguță, soțul ei,
nu beia, dar numai faptul de a împărți băutura, cu ea, l-a făcut să i se
deschidă și lui pofta, ceea ce i-a adus un sfârșit groaznic.
El era impiegat de mișcare la CFR și nu a avea voie să
bea. Îmi povestea nana, că avea o nepoată de-a soru-sii, pe Mioara. Ea avea
grijă de ea. Nu mai știu din ce motive.
Bărbatul ei, nea Grigore- Griguță, cum îl alinta ea,
se îmbătase într-o zi și nu mai făcuse manevra la linii.
Din sens opus venea un alt tren.Dar linia nu era
blocată. Ca să oprească trenul, nana a fugit cu nepoata ei în brațe. Și sau pus
pe linie ca să oprească trenul.
Altădată, povestește ea, în timpul războiului, un
ofițer neamț l-a fugărit pe bărbătu-su, agitând arma deasupra capului, spunând
să dea prioritate la trenul lui cu muniție, că altfel îl împușcă.
A încercat el să-i explice neamțului ce și cum. Că era
linia ocupată și dacă îi dădea drumul la trenul lui, se ciocneau, rezultând un
carambol, zicând: ”kaput”. Neamțul nu știa românește și a înțeles altceva. Așa
că a scos pistolul și îl tot agita pe sub nasul lui nea Griguță. El o luă la
fugă în casă. Dând de nevastă-sa îi spune: ”Ia-l pe nebunul ăsta din fața mea,
că mă împușcă”.
Atunci nana a luat-o în brațe pe Mioara și s-a pus în
calea neamțului. Neamțul când a văzut copilul, care avea ochii albaștri, s-a
muiat, zicând: ”kinder”? Iar nana, ”ia, ia”. După care neamțul a zis :” Ich bin
ein Mädchen aus dem Haus”. Adică: ”și eu am o fată rămasă acasă”... Până la
urmă a venit un acar care știa nemțește și l-a lămurit pe neamț, cum stătea
treaba.
De multe ori se plimba cu serviciul toată țara. În
transilvania, a stat o perioadă mai mare. Era un loc numit ”Valea Florilor”.
Aici au copilarit, împreună cu ei, mama, tanti Lili, si alte două surori, Tanța
și Victoria.
În altă perioadă, înainte de război, se mutase în Basarabia, pe când era
încă a noastră. După ai a trecut la Ruși. Ce muncă de lămurire a dus atunci
nana pe la ambasadă, ca să-și recupereze bărbatul. Rămăsese captiv la Ruși.
Și uite așa au tras-o și nana dar și unchiul. Eu nu
l-am cunoscut niciodată pe unchi. Sau poate eram prea mic și nu-l mai țin
minte. El a murit în ”58, în decembrie. Iar eu aterizasem în acea casă în luna
Mai, sau cine știe? În rest numai îmi mai amintesc nimic. Totuși parcă ceva vag
îmi mai aduc aminte, de un bărbat cu mustață, care ar fi asistat la botezul
meu. Dar nu bag mâna în foc că era el. Putea să fi fost și nașu – Ilie
deși...nașu era înalt, în timp ce Griguță era mai scund.
Tanti Lucreția îmi spune odată, că el era, dar eu eram
prea mic ca să-l cunosc. Asta îmi dă niște semne de întrebare. Dacă el era
atunci la botezul meu, atunci...? Eu născut în ”56, iar el mort în ”58, nu prea
se leagă. Înseamnă că aveam atunci numai doi ani? ... deși în certificatul meu
scrie că eram înscris în ”59...? Ori m-au declarant târziu la starea civilă,
ori cei de acolo au greșit data. Numai enigme!
Totuși am găsit în casă o hârtie, eliberată de la Casa
Copilului în 1958, precum că eu fusesem adus la ei la vârsta de 8 zile, ca
aveam greutatea de 2100 g, că am fost vaccinat în 1956, 1957, apoi în 1958 de
trei ori: în 1958 iunie, iulie și august. Deci pe mine probabil m-au adus acasă
în luna august, poate pe la sfârșit. De aia îmi amintesc verdeața de afară din
curte. Era vară. Dacă în august m-a botezat, însemna că îi dau crezare tantei
Lucreția, că nea Griguță, să fii fost atunci la botezul meu. De nana sunt
sigur. Apoi el a murit iarna în decembrie în ”58. La sfârșitul anului. Mama
tatei, murise în ianuarie sau februarie a aceluiași an - 1958. După asta tata
s-a însurat cu mama. Deși și aici unele date din poveștile tatei, nu prea
coincid. Poate le pierduse și el șirul…Sau poate a considerat că nu trebuia să
aflu prea multe...Cine știe?
La botez, înainte de a veni popa, vorbea nana cu
cineva, tata sau mama, zicând ca la vederea mea cu nea Grigută, să nu mă sperie
de mustața lui. Era un tip scund și cam grăsuț. Țin minte, chiar m-am speriat
la apariția lui, plângând. Tot nana m-a liniștit. După aia a urmat scufundările
popii, care parcă nu se mai terminau. Motiv pentru mine iar să orăcăi.
Tot nana a încercat, la o altă ”partidă” de a ei udată
din belșug cu câteva pahare, să vorbească și despre moartea lui Griguță. Dar
toate astea mi le spunea printre bocete, ne mai înțelegând mare lucru. Un
singur lucru era clar, că ea îl iubise, ceea ce nu același lucru, s-ar fi spus
și despre el. Și acest lucru o durea.
Spunea că îl prinse odată în pat cu altă femeie,
uitându-se pe geam. Și asta, în urma unei discuții a nanei cu o altă femeie,
dându-l de gol. De supărare, s-a dus acasă și și-a stins amarul cu o altă
sticlă de vin. Și bineînteles că a și plâns. Dar niciodată nu ia reproșat
nimic.
Odata povestea că se îmbătase așa de tare, că
confundase olița cu pantoful. Sau nana, ca să nu mai bea, îi ascunsese băutura
în pod.
Nea Griguță s-a stins din cauza băuturii exagerate.
Făcuse ciroză uscată, cu toate că avea și burta mare. Se topea pe picioare. În
clipa când nana a văzut că se stinge, l-a apucat în durerea ei și l-a zgâlțâit,
plângând și țipând la el: ” Nu muri Griguță…! Nu mă lăsa singură...!” Asta a
făcut ca să-l ”întoarcă”. L-a mai chinuit o lună. După care a părăsit-o pentru
totdeauna. Acum cred că s-au întâlnit undeva… Cine știe, sau poate spune cineva
exact? Asta am aflat din poveștile mamei și a sororii ei - Lilica.
Mai țin minte alt amănunt. Când eram mic și mergeam la
bunica, am văzut pe peretele de deasupra sobei, lipit unul peste altul trei
calendare. Primul nu știu ce an era. Dar pe al doilea se deducea, că se rupse
hârtia chiar la an, dezvelind pe cel vechi. Era anul 1959. Iar peste cel vechi
trona cel nou din 1960. Deci rezultă că eu atunci aveam 4 ani, când mă perindam
pe la ele. Și au fost foarte multe evenimente, pe care nu le-am putut stabili
în timp, ne având vreun reper al timpului. Am avut în schimb alt reper, reperul
când am împlinit vârsta de șase ani. Atunci când mama, în dorința ei de a
învăța abecedarul, mi-a dat mereu cu el în cap.
- Ai șase ani de-acu. Ești măgar mare. Pune mâna și
învață abecedarul, că la anu te duci la școală.
Poate m-ar fi dat de la șase ani, dar spre norocul
meu, îi făceam în luna mai, iar în septembrie eram prea mic. Așa ca la 7 ani,
deja erau împliniți. Acum eram prea mare.
Copii Lucreției, verii mei, dăduseră și ei la liceu.
Dar nu au avut norocul meu. Primul a dat Viorel și nu a luat. Apoi Fănel care
era de vârsta mea, a dat odată și nici el nu a luat.
Odată când a venit tanti Lucreția pe la noi și eu eram
la nana, ne-a povestit cum a fost la examenul lui Fănel.
- M-am dus și eu la școală ca tot omul, ca să-i ridic
moralul lui Fănel al meu. După ce începe examenul, la scurt timp aud de la o
femeie: ”A leșinat un copil!”. Dar eu încep să râd: ”oare cine o fi prostul
ăla?”. Când colo, aflu că era chiar Fănel al meu”.
După care a început să râdă.
Ea era foarte populară și nu-i plăcea să se ascundă.
Zicea lucrurilor pe nume.
Odată, mai poveștea ea, că Viorel ”înghesuise” o fată
într-un colț la școală, zicându-i: ”Dă fă jos chiloții...”. Dar ea nu a vrut, după
care a înjurat-o. Fata a început să țipe și să plângă și l-a spus la Director.
A doua zi se duce Vasile al meu la școală. Când a aflat, îi crăpase obrazul de
rușine. Mai ales de faptul, unde lucra el”. Adică la securitate!
A trecut și asta. Nici fra-su nu era mai departe de
el. Și lui Fănel îi cam plăcea ”fetițele”. Dar nici el nu avea să aibă prea
mult noroc de ele…
Tanti Lucreția, avea o adâncă admirație față de mine,
dat fiind conjunctura condițiilor mele vitrege. Recunoștea și ea: ” Tu ai fost
chinuit de mic, și ai rezistat…”. Numai băieții ei erau invidioși pe mine.
Totuși parcă Viorel era ca mă-sa, mai retras și mai modest. Nu-mi purta pică.
Viorel cu toate că era mai mare cu un an decât mine, era totuși o altă fire.
Ținea mai mult cu mine. Fănel, nu!
S-au apucat amândoi de profesională. Aveam să-i mai
vizitez mult mai târziu, peste ani.
Nana, cum spuneam era foarte bună cu mine. Cu toate că
avea nepoți la București după sora ei, nu s-a sfiit să meargă întro zi cu mine
la Tribunal și să-mi facă testament pe casă. Ca după moartea ei să rămân eu în
casa ei. Bineînțeles ca asta a dus la proteste mai târziu, când a aflat și
tanti Lița cu bărbatul ei. Și inevitabil, alte antipatii.
Nana dacă nu ar fi avut darul băuturii, ar fi trăit
mult mai mult. Poate chiar și azi. Dar asta ”o strica”. Asta era să-i fie
condamnarea ei la moarte. Și-a semnat singură sentința. Pe lângă faptul că
vorbea mult și tare și uneori aiurea fără rost, se mai lăsa și ”lejeră”,
indiferent de anotimp. Cred că avea călduri din cauza băuturii. Umbla și vara
și iarna pe afară numai în furou. Așa a răcit întro zi și a dus-o niște
chiriași de ai ei, la spital. Pe atunci avea o familie în gazdă. Că ea mai
ținea și câte unul, sau doi chiriași ca să-și mai rotunjească și ea veniturile.
Avea o pensie de aproape 500 lei.
Noi am aflat de la Tanti Lili, care o vizita mai des.
Se ducea mereu seara la ea la televizor. Așa aflase. Am plecat cu toții la
spital. Tanti Lili acolo pe patul spitalului, începuse să o sperie pe nana
zicându-i:
- Știi tu ce e acasă la tine?
- Ce e? întreabă nana speriată.
- Păi când am intrat eu, ei erau la tine în casă și
deschise geamurile. Dacă ți-o fura ceva?
A liniștit-o nana, spunându-i că ea le dăduse cheia și
îi rugase să aibă grijă de casă. Câteodată mai multă grijă și încredere, ai
întrun străin decât întro rudă.
Nu prea ia convenit mătușii acest răspuns. Făcuse și
nana bronșită, la fel ca mine. De acum era pedepsită. Orice schimbare de climă
era să-i fie fatală pentru ea. După ce am plecat noi, seara nana a făcut
recădere. Și a mai amânat-o doctorul o săptămână, ca să-i dea drumul din
spital. Îi făcuse rău discuția cu sora ei.
După ce a ieșit din spital s-a cumințit o vreme. Dar
după ce a uitat, a luat-o iar de la început. De câte ori veneam cu tata la ea
de sărbători, o găseam întotdeauna cu chef. Tanti Lili când o vedea atunci cum
e, nu o putea suporta.
De trei ori am chemat și eu salvarea pentru ea, în
perioada cât am stat la ea.
Odată m-am dus la ora 2 noaptea după ea, la o stație
de salvare de lângă noi, pe strada Focșani. Venise tanti Lucreția la noi. Era
bine atunci. Seara a început să–i fie din ce în ce mai rău. Ce nu a luat?
Degeaba!
Când a văzut tanti Lucreția cum arată, mă scoală și
îmi spune să mă duc după salvare. Nu aveam pe nimeni cu telefon în zonă pe
atunci. Așa că la ora 2 noaptea - nu știu de unde atâta curaj la mine - am
fugit tocmai pe str. Aurel Vlaicu colț cu str. Focșani. Dar probabil gândul ca
nana să se facă bine, îmi dăduse puteri. Toată strada Alba Iulia până–n Aurel Vlaicu
am străbătut-o numai întro fugă. Așa că la puțin după ora 2, apar și eu la
stația de salvare.
Când mă văd cei de acolo mă întreabă ce și cum. După
ce le explic, mă urc și eu în mașină împreună cu asistența și șoferul. Când am
ajuns și a văzut-o și asistența cum arăta nana, s-a speriat. I-a prescris o
rețetă și niște injecții. A doua zi m-am dus să le cumpăr. A stat Tanti
Lucreția atunci la noi până s-a făcut nana mai bine. Și nu era să fie singura
dată când am chemat salvarea pentru ea. De acu, cei de acolo o învățase.
Pe zi ce trecea, tata devenea tot mai închis și posac. Suferea de ulcer și de inimă. Nu spunea nimic. A ținut-o așa în el, încă patru ani, de la moartea mamei. Ca să ”îi mai treacă” cum zicea el, adică să se mai ia, mai mă lua cu el la pește, în vacanțe. Dar înainte trebuia să mergem și la râme. Așa ca, să nu facă două drumuri, ne vorbeam ca la ora 4 pm, când terminba ”lucrul” la Fisc, să ne întâlnim pe undeva la Palatul Navigației, la el la Fisc, sau la Spicul.
MOARTEA
TATEI
Pe zi ce trecea, tata devenea tot mai închis și posac. Suferea de ulcer și de inimă. Nu spunea nimic. A ținut-o așa în el, încă patru ani, de la moartea mamei. Ca să ”îi mai treacă” cum zicea el, adică să se mai ia, mai mă lua cu el la pește, în vacanțe. Dar înainte trebuia să mergem și la râme. Așa ca, să nu facă două drumuri, ne vorbeam ca la ora 4 pm, când terminba ”lucrul” la Fisc, să ne întâlnim pe undeva la Palatul Navigației, la el la Fisc, sau la Spicul.
Eu trebuia să
vin cu o geantă, în care băgam un mic hârleț, lăsând afară doar coada. În
geantă mai punbeam 2,3 cutii de conserve, pe care tot el le pregătise de cu
seară. Când mă vedea încă de departe, zâmbea la mine. Se bucura de câte ori mă
vedea. S-au îl așteptam lîngă un șantier în lucru, pe locul unde s-a construit
Institutul de Proiectări.
După aceea luam mașina 18 și plecam în Bădălan. Acolo
după ce alegea locul, se apuca de săpat. După ce reușea să strângă două cutii
de râme, albe și negre, se declara mulțumit, spunând că peștii nu o să
flămânzească cu ce le pregătise el.
A doua zi plecam ori la lacul Potcoava, ori la Cotul
Pisicii peste Dunăre. Mai mersesem odată și cu mama la Cotul Pisicii. Acolo
avea tata un prieten, care punea pomi pe câteva hectare în apropierea malului
Dunării. Era o plantație. Erau puși la șfoară. Mă uitam la ei și mă minunam.
Ori de unde priveai vedeai doar un singur pom, așa de aliniați erau. Dar aveau
și o haită de câini care păzea zona. De abia reușeam să scăpăm de ei.
Seara înainte de 6, tata se pregătea de plecare.
Trebuia să ne încadrăm în timp. Bacul următor era la 6,30 pm. Ne întorceam
seara și cu 2-3 kile de pește. Mai diversificam felurile de mâncare. Eu la
acest capitol nu prea mă înghesuiam. Făcea saramură, sau prăjit. Ciorbă mai
rar, numai când avea chef.
Pe mine mă enerva mulțimea oaselor, că îmi spunea el: ”ce tu nu ai oase…?”. Dar asta nu
făcea decât să mascheze boala ce tot îl rodea. De la un timp mai sărea peste
partidele de pescuit.
Ca să mai câștige și el un ban, semnase un angajament
cu cei de la fisc, ca să lucreze temporar , sau sezonier, cum spuneau ei. Mai
scria niste cereri, mai aranja arhivele, mai una alta. De multe ori cand era coadă
la el, mai îl ajutam și eu.
Și atunci se împărțea coada în două. Una la mine, una
la el. Cum mă învățase cum să compun astfel de cereri, era o joacă pentru mine.
Mulți îmi dădea și câte 3 sau 5 lei. Dar mulți îmi dădeau doar un leu. Mulți se
făceau că pleacă și nu mai veneau.
Odată îi dăduse cineva o sacoșă de bilete, ca să le
vândă la stadionul Dunărea. Nu știu cu ce prilej. Probabil vreun fotbal. Și
atunci m-a pus și pe mine să vând bilete. El jumate, eu jumate. La urmă
respectivul îl mai și ”premia” pe tata. Nu cred că era prea mulțumit, că de
multe ori îi reproșa:
- Numai atât? Să mă mai chemi și săptămâna
viitoare…zicea tata înfuriat.
- La urmă din ce îi dădea respectivul mai îmi dădea și
mie tata, drept recompensă - 50 de lei. Mai mă lua și la câte un aranjat de
arhivă. Eu scriam etichetele cu o ”pană de lemn” muiată în cerneală, iar el
punea eticheta cu anii și lega strâns dosarele. Își făcuse și un dispozitiv de
lemn pentru asta. După ce punea toate foile în ordine pe ani sau nume, le
găurea pe toate odată. După care trecea șfoară prin găuri, legându-le foarte
strâns. Și pentru acest lucru, tata a fost ”premiat” dar tot așa de puțin, după
părerea lui.
- Păi bine omule, am muncit atâtea luni, să vă pun
arhiva la punct, iar tu mă iei în râs, numai cu atât?
Prea multe sute nu-i dădea.
Acu după moartea mamei, madam Berdan devenise mai prietenoasă
cu noi și mai ales cu mine. Dacă înainte când eram mic și până mai încoace, era
tot timpul cu ochii și gura pe mine, acu se mai schimbase și ea.
Câteodată când nu aveam ce face și mai ales seara,
ieșeam afară și văzând-o pe madam Berdan pe bancă afară, mai intram în vorba cu
ea. Și se apuca madam Berdan a mea, să înșire la povești… Și câte și mai câte.
Povestea și ea de când era domnișoară. Cum era viața
pe atunci. Cum se ducea la baluri și la petreceri. Spunea ea că era tare frumos
pe atunci. Unele povești din ele le-am mai uitat. Că nu gândeam pe atunci, că o
să-mi vină ideea de a le pune vreodată pe hârtie.
Cum și la mine se apropia inevitabil armata, Berdan mă
punea la current de cum este în armată. Doar îl avea pe fiu-su colonel, chiar
dacă era la pompieri. Zicea ea, că înainte, soldatul de la țară, nu știa de
dreptul sau stângul. Așa că atunci le lega niște paie la un picior, și fân la
al doilea. Asa că urma comanda: ”Cel cu fânul, cel cu paiul”…Unele povești ale
ei le mai și exagera. Le mai înflorea. Nici ea nu știa multă carte. Folosea
mereu cuvinte ca ”codoaică” sau ” elegant”, mai mereu.
”Am stat azi la o codoaică”.., sau ”am văzut pe cineva
elegant…”
Tata, când era foarte cald peste zi, cum se făcea
seara, umplea de câteva ori stropitoarea și uda cimentul încins de peste zi.
După prima spălare, se usca ca și cum nici nu fusese udat. De abia la a treia
udare se simțea răcoarea.
Lorica era în perspectivă cu un băiat. Era inginer. Se
mutaseră și ei în casa Lubiței, în camera de la stradă, unde aveau și sala.
Casa avea intrare separată de ceilalți chiriași. Nea Radu cu soția intrau în
altă cameră prin intrarea din curte. Ei stăteau într-o cameră.
Lina fata a doua, învățătoarea, se mutase și ea la
bloc în M19. Așa că madam Berdan, rămase singură în casa ei. Mai venea Genica
de la București rareori. Când era vară o mai ajutam să culeg fructe din copacii
care îi mai rămăsese. Un corcoduș, un prun, un cais, și un zarzăr lângă fostul
beci. Mă ruga pe mine să culeg câteva fructe, zicea ea, să le facă compot. De
multe ori îmi dădea și mie o mână. Dar mă mai lăsa să mânânc și când voiam eu.
Restul de pomi îi tăiase și îi puse pe foc. Că spunea
ea că nu avea lemne. Dar mai era o cauză. În fiecare an, caisul facea omizi,
decor/nd toata curtea cu omizi. Sătule
de stat în aer, se coborau și ele pe pământ. Și erau așa de mari, frumos
colorate și grase. Noroc de vrăbii, dar nici ele nu dovedeau să le mănânce. Așa
că cele norocoase defilau acum, prin toată curtea. Madam Berdan, la o trecere
în revistă, prin curte, le mai stâlcea cu bastonul. Tata, le mai ardea
cuibarele, când erau mai mici, dar numai pe cele de mai jos. Restul scăpau. Așa că odată cu
tăierea caisului, am scăpat și noi de târâtoare.
Genica, colonelul de pompieri, o mai ajuta câteodată
cu lemne de la fabrica de la Șendreni. Acolo se făcea din bușteni foile de
placaj. Iar ce rămânea până la tambur era rebut. Alea erau bune că erau esență
tare și făceau și căldură. Ea avea teracotă. Așa că scăpase de problema
scuturatul burlanelor, cum făceam noi.
Rareori o mai vizita câte o ”domnișoară” două, din
tinerețele ei. Apoi se întindeau la vorbă și nu plecau decât seara târziu, ca
în bancul cu babele sclerozate cu cafeaua. După ce plecau, ieșea madam Berdan,
iar afară pe bancă și continua discuția cu noi.
- Credeam că se mută la mine și numai pleacă, zicea
madam Berdan râzând. Și au mai băut și două cafele.
- Să vezi că atunci când or mai veni, o să zică că
nici cu o cafea nu ai servit! zic eu.
- Ce sunt nebune? îi păstrez ceașca și zațul ca să-i
arăt, ripostează ea râzând mai departe. Altă dată nu o mai invit. O țin la
poartă, cel puțin să aibă motiv, să mă țină minte.
- A fi sigură de asta! O să te țină minte... dacă era
altceva nu te ținea minte.
Acu era de treabă madam Bedan. Ținea la glumele mele.
Nu se supăra! De ce oare?...
Când venea nea Radu, mai făcea afară pe balcon, câte o
tablă cu tata. El nu o putea suferi pe madam Berdan și din ”hoașcă bătrână”, nu
o mai scotea.
- Faci și mata ca tata, zic eu. Nici el nu o suportă.
Câtă panaramă ne-a făcut când eram mic...tata îi mai zicea și holeră...
- Astea? făcea nea Radu. Astea îs bune de dus colo la
Ghiță Vasiliu... zicea el râzând.
Noroc că asta o spunea când nu era madam Berdan prin
preajmă, sau când el era în casă la noi, că altfel ...Nu se mai spăla pe cap cu
toată Dunărea!
El îi dădea chirie o sută de lei pe lună. Pe ochi
frumoși, fără acte sau chitanță de mână. Tata nu! În fiecare lună tata mă punea
să scriu câte o chitanță de mână cu câți bani îi dădeam. Noi îi plăteam conform
calculului fiscal, că doar tata era de acolo, o sumă de 47 lei și 75 bani.
Uneori îi dădeam rotunjit - 50. Dar asta încoace, după moartea mamei.
- Te pomini că mai vrei și restul, întreba madam
Berdan râzând. De multe ori tata, îi mai zicea, ca s-o necăjească:
- Se poate? Cât scrie în chitanță.
Când auzea madam Berdan, se punea pe bancă îmbufnată.
Mai târziu tata îi ierta datoria.
- Hai coană mare că te-am iertat! zicea tata zâmbind,
ceea ce o făcea și pe ea să râdă.
- Da ce credeai că ți-i dădeam? face madam Berdan. Ce
la prăvălie mai vedeai restul?
Dacă trăia mama, ea ar fi avut pretenția asta. Dar
știind că ea nu avea de unde să dea restul, întotdeauna îi dădea exact. Încă
înainte tata îi dădea numai 37, 39 de lei. După care după recalculare, mai
ridicase ștacheta. Chiar mie mai târziu Genica, avea pretenția să-mi ceară 100
de lei, ca lui nea Radu. Iar asta m-a făcut mai mult să plec de la ei. Un alt
motiv ar fi fost singurătatea. Nu prea imi făcea bine, singur, într-o casă
goală plină de amintiri, chiar și plăcute.
Când se făcea ziua de chirie, apoi o vedeai că se foia
toată curtea doar o ieși cineva din casă să-i dea banii. Noi știam acu lecția
și o lăsam să mai fiarbă. Mai ales tata:
- Uite holera de Berdan a ieșit la vânătoare! Vrea
banii!
Dacă vedea că nu avem de gând să ieșim nici unul, se
punea bosumflată pe bancă. Într-un târziu se îndura și tata zicând:
- Du-te și dă-i chiria baborniței.
Acum că mai aveam si eu niște bani, îmi mai cumpăram
diverse montaje de pe la magazine. Am luat odată un aparat de radio de la
”ruși”. Era demontat dar conform schemei se putea asambla ușor. Tata zice:
- Du-te la madam Gheorghiu - tinichigiul, să-ți
traducă ea.
Când mă duc la ea, și a citit, se făcea că e foarte
atentă după care începea să repete de zece ori aceleși cuvânt. Era un cuvânt:
”Klapka”. Și însemna buton sau clapă de pornire. Ea se tot învârtea în jurul
acestui cuvânt și spunând și altele pe care nu le înțelegeam. I-am spus că am
înțeles și mulțumindu-i frumos, am plecat. Mai mult știam eu rusă, când am
tradus mot-a-mot după alfabet, alfabet ce mă învățase cu ani în urmă, tanti
Lili.
După ce l-am terminat, atât tata cât și madam Berdan
au rămas foarte surprinși. M-a felicitat și nea Radu. Era bun prindea două game
de unde: Lungi și Medii. Îl mai puneam seara pe balcon, unde ascultam muzică
împreună cu madam Berdan și tata, dar și cu nea Gheorghe, când juca table cu
tata pe balcon. Stăteau amândoi pe balcon, pe câte un mic scăunel.
Noaptea prindea o mulțime de posturi. Îl cuplam la
antena noastră de la radioul vechi și ascultam aproape toată noaptea până
adormeam cu el deschis. Dimineața nu mai mergea că se termina bateria.
Și așa au trecut patru ani. Lorica plecase și ea de
acolo. Iar în locul lor venise o altă familie. El lucra ca șofer pe o mașină de
pâine. Ne împrietenisem și cu ei. Mă mai duceam ziua și pe la ei. Erau niște
oameni vârstnici. Cred ca ea era un pic mai tânără decât fusese mama când a
murit. Cred că avea peste 44 de ani. Mă mai ajuta ea și îmi mai dădea sfaturi
cum să pregătesc unele mâncăruri, când nu era tata acasă. Știa și ea situația
mea, dar și a tatei.
Cum era luna octombrie, tata se pregăti pentru a
cumpăra lemne. Cred că de aici i s-a tras.
Cu câteva săptămâni în urmă, când s-a dus la depozit
să cumpere lemne, a luat cu el 5000 de lei. Atât costau lemnele. Pe drum cineva
l-a buzunărit. Când a constatat că rămase fără bani, cred că nu i-a venit deloc
bine.
A ajuns acasă posomorât și ”negru” de supărare. Și așa
era el negru, dar acu se făcuse și mai negru. Când l-am întrebat ce are? Mi-a
răspuns că cineva, nu știe unde, i-a furat portofelul cu tot cu acte și cu
bani. Am rămas mut. El la început mă întrebase, dacă nu cumva i-am găsit eu
portofelul în casă. Nădăjduia să-l fi uitat acasă. Dar nu a fost să fie așa.
Noroc că eu aveam și rezerva mea la CEC.
Am scos banii de lemne și i-am dat tatei, să se ducă
iar a doua zi. El a promis că în jumătate de an o să mi-i înapoieze. Nu a mai
apucat. Mai bine trăia! El suferea deja de inimă, iar șocul ăsta i-a pus capac.
Mai aveam un an ca să termin liceul. Pe zi ce trecea,
tata slăbea tot mai mult. Nu mai voia să mănânce. Întro zi se hotărăște să mă
trimită după un doctor particular. Știa el unul, care locuia în centru. Vin cu
el, îl consultă pe tata, îi prescrie o rețetă și dă să plece. Afară în curte,
doctorul, îmi spune să am grijă de tata, că nu o mai duce mult. Deja mi se
pusese un nod în gât. Când intru în casă, tata se uită lung la mine.
Mă întreabă ce mi-a spus doctorul. Eu încerc să spun
că e bine și că o să se facă bine. Nu cred că m-a crezut. M-a cunoscut. Deja
îmi dăduse lacrimile când mi-a spus doctorul despre el. Madam Berdan mă vede și
încearcă să mă liniștească.
- Ei ce ai? Nu ai ce face?...
Îmi ștergeam pe furiș lacrimile și intram în casă.
Tata mă cunoștea imediat. Dar nu mai spunea nimic.
Se plimba toată noaptea prin casă și fuma. Degeaba
încercam să-l fac să nu mai fumeze. El tot ce știa făcea. Cred că avea dureri
insuportabile. De abia acu îl cred când aveam să trec și eu prin ce a trecut
el. Nu mai mânca.
Mă rugam aproape plângând să îmbuce ceva. Am crezut că
nu-i plăcea mâncarea făcută de mine. A spus că nu e asta. Tata cred că mai
vorbea câteodată și cu femeia din curte, că atunci când mă vedea singur îmi
spunea și ea să am grijă de tata.
Cred că îi spusese mai multe.
Întro zi mă pune să chem popa ca să se împărtășească.
Mi se puse iar un nod în gât. Pe mine popa m-a dat afară, ca să nu aud nimic.
S-a împărtășit. La plecare popa mă ia deoparte și mă pune la curent ca să fiu
tare că tata nu o mai duce mult…Mă pregătea…
Întro seară, tata mă cheamă la el și îmi spune:
- Bebi ia o foaie de hârtie și scrie ce îți dictez eu.
Mă supun cam cu strângere de inimă. Apoi tata îmi
dictează:
- Dragă Bebi! În caz că eu mor, îți las ție toate
lucrurile din casă. Apoi îmi dă și verigheta lui și a mamei și mă pune să
promit că o să pun verigheta mamei în degetul celei ce avea să-mi fie soție, și
numai dacă aceasta o să merite cu adevărat...Scriam toate astea printre lacrimi
și sughițuri. Nu avea lucruri de valoare, dar pentru mine avea o mare valoare
sentimentală. Și alte sfaturi: unde trebuia să umblu și ce să fac, dacă el ar
fi murit. Despre bani și toate celea.
Întro altă zi, tata face iar o criză.
Tocmai venise la dânsul niște rude de-a mamei lui.
Tanti Luci, cu bărbatu ei - Sava. Văzând starea tatei, mă pune să anunț
salvarea. Am chemat salvarea. Era la nr. 11 o familie cu telefon. La Silion.
Pentru că se îmbrăca greu, încercam să-l ajutăm.
- Hai Fănică mai repede că vine salvarea și tu nu ești
încă îmbrăcat, îl zoreau ei. La care tata zice:
- Ce vă a scăpa de mine? Lasă că o să scăpați, și o să
rămâneți singuri...o să scăpați de mine...
- De ce vorbeștia așa, Fănică!
Asta m-a făcut să izbucnesc iar în plâns. Alde Sava și
Luci, au încercat să mă liniștească. Între timp a venit și salvarea. L-am dus
vineri seara.
Cât a lipsit el, am stat la nana, sâmbătă și duminică.
Ea nu m-a lăsat să mă duc la el la spital. Am stat la ea tot timpul celor două
zile, ca pe ace. Nana tot încerca să-mi ridice moralul. Deși știam că și în
sufletul ei era altceva. Eu eram numai cu gândul la el.
Parcă aveam o presimțire că nu aveam să-l mai văd.
Luni dimineață, plec de la nana și mă întorc acasă, cu
gândul să mă duc la el la spital. Parcă nu mai aveam stare. Nu îmi erau boii
acasă. Parcă presimțeam ceva rău, încă din ziua când l-am dus la spital. Aveam
sentimentul că nu o să-l mai văd în viață.
Când ajung acasă mă aștepta o surpriză. Găsesc un
bilet în ușă cu următorul conținut:
”Vă aducem la cunoștință, că tatăl dumneavoastră,
Grigoriu Ștefan, a decedat. Faceți cele de trebuință pentru al ridica de la
spital”.
Nici nu am mai intrat în casă. M-am așezat pe banca
lui madam Berdan, care acu era pustie, punându-mă serios pe plâns. Și vremea
era pustie și înnourată la fel ca mine. Apoi am rămas așa o vreme neștiind ce
să fac. Probabil că și madam Berdan cu Genica aflase. Dar nici unul nu a ieșit
din casă.
Femeia din curte cred ca știa și ea, vine la mine și
încearcă să mă compătimească.
Am izbucnit atunci pentru a doua oară iar în plâns.
Știu că și ea plângea cu mine.
Când m-am mai liniștit, ea îmi spune, că mă ajută ea
să îl îmbrac pe tata la spital. Să-i dau niște haine că merge cu mine la
spital. Am ales cele mai bune lucruri a tatei, și i le-am dat ei.
Eu cum mă mai duceam pe perioada verii, pe la SPIACT,
unde lucram câte trei luni, le spusesem că tata se simțea din ce în ce mai rău.
Ei mi-au spus că dacă moare, o să mă ajute ei cu sicriul, numai să-i anunț.
Luăm hainele și plecam. Îmi mai spune să i-au și niște
bani ca să-i dea ea, la niște femei de acolo. Așa că după ce am terminat cu
îmbrăcatul, am plecat la vale la SPIACT.
Mă cobor la SPIACT și vorbesc cu maistru despre tata, spunând
că a murit. După ce i-am anunțat și pe ei, printre lacrimi, de trista veste.
Mi-au făcut sicriul imediat, și au strâns și niște bani.
Întreg colectivul a fost convocat. Mi-au dat banii și
sicriul. Apoi doi băieți, împreună cu nea Costică, strungarul de la atelierul
de tâmplărie, cu o mașină de-a lor, au mers cu mine până la spital. Acolo am
coborât și m-am dus jos la morgă. Tot acolo m-am întâlnit și cu femeia din
curte. Ea ajunsese înaintea mea și mă aștepta.
Când ajungem acolo, încep să caut la morgă. Deschid o
ușă la întâmplare. Înăuntru erau doi doctori. ”Lucrau” pe cineva. Când am văzut
acea scenă de groază, groaza puse stăpânire pe mine. M-au dat afară doctorii,
după care m-au întrebat ce vreau și pe cine caut. Cu greu i-am spus. Apoi mi-a
zis să aștept afară.
Femeia cu care venisem îmi cere banii ca să-i dea
chipurile femeii de serviciu ca să-l îmbrace pe tata. Îmi aduc aminte de un
amănunt, și îi spun femeii să-i spună să îi ia de la gâtul tatei, acel
”obiect”. Era dorința tatei. Că spunea el: ”Nu mi-a ajuns 40 de ani că l-am
purtat într-una. Măcar pe lumea ailaltă să scap de el.”
După ce l-au îmbrăcat pe tata, ”a mers” cu mine în
lift, uitându-mă la el printre lacrimi.
Cum nana nu s-a oferit să-l aduc la ea acasă și nici
la madam Berdan în casă, nu mai voiam să-l mai aduc, am fost ”sfătuit” să îl
duc la capela cimitirului. Cât am fost în ”pregătiri” nu m-a ajutat nimeni. Eu
am umblat peste tot. Nana se pierduse și ea. Nu mai aveam în ea nici o bază.
Acu nici ea nu mai bea.
Pe tanti Lili aproape că o lăsase indiferentă. Mai
mult femeia străină a umblat cu mine și m-a îmbărbătat tot timpul. Am ridicat
ajutorul de la pensionari și de la CEC și într-un final a venit și ziua
înmormântării. Nana s-a îngrijit mai mult de actele și formele de la cimitir.
Ea a tocmit gropari, ea a plătit pentru înmormântare, preot, tot.
Când au dezgropat-o pe mama, ruda care a asistat
atunci, avea să-mi spună că mama avea
capul într-o parte, iar mâinile pe lângă corp. Atunci mi-am adus aminte de cel
vis avut de mine, cu patru ani în urmă, când am visat că mama se sufoca în sicriu
și ”ne striga”. Mâinile ei, fusese inițial legate cu o fașă, de tata. Deci? Acest
fapt, m-a pus ani de zile pe gânduri.
La îngroparea tatei, despărțirea a fost foarte
dureroasă. Ca și la mama, mă durea nespus, despărțirea și de el. Parcă nu mai
conta acu toate bătăile și necazurile pe care mi le pricinuise și el. Aveam
să-l iert. Mă lăsase singur pe lume. Știam că nu se mai întoarce vreodată...
M-au ajutat și rudele lui, nașa și cu bărbatu-su. Dar
mai mult cu moralul. Era și asta ceva!
Eu știam lecția de la tata și încuiasem toate camerele
lăsând numai o cameră și holul deschise. Știam că se poate ”profita” în aceste
cazuri. Și mai ales chiar de la rude. Nu prea aveau ce să ”împrumute” dar se putea
găsi totuși câte ceva, care să atragă atenția.
La pomana de 40 de zile, la care eu le comasasem pe
toate, am dat lui Luci și Sava, ce mai avea tata și ce mai rămăsese și de la
mama.
Singurul regret, pentru tata, a fost, că nu a vrut
să-mi spună, cum au stat lucrurile în privința mea.
Mutarea mea la nana
După ce a murit tata, am încercat să dorm acolo câteva
zile. Dar singurătatea mă omora. Visam urât noaptea. Mai trebuia să fac și mâncare,
trebuia să mă duc și la școală…
Întro zi mă hotărăsc. Vorbesc serios cu nana și o
întreb dacă mă primește la ea.
- Sigur! Vino! Eu nu-ți iau bani. La mine nu plătești
chirie.
Atunci încep să car la nana, vesela pahare lenjeria și
alte mărunțișuri și alte lucruri mai ușoare.
Inițial, la ea avusesem de gând să rămân. Făceam câte
4-5 drumuri cu câte o valiză mare în mână, în care dosisem toată sticlăria și
alte obiecte. Veneam cu tramvaiul. Dar tot aveam până în stație, destul de
mers. Aproape 10 km pe zi. Și valiza grea... Nana când a văzut că nu se mai
termină drumurile mele mă întrebă:
- Mai ai?
- Mai am! răspundeam eu.
Ea se uita la tot ce aduceam eu și îsi făcea cruce.
Dar nici eu nu mă înduram să mă despart de ele, chiar dacă pe unele le-am
aruncat mai târziu.
- Unde o să le mai pun ? Nu am și eu destule? Cui o să
rămână? Nu tot ție o să-ți rămână? Că nu le-oi lua cu mine în mormânt.
Ei, aici, a cam avut dreptate!
După ce am adus și ultimul ”ac” și pe ”Rubinel”, m-am
mai liniștit.
Când l-a văzut nana și pe el, deja începu, iar să
comenteze:
- Pe ăsta de unde l-ai mai găsit? Nunai câine, nu mai
aveam.
Genica, băiatul lui madam Berdan, mă întreabă:
- Da ce pleci? Noi nu te gonim! Dacă vrei poți să
rămâi.
- Nu, plec! Nu pot să mai rămân în casa asta goală
singur, am ripostat eu.
De fapt așa și era. Nu mai puteam să dorm aici.
- Măcar stai până la primăvară, încearcă el să mă
convingă. Unde cari atâtea lemne?
Ei, aici cam avea dreptate. Trebuia iar să scot
lemnele tăiate afară în curte. Și apoi când venea mașina, pe care o comandasem,
trebuia iar să le car în mașină. Și în mod singur că nu m-ar fi ajutat nimeni.
Noroc că am renunțat la cărbuni. Le-am lăsat lor pe un preț de nimic. Era prea
mult pentru mine să mai car și pe ăștia. Erau 4000 de kile (4t) de cărbuni.
În fine după două ore am terminat de scos lemnele în
curte. Vine mașina și le încarc. După alte două ore plec la tanti Lili și ajung
cu lemnele la bunica. Când mă vede tanti Lili îmi spune:
- Unde le mai pui și pe astea ? Eu nu am loc în
magazie și pentru lemnele tale!
Asta că nici la nana, nu aveam loc în magazia ei.
Așa că am strâns din dinți și le-am pus afară lângă
balcon și le-am învelit cu un naylon. După ce i-am plătit șoferului 400 de lei,
că spunea el: mi-a taxat și timpul cât eu am încărcat lemnele în mașină, m-am
apucat să le car din stradă în balcon. Când a auzit tanti Lili cât i-am dat
zice:
-Te-a fraierit!
Nu am mai comentat și mi-am văzut de treabă. Mi-am
amenajat, cu ce adusesem, o cameră a mea, în holul lor –sălița- de lângă camera
lor. Șifonierul meu era cam vechi. Dar ce să fac? Altul nu aveam! De unde altul
mai bun? Tanti Lili mi-a cumpărat niște lac negru cu care am vopsit tot
șifonierul. Apoi a luat două geamuri înflorate pe care le-am pus în locul
draperiilor.
Ei, până la urmă arăta super camera mea. În cealaltă cameră
stricată, am pus scrinul și restul de mărunțișuri în saci, care fuseseră
refuzate de nana.
Tot băieții de la SPIACT, m-au ajutat cu mașina lor,
să mă mut la tanti Lili, deoarece la nana, zicea ea că nu are loc și pentru
lucrurile mele. Așa că m-am mutat la ele la început.
Tanti Lili îmi spune, dacă aduci lucrurile si lemnele
la mine, rămâi la mine. Nu am avut încotro. Lăsasem și soba la Madam Berdan.
Numai pe aia nu o mai căram. Că mi-a și zis Genica:
- Da soba nu o ei?
- Nu, iau numai godinul și burlanele.
După care i-am predat cheia de la casă. De atunci nu am mai văzut pe nici unu din ei.
Tanti Lili avea planuri mari cu mine. De aceea a
insistat să mă mut la ele. Eu, cum aveam și jumătate de pensie de la tata și
alocația, plus bursa de la școală, voiau să repare toată casa cu banii mei. Nu
că aș fi fost contra, dar mai bine făceam altă casă, decât s-o reparpe asta.
Era sub orice critică , mai ales pe afară, iar o cameră pe dinauntru, unde
toate plafoanele erau căzute , peretele neterminat, decând căzuse... Și mai
ales că eram în zonă demolabilă. Era chestie de ani , până ar fi venit rândul
să o demoleze. Deja Un rând de blocuri se făcuse, lângă ele. Cele care dădeau
cu fața în viitoarea strada Silozului. Un viitor coleg de servici, Bolozan,
stătea deja vis-a-vis de ele. Din balcon de la el, se vedea curtea bunicii.
Mă pusesem pe pat într-o după amiază și am adormit.
Exact când să mă trezesc le aud pe amândouă punând țara la cale. Nu le-am spus
nimic atunci, m-am făcut că nu știu. Era încă iarnă. Mai erau câteva zile până
la Crăciun. Eu mă duc la nana și îi spun:
- Uite ce am auzit de la bunica, că vrea cu banii mei
să repare casa.
Nana de abia aștepta. Începu să-mi bage și mai multe
strâmbe.
- Păi da, ca să-ți cheltuiască ție banii… dacă veneai
la mine eu nu-ți luam nici un ban… și multe altele.
Eram derutat și
dezorientat. Atunci m-am dus la o altă rudă de a mea - la tanti Sica. Ea era
vara mamei.
Mama lui Sica și mam”mare erau surori. Eu eram ca
nepot de vară. Sica, stătea o stradă mai sus de ele - pe Călugăreni. Sica avea
o singură fată, pe Marieta. Era cu doi ani mai mică ca mine. Tatăl ei, nea Ticu,
lucrase ca mecanic, la depoul de tramvaie, din zonă, în I.C. Frimu.
Sica venea rar la noi, când stăteam la casă, la madam Berdan.
A venit la noi, într-un an, nu știu cu ce prilej, că ia adus mamei niște
lalele, galbene și roșii. Probabil că fusese ziua mamei, că altfel nu-mi
explic. Venise împreună cu nea Ticu.
Eram mic pe atunci cred că aveam 5-6 ani. Stăteam la masă cu ei și am vrut să
iau un pahar cu vin să gust și eu. Din viteză răstorn alt pahar, pahar, al
cărui conținut curge pe rochia lui tanti Sica, udând-o. Noroc că era vin alb.
Tata și cu mama au sărit pe mine încercând să mă
altoiască. Dar tanti Sica a încercat să mă apere, spunând că iese la spălat.
Până la urmă au plecat iar eu mi-am luat întreaga păpară. A mai venit odată
împreună cu fiică-sa - Marieta. Era mai mare atunci. Cred ca avea 16 ani. Cu o
zi în urmă, mă duse tata la filmul - Mihai Viteazul. Cum îl văzuse și ea, am
început amândoi să–l comentăm.
Apoi comentam de femeia aia de la film care era
îmbrăcată foarte sumar. Atunci când o prinse în pat cu altul. Dar tot Marieta
m-a asigurat că nu era nimic special de văzut atunci la femeia aia. Oricum cei
de la film cenzurase cât mai mult posibil scena ”dezbrăcată”.
Mai târziu aveam să revăd filmul mai întreg.
Tocmai atunci cânta și la aparat formația Mondial,
”Primavara”. Era acolo un pasaj: ”A iesit un pui de muscă să-și usuce labele”.
Am făcut haz amândoi de acele versuri.
După aia, o
vreme nu prea ne-am vizitat până la moartea mamei. Iar acu după moartea tatei
nu prea mai aveam chef să o fac. Mai ales că tanti Lili îmi înterzise să mai
fac alianță cu ele. Și asta că și ea se supărase pe ele.
Adevărul că dacă bunică-mea nu o suporta, nici eu și
nici tanti Lili nu trebuia să le călcăm pragul. Ce chestie. La fel ca și cu
mama, cu rudele madamei Berdan.
O vreme, înainte de aș lua televizor nana, tanti Lili
se ducea aproape în fiecare seară la Sica, în special sâmbăta și duminica
seară. S-a dus odată, s-a dus de două ori, până întro zi când nea Ticu, lăsând
toată rușinea la o parte se dezbrăcase și își punea pijamalele în fața ei, el
rămănând în izmene. Sica făcea fețe - fețe. Atunci tanti Lili s-a simțit prost
și de atunci nu i-a mai călcat pragul multă vreme. S-a dus numai cu bunica, când
a murit măsa.
Așa că îmi iau și eu inima în dinți și mă duc la ea. Când
mă vede mă și ia la rost:
- Te-ai gândit să mai vii pe la noi?
Mă servește totuși cu o dulceață, după care mă
întreabă dacă nu vreau și o cafea. Dar tanti Sica, nu a mai stat să audă
răspunsul meu, mai ales că nea Ticu, deja se oferise și el.
- Fă-mi și mie una!
- Tu mai încet cu cafeaua, că îți face rău, zice
grijulie Sica.
- Decând te-ai făcut așa de grijulie cu mine, zise el
întorcând capul la mine și făcându-mi cu ochiul. Și adu-mi și o țigară.
- Nu, Nu! țigară nu, că îți face rău!
- Dar după tine fă, toate îmi fac rău…
- Hai, îți dau o jumătate de țigară, asta așa că a
venit Bebi…
- Da? Păi Bebi, zise el întorcându-se iar spre mine și
făcându-mi cu ochiul: Să vii mai des la noi…
Eu mă prind. Adevărul că nu știu din ce motiv, tanti
Sica îl pusese la regim pe nea Ticu, înjumătățindu-i rația de țigări zilnice.
Poate avea motivele ei.
După ce face cafeaua, mă întreabă amândoi cum o mai
duc.
Îi spun că bine și că m-am mutat la tanti Lili. Apoi
le povestesc și lor, ce și cum. Nea Ticu face zâmbind:
- Sau adunat muștele la miere... Apoi zice:
- Păi Bebi, din partea mea poți să faci ce vrei, dar
eu zic să stai la nan-ta zice tanti Sica.
- Sigur! face și nea Ticu.
Nici după discuția cu ei, nu reușisem să mă decid.
- Bine! fac eu, o să văd după sărbători.
Și am plecat.
Mă duc la tanti Lili și nu le zic nimic de vizitele
mele. Atât bunica cât și mătușa erau în al noulea cer, când mă vedeau în
preajma lor. Era și normal, bunuica cu o pensie de numai 400 de lei, după
bărbatu-su, în timp ce tanti Lili, nu lucra nicăieri, mulțumindu-se cu ce
câștiga de pe urma broderiilor ei. După ce trece Crăciunul, îmi iau inima în
dinți și îi spun că nu mai vreau să stau la ele și că mă duc la nana. Când a
auzit tanti Lili a făcut o față de să mă înghită. Au încercat să mă convingă
amândouă să rămân. Eu, nimic! Ferm pe poziție. Atunci tanti Lili a început
să-mi zică:
- Păi bine măi Bebi, asta îți este recunoștința ta
pentru noi? Ți-am vopsit mobila am pus geamuri ți-am făcut camera ta! Și tu
drept mulțumire ne părăsești?
- Și ce dacă! am răspuns eu.
Ei asta nu i-a fost deloc pe plac, că mi-a dat o
palmă. Era prima ei palmă primită de mine de la ea. Nu mă bătuse niciodată.
Surprins, că nu mă așteptam la așa ceva, am apucat-o de mâini, ca să nu mai dea
iar. Eram frustrat. Ea începe să țipe la bunica:
- Sai mam”maico, ca Bebi mă bate!
Atunci o văd, pe bunica că sare din pat, de parcă nu o
mai durea nimic. Că de altfel se plângea toată ziua și se văicărea de picioare.
Și sare cu bastonul la mine. Eu mă feresc, iar ea apucă să–mi smulgă căciula
din cap. Eu vreau să o recuperez din mana ei. Da de unde? O ținea în mână cu o
forță de ziceai cei aia? Dacă am văzut că nu pot să o iau, m-am lăsat păgubaș și
am plecat, zicându-i că a doua zi, vin să-mi iau lucrurile înapoi.
- Nu-ți dau nimic! Nu ai decât să vii și cu miliția!
Când să ies văd cheia în poartă și o iau cu mine. Ea
vede și îmi cere cheia înapoi. Eu mă fac că nu aud și plec. Oricum știam că mai
au și-o a doua cheie de rezervă. Mă duc întins la tanti Sica. Ea când mă vede
arțăguit își dă seama și mă întreabă ce am pățit? După ce le povestesc, nea
Ticu începe să zâmbească pe sub mustață. Eu supărat mai tare, că îmi luase și
căciula. Nici la ele nu mai aveam curaj să mă mai duc. Deja mi se ridicase
tensiunea și o frică puse stăpânire pe mine. Începuse să mă ia și cu un
tremurat, combinat cu un gol la stomac. De abia mai vorbeam.
După ce m-am mai liniștit, nea Ticu mă învață, să o
dau în judecată pe tanti Lili ca să-mi recuperez lucrurile.
- Nu a zis ea ca să vii cu miliția? zice el. Ei atunci
ai să vii cu procuratura.
Mă învață să scriu o plângere pe care să o adresez la
procuratură. Și în care să povestesc toate. Cum a sărit ele la mine la
bătaie... Toate!
Plec apoi la nana și îi zic și ei ce am pățit de la tanti
Lili. Nu prea ia convenit nici ei, dar a adăugat:
- Aici trebuia să se ajungă?
A doua zi m-am dus la procuratură. Am depus plângerea și am
plecat. Peste câteva zile, primesc înștiințare să mă prezint la ei. Când ajung
acolo o văd și pe tanti Lili. La vederea ei, inima mi se făcuse iar cât un
purice și simțeam iar că mă apucă tremuratul. Îmi bătea așa de tare că simțeam
că vrea să iasă din piept. În fine ne cheamă pe amândoi și după ce ascultă
ambele variante ale noastre, decide:
- Îl lăsați să-și ia lucrurile de la dvs. Noi nu îl
putem obliga, dacă nu vrea să mai rămână la dvs. Cu atât mai mult
dumneavoastră.
Rămânem de acord amândoi. La plecare tanti Lili îmi
cere cheia. Eu parcă presimțisem că o s-o ceară, o luasem cu mine. I-am dat
cheia. Când ajung acasă la nana îi spun că cei de acolo mi-au dat câștig de
cauză și că mă mut la ea.
- Dar ce fac cu lucrurile cum le iau de acolo? întreb
eu.
- Ce lucruri? dă-le încolo de vechituri, face ea. Am
eu destule lasă-le acolo.
- Dar măcar lemnele să le iau.
- Bine lemnele poți să le ei, zice ea. Vorbesc eu cu
nea Gicu, căruțașul și merge la ele să-ți ei lemnele.
Nea Gicu stătea la o stradă de nana. Era favoritul
nanei la adus lemnele de la depozit.
Seara mă duc la nea Gicu și îi spun care e treaba și
dacă poate să mă ajute să iau lemnele mele de la bunica. El se învoiește. Așa
că a doua zi mă duc și scot iar toate lemnele în stradă. Acu era și ger și
zăpadă. Îmi înghețase și degetele de la mână. Mare belea cu lemnele astea.
Parcă au fost blestemate.
Totul a plecat de când a pierdut tata banii pentru
ele. Aveau să treacă prin mâna mea de 8 ori. De 5 ori la mine, de două ori la
mătușa și încă o dată la nana. Pe când mutam lemnele în stradă, tanti Lili nu
pierdea ocazia, de a mai comenta, la tot ce făcuse pentru mine, cu gând de a mă
îndupleca ca să nu mai plec. Dar eu nu le mai auzeam. Mi se ridicase iar
tensiunea și mi se puse iar un nod în stomac. O vreme nici mâncare nu mi-a
trebuit, cu toate insistențele nanei. Noroc de cafeaua ei.
Chiar și nea Gicu mă sfătui, fără să vadă ele, să tac
și să-mi văd de treabă. Cei drept convorbirea lor mă frustra la maxim, făcând
să mi se ridice iar tensiunea. M-a ajutat și nea Gicu să car lemnele în magazie
la nana. Da să vezi comedie că nana deja avea și ea lemne în magazie și de abia
au mai încăput și ale mele.
Noroc că mai arsei între timp din ele. Din Octombrie,
decand mă mutasem la ele, trecuse ceva vreme. Și aici m-a ajutat și tanti Lili,
când eu nu eram la școală. Se autoserveau de la mine. Probabil că îi era milă
de lemnele mele că stăteau săracele afară în frig.
Ajung cu lemnele la nana. Am mai pus eu lemne și prin
alte cotloane, pe unde am gasit liber. Până la urmă, înghețat măr, m-am
refugiat în casă la căldură. Nana de bucurie că m-a văzut mutat la ea, îmi
zice:
- Du-te la alimentara și i-am o sticlă de vin, să mă
încălzesc...
- Tu să te
încălzești? Da eu ce să mai zic?
- Ei, ne încălzim amândoi!
I-am făcut pe plac. După nici o jumătate de oră, după
ce ne-am încălzit, nana începe să-mi aducă reproșuri. ”Că ce am avut cu ele? Ce
trebuia să le dau pe mâna procuraturii?”...
Am lăsat-o să se descarce, în timp ce eu m-am culcat.
Dar ce parcă am putut? Mereu mă trezea țipând din când în când la mine. Într-un
târziu am adormit și eu. Probabil că lăsase și ea sonoru mai încet, că până la
ziuă nu am mai auzit-o.
Și uite așa m-am mutat definitiv la nana. A trebuit să
trec și prin asta. Și uite cum un hoț îți poate schimba viața. Dacă nu îl fura
atunci pe tata, poate o mai fi dus-o, măcar până când veneam și eu din armată,
vreo doi-trei ani.
Am găsit mai târziu în cutia de poștă la madam Berdan,
portofelul tatei, cu toate actele, dar fără bani. Pe ăia îi ”uitase” să-i pună!
După câteva zile a venit și anul nou. Dar parcă acu era altfel. Era total diferit de alți ani. Nu mai era ca pe vremea de odinioară, când veneam cu tata și mama la nana. Gândul că mă certasem și cu tanti Lili, mă urmărea tot timpul. Îmi părea rău că ne certasem. Iar se trezise două `”eu-uri” în mintea mea. Unul mă certa și unul mă încuraja. Nici tanti Lili nu a mai venit pe la noi, dar nici eu nu mă omoram să le mai vizitez. Deodată mă trezește din gândurile mele glasul nanei:
Împăcarea
După câteva zile a venit și anul nou. Dar parcă acu era altfel. Era total diferit de alți ani. Nu mai era ca pe vremea de odinioară, când veneam cu tata și mama la nana. Gândul că mă certasem și cu tanti Lili, mă urmărea tot timpul. Îmi părea rău că ne certasem. Iar se trezise două `”eu-uri” în mintea mea. Unul mă certa și unul mă încuraja. Nici tanti Lili nu a mai venit pe la noi, dar nici eu nu mă omoram să le mai vizitez. Deodată mă trezește din gândurile mele glasul nanei:
- Hai să te fac o tablă. Ca să-ți treacă.
Probabil văzuse și ea, că eram abătut. Și voia să mă scoată din gânduri. Cred
că intrase pe frecvența mea.
Am jucat prost, mai mult ca să-i fac ei plăcere. Mi-a luat trei partide.
- Ei vezi, spuneai că nu știu să joc, zice ea.
- Nu mai joc! zic eu.
- Hai că acum m-am încălzit, zice iar ea.
Am răspuns cu greu provocării. Am jucat totuși. Am reușit să câștig totuși
o partidă. După care a plecat în bucătărie să facă o cafea. Și să savureze și
bineînțeles, nelipsita și tradițională țigară. Fuma Mărășești fără filtru.
Astea erau 1,70 lei.
Când și când pe la ocazii, sau când se ducea pe la București cu trenul, mai
fuma și Snagov sau Amiral. Dar nici de la un Kent sau Marlboro, nu se dădea în
lături, când avea. Cum!?! Ea la clasa întâi și să fumeze Mărășești? Păi cum se
putea? Ce avea să zică mamiți-ca lui Goe, dacă o vedea. Râdea lumea de ea.
Dintr-un Kent, fuma tot drumul până la București. Începuse să mă învețe să
beau și eu cafea naturală. Era de 103 lei. Beam la început câte o jumătate de
ceașcă. Apoi a început să se umple între timp. Așa că îmi deschisese pofta de
cafea. În fiecare dimineață, sau aproape în fiecare dimineață, exceptând zilele
ei ”libere”, beam împreună cafea.
Când eram la casa, mama făcea cafea, dar cu năut, sau cicoare. Era două
specialități - Unirea si Unica.
Nana, dacă nu avea de făcut mâncare, mă mai provoca la câte un remi sau o
tablă. Cu cărțile mai rar. Dacă trebuia să facă mâncare, se ducea în piața în
I.C. Frimu, care era la doi pași de noi. Când nu găsea ce trebuia, sau voia și
ea carne, mai trăgea și câte o fugă în ”piața mare”. Eu îi mai luam când luam
”pensia” câte o sticlă două de ulei și 2 kile de zahăr.
După cum promise nu–mi lua bani. Cineva o învățase pe nana să mă treacă în
”spațiu” la ea. Că zicea el, dacă ne demolează să-mi dea și mie apartament, sau
încă o cameră eventual. Ei, dar ca să fie cineva trecut în spațiu, trebuia să
treacă de o mulțime de formalități. Cereri și alte hărtii, pe la Miliție și
culminând cu declarația la fisc. Și cum fiscul nu știa, sau nu voia să creadă,
că nana nu îmi lua nici un ban, a pus-o să plătească impozit pe venit. Venit 0!
Așa că pe lângă impozitul ei anual pe casă, trebuia acu să mai plătească și
pentru mine încă vreo 400 de lei anual.
A venit acasă supărată și mi-a cerut să-i dau 400 pentru fisc. Până la urmă
i-am dat, ce era să fac. Ea deja mai avea o cameră închiriată cu trei băieți.
Și pentru ei plătea destul. Ei erau mai mari ca mine și lucrau. Ei făcuseră
profesionala. Eu încă mă mai chinuiam la liceu.
Mai aveam încă un an. Intrasem deja în al cincilea. Mă împăcam bine cu noii
chiriași ai nanei. Unul din ei era mai mare și solid. Îl chema Gelu. Unul mai
slab și inalt - Costel. Pe al treilea - Sandu. Sandu și Costel erau de-o vârstă
și făceau numai nebunii.
Gelu era mai în vârstă. El avea o soră măritată care stătea în gazdă. Când
a aflat, că eu plecasem de la madam Berdan, s-a oferit el să o bage pe sora lui
acolo, în locul meu. Așa i-am făcut intrarea. Au stat acolo o vreme. Cred că
până a murit madam Berdan. După care cred că s-a vândut casa. Gelu mai apela la
bicicleta mea, când se mai ducea la ea. Bicicleta îmi rămase amintire de la
tata.
Bicicleta tatei, era un ”carpați”.
Cât a trăit tata, nu a vrut să mă învețe să merg pe ea. După moartea lui, seara
exersam la sfaturile lui Genica, mersul pe bicicletă. În 2-3 zile am învățat,
dar tot nu mă lăsa nana să plec prea departe de casă, era fricoasă. Mai mult
exersam la noi pe stradă, unde aveam să plimb fetele din vecini.
Când se mai ”supăra” nana pe băieții
din gazdă, nu-i lăsa să mai apeleze la aragazul ei. Costel voia să fiarbă
într-o zi niște ouă. A apelat la un fierbător ad-hoc- improvizat, din două
sârme de crom sau inox, pe care le-a băgat în priză. Dar când era aproape gata
au atins din greșeală sârmele și a făcut ”scurt” arzând siguranța de la noi.
Nana de colo: ”lasă-i în pace”. Era cam ”veselă”.
Au venit amândoi bătând la ușa noastră.
- Doamna Mocanu, lasă-ne să facem lumina ca să-mi termin de fiert oule!
Nana când aude râde pe înfundate.
Până la urmă ia lăsat să intre. Au pus ei siguranța. Puteam să o pun și eu,
dar nana a zis: ”lasă-i pe ei să o facă”.
Văzând dispozitivul lor l-am perfecționat și eu mai târziu. Din două
lingurițe de inox, pe care le-am presat la o ștanță în combinat, făcându-mi un
fierbător. Între cozile de lingurițe am pus ca izolator o bucată subțire de
fibră de sticlă de 8 mm.
Capetele lingurițelor le-am legat la un ștecher la 220V. Cozile
lingurițelor le-am rigidizat cu un manșon de plastic sau tub varniș, pe care
l-am petrecut peste cozi, în așa fel ca lingurițele să stea față în față. În
câteva minute apa fierbea. Am mers cu ele ani de zile când făceam cafeaua lui
Leana, la PSI.
Și iată că trece și iarna. Veni și primăvara. Tanti Lili tot supărată pe
noi. Într-o zi, nana văd că dispare în piață. Când vine zice:
- Hai cu mine!
La început nu știam ce are de gând și nici ce punea la cale. Luase o sticlă
de vin cu ea. Și una de lichior. Când văd că ne îndreptăm către poarta lui
tanti Lili. Bate ea. O văd și pe mătușa că apare. La vederea ei simt iar că mă
strânge ceva în piept. Dar nana i-o ia înainte:
- Ne primiți și pe noi cu semănatul acu primăvara, dacă cu plugul nu am
venit?
Nu zice nimic, dar văd că deschide poarta. Ne poftește înăuntru. Eu intru,
dar mai cu reținere. Că știam lecția! Cum a intrat Cațavencu în casa lui
Tipătescu la chemarea lui Zoe.
Ea o ia înainte noi doi după ea. Intrăm în casă. Tanti Lili intrând strigă
la mam”mare:
- Ia uite cine a venit la noi!
- Cine? zice ea dându-se repede jos din pat.
- Maria cu Bebi, zice ea.
- Da? Ce vor?
- Ce vor...”a venit un sol de pace cu o năframă în vârf de băț.”...face
nana repede râzând și agitând sacoșa albă în care erau sticlele. Ea vroia să
dreagă busuiocul.
Apoi scoase sticlele. Cea cu lichiorul le-o dă lor. Cea mare de vin și-o
oprește pentru ea pe masă.
Adu niște pahare că mor de sete! zice nana.
Aduce tanti Lili patru pahare si le pune pe masă. După ce pune niște
lichior în fiecare pahar zice:
- Hai la mulți ani! zice ea. Bunica vine și ea șontâc lângă noi.
- Hai dați-vă mâna și împăcați-vă zice nana.
- Dacă îmi cere iertare, da! spune tanti Lili.
”Tot eu să îi cer iertare?” zic eu în gând.
Mi-am călcat pe inimă până la urmă și m-am dus la tanti Lili și i-am cerut
la urmă iertare.
Ne-am îmbrățișat ca după o îndelungată absență. Apoi am pupat-o și pe
bunica. Se putea? După aceea am gustat păhărele. Nana a mai turnat și a doua
oară din sticlă și când s-a terminat lichiorul a desfăcut și sticla de vin.
Bunica după ce a băut un păhărel de lichior, a mai gustat și din cel de vin
puțin. După care s-a suit în pat gemând. Tanti Lili nu a băut vin. Nici eu nu
l-am băut tot. Deja nana era la al doilea pahar de vin când eu încercam să-l
termin pe primul. Și uite așa a decurs împăcarea. După care tanti Lili:
- Să te mai duci să–ți dea sfaturi Sica! Așa îți trebuie dacă te-ai luat
după gura ei.
Am tăcut și am înghițit. Ce era să mai zic.
Deja nana începuse să se amețească. Îi zic:
- Hai acasă!
- Da ce, mă trimiți tu acasă? O să plec când oi vrea eu! Tu să te duci la
casa ta!...zise ea râzând.
În alte circumstanțe aș fi crezut-o. Dar acu dădeam și eu vina pe băutură.
Doar vorbea băutura, nu ea. Cu toate că aveam să constat mai târziu, că multe
vorbe aruncate la beție, conțineau un mare adevăr. Bătea șaua, ca să mă prind
eu. Dar de cele mai multe ori și băutura asta te face să spui lucrurilor pe
nume. Spunea adevărul. Și aveam să aflu asta din plin peste alți ani.
Tanti Lili și cu bunica făceau haz de ea. Până la urmă am plecat, dar nu
înainte de a goli nana toată sticla.
Când să plec tanti Lili îmi spune să-mi iau toate catrafusele. Mai rămase
scrinul cu cele trei sertare, șifonierul, divanul, doi saci cu ”jucăriile” mele
și godinul. Paturile de metal, le-am lăsat la Berdan în curte, rezenate de
perete. Când am ajuns acasă la nana, băieții ei nu erau acasă. Mai pe seară
când apar și ei, îi rog dacă poate să mă ajute să car niște mobilă de la
bunica. Gelu se oferă să meargă împreună cu ei, ca să mă ajute. Când ajungem și
vede despre ce e vorba zice:
- Păi pentru nimica toată, m-ai chemat măi Bebi!
Când, îl văd că înșfacă scrinul în spate și o taie acasă la nana.
Ceilalți doi, iau șifonierul. Eu iau cei doi saci și plecam amândoi. La
urma am luat și divanul și soba de tuci – Godinul.
După vreo două zile apare și tanti Lili seara la noi. Venise iar la
televizor. Și totul a decurs în continuare de parcă nici nu ne certasem
vreodată.
După o săptămână m-am dus și eu la ele puțin mai rezervat.
Mare mi-a fost mirarea, când ne-am pomenit cu tanti Lița de la București în
vizită la noi. Trase de obicei la nana. Când m-a văzut și pe mine la ea, a
rămas cam surprinsă. Nu știu cum aflase de ”cearta” noastră că unchiul a ținut
să-mi ție morală aducând-o în discuție și pe Sica. Presupun că cineva îi
scrisese lor. Altfel nu văd de unde știau de incident. Cineva a ”trădat”! Vorba
aia: ”trădare, trădare, dar să o știm cu toții”...
Le-am spus ca să-i liniștesc, că nu mai am treabă cu Sica și nu o să mă mai
i-au după capul ei.
Au fost de acord și ei într-un final.
Nu putea să fie decât doi oameni. Ori nana ori tanti Lili. Înclin să cred
că tanti Lili fusese.
Dar ce mai conta de acum. Mi-am însușit critica și de la ei. Ei erau niște
oameni foarte receptivi la lucruri de acest gen. Erau simandicoși Nu suportau
certurile și nici să se lege de ei cineva străin. Se șifonau foarte repede. Și
mai erau tipul omului care nu uita. Te ținea minte și îți scoatea ochii toată
viața, atunci când se ivea prilejul. Aveam să constat asta pe propria-mi piele,
mult mai târziu, pe când am făcut o vizită la ei la București. Și nu numai.
După ce au plecat ne-am văzut de treabă fiecare. Eu cu învățatul, iar nana
cu păhărelul. Câteodată se îmbăta și începea să vorbească tare și fără rost.
Tăcea un timp. Apoi exploda. Iar mai zicea câte ceva și iar mai făcea o pauză.
Mai învață dacă poți. Cum sălița în care stăteam eu avea ușa la noi, se auzea
tot ce vorbea nana.
Câteodată îi deranja și pe băieți, că auzeam comentariile lor, la adresa
ei. Noaptea era iar un chin. Adormea târziu și greu. De abia în spre dimineața
se liniștea. ”Bolea” așa vreo trei, patru zile. Mai făcea o pauză, după ce îi
trecea capul, sau când zicea că se simte rău.
Dar după două trei zile iar o lua de la început.
Odată mă scol dimineață și mă duc la școală, aveam ore dimineața. Atunci nu
mai avea chiriași. Scăpase de ei. Iar eu mă mutasem în camera lor. Ușa de la
cameră era încuiată pe partea dinăuntru în săliță, ca de obicei.
Eu intram în camera la mine prin altă ușă ce dădea din bucătărie. Sala
corespundea cu o mică marchiză. În acea marchiză era bucătăria ei și de iarnă
și mai ales de vară. Acolo ținea și aragazul, iar butelia o ținea în sală.
Făcuse o gaură prin tocul ușii, prin care trecea furtunul. Asta, zicea ea, ”ca
să nu i-o fure”.
Ea dormea în cealaltă cameră dinspre stradă. Dar aveam cheia de la marchiza
de la intrare cu mine. De obicei mai purtam și câte o surubelniță și o pensetă
prin buzunar.
Când vin de la școală, dau să intru pe la marchiză. Ușa era încuiată pe
dinăuntru. Căzută jos se afla nana. Era beată. Nici pe partea cealaltă nu
puteam intra că era ușa încuiată și acolo, tot pe dinăuntru. Mă uit în șild și
văd cheia în broască. Îmi aduc aminte de pensetă. Cu ea răsucesc cheia, până o
pun pe poziție dreaptă și apoi o împing brusc înainte. Cheia se duce înainte și
cade pe partea cealaltă.
Scot cheia mea și descui ușa. Cum era căzută chiar lângă ușă, a trebuit să
mă forțez până să pot deschide ușa și să pot intra și eu. Când o văd jos, dau
să o ridic. Începe să țipe ca o doare mâna. Își rupsese clavicula. Asta îmi mai
lipsea! Aud că îmi spune ceva de salvare. Nici să vorbească nu mai putea. Mă
duc iar după salvare. Asta era a doua oară la ea. Mă duc acolo. Cei de acolo,
când mă văd deja mă cunoșteau. Când le spun că nana și-a rupt clavicula și nu
poate să se scoale de jos, cam ezitau.
- Cum nu poate? Dar ce are? mă întreabă ei.
Până la urmă îi spun cauza. Când au auzit la început, nici nu au vrut să
audă.
- Da ce crezi mata că noi suntem datori să transportăm și oameni beți?
Nu prea mi-a venit bine. Până la urmă s-au îndurat și au venit. Au ținut
să-mi spună că ar trebui să-i dea o amendă. Dar până la urmă au iertat-o, la
insistența mea. Am ridicat-o împreună cu șoferul. Nici nu a mai venit
asistența, când a auzit despre ce e vorba. Așa că cu chiu cu vai am urcat-o în
mașină.
Tot drumul din cauza zdruncinăturilor nana a țipat și vorbea ceva. La urma
mi-a luat mâna și mă mușca de ea, la fiecare zdruncinătură. Într-un final am
ajuns la spital. Am băgat-o înăuntru, iar doctorul după ce a examinat-o a
trimis-o să facă o radiografie. M-am întors iar cu ea și ia pus brațul cu
umărul în ghips. Nu știu ce i-o fi dat doctorul că pe loc s-a trezit. Eu cum
ieșisem să iau aer, că îmi făcea rău mirosul de spital, mă pomenesc afară cu ea
lângă mine. Îmi zice râzând:
- Am trecut și prin asta!
- Ar trebui să-mi mulțumești, zic eu. Stăteai mult și bine acolo jos, dacă
nu intram peste tine.
A stat trei săptămâni în ghips. După ce ia dat ghipsul jos, doctorul o
învață să meargă cu degetele pe perete în sus, ridicând și brațul. După o lună
și-a mai revenit. Dar se și cumințise. I-am spus să nu mai bea, că doctorul
voia să o amendeze.
- Să o amendeze pe măsa, zice ea râzând.
Dar iată că se apropia și sfârșitul celor cinci ani petrecuți de mine la
liceu. Cum domnul Ursei se ținuse de cuvânt și m-a trecut la el, nu același
lucru avea să fie cu engleza și organizarea producției. Când a aflat nana că
aveam restanțe s-a supărat. Ei acum nu mai era tata să mergem la pescuit ca să
învăț peștii engleza. Și mai ales organizare. Așa că în timp ce colegii mei se
pregăteau de examen la facultate, eu stăteam acasă cu picioarele în apă. Dar am
și învățat. Știam toate lecțiile date ca temă, de profă pe de rost. Citit și
tradus. Același lucru l-am făcut și cu organizarea.
Mama lui Genu, după ce a aflat și de moartea tatei, a încercat și mai mult
să mă atragă la ei. Pentru că lui Genu îi pusese meditator pentru examenul din
vară la facultate, mi-a zis să profit și eu de asta, ca să vin să mă pregătească
și pe mine. Spunea ea: ”tot dăm niște bani”. Poate o să-ți prindă bine. Nu
trebuie să te descurajezi că ai restanțe. Poate e spre norocul tău. Îți v-a
prinde bine”, spunea ea.
Acum când recitesc aceste rânduri, observ câtă dreptate a avut.
Așa că am asistat și eu la orele de pregătire cu Eugen. Profu ne pregătea
numai la matematica. De fizică ne privea pe noi. Eu îl pregăteam pe Genu la
fizică partea cu electricitatea. Aici mă pricepeam eu cel mai bine. Cu un an în
urmă îmi venise ordinul de recrutare. Dar m-au amânat până am terminat liceul.
Dacă nu reușeam nicăieri mă ”încălța” automat în toamnă la armată. După ce am
dat restanțele pe care le-am luat cu brio, m-am înscris și eu la subingineri
sudură. Cu mine a mai dat un coleg, de la liceu – Matei. El a luat cu 6,83, iar
sub el, imediat eu cu 6,62 am picat cu succes. Deci se rezolvase: - ”Armata e
cu noi!”
Genu al meu, dăduse la ingineri - nave și a luat. El avea să facă armată
mult mai puțină. Nouă luni. Iar eu...doi ani! C-așa-i -n tenis”.
Banchetul
Venise în sfârșit și ziua banchetului. Da, de venit
venise, dar eu nu prea eram pregătit. Mai era o săptămână până la eveniment,
iar eu nu găsisem nici o fată, care să mă însoțească la banchet. Cred că ați
observat că la capitolul ăsta stăteam cam prost. Vorba lui Creanga: ”Îți plac
fetele Ioane?... dar tu lor?... și ele mie”.
Nana avea pe atunci o altă familie în gazdă. Femeia
era maistru la covoare. Întreprinderea ”Muncă și artă”, de pe lângă Aurel
Vlaicu, în spatele stației de salvare. Ea avea o fată ucenică dintr-un sat din
apropiere de Galați. Cred că tot pe la Cavadinești. Venise în recunoaștere, la
propunerea nanei.
Ele se vorbiseră pe ascuns. Credeau că eu nu știu
nimic. Avea 17 ani. Arăta bine. Când m-a văzut fata, a fost imediat de acord să
meargă cu mine la banchet. Rămăsese stabilit ca sâmbăta viitoare să vină iar la
noi. Maistra vorbise cu mama fetei cu pricina, că are multă treabă și să rămână
de sâmbătă până luni la dânsa, ca să o ajute. Maistra își aducea de lucru și
acasă. Avea un război și făcea covoare de cele persane, groase pentru export.
Numai că așa e când nu e să fie.
Mama fetei, aflase ceva sau bănuia ceva și nu a mai
lăsat-o să vină. Ei acu Bebi ce te faci? Mai era o zi și eu tot nu făcusem rost
de fată.
Pe strada noastră - Olănești, erau mai multe familii
care aveau fete. Multe din ele aveau vârsta apropiată de a mea. Săraca nană, a
luat toate porțile la rând, ca să-mi găsească una. Că la urma s-a și enervat
zicându-mi:
- Păi bine eu trebuie să-ți găsesc fată, tu ce faci?
Vrei și când te însori să stau cu voi în pat?...
Ei, și ea! Nu cred că era momentul pentru asemenea
discuții. Adevărul e, că cele pe care le vroiam eu, nu vroiau ele, iar cele
care vroiau ele, nu le vroiam eu. Ba mai erau și prea mari pentru mine.
Încearcă în disperare de cauză la altă familie care era vis-a-vis de mine. Pe
asta o lăsase la urmă de rezervă. Știa nana ce știa. Nu știu ce ia spus nana,
cum a convins-o, că o văd cu o fată înaltă la poarta și părea că e mai în
vârstă ca mine. Eu aveam pe atunci 21.
Ca să spun
drept nu prea m-a încântat persoana în cauză, dar presat de împrejurări, am
acceptat. Mi se părea prea matură. Părinții ei erau cam în vârstă dar de
treabă. Eu cu ei vorbeam mereu, dar nu am băgat-o în seamă niciodată pe fata
lor. Bineînțeles că și fata de abia aștepta să meargă la banchet.
Și la urma urmei era un act de prezență. Cum eram să
apar eu singur acolo printre colegi. Ce aveau să spună? Așa că sâmbătă am
plecat împreună cu – Maricela! Că așa o chema. Ne rezervasem din timp un local
la ”Pădurea Gârboavele”, unde se desfășura evenimentul. În drum ne abatem pe la
Genu. Așa hotărâsem dinainte. Și urma să plecam împreună. Intrăm la părinții
lui Genu. Începem să facem prezentările. Mama lui Genu s-a uitat la mine și a
înțeles. Fata lui Genu încă nu apăruse. Întreb:
- Dar fata lui Genu? - așa îl alinta părinții lui -
Unde e?
- Vine acu! Du-te mamă Genu și poftește fata aici.
Mă uitam să văd de unde are să o aducă. Iese în curte
– că stătea și el într-o curte cu mai multe familii. Casa de IGLAC. -
naționalizată. Când l-a văzut pe Genu afară, iese și fata lui. Lângă ea, în
pragul ușii mama ei îi dădea ultimele indicații.
Când am văzut-o pe mama fetei, am rămas perplex. Preț
de câteva secunde, mi s-a desfășurat filmul văzut cu ani în urmă.
Eram cam în clasa a V-a sau a VI-a, nu mai știu exact.
Într-o zi mă trimisese mama la o alimentară din zonă – ”La Bucur”. Am luat ceva
și mă întorceam acasă. Pe drum, pe când urcam la deal pe strada Smârdan, în
capătul ei văd cum un băiat brusca și bătea o fată. Am strigat la el, să o lase
în pace. Pentru că ăla își vedea liniștit de treabă, am fugit și am ajuns la
ei. Când m-a văzut băiatul acela că mă apropii, îi dă o brâncă fetei și o
trântește jos, iar el a fugit.
M-am aplecat să o ajut să se ridice. Pe când încerca
să se ridice, desface picioarele, văzându-i chiloții. Erau galbeni. În sfârșit
mi-a mulțumit. Apoi a început să mă întrebe cine sunt cum mă cheamă și unde
stau. De obicei nu prea conversam cu fetele, dar cu ea mergea de parcă ne
cunoșteam de când lumea. Avea parcă ceva diferit. După un timp aud un glas din
curte că o strigă:
- Mai stai mult în stradă? Intră mai repede în curte!
Atunci ea se apropie de mine și mă sărută pe obraz.
Apoi dispare în curte. În timp ce deschise poarta, am mai apucat pentru o
fracțiune de secundă, să o văd pe mama ei. Am recunoscut-o imediat. Femeia asta
venea mereu la madam Berdan ca să-i dreagă soba sau s-o desfunde. Avea sobă de
teracotă. ”Deci, asta era mama ei”, fac eu în gând. Era o femei simplă, chiar
săracă și se întreținea din acestă slujbă. O parte din bani îi bea seara, la
cârciumioara – ”La Meluță”, unde făcea și tata popas, înainte de a ajunge
acasă. Așa am cunoscut-o.
Acu îmi făceam mereu drum spre piață sau pe la
Alimentara lui ”Bucur” doar, doar de oi vedea-o din nou. Când mama era obosită
și nu avea chef să mai ia câte ceva, eu mă ofeream imediat voluntar ca să am
motiv de a ieși din casă. Că la un moment dat se și mira cum de m-am făcut așa
de harnic. Madam Berdan ca răspuns la întrebarea lor zice:
- O fi găsit și Bebi vreo fată, zicea ea cu subînțeles
râzând. ”Oare știa ceva?”
Dar nu am mai reușit să dau de ea... până acu!
Acu, stătea în fața mea. Mă uitam la ea și ea la mine.
Nu-mi venea a crede ochilor. Când te gândești cum îți poate juca soarta,
diverse feste. Bineînțeles că ea nu mă mai cunoștea. S-au poate avea vreo
bănuială…Nu avea nici un rost să-i aduc aminte de trecut. O chema Gabriela.
Mama lui Genu m-a văzut cam tulburat de apariția ei, că trebuie să recunosc, că
era foarte frumoasă. Așa că înainte de a pleca mi-a sărit mama lui Genu în în
ajutor zicând:
- Marinică! – că așa îmi spunea părinții lui Genu - tu
o iei pe fata lui Genu, iar el, pe fata cu care ai venit tu. Așa se cade,
completează ea.
Așa am și făcut. Eu mergeam înainte cu Gabriela, iar
Genu cu Maricela, la un pas în urma noastră. Mergeam și ne țineam de mână, ca
doi îndrăgostiți. Eugen s-a adaptat repede cu Maricela. Și ea la fel, de parcă
se cunoșteau de când lumea. Eu o vreme am rămas tăcut, neștiind cum să încep.
Până la urmă a rupt tot ea tăcerea. Am început să vorbim de câte una și alta,
la trecerea timpului. La un moment dat îmi spune:
- Parcă te-aș cunoaște de undeva...?
Am negat. Nu am vrut să-i spun nimic. Nu aveam curaj.
Nu știu dacă am convins-o. Ajunși în piață, am luat apoi cursa și am ajuns la
Gârboavele. Acolo veselie mare. Muzica, dans, distracție. Nu vă mai spun cât de
surprinși au fost colegii mei, când m-au văzut cu cine venisem. Nu aș vrea să
exagerez, dar pe lângă celelalte fete ale colegilor mei, Gabriela, era o zână.
Au rămas toți surprinți, cred că și profesorii. Unii
își dădeau coate: ”Ia uite Grigoriu, cu cine a venit”. Le plăcea și lor. Erau
și ei prezenți, pentru a ne supraveghea și a ne mai tăia elanul, dacă ar fi
fost cazul. Era și profu” de mate, dl. Ursei cu noi, precum și alți profesori.
Prima dată nu le-am spus care e faza.
Și a început distracția! Am dansat când cu Gabriela
când cu Marcela. Asta ca să nu se supere nici una. Începuse și ea să-mi spună
Bebi. Și așa a trecut noaptea. Eram fericit pentru prima dată. La un moment dat
spre ziua, unii colegi invidioși, m-au luat deoparte, mai ales de la clasa
cealaltă. Acu mă ispiteau despre Gabriela. Că unde am cunoscut-o?
Ca să nu mă fac de râs, că nu știam ce o să spună
Genu, am mărturisit că de fapt eu venisem cu Maricela și Genu cu Gabriela.
La început, nici nu au vrut să mă creadă. Cred că m-am
înroșit tot. Fapt constatat și de Gabriela, care veni spre mine, salvându-mă de
ei. Dimineața înainte de plecare, Gabriela, față de toti, a început să-mi facă
morală și să-mi aducă reproșuri, - ”că ce sunt așa de timid”, ”că să fiu mai
îndrăzneț”, ”că nu știu să mă comport cu fetele”. Asta m-a supărat tare. Îmi
rupsese inima în două. Mai ales că se și așezase în brațele unui coleg, mai
puțin timid ca mine. În fine, am plecat și am dus-o acasă trecând și pe la
Genu. Maricela a zis că mai rămâne cu Genu, așa că am plecat singur acasă,
trist și îngândurat.
Când am ajuns acasă pe la 8, nana mă aștepta cu
cafeaua făcută. Era nerăbdătoare, să afle cum a fost cu Maricela. Ea nu știa că
ne schimbasem partenerele. I-am repezit un ”bine” din mers și m-am culcat. Nu
băusem, decât două șprițuri toată noaptea, spre deosebire de alți colegi.
După ce m-am trezit, nana mă cheamă în bucătărie. Îmi
făcuse o cafea. Eu încep să sorb câteva înghițituri. Ea mă privește cu
nerăbdare.
- Ei? întreabă ea.
- Ce? zic eu.
- Zi-mi și mie cum a fost la banchet?
- Hmmm... Nimic înteresant... zic eu mai mult în silă.
- Hai zi–mi și mie, chiar nu vrei să-mi spui cum ai
dansat cu Maricela...
Da așa era. Ea nu avea de unde să știe cum au stat
lucrurile acolo. Până la urmă mă convinge și încep să-i povestesc. Din când în
când se mai înveselea. Când am ajuns la faza cu ”genunchii”, îmi zice:
- Ei și ce dacă, nu aveai motiv, doar încă nu era
soția ta. Credeam că ai dus-o și tu în pădure într-un tufiș... ceva...
- Ai lasă-mă domnule! Altceva nu ai găsit de vorbit?
fac eu.
La care nana se porni pe râs. Începuse să facă mare
haz de mine. Eu priveam la ea stânjenit.
- Hai mai zi, face ea încurajându-mă.
- Numai am nici un chef, zic eu ridicându-mă.
- Mai stai, zi mai departe. Unde pleci?
- Ce să-ți mai zic. Genu ”mi-a suflat-o” pe Maricela,
iar mie alții pe Gabriela, închei eu.
După amiază nana mă ia la bunica. Încă de la poartă,
tanti Lili când mă vede, mă ia repede:
- Ei ai venit? Cum a fost?
- Da voi v-ați pus în gând să mă omorâți azi, fac eu
intrând în casă, având un presentiment neplăcut.
În spatele meu mătușele își schimbau priviri
semnificative, zâmbind.
- Săru”mâna mam”mare! zic eu intrând în casă.
- Ai să trăiești, zice ea. Cum a fost la banchet...?
mă întreabă și ea.
Când am mai auzit cât de curioasă era și bunica, m-am
lăsat moale pe un scaun.
- Hai spune, nu-ți fie rușine obrazului, zic ele.
Văzând cât de curioase sunt toate trei, am început să
le povestesc în mare cum am petrecut.
- Zi și faza cu ”genunchi” îmi amintește nana.
- Ce fază? întreabă tanti Lili.
- Stai că-ți spune el acuma, o liniștește nana.
- Ba n-am să mai spun nici o fază, zic eu supărat.
- Zi faza aia cu tufișul, când ai dus-o în tufiș pe fata
aia....
- Ce fată? Ce tufiș? De unde ai mai scos-o și pe asta,
mă apar eu.
La care toate trei începură să râdă în hohote. Mă
uitam la ele contrariat. Până și bunica care se plângea că e surdă de o ureche
și că nu aude, acum auzise tot. Și le ținea și lor isonul.
Ei, zic eu mai departe. Am dansat cu amândouă, fac eu
să le fac plăcerea. La care nana iar:
- Le-ai dus pe amândouă în tufiș? Spune ea, de abia
ținându-se de burtă de atâta râs. Nu ți-a ajuns numai Gabriela, ai dus-o și pe
Maricela! La care începe să râdă și tanti Lili.
- Hei! da ia mai lăsați-mă în pace. Gata! Nu vă mai
spun nimic. M-am supărat! zic eu deznădăjduit.
După ce s-au mai potolit, tanti Lili își ștergea
lacrimile după atâta râs.
- Bun! zice nana. Nu le-ai dus în tufiș, dar unde
atunci?
- Le-am dus acasă, zic eu crezând că o să scap de ea.
Da de unde? De abia acu lor li se deschise pofta de
discuții. Făceau și ele ca cele două babe surde la proces.
- Aaaa! Face nana, te-ai mai dusși acasă la ele? Și
acasă, ce ai făcut cu ele?
Toate trei erau numai ochi și urechi. Numai că nu era
ce credeau ele.
- Le-am dus acasă până în poartă, la Genu. Atât! zic
eu disperat.
- Aaaa așa! După ce te-ai săturat tu de ele le-ai dat
și lui Genu, zice ea, începând să râdă din nou.
Cum o dădeam, tot prost ieșea pentru mine. Nu mai
aveam nici un chef să le mai povestesc. Discuția asta mă întristase și mai
mult. Chipurile, așa voiau ele să mă pregătească pentru viata. Era pusă pe
șotii nana azi! Ea așa făcea de obicei, îi plăcea să mai și exagereze, câte puțin
și mai ales în părțile esențiale. Era și ea un hâtru pus pe glume. Dar acum,
glumele ei la adresa mea mă stânjeneau nespus.
A doua zi îl văd pe Genu cum bătea în poartă la
Maricela și îi arăt și nanei. Nu a comentat nimic. Nu mai avea azi chef de
șotii. Atât a zis:
- Nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se
nimerește. Următoarea zi aveam să văd cu surprindere cum Genu al meu, își dădea
întâlnire iar cu Maricela. Trecea prin poartă pe la mine, dar nu mă vizita și
pe mine. Dar nu a fost să fie nici cu ea.
Marcela s-a măritat mai târziu cu un băiat, impiegat
de mișcare. Mai târziu au avut și un băiat. După ce m-a demolat în ”87 nu ne-am
mai văzut, decât o dată cu părinții Marcelei, la o pomană când a murit unchiul
nevesti-mi, nea Ștefănache. El stătea pe aceeași stradă cu mine - Olănești.
Gardul ne despărțea. Nici prin gând nu îmi trecea pe atunci, că aveam să ne
înrudim. Nici de Gabriela nu am mai știut nimic o vreme.
După ce au murit părinții mei, credeam că o să scap de
necazuri. Dar de unde? Aveau să vină și mai mari, dar și mai multe. Asta că
după ce a murit mama, tata a făcut dezbaterea moștenirii. Iar partea mamei a
revenit mie, prin renunțarea tatei. Făceam și eu parte la jumatate la casa
bunicii. Dar asta a creeat neplăceri atât mătușii Lili, cât și a surorii Lița
de la București, vrând și ea parte. Dar asta o să vă zic mai târziu, când o să
ajung la o a doua dezbatere de moștenire.
Angajarea
la Barboși-Triaj
După terminarea liceului ni s-au dat repartiții de la
C.F.R. Eu am primit repartiția la Revizia de Vagoane Barboși. Un strungar
Vintilă mă cunoștea de când făceam practica la SPIACT. Erau oameni de treabă
amândoi. Așa că nevasta lui m-a chemat la ei într-o zi spunând că îi face lui
socru-su pomană de 7 ani. Așa că știind de situația mea, s-au gândit la mine.
Au mers cu mine la un magazin și mi-au luat și un costum, precum si alte piese
de îmbrăcăminte, pantofi etc.
La pomană mi le-a dat mie pe toate. Între timp mă
întreabă ce mai fac și unde am primit repartiția. I-am spus că la Barboși. Nu
prea au fost încântați nici ei. Așa că îmi propun să mă angajez tot la Revizie,
dar în oraș. Spuneau ei, că cunosc pe cineva și se poate aranja. Am refuzat
atunci spunând că și așa pentru o lună? Că și așa tot mă duc în armată. Să o
lăsăm după armată.
Ea avea o fată cam de vârsta mea – Carmen.
Cred că avuse de gând să mă facă de un ginere. Că după
pomană m-a trimis la plimbare cu ea. Eu nu prea discutam așa mult cu ea. Era
totuși frumoasă. Spunea că are de gând să dea și ea la facultate. Eu o întreb:
- Și dacă nu reușești, ce faci`?
- Mai dau o dată, de două ori până reușesc, îmi zice
ea. După care îmi zice că se duce la bunică-sa. Nu am reținut-o. Deși cred că
voia mai mult decât o plimbare. M-am retras. Nu știu de ce, dar toate fetele cu
care am intrat eu în contact, toate voiau să dea la facultate. Ba unele mi-au
propus să le și pregătesc. Curios, nu? Și ce e mai grav, constatare făcută
ulterior, nici o fată, de care mi-a plăcut și m-a refuzat, nu a nimerit bine
din prima. Mai toate au recurs la o a doua căsătorie. Cidat, Nu?
A doua zi mă prezint la Barboși. Am fost repartizat la
revizia de vagoane Barboși. Acolo alt colectiv, altă distracție. Vorba vine
distracție. După numai 2 zile mi-am dat seama că nu voi putea face față. Că
aici era o muncă grea, pe care corpul meu nu era obișnuit. Nu eram un tip solid
și puternic. Eram foarte slab. Dacă aveam 58 de kile îmbrăcat. Era prea grea
munca asta pentru mine. Trebuia să car foi de arcuri de câte 80 de kg și multe
alte piese grele. Veneau acolo tot felul de vagoane de marfă care mai de care
mai avariate. Din cauză că multe deraiau.
Întro zi am cărat cu un alt muncitor, o foaie de arc
de vagon. De la vagon și până la atelier era cam 300 m. Dar eu cred că l-am
lăsat jos de 10 ori. Că se și luase ăla de mine:
- Hai mai cu viață, că dacă ne-am lua după tine, am
repara un vagon pe lună.
- De unde atâta viață? fac eu.
Ce era sa fac? Mai mult nu puteam. Nu am făcut nici o
ispravă acolo. Așa că maistru, văzând că nu fac față, m-a mutat la alt sector,
dar tot în zonă, la vreo 500 m de atelierul lor.
Acolo se reparau aparate de distribuția aerului pentru
frâne. Vintile. Era mai bine aici. Lucram în colaborare cu o fată. O chema
Fănica. Erau două fete și un băiat mai mici ca mine. Cealaltă fată era brunetă
și arăta mult mai bine, dar nici cu Fănica nu îmi era rușine. Ea era blondă.
Fănica nu prea avea nici ea multă putere, ca să desfacă piulițele de la vintile. Și erau unele
înțepenite tare, că de abia le puteam eu desface. Pe multe, le dădeam la alți
muncitori ca să le desfacă ei.
Atunci am căzut de acord să lucrăm împreună. Eu le
demontam,
apoi ea prelucra piesele. Le curățam și spălam în
interior în gaz, după care le spălam cu apă. După ce le uscam cu un jet de aer
comprimat, le ungeam cu vaselină, puneam câlț cu vaselină la filete și le
montam la loc. Apoi le duceam la un stand de probă. Aici era un alt muncitor
care le verifica. Avea o cameră de test. Dacă nu îi plăcea cum sunt, le
desfăceam din nou.
Alături de atelierul nostru mai erau doi muncitori. Pe
unul mai în vârstă îl chema Lavric. Aici se reparau furtune hidraulice. El avea
un fiu care lucra tot acolo. El verifica cu un aparat cu ultrasunete, starea
roților si a osiilor. Verifica dacă nu au fisuri. Aveam să mă încadrez repede
în colectivul lor.
Nu știu ce aveau blondele cu mine, întotdeauna aveam
succes la ele. Sau mai bine zis, ele la mine. Lucru observat și de ceilalți
lucrători. Iar aceștia au făcut tot ce e posibil, ca să atenueze relațiile
noastre.
Fănica mea, devenise foarte prietenoasă cu mine. Întro
zi când eram în camera de spălare cu cealaltă fată, îmi bate apropouri. Mă
întreabă în final cum stau cu ”cocoșelul”. M-a cam luat prin surprindere. Nu mă
așteptam la o asemenea întrebare. Cealaltă începu a chicoti. Zâmbea și ea dar
aștepta cu interes și nerăbdătoare răspunsul meu. Văzând că insistă am
liniștit-o spunând că stau bine. ”E bine atunci” face ea.
Nu știu cum ar mai fi evoluat discuția noastră, dacă
în cameră nu ar fi intrat un muncitor. Avea și el în brațe niște piese. Muncitorul
s-a prins sau o fi auzit întrebarea ei, că s-a dus la nea Lavric și l-a pus în
temă. Nea Lavric atât a așteptat. Când mă prinde mai liber mă cheamă în atelier
la el. El știa de situația, mea că îi povestisem. M-a sfătuit să am grijă cu
Fănica, că asta vrea să mă nenorocească. Că are interese ascunse față de mine
și să am grijă.
L-am asigurat că nu e cazul să-și facă griji pentru
mine, că eu nu aveam gând de însurătoare. Am zis că după ce fac armata mai văd
eu. Parcă se mai liniștise acu nea Lavric. Dar tot i-a spus șefului de echipă.
Și așa a aflat și maistru. Că Fănica îmi făcuse avansuri. A chemat-o și maistru
pe Fănica între patru ochi și i-a ținut morală.
După aia vreo trei zile se uita Fănica mea, numai cu
un ochi la mine. Nu știu ce avea acum cu mine? Ce era vina mea? După o
săptămână i-a trecut și ne-am continuat munca la fel ca în prima zi, ca și cum
nimic nu s-ar fi întâmplat între noi doi. Dar parcă tot îi părea rău de mine.
În una din zile mă sculai mai târziu. Așa că am apelat
la bicicletă. Amintire de la tata. ”Carpațiul” lui a fost bun. Între timp
învățasem să merg pe bicicletă. Așa că după ce am trecut de stația Barboși,
până la atelierele din triaj, m-au însoțit și vreo 4-5 câini, care vroiau să-mi
mănânce bicicleta. Ce nu am făcut?
Nici că mai voiau să mă părăsească. Când am ajuns și
eu acolo au renunțat. Avusesem companie. Întârziasem un sfert de oră. Dar cred
ca am mai recuperat, cu câinii. Nu mai știu dacă mi-a tăiat o oră, dar nu mi-a
spus nimic maistru. Când m-a văzut nea Lavric, mă întreabă ce am pățit de am
întârziat. Îi spun că am scăpat trenul. De obicei luam trenul din Filești și
mergeam o stație până la Barboși. Dar mai luam uneori și din gara mare trenul.
Era unul la 6.05 Dar după ce am văzut că mergea și cu bicicleta m-am folosit și
de ea o vreme, în ciuda câinilor. Aveam oleacă de tras. De la mine din I.C.
Frimu până pe Brăilei, în M19 și apoi până la Barboși. Apoi de la Barboși până
la ateliere, erau cam 5 km. Acum știam lecția mă înarmasem cu un buzunar de
pietre. Dar cred că aflaseră și cățeii, ce gânduri aveam cu ei, că în ziua aceea nu m-au mai atacat. Vreo două
zile am mers așa. În a treia îmi zic: ”Nu mai iau pietre”. Și atunci parcă au
știut. Iar am avut companie.
Când ploua, sau era frig și vânt mai luam și trenul.
Unul din muncitori mergea cu mine în acelși vagon. Ne întâlneam în gară.
După ce am terminat școala, am început să-mi intru și
mai mult în atribuțiuni, privind cunoștințele mele în ale electronicii. Dar
punerea lor în practică avea să înceapă de cum am terminat liceul,
continundu-mi practica și pe la alții. Acu eram la Barboși –Triaj. După care am
continuat în armată, profitând de binemeritata schimbare a locului de muncă.
Aici la triaj, am avut ocazia de a mă perfecționa pe zi ce trece. Întâlneam și
mulți oameni care aveau încredere în mine, că lucram cinstit. Asta a făcut
să–mi crească numărul de clienți. Dar asta avea să-mi aducă și necazuri. Și
asta pentru că nu toți oamenii erau cinstiți, drepți și de încredere.
Nea Lavric după ce a mai aflat și cu ce mă ocupam eu
în timpul liber, m-a luat cu el la Barboși după program, să mă uit și la
televizorul lui. El locuia lângă gară. Erau câteva blocuri de familiști ale
CFR-ului. Așa i-am cunoscut familia.
În câteva minute i-am reparat televizorul. Nu avea
mare lucru. Asta era să fie începutul. După care a urmat fiul lui. Și el avea
și un aparat de radio cu tuburi. A trebuit să-l trimit la Galați, să cumpere
lampa cu pricina. După care l-am făcut. Bucuria nevesti-si. După care a urmat
inevitabil, alți și alți clienți. Așa am cucerit pe unii oameni cu meseria mea.
Cum toți erau de la țară, a fost de ajuns unul să se laude cu priceperea mea,
că mi-am făcut după aia la clienți, că nu mai dovedeam să-i onorez. Pe mulți îi
păsuiam, pe alții îi refuzam, ca să-i mai triez și eu.
La unele defecte trebuia să cumpăr traf sau lămpi, ca
să nu mai zic de alte piese. Pe unele le puneam, dar erau refuzate la export,
când auzeau cât costă. Cu unele am rămas o vreme pe stoc. Odată veneam de la un
șef de echipă de pe linia Liești, unde reparasem un magnetofon ”Tesla”. Când
m-am întors am luat trenul. Eu aveam legitimație clasa a II-a, numai de la
Barboși la Galați. Am luat bilet până la Barboși. Că de acolo ziceam eu, merge
legitimația. Când m-am urcat în tren mă pune dracul să mă așez într-un vagon de
clasa a I-a. Mă pusesem lângă un domn bine. Până la Barboși nu a venit nimeni.
Exact când a plecat trenul vine controlorul. Numai l-a salutat, pe cel de lângă
mine, iar mie îmi cere biletul, sau legitimația. Îi dau și eu legitimația mea. Se
uită la ea, se uita la mine, iar se uită la legitimație, eu mă uit la el și în
final îmi zice:
- Păi mata ai legitimație de clasa a –II-a nu de a
I-a.
- Păi uitați, eu vin de la …- am luat bilet până aici,
ca de aici am legitimația, încerc eu să-i abat atenția.
- Nu contează pe legitimație nu scrie clasa I-a, zice
el.
- Unde lucrezi?
Nici nu a vrut să se uite la bilet.
- Păi ...la... la Revizie la Barboși, îi zic.
- Da? zice el, studiind mai bine legitimația. Dar tot
trebuie să-ți dau amendă că te-ai urcat în vagon de clasa I-a. Cel de lângă
mine se făcea că plouă. Cred ca era ”becker”. Citea cu mare ”interes” o carte.
Parcă nici nu eram acolo. Altfel nu-mi explicam de ce atâta zel la conductor?
Până la urmă văzând că nu am ce face îi plătesc amenda. Îmi dăduse 100 de lei.
Și de atunci
m-am învățat minte. Nu aș spune că a procedat bine. Putea să mă fi iertat,
având în vedere că eram unul de-a lor. Dar asta e! O parte din câștig, i l-am
dat conductorului că nu scosesem bilet diferență de clasă. Iar acesta nu a vrut
să mă ierte, cu toate că lucram la ei și aveam legitimație de clasa a II-a.
Asta e! Mai și pierzi!
A doua zi i-am povestit omului, ce pățisem. La urmă
mi-a zis:
- Așa îți trebuie! Cine te-a pus să te așezi în
compartiment de clasa a I-a? Dar după aceea a zis și el ca mine. Că nu trebuia
să facă atât exces de zel. Că, zicea el, sunt alții care merg kilometri cu
trenul și se fac că nu-i văd.
Și alții au ținut cu mine.
Acum aveam să înțeleg vorbele lui nea Ursei, profu` de
matematică, când îmi zicea:
- Pe voi o să vă facă ”frânari șefi”. Dar tu să le
spui că: ”Eu domnule am liceul! Pe mine mă băgați oleacă mai sus”. ”Noi suntem
muncitori cu înaltă calificare.Trebuie să ne încadreze, direct cu a doua”.
Așa că, ținând minte vorbele lui, am ripostat când am
văzut că la primul meu salar, scris pe fițuica aceea, că aveam salar de I bază
- 1400 de lei. Nea Lavric m-a sfătuit să depun contestație. Ceea ce am și
făcut. Numai că treburile nu au mers cum credeam eu atunci.
După două săptămâni cea de la cadre, caserița, înainte
de a-mi da banii, a ținut să-mi facă morală, de față cu toți muncitorii. Zicea
ea: ”că ce a trebuit să fac atât tam – tam, că se rezolva în timp. Că așa
pățesc dacă mă p.. contra vântului. Tot eu mă ud”.
Asta a fost cea mai dură lecție pe care aveam să o
primesc pentru prima oară. Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare. Mă
simțeam teribil de rușinat și jignit. Dar lecția asta avea să mă pregătească
pentru mai târziu, deschizându-mi ochii pe viitor. Că de fapt lucrurile nu stau
așa și în realitate. Că totul e numai teorie. După ce a plecat caserița câțiva
muncitori mi-au ținut parte zicând:
- Da, se rezolva acu, că s-a întâmplat așa, dacă nu
era... rămânea așa...ca-n tren!
Când am primit următoarea fișă: scria acu 1600 de lei.
Și II - bază. Avansasem.
Ei dar asta nu a durat mult. Ci o lună și ceva. Că
după aia m-au chemat în armată. Și așa ”îi fentasem” cu studiile mele încă un
an.
Așa se face că atunci când am venit în armată cei de
anul doi erau de vârsta mea. Iar eu ”am mâncat” instrucție la fel ca ”bibanii”
de anul întâi, care erau mai mici ca mine. Dar acolo nu a contat! ”Unul pentru
toți și toți pentru unul” Asta era să fie deviza lor.
Eu l-am delegat pe nea Lavric, ca să-mi ridice el
lichidarea și să mi-o trimită în rate, în armată. După ce m-a luat în armată
i-am scris imediat și i-am dat adresa unde să trimită banii. A fost un domn!
Mi-a trimis bani, exact când aveam mai mare nevoie de ei, până s-au terminat.
Mi-a venit și ordinul de chemare. ”Se prinse” ăștia că
terminasem liceul și nici la facultate nu reușisem.
PLECAREA
ÎN ARMATĂ
Și avea să vină
inevitabilulul. Ordinul de chemare în
armată.
Pe când eram in anul doi si implinisem 18 ani, am fost
chemați întai la recrutare la comisariat. Acolo ne-a băgat pe grupe, într-o încăpere,
unde ne-a ordonat să ne lăsăsăm, cum ne-a făcut mama. Noi deja priveam curioși
la toți, studiindu-le care mai de care ”bărbăția”. O tanti, vine și ne-a
studiat și ea, după ce ne-a văzut
dezbrăcați, după care ne-a pus să intindem mâinile in față, să închidem ochii
și să facem morișca cu mâinile. După ce ne-a declarat ”apți” ne-am îmbrăcat la
loc. Verdictul: ” Buni pentru apărarea țării!”.
Eu mai cunoșteam dintre proceduri, de la alți colegi,
care se lăudau nouă, râzând. Spuneau că la femei, vin sergenți, iar la noi fete
gradate.
Ei, dar daca au mai trecut încă doi ani, la 20, iar am
fost chemat, văzând că am întârziat. Vroiau să se convingă, dacă nu fentam
cumva armata. După ce s-au convins ca mai aveam inca doi ani, m-au lăsat să
plec. Deși se știa de atrunci viitoarea mea ”armă”, la care urma să mă duc. Un
caporal care era la scrisuri, mi-a arătat fișa, spunînd: ” BIM-ul știe de
tine!”
Nu l-am luat în serios și nici nu mi-am bătut capul să
rețin locul. De abia peste alti doi ani avea să mi se confirme.
Ei dar acu gata! Au trecut și cei doi ani și iarăși
și-au adus aminte ăia de mine. Păi se putea altfel? Nu ieșea efectivul. Cum era
să facă față inamicul fără prezența mea? Ar fi suferit grele pierderi...
Când a văzut nana ordinul de chemare la armată, s-a ofelit
imediat. Ea încercase prin tot felul de mijloace și cunoștințe, ca să mă scape
de armată, sau cel puțin s-o fac lângă ea aici în oraș. Viorel văru-miu, fiind
mai mare ca mine cu un an, l-a încălțat înaintea mea în armată. Acu nu știu,
ori el s-a cerut la noi, știind că suntem și noi pe aci, ori așa i-a fost
norocul?
El a fost
repartizat să facă armata la divizia motorizată de tancuri de la noi. Întâi a
fost pe Câmpului, apoi l-a mutat pe Ștefan Cel Mare. Era și acolo o unitate.
Mai erau și altele. Așa că Viorel al meu, când lua permisie, mai trăgea și o
fugă pe la noi. Eu curios, să-l întreb cum e în armată?
Probabil că știind că și eu urmam în anul următor, nu
a vrut să mă sperie. Mai în glumă, spunea și el câteva scene, ce-i conveneau
lui cred! După spusele lui nu mi s-a părut chiar așa de grea armata. Mai
pomenea el de câte o poveste două, că mai făcea curat și la w.c. Îmi spunea și
multe ”povești” pe care pe mine mă amuzau atunci. Ca să-i fac în ciuda nanei,
îi spuneam:
- Lasă-mă să fac și eu armata!
- Ei, ce știi tu ce e armată? zicea ea. Ai să te
convingi tu!
- Da ce mata ai făcut armata? De unde știi?
- N-am făcut-o, dar am mai auzit și eu de pe la alții,
încerca ea să mă convingă
- N-am avut destui băieți? De la ei știu. Știu și de
la Griguță...Măcar să o faci aici. Dacă te duce cine știe unde...?
- Nu-i nimic, zic eu, dacă m-o duce și unde pui harta
Romaniei în cui, acolo o să mă duc.
Făceam eu pe grozavul. Dar nu aveam de unde știi, ce o
să mă aștepte și pe mine acolo. Acu mi se părea o joacă.
- Dacă te duce la Sighetu Marmației, zice ea
înspăimântată.
- Acolo mă duc, la Sighetu Marmației!
Nana se punea pe plâns.
- Numai pe tine te am. Dacă mori...și zicând asta se
puse gospodărește pe plâns. Acu era trează, iar gestul ei mă întrista.
- Ai lasă că nu am murit încă, zic eu.
Nici nu știam, cât de aproape era să fiu de premonițiea
ei.
Băieții din gazdă de la nana, râdeau și ei de grozăvia
mea. Și ei încercau să mă descurajeze, spunându-mi:
- Lasă că ai să vezi tu!
Acu era sâmbătă. Luni trebuia să plec. Mai aveam două
zile. Nana îmi pregătește ”valiza”. Vorba vine că nici valiză nu aveam. Îmi
rămase de la tata o cutie cu balamale nu mai mare decât un diplomat, dar un pic
mai lat. În lungime nu cred ca depășea 50 cm. În ea am îndesat puținele lucruri
pe care mi-le dăduse nana. Îmi mai făcuse și un pachet întro sacoșă, spunând să
am ce mânca pe drum.
Duminică dimineață, mă ia nana de mână și mergem în
piață la noi. După ce și-a luat de a le ei și nelipsita cafea, o văd că mai
cumpără iar o sticlă de lichior. De data asta o sticla mai mare. Cred că era de
jumătate. Eu la ea:
- Cred că nu vrei să mi-o dai și pe asta la pachet?
- Ai vrea tu! zice ea. Nu! Mergem la bunică-ta, să
facem cinste. În cinstea plecării tale la armată, zice ea.
Când ajungem acolo tanti Lili și bunica de abia mă
așteptau. Când mă vede și bunica începe să plângă. Cred că au udat 3 batiste. Tanti
Lili încercă să se abțină luându-mă repede, deși vedeam și pe fața ei, că de
abia se mai abținea și ea să nu plângă.
- Și gata?... când pleci?
- Mâine! zic eu, puțin trist.
- Ei gata, mama-i-co! zice tanti Lili. De acu Bebi e
bărbat. Trebuie să o facă și pe asta.
După o vreme se mai potoli și ea. Nana ca să schimbe
atmosfera, cum era ea cam zurlie, zice:
- Hai nu mai bociți, că nu a murit nimeni. Scoate
niște pahare că mi-o sete...
Nana a umplut păhărelele, după care am ciocnit cu
toții. Bunica m-a și pupat, zicându-mi:
- Să trăiești Bebi! Și să ai grijă de tine ...
acolo...Și izbucni iar în plâns. Începuse să mă cam stânjenească asemenea
scene.
La un moment dat, m-am molipsit și eu de plânsetele
lor și simții că și mie încep să șiroiască câteva lacrimi pe obraz. Nana de
colo, încearcă să ne ridice moralu, deși știam, că în adâncul sufletului ei, și
ea suferea. Dar se ținea încă tare încercând să-și ascundă tristețea, cauzată
de despărțirea ei de mine.
- Hai ați început cu toții...să dați apă la șoareci?
Nu a murit nimeni în armată...zise tanti Lili.
Această remarcă avea să mă urmărească pe tot timpul
serviciului militar și mai ales în desele mele zile de cumpănă de acolo.
În fine ne mai destindem noi, mai ales că începusem să
avem și motive. După ce am terminat sticla, nanei îi venise mai tare pofta de a
mai ”gusta” ceva. Nu s-a lăsat, până nu am mai făcut un drum la piață la
alimentara. Acu luasem o sticlă de Fetească. Când a văzut-o nana începu să-i
strălucească ochii. După vreo două ore am plecat și noi în sfârșit acasă. Eu
eram cam abătut. Seara ne-am mai uitat la televizor, mai ales eu că nana nu
știu dacă mai vedea sau înțelegea ceva. Se transformase ea în televizor. Vorbea
singură.
- Culcă-te!... că mâine pleci...zicea rareori nana,
uitându-se în gol, pe lângă mine.
Sting pe la orele 20 televizorul și dau să mă culc.
Mai bine zis, încerc să mă culc. Când unul din băieți bate la ușa noastră. Mă
invitau la ei în cameră. Erau toti trei în cameră. Când intru, Gelu de colo:
- Bine ai venit Bebi, poftim la noi. Ia loc.
Pe masă la ei, era o sticlă cu vermut. Îmi întinde și
mie un pahar.
- Hai să ne trăiești Bebi și armată ușoară, îmi urează
și ei, dând pe gât păhărelele. Eu mă uitam la el, mai cu milă. Era puțin amărui
dar și dulceag. Era vermut roșu. Nu prea băusem la viața mea așa ceva. Parcă
odată am gustat pe când trăia tata, la un chef. Mi se părea totuși cunoscut.
- Hai bea, mă îndeamnă Gelu. Nu te uita că nu ai de
unde! De mâine ești ”bărbat”.
- Și unde faci armata? Nu ți-a spus? mă întreabă Sandu
și Costel.
- Nu știu! zic eu. Mâine o să aflu!
Nana văzând că eu nu mai apar de la ei, vine peste
noi, să vadă ce facem.
- Unde ești? întreabă ea. De ce nu te
culci?...Mâine... trebuie să te scoli... dimineață !.... Treaba ta!...
Dar dând cu ochii de sticla noastră și de pahare,
zice:
- Da voi...De când vă permiteți... să beți... fără
...mine? Beți singuri fără mine?...Bețivilor...!
- Uite, cine vorbește, zice Costel.
-Tu să taci!... zice nana. Tu nu ai trecut prin ce am
trecut eu...așa că am tot dreptul...
- Da ce și matale pleci mâine în armată? Noi l-am
chemat pe Bebi, zice Costel.
Din când, în când, nana mai și zâmbea în timp ce
vorbea. Mai bine zis încerca să vorbească.
- Ia d-aici face Gelu, punând și ei un pahar.
Îl ea și dă să-l ducă la gura. După care se oprește,
să mai comenteze ceva.
- Stai că și-a mai adus aminte de ceva, zice Gelu.
În fine îl duce la gură și îl dă jumate gata. Apoi îl
ia și încearcă să-l pună în tavă. Numai că tava nu voia să stea locului cu nici
un chip. Mereu dansa pe sub ochii ei.
- Vezi cum îl pui că ai să-l verși, zice Gelu.
- Și ce dacă? E paharul meu...ce te interesează pe
tine... că îl vărs eu...
- Hai gata du-te și te culcă că ai băut destul,
încearcă să o trimită la plimbare pe nana.
- Și ce ?... Am băut din banii tăi...? nu se lăsă nici
nana.
Văzând că nu scapă de ea, Gelu zice într-un târziu:
- Gata petrecerea s-a terminat hai că mă culc. Mâine
mă duc la muncă, zice el și trântindu-se în pat își trage plapuma peste ochi.
- Noapte... Bună! zice nana, râzând.
Eu, încerc să o iau pe nana și să plecăm.
- Hai lasă-i, să mergem!
- De când mă dai tu afară din casa mea? Se răstește
nana la mine.
- Ai încurcat-o Bebi! face unul din băieți, râzând.
- Păi da!... mă dă ... mă dă afară din casa... mea !
...Hm.!..tu să ai casă... și după aia să vorbești. Să te duci la casa ta!...Eu
am muncit !...pentru casa asta...
- Lasă că nu ai muncit matale la casă, ci ăia care au
făcut-o, zice Gelu, scoțând nasul de sub plapumă.
- Tu să nu vorbești în fața mea... Auzi?... că nu ai
nici un drept!
- Gata! Noapte bună! Lasă-mă să dorm.
- Păi dormi, ce nu te las eu?...
- Păi dacă vorbești?...
- Așa îmi place mie să vorbesc... De aia!...
Cu greu am reușit să o scot de la ei din cameră. Unul
din ei zice, făcându-mi cu ochiul:
-Tu poți să mai rămâi Bebi, dacă mai vrei...
- Nu gata! Mersi pentru tratație am plecat! Noapte
buna! zic eu trăgând-o și pe nana după mine. Când ies din bucătărie, dau să mă
întorc la băieți iar. Nana crezând că eu o urmam nu și-a dat seama de prima
dată, că eu m-am întors din nou la ei. Eu mă întorc la băieți în cameră. Gelu
tocmai sărise iar din pat și se pregătea să umple iar paharele. Ciocnim iar,
când mă trezesc iar cu nana la ușă. Gelu când o aude se ascunde iar sub
plapumă. Ies și eu.
- Ce te-ai întors înapoi? zice ea.
- A vrut Gelu sa-mi mai spună ceva, zic eu,
împingând-o afară în curte.
Când am ajuns în camerele noastre, nana începuse mai
tare să vocifereze. Văzând că nu am cu cine să mă înțeleg, mă bag în pat. Era
ora 23. Și eu nu apucasem să mă culc. Din când în când mai auzeam comentariile
nanei:
- ...Du-te și fă armata!...Fii bărbat!....după care
iar zâmbea.
Într-un târziu am adormit, că nu am mai auzit-o. Pe la
șase, criminalul de ceas, mă trezește fără milă. Îmi venea să-l arunc cât colo.
Făceam și eu ca Pantera roz. Nana încă dormea. O ajunsese în sfârșit. Mă scol
tiptil și mă duc să pun de cafea. Îmi mai revizuiesc odată bagajele. Vorba vine
”bagaje”. Îndes eu în ”geamantanul” meu tip diplomat, ce am mai putut. Îmi pun
mâncarea în sacoșă, scoțând-o din frigider. Cum cotrobăiam eu prin bucătărie,
văd că își face apariția și nana mahmură.
- Ce voiai să pleci fără să știu eu? A uite ai pus și
de cafea! Bravo! Așa te vreau! Se cunoaște că te duci în armată. Trebuie să-ți
intri în atribuțiuni...
- Nu! zic eu. Te sculam când plecam.
Când a fost gata cafeaua am sorbit-o.
- Da ai învățat să faci cafea? zice nana. A ieșit
foarte bună!
- Trebuie să fim la ora 8 în curtea Comisariatului.
- Lasă nu te grăbi, că ai timp, zice nana.
Știa ea ce știa. După ce am terminat de băut și
cafeaua, am mai frunzărit eu ceva pe acolo și m-am grăbit să ies pe ușă. A
urmat inevitabila scenă emoționantă. Scenă ce nu s-a lăsat, până nu ne-a smuls
și ei, dar și mai ales mie, câteva lacrimi. Aveam așa un presentiment ciudat,
că nu am să o mai văd vreodată. Nu m-am mai putut abține. Și până nu am udat
pragul amândoi, nu ne-am lăsat.
- Să ai grijă de tine face ea, ștergându-și lacrimile.
La revedere Bebi și... Drum bun!...Armată ușoară !...Să te întorci!... Eu la
cine o să mai țip?....
Am plecat repede, fără a mai avea curajul să mă mai
uit înapoi, în timp ce nana rămase încă în poartă, uitându-se după mine lung,
cu lacrimi mari în ochi, privind multă vreme în gol...
