AVENTURILE IN ARMATA - Continuare

Tragerea si plecarea

Mai aveam o zi până la eveniment. Ca de obicei veneam la poziția noastră și mai făceam ultimele pregătiri și reglaje. Nu de alta, dar toată lumea vroia ca tragerea să iasă bine. Bejenarau ne explica: ”un avion trecea pe deasupra mării și de coada căruia era legată o ”manșa”. Adică o țintă. Ea era legată de avion cu un cablu lung de un un km. Iar noi trebuia să nimerim ”ținta”. Bine, că nu numai noi eram.

Fiecare trăgea pe rând la semnal. Unii trăgeau cu tunuri de 80 sau 120 în ținte ce se aflau pe mare, sau în aer. Cum Bejenaru ne mai lăsase să ne destindem și cum ziceau ”bătrânii” să ne dăm la ”bârfă”, mă puse pe mine la telemetru și pândeam apariția ”lentului. El era plecat la comandament.

Telemetrul, este un dispozitiv optic, utilizat pentru măsurarea distanței până la un obiect.

Deși determinarea distanței poate utiliza mai multe metode, termenul telemetru se referă aproape exclusiv la dispozitive ce utilizează în acest scop măsurarea înălțimii obiectului respectiv din două puncte de observație situate la o anumită distanță. Un astfel de telemetru are un sistem de oglinzi care aduce operatorului, două imagini luate prin puncte de vizare aflate la o distanță cunoscută. Una dintre oglinzi se poate roti pentru a permite operatorului suprapunerea celor două imagini. Poziția oglinzii în momentul suprapunerii imaginilor este o indicație a distanței până la obiectul vizat.

Într-un târziu îl văd pe ”lent, cam la 500 de m. Strig la ei că vine ”lentul. Se uită și ei și confirmă. Ne pregătim de lecție iar. Gata pauza se terminase. Când vine ”lentul ne dă ultimele indicații.

A doua zi ne sculăm la 6. După ce rezolvăm cu dormitorul plecăm la masă. După masă, ne ducem întins la mitraliere. Așteptăm acu ordinele de sus. Întâi trag alții. Între timp începuse să se tragă și cu tunurile de 80 și 120mm. Era o gălăgie de nu te mai înțelegeai. Mai trag și alții, iar după care la a treia trecere a avionului, ”lentul ne atenționează să fim cu ochii în patru, că e rândul nostru. Întâi trece avionul. În spatele ei apare și ”manșa”. Când o vede, telemetristul, îi transmite coordonatele la ochitor, după care noi armăm și trăgătorul începe să tragă. Iar începuse să mă asurzească zgomotul făcut de mitraliere.

Am tras o bandă, după care am mai băgat una. Trăgeam cu toate trei mitralierele. Era imposibil să nu fi nimerit măcar un glonte ”manșa”. După ce se îndepărtează, încetăm focul. ”Lentu ne spune să ne pregătim ca avionul se mai întoarce o dată. Când după 10 minute îl vedem iar. Acum așteptam să apară și manșa. Și când aceasta apăru, mai descărcarăm încă două benzi de cartușe, de fiecare piesă. În fine gata se terminase tragerea pe ziua de azi. ”Lentul spune că dacă a ieșit bine numai tragem.

- Sper să fii ieșit din prima, că dacă nu, la noapte dormiți lângă mitraliere, ne amenință ”lentul.

După care pleacă la comandament să vadă ce ispravă am făcut. Oricum până nu se întorcea avionul să ia manșa nu puteau știi nimic clar. După câteva ore văd că se întoarce ”lentul. Nu se putea citi nimic pe fața lui. Ne încolonează iar. Stăteam cu toții și așteptam sentința. Ne îndreptăm către cabana noastră. După ce intram Trăilă curios întreabă:

- Cum a ieșit, tova”lent?

- Mâine ne dă rezultatul.

- Dacă credeți că nu ați tras bine, ochitoriilor, puteți să păziți la noapte mitralierele, spune zâmbind forțat ”lentul.

Nici lui nu iar fi convenit să ratăm tragerea. Ar fi fost păcat de atâta muncă și trudă. Și de fugăreala noastră.

Ei dar până la primirea sentinței, ”lentul ca să nu cumva să ne plictisim, ne dă iar de treabă.

Și asta la propunerea comandantului de la capul Midia, unde ne-am desfăşurat noi antrenamentele de mari doborâtori de avioane. Cum de abia ne pedepsise, ”lentul, se gândi și el să ne dea o ocupație, asta că să nu mai jucăm fotbal la ora de curăţat armamentul din dotare. Așa că la propunerea colonelului de atunci, ”lentu ne alege dinte toate activitățile, cea de a săpa şanţuri. Ne duce prin împrejurimi și ne arată o porțiune de teren. Pe acest teren spune el, trebuie să săpăm un șanț îngust de 1 m și lung de 200 m. Oricum noi la capitolul asta stăteam pe locul 1. Aveam antrenament. Nu degeaba ne puse ”lentul să săpăm amplasamente de tragere. Săpasem deja trei.

Comandantul se gândise la început să ne dea ceva mai uşor. Dar ”lentul a insistat și s-a lăudat că el cu oamenii lui va duce misiunea până la capăt. Cum ”lentul îl luase cu el și pe cap. Trăilă, acestuia să-i cadă faţa, când auzi propunerea ”lentului. Chiar ne-a şi zis: ”Era să-mi cadă fața”.

Așa că a două zi înarmați cu lopeți, târnăcoape și cazmale, ne îndreptarăm plin de voioșie, către locul cu pricina. La început a fost ca o joacă. Dar ”lentul după ce măsură lungimea şanțului, se declara mulțumit. Numai că nu tot așa de mulțumit a fost și cu adâncimea lui. Cum de abia în unele locuri, măsura 1m și 20, ”lentul ne puse iar în priză să adâncim șanţul. Ne-am apucat ce era să facem. Care mai de care mai vesel. Nu știu dacă și alții, dar eu și cu Sava, eram cei mai puțin entuziasmați. Lucru ce nu-i scapă nici ”lentului dar nici sergentului, care mă amenință vesel cu degetul. După o jumătate de ora de tras tare cu târnăcoapele, unul din el cedă. Şi fu norocosul Sava. Cel puțin așa credea el. Dar ”lentul când a văzut zise:

- Aaa! Expres l-ai rupt, că să nu mai ai cu ce lucra.

Bineînţeles că Sava al meu riposta cât mai convingător, ceea ce nu l-a impresionat le ”lent. Aşa că după ce-i dădu adunarea afară din şanţ, cu garnitură de câteva zeci de culcaturi şi târâşuri suplimentare, îl trimise pe Sava după târnăcop, la noi în tabără la cei de la altă subunitate, să împrumutăm un târnăcop.

- Du-te Sava la noi în tabără, şi roagă-l pe căpitan să ne împrumute un târnăcop de la ei. Dar vezi să îl rogi frumos și regulamentar, că dacă îmi face observaţie căpitanul din cauza ta, dormi la noapte aici.

Nu ştiu dacă această ameninţare l-ar fi speriat aşa de tare pe Sava, dar acesta îşi luase deja picioarele la spinare, ţinând-o întro fugă.

Noi cei rămaşi ieşisem între timp toţi din şanţ şi ne aşezase toţi pe unde apucaseră. Acest fapt l-a nemulţumit pe ”lent care zise: bază serg. Bejenaru...

- Bază!

- În linie şi coloana adunarea! Şi ne dispuse pe trei linii în imediata apropiere a şanţului. După care ne dădu adunarea în şanţ. Când a văzut ”lentul că noi nu mai aveam de gând să mai ieşim afară, după cum îşi propuse el, se oțărâ la noi:

- Ce? V-am spus eu să rămâneţi acolo: Afară adunarea!

Şi ne-a tot dat adunarea afară şi în şanţ, până se plictisi să mai comade. Aşa că acu ne făcea semn cu mâna. La un moment dat își scoase chipiul şi îl flutură în aer. Iar noi ne-am văzut în continuare de acţiune. La un moment dat ”lentul îşi făuri un mic acoperiş din ce mai rămăsese din târnăcop şi veston, construind un mic umbrar. Cum erau trecute de 2 şi soarele ardea, se hotărâ şi ”lentul să mai ia o pauză până la venirea lui Sava. Dar şi noi am încercat să profităm, stând la umbră în şanţ. După o vreme ”lentul se prinse că noi ”uitarăm” să mai ieşim afară, aşa că se înfiinţă deasupra şanţului ţipând la noi:

- Ce, v-am spus eu să nu mai ieşiţi? Afară adunarea! Şi iar ne-a instruit ca la carte. De mine era mai bine. Cum eu mă mişcăm mai greu, la ieşitul din şanţ, până ieşeam eu afară, ceilalţi erau deja în groapă. Aşa că eu mai mult mă uităm la ei, asta până se prinse ”lentul, şi mai ales la propunerea unui soldat de anul 2- Țugneanu:

-Tov ”lent! Grigoriu.... vă trage ...El de ce nu iese afară?

Ei, asta l-a enervat şi mai tare pe ”lent. Nu ştiu dacă remarca celui de anul 2, sau din cauza mea, dar ne-a dat la amândoi adunarea afară, şi s-a ocupat de noi doi în linişte, în timp ce ceilaţi priveau dându-şi coate de pe marginea şanţului. Şi nu ştiu cât aş mai fi rezistat, dacă nu aş fi fost salvat de clopoţel. Apăru salvator Sava cu târnăcopul. La vedera lui, ”lentul uită de noi şi ne zise să continuăm să săpăm.

- Da ce Sava, mai aveai oleacă şi te apuca seara!

Sava nu are de lucru:

- Păi aşa este, nu mai aveam mult...

- Auzi Bejenare?

- Am înţeles!

Asta era propunerea pentru pedeapsa individuală.

Aşa că fiecare puse mâna pe câte o unealtă. Eu iau expres o cazma, că ştiam că nu am ce să mai fac cu ea. Asta nu scapă sergentului, care se uită zâmbind de sub mustaţă la mine. Mă făcui că nu observ şi cu cazmaua înainte, sării în şanţ. Dar cum cazmaua mea întâlni stânca, mă făcu să mă zdruncin în aer, şi apoi să cad pe spate în râsul celorlalţi, şi a ”lentului. După 20 de minute de chin, a celor trei mai zdrahoni din pluton de la noi, aceştia raportară, că nu se mai poate înainta. ”Lentul crezând că vrem iar să ne fofilăm, se dădu şi el în şanţ, să vadă cum stau lucrurile. După ce examină şi el groapa se declară mulţumit de misiune, nu înainte de a ne mai spune:

- Cel puţin îndreptaţi-l frumos, să rămână la aceeaşi adâncime tot. Ei dar asta ne-a mai costat câteva ore, aşa că la apusul soarelui şi chiar şi după ce se întunecase, ieşeam şi noi victorioşi din lupta cu inamicul. Misiune pe ziua respectivă se încheiase! Şi am avut o poftă de mâncare, în ciuda faptului că erau macaroane, ce nu le erau pe plac celor de anul 2. Dar acu erau aşa de bune!...

A doua zi văd că ne strânge pe tot plutonul. Ne duce la comandament și Comandantul ne felicită, spunând că am tras FB. Nu știu cât s-a bucurat ”lentul, dar știu că noi ne-am bucurat nespus de tare. După ce ne-a felicitat am plecat la cabană.

Dar nu am plecat imediat. Până nu se termina toate tragerile și se dădea toate rezultatele, nu pleca nimeni. De aceea ”lentul ne-a băgat în gardă. Aveau și ei destule obiective de păzit. De la depozite și alte alea, si tot felul de alte obiective.

Pe Sava îl pusese și pe el în post. Ca și pe noi de altfel. Întro noapte Sava aude un foșnet și somând, armează și trage un foc în aer. Alarmați Bejenaru și Trăilă se duc la postul lui Sava. Când îi vede acesta spune că sa auzit un foșnet și a tras în sus. Când aprinde ei lanternele și caută prin tufișurile din zona dă peste un arici. Ei încep să râdă. Trăilă zice:

- Și nu a vrut ariciul să stea la somațiile tale?

- N-a vrut... spune Sava.

Aveam să mai vedem un arici întro zi și tot cu Sava. Cred că avea ceva Sava ăsta cu aricii, că toți aricii trăgeau la el. Stăteam în rând și ascultam ce spune Bejenaru. Când Sava vede un arici.

- Uite un arici!

- Noi uitasem de reguli și ne uităm după ariciul lui Sava.

Ne-am dus și noi lângă el să-l vedem mai de aproape. Era mărișor. Era cenusiu și plin de țepi. Capul i se termina cu un botic mic și negru. Când ne-a văzut pe noi, ariciul se făcu ghem. Am încercat să-l facem să se destindă, peste poate. Într-un târziu l-am lăsat și nu-i mai dădeam atenție. Dacă a văzut ariciul că am plecat de lângă el, se desface și o i-a la sănătoasa. Sava de colo:

- Uite ce repede aleargă!

Întradevăr prinsese o viteză destul de mare în comparație cu mărimea lui. Nu mai văzusem cum se comportă asemenea jivine.

În rest nu prea au mai fost evenimente însemnate în restul zilelor cât am mai stat acolo. Patru zile am mai stat și ne-am luat zborul de la capul Midia. Era ultima dată când îl mai vedeam. În anul viitor nu aveam să mă mai duc acolo, având alte preocupări și sarcini. Am plecat a doua zi de dimineață. După alte ore am ajuns la unitate. Toți când ne-a văzut ne-a întâmpinat cu urale.

- Sau întors A-A-ul!

Bineînțeles că ”lentul nu ne-a lăsat până nu am băgat tot în sală și magazie. Apoi ne-a trimis să facem bec și mitralierele. Erau murdare și pe afară și pe dinăuntru. Se afumaseră săracele. Le-am demontat iar bucăți. Am șters țeava și mecanismele, după care le-am uns cu vaselină. Ne-a luat oleacă de timp să le facem la loc. Ajunsesem la 10 și până la masă trebuia să le facem ca noi. Ne-am străduit și până la urmă am reușit. Acu ne uitam la ele și le admiram. Luceau la soare. După ce le-am acoperit cu prelatele am ieșit la raport. Colonelul ne-a felicitat și el de izbânda noastră. Când mă vede colonelul mă întreabă:

- Ei cum a fost la Capul Midia, Grigoriule? Ți-a plăcut?

- Raportez ca da!

”Lentul nu are de lucru și îi spune:

- Poate nu știți tovarășe Comandant că vorbiți cu un viitor ofițer. Vrea să dea la academie...

- Ei nu mă înnebuni! spune el. Ei asta chiar că trebuie trecută în anale...zice și el râzând.

”Lentul începu și el să zâmbească.

- Ei, nu o să vedeți?...continuă ”lentul...Să vedeți atunci pe locotenent Grigoriu, că nici nu o să se mai uite la noi...

- Și la ce specialitate vrei să dai Grigoriule?

- Raportez ca la radiolocație.

- Da! Te-ai orientat, zice și el. Îți urez succes!

- Servesc patria!

Popa iar se bagă în seamă și zice încet printre noi: ”Servești...cârpa!” Dar Trăilă ii dă un ghiont în spate:

- Taci ...măi...!

Examenul

Nu știu dacă a fost ideea ”lentului, dar Bejenaru la instrucția zilnică mă punea acu în față la mitraliere. Norocul meu că nu era departe și 1 km îl făceam repede. Iar când ne întorceam era vale, deci iar era bine. Bejenaru îmi spunea scuzându-se:

- Dacă vrei să te duci la academie, trebuie să îți faci condiție fizică.

- Cum o să te primească ăia acolo, așa de slab. Nici nu o să se uite la tine.

Pe undeva avea dreptate că trebuia să dau și proba fizică: 5Km, viteza 100m, cățărare la frânghie, tracțiune în brațe etc. Așa că mai în glumă mai în serios, mai strângând din dinți, începusem să mă adaptez la cerințe. Așa că la portic îmi dădeau porți duble. Dacă la început nu puteam nici să ajung cu mâinile la bară, acum reușeam chiar să o trag odată la piept. Bejenaru vede ambiția mea și mă felicită:

- Bravo! Deci poți, dar nu vrei... Ei lasă că până la examen îți scot eu dorul de a mai da la academie, mă amenință el.

Mă punea acu singur să duc mitralierele la deal. Cel din față din stânga mea, erau numai cu prezența. Chiar și cei din spate nu se mai omorau. Chiar eu am văzut când Bejenaru le făcea semn să o lase mai moale, lăsându-mă pe mine să mă lupt cu ea.

- Așa, așa! Vezi că se poate zicea și Trăilă.

Ei, dar decizia mea nebunească, de a da la academie, avea să mă coste. Academie am vrut, academie am găsit. Acu pe lângă astea avea să se adauge și kilometrii pe care nu–i făcusem. De câte ori mă vedea ”lentul că gâfâi ca o locomotivă, mă întreba:

- Mai vrei la academie?

- Raportez, ca da!

Nu știu dacă o făceau din dorința de a mă lăsa păgubaș, sau de a mai prinde pe ultima sută, câteva kilograme în plus. Și asta ca să nu-i fac de rușine acolo, la Breaza.

Chiar în zilele următoare a venit iar un ofițer și ne-a întrebat care vrea să se înscrie la școlile de sub ofițeri sau ofițeri. Bineînțeles că am rămas ferm pe poziție. Nu puteam să mai dau înapoi, nu de alta, dar derutam inamicul, care atât aștepta. Intrasem în horă trebuia să joc. După ce mă trece în catastiful lor, rămâne ca să iau legătura cu ofițerul nostru responsabil cu înscrierile. Atunci s-a mai oferit pentru ofițeri încă un ”biban” de la transmisiuni, de la ”lentul Zamfir. Cel care nu a vrut să mă primească la el.

Dar poate că a fost mai bine așa. Probabil că el s-a uitat atunci la cum arătam. Că aveam să mă conving singur, cum le punea câte două bobine cu sârmă în spate și alte alea. Și cum îi fugărea și la deal și la vale. Așa că nici la transmisiuni, nu  era o fericire. Era și la ei un biban amărât ca mine, care de abia își mai trăgea răsuflarea. Uitându-mă la el parcă mă vedeam pe mine. Poate eram eu, mai știi?

După isprava nostră de la Capul Midia, plutonului nostru îi crescuse valoarea. Pe Trăilă avea să-l facă sergent. Acu aveam doi sergenți, care mai de care. Eram sub două focuri. Dar nu numai eu. Pe fruntașul Anghel avea să-l facă caporal. Dar după câteva luni l-a avansat și pe el sergent. Acu aveam trei mușchetari. Acum eram mai bătuți de soartă. Avea cine să țipe la noi iar. Iar cu sergentul Bejenaru nu te mai puteai juca. Ce spunea el era sfânt.

Întro zi ne iar la câmp. Eram singuri. Ne duce numai cu o ”dacie”. Când ajungem iar pe dealul Molda facem o ”desfășurare”. Simulăm un atac contra inamicului. Eu nu prea le aveam cu astea. Inamicul nu suferise pierderi, dar eu reușisem să i-au câțiva pumni și picioare în spate, că nu i-a plăcut cum am atacat inamicul. Și pe deasupra am pierdut și baioneta. Și asta din cauza deselor ”culcaturi” și târâșuri. Târziu la întoarcere mi-am dat seama. Când vede și Bejenaru că nu mai aveam baioneta, motiv la el ca să ne întoarcem.

- Ne întoarcem să căutăm baioneta lui Grigoriu.

Dar cum o luase la goană, pe mine m-au uitat pe drum. Se duseră numai ei. Din când în când mă mai așteptau și iar mă lăsau în urmă.

- S-o crezi tu, că ai să faci tot așa și acolo! îmi zice Bejenaru.

Am umblat prin toate locurile, doar de or găsi baioneta mea. Nu au dat de ea. Trăilă mă sperie cu ”lentul:

- Când o să afle ”lentul că ți-ai pierdut baioneta...

Dar ”lentul în afară că m-a certat, mi-a spus că trebuie să o plătesc. Că se rezolvă că are el una să-mi dea. Când deschide o ladă, văd în ea trei bucăți. Probabil tot așa găsite pe deal și pierdute tot de unul ca mine. Așa că mi-am sacrificat solda timp de 2-3 luni. Noroc de nana...că mă mai aproviziona și ea din când în când, din puținul ei. Mă mai ajuta și fam Negru.

Dar ”lentul tot nu se lăsase de a ne face necazuri. Văzuse că gradații, acum o lăsase mai moale cu noi și ne mai aducea aminte el de armată.

Într-o seară intră ofițer de servici. Noi doar știam, dar am zis că nu e dracul chiar așa de negru. În noaptea respectivă intră în dormitorul nostru. De data asta nu mai eram eu planton. Poate dacă eram eu nu mai făcea ce făcuse. Sau cine știe? Văzând că plantonul ațipise, aduce apă și toarnă în bocanci, la cei care nu și-i făcuse de seara. După aia aprinde lumina și dă alarmă. Noi toți sărim direct în bocanci. Bagă și ceilalți picioarele în bocancii plini cu apă. Unii râdeau alții sufereau. După ce ne face cu ouă și oțet și pentru lipsa de vigilență a plantonului, pleacă, zicându-ne:

- Data viitoare o să găsiți bocancii pe platou, ne amenință el.

Cred că vă închipuiți ce a pățit săracul planton. Era un biban de la AG-9. A luat târâșuri și ”culcaturi” de la toți gradații toată noaptea, inclusiv de la cei care aveau bocancii uzi, Astfel i-a ținut companie și la plantonul schimbul 3.

Dar avea să vie și ziua aceea și foarte curând. Și la mine începuse să mai sar plantoanele, sau să le i-au și pe cele mai bune până la 12, sau de la 3 la 6. Acelea, care înainte erau ocupate. Acum erau posturile libere. Iar era viață bună la BIM. Așa cum spunea Țugneanu, când afla că nu merge ”lentul cu noi la câmp. Dar avea grijă Bejenaru să nu-i simțim lipsa.

Întro zi intrase AOS – (ajutorul ofițerului de serviciu) - gradatul, care ma călcase pe mână din greșeală. Bejenaru mă pusese iar planton sc 2. El a modificat ordinea de bătaie și m-a pus pe mine sc 3, iar bibanul lui de la AG-9 sc 2. Practic făcuse schimb de locuri. Nu a comentat nimeni. Adevărul că atât Trăilă cât și Bejenaru, începuse și ei să o lase și ei mai moale cu noi. Din când în când ne mai amintea că mai sunt și ei pe acolo.

Începusem să ne mai dăm la bârfă, cum spuneau ei. Povesteau ”bătrânii” că și la ei ”bătrânii” lor, i-au foit cât au fost și ei bibani. Dar cum a venit vara au lăsat-o și ei mai moale. Dar multe din acele pedepse, le faceau din faptul ca ei facuse-ra 3 ani , iar ei numai 2. La ei cazuse legea!

Începuse să se mărească numărul de intrări în gardă. Pentru că începea școala de gradați, rămâneau mai puțini în unitate. Și făceam gardă până la loc comanda. Ne venea și nouă rândul la 2 săptămâni. Sau făceam tura dublă de 24 de ore, la care dormeam tot 24 de ore. Până când instrucția alterna cu garda. Nici bătrânii nu mai aveau chef de armată. ”Le ruginise oasele și osicioarele de atâta armată”, cum spuneau ei.

Gradatul de la AG - 9 care mă călcase pe mână, îi avansase și pe el sergent ca și pe mulți alții. De câte ori mă întâlnea se purta frumos acu cu mine. Chiar mă și apăra de câte un ”bătrân” mai ”înflăcărat” de la ei, chiar dacă era gradat. ”Bătrânii” de la ei, nu suflau în fața gradaților.

Era acolo, unul Voinea. El era responsabil cu ținuta și cu vesela. El era administratorul, pe bateria AG-9 și A-A. Era și casier când ne dădea solda. În final a ajuns și el sergent. El ne dădea și lenjerie curată săptămânal, în fiecare sâmbătă după baie. Lenjeria ne-o spăla niște femei la spălătoria din cadrul unității. Erau și mulți civili în diferite meserii: electrician, zugrav, tâmplar, cizmar, instalator, etc. Multi din bibani își făceau ucenicia pe la ei.

Voinea, fusese teroarea noastră încă de la început. De câte ori îi pedepsea pe ai lui și eram și noi prin apropiere, nu se uita, ne freca pe toți la fel. Sava îi spuse odată:

- Da eu sunt de la plutonul A-A.

- Și ce dacă ești de la A-A. Toată lumea la fel. Toți bibanii culcat!

Pe atunci el era caporal. Mai târziu a avansat sergent.

Ne ducea în ”groapa cu lei” așa o denumea el și alții. Era și asta un punct de ”tradiție”.

Era în spatele unității o mică groapă de 5m pe 8 m și înaltă de 2 m. Pereții și podeaua, erau pavați cu piatră de carieră colțuroasă. Acolo ni se dădea ”adunarea”. Și iar ne scotea afară și iar în ea până suna adunarea de seară. Și asta mereu după masa de seară. Ca de acum învățasem minte și ocoleam cât puteam acest loc. Nu prea mergea întotdeauna că era și chioșcul în zonă și treceai vrând nevrând pe lângă terenul ”minat”.

Mai era un loc de pedeapsă în unitate lăsat din strămoși. Așa zisa: ”aleea lui Ceasar”. Aleea venea de la numele ”lent colonelul Ceasar, care era șeful parcului auto. Aceasta se afla între intrarea parcului auto și intrarea corpului de gardă. Și se întindea până la platou. Toți o știau de frică. Aleea era pietruită cu bolovani colțuroși. Și numai pe acolo ne puneau gradații să facem târâșuri, ca să ne rupem hainele în coate sau genunchi, sau să ne zdrelim coatele și genunchii. Ca a doua zi să fie prilej bun pentru inamic, dacă nu coseai toată noaptea ținuta.

”Lentu nostru, avea o plăcere nebună să ne vadă la ”dungă” cum spunea el. Pentru asta a strâns de la noi toți, câte o cotă parte din soldă și ne-a cumpărat un fier de călcat electric, pe când se ducea și pe la Tulcea. Seara înainte de stingere, sau chiar și noaptea, fiecare se scula și-și călca vestonul și pantalonii. Trebuia să aibă dungă. Dimineața ”lentul se uita la dungă și la care nu-i plăcea îl trimitea la inamic. De multe ori ca să nu se plictisească inamicul numai cu unul sau doi, plecau și ceilalți să-l ajute ca să izbândească mai repede. Spunea el: ”Trebuie să mă ”tai” în acea dungă!”

Întro dimineață văzând ”lentul că nu găsise motive nici pe sectoare nici în sala de mese, ce se gândește el: ”i-a să–i controlez eu pe băieți și la picioare.” Așa că a urmat descălțarea. Ne descălțăm noi toți de bocanci și apoi ne scoatem și ciorapii.

Pe Usatencu și Lupu îi găsește ”lentul, murdari între degete. Eu fiind al treilea am timp să-mi finisez și eu degetele. ”Lentul nu observă îndelitnicirea mea. Țugneanu lângă mine îmi urmează și el exemplul în liniște și în grabă. Când îi vede cum arătau degetele lui Lupu si Usatenco, zice ”lentul la sergentul Bejenaru:

- Ce e asta Bejenare? Ce ți-am zis eu ieri? Ca toată lumea să se spele pe picioare.

- Am înțeles să trăiți, zice el.

- Ce ai înțeles măi? Ce fel ai înțeles? Tu nu vezi cât de bine au înțeles?

- Pune și curăță-i între degetele de la picioare, îi spune ”lentul.

Se apleacă Bejenaru, cam cu jenă, și îi curăță degetele lui Usatencu și ale lui Lupu. În acest timp ”lentul mă vizitează și pe mine. La mine nu avea să mai găsească nimic, că îmi luasem măsuri de urgență. Trece și la Tugneanu. La fel. Acu Tugneanu făcea haz de ei. Se duce în spate ”lentul fremătând. Voia să mai găsească și la cealaltă grupă măcar unu sau doi. Când dă de Sava și Uncu. Nici aceștia nu corespundeau standardului. Și doar avusese tot timpul din lume, ca să corespundă standardelor.

- I-a uite Bejenare! face iar ”lentul.

- Du-te și la Sava după aia, face ”lentul din nou.

Da Sava de colo:

- Nu lăsați că mi le curăț singur.

- Asta trebuia să o faci ieri nu acum, zice ”lentul.

Nu prea i-a venit bine lui Bejenaru, faptul că a fost pus în postura de a se umili. Mai mult zâmbind forțat le arăta pumnul la ei, ca să știe ce îi așteaptă.

Ei, dar dacă ”lentul nu a mai găsit pe nimeni necorespunzător, ne-a controlat și la batiste și la unghii, doar, doar, de o mai găsi câte ceva ca să-i dea de furcă inamicului.

A avut noroc inamicul în acea zi. Dar nu pentru multă vreme. Probabil că ar mai fi găsit și pe alții cu picioarele necorespunzătoare. Dar mulți în spate, îmi urmase exemplul.

Problema e că oricât te-ai fi spălat seara pe picioare, după ce te încălțai cu bocancii și dacă mai și fugeai, gata! Te murdăreai imediat. Sau la bocanci dimineața la fel. Dacă mai era și noroi afară, cât duceai mâncarea la container gata te murdăreai iar. Trebuia să stai cu peria la tine în buzunar. Eu chiar o foloseam. O luam mereu după mine. Că apoi mi-au cerut-o toți să-și lustruiască bocancii înainte de raport. Că dacă ”lentul nu-și făcea mustața, în ei - care nu o avea - se supăra iar pe noi inamicul. Și era supărăcios tare, inamicul ăsta.

Seara face mișto, Popa de Bejenaru:

- Și cum măi? A ajuns ditamai sergentul, să spele între picioare pe bibani? zice Popa, râzând.

Bineînțeles că lui Bejenaru nu i-a convenit și îi promite că îl v-a ține minte. Așa că după stingere nu se culcă Bejenaru imediat. Pe mine iar mă pusese planton. De data asta până la 12. Bejenaru, Trăilă si cu Anghel, pun iar la cale o boroboață. Așteaptă ca să adoarmă Popa.

În timp ce dormea, îi bagă între degetele de la picioare, câteva bețe de chibrit, cu gămălia roșie în afară. Apoi le aprinde și se bagă toți repede sub pătură. Iar mă lăsa pe mine ”pe locul doi”. Când ajunge flacăra la deget, acesta se scoală speriat și țipă de durere. Întâi dă să se i-a de mine, că cine i-a jucat festa? După care se fac că se scoală și ei și îl liniștesc. S-au dat apoi pe față. Nu prea i-a convenit farsa lui Popa.

Când ne mai lua Bejenaru la câmp și nu avea chef nici el de unele și de altele, se dădea la bârfă cu noi și ne povestea câte una câte alta. Odată, nu știu ce-i vine lui. Mă pune pe mine să cânt. Încep să cânt un cântec, care îl cântăm noi mai des: cel cu România.

- Nu altul, zice el:

- Cântă-l pe ăla care îl cântă fanfara când vine câte un șef de stat.

- Da! nu știu cuvintele.

- Nu-i nimic cântă-l așa : ta, ta, ta, ta, ta, ta ,.. ta ta.ta, ta, ta, ta, ta, ta,...ta....Așa! face el, tu cânți și ei fac: Uf! Uf!...În timp ce Bejenaru dirija. Parcă dirija fanfara. Încep eu să cânt și ăia mă acompaniau. La urmă i-a plăcut cum a ieșit. Zice:

- Mai cântă-l odată că te i-a mama naibii!

În apropiere de noi făceau instrucție și cei de la bateria AG-9. Bejenaru ca să se amuze, îl cheamă și pe sergent, cel cu mâna, la el. Apoi mă pune iar să cânt, împreună cu ceilalți. I-a plăcut și lui, făcând mare haz.

Dar iată că vine și ziua examenului. Înainte de a pleca mă îmbărbătează toți și îmi urează baftă. Chiar și cei de anul doi. Când intru pe ușa îl văd și pe celălalt, candidat. Un căpitan ne dă subiectele la matematică. Era numai el în comisie. Se așază jos și ne lasă să ne etalăm cunoștințele. Eu mă apuc de geometrie că acolo eram mai tare și eram si pe subiect. Celălalt scria și el ceva. După un timp căpitanul iese și ne lasă singuri. Celălalt mă întreabă să-i spun cum se face la geometrie. Eu îl întreb de algebră. Și așa am colaborat amândoi. După câteva minute apare iar căpitanul. Noi după trei ore terminăm și dăm lucrările. Ies și eu și mă duc în dormitor. La prânz mă întreabă toți ce am făcut. Le zic că am făcut ceva.

- Deci de mâine căpitan, zice Trăilă la mine. Am zâmbit. Peste câteva zile ne dă rezultatul. Eu am picat cu succes în timp ce celălalt intrase.

- Cu toate că tu ai scris mai mult, nu a fost de ajuns, mă liniștește căpitanul.

După o săptămână pleacă și cel ce reușise la Breaza. Dar după trei zile vine și el cu coada între picioare. Nu trecuse de proba sportivă. Și așa a luat sfârșit încercarea mea de a mai da la ofițeri de armată. Bejenaru și Trăilă ca să-mi ridice moralul zic:

- Și tu ai fi pățit la fel, că nu treceai de proba sportivă. Mai bine că nu te-ai mai făcut și acolo de rușine, mă consolează ei.

Întro seară după cititul presei în dormitor, ne expediază pe la șapte seara, în sala de mese, ca să vizualizăm telejurnalul. La un moment dat televizorul începe iar ”să-i fugă imaginea” în sus. Cum nu se mai oprea începură toți gălăgia. Cel care se ocupa cu aceste televizoare nu era prin preajmă. Enervat caporalul Anghel de la noi, se uită după mine prin sală. Când mă vede zice:

- Ce mai stai Grigoriule! Du-te, fuga marș și oprește televizorul. Adică fă-l să nu se mai miște imaginea!

Câțiva soldați și mai ales de anul doi, au protestat, crezând că vrea să se i-a de mine degeaba, neștiind aptitudinile mele.

- Ce ai cu el măi? Îl vezi mai mic și gata te dai mare și tu?

- Nu măi! E depanator electronist, zice Anghel. Hai măi nu ai ajuns la el, zice Anghel mai departe, văzând că eu mă cam codeam. Mă duc în final și reglez de la spate butonul de baleiaj vertical. Imaginea se stabilizează într-un cor de satisfacție al lor.

- Ia uite bibanul le are!..

- Păi ce crezi tu? La plutonul A-A, avem numai oameni deștepți măi! Ce știi tu? zice vesel Anghel.

În fine seara a trecut cu bine. A doua seară era și responsabilul cu Tv-urile. Era un biban, care se lăudase și el probabil că știe multe, numai ca să mai fenteze și el armata, cum se zicea. Acesta când mă vede, mă apostrofează:

- Să nu-ți mai bagi labele în TV.

Mă uit la el surprins, dar numai zic nimic. Plec. Bejenaru și Trăilă care fuseseră din întâmplare martori la discuția noastră, s-a luat de el. Așa cum erau ei, atât Trăilă cât și Bejenaru, nu suporta ca să se i-a cineva străin de la altă armă, de oamenii lui. Atâta i-a trebuit. Numai în ”culcaturi” l-a ținut pe bietul soldat, până s-a terminat telejurnalul. Cum Bejenaru se plictisise să mai zică din gură, făcea numai semn cu mâna. Când ridica mâna trebuia să fie în picioare Când cobora mâna trebuia se fie jos.

- Eu mă duc sus! zice Bejenaru.Tu continuă!

Văzând că nu prea mai percuta, continuă Trăilă cu el.

- Hai ce te-ai dat la bârfă? Ce ai avut cu el ? Ție frică că-ți i-a pâinea de la gură? Ce e televizorul tău? Hai continuă mai departe.

Noroc că s-a terminat telejurnalul.

- La loc comanda! Drepți! Vezi poate te mai ei de el ...Afară, fuga! Marș!

După ce am venit de la Capul Midia ne-am mai continuat o vreme instrucția tactică și de observare și orientare în teren. Așa că ”lentul ne strânge în altă zi după ce am am ajuns cu bine pe dealul Molda, și ne arată o busolă și ne învață cum să ne orientăm cu ea. Eu cum nu mai văzusem până atunci o busolă adevărată, rămân impresionat de aspectul ei. Apoi ne dă repere și ne trimite cu ea în teren ca să ne orientăm.

După ce vede ”lentul că ne-am mai obișnuit cu ea, ne face o trimitere în teren după niște coordonate de el imaginate. 200 NV, 500 SV, 200 NVV, etc. Trăilă cu Miron și Bejenaru în frunte, schițăm pe o hârtie coordonatele, calculăm și vede că trebuia să ieșim în același loc de unde plecasem. Așa că după ce dispărem din raza vizuală a ”lentului într-o pădurice, ne facem că cutreierăm, stând la umbră, exact cât ar fi trebuit. După două ore ne facem și noi că apărem din pădure un pic mai încolo. ”Lentul când ne vede nu spune nimic și ne dă adunarea, după care plecăm la unitate. Nu știu dacă și-a dat seama de ”lucrarea” noastră.

A venit în sfârșit vara, prima vară de când făceam armata. Începusem să facem gardă până la loc comanda, chiar și de 24 sau 36 de ore când era nevoie, pentru că plecase multi soldați de anul I la școlile de gradați. Chiar și de la noi plecaseră 4 bibani la școală. Era Neruja, Miron, și Uncu. Mai târziu veni și Neacșu. Restul rămaserăm în unitate. Dar plecaseră și gradații cu ei.

Dar iată că avea întro zi să se mai întoarcă norocul și spre mine. Cum gradații erau plecați la școală cu viitorii noștri gradați, era acu pustiu dormitorul nostru. O parte erau și în gardă. Eu într-o zi eram cu ”lentul în dormitor și îmi dăduse să mă ocup de ceva. Când pe ușă intră cam agitat Neacșu. La scurt timp se deschide iar ușa și apare în prag un căpitan. Eu când îl văd strig:

- Atențiune!

”Lentul se întoarce și strigă și el-”Atențiune”! când îl vede. După ce ne salută, Căpitanul îi reproșează ”lentului că avuse o discuție cu Neacșu și nu știu ce nu ia convenit. După ce pleacă Căpitanul, ”lentul se ia de față cu mine de Neacșu, trimițându-l la origini:

- Păi bine măi Neacșule! Primesc eu observații de la tovarășul Căpitan din cauza ta?

Și l-a cam bruscat oleacă, că nu i-a mai trebuit lui Neacșu să mai zică nici pâs. După ce se uită la mine când îl certa pe Neacșu, părăsește și el încăperea. Rămân cu Neacșu. Acesta începe să spună că îl strigase Căpitanul și că el se făcuse că nu-l aude. Că îi ”dădu-se liber” cum ziceau ei. Așa că a luat și el păpară de la ”lent.

Într-o zi vine același soldat de anul II, cu care vorbisem acu cinci luni, la mine. Cum îl văd îl și recunosc. Îmi amintesc că în luna februarie, venise la mine cu propunerea de al schimba la o stație de pompe. Atunci mi se păruse știrea fără prea mulți sorți de izbândă, iar frecușul luat de mine de la gradați, aproape că mă făcură să uit de ziua de atunci. Nu credeam că e adevărat. Acu îl văd iar în fața mea. Vine la mine și îmi zice:

- Îți mai aduci aminte când te-am întâlnit acu cinci luni și ti-am promis, că te aduc la mine?

- Da zic eu, îmi aduc aminte.

- Ei uite că m-am ținut de cuvânt. Eu cunosc situația ta și știu printre câte ai trecut și cât ai suferit la Bucur. Știind situația ta, am vrut să te ajut.

După care mă ia de mână și mă duce în pavilionul ofițerilor.

Intrăm pe la intrarea ofițerilor. Apoi deschide o ușă de pe hol și intrăm înăuntru. În încăpere un plutonier-adjutant. Când mă vede facem prezentările. Soldatul de anul II îi spune adjutantului:

- El este băiatul de care v-am mai spus. Pe el aș vrea să-l las în locul meu.

- Foarte bine! zice el. Ce pregătire ai? întreabă el întorcându-se spre mine.

- Liceul CFR, specialitatea – Electromecanic, zic eu.

- Foarte bine. Chiar aveam nevoie de cineva cu pregătirea ta, zice adjutantul. Eu sunt Cristel.

- Și pe mine mă cheamă Grigoriu.

- Păi uite de azi ești ca și la pompe. O să te ducă azi sau mâine la stația de pompe de pe deal.

Îmi surâdea idea, dar întreb:

- Și cu ”lentul Bucur ce fac? Credeți că o să mă lase?

- Se rezolvă. Vorbesc eu cu el și îți pun și o pilă la Comandant...

Mergem și la Comandant și este și el de acord.

- Da zice el te duci acu la pompe cu ”turcu” ăsta.

- Turcule îl iei și pe Gigi - electricianul, să-l testeze, să știu și eu ce știe.

- Și tova”lent Bucur? zic eu, cam cu strângere de inimă, la gândul că nu cred că o să fie prea încântat de asta.

- Se rezolvă! mă liniștesc ei.

- Înainte de plecare, îi spun ”turcului” , să mergem și la mine la pluton, să-I anunț și pe Bejenaru, sau Trăilă, să știe și ei unde sunt. De abia veniseră de la școala de gradați.

E de acord. Când intrăm în dormitor, gradații îl văd și strigă:

- Atențiune!

- Continuați zice omul meu.

Eu merg la Bejenaru. El îi povestește cum stă treaba.

- Eu nu am nimic în potrivă, numai să vrea ”lentul!

- Se rezolvă! Îl asigură el. Vorbește Colonelul cu el.

Aveam să aflu mai târziu, că numele soldatului de anul II care mă ajuta, nu era ”Turcu”. Asta era o poreclă dată de gradați și ofițeri, inclusiv Comandantul. ”Măi Turcule măi, vin-o mai repede la mine, că îți pun pielea pe băț!”. Nu am reușit să-i rețin numele real. Era cam greu de pronunțat. Deci se trăgea dintr-o familie de turci.

Îl luăm și pe Nea Gigi cu noi-electricianul- un civil din cadrul unității care se ocupa cu partea electrică și instalatorul unității - pe nea Pericleanu. I se mai spunea și Stelică.

La electrician nu am stat la discuții prea mult. El era omul care voia să te vadă la lucru. Dar le-a plăcut în general de mine la amândoi. Așa că împreună cu nea Stelică - instalatorul, nea Gigi și ”turcul”, am urcat împreună dealul până la stația de pompe. Dar nu înainte de a raporta lui Bejenaru și ai cere voie, ca să știe unde sunt. Că știam eu ce știam.

Nu degeaba am mâncat atâta păpară de la el, atâtea luni. Cum stația se afla în vârful dealului, a trebuit să o luăm pieptiș. După ce trecem de carieră, mai urcăm vreo 500 m. Ajungem! După ce îmi arată cum stau lucrurile acolo, mă pune să le învăț și se declară mulțumiți. M-a ajutat și cunoștințele mele din liceu, unde nu degeaba se chinuise nea ” Maselotă” cum îl poreclisem noi, pe profu de Acționări. Era treabă simplă pentru mine! Cu ajutorul a două butoane, opream sau porneam 2 electropompe. Sunt acceptat în unanimitate. Mi-a plăcut locul. Era o împrejmuire cu sârmă ghimpată prinsă de niște stâlpi din beton, -șpalieri de vie - în care se găseau două bazine în camuflaj. Erau bazinele cu apă ale orașului. Imediat spre vest de ele, era o cămăruță îngropată în pământ, în care era aparatura electrică cu două electro-pompe.

Cu acele electropompe, aveam eu să-mi desfășor activitatea de acu încolo! Chiar nici nu visasem ce baftă aveam să am. După atâtea zile înnourate, iată că au venit și zile senine și de relaxare pentru mine. Cel puțin așa credeam eu la început. În ziua aceea m-am întors iar la pluton. Urma ca a doua zi, după ce eram trecut în ordinul de zi, să fiu transferat acolo.

Când ajung în dormitor, deja toți erau puși la curent. Așa că m-au întâmpinat cu o avalanșă de întrebări. Cei mai curioși se dovediră Trăilă și Bejenaru:

- Ei ce ai făcut? Gata de mâine?

- Cum a fost ? Ai trecut?

- Gata zic eu zâmbind.

- Acum să vedem ce o să zică și ”lentul, doar știi cum e el.

- Ei lasă, dacă Colonelul o să-l lase... ce mai contează.

- Ei parcă tu nu știi cum e el?

- Brav-o, Grigoriule! mă felicită Țugneanu, precum și ceilalți soldați de anul doi. Te-ai orientat! Mai tragi și tu armata pe p...cum fac alții.

- Lasă-l măi săracu, că a venit și vremea lui. Și așa a cam tras-o! zice și Axente și șoferul de anul doi.

În fine seara a urmat fără mari probleme, cu mențiunea că Bejenaru, a schimbat plantonul, de bucurie că îl părăsesc, și m-a pus pe mine. Și bineînțeles... da ! Ați ghicit! Planton sch.2. Schimbul 1 și 3, ocupat!

- Asta așa ca de plecare, ca să nu cumva să uiți de armată, încearcă el să se dezvinovățească.

Da! Nu găsise și el o altă rimă!

- Hai măi și tu, nu ai găsit pe altul? Mâine o să vrei apă, zice soldatul de anul II , care în limita posibilităților a încercat tot timpul să-mi ușureze cât de cât viața.

- Ce? Vai de capul lui! Păi numai să încerce. Îl aduce ”lentul de acolo de sus de pe deal, numai cu masca pe figură și în fuga ceea mai mare, zice și Trăilă.

- Măi al dracului om, zice și Popa râzând. Acu ce mai ai cu el?

Era pentru prima oară când Popa, avea să-mi ia și el apărarea. Dar poate că se plictisise și el de atâta armată, mai ales că nu mai aveau mult și ne părăseau.

Toate ca toate, dar dacă înainte mă mai prindea somnul, acu am stat treaz toată noaptea, cu tot felul de gânduri în cap:

”Oare ce o să zică ”lentul?”, ”Îmi v-a da voie?”, ”Oare cum o să fie acolo?” ”Eu-l” meu se împărțise iar în două. O parte era bucuros, iar o alta mă avertiza să nu mă bucur prea tare.

Veni și dimineața. Până la raport, timpul se desfășură normal. Stăteam ca pe ace. Când veni ”lentul, se uită cam cu un ochi la mine. ”Probabil că îl puse la curent Colonelul sau adjutantul” zic eu în sinea mea.

Eu, după ce termină inspecția, atac:

- Tovarășe locotenent Bucur, sunt soldatul Grigoriu, permiteți-mi să raportez!

- Zi! zice el. După intonația glasului, mi-am dat seama că știa deja ce aveam să-i spun, fapt confirmat. Tov. Plutonier-adjutant m-a propus să-l schimb pe soldatul responsabil cu apa.

- Da! Știu! mă asigură el, întorcându-se spre mine. Mi s-a raportat. Du-te, dar ai grijă ce faci acolo sus. Dar am pretenția, ca în fiecare dimineață să vii aici la raport, cu tot cu armament!

Când aud să-mi cadă fața.

- Da am înțeles! zic eu cu jumătate de gură.

- Măi ai înțeles? vrea el să se asigure din nou.

- Am înțeles! Să trăiți! țip eu, mai mult de bucurie că scăpasem deocamdată de el și de instrucție. Se uită cam curios la mine, dar și întreg plutonul.

- Bine! Du-te sus și depune armamentul! Bejenaru, mergi sus cu el și bagă armamentul în rastel!

- Am înțeles! zice sergentul.

După ce am predat arma și restul, mă pregătesc de plecare. În acest timp ”lentul îi pregătea pe ai mei de atac. Probabil că de pe undeva inamicul aflase că ne-am micșorat efectivele și încerca acu să ne atace iar. Și cum el avea o plăcere nebună să ne tot atace...Am răsuflat ușurat de data asta. La plecare Bejenaru, îmi spune:

- Vezi poate diseară nu e apă, că te ia mama naibii...! zice el vesel.

După ce scap de armament, trec și pe la nea Stelică. Apoi îl iau și pe ”turc” ca să preiau inventarul de la el, cu toate mijloacele fixe. Plecăm sus pe deal. Nici nu știu când am ajuns. Dacă ieri mi se păruse drumul lung, acu de bucurie, l-am făcut în zece minute.

- Ce te grăbești așa? mă atenționează ei. Lasă că ai tot timpul din lume. Mai ai de stat aici, încă un an din toamnă. Iar acu suntem abia la sfârșitul lui iunie...

La pompe

Ajungem în sfârșit la stația de pompe. Stația se afla la peste 5 km de unitate. Acolo erau două bazine cu apă, ce aprovizionau orașul. Iar unitatea amenajase o stație cu două pompe, pentru a pompa apa din acest bazin spre alt castel de apă, aflat lângă unitate. (P6). De acolo apa venea prin cădere liberă direct la unitate. Era aproape de poligonul unde trăgeam după avioane înainte de a pleca la Capul Midia. Făcuse unitatea, convenție cu ”șeful apelor” din oraș. Dar cum apa era cu ciuboțele roșii, nu era destulă apă și pentru noi. De când am venit din prima zi, am constatat, că  unitatea suferea de apă. Lucru constatat de noi și dimineașa când trebuia să facem sectoarele, dar si sâmbăta la baie.  Țin minte, când am intrat pentru prima dată, în aceea încăpere, cu dușuri comune, ne-am etalat golăciunile la comun. DEja cum a pornit apa, cineva a țipat, că avem 5 minute , pentru a ne spăla. După exact 5 minute s-a oprit apa. Pe unii i-a prins cu săpunul pe ei.

- Așa vă trebuie dacă nu ați percurtat.

 Și asta mereu în fiecare sâmbătă după amiaza. După noi intrau alte grupuri. Cum noi eram mai putrini, intram odata. După noi urma bateria AG-9, și așa mai departe. Toată lumea făcea baie. După care l-a schimbat. Târziu averam să fac ți eu baie mai lejer și singur in cabina de la centrala termică.

La început când ne trimitea Trăilă după apa, ca să facem sectoarele, întârziam mult în cîutarea apei. De multe ori mă lipeam la bucătărie, dar nu înainte de a pleca nepedepsit de la ei. În alte zile mă mai luam ți eu dupî alți bibani. Așa am descoperit o sursă de apă la parcul auto. Era un cămin prin care treceau două țevi de apa de 3”. Pe țeavă erau 2 robinete. La unu avea lipsa rozeta. Am intrat și eu acolo ți mi-am umplut ”ovalul” de aluminiu. A mers așa de câteva ori. Dar într-o dimineață am dat nas în nas cu ”Turcu” viitorul meu binefăcător de mai târziu. Era prima întâlnire avută cu el. Pe atunci nici el , dar nici eu nu ne cunoșteam. Mi-a ținut o teorie privind furtul meu de apă, că nu era prea ortodox, că cică scădeam debitul la coloana de la parcul auto. O vreme am ocolit acel loc. Dar acu aveam să mă joc și eu cu apa. Când nu era apă  deajuns, se mai apela și al rezerva PSI a unității, ca să facă bucătarii mâncare. Asta așa până ar fi venit apa. Faptulo că unitatea avea totuși apă, era rodul ”bătrînilor” de dinaintea noastră, care au săpat un șanț lung de la unitate, până la cele două bazine de apă a orașului. Tot acolo au îngropat și cablul de forță de 380, care alimenta cele 2 electropompe. DE asemenea și casa pompelor tot de ei fusese construită. Au avut mult de furcă cu această lucrare, când la o anumită adțncime au dat și de stâncă. Cine știe câte târnacoape au rupt. Dar în final le-a ieșit lucrarea asta și din grija superiorilor.

Stația de pompe se afla îngropată în pământ. Ea consta dintr-o groapă săpată în pământ de circa 2,5 m. cu pereții din beton. Accesul în interior se făcea printr-un chepeng metalic, un fel de trapă. Electropompele, erau alimentate de la un panou electric trifazic, iar panoul era alimentat cu un cablu tot trifazic, ce venea de la unitate.

În jos era o scară metalică sprijinită de perete, la un unghi de aproximativ 75 de grade cu orizontala. În acea cămăruță erau două tablouri electrice si două pompe, acționate de două motoare electrice. Pe panou se aflau patru butoane. Două roșii și două negre. Cele negre porneau electropompele, iar cele roșii, le opreau. Era simplu pentru mine. Doar făcusem la liceu și acționări electrice. Motoarele erau acționate de niște contactori trifazici. În interior aveam lumină de la un bec de 24V. Acesta era alimentat de la un transformator de 24V, ce se afla în tablou.

Pe locul respectiv mai erau două bazine acoperite cu pământ, de circa 25 vagoane (250) fiecare. Pe total aveau 500.000 litri. În ele se stoca apa, ce alimenta orașul. Tot de la ele, plecau două conducte de trei țoli, la un metru în jos de marginea de sus a bazinului, ce intrau în încăperea pompelor. Țevile se legau la două pompe, cuplate și ele la două motoare prin cuplaj elastic. Pe una din țevi era montat și un robinet pentru control. Dacă la deschiderea robinetului, acesta curgea, înseamnă că aveam apă în bazine. Tot acolo pe țeava de plecare spre unitate din încăpere, era montat un manometru de control. Cu ajutorul lui vedeam dacă pompele bagă apă în unitate. La început mi-a arătat nea Gigi, cum stă treaba. M-am prins repede. Am învățat repede. Le-a plăcut îndemânarea mea.

Așa că a rămas hotărât:

- De azi ești la pompe - Gringo! mi-a zis nea Stelică, zâmbind

Așa urma să-mi spună de acu. Și mai ales și băbăienii. Doar nea Fănică dăduse tonul. Așa mă alinta el.

A urmat predarea inventarului. Acum scăpasem și de bocanci. Aveam cizme de cauciuc electroizolante. Doar lucram sub tensiune. Așa că, indiferent de timpul de afară, înarmat cu două perechi de ciorapi, dați de la unitate, veneam mereu la unitate cu cizmele. Bocancii îi mai foloseam când mă mai duceam pentru mine în oraș, sau când veneam la raportul de dimineață a ”lentului. Lângă bazine era o mică construcție de doi metri pătrați, din chirpici. În această încăpere aveam să stau și eu, împreună cu patru civili, ce lucrau aici prin rotație - 12/24h. În căsuță erau un pat de campanie de la unitate, cu o saltea, o pernă, un cearceaf și două pături. Mai erau o mică masă și o sobă micuță de tablă. Pe masă erau un castron, o farfurie, o lingură, o furculiță, o cană mică, toate din inox, de la unitate, precum și două căni de 3l din aluminiu. Toate astea le-am luat pe inventar. Trebuia să am mare grijă de ele, că altfel numai luam solda, și mai trebuia să stau juma de an, până se amortizau costurile. Cu aceste căni, aveam să-mi aduc de acu mâncare de la unitate. Într-una puneam felul unu și în a doua felul doi. De multe ori când era felul unul mai prost, luam mai mult, numai felul doi, sau invers. Și era să aibă grijă cei de la bucătărie, de acum, de mine. Doar eu le dădeam apă!

Toate astea mi le-a spus ”turcul”. Tot el mi-a povestit despre unele șiretlicuri, ca să fac față situației. Iar asta avea să determine cât de mult aș fi rezistat eu aici. Mi-a povestit că trebuie să cad la înțelegere cu civilii, pentru a mă lăsa să bag apă și la noi în unitate, chiar dacă bazinul lor nu era așa de plin sau, nu vroiau ei să mă lase.

- Mergem să-ți arăt și bazinul de la unitate!

”Turcu” îmi mai explică el acolo de una de alta. Cum să amorsez pompele și să urmăresc manometrul de ieșire către unitate. Să nu las să meargă pompele în gol. Lucru ce îl vedeam când scădea indicația manometrului. Dar mă mai uitam și în bazin, să văd nivelul apei. Îmi surâdea ideea de a rămâ ne acolo. Față de zilele grele de instrucție de la plutonul meu!...

Apoi am plecat la unitate. Ne ducem la centrala termică, unde aveam să văd și acolo un manometru. Acesta îmi dădea indicații, de cât de plin era castelul cu apă. De acu aveam să colaborez cu un alt biban ce rămase la centrala. Acesta era un soldat scund. Pe el îl alese să schimbe pe cel de anul doi, când acesta se va libera.

După aia am dat o fugă în dormitor la băieții mei. Trăilă si Bejenaru m-au întrebat care e treaba. Eu le zic că de mâine plec acolo.

- Stai să vedem, ce-o zice ”lentul, zic ei.

Da! Asta era o problemă. Probabil ca Comandantul la pus la curent pe ”lent, cu noua mea misiune.

A doua zi la raport ”lentul îmi spune:

- Da! De azi Grigoriule, te duci la stația de pompe de pe deal. Dar am pretenția ca în fiecare dimineață să vii la raport echipat normal. Și la prânz și la raportul de seară. După inspecție, duci armamentul și celelalte la rastel și apoi ești liber. Dar ai mare grijă, că dacă aud ceva ce nu trebuie, sau Comandantul îmi face mie reproșuri din cauza ta, ai încurcat-o. Ai să faci instrucție până te liberezi.

Îl salut și îmi văd de treaba mea. Totuși mă gândeam și la ”lent. Faptul că mă punea să vin de trei ori pe zi la unitate, nu prea îmi surâdea. Mă duc și-l caut pe turc. După care plecăm la bazinul din afara unității. Acesta se găsea la postul 6, unde nu de puține ori îl vizitasem, cu ocazia intrării mele și în gardă. Turcul mi-l arată și îmi spune că pot băga apă în el până se umple. Chiar deasupra, pleca o țeavă de 3 țoli, ce dădea în câmp. Era supraplinul. Eventuala apă revărsată, iriga și câmpul, dar eventual ajungea și până în șosea la unitate.

Trebuie ca atunci când vin zilnic la unitate să trec și pe la centrala termică, ca să văd indicația manometrului. Presiunea arătată de manometru îmi dădea indicații cât de plin este castelul cu apă.

Apoi plecăm iar la pompe. Pe drum Turcu, îmi arată niște stâlpi vopsițti, alternativ în alb și roșu. Erau niște jaloane, ce marcau traseul conductei de apă și cablul de forță tras de la unitate. Bejenaru și Trăilă aveau să-mi povestească că înainte nu era apă deloc în unitate. Iar apa era adusă cu cisterna. De abia anul trecut când erau și ei bibani, cei de anul II de atunci i-au pus la săpat șanțuri, de la unitate până la pompe, pentru conductă și cablul de forță. Spuneau că au muncit o lună. Dar oricum efortul le-a fust răsplătit. Acu aveau apa lor, chiar dacă și acu era cu porția. Dar esențialul era că aveau totuși apă.

Mă și gândeam ce or fi pățit bibanii de atunci când nu era apă. Cum se descurcau la făcutul sectoarelor, sau curățenie în dormitoare sau pe holuri, scări și alte sectoare. Că eu și acu, când mai era totuși cât de cât apă, pentru mine era un calvar.

- Cum se descurcau bibanii înainte? întreb eu pe turc.

- Greu nene. Erau zile grele pentru bibanii de atunci și cei de anul II de astăzi.

- De parcă eu am dus-o mai bine, zic eu amintindu-mi zilele de groază pe care le traversasem.

- Știu că și tu ai tras-o! Dar asta e armata. Nimeni nu a scăpat de asta și mai ales de instrucție. Trebuie să te fi considerat totuși norocos, că ai nimerit la A-A și nu la companie. Noi eram iepurii de câmp.

 Da așa era! El provenea de la Compania II-a. Și pe el îl alergase alții la început.

- Lasă că nici cu ”lentul Bucur nu ne-a fost ușor, ca să nu mai zic de gradați.

- Da știu! De aceea te-am și adus aici.

- Ai auzit ce vrea ”lentul nostru? Cică să vin în fiecare zi la raport și cu armamentul și cu ținuta la zi. Păi dacă vin dimineața de aici până la unitate, deja bocancii mei sunt prăfuiți, ca să nu mai zic când plouă... și știu că asta nu o să-i placă.

- Te orientezi și tu! Încet, încet zici ca el, apoi faci ca tine! Dă vina pe apă. Ce mie, ”lentul de la companie, nu voia la fel? Și mai voia să merg și la trageri. Așa că am invocat că nu am apă și am scăpat o vreme.

Aveau să fie bune, aceste sfaturi ale ”turcului”, pe viitor!

Câtă dreptate avea să aibă acest turc. Aveam și eu să-i aplic această stratagemă cu riscul de a da ”lentul Bucur ”divorț” de mine. Ceea ce s-a și întâmplat, până la urmă.

Cu urechile la el și cu ochii la traseul cablului, urmăream drumul printre bolovanii colțoroși de la carieră

Când ajungem iar la pompe, el îmi explică ce și cum merg treburile acolo. Îmi spune că dacă vreau să rămân acolo cât mai mult timp, să am grijă să încerc să bag cât mai multă apă în unitate. Pentru că este o problemă. Apă nu este tot timpul.

- Noi suntem înțepați din bazinul lor la un metru de suprafață. Așa că trebuie să ai grijă ca să nu rămână pompele fără apă, că le arzi.

Îi promit că o să am grijă.

A doua zi, îi dă drumul Comandantul, la Turc în concediu. Aveam aproape trei săptămâni de boierie. Cel puțin așa credeam eu atunci. Aveam să constat că nu era nici aici așa de simplu.

La acest bazin mai lucra încă patru civili, ce lucrau 12 cu 24. Unul din ei dădea liber la ceilalți. Așa aveam să-i cunosc pe: Iordache, Vistereanu sau Duri, Manole și nea Costică Haralambie. M-am împrietenit destul de repede cu ei. Mai ales cu nea Iordache. El era cel mai în vârstă. Mai avea câțiva ani până la pensie.

La început nu prea mă lăsau civilii să bag apă în unitate. Mai ales Vistereanu. Vistereanu, spunea mereu, că nu are orașul destulă apă. Bazinele de acolo se alimentau din două surse. Una de la Satul Nou, un izvor puternic, și una de la pompele de la Ghiol. Dacă apa de la Ghiol era pompată mereu, cea de la Satu Nou, era cu porția. La câteva ore pornea și ea. Venea pe o conductă de 300. Cu ușa închisă, se auzea de afară când băgau ăia apă. Și iar era bine la BIM...Pompa din vale, era cea mai frecventă sursă, că o luau apa direct din Ghiol. Un lac imens ce făcea legătura cu Marea Neagră. Cum asta trebuia dezinfectată, la bazin mai băgau și clor, clor ce era atent urmărit cu ajutorul unui cântar. De treaba asta se ocupau însă civilii. Eu aveam alte treburi. Când era mai multă apă, nu aveau nici ei nimic împotrivă, pentru a băga apă în unitate. La început a fost mai greu. Cei de la unitate rămâneau mai mereu fără apă. Iar asta îmi făcea și mie viața grea și aici. Pe de o parte mă luau în primire: ba bucătarul, ba centralistul, ba soldații, ba gradații și ofițerii. Însuși Comandantul mă certa mereu. Ce era să fac? Dacă nu aveam apă? Au mai lăsat de la ei și m-au înțeles, cât de cât. Și asta că atunci când prindeam apă, băgam cu amândouă pompele, toată noaptea în castelul unității, până dădea apa afară. Și atunci toată lumea era mulțumită. Iar atunci mai mă pomeneam și cu câte un soldat, ce îmi spunea ca să opresc pompele. Nu aveam ”legătură” telefonică cu unitatea. Cred că dacă eram eu pe atunci, trăgeam și telefon. Ce mai conta două fire în plus. Le îngropam și pe ele.

Mai târziu m-am gândit să-mi dea o stație radio, dar am fost refuzat. Ei dar pentru asta trebuia să stau noaptea la pândă, pentru a urmării nivelul apei în bazinul meu, sau când adormea Vistereanu, ca să ”fur” apa. Nu aceeași problemă îmi făceam cu ceilalți trei civili.

Ei spuneau:

- Marine, sau Marinică… Cât poți să tragi tu, trage, noi nu te oprim!

Și nu mă opream. Vistereanu era mai fricos. Spunea că dacă află șeful lor, îl dă afară. Dar ziua când mai veneau și ei în inspecție și apa era scăzută în bazin, de ochii lui, mai opream și eu pompele. Când vedeam mașina lor, coboram și opream pompele. Dar după ce plecau, trai! Bagă tare!

Bine că atunci când apa scădea sub nivelul de un metru, nu mai aveam ce face. Mă duceam în fiecare zi la unitate ca să iau mâncare și să-i fac hatâru ”lentului. Când mă vedea colonelul, mereu mă întreba:

- Grigoriule! Cum merge? Avem apă?

De multe ori îi răspundeam în funcție de cotele apelor. Da sau nu.

Acum aveam trecere și la bucătărie. Era colegul meu Serghie. Și acesta era foarte generos cu mine. Întro zi erau piftele cu sos. Mi-a umplut cana pe jumătate. Alteori cu fasole sau cartofi, cu salam, cârnați sau piure de cartofi, ce era mai bun. Acum aveam și eu salam la discreție, salam ce era foarte rara, și mai ales în farfuria mea. Și îmi mai dădea si câte o pâine neagră caldă. Uneori luam și felul 1 borș și mai ales de fasole. Când era nea Iordache de serviciu cu mine, acesta îmi spunea, dacă este mâncare bună, să iau mai multă, că lui îi place mâncarea de cazan. De multe ori îi îndeplineam dorința și mâncam amândoi. Odată Serghie, mi-a dat și o jumate de cană de 3l cu compoziție de clătite, pe care le-am făcut la mine la bazin. Au ieșit gustoase. Veneam uneori chiar de trei ori pe zi. Una că trebuia să vin mereu la raport și alta să văd și presiunea apei în bazinul nostru, care alimenta unitatea. Sâmbăta era zi de baie. Și aveam grijă ca să le dau multă apă.

La centrala termică, era un soldat de anul I de la companie. Era mic de statură. Toți ii ziceau piticul. Purta cizme ce îi veneau peste genunchi. Cu el aveam să–mi petrec veacul de acum înainte. Când băgam apă și era destulă, mai făceam și la el, câte o baie. Dar făceam și cu ceilalți la comun. Cu A-A -ul!

Sâmbăta schimbam lenjeria la unitate, luând alta. Toate astea erau acu pe inventarul meu. Abia acum era să se schimbe viața mea în mai bine la armată. Mai aveam și eu trecere la câte o pereche de bocanci mai nouă, o ținută mai nouă, și alte accesorii. Cele date de ei înainte, se jerpelise-ră de atâtea ”culcaturi” și târâșuri. Și uite așa treceau zilele mele la pompe.

Întro dimineață vin iar la raport. ”Lentul face control la soldați să vadă dacă s-au bărbierit. Eu în ziua aia nu mă răsesem proaspăt, cum avea pretenția ”lentul. Dar dacă nu erai atent, nu se cunoștea așa de tare. Trece de mine și nu mă observă. Când ajunge la Tugneanu, vede că acesta nu se rase. Atunci ”lentul ia o lamă veche și începe să-l ”radă” în răspăr și pe uscat. În timp ce îl ”rădea” pe Tugneanu, acesta îi spune:

- Dar pe Grigoriu de ce nu îl radeți? că nici el nu s-a bărbierit!

Era bun și el la băgat strâmbe. Și numai din invidie.

Atunci ”lentul se uită mai atent la mine.

- Nu-i nimic, zice el, îl radem și pe Grigoriu!

Când mi-a venit și mie rândul m-a făcut iar să sufăr. După 10 minute mă iartă. A doua zi m-am ras proaspăt, iar la control am fost dat exemplu pentru ceilalți, că mai găsise câte unul neras. Iar asta avea să-I coste o nouă înfruntare cu inamicul. Eu acum scăpam.

Nu prea îmi convenea că trebuia să mă scol dimineața ca să vin la raport. Când nu era ”lentul de servici la unitate mai săream raportul de seară. Mă scăpase acu Bejenaru, invocând că bag apă în unitate. De multe ori ofițerul de seara îl mai credea. Teoretic, dacă băgam apă dimineața, la prânz și seara, toată lumea era super mulțumită. Acum puteau și ei seara sau când făceau baie, să nu mai rămână cu săpunul pe ei, cum se întâmpla în perioadă. Înainte nici nu apucai să deschizi robinetul, că se oprea apa.

Acum, cei de la plutonul meu, știau lecția - eu eram la pompe. Începusem să am acoperire. De o grijă scăpasem. Numai veneam seara la raport. Luam mâncare și o tuleam sus. Uneori mai veneam și seara la unitate. Mâncam s-au luam mâncare și treceam și pe la centrală să văd cum stau cu presiunea apei. Dacă era urgență o tăiam înapoi și băgam apă, chiar și fără știrea civililor. Pe mine mă interesa să am eu apă. Prinsesem acu experiență.

Dar și bazinul de aici se umplea câteodată și dădea mereu afară. Atunci ma lăsa și Vistereanu să bag apă la noi în unitate la greu. Puneam câte o pancartă ce o legam de un coș de aerisire de pe bazin.

Ăsta era semnalul. Când respectivul de la pompele din Ghiol, din vale, vedea ”semnalul” atunci oprea și el pompele. Când curgea bazinul, eram fericit și eu și cei de la unitate. Din când în când mai făceam act de prezentă și pe la adjutant. De câte ori mă vedea mă întreb:

- Ei care mai este treaba acolo? Este apă?

- Este!

- Bine, bagă tare!

Și băgam. Se obișnuise și el cu mine.

Când a venit turcu din concediu, adjutantul nu l-a m-ai lăsat pe el în continuare. Pe el l-a băgat în gardă. Nu prea i-a convenit. Parcă acu îi părea rău că îmi lăsase mie locul lui. La început a crezut că l-am ”lucrat” eu. Dar l-a liniștit adjutantul, spunând că a fost ideea lui și a Comandantului. Mai avea Turcu, trei luni până la liberare. Așa că am rămas în continuare.

Din când în când mai dădeam și pe la nea Pericleanu-instalatorul. Și el mă întreba cum merg pompele. M-a învățat să le pun șnur de azbest la presetupe, ca să nu mai dea apă pe la ax. Așa aveam să cunosc pe toți civilii de la unitate, care lucrau pe atunci. Nea Iepure era cizmar, iar nea Fane era tâmplarul unității. Mai aveam și un croitor, zugrav si electrician. Acu îl vizitam și eu mai des, fiind mai liber. Când mă vedea se uita vesel la mine:

- Ei parcă acu te-ai mai îngrășat, față de prima dată când ai venit la mine... Acu arăți și tu mai altfel. Țin minte când te-am văzut prima data, nu-ți dădeam mai mult de o lună…de trăit, zicea el zâmbind.

- Ei, acu mai arăți a soldat. Când vrei să-ți fac valiza?

- Nu mai este nevoie nea Fane zic eu. Când am fost în concediu acasă mi-a împrumutat cineva o valiză. Acu am.

Da o luasem cu mine la pompe, aici sus, ascuzând-o sub pat. Tot timpul o țineam încuiată.

- Ei e bine atunci. Îți făceam și eu că nu era mare lucru...

”Da zic eu în gând: de câte luni îmi tot promiți”? Dar îmi dădea și multe sfaturi. Cum mă duceam pe la unitate să văd și cum mai stau cu apele și aveam apă destulă il mai vizitam pe nea Fane pe acasă. El avea trei copii. Un băiat și două fete. Fata cea mai mare – Luminița. Băiatul – Cristi. Și fata cea mai mică – Mariana. Pe nevasta lui nea Fane, o chema - Stela. Tot așa aveam să-l cunosc și pe nea Pericleanu, făcându-I și lui dese vizite. El stătea cel mai aproape de unitate. Așa că aveam mereu acoperire. El era instalatorul sanitar de la unitate.

Trebuie să recunosc că acolo la pompe, am dus-o cel mai bine, față de viața din unitate la care am fost expus. Acolo unde se făcea instrucție în bătaie de joc, ”în groapa leilor” sau ”aleea lui Ceasar”, și nu cred că toate astea făceau parte din regulile armatei, sau dintr-un regulament.

Și cu civilii de aici începusem să o duc mai bine. Acolo în căsuța aceia stăteam seara până târziu, la povești cu civilii la o lampă cu gaz. Trebuia să mă duc mereu la unitate să fac rost de gaz.

Întro zi îmi vine o idee. Ce ar fi dacă aș trage curent de 24V în căsuță. Dar pentru asta aveam nevoie de zeci de metri de cablu. Nea Iordache era prieten cu cei de la ”Ghiol”. Întro zi mă duce și pe mine la pompele de la Ghiol. Acolo era tura unuia care îi ziceau `”vulpe”. Era o poreclă. Nea Iordache îi cere vreo 30 de metri de cablu electric de forță care era submersibil. Adică alimentau pompele care stăteau în apă. Cablu era și el în apă. Era cablu special. Pompa era introdusă într-un put în care se aduna apa ca la o fântână. De acolo trăgea apa și o pompa la mine în bazin. Îi cerem noi cablul și ni-l dă, mai mult la insistențele lui nea Iordache. Mă duc și pozez cablul, de la casa pompelor până la noi la căsuță și îl alimentez, la început cu 24V. Ca să nu fie vizibil cablul îl îngrop în pământ cam 20 cm. Sap pe sub perete în pământ și introduc celălalt capăt în căsuță. Montez o priză normal dar și pe aceea îngropată în perete. Când trec pe la unitate îi cer adjutantului un bec de 24V. Acesta curios mă întreabă:

- La ce îți trebuie?

Îi destăinui și lui că mi-am tras 24 de volți în căsuța civililor. Acum nu mai aveam nevoie de lampa cu gaz. S-a minunat și el de inițiativa mea, spunându-i și Comandantului. Și acesta când a venit întro seară pe la mine a rămas plăcut impresionat.

- De când e turcu ăsta aici, nu am văzut altfel de lumină, decât lumina lămpii cu gaz. Lui nu i-a venit această idee. Bravo Grigoriule! Acu ai și lumină! Vezi că asta e bună nu e periculoasă ca cea de 220V.

A doua zi a și dat raportul la toată unitatea că eu mi-am tras lumină.

Și așa am electrificat căsuța. Ceilalți civili au rămas și ei încântați de inovația mea. Nu avuseră ei lumină electrică acolo de când erau. Și nea Gigi electricianul, i-a plăcut ideea mea. Era 24V din transformatorul din tablou, nu era periculos. Am mers așa câteva săptămâni cu 24V. Dar după aia am schimbat alimentarea și am băgat în căsuță 220V. Dar asta mult mai târziu.

Și asta, tot la îndemnul lui nea Iordache, care spunea ca cablul acela rezistă la 500 V și că stătea și în apă.

Acum stăteam și noi seara cu lumină. Pusesem becul în dreptul ferestrei ca să lumineze afară și intrarea în bazin. Vis-a-vis de poarta curții era drumul de țară, iar alături de el un lan de porumb. Avea să ne fie folositor din mai multe puncte de vedere. Mai ales când porumbul era în ”lapte”. Mai puțin iarna. Se întindea miriște cât puteai vedea cu ochii. Coceam împreună cu civilii porumb și mâncam. Când aveam apă suficientă, nea Iordache mă mai lua la acasă la el.

Așa aveam să-i cunosc și lui familia. Avea și el două fete mari măritate și încă doi copii mai mici. Unu era un băiat și il chema – Cristi. Mai avea și o fată mai mică, pe nume Nicoleta. Era pe atunci în clasa a V-a. Cristi era mai mare cu câțiva ani decât Nicoleta. Una din fetele măritate, avea un soț căpitan ce lucra la unitatea de la Codru. Cealaltă fată mai mare era măritată la Constanta. Din când în când se mai vizitau. Căpitanului aveam să-i fac o impresie bună. Mă lua și el la ”ghiol” la câte o partidă de pescuit, printre picături. Eu cum mă plictiseam repede, și nici pești nu învățasem să prind, îi țineam companie mai mult cu vorba.

Acolo la ghiol, vis-à-vis de stația de pompe, era și o cabană amenajată de unitate, unde își desfășurau activitatea geniștii. Lăsase aici doi soldați, ca și mine. Mai pescuiau și ei și mai le făcea și câte o atenție la ofițerul lui și Căpitanului Pastramă. Cum mă plictiseam, mi-am făcut un aparat de radio, cu piesele trimise de nana la solicitarea mea întro scrisoare. După ce l-am făcut o vreme a stat la mine. Dar la rugămintea celor doi soldați de la Ghiol, ce mă vizitaseră întro searaă, i l-am dat lor. Că spuneau ei să aibă și ei o muzică.

- Tu îți faci altul, spun ei.

Dar asta după ce m-am apucat și eu, în limita timpului, mai serios de treabă. Adică de reparații. Așa că aveam acu și piese, date drept recompensă de la cei care îi mulțumeam, după o reparație.

Din când în când mai trecea Colonelul și pe la mine în vizită, când îi vizita și pe cei doi din vale, de la Ghiol.

Ghiolul, Avea o așezare splendidă. Era la marginea unor dealuri ce fuseră odată cândva munți. Dar de vreme, aceștia se tociră.

Lui nea Iordache îi cam plăcea băutura. De câte ori mă vedea venind la ei, scotea câte o cană de vin. Eu nu aveam experiență la asta. Și beam mai puțin. Mai mă puneau și ei la masă. Ne împrietenisem și cu copii lor. Mă jucam cu ei, fugărindu-i prin vie. Avea o curte mare și plină cu butuci de vie, de toate soiurile. Mai plecam și cu o traistă de struguri. Doar o oră stăteam, după care plecam iar la pompe. Asta în funcție de cum aveam apă, mai pompam sau nu.

Întro zi nea Iordache îmi dă un radio mic, un ”pescăruș” ca să-l repar. La început am improvizat un mini letcon – aparat de lipit, cu nichelină calculată pentru 24V. Încă nu schimbasem tensiunea. Pe o sârmă de cupru, groasă de 4-5 mm, am înfășurat câteva straturi de șnur de azbest. Peste el am bobinat câteva rânduri unul lângă altul, fără să se atingă, la pas,  sârmă de nichelină de reșeu, de 0,6mm. Apoi am acoperit totul cu șnurul de azbest. Am pus un mâner de lemn, și mi-am făcut astfel un mini letcon de lipit, alimentat la 24V. Era bun pentru început. Am luat fludor de la un magazin din oraș, apoi l-am reparat. Bucuria lui că avea la ce asculta seara și noaptea. Trecea noaptea altfel.

Întro zi i se stricase televizorul. Mă cheamă să mă uit la el. Eu încerc să-l repar. Și reușesc. Ei asta a fost începutul. Că după aia, atât nea Iordache cât si nea Fănică îmi făceau rost de clienți. Pe unele le făceam pe altele nu aveam cu ce să le fac. Îi trimiteam să cumpere piesele respective și apoi îl reparam. Dar asta avea să-mi aducă și necazuri mai târziu!

Întro zi mă apuc să scriu nanei o scrisoare. Încep să mă laud că aici e bine si că am scăpat de armată. Că bag apă în unitate și că viața oamenilor din oraș și a colonelului, este în mâinile mele. Închid scrisoarea și o arunc în valiza cu gând să o expediez. Dar uit de ea. Peste câteva zile vine la mine CI- tul, cel care mă anchetase atunci cu cazul. Îl salut îmi răspunde și el zâmbind. El întotdeauna era tot un zâmbet. Se uita prin încăpere, se uită pe sub saltea, sub pat, și vede valiza. Era valiza pe care o împrumutasem de la Genu.

Cum o țineam încuiată, îmi zice să o deschid. Se uită el prin ea și la fund dă de două scrisori. El îmi cere să le deschid ca să le citească. Eu uitasem ce scrisesem în ele si i le arăt. Pe prima a răsfoit-o și nu a zis nimic. La a doua însă îl văd că în timp ce citea, începe să zâmbească. Îmi spune că scrisoarea asta o ia cu el. Eu aprob ca nu mai știam ce scrisesem.

A doua zi când mă duc la raport, Colonelul strânsese pe toți afară pe platou și citea scrisoarea mea la toți soldații. Lângă el se afla și CI-tul care zâmbea. Zămbea și Colonelul. Și îl aud că începe:

- Uitați ce scrie Grigoriu de la pompe: ”Dragă nană află despre mine că sunt sănătos. Aici o duc bine. Sunt la o stație de pompe unde bag apă în unitate. Eu am grijă de viața oamenilor și a soldaților din unitate. Chiar și viata Colonelului e în mâinile mele”. Ei, când a ajunge Colonelul aici cu cititul, au început toți să râdă. Numai eu nu râdeam. Întrun final mi-a dat dreptate până la urmă. Și-au dat și ei seama că era un punct strategic. Eu înființam și postul 8, aici la bazin ca să fie păzit.

Dacă cineva ar fi umblat la bazin, mureau toți. Ei bine eu mai exagerasem oleacă. Nu cred că era cazul. Dar ia dat de gândit la Colonel mai târziu. A pus soldat cu armă să-l păzească.

Castelul de la postul 6, era deja păzit de noi. Numai eu știu câte nopți geroase am făcut acolo. Ei dar dacă pe Colonel l-a amuzat chestia asta nu același lucru puteam să spun și de ”lent. Acesta când a auzit, mă cheamă și Îmi spune:

- Ce ți-am spus eu atunci Grigoriule? Mai ți-i minte? De fapt așa e când cineva dă de bine. Își aruncă țărână în cap.

Pentru asta m-a pedepsit dându-mi 5 km și toată ziua am fost la dispoziția lui. La trimis pe Turc acolo iar. Așa îmi trebuia! Dacă nu am fost cuminte m-a atacat iar inamicul. A doua zi m-a salvat Colonelul.

- Lasă-l Bucure! Du-te măi înapoi, și să nu te mai văd că vii la unitate, trei zile!... Și trimite-l pe turcul ăla încoace, că-i pun și lui ăla pielea pe băț. După ce am cerut voie la ”lent m-am dus repede înapoi. Eram bucuros că scăpasem ieftin. Mă gândeam că nu mai vedeam pompele. Nea Iordache și nea Fănică s-au amuzat tare pe chestia asta.

Și de atunci am fost iar cuminte o vreme. Aveam să îmi aduc aminte ce îmi spusese fruntașul Anghel, în prima mea zi de armată. Ca să am grijă ce scriu acasă. Și de atunci, cum scriam o scrisoare la cineva, mă și duceam imediat personal la poștă și o puneam în cutie. Și uite așa treceau iar zilele una câte una.

Dar Întro zi trimite vorba la mine, ca a doua zi era alarmă. Și ”lentul mă chema la el la formație. Ce era sa fac? Îl las iar pe turc, si mă duc la unitate. Dorm noaptea la ei în dormitor. Nici nu m-am mai dezechipat. Pe la 4 se dă alarma. Eu eram acu pregătit. Ne ducem fiecare la rastel și scoatem armele și măștile și ieșim afară. Eu eram la urmă. Când să i-au și eu masca, văd că era a lui Tugneanu. Asta grație sfatului ”lentului ca să ne etichetăm măștile. Fiecare își scria numele său pe etichetă.

El îmi luase masca mea. Eu nu știam, și las acolo masca lui. Când mă vede Bejenaru că am ieșit la alarmă fără mască mă ceartă. Îi spun că masca mea nu mai era în rastel. Și nu am vrut să i-au alta. Ne scoate cu mașinile din unitate. La câțiva km. de unitate. Ne oprim. Colonelul era și el printre noi. Dă comanda gaze. Eu, de unde atâtea gaze… Încerc să mă ascund pe lângă ceilalți. ”Lentul m-a văzut și el că nu aveam masca și mă amenință cu pumnul. Colonelul mă vede și el că nu aveam masca. Bejenaru îmi dă boneta lui să o pun la gură. Când mă vede Colonelul îmi zice:

- Ce faci Grigoriule, unde îți este masca?

- Raportez că nu am mai găsit-o în rastel. Era alta acolo. Și nu am vrut să o iau.

- Trebuia să ei ce găseai. I-a masca mea!

Și îmi dă masca lui. După ce o pun și trece alarma mă duc să i-o dau înapoi. La care el îmi zice zâmbind :

- Vezi, cum tu ai avut grijă de viața mea, uite și eu am avut grijă de viața ta. Așa că suntem chit!

Ceilalți ofițeri aflați prin preajmă începură să râdă. Apoi am plecat iar la pompe.

Unii bibani de ai mei, făcură școala de gradați. Neruja, Uncu, Neacșu și Miron. Îi făcuse fruntași și caporali. Ei aveau să instruiască mai departe pe noi bibani, când aceștia veneau în Octombrie.

Civilii erau de treabă, îmi aduceau struguri, că aveam vii multe prin zonă. Și începuseră să se coacă. Chiar și paznicul îmi aducea struguri, spunându-mi, că eu pot să mănânc oricând, dar să nu le dau și la alții. Avea dreptate. Când au început să se coacă strugurii au și început cei din unitate să mă roage să le culeg și lor struguri. Dar găseam mereu scuze, sau dădeam vina pe paznic.

Nea Iordache avea o bicicletă. Îmi dă cu împrumut bicicleta lui, ca să mă duc cu ea la unitate și să iau mâncare. Făceam acu drumul mai repede. Întro zi m-a văzut și Comandantul:

- Măi Grigoriule, ai de grijă să nu-ți rupi gâtul, că eu o dată am avut grijă de tine...

Dar a zis asta zâmbind. Nu a avut nimic împotrivă.

Totuși pentru adjutantul Cristel i-am cules niște struguri de câteva ori. Și ”lentului Bucur i-am cules o sacoșă, drept pentru care mi-a mulțumit. Ce vreți era șeful meu încă. Mai îl pusese și pe Turc să le culeagă. Era treaba lor. Eu nu voiam să–mi pierd postul.

Odată întro seară era cam pe amurg. Vine un ”lent major, nu mai știu de la ce armă, de la unitate, cu două fete, la mine la bazin. Eu eram cam lejer îmbrăcat numai cu un șort sport negru, fiind singur acolo.

Fetele când mă văd în ținuta aia, încep să chicotească. ”Lentul major, le lasă pe fete lângă poartă și îmi spune să mă îmbrac. Apoi mă trimite chipurile după struguri, el rămânând singur cu fetele. M-am dus, dar când m-am întâlnit cu paznicul, acesta nu mi-a dat voie să culeg pentru el. ÎI văzuse și el pe ”lent, pe când încercase să dea iama prin vie. Când mă întorc cu mâna goală, îi spun că nu m-a lăsat paznicul. Se uită la mine cu neîncredere, dar totuși îmi spune:

- Trebuie să fi foarte prost, ca tu să nu mănânci struguri.

Mă uit și eu la el. Ce puteam să zic? ”că nu vreau să-l servesc”. De fapt îi spusesem adevărul. Paznicul nu m-a lăsat.

Între timp apare și Duri. Așa că ”lentul major, a trebuit să plece, cu tot cu fete.

Veni și ziua când ne despărțirăm de ”bătrânii” noștri. Eram și eu acolo. Toți gradații și ”bătrânii” noștrii, au dat mâna cu noi. Acu erau toți trei sergenți. Și pe Anghel îl făcuse sergent. Părerea mea e că merita și el demult acest grad. Bejenaru și Trăilă mi-au spus ca să nu le port pică, chiar dacă s-au purtat mai militărește cu mine. Acu erau în haine civile parcă nici nu-i mai cunoșteai. Nu mai erau ei. Acu cu plecarea lor, treceam și eu în anul II. Nu mai eram biban. Mă făcusem și eu ditamai crapul! Trecusem și eu în anul II.

PARTEA A V-A

       Anul II

De acum se chema că eram și eu în anul II. Chiar dacă nu ne venise și nouă bibanii încă. Eu oricum nu aveam treabă cu ei. Și chiar dacă aș fi fost în rândurile lor, tot nu mi-aș fi bătut capul cu ei. Că oricum nu cred că mă făceau gradat. Eu aveam acum alte sarcini mult mai importante la ordinea zilei. Eu eram omul care aduce apa. Așa și era.

Zilele treceau și viața la unitate se desfășura în mod normal. Unii făceau gardă cât cuprinde. Cei care nu erau în gardă se îndeletniceau cu micile probleme gospodărești. Unii ”obosiseră” de atâta armată și de abia așteptau să vină bibanii. Mă apuca groaza când mă gândeam ce-i aștepta și pe ei. Oare și ei o să aibă aceeași soartă ca a noastră?

Aveam să constat mai târziu, cu excepția a câtorva cazuri izolate, că bibanii noștri, aveau să aibă o viață mult mai bună, decât am avut-o noi.

 Ei, dar cum pădure fără uscături nu există, nici la noi nu erau excepții. Trecuse și luna octombrie și începuse și Noiembrie. Semn că iarna era pe aproape. Cum se făcuse frig afară și începură și ploile, i-am spus ”lentului că nu mai pot să vin la raport dimineața, că atunci aveam apă și atunci pot să pompez. El oricum nu avea de unde să știe asta. Uneori așa și era. Numai dimineața aveam destulă apă. Și câteodată și noaptea, sau spre dimineață. Scăpasem de plantoanele de la unitate, dar aveam să le mai continui și aici. Făceam schimbul 2 și aici, și câteodată toate trei schimburile.

Nu prea i-a convent ”lentului afirmația mea. Atunci s-a dus la Colonel și a spus să mă șteargă din efectivul lui și să mă treacă la compania II–a. Zis și făcut. A dat ”divorț” de mine ”lentul.

Ei acum scăpasem de ”lentul Bucur, dar aveam să mă ”războiesc” acu cu ”lentul de la companie. Și el avea pretenția să vin zi de zi la instrucție. I-am raportat că nu puteam să plec de acolo. În unitate cine mai băga apa? Când a pomenit și de raportul de dimineața, l-am convins și de astă dată, dând vina tot pe apă. Așa am scăpat o vreme de el. Dar tot mă mai vizita și el cu toată compania, pe la bazin. Erau foștii bibani care aveau și ei bibani acu. Cum îi alergase, venise pe la mine să poposească. Gradații de acu și câțiva bibani au venit la mine la poartă și mi-au cerut apă. Câțiva au apucat să bea. ”Lentul din urma lor țipa să nu le mai dau apă. Câțiva au fugit. Când a ajuns și la mine s-a luat de mine că de ce le-am dat apă. Am ridicat din umeri:

- Dacă le era sete ce era să fac?

Știam și eu cum era, doar trecusem și eu prin asta. Când mâncam zăpadă ca să mă răcoresc. A început să spună că le fac rău, apoi a plecat. Când a început tragerea, iar a venit la mine ca să merg la trageri. Nici acu nu am fost de acord. Am spus că eu și așa am tras FB. Îi zic:

- Puteți să-l întrebați pe ”lentul Bucur, ca să vă convingeți.

Nu știu dacă l-a întrebat sau nu, dar nu a mai avut pretenția să mă cheme la nici o tragere. Mereu dădeam vina pe apă. Și uite așa veni și iarna. Civilii de acolo stăteau cu mine. Șeful civililor le aduse niște lemne, pentru iarnă. Mi-a trimis și Colonelul niște lemne. Dar erau numai loazbe și unele groase și cioturoase. Greu mă descurcam cu ele. Și afară începuse iarna, să-și spună cuvântul. Pe lângă ninsoare mai era și vântul care o făcea și mai greu de suportat. Civilii când veneau, îmi tăia și ei lemne pentru două zile. Le luam de afară direct din zăpadă. Apoi le rânduiam după sobă.

Întro zi colonelul mă întreabă:

- Cum te descurci acolo Grigoriule! N-ai înghețat?

Îi raportez:

- Dar nici mult nu mai am!

La care el:

- Păi să-ți trimit pe cineva să te ajute acolo să-ți taie și lemnele!

Și l-a trimis pe Gafar Sabri. Și el era de origine turc. Colonelul îi zicea tătar. ”Măi tătare!”. Dar el zâmbea și nu zicea nimic. Acest soldat era de la AG-9. Fusese și el biban ca mine. Nici el nu a dus-o mai bine. A fost și el gazda bătăilor. Dar și el între timp s-a orientat, cerându-se la depozitul de alimente. Era primitor distribuitor. El primea marfa. De la conserve și legume până la toate zarzavaturile.

Odată nu a avut grijă de varză, ca să o întoarcă din când în când, iar aceasta s-a stricat. ”Lent - Colonelul – Tocală, care răspundea de alimente, l-a dat afară, zicând că e incompetent și o să-i impută varza stricată. Cică să îi ia din soldă. Apoi câți ani trebuia  lu” Gafar al meu să mai stea în armată, ca să acopere pagubele. Cred că îl apuca pensia cu tot cu dobândă și TVA. La cât de mare era solda pe atunci de numai 40 de lei!...

Așa că Colonelul l-a trimis la mine să mă ajute. Era băiat de treabă și sufletist. Îmi tăia el lemnele. Pe cele mai groase le despica în lung, apoi eu, înarmat cu un alt topor care tăia bine, încercam să le scurtez. Mai făceam și cu schimbul. Oricum el vedea că eu nu prea le aveam cu pădurea. La mine acasă le tăia mașina.

Apoi intra în căsuță și pe când ardea focul în sobă. ne puneam la povești. Aveam să aflu de la el, destul de multe lucruri interesante. De la el am aflat prima dată, despre circumcizie la băieți, încă de la naștere. Cică așa era tradiția sau obiceiul. Din când în când, mai trăgeam afară o fugă și intram la pompe, uitându-mă la manometru să văd nivelul apei, sau deschideam ușa de la bazin și mă uitam înăuntru, să văd cum stau cu nivelul apei. Acu seara dacă aveam lumină ne apuca și 12 noaptea povestind și tot nu se mai termina.

Dacă venise el, civilii nu mai stăteau toată noaptea cu noi. Veneau, stăteau până seara, apoi plecau nevrând să ne plictisească. Unii erau mai conștiincioși și nu ne părăseau până la ziuă. Cred că mai mult să audă poveștile noastre. Și uite așa trecu iarna. Anul nou l-am petrecut cu toții, acolo la pompe. Dar nu m-am dat în lături să particip și la masa festivă. Am stat la masă cu vechii colegi de la A-A. Păi cum se putea, să părăsesc pe vechii mei colegi de suferințe? Acu aveam și eu țuică. Ba chiar unii bibani mi-au dat din propria inițiativă și porția lor, fără ca să le zică nimeni nimic. Când mă uit eu mai bine, mai avea oleacă și se umplea cana. Nu știu ce fusese în capul lor. Sau poate drept recompensă pentru că aveau apă mereu? Câțiva din foștii bibani și care erau acu și ei anul doi ca mine, jubilau:

- Ia și bea ca să-ți scoți pârleala, zice Neacșu, acu fruntaș. Că nici tu nu aveai parte de rachiu.

 Îmi aminteam și eu cum procedau bătrânii noștri. Ne luau țuica din cănile noastre și ș-o turnau la ei în căni. Am băut oleacă și l-am lăsat tot acolo. Am mâncat și eu atunci o mâncare mai bună. Adică mai specială. Ardei umpluți cu carne, printre altele. Aveam să constat că viața bibanilor noștri și mai ales cei veniți la A-A, avea să fie total diferită de cum fusese cu Bejenaru sau Trăilă. Ei nu-i foiau chiar așa cum ne făcea nouă. Sau poate, cum eu veneam mai rar, nu le știam și toate obiceiurile. Dar presupun că totuși ”lentul nu-i ierta. Era și acum printre ei un biban mai amărât. Uitându-mă la el, parcă mă vedeam pe mine. Îmi pusesem și eu în gând că poate o să-l mai scutesc și pe el de armată, ca să-l las în locul meu. Dar nu avea pregătirea mea. Și voiam ca să las acolo pe cineva de nădejde. Chiar dacă nu era mare lucru de făcut. Se putea învăța repede. Dar ...”O să mă mai gândesc”, zic eu în gând.

Odată Neruja și Neacsu, acu gradați m-au invitat și ei la sală, cu toate că nu mai figuram la ei. Când deschid ușa și mă văd foștii colegi de suferință, acu gradați, strigă:

- Atențiune!

Intru și le dau pe loc repaus.

- Continuați, zic amândoi gradații.

Ce vreți? Voiau și ei să–mi arate cât de pregătiți erau noii lor bibani. Unele obiceiuri se mai păstraseră încă.

Așa i-am cunoscut pe noii bibani. Erau unul și unul. Mă uitam și la cei care erau gradați și îi admiram. Ce bine le stătea! Restul erau în putere.

De data asta ”lentul se orientase mai bine. Probabil că știa acu ce știa. Scăpase de mine și avea acu să aibă pe altul în postura mea. Neacșu îmi spune că ”lentul îmi păstrase o insignă de ”militar de frunte” și voiau să mi-o înmâneze. Nu am luat-o atunci și parcă acu îmi pare rău. Nu de alta, dar mai aveam și eu o amintire. Dar avea să aibă grijă Comandantul de asta, atunci când aveam să plec și eu acasă peste un an. Nici la instrucțiile lor nu am participat. Eu eram la datorie nu puteam părăsi postul, decât în caz de forță majoră sau după caz.

A doua zi după anul nou, pentru că pompasem destulă apă și aveam și eu, m-a invitat nea Iordache la ei acasă. M-au poftit la masă. Nu am refuzat invitația. Două ore, nu mai aveam treabă cu apa. Bucuria copiilor când m-au văzut, motiv să se joace iar cu mine. De multe ori venea și Cristi, a lui nea Iordache la bazin. Și mai continuam și acolo joaca. Cel mai mult îmi plăcea să mă joc cu soru-sa și să o necăjesc. Îmi plăceau copii. Dar cred că și ei aveau atracție la mine. Că unde mă duceam și aveau copii, după câteva minute erau călare pe mine. Parcă ne știam de când lumea. Nu de puține ori părinții interveneau asupra lor:

- Da lăsați omul în pace! Ce e de seama voastră?

Da ei de unde? Mă lăsau câteva minute, după care, o luau de la început. Le mai țineau și ei hangul, văzând că eu nu mă supăr.

Așa încet, încet, aveam să fac cunoștință cu aproape toți locuitorii din oraș. Chiar și nea Fane îmi spunea:

- Păi tu ”Gringo”- așa îmi spunea el și familia lui - cunoști mai bine orașul decât mine, care m-am născut aici.

Aveam să-l cunosc, dar nu chiar pe toți. A fost suficient să mi se ducă vestea de la unu că mă ocup printre picături și cu reparatul TV-urilor, sau alte aparate de radio, că marea majoritate apelau la mine. Bine, că nu reușeam să împac pe toată lumea. Dar în mare parte le rezolvam. Unii îmi mai dădea aparate vechi, ca să nu le arunce, pentru piese de schimb. Așa îmi făceam rost și de piese de schimb: lămpi, tranzistori și alte piese. Pe unele le reparam care nu erau prea stricate. Și le dădeam tot lor.

Lădița mea ”diplomat” care o luasem cu mine în armată, începuse să devină neîncăpătoare. O foloseam ca ”geantă de scule” șI alte piese. Unii îmi mai dădeau și ceva bani. Că ziceau ei că sunt soldat necăjit. Nu îmi dădeau cine știe ce, dar știți cum e proverbul ”picătură lângă picătură, balta mare se adună”. Așa că îi strângeam la CEC. Pe unii îi foloseam ca să-mi mai cumpăr și scule: Pistol de lipit, șurubelnițe, șpiț, patent, pensete, creion de tensiune și multe altele. Băieți mei de la geniu, care erau la Ghiol, îmi făcuse rost de la ei, ”cu împrumut”, un instrument de măsură. M-am descurcat cu el. Era numai pentru măsurat rezistente. Așa că folosind formulele învățate l-am transformat într-un voltmetru și ampermetru, pe patru scări și în curent alternativ și în curent continuu. Venea primăvara și eu începusem să am treabă. Nu întotdeauna îi onoram cu prezența. Una că aveam treabă și cu apa, dar îmi era frică să nu afle Colonelul, că ăla eram. Dar știți, că este o vorba: ”De ce îți este frică nu scapi”. Așa și eu!

2.  Într-o zi vine la mine la bazin, un țigan turc. Avea mustață. Că acolo erau destui și din aceștia. Și cam toți aveau mustață mare și neagră, de parcă erau trași la indigo.Și toti semănau leit, de parcă erau trași la indigo. Dacă atunci erau câteva sute de familii, acum sunt cu zecile de mii. S-au înmulțit rapid.

Când mă vede, mă întreabă dacă mă pricep să-i repar un aparat de radio, cu lămpi. Eu îi spun: ”depinde”! Pot încerca. El îl scoate dintr-o geantă mare și mi-l dă. Îi spun să vină după două zile. Că am să mă ocup de el. După ce pleacă mă apuc de el și în două ore îl fac. îl pun deoparte sub pat. Ca să nu-l vadă Colonelul sau alții. Durii îl vede și îmi spune că dacă mă întreabă al cui e, să zic că este al lui.

Trece o săptămână. Să mai vină clientul meu, aș! Mai trec două zile, când vine la mine altcineva, care semăna cu cel în cauză. Îmi spune că e fratele lui și că să-i dau lui aparatul, că el nu poate veni. Dar nu-mi spune nici motivul și nici eu nu am fost curios. L-am crezut spunându-mi în gând: ”dacă știa că e la mine înseamnă că este el”. Il dau. După altă săptămână vine cel de prima dată, bandajat la cap și mă întreabă de aparat dacă e gata. Eu îi spun ca a venit unu care s-a dat fratele lui și i l-am dat lui. El de colo, că nu știe nimic, cui l-am dat? Simțeam că mă cuprinde o răceală pe șira spinării. Încerc să-l conving.

- A zis că e fratele tău!

- Bine, zice el. Hai cu mine!

- Cred că știu cui l-ai dat.

Merge cu mine la o familie de tipul lui și intră cu forța în casă la una. Deschide șifonierul și scoate aparatul lui de radio. Cât căuta, vorbea cu ea, numai în limba lui, ca nu înțelegeam nimic.

- Merge? mă întreabă el.

- Da! spun eu.

Între timp îi face o probă și se declară mulțumit.

- Bine i-a de aici. Și îmi dă niște bani.

Plec înapoi cam supărat. Nu mă așteptam la așa ceva. Peste alte câteva zile depune femeia plângere la miliție și mă cheamă și pe mine ca martor. O încurcasem! Numai de așa ceva nu aveam nevoie. Numai la Colonel mă gândeam tot drumul. Când ajung la miliție, mă întreabă respectivul despre ce e vorba. I-am spus tot.

- Așa îți trebuie zic ei. Dacă te-ai pus în cârcă cu ei!

Ascultă pe rând declarațiile la amândoi. După care îmi spune să plec. Când am ajuns la bazin, numai îmi ardea să mă mai duc nici la unitate. Îmi era frică, dacă află Colonelul. Dar știți proverbul... cu Mahomed... A veni Colonelul la mine, dacă nu m-am dus eu la el. Comandantul Miliției îl și puse la curent cu îndeletnicirile mele Și m-a luat la trei păzește, zicând:

- Cu țiganii ți-ai găsit măi, să-ți pui în cârcă?

- Păi am vrut să împac pe toată lumea, ca să fie toți mulțumiți, zic eu.

Acesta se uita la mine și zâmbi pe sub mustață, zicând:

- Poate așa te-ai învăța minte.

Eu bucuros, că scăpasem așa de  ieftin. Înclin să cred că Comandantul era la curent de mult cu îndeletnicirile mele. De aceia nu a zis nimic.

Ce se întâmplase de fapt. Cel care mi-a adus aparatul, era într-adevăr frate cu cel căruia i l-am dat. Dar eu nu aveam de unde știi că cei doi s-au bătut între timp, până și-au spart capetele. El a luat aparatul și la ascuns la nevastă-sa în șifonier. Pe frat-su îl luase la spital. De asta nu-mi explicam eu de ce întârzie omul atâta. Că i-am spus la urmă lu”frate-su:

- Voi chiar nu vă puteți înțelege de loc? Ce vină am eu ca voi v-ați bătut?

A trecut și asta. După chestia asta, o vreme, nu am mai plecat la nimeni să mai repar vreun aparat. Chiar și atunci când mai veneau câte un ”neam” de a lor, motivam că nu pot să-l fac că nu am, acea piesă defectă. Și așa ei habar nu aveau. O vreme am încetat orice activitate de acest gen. Dar avea să-mi vină altă idee.

Cum se încălzise afară, îmi zic că aici aș putea să-mi văd visul cu ochii. Ce ar fi să mă apuc să-mi fac bicicleta mea zburătoare, pe care teoretic o începusem, încă de acasă. Chiar și aici printre rarele clipe libere dintre două pauze de bătaie, mai lucram pe ascuns la proiectul meu. Îmi proiectasem și o pală de la elice. Asta avea să fie rezultatul citirii unor cărți de navo-modele pe care le studiasem încă de acasă. Mă duc la Adjutant în una din zile și văd trei rulmenți la el pe raft. Erau 6304. Îi cer. El mi-i dă. Eu îi iau și încep să-i pregătesc. Vorbesc cu nea Iordache și îi spun că mi-ar trebui două lanțuri de bicicletă și două foi de angrenaj, precum și niște pinioane. El avea o soră. Mergem la ei. Când află despre ce e vorba, nea Iordache îl convinge să mi le dea mie. A zis că se ocupa el de preț.

- Dacă ai ceva stricat, vreun radio, televizor, Marinică e meșter, ți-l repară.

- Da! zic ei. Păi aș avea ceva. Aveau un televizor vechi. Mă uit la el și îl fac. Acu erau bucuroși. Această familie avea două fete. Una era cu doi ani mai mică ca mine. A doua era în clasa a șasea. Atât nea Iordache cât și tasu, pusese ochii pe mine, ca să-și mărite fata, respectiv nepoata.

Mă-sa s-a uitat la mine și a zis că să se mai gândească. Apoi ea a zis că fata ei nu-i de mine. Nu am înțeles prima dată la ce se referea, sau ce a vrut să zică.

Îmi spune apoi, că nu mai este fată mare și nu e de nasul meu. Nu știu dacă nu a zis-o, numai ca să mă facă să mă răzgândesc. Fata lor m-a refuzat încă de la început. La început am zis că asta nu era o problemă. Apoi nici eu nu am mai insistat, mai ales că nu-mi stătea gândul la însurătoare. Și îmi venise în minte și cuvintele tatei: ”Să pui verigheta în degetul căreia avea să te merite”.

După o lună, nea Iordache, luându-mă la el acasă, îi spune și nevestei lui:

- Marinică ar fi bun pentru nepoată-mea.

Nevastă-sa, nici ea, nu prea a fost încântată. La care nea Iordache zice:

- Da ce are? Dacă îi place, să pună mâna pe ea. Eu i-as fi dat-o pe Nicoleta, dacă era mai mare, dar e prea mică pentru el.

Eu aveam atunci 22 de ani. Iar ea era în clasa a V-a. Deci cam 10 ani diferență. Cu toate ca acum se poartă. Mai ales daca e și bogat tipul sau tipa...

Pe strada lui era un vecin, care era șofer pe mașina de la pompieri. Ne face cunoștință. Nea Iordache îi spune că poate Marinică îți repară televizorul. El avea un ”Opera H”. M-am chinuit mult cu el pană să-i dau de capăt și asta că nu puteam să probez toate lămpile. Pe când eu încercam să repar televizorul, îi zice omului respectiv, că poate își mărită nepoata cu mine. El când aude îi zice:

- Ai măi lasă-l în pace pe Marinică. El este băiat bun. Nu-i de nasul ei. Când plec îl întreb pe nea Iordache, ce a vrut să zică cu asta. Nea Iordache îmi povestește că întro zi s-a dus nepoată-sa la ”Doi iepurași”. Un loc de popas la câțiva km de Babadag. Era la o răscruce. Niște tipi s-au legat de nepoată-sa. Așa că atunci când ne-am dus la ei iar, cunoșteam deja povestea. Tasu a încercat atunci să mă convingă să-mi schimb părerea dându-mi să beau. Eu nu eram obișnuit și după ce am plecat de la ei nu mi-a fost prea bine. Am reușit în schimb să fac rost de o parte din materiale.

Mă duc la o întreprindere din zona și îl rog pe un muncitor să–mi sudeze rulmenții într-o țeavă unde intrau fix, și un ax în rulmenți. Apoi l-am făcut și pe al doilea. Aveam cele două axe pe care aveam să prind la un capăt pinionul și la celalalt capăt foaia de angrenaj. Apoi cele două axe le-am sudat de o placă de metal. Sistemul de cuplare îl aveam. În vârful unuia din axe am prins automatul de bicicletă. Pe el aveam să prind palele de la elice. Aveam și pe el suporturi sudate sub un unghi de 15 grade. Rezolvasem teoretic și cu înaintarea, prin schimbarea unghiului elicei. Așa că atunci când dădeam la pedale primul lanț îmi învârtea primul pinion, ce era cuplat la cea de a doua foaie. În final ea era cuplată și cu automatul. Rolul automatului avea să fie și de protecție. Dacă se rupea lanțul sau sărea, automatul mai avea încă destulă viteză ca să nu să se prăbușească bicicleta mea chiar ca un bolovan. Așa credeam eu pe atunci. Voiam să fac proba, să văd dacă unghiul era bun. Dacă nu îl modificam. Asta era gata. Acum cum fac eu palele elicei?

Nea Iordache mă întreabă:

- Din ce vrei sa faci palele de elicopter.

- Din tablă de aluminiu. Unde găsesc așa ceva aici?

- Păi dacă e asa, în vale sunt multe țevi de irigație de 4-5 țoli. Ei de acolo tabla. Îmi dăduse o idee bună. Așa că într-o noapte mă duc înarmat cu o pânză de bomfaier nouă, luată tot de la adjutant.

Mă gândesc și acu. Cât curaj la mine să merg noaptea pe coclauri. Mai ales că era și întuneric beznă. Și nici lanternă nu aveam.

Mai mult ghiceam drumul. Reușesc să ajung fără peripeții în vale, lângă stația de pompe. Lângă ea era un câmp cu diferite culturi. Una era cu căpșuni. Aveam să mă înfrupt și eu din ele mai târziu. Găsesc repede o țeavă abandonată. Era lungă de 6 m. Ca să nu se audă gălăgie, când aș fi tăiat-o, am tras-o după mine și am urcat la deal către bazin.

A fost mai greu decât mă așteptam. Terasa pe care o urcam eu, era împrejmuită cu vii. Și acestea erau legate de pari cu sârmă. A trebuit să găsesc un loc liber ca să nu mă mai tot aplec la fiecare sârmă. Într-un târziu am ajuns și eu la bazin. Ieșise și luna, asta a făcut să-mi ușureze înaintarea. Atunci nu am mai făcut nimic. Dacă am văzut că am apă, am dat drumul la pompe și m-am culcat.

A doua zi m-am apucat de treabă. Mai țineam minte calculele și dimensiunile din revistele de navo-modele. Și consultam și șablonul pe care mi-l făcusem. Am împărțit țeava în șase părți egale. Mi-a ajuns la fix. Doar avea 95 cm o pală. Deci deschiderea totală era de aproape 2 m. Eu calculasem că forța de sustentație, sau portanța, avea să compenseze greutatea mea și a aparatului. Apoi fiecare bucată am tăiat-o pe lung. După ce le-am tăiat, am îndreptat tabla cu un ciocan. Treaba grea. M-am chinuit mult până am îndreptat fiecare bucată. Și asta că tabla era din dur-aluminiu. După care am trasat schema palei, după șablon. Trei din ele le-am lăsat o margine mai lată cu doi cm. După care pe cele mai mici le-am pus peste cele mari și le-am îndoit marginile peste ele. Am obținut trei pale destul de rezistente și credeam eu, numai bune pentru mine. Cu toată strădania mea de a ale îndrepta, tablele mai prezenta ovalitate. Așa că atunci când le-am pus una peste alta, erau cu partea concavă fată în față. Mai aveau și aer între ele palele de elice. Și era și puțin ovală. Mai era problema postamentului pe care aveam să prind stâlpul pe care prindeam angrenajele. Dar nu a fost sa-mi văd visul cu ochii, s-au să văd dacă cel puțin mergea. Soldații care mă mai vizitau au văzut cu ce mă îndeletniceam eu. După ce au aflat ei cum stă treaba, a aflat inevitabil toată unitatea.

Așa că nu mult a lipsit să afle și Colonelul. Mai veniseră și câțiva sergenți majori și plutonieri de la parcul auto să mă descoase.

Ba mai mult la raport, ”lentul Bucur, aflând și el de inovația mea, îi raportează și comandantului, despre nebuneala mea:

- Știți ce vrea să facă Grigoriu tovarășe Comandant? O bicicletă care să zboare...

Ei nu mă înnebuni! zise vesel Colonelul.

-Și la ce înălțime o să zboare, Grigoriule?

- Raportez ca la 30-35m altitudine.

 Așa îmi ieșise mie din calcule.

Colonelul s-a speriat, de ce aveam eu de gând să fac. La început credea că e o glumă. Și nu a luat lucrurile prea în serios. Dar apoi chiar credea că o să zbor cu elicopterul meu. Până la urmă a zis și el ca ei. Eu țineam piesele dezansamblate în camera pompelor. Când plecam de acolo de obicei încuiam chepengul. Dar îl mai și uitam deschis fără să pun lacătul. Într-o zi mă duc la unitate, ca să iau mâncare și să mă uit și la manometrul de la centrală, să văd cum stau cu apa. Colonelul mă vede și mă întreabă:

- Gata elicopterul?

- Nu! Îi raportez, eu.

 - Când e gata, să mă chemi și pe mine să văd ce ai făcut, îmi spune el.

- Să vedeți cum o să vină la unitate cu elicopterul să ia mâncare, zice și ”lentul Bucur.

Nu știu dacă a vorbit serios. Cât am mai stat eu pe acolo, cât una alta, întrun târziu, plec înapoi la pompe. Când ajung mănânc. Nu mă duc imediat la stația de pompe, că aveam apă. Spre seară, nu mică mi-a fost mirarea când am găsit încăperea goală. Toate mecanismele mele dispăruseră. Noroc ca palele nu le luase, că erau în căsuță, ascunse sub valiză. Am rămas perplex.

Toată munca mea de o lună se năruise. Eram foarte descurajat. Cineva, cât am fost eu plecat, îmi dăduse lovitura. Nu am aflat nici până când am plecat și nici până acu, a cui îi fusese opera. Cel puțin îmi părea rău, că barem, nu îl încercasem.

Și așa avea să ia sfârșit proiectul meu, privind ”bicicleta zburătoare”.

Întro zi Duri, vine cu niște pește. Și cum nu găsea o tablă ca să frigă peștele, apelează fără să știu eu, la una din ”elicele” mele. Când am văzut, să-mi cadă fața.

- Păi ce faci nea Duri, eu am făcut elicea pentru elicopter, nu pentru prăjit peștele matale...

- Hai fi serios! și așa nu mai ai ce face cu ele. Măcar de asta să fie bune.

La urmă am mâncat pește fript pe tabla elicelor mele. Era bun.

Târziu, peste un an, când am venit acasă, am văzut în unele publicații, că un francez îi venise și lui aceeași idee ca a mea. Făcuse și el o ”bicicletă zburătoare”. Și mai era și portabilă. Asta era ghinionul meu. Mult timp i-am bănuit pe cei de la unitate că mă sabotase. Dar nici cu civilii mei, nu îmi era rușine. Nu știam ce să mai cred. Credeau că îmi făcuse un bine. Poate!

Mici probleme

Dacă acu nu mai aveam ocupație, că cineva mă sabotase, aveam iar să colind pe la unii sau alții în oraș. Lângă mine în vale, începea periferia orașului. Chiar lângă pompe în vale era o familie - Dumitru. Eu îi spuneam nea Mitu. Acesta avea o noră care stătea împreună cu fiul lui. Ei aveau trei copii. O fată mai mare în clasa întâi, o fată mai mică și un băiețel prin clasa a II-a. Au aflat și ei că mă pricepeam la reparat televizoare și m-au invitat la ei. Cu ei aveam să devin prieteni încă din toamnă din luna Octombrie.

Tocmai culegeau via și i-am ajutat și eu. Am băut must rosu și dulce. Și era tare bun. De ce beam, de ce aș fi băut mai mult. Aveau și ei un televizor mai vechi care se strica mereu. Nevasta fiului lui Mitu, începuse să mă cheme cam des. Mereu i se defecta televizorul. Era o femeie bine robustă și destul de atrăgătoare. Mai veneau și copii lor la mine la bazin. Le plăcea să se joace și ei cu mine. Câteodată venea mă-sa, împreună cu socru-su și îi luau acasă seara. Uneori plecau noaptea târziu. Ea, mă mai chema, trimițând câte un copil la bazin.

Când m-am dus odată la ei, ea m-a primit în costum de baie, cu toate că afară era noapte și era cam rece. Cred că avea călduri. Și cred că nu mă chemase, numai ca să-i repar televizorul. Eu din fire nu eram obișnuit cu astfel de scene, mai mult de frică să nu afle bărbatu-su, sau Colonelul. Că zburam de acolo și nu cu elicopterul, ci pe jos, direct la unitate, sau tocmai pe dealul Molda. Acolo, avea să mă atace inamicul. Iar mă întâlneam cu ”lentul Bucur. Cred că abia mă aștepta, deși dăduse ”divorț” de mine. Sau poate ”lentul de la companie ia-și fi îndeplinit dorința. Așa că am rămas prudent. Am motivat că nu pot să stau că trebuie să bag apă și am plecat.

Alte ori tot așa. Începuse să pună ochii pe mine și băbăoancele. Una mă cheamă la ea acasă și în timp ce vorbea cu mine începuse ca din joacă să-și descheie câte un nasture de la capot, lăsând să se întrezărească lenjeria intimă. Am priceput și am plecat.

În altă zi mă scol dimineața dintr-un vis și simt ca o amorțeală la încheietura mâinii stângi. Ca și cum cineva mă apucase de mână. Nu mi-am explicat misterul.

Mai târziu, pe la orele patru, după amiază mă vede una pe stradă și știind și ea cu ce mă ocup și cine sunt, mă cheamă să mă uit și la televizorul ei. În timp ce reparam apare bărbatul ei de la muncă. Când mă vede pe mine, începe să se i-a de mine:

- Ce cauți aici?

- M-a chemat, cred că soția matale, să repar televizorul!

- Televizor ai? zice el.

Și mă i-a de mână și mă dă afară pe ușă. Sigur că nevastă-sa a început să protesteze. Nu știu ce a mai urmat. Când ieșisem afară simții exact durerea de la mâna stângă ca în vis.

În altă zi mă vizitează Capitanu Pastramă. Dar nu mă găsește acolo. Fusese la Ghiol la cei de acolo pentru un pește.

La întoarcere se abătu și pe la mine, urcând dealul. Bineînțeles cu mașina. Când mă întorc mă întâlnesc cu el pe drum. El era într-un ARO de armată. Când mă vede:

- Unde ai fost și de unde vii?

Cum eram pe drum înspre bazin, nu avea de unde să știe de unde veneam eu, așa că atac:

- Am fost la Ghiol, ca să anunț pe omul de acolo, să oprească pompele, pentru că dă apa afară din bazin.

Oricum, el nu avea de unde să știe dacă era așa sau nu. Că nu știa care e treaba acolo. Dar cum din buzunar îmi ieșea o șurubelniță, zice:

- Măi tu te-ai dus iar la reparat televizoare! Uite și dovada, zice el arătând către buzunarul meu.

- Nu, ripostez eu. O port mereu la mine, ca să nu dispară.

Nu a vrut să mă creadă.

- Mâine vii la unitate și te echipezi cu tot tacâmul pentru război. Avem alarmă!

Când am auzit, să cadă cerul pe mine. A doua zi, mă duc totuși cu frică la unitate. Mă duc la companie la un sergent major, care era responsabil cu ”efectele” la o magazie. Îi spun ce a zis Căpitanul Pastramă. El mă liniștește și spune că se dăduse alarma. Să stau liniștit acolo la subsol, până trece alarma. Așa am făcut. Mai târziu după ce am luat mâncarea și am cercetat manometru de la centrală, am zbughit-o, la pompe, prin spatele unității, de frică să nu mă vadă Pastramă, ca să-și aducă iar aminte de mine. O săptămână iar am fost cuminte. Nu am mai plecat de acolo. După câteva zile a venit iar comandantul. Așa aveam să aflu că Comandantul, fusese câteva zile în concediu și îi ținuse locul Căpitanul Pastramă. Nu mi-a zis nimic, în afară de faptul, dacă am apă.

- Este apă tovarășe Colonel!

- Bine măi, zice zâmbind la mine și dispare.

Nea Fane îmi pusese și el  ”gând rău”. Voia cu tot dinadinsul să mă facă Băbăian. El deja îmi alese câteva fete, să vadă dacă mă puteam înțelege cu ele. Iar dacă îmi plăceau, să mă însoare cu una din ele. Se oferise ca să-mi fie și naș. Unele nu mi-au plăcut, că și zicea tanti Stela, nevasta lui nea Fănică:

- Măi Gringo, dar tu ești și pretențios pe deasupra…

Care îmi plăceau mie, nu voiau ele. Și tot așa. Nu a fost să fie.

Când mai vizitam pe câte cineva, de, ca tot omul, fiecare îmi oferea câte ceva de băut. Mai ciuguleam câte ceva și hai și un pahar de vin. Dar startul se dădea cu un păhărel de rachiu de țară. Eu nu prea beam de felul meu. Nu eram obișnuit. Nu aveam antrenament! Cum spunea și nea Fănică.

- Tu Gringo, nu ai antrenament! Ia și bea, ca să te obișnuiești!

Așa că mie nu-mi trebuia mult. Plecam de la unu și mă opream la altul. Dacă nu mă opream eu, mă vedeau și mă chemau ei. Și iar dăi cu bere, dăi cu vin...În ziua aceea, am ajuns cam pe două cărări și la nea Fănică. Se putea să nu trec și pe la el. Tocmai pe la el, care după cum spunea el:

- Eu pentru tine Gringo, sunt ca un tată. Și așa nu ai avut tu parte de părinți…

Asta îmi zicea la câte un pahar, două, mai mult.

Cu ce am ciugulit și la el am pus capac. Eu aveam de gând să mă duc și la unitate să văd dacă era apă în castel. Nea Fănică, când mă vede cum eram, îmi spune:

- Să nu cumva să te pună dracul să te duci la unitate. Du-te sus la tine și culcă-te. Am promis că mă duc la mine. Era pe la orele 21.

Când ajung la intersecție la ieșirea din sat, picioarele mele începuse să se sfădească, să se certe între ele. Ăsta drept, zice: ”hai la pompe”. Iar ăl stâng: ”nu, hai la unitate”. Iar eu la ele: ”Ce aveți ați căpiat” nu vă puteți înțelege? Doar sunteți frați. Ele nimic! Nu voiau să mă mai asculte. Eu nu, ele da, pană la urmă a învins piciorul stâng. Nici nu știu cum am ajuns la poarta unității. Mă duseră picioarele singure. Ce te joci? Învățaseră singure drumu! Soldatul din gardă mă avertizează că e locțiitor de comandant și de serviciu pe unitate, lent” colonelul – Ceasar. Nu știu ce am bălmăjit eu pe acolo, că a venit comandantul gărzi și mi-a dat drumul în unitate. Doar eram cunoscut! Toată lumea mă cunoștea! Doar eu eram omul care le aduce apa!

Era tocmai la raportul de seară. Ofițerul de serviciu era chiar col. Ceasar. Când să intru, era pe mijlocul aleii o linie albă continuă. Iar eu în gândul meu: ”Taci că e bine! Voi merge exact pe linie și nu v-a observa nimeni nimic!” După vreo 2-3 pași, linia începuse să fugă de sub picioarele mele. Eu o căutam s-o prind, ea fugea mereu. Când mă vede lent”colonelul, cum eram, îl aud:

- Ia uite cum vine soldatul român! Bagă-l la arest!

Vine comandantul gărzii și, ce era să facă? Ordinul era ordin! Nu se discuta. Îmi ia centura și șireturile și pentru că pe mine nu mă răbda, i-am și spus:

- Descalță-mă și de bocanci, dacă tot ai început.

Am stat vreo 15-20 minute, cine poate știi, pe o bancă de lemn. Soldații îi spuneau ”țambal”. Era pentru prima dată când sufeream o așa rușine. Și făceam cunoștință și eu cu el. Nu degeaba spuneau unii, că dacă nu ai făcut măcar o zi de arest, înseamnă că nu ai făcut armata! În timp ce stăteam așa, îmi aduc aminte de ce venisem. Îl chem pe soldatul din corpul de gardă care era de veghe:

- Ei bibane!

Acesta vine la mine. Îi zic:

- Cheamă-l pe comandantul gărzii sau locțiitorul…

Acesta se supune și îl cheamă. Era și el de-al meu. Mâncasem aceeași pâine amară împreună. Ne îmbarcasem odată.

- Ce vrei Gringo!

- Du-te și spune-I colonelului Ceasar, că nu am apă și trebuie să merg sus ca să bag apă, că mâine nu o să aveți apă! Și o să vreți să vă spălați! Nu știu dacă era sau nu așa, dar asta poate m-a salvat. Îl aud că iese afară și se duce la Colonel. După cinci minute îl aud pe Ceasar:

- Dă-i drumul, dar să nu-l mai prind pe aici, că îi rup picioarele.

Îmi înapoiază efectele. Am plecat repede. Nici nu am mai fost la centrală ca să văd, cum stau cu apa. Am tulit-o repede pe poartă și până la pompe nu m-am mai oprit. Cei șase kilometric, mi se părură foarte scurți de data asta. Iar m-au dus picioarele singure. Ajuns acolo. Am pornit o pompă, fără să mă mai uit în bazin să văd câtă apă e. Am văzut că la mine era apă și i-am dat drumul. După care m-am culcat. Târziu mă scol și opresc pompa. Apoi până dimineață nu m-am mai trezit.

A doua zi a aflat și nea Fănică de la soldații de la poartă, că eu am fost la arest. I-au și dat raportul, cum venisem ”aseară”, și că mă băgase la arest.

Toată unitatea aflase. Sigur și Colonelul, dar nu mi-a reproșat niciodată nimic. Ca mă și miram: ”Cum tocmai el nu mi-a spus nimic!”

La prânz, mi-am călcat pe inimă și m-am dus iar la unitate. Și asta că îmi era și foame. Tot foamea a învins săraca. E mai tare decât frica! Dar îmi era și tare rușine. Știam că aflase toți. Când am intrat pe poarta unității, neștiind că nea Fănică fusese informat de boacănele mele, trec și pe la dânsul la atelierul de tâmplărie. Când mă vede, îl văd că pune mâna pe un băț și dă să se repeadă la mine. Eu crezând că glumește mă feresc în lături. Apoi îl aud că zice:

- Păi bine măi Gringo - așa îi plăcea și lui să mă dezmierde. Unde te-am trimis eu aseară?

- Unde? zic eu, ca să câștig teren, deși știam acu ce anume îl supărase pe nea Fane.

- La pompe! zic eu.

- Da? Și tu unde ai ajuns? Când am venit dimineață la servici, nici nu am intrat bine pe poartă, ca au sărit toți pe mine:

- Nea Fănică știi ce a pățit ”Gringo” al` matale?”

- Nu știu? zic eu.

- Ei află că a venit aseară beat, că abia se mai ținea pe picioare, că era să și cadă jos, la un moment dat…

- Mint! zic eu. Eram foarte treaz. Au exagerat și ei...

- Treaz, ai?! Când ți-oi da una acu! Ce, eu nu știu cum ai plecat de la mine? Și doar ți-am zis: Măi băiete nu te duce la unitate că ai să dai de belea. Este Ceasar de servici. Dar tu...? Nimic! Așa-ți trebuie!

- Păi... zic eu, căutând disperat o soluție salvatoare: Când eram în drum spre pompe mă întâlnesc cu soldatul de la Ghiol. Acesta mi-a spus, că vine de la unitate și că nu este apă. Așa că m-am abătut pe acolo. Dacă colonelului nu i-a plăcut cum mergeam eu? Ce-s de vină eu?

- Te-ai abătut? Ei lasă că dacă nu te-oi bate eu pe tine …Da? lasă că îl întreb eu și pe ăla, să văd: el te-a trimis la unitate?

Acum îmi mai făcuse încă o grijă. Trebuia cu prima ocazie când aveam să-l întâlnesc pe soldatul de la Ghiol, să-l pun în gardă.

- Eu tot o să te bat pe tine. Nu pleci tu nebătut de la mine. Tot îți rup eu o mână sau un picior, mă amenință nea Fănică. Păi cum măi? Să nu mă asculți tu pe mine?

Bineînțeles ca știam că în mare parte glumește. Asa îi plăcea el să mă mai necăjească. Chiar dacă vorbea serios. Dar acum avusese dreptate. Nu-l ascultasem și era să mă coste. Poate chiar ”exmatricularea” mea de acolo. Dar iar am avut noroc. De fapt nu eu am fost de vină, ci băutura! De atunci m-am învățat minte. Chiar dacă mai ciuguleam câte ceva pe la cineva, nu mă mai duceam niciodată la unitate, chiar dacă nu aveau apă.

A făcut toți haz de pățania mea. Mai ales civilii de la pompe. Și nea Iordache a râs de mine.

La prima vizită, la nea Fane acasă, nu am scăpat iar de morala lui. Dar tanti Stela a sărit în apărarea mea:

- Ei dar mai lasă omul, că l-ai înnebunit de cap. Ce tot atâta? A făcut-o? A făcut-o! O să se descurce el. Ca doar e băiat mare.

- Ce să-l las? Ce e de lăsat! Auzi la el! Și dacă nu ia-ș fi spus! Tot nu pleacă el ne bătut de la mine…

Cum numărul clienților începuse să crească simțitor, am început să mai și strâng bani. Ce strângeam îi dădeam doamnei Stela ca să-i depună la CEC. Îmi făcusem un cec tot la insistențele lui nea Fane. Așa că am început să mai și strâng bani. O parte din bani îi mai foloseam la cumpărat diverse obiecte. Așa mi-am luat un ceas rusesc cu cadran albastru și secundar central. Era un ”vostok”, și multe altele. Tot din banii strânși mi-am mai cumpărat și o serie de scule. Dar tot s-au strâns ceva bani.

Întro zi mă duc la o femeie mai în vârstă. Băiatul, spunea ea era la București. Îi repar și ei un Tv cu integrate. Apoi văd la plecare un mini magnetofon frumos, mic maro și bine întreținut. Îmi făcuse cu ochiul. Tot nu aveam eu unul acasă. Îi cer să mi-l pună să ascult și eu, să văd cum se aude. Am fost mulțumit de el. Așa că am întrebat cât ar vrea pe el. Dânsa îmi spune că nu știe, dar va întreba pe băiat mâine. A doua zi mă duc iar la ea. Îmi spune că a vorbit cu băiatul și că acesta ar fi spus că vrea 2000 lei. Cănd aud să mi se facă rău. Mi se părea enorm de mult. Îi spun că o să mă mai gândesc, că acu nu am toți banii. Plec. Peste alte zile mă întâlnesc cu femeia și băiatul. Mă întreabă amândoi dacă mai este valabilă oferta. Le zic că e cam mult.

- Dar cât ai vrea să dai pe el. Știu și eu cam 1500 zic în final, bazat că am banii pe CEC. Le zic că acu nu am banii la mine și că mă duc mâine la CEC să-i scot.

-Nu! Vreau 1800. Ăsta e ultimul preț. Rămâne așa.

A doua zi mă duc la tanti Stela ca să-i cer să-mi dea cecul. Ea mă întreabă de ce îmi trebuie. Nu-I zic adevărul. Ea mi-l dă, mai ales că nea Fane nu era acasă. Mă duc scot banii și îi dau femeii. I-au aparatul și mă duc cu el la pompe. Seara mă duc la nea Fane și mă laud că am cumpărat un magnetofon.

- De unde l-ai luat și cât ai dat pe el? Și de unde ai avut banii?

- Păi am fost azi și mi-a dat carnetul tanti Stela.

Când a auzit nea Fane se face foc și pe mine și pe tanti Stela. Mai să o bată.

- De ce i-ai dat carnetul? Reușise să strângă și el niște bani amărâți și cu frică și sub tensiune, iar tu i-ai dat ca să-i cheltuie pe prostii întro zi. Adu-mi aparatul să-l văd și eu.

Mă duc întristat la bazin și îi aduc magnetofonul. Cum îl vede nea Fane a și început:

- Ce ai făcut Gringo? Ăstai magnetofon? Te-a fraierit! Cine ți la dat?

- Păi cutare.

- Da e clar ăia sunt niște bandiți. Niște șarlatani… De ce nu mi-ai cerut întâi mie părerea, că îți spuneam eu.Te duci mâine și-l duci înapoi. Zici că nu e ce voiai tu. Găsești o scuză tehnică, că doar aici nu te întrece nici dracul.

Îl pun să meargă pentru demonstrație. Începuse să cânte ceva.

- Nu, Nu e bine. Ai dat mult pe el.

- Păi la început mi-a cerut 2000 zic eu crezând că făcusem totuși o afacere bună.

- 2000? Eu îi dădeam 2000 de pumni în cap. Cum să-i dau atâția bani?

- Da, așa faci Marinică, mâine te duci la ea și îi ceri banii înapoi!

Întristat, mă duc la femeie a doua zi. Când mă vede și mă întreabă ce vreau, nici nu a vrut să audă. A zis că a pus banii la CEC și ea nu-i mai scoate, mai ales că băiatul plecase iar.

Mă întorc și mai cătrănit la nea Fane. El de la poartă când m-a văzut cum eram și-a dat seama că am fost refuzat.

- Ce nu a vrut baba să-ți dea banii înapoi, Așa-i ?

- Așa-i!

Te duci la Miliție și o reclami, zice nea Fane.

- Iar la Miliție? De abia am scăpat de țiganul ăla. Iar aude Colonelul, iar panaramă…

- Atunci plângi după bani. Că ăla nu o să meargă mult și păcat și de bani. Doar sunt banii tăi munciți. Faci cum vrei.

A doua zi îmi calc pe inimă și mă duc totuși la miliție. Comandantul când mă vede mă recunoaște și mă întreabă:

- Iar ai venit? Iar ai treabă cu țiganii?

- Nu! îi zic. Acu e altceva. Și îi povestesc cum m-a înșelat, în opinia lui nea Fane, acea persoană

- Cât ți-a cerut?

- 1800, zic eu.

Păi și nu ești mulțumit? Nu merge? Ce are?

- Ba da, dar după aia am văzut că e cu tuburi. Inițial am crezut că e cu tranzistoare. După aia am văzut.

- Bine depune o plângere și o chemăm noi pe femeie. Te chemăm noi!

Plec cu oarecare speranță în suflet. Trec și pe la nea Fane și îi povestesc ce și cum

- Mi-a zis că o cheamă și mă anunță.

Trec trei zile. Nimic! A patra nu mă rabdă și mă duc iar la ei, ca să văd care e treaba cu problema mea.

Mă vede și îmi zice:

- Noi nu am putut să o obligăm să-ți dea banii înapoi. A fost tranzacția voastră, asta e! Mergi sănătos!

Și mai trist m-am dus la nea Fane iar. Când m-a văzut nu i-a mai trebuit alte cuvinte.

- Asta, să-ți fie învățătură de minte. Ca înainte să arunci banii pe fereastră, să mai întrebi și tu pe alții.

Și am rămas cu magnetofonul. De când am ajuns acasă cu el, a mers doar o lună. După care s-a dus lampa finală de sunet. Nici nu am mai găsit alta. Mai târziu cum m-am angajat am făcut rată la CAR, în combinat și mi-am luat unul nou: Un Majak 205. Ei da! Dar ăsta a costat 4500lei. Un an de rate....!

Dar tot a aflat colonelul și de isprava asta a mea, dar iar nu mi-a mai zis nimic.

Întro seară veneam de la unitate. Nu am mai luat-o pe jos. Ci am luat-o pe sus pe lângă carieră. Acolo veneau ziua excavatoare și mușcau din malul de piatră făcând o mică prăpastie de 20-30 de m. În jurul ei pe o rază de 10 metri terenul era defrișat de iarbă.

Era ceață deasă. Cum era și întuneric greșesc drumul și mă abat către prăpastia de la carieră. Mai departe văd o luminiță palidă și niște glasuri care se apropiau.

Eu mă opresc atunci cam la câțiva pași de marginea prăpastiei. Mă oprisem să văd cine e. Cum ei veneau pe drum mă îndrept spre ei. Cum mă duceam spre ei, văd sub picioarele mele pământul defrișat. Am înghețat. Îmi zic în gând: ”noroc de ei, că altfel cădeam în ”prăpastie”. Și aveam să stau acolo până la ziuă. Cine m-ar fi văzut s-au auzit”. Erau un pluton de la unitate, care fusese în vale la Ghiol. Ei alese să urce la deal și să nu țină valea. Norocul meu!

Puiul de mâț

În una din zile, Duri, îmi aduce un pui de pisic. Zicea el, ca să prindă șoarecii. Nu știu dacă acest mâț ar fi prins șoareci și nu l-ar fi prins șoarecii pe el. Că era mic și prăpădit și pricăjit, de îi numărai coastele. După o săptămână, se făcu mai frumos. Era motan. Îi pria mâncarea de la unitate. Începuse să mai crească. Boala de mâț se obișnuise cu mine și îi plăcea să doarmă cu mine. Când mă culcam stătea pe pătură. Mai târziu se fofila și se băga și el pe sub pătură ca să mă încălzească chipurile. Fusesem ”de noapte”- ”planton sch2”. Pompasem apă la greu, toată noaptea. Spre ziuă m-am culcat. În timp ce dormeam aud ca prin vis, glasul Colonelului:

- I-a să văd ce face Grigoriu ăsta?

Coboară din IMS și vine la mine. Dă ușa de perete și când mă vede dormind, trage pătura de pe mine zicând:

- Uite soldatul, doarme și la ora asta!

În timp ce trage pătura, sare în sus și motanul meu, de sub pătură. Colonelul se sperie.

Nu se așteptase la așa ceva. Așa că se dă înapoi un pas, speriat.

- Ce e cu lighioana asta? mă întreabă el surprins.

- Este pisica civililor. L-a adus ca să prindă șoarecii.

- Da? Și mătăluță, de ce mai dormi încă, la ora asta? Știi cât e ceasul? E zece!

- Nu am avut apă aseară și am stat până dimineață ca să pompez apă.

Se uită la mine zâmbind și mă crede. Pleacă.

Pe la ora 1, mă duc la unitate după mâncare și după nivel. Când ajung în unitate, toți soldații erau afară pe platou, iar Colonelul tocmai le povestea că fusese la mine și mă găsise dormind. Mă opresc lângă ei și ascult și eu. El mă vede dar continuă vesel:

- Mai, am fost azi la Grigoriu ăla!... Știți care?... Ăla de la pompe. .. Ăla cu elicopterul….. Așa! Știți! …Și când… îl găsesc dormind la ora 10. Dau pătura jos de pe el și când deodată sare coșcogeamite motanul pe mine, să mă dea jos nu alta!

Unii începură să râdă, neștiind cum au stat lucrurile. Eu îi zic:

- De unde atâta, tov. Colonel? Că era un biet mâț.

La care toți au început să râdă. A râs și Colonelul.

Într-o zi vine chiar Comandantul la mine și nu mă găsește. Se făcuse foc. Când ajung la prânz la unitate, mă întreabă pe unde am fos. I-am spus că la pompele de la Ghiol.

- Da? zice el. De mâine sapi o groapă mare cât camera pompelor în aval de ea și lipită de ea. Acolo o să fie viitoarea ta cameră. Ca să nu mai dormi cu civilii!

Mă trimite la adjutant la magazie să iau o cazma, o lopată și un târnacop. Îmi spune și el că ar fi mai bine să sap acea groapă ca să facă o cameră pentru mine, și pentru cei care vor veni. Așa că înarmat cu acestea mă apuc de treabă. Trebuia să fac o groapă de 2,5x2,5 și adâncă tot de 2,5m. Treaba mergea greu și anevoios, cât și de faptul că terenul era presărat din abundență și cu pietre sau bolovani. Acu aveam ceva experiență. Doar nu săpasem la A-A atâtea amplasamente și gropi degeaba. Fuseseră și ele bune la ceva.

Din când în când mai dădeam și de câte o bucată de piatră. Făceam câte două rânduri de hârleț după care mai făceam pauză. Un civil, nea Manole, când aude ce aveam de gând să fac, se oferă să mă ajute. Făceam cu rândul. Așa că înaintam repede. Ei, acum aveam o altă ocupație. Trebuia întro săptămână să o dau gata. După care ar fi urmat cofrajele ca să torn pereții din beton. Ei ar fi spart peretele ce dădea în casa pompelor și aveam întrare comună și prin interior. Mai sap eu o vreme când ajung la o platformă de stâncă.

Cu toate eforturile mele și a civilului, nu am reușit să mai înaintăm. Și mai aveam o jumătate de metru! Ne-ar fi trebuit exploziv ca să răzbatem. Când vine Colonelul era și nea Manole cu mine. Îi arată și el Comandantului că era imposibil să mai înaintăm. După ce se convinge și el îmi dă ordin să o astup.

Norocul meu că în zonă, la 100m de bazinul meu, începuse cei din oraș, să mai facă un alt bazin mai mare de 750. Adică de 75 vagoane de apă.

Eu aveam două bazine de 250. (25 de vagoane)

Ei aveau utilaje care le foloseau la săpat. Îi rog pe șeful lor de șantier să mă ajute să astup groapa. Vine unul cu o cupă și îmi împinge pământul înapoi în groapă. Și îmi astupă groapa cum a fost. I-am mulțumit. Când ajung la unitate Comandantul mă întreabă:

- Ai astupat groapa?

- Raportez ca da!

Construcția noului bazin a orașului începuse din primăvară. Veniseră întro zi o echipă de muncitori, în frunte cu un inginer, șef de lucrare. Se apucară întâi de săpat. Au făcut o groapă mare, mai mare un pic decât dimensiunile finale a noului bazin. Era rotundă cu pereții drepți și adâncă, cred că de 4m. Cum apoi au adus și cofraje pentru turnarea pereților bazinului, au angajat și un paznic cu un câine pe care îl lăsau seara până dimineața. Dimineața acesta pleca. Era dintr-un sat din apropiere. Șeful lor îmi spune că dacă aud noaptea ceva zgomote și mișcare să ies la ei, mai mult ca să-i sperii.

Întro duminică nu mai vine paznicul. Mai târziu se lasă o noapte grea și neagră, cum nu mai văzusem de mult. Nu vedeai la doi metri. Și chiar atunci în noaptea aia se gândise să vină și hoții la furat cofraje și ce se mai găseau pe acolo: fier beton, nisip etc. Eu aud, dar ies cam cu strângere de inimă. Țip și eu către acel loc, mai mult ca să-mi fac eu curaj. O vreme au amuțit. Dar după ce am intrat în căsuță, și-au văzut mai departe de treabă. Acolo nu aveam curaj să mă duc singur. Așa se face că dimineață șeful de lucrare mă întreabă cine a fost astă noapte acolo.

- Păi cine să fie? zic eu. Am auzit zgomote dar, cu toate că am strigat la ei, nu m-au ascultat, zic eu. Ce vreți să fac? Nu am avut curaj să mă duc la ei.

S-a uitat la mine și nu a mai zis nimic. Seara când a venit paznicul, mi-a povestit că se luase șeful de el, că zicea el că din cauza lui, au furat hoții astă noapte.

- Și au luat ceva? întreb eu.

- Ei, niște cofraje și o roabă.

A trecut și asta. Deja muncitorii terminaseră cu montatul cofrajului. Se pregăteau să toarne betonul. Pe când turnau ei betonul, cedează într-un loc un cofrag. Cred că nu a fost întărit bine, iar greutatea precum și presiunea betonului, îl desfăcuse. S-au mobilizat imediat și au reparat gafa. În fine după alte zile desfac cofrajul și îl văd cum arată acu nefinisat. Semăna cu Coloseum de la Roma, dar atunci când era întreg. Acu apărea ca o cadă de beton cu înălțimea de 4m și raza cred că de 14 m. Deci dacă calculăm: avem aria cercului bazei de pi x R pătrat, adică, 196 pi, aproximativ de 615 m pătrați. De unde volumul este: Aria bazei x înălțimea pe 3, de unde rezultă: 615x4/3= aproximativ 2462/3=800m cubi. Asta în cazul când era plin ochi. Dar cum el avea o scurgere la 50 cm de marginea de sus, așa că era aproximativ de 750, adică 75 vagoane de apă. Mult!

După ce l-au finisat cu ciment, l-au încercat, băgând apă în el. Voiau să vadă cum rezistă. A trecut testul cu succes. De bucurie, niște copii, când l-au văzut l-au luat drept bazin de înot, bălăcindu-se veseli în el. Cum era și cald că era în August, copii nu au mai mers la Ghiol să se răcorească, ci au apelat la acesta. Doar era și mai aproape, fiind în drumul lor.

Am strigat la ei, i-am amenințat, dar degeaba, ei și-au văzut de treabă. Oricum nu aș fi putut intra după ei, una că nu știam să înot, și alta că până ajungeam eu la ei, ei erau plecați demult. Era o bălăceală pe capul lor! Și asta că șeful lor mi-a spus că să nu las pe nimeni că să se scalde în bazin. Că doar era apa orașului. A doua zi le-am spus că a trebuit să plec la unitate și când am venit i-am găsit pe copii înotând în noul bazin. După ce l-au împrejumuit cu pământ, au pus și acoperișul. Acu nu mai puteau intra nimeni în el. Dar când i-au făcut inaugurarea, au deversat apa din el, înlocuind-o cu alta proaspătă.

Și uite așa, de atunci Babadagul aveau un bazin în plus și mult mai mare. Dar și mai multă apă. Era cel mai mare de atunci. Nu știu dacă între timp s-au mai făcut și altele la fel de mari. Bine că bazinul meu nu avea să fie singurul. Mai era unul la pădure în partea de vest. Așa aveam să aflu și eu de el, cu ocazia mutării lui nea Iordache la acele pompe. Că m-am dus și eu acolo. Acolo a stat nea Iordache până la pensie. După ani aveam să aflu că murise și el.

Și cum era vară, mă duc și eu, într-una din zile la Ghiol, cu gând să mă răcoresc și eu și să-i văd și pe colegii mei. Pe când mergeam pe drum, în fața mea erau câteva fete. Vreo patru. Cu ele era și o fată de turc, mai tuciurie. Cum erau în fața mea la vreu 15 m, auzeam perfect ce vorbesc și ce fac. Ele tot chicoteau între ele. Una mai zeloasă se apropie de cea tuciurie și o întreabă dacă are slip pe ea. Dar nu apucă aceea să-i răspundă, că respectiva îi ridică poalele la rochie ca să se convingă. Am înțeles că o făcuse intenționat, numai ca să văd eu. Atunci am văzut că avea un slip albastru. Ea se feri rușinată, încercând să coboare iar rochia, în râsetele celor trei. Și mai ales că mă văzuse pe mine. Celelalte trei chicoteau pe seama noastră cred.

Când ajungem la malul apei toate s-au băgat în apă dezbrăcându-se și etalându-și corpurile în costumele de culori variate. Una avea costumul roz, alta vernil, iar alta era alb. Dar când m-am apropiat de ele mai bine, am văzut că cea cu costumul alb era de fapt în chiloți albi. Se și lipiră bine de corpul ei superb, detailând toate contururile. Numai cea tuciurie nu a a vrut să intre în apă, cât am stat eu acolo, cu toate protestele și chemările lor.

Am plecat mai departe spre cabana soldaților. După un timp întorc capul. Intrase în apă și cea tuciurie cu slipul albastru. Nu arăta nici ea rău. Când am ajuns la cabana băieților de la Ghiol, le povestesc despre fete. Când aud ei, mai să plece și ei la ele. Dar se temeau că vine Colonelul sau căpitanul Pastramă. Mă întrebau acu ei pe mine cum fuseseră cu ele.

- Bine! Au fost super! zic eu ca să nu rămân mai la urmă. Am făcut baie, ne-am bălăcit...

- Da? întreabă ei cu invidie.

În altă zi mă duc la Ghiol din proprie inițiativă. Când ajung acolo pe cine credeți că întâlnesc? La toată lumea mă gândeam, numai la ea nu. Era fata mare a a lui nea Iordache. Era într-un slip roșu și se bronza la marginea lacului, sub privirile iscoditoare și lacome, a celor doi soldați. Când mă vede pe mine se ridică surprinsă. Nu se aștepta nici ea la prezența mea. Mai luase și pe cele două fetițe cu ea, de 7 și 8 ani. Acestea când mă văd sar pe mine, jucându-se. Ne cunoșteam doar. Le-am ținut și eu hangul o vreme, intrând și eu cu ele în apă. Numai mă-sa mă urmărea de pe mal. Ea nu a vrut să se bălăcească la toate insistențele mele. Probabil că îi era frică să nu o pârască soldații la bărbatu-su, căpitanul - ginerele lui nea Iordache. Mai venea și el la o partidă de pește aici. Nu de puține ori aveam să-l găsesc și pe el aici. Apoi am plecat cu toții la ea acasă. Stăteau la un bloc.

Pe drum fata lui nea Iordache, mă roagă să nu le spun la alde tasu sau mă-sa, că ne-am întâlnit la Ghiol și mai ales cum. Și mai ales la soțul ei. Am înțeles! Nu am spus nimic. Fetele au început iar să continue joaca cu mine. Apoi am plecat și eu într-un târziu la pompe, spre dezamăgirea fetelor și cred ca și celei mari.

În altă zi. tot cam în aceeași perioadă, veneau de la ghiol, un grup de fete însoțite de băieți. Nu le cunoșteam. Acestea mergeau pe drum pe lângă lanul de porumb înalt. La un moment dat din urmă se aude o mașină. Era un IMS al armatei. Când l-am văzut de departe, am crezut că e Comandantul. Dar pe când se apropia tot mai mult mașina, grupul de fete și băieți se ascunseră repede în porumb, lăsând drumul pustiu, de parcă nici nu fuseseră pe acolo. Când ajunge IMS-ul în dreptul pompelor mele, coboară colonelul Tocală:

- Ei soldat! Nu ai văzut-o pe fetița mea?

Eu oricum nu o cunoșteam, dar am înțeles că una din fetele care se ascunse mai înainte în porumb cu băieți, era sigur a lui.

- Raportez că nu! Și nici nu o cunosc pe fetița dumneavoastră.

- Cum mă? Nu cunoști pe fetița mea?

- Nu!

A plecat supărat. S-a urcat în mașină și a luat-o spre unitate.

Din urma mașinii, iese din porumb, grupul vesel de fete și băieți. Un băiat de la o pereche, ridică mâna în semn de mulțumire către mine. Voia să-și arate recunoștința că nu am deconspirat poziția gagicii lui. Am presupus că cea de lângă el, era fetița colonelului Tocală. Cred că nu aveau mai mult de 16 ani! Poate chiar și mai puțin.

Alte îndeletniciri

Dar nu numai civilii voiau să profite de timpul meu liber, ci și ofițerii de la unitate.

Întro zi lentul Bucur, mă vede pe când veneam în una din zile la unitate și îmi zice:

- Grigoriule! ia vin-o încoace!

Mă apropii de el, în pas de defilare. M-a lăsat să-mi fac damblaua, deși nu făceam asta cu prea multă plăcere și mai ales că nu mai eram la el. Mă pierdu-se pe drum. Și mai știu că nici nu-mi ieșea cum ar fi dorit el. Asta mai mult să nu care cumva să creadă, că s-ar fi chinuit cu mine, atâta timp, chiar degeaba.

- Tu și așa, văd că ”te plictisești” acolo sus la tine. Așa că uite ce te-aș ruga să-mi faci. Bine, dacă vrei?...

- Sigur! zic eu repede. Spuneți!

- Eu am în casă mai multe electrocasnice. Uite vreau ca tu să-mi faci un pupitru, în așa fel ca eu să pot închide sau deschide prin intermediul unui comutator, activitatea lor, fără să le mai bag, sau să le tot scot din priză. La acest pupitru vine doar un cablu cu ștecher, care e permanent în priză. Vreau să pun vreo zece comutatoare, să fie acolo de rezervă. Iar în spate să fie niște prize îngropate pentru toate cele zece eventuale consumatoare.

- Am înțeles, zic eu. Știu ce vreți!

A doua zi mă prezint la el cu câteva schițe, în care desenasem mai multe variante de amplasare a comutatoarelor pe panou.

După ce le analizează, se oprește la varianta semicirculară, dispusă pe două rânduri - 6 cu 4. Mă duc la nea Fănică și el îmi face cutia cu o față înclinată la 30 de grade. Apoi mă trimite, la un cunoscut de la un atelier de mobilă din oraș. Îmi spune să–mi dea niște HDS. Un furnir care se pune la mobila de bucătărie. Îl alesesem pe cel maro. Apoi l-am lipit cu prenadez. Tot de la nea Fane am aflat și rețeta lipirii. Apoi i-am găurit partea frontală, montându-i cele zece comutatoare, pe care tot lentul le cumpărase de la Tulcea, împreună cu celelalte materiale. În final i-am făcut pupitrul. Ia plăcut cum a ieșit. L-a întors pe toate fețele, apoi m-a lăudat:

- Da a ieșit bine! A ieșit chiar frumos!

A aflat și lentul Sanda de la bateria AG-9, de isprăvile mele de la pompe. Aflase că repar și TV-uri. Așa că mă ia cu el acasă, într-o zi, să-i repar și lui TV-ul. Stătea la blocurile din vale de unitate. Eu mă apuc de treabă. Din când în când, cum eu cam uitasem de armată, mă adresam cu ”poftim”. Când auzea, el la mine să mă corecteze:

- Ordonați măi! se zice!

Soția lui mă mai apăra. Iar mă corectam. După alte minute iar uitam. Motiv ca lentul, să se uite iar urât la mine. Și iar mă salva nevastă-sa.

Oricum de acum intrasem iar în vară. Peste trei luni aveam să mă liberez și eu. De abia așteptam.

În fine după o jumătate de oră îl fac. Mi-a mulțumit.

Întro zi mă duc la niște bătrâni. Aveau un televizor cu radio. Un Rubin. Îmi trebuia o lampă finală de imagine ca să-l pot face. Dar cum era rusească nu aveam momentan. În timp ce încercam să-l repar, cine credeți ca vine la el?... Da! Comandantul!!! Era prieten bun cu el. Eu îi spun, să nu-i spuie că sunt acolo. Pleacă după un timp Comandantul. Plec și eu și îi spun că am să caut lampa. Văzusem la cineva că avea un aparat la fel, un  Rubin -205. Mă duc la nea Vulpe, prietenul lui nea Iordache, de la Ghiol. La el văzusem. Avea și el o fată măritată și un băiat mai mic. Și pe el începusem să-l vizitez. Din când în când mai venea și el pe la mine la bazin. Îi spun că îmi trebuie o lampă de la ei.

- Ia-l cu totul Marinică, vezi ce poți să faci cu el! Dar vreau 400 de lei pe el.

Îl iau și îl duc la bazin. Se oferă și fecioru-su să mă ajute. De abia l-am cărat amândoi, până în vârful dealului la bazin. Era greu. Cred că avea 20 kile. Eu între timp, uitai să vă spun, mi-am tras și 220V. Bineînțeles fără știrea Colonelului. Tot la îndemnul lui nea Iordache, că spunea el că rezistă cablul și la 380V, așa că de ce să nu avem și 220V. Mai puneam un reșou, ceva… Dar tot a aflat Comandantul până la urmă și asta datorită TV-ului. Doar schimbasem alimentarea de la 24V la 220V direct din tablou. Eu mă duc cu jumătate de carcasă, numai partea televizor, la cei doi bătrâni, cu gând să-l schimb cu totul. Îl asamblez și după ce vede că merge, îi spun că Îl costă 400 de lei. Când a auzit moșul, să cadă jos. Baba lui trebăluia prin bucătărie și vorbea singură.

- Cât? Marinică !?! Uite și baba mea când a auzit, a început să vorbească singură...

Dar ea nici nu știa despre ce era vorba. Cum nu a vrut, am luat mașinăria mea înapoi și i-am pus-o înapoi pe a lui. Îi spun că o sa mai caut lampa. Mă duc la pompe și îl asamblez. Când îi dau drumul, văd că merge. Cum eram sus pe deal, mergea și cu o buclă de antenă. Acu seara mă uitam și la televizor. Și odată cu mine și civilii.  Mai vedeam si telejurnalul.

Vin într-o seară niște soldați să mă anunțe că am dat iar apa afară din castel și să opresc pompele. Când îmi vede televizorul, s-au mirat tare. Iar a aflat toată unitatea.

- Grigoriu de la pompe și-a făcut și televizor.

Bineînțeles că a aflat implicit și Colonelul. Eu îl consultasem la început și pe nea Gigi electricianul de la unitate și îmi dăduse și el permisiunea, după ce a verificat cablul de alimentare. Nea Gigi l-a liniștit pe Colonel spunându-i că nu e nici un pericol. Așa l-a convins. Ei acum aveam și 220V și televizor. Cine mai era ca mine? Ca să nu mă mai duc mereu la unitate toată ziua și în fiecare zi, să verific nivelul apei, i-am spus Colonelului, să-mi dea o stație de emisie –recepție ca să țin legătura cu cei de la centrală sau de la postul 6, unde era castelul unității. Nu a vrut. Ar fi fost bun și pentru cei de la pompele de la Ghiol. Ca să nu mai ridic mereu ”pancarta de semnalizare”.

Peste ani aveam să constat că cei de la ”bazin” se dotase cu o stație radio tip, RTF 2 sau 4. Și o alimentase de la ”rețeaua mea”. Aceasta făcea legătura cu toate stațiile din zonă. Între timp s-a terminat și cel mai mare bazin de apă ce deservea orașul. Acum avea și orașul în sfârșit destulă apă. Dar aveam și noi.

Întro zi când mă duc în vizită pe la nea Iordache, cu cine credeți că mă întâlnesc? Cu CI-stul!...Da!

Eu când îl văd mă opresc în prag nehotărât. Nu mai știam ce să fac. Să plec sau să rămân. Norocul meu ca era și ginerele lui nea Iordache, căpitanul de la Codru. Ei erau colegi și buni prieteni de familie și cu nea Iordache.

- Hai intră! dacă tot ai venit, mă îndeamnă CI-stul, zâmbind.

Atât nea Iordache, cât și ginerele lui, l-au rugat să nu mă spună la Colonel că mă văzuse la ei. El era tot un zâmbet, ca de obicei. Am dat mâna cu el și mă întreabă cum mai e în armată.

- Acu e bine zic eu, dar la început...

- Și când te-am întrebat?..îți amintești?...

- Cum să nu! zic eu. Numai eu știu prin câte am trecut.

- Și de ce nu mi-ai spus nimic când te-am întrebat?

- Păi dacă spuneam ceva? Dumneavoastră ați fi plecat. Dar eu? Rămâneam iar cu ei...

A zâmbit iar cu subînțeles. Mă întreabă dacă am lăsat pompele mergând. Bineînțeles că l-am asigurat că le oprisem. Mai le opream când consideram că am apă destulă. Dar de cele mai multe ori le mai și lăsam să mai meargă în lipsa mea, ca să recuperez. Și asta când vedeam că e destulă apă. S-a ținut de cuvânt CI-stul. Nu m-a spus la Colonel. Sau poate nu am știut eu? Oricum Colonelul nu mi-a spus nimic.

Mă vede Colonelul într-o zi în oraș la poștă, când duceam ”corespondența” mea personală. Dar nu a făcut caz de asta. Odată m-a văzut venind și cu un ceas deșteptător în mână de la cineva, ce mi-l dăduse să-l repar.

-Ți-ai luat și ceas? zice el zâmbind, deși știa și el la fel de bine, cum stăteau lucrurile.

Mă știa de acum.

Nea Iordache își extinsese casa cu încă trei corpuri de clădiri. După ce a ridicat-o mă cheamă să trag instalația electrică și la cele trei camere. I-am îndeplinit dorința. Drept care atunci când am plecat m-a răsplătit și el cu ceva.

Dar și la nea Pericleanu instalatorul, mai mă duceam. Nici pe el nu l-am uitat. L-am ajutat și pe el, să acopere toată casa cu ciment. Eu, cu alți doi muncitori și împreună și cu nea Pericleanu, amestecam la lopată, nisipul cu ciment și pasta de var. Am pus și eu o mână la fațada casei.

Am constatat că armata nu e grea. Doar că gradații o făcea grea. Prin plăcerile lor diabolice de a se da măreți, sau de aș revărsa frustrarea lor pe când au fost și ei bibani, repetându-le milimetric fiecare gest, fiecare comandă, fiecare absurditate de la bătrânii lor. Asta era o curată prostie.

Și eu am ajuns ”bătrân” după plecarea ”bătrânilor”, dar nu am făcut exces de zel cu nici un biban. Cu toate că aș fi putut. Chiar bibani de acu și mai târziu ”bătrâni”, mă punea ”să pedepsesc” pe câte unul de a lor care mai călca și el în ”oval”.

Mă chemase întro zi, cei de la A-A, după plecarea bătrânilor, la ei la sală. Acolo aveam să cunosc pe noii recruți. Erau diferiți. Dar nu cred că și ei au trecut la fel, prin ce am trecut noi. Bine că gradații lor, mai glumeau cu mine. Iar ei ziceau:

- Scoateți și tu pârleala acu, cu noii bibani, că știm cu toții ce îți făceau Bejenaru sau Trăilă și cât ai suferit și tu. Apoi i-am trecut în revistă pe toți. Miron, Neacșu, Neruja și Uncu, erau gradați. Ei dar ei făcură și școala de gradați. Meritau! Eu nu cred că aș fi reușit așa ceva! Și apoi cu ce m-ar fi încălzit în civilie acordarea unui grad. Tot Marin, sau Bebi, sau Marinică, m-ar fi chemat ori unde. Nu scria pe fruntea mea că sunt soldat sau gradat. Tot aia era. În civilie nu conta. Poate dacă aș fi urmat vreo școală de subofițeri sau ofițeri, mai ziceam. Dar așa?

Fruntașul Neacșu zice:

- Comanda la fruntaș Grigoriu!

Și așa nu avea de unde să știe, ce grad aveam. Lentul îmi promisese că îmi dă insigna de militar de frunte. Dar a uitat. Noroc de Colonel, că mi-a înmânat diploma la plecare. Tot m-am ales cu ceva din toată armata asta.

I-am făcut plăcerea mai mult să văd dacă percutează și ei:

- Soldat drepți! Soldat pe loc repaus! Culcat! Drepți. Pe loc repaus. Am văzut că se descurcă.

- Comanda la fruntașul Neacșu!

Pe când îi verificam aptitudinile, eu care eram mai lângă ușă, văd că se deschide ușa și în prag apare lentul. Cred că auzise ultima comandă a mea. Strig:

- Atențiune!

- Ce faci Grigoriule, ai început să faci instrucție cu noii veniți?

- Raportez că mi s-a dat comanda de către fruntaș Neacșu, zic eu speriat.

- Așa e Neacșule?

- Tova”lent raportez că așa e!

- Aha! vă place să vă jucați de-a armata, lasă că vedeți voi, vă dau eu armată, îi amenință lentul.

Apoi îi cer permisiunea să mă retrag.

- Mergi sănătos! îmi zice el.

Au început să râdă toți. Nu am văzut cum se descurcau, sau cum se instruiau bibanii lor la câmp. Eu nu am putut să fiu așa de rău. Acum când cunoșteam suferința și știam și eu prin ce trecusem, nu mai puteam să repet toate astea pe spinarea altora nevinovați. Aveam să constat că toți cei care fuseseră mai oropsiți, tocmai aceia o făceau și ei acu pe grozavii față de bibanii lor.

Cum se apropia toamna, tot nu am scăpat de Adjutant ca să-i aduc niște struguri. Și bineînțeles că nu era singurul. Mai cu jenă, mai cu frică, profitând și de faptul că paznicul își schimbase locul, le-am făcut hatârul. Ba mai mult i-am dat și lentului Bucur o sacoșă de struguri, fapt care mi-a mulțumit pentru gest. Am vrut să rămânem totuși prieteni, sau cum spunea soacră-mea: ” întotdeauna să lași loc pentru un bună ziua”.

La urma urmei nu era vina lui că s-a comportat atât de militărește cu noi și nu numai cu noi. Asta îi era meseria și trebuia și el să se conformeze ca atare. Doar avea și el superiori și mai avea și ambiția ca să nu fi trecut degeaba prin armată. Mai visa și el la un grad mai mare, o avansare, ceva... După aia am aflat că îl avansase Căpitan.

Când a veni ziua plecării ne împărțise în două serii. Eu rămăsesem în seria de la urmă. Înainte de a pleca îmi căutasem și eu un ”amărât”, care să mă schimbe. Trebuia să las pe cineva de nădejde acolo la pompe. Găsesc unul la aprecierile lui nea Fănică. Era și el singur fără mamă. A trebuit să-l învăț destule până să-l las acolo. Când am văzut că a învățat, i-am zis Colonelului că am găsit pe cineva care să mă înlocuiască.

Eram convins că o să se descurce. Și apoi mai era nea Pericleanu sau electricianul care l-ar fi ajutat.

Eu mă interesez la Comandant când îmi dă și mie drumul. Vine el la mine și se uită la poartă și la stâlpi. Apoi zice:

- S-o crezi tu că îți dau drumul să pleci. Până nu văd văruiți stâlpii și poarta, precum și stâlpii de marcaj până la unitate, nu pleci de aici!

Ei acu e acu! M-am dus la unitate să fac rost de vopsea albă și roșie și var. După var îl trimit pe bibanul meu. Eu mă apuc de stâlpi.

Și apucă-te Grigoriule și vopsește toți stâlpii pe o lungime de 6 km, care erau dispuși din 50 în 50 de m. După ce i-am vopsit cu alb, i-am dat și lui să vopsească și cu roșu.

Stâlpii de marcaj erau vopsiți alternant, în două culori pentru vizibilitate. Apoi am împărțit vopseaua și vopseam și eu câte 3-4 stâlpi înainte, până ne întâlneam. Și tot așa. În două zile am terminat. A văruit și gardul cu var, cu stâlpi cu tot. La urmă am dat și pomii cu var. Aveam doi zarzări mici. Seara după apusul soarelui terminăm și noi. A doua zi mă înfățișez iar la unitate. Vorbisem cu nana întro scrisoare să-mi trimită hainele. Și i-am dat adresa lui nea Iordache. Când am primit hainele, le-am luat și am venit ca să mă schimb dimineață cu ele. Acum eram civil. Când au venit civilii a doua zi să nu mă recunoască.

- Ei acu arăți altfel, îmi spune Duri. Gata de mâine?

- Gata!

Așa că a doua zi mă prezentasem și eu civil. Colonelul când mă vede, mă întreabă:

- Ai terminat de vopsit stâlpii?

- Raportez ca da!

Mă mai întreabă în final:

- Nu vrei să rămâi aici la noi la unitate ca să muncești ca civil? Ai să ai un salar frumos!

Eu cu gândul la nana și la bunica, că erau singure, îl refuz politicos.

- Dacă te răzgândești?...Tot aici mă găsești.

Apoi îmi dă două diplome: Una de ”militar de frunte” și alta de ”prieten al cărții tehnice”. După care tot el, îmi spune zâmbind:

- Eu diplome ți-am dat, dar tu, elicopterul nu mi l-ai făcut…

După care am dat mâna cu el și cu câțiva ofițeri, printre care și lentul Bucur.

Poate aveam să regret într-o zi, că nu luasem poate cea mai bună decizie, de a rămâne aici. Dar cine știe poate era mai bine așa... Sau poate nu!...Oricum după alți ani armata era să se desființeze. Și toți civilii plecaseră în ordonanță. Iar la pompe băgase gradați de la unitate.

De la unitate am făcut un popas iar la nea Iordache. Veniseră și ginerele, căpitanul de la Codru, soțul fetei mari a lui nea Iordache. Când mă vede, e surprins și el și ceilalți. Doamna Iordache chiar îmi spune:

- Ce bine Îți stă acu civil? Parcă ești altul.

Ginerele se uită la mine și smulgându-mi cravata mea de la gât, cam demodată, o desface pe a lui și mi-o leagă la gâtul meu. I-am mulțumit pentru gest. După ce ne-am luat la revedere de la toți, am plecat la nea Fănică. Era aproape ora zece. Stabilisem din ajun să trec pe la el ca să ne îmbarcăm spre casă. Mă ducea nea Fănică cu mașina la Galați. Îmi promisese de mult. În prima fază am crezut că glumește. Dar am văzut că s-a ținut de cuvânt. Îmi pune toate aparatele în portbagaj, împreună și cu două rațe. Una leșească și alta albă. La început îmi promisese un purceluș de lapte. De abia îi fătase scroafa. Dar zicea el:

- Nu îți mai dau purcel, că moare până la Galați.

Pe drum nea Fănică făcea și dese opriri, la inițiativa doamnei Stela:

- Fane, mai oprește să vedem ce fac rațele lui Gringo. Să nu fi murit!

Dar nu muriseră, cu toate că era foarte cald pentru ele.

După două ore ajungem. Trecem cu bacul la Brăila și, spre Galați!

Și iată că am venit din armată. Am făcut armată și pentru feciorul meu de mai târziu Costy, doi ani. Un an și patru anotimpuri. Da! Am făcut doi ani și pentru el. El a avut noroc. Că la el s-a terminat armata. Nu mai era obligatorie. Aveam să le las moștenire la civilii de la bazin și electrificarea cu 220V. Și azi o mai folosesc. Televizorul l-am luat în schimb acasă. Când am sosit acasă nana mea era foarte bine ”dispusă”. Aproape că nici nu m-a observat că venisem.

A doua zi după ce s-a trezit, mă întreabă:

- Gata, ai venit acasă?