MISTERUL ROBOTILOR - 4

 

MISTERUL ROBOŢILOR

 

PARTEA A IV-A                                        de Marin Grigoriu

 

După ce nava lui Kurt, survolă zona de la înălţime, văzui câteva construcţii ciudate.  După care nava se aşeză liniştită, pe o platformă ce continua cu un pod, spre o intrare. În clipa când nava atinse platforma, îşi făcură apariţia nişte fiinţe ciudate. Aceştia se înşirară pe două rânduri flancând nava. După ce opri motoarele, Kurt o lua înainte deschizând uşa. După el urmai eu, iar la urmă, umbra mea Nina şi Anda…

 Am făcut doi paşi înspre ei și aceştia ne dădură un fel de onor. Unul din ei ieşi mai în faţă spunându-ne ceva.  Kurt încremeni şi el şi ascultă. Cu toată priceperea de care eram eu atunci în stare, tradusei că suntem salutaţi şi ni se ura: ”un bun venit”, întro traducere aproximativă. Kurt răspunse şi el la salut.  Mă uitam la ei curios şi tare mă mai miram, când vedeam că toţi seamănă leit. Aveam să aflu mai târziu, că cei care ne primise, erau de fapt nişte roboţi. Tot de la Kurt aveam să aflu mai târziu, şi multe alte mistere.

 Cel care ieşise mai în faţă, era un locuitor de-a lor. El conduse primirea. Mă uitam la el şi mi se părea că seamănă izbitor cu cel care apăruse pe unul din ecranele noastre. Era un tip cam măsliniu, cu trăsături de mongol. Era înalt şi bine făcut. Acesta ne făcu semn să-l urmăm. Nu se putea citi nici o expresie pe faţa lui. Era taciturn. Străbătem puntea de legătură şi ne oprim tus patru în faţa unei uşi. Conducătorul grupului apasă la un panou, nişte butoane, ce se afla lângă uşă,. Uşa se deschise. Urmă un hol destul de lung, ce era luminat destul de zgârcit de o lumină ambientală verzuie.

Cu cât înaintam culoarea luminii se modifica treptat către albastru. Apoi când ajunsem întro altă încăpere, lumina se modifică brusc în albă, aproape să mă orbească. Treptat mă obişnui cu ea. În timp ce mergeam parcă nu erau picioarele mele. Era ceva diferit în mişcarea mea. Doar Kurt mă atenţionase de schimbarea condiţiilor de pe această planetă. Totuşi nu întâmpinam prea multă rezistenţă la mers. Era mai bine decât pe  Merra. Îi arunc lui Kurt o privire întrebătoare, dar acesta zâmbii. Înţelese ce mă neliniştea.

 - Nu te speria! Pe când tu dormeai, le-am trimis  un mesaj pentru ai anunţa de vizita noastră şi le-am zis printre altele, că nu sunt singur şi că atare ei au modificat câmpul gravitaţional temporar, pentru ţine, că să te obişnuieşti.  Cei care i-ai văzut la intrare, erau roboţi. Iar cel care îi conduce e Tod. El este un fel de primar la voi. Numai că Tod, are mai multe funcţii, nu ca primarii voștrii. Sau mai pe înţelesul tău un fel de guvernator, al acestei aşezări.

- Cum? mai sunt şi altele?

- Evident! Ai să le cunoşti pe toate.

 Ajungem la un pupitru uriaş, unde pereţii erau tapetaţi cu o mulţime

de ecrane, de toate dimensiunile. Unul mare, impunător trona chiar deasupra centrului de comandă. Aşa se numea locaţia în care eram noi.   Cel care ne însoţise luă un aparat în mâna şi îl îndrepta către mine. După care îmi rosti întro românească perfectă:

  - Bine ați venit pământeni! Numele meu este Tod. Sunteți primii, cu care noi am intrat în contact, privind rasa voastră. Datorită lui Kurt, ai avut privilegiul ăsta. Ne-a povestit peripeţiile voastre şi felul în care ai vrut să-l ajuți.  Poate o să te mire că vă cunosc limba. Dar asta este posibil, datorită acestui translator universal. Poate o să te uimească, dar poate traduce câteva milioane de limbi şi tot atâta alte dialecte. Noi vă cunoaștem planeta, de foarte mult timp. Chiar o vreme v-am ținut sub observație.

   ”Probabil, Kurt i-a înştiinţat şi despre posibilităţile tehnologice  limitate ale noastre”, îmi zic eu în gând.

Mă uit pe furiş la Kurt, reproşându-i din priviri, zelul de a fi profesor. Acesta înţelese şi zâmbi la rândul său.

   - Lasă că o să-ţi prindă bine. Că nu toţi au aceste aparate.

    Încerc să răspund şi eu la salut în limba lor, cu toată priceperea mea de care eram în stare.  Rezultatul fu un zâmbet palid, sau poate aşa mi se păruse mie. Faţa lui nu schiţase prea multe schimbări.

  -  Observ că bunul Kurt, a fost totuşi şi un profesor, punându-te la curent cu limba noastră.

   -   Ei, mă străduiesc şi eu ... nu ştiu chiar toate cuvintele voastre.

  Cred că aparatul avea rol dublu. Că traducea şi ce spuneam eu.  Kurt se angajă întro conversaţie mai lungă cu – ”primarul Tod”. Acesta îi răspunse şi el, tot întro altă serie lungă de răspunsuri.   Nu prea înţelegeam mare lucru, cu toată strădania mea.  Cred că mai foloseau şi altă limbă.

 Apoi Tod, se întoarse spre mine şi îmi spune să-l urmez. Nina se uită şi ea cam absent la tot ce era acolo şi asta cu un aer de parcă ar fii fost toată viaţa ei acolo printre ei. Mă uit întrebător către Kurt. Acesta îmi face semn că totul e în regulă.  O chem şi pe Nina şi pe Anda. Îi urmăm pe cel în cauză.   Dar după ce acesta fu întâmpinat de alţi doi, cred că tot roboţi, ne dădu pe mâna lor. Apoi Tod dispăru. Aceştia ni se adresă tot în româneşte, ca să-i urmăm. După ce străbatem câteva încăperi, ne oprim în faţa altei uşi. O deschise şi ne pofti înăuntru. Intrai cam cu teamă. Nina și Anda mă urmă că o umbră.

Eram în faţa unei camere ce semăna cu un apartament prezidenţial. Încăperile erau mari şi înalte. Se putea numi şi sufragerie, era cea mai mare. Mai urmă un dormitor, că ar fi încăput un pluton întreg şi două băi mari. Unele dispozitive ce se aflau pe acolo reprezenta un mister pentru mine. Aveam să le aflu rostul în curând.  Mă îndrept cu speranţe către bucătărie. Călătoria avută cu Kurt începuse să-mi pricinuiască foame. Pastilel lui Kurt expirase. Pe o masă, întro farfurie văd nişte cuburi diferit colorate. Îl întreb pe unul din însoţitori:

     -  Asta ce e felul 1, 2 sau desertul.

     - Aveţi aici o listă după culori şi ce reprezintă ca meniu.

     - Şi cum credeți că eu o să mă satur cu câteva cubuleţe? Cafea nu aveți?

Văzând că nu mai primesc nici un răspuns, am presupus că la ei aşa ceva nu există. Dar aveam să mă înşel. Ei aveau un alt aliment mult mai tare decât clasica noastră cafea, chiar dacă era şi braziliană.  Mă uit rugător la Nina.

   - Nina, dacă nu vrei să leşin de foame la ăştia, tradu te rog şi spune-mi ce fel de soi de mâncare  sunt. Ca să ştiu şi eu măcar, ce mănânc. Nina după ce le studie, îmi spune:

     -  Cubul asta este un fel de supă. Ăsta e ceva ca o mâncare de cartofi. Iar asta e deşert. Un fel de plăcintă.

     -  Hai lasămă! Dar nu poţi să le faci şi un pic mai mari.

     -  Sunt concentrate, îmi zice unul din însoţitori. Va dorim: poftă bună!

Oare ăştia programase roboţii şi cu obiceiurile noastre sau era şi la ei ceva frecvent.

După ce plecară cei doi, luai cu neîncredere cubul, care după spusele Ninei, ar fi supă. După ce îl mestecai, avui senzaţia că e destul de bun la gust. Aducea cu supa de găină de la noi. Îl iau şi pe cel de–al doilea. Pe măsură ce îl înghiţeam, în stomac parcă începea să crească.  Aveam o senzaţie, că încep să mă satur.

 Mă uităm cu jind şi la cubuleţul, ce ar putea fi, plăcintă, după cum spuse Nina. La mine acasă, mă dau în vânt după aşa ceva. Dar acu? Îmi iau inima în dinţi, cum se spune şi îl încerc şi pe acesta. În final, după ce termin, văd că aducea cu plăcinta noastră clasică de mere. Dar parcă totuşi era ceva diferit la ea. La urmă mă aşez pe un pat în sufragerie, cu senzaţia plăcută de a fi sătul după atâtea zile petrecute cu Kurt pe navă.

Anda îmi urmă și ea exemplul. Nu prea era mofturoasă. Îi cădea bine mâncarea.

    Mă întind niţeluş pe unul din paturi.  Parcă mă simţeam obosit. Poate şi atâta călătorie, îşi spusese cuvântul. O întreb pe Nina ceva. Nu ştiu dacă mi-a răspuns, că simţii că încet, încet, mă cuprinde somnul.

 

 

 

 2.

 

   Nu ştiu cât am dormit, că mă trezii scuturat de Kurt. Mă înştiinţă, că în cinstea venirii noastre, se organizase o conferinţă. Vestea venirii noastre şi mai ales a mea, adică a noastră, se răspândise ca fulgerul în zonă. Toţi locuitorii din acea aşezare voiau să mă cunoască. Încerc să-l opresc totuşi pe Kurt.

     -  Aş vrea o cafea ...

     -  Nu e vreme de aşa eva. Hai că suntem aşteptaţi.

     - Unde? De ce? încerc eu să ripostez, crezând că poate Kurt o să mă mai aştepte.  Dar Kurt nu se lăsă. Mă apucă de mână şi străbatem iar câteva culoare şi încăperi. Până într-un final ajungem.

     Intrăm întro încăpere uriaşă, la care nu i se vedea capătul.  Zeci de mii de locuitori, erau aşezaţi pe nişte scaune. La vederea noastră toţi începură, ca într-un singur glas, o urare de bun venit. Cel puţin aşa se lăsa a se înţelege. Eram încă prea somnoros, că să mai încerc să traduc. În faţă, guvernatorul Tod, ceru linişte, ridicând mâinele. Se făcu tăcere. Toţi trei, ne aşezăm la o masă lângă Tod. Tod se ridică şi începu un discurs. Cum era în limba lor, cu greu reușii să-l urmăresc. Din când în când reusii să mai prind câteva cuvinte. Am înţeles după câteva fraze, că eu şi Kurt eram în atenţia lor.  La un moment dat, Tod, îşi făcu de lucru la un aparat pe post de translator şi auzii şi traducerea.

          - Cetăţeni ai planetei Zirda. Ne aflăm aici pentru a vă aduce la cunoştinţă despre vizita unor oameni de pe planeta Pământ.  Noi am mai încercat în repetate rânduri de a contacta locuitorii acestei planete, asemănătoare nouă ca viaţă. Dar ostilităţile de acolo, nu ne-au permis.  Sper prin venirea cu ajutorul lui Kurt, a acestui pământean, să facem ca relaţiile noastre şi cu planeta Pământ, să alunece pe o cale mai paşnică.

Se stârnii oarecare rumoare în sală. Dar Tod continuuă netulburat.

   -  Ne-am adunat aici pentru a-l cunoaşte şi  poate a ne răspunde la unele întrebări ale voastre.

Iar se stârni rumoare în sală.

Mă uitam la fețele lor şi mă minunăm că toţi aveau acelaşi chip cu Tod. Aceleaşi trăsături mongoide. Că mă şi miram, cum nu se confundă între ei. Că eu nu aş fi putut să-i deosebesc. Dacă Tod s-ar fi amestecat printre acei invitaţi l-aş fi pierdut în mod sigur.

  -  De bună seamă ştiţi că noi în periglinările noastre, am încercat  să populăm şi planeta Pământ, care este încălzită de un Soare galben.  Asta cu foarte multe milioane de ani înainte, când viaţa pe această planetă îşi începuse cursul. Noi am lăsat câteva familii mesager, pentru a prospera Pământul, încercând să-i ajutăm cu ştiinţa noastră, că şi ei să se dezvolte mai repede. Numai că istoria acestui Pământ, s-a dovedit a fi una neprielnică.  Şi cred că ştie şi acest pământean aici de faţă, adevărata cauză, a istoriei și a evoluţiei lor.

Poate nu ştie nici el, că unele specii de oameni care sunt răspândite pe întreaga suprafaţă a pământului, este şi rodul a altor  popoare aflate la mii şi zeci de mii de unităţi astronoimice, de planeta nostră şi de alte sisteme. Am încercat să sădim pe această planetă, pentru că ea îndeplinea cererile noastre. Avea în primul rând o atmosferă asemănătoare ca compoziţie cu a noastră. Singurul dezavantaj, era, că este foarte departe. Pe atunci şi pentru noi reprezenta o piedică serioasă, pentru că era destul de departe.  Dar acu cu dezvoltarea ştiinţifică de azi, totul este posibil.  Dar totul nu a fost decât o întâmplare.

Norocul ne-a surâs când am dat întâmplător peste această planetă.  Am mai întâlnit şi alte planete în calea noastră, dar multe din ele nu ajunseră la faza de început, iar altele nu erau încă propice vieţii.  Ştie şi dânsul şi poate să şi confirme că, ‘răutatea‘ la unele rase, era în floare.  Şi nu numai. 

Orgoliul, frica, necunoaşterea, închinarea la aşa zişii zei falşi, au dus şi la războaie şi derută totală. Faptul că ei erau încă la începutul civilizaţiei, în neștința lor, ne-au asemuit ca fiind nişte zei oarecare. Ceea ce a făcut ca să se răcească încet, încet, relaţiile noastre, abandonandu-i. Ba mai mult! După plecarea noastră, unii au încercat să-şi tragă foloase de pe urma noastră, sădindu-le frica în sufletele oamenilor, făcând ca cei mai slabi, să li se închine.

Aşa a luat fiinţă şi religia rău înţeleasă de unii şi răstălmăcită de alţii, prin atribuirea unor atribute ca fiind nefondate. Dar oamenii trebuiau în acea vreme să li se sădească frica în ei. Ca alţi conducători răsăriţi peste noapte, să-i ţină în frâu. Aşa au apărut şi diverse grupări religioase şi antireligioase în timp. Nici acu după atâtea secole şi milenii, nu au căzut încă la un comun acord. Iar acu la toate astea se mai adaugă şi lupta pentru putere, între conducători de state, sporiindu-şi peste noapte un întreg arsenal.

 Ei în loc să folosească în spre binele lor, toate aceste descoperiri ştiinţifice, de care la unele, nici noi nu suntem străini, au reuşit , ca graţiei lor, să nu facă altceva decât groază  şi teroare. În loc să le folosească pentru interesul lor comun, privind bolile, călătoriile astrale, ei cheltuiesc miliarde pentru înarmare. Au secătuit planeta de toate rezervele ei energetice.  Iar pentru asta o să plătească cu viaţa.  Acu sunt în căutarea de alte resurse energetice de prin alte părţi, reuşind încă timid, să trimită diferite sonde de cercetare, în recunoaştere. Dar cum ei nu ştiu că lângă ei nu se află prea multe sisteme populate şi civilizate şi nici nu dispun încă de o energie pe măsură, şansele lor de schimbare sunt date eşecului.

 Iar se stârnii şi mai multă rumoare în sală.  Apoi Tod după făcu linişte, îmi dădu şi mie cuvântul. Emoţionat fac un schimb de priviri disperate, privind talentul meu de orator, către Kurt. Dar Kurt îmi face semne de îmbărbătare. Trec la tribună şovăind.  Mă uit un pic nesigur la toată această mulţime care aştepta. Oare ce aşteptau de la un simplu muritor ca mine? 

Într-ucât nu eram pregătit de această lungă cuvântare, aşa că am ţinut-o în limba mea. Doar ştiam că translatoarele lor erau dornice de a prinde cuvânt cu cuvânt. Mă reculeg şi încep:

    - Cetăţeni ai planetei Zirda. Mă aflu în faţă voastră cu totul întâmplător. Numai evenimentele din ultima vreme au făcut ca să mi se ivească ocazia de a vă vizita. Eu, şi nu numai eu, trebuie să recunosc,  că nu ştiam de existenţa voastră până acu. Sau poate nu ni s-a dus la cunoştinţă. Domnul Tod... şi aici mă opresc că nu ştiam cum să cataloghez funcţia lui Tod. Mă uit cu disperare la Kurt, cerându-i ajutorul. La începu nici el nu înţelese la ce mă refer. Nu voiam nici  să îl jignesc  pe Tod, neştiind cum să mă adresez -  domnule sau altceva...Kurt îmi spune că nu contează. Aşa că prind curaj şi reiau:

   - Sunt foarte surprins de declaraţia domnului Tod. Ca să fiu sincer eu nu cunosc prea multă istorie şi nici noi nu cunoaştem prea multe din trecutul nostru. Şi aici părerile sunt împărţite.  Noi încă nu ne cunoaştem adevărata obârşie. Unii cercetători de-a noştri spuneau că noi ne tragem din maimuţe. La această afirmaţie a mea, se stârnii şi mai mare rumoare în sală. Intimidat cer ajutor din priviri la Kurt. El îmi face semn să continui.

   - Da, continuui eu. Iar alţii, că suntem rodul lui Dumnezeu. Şi cred că dacă luăm de bună declaraţia lui Tod, pardon, domnului Tod, înclin să cred că este un adevăr vag. Că după plecarea voastră sau cine o fi fost pe atunci, cineva a încercat să profite de neştiinţa noastră, inventând pe Dumnezeu şi inevitabil, biserica şi religia, pentru a ne ţine sub ascultare. Bineînţeles că ei pentru a fi mai convingători, au mai scos şi de la ei şi unele fapte ireale. Alţii au inventat şi alte personaje mistice, sădindu-le cu sânge în mintea lor şi aşa slabă. Mă opresc să văd ce efect au avut spusele mele. Şi, surpriză! Se făcu o linişte totală. Încurajat zic mai departe.

   - Probabil că ştiţi că biserica a mai inventat o altă formă de represiune, pentru supunerea maselor slabe, multe secole - până în 1906. Şi asta pentru a li se sădi o singură realitate şi un singur crez. Şi aşa a apărut Inchiziția, care la adăpostul bisericii comiteau o mulţime de crime şi diverse atrocităţi. Şi asta, spuneau ei, „ în numele Domnului„.  A fost o pată roşie în evoluţia şi istoria noastră. Şi trebuie să recunosc că nu au fost nici singurele. Şi istoria poate să confirme. Doar ne este martoră. Numai câte miliarde de vieţi au fost suprimate, în multele şi nesfârşitele lupte de teritorii sau războaie pentru putere.

Este perfect adevărat că la capitolul energie, stăm prost. Aş zice foarte, foarte, prost.  Dar am găsit totuşi o energie destul de periculoasă şi instabilă, care a produs şi mai produce, multe victime, decât dezvoltare. Aşa e, noi în loc să ne îndreptăm atenţia în direcţia dezvoltării tehnologice, pentru acoperirea nevoilor noastre personale şi nepericuloase, noi aruncăm banii pe apa sâmbetei, sau vânăm cai verzi pe pereţi. E un fel de a zice.

Or mai fi şi câteva cercuri de promovare ştiinţifică. Dar unele nu sunt încurajate cum trebuie.  Mai zac şi acu uitate prin sertare prăfuite de vreme, diverse invenţii sau inovaţii. Pentru că concurenţă e în floare, o să mai treacă foarte multă vreme, ca cineva să se mai uite şi la ele. Şi asta până întro zi când om fi epuizat toate resursele actuale de care unii nu vor să se despartă nici acu. Cum ar fi benzina, motorina si alți derivați petrolieri. Si așa au apărut mașinile electrice, care nu sunt privite cu ochi buni de către concernele petroliere. Văd un pericol real, ca să nu se mai folosească petrolul si derivatele lui. Unii chiar le critică. Că nu au atonomie, că nu sunt rapide, că nu țin la drum lung și mai ales iarna. Dar cred că în viitor o să fie mai bine văzute, când or trece testul.

Dacă la început am pus baza pe energia aburului, consumând cărbune, ne-am mai orientat si către ape si vânt. O variantă nouă ar fi energia electrică, care se poate converti din mai multe feluri de energii. Dar totul este încă foarte scump. Marile companii petroliere, nu vor să renunțe și țin încă cu dinții, de extragerea și folosirea petrolului. Dar toate până-n-tr-o zi, când se vor termina toate! Acum la modă este energia atomului. Dar este si periculoasă. Si am avut destul accidente pe această temă. Nu este încă stabilă și mai și radiază. Apa ar fi din belșug, așa că de ce nu am putea profita de ea?

 

3.

După ce terminai discursul, Tod trecu iar la tribună.

   -  Aşa cum mă aşteptam, dânsul nu ştie multe din enigmele Terrei, cum îi mai spuneţi voi, planetei Pământ.  Nu ştiu dacă ştie, dar Pământul de azi, nu a fost întotdeauna la fel. La venirea noastră era un singur continent scăldat de ape de jur împrejur.  Axa pământului nu era aşa de înclinată. Peste tot era mai mult vara. Chiar şi la poli nu era zăpadă aşa de multă ca astăzi. Poate cel căruia îi spuneţi Darwin, avea întro oarecare măsură şi puţină dreptate.

Când am venit noi pe această planetă viaţa era la începuturi. Erau diferite animale care mai de care mai mari şi mai ameninţătoare. Atunci ne-am oprit la nişte mamifere, ce voi le spuneţi astăzi - gorile.  Am ales această specie, pentru că erau cu un grad de evoluţie mai aproape de populaţia băştinaşă. Cum noi eram puţini, am vrut atunci să facem ca ritmul de răspândire şi înmulţire să crească vertiginos. Aşa că am intervenit genetic la aceste gorile. Le-am însămânţat un ADN care să apropie gorila de om. A fost o muncă uriaşă în încercarea noastră de a-i reda minte şi gândire la aceste primate.

La început experienţa noastră nu a fost încununată de succes. Odată cu dezvoltarea gândirii, acestea au început să devină şi foarte violente şi agresive. A trebuit să renunţăm la multe exemplare.  O parte din ele s-au dezvoltat mai mult în dimensiuni, mărindu-se considerabil. Adevăraţi uriaşi. Unele au scăpat de sub controlul nostru şi a trebuit să ducem o vânătoare printre ele, până la dispariţia lor. Nu credem că ar mai fi scăpat vreo una de atunci. Dar orice e posibil. Cu trecerea timpului aveam să obţinem şi alte subiecte care se dovediră mai paşnice.

A trebuit să ducem şi cu astea o luptă pentru a le învaţa ce e bine şi ce e rău. Unele s-au adaptat şi au făcut progrese uluitoare.  Şi aşa am separat maimuţa de suratele ei, apropiind-o de om. Sau mai bine zis, am transformat unele maimuţe în oamenii de mai târziu.  A trebuit să ducem o luptă şi pentru integrarea oamenilor primitivi în societatea de atunci. Aşa i-am învăţat multe. Au început, încet, încet să se adapteze şi ei. Prindeau uşor. Dar erau încă destul de departe de perfecţiune. Nu mai spun, că nici oamenii de atunci şi nici gorilele transformate în oameni, nu se înţelegeau între ei, dând naştere la dese dispute.

Şi numai intervenţia noastră în forţă, o mai potolea.  Pe unii mai silitori i-am învăţat despre obiectele de bază, matematică, geometria, alchimia, astronomia şi astrologia. Dar şi mulţi alţii mai târziu au folosit aceste ştiinţe în folosul lor, trăgându-şi drepturi de autor. Unii au răspândit aceste ştiinţe, iar alţii au profitat atribuindu-şi pe nemerit brevetul. Aşa aţi cunoscut că vechi oameni din antichitate, cum era Milet, Aristotel, Platon, Arhimede, Thales, Pitagora şi mulţi alţii.

 Mai târziu au mai apărut şi alţi cercetători care din cauza orgoliului lor şi lipsei de modestie, nu s-au înţeles între ei. Fiecare îşi furau invenţiile, sau unele descoperiri, de la alţii. Eram în prag de eşec total. Cu toate insistenţele noastre, nu am putut să separăm instinctele animalice de la aceste gorile.  Odată cu trecerea timpului acestea s-au înmulţit care cu cine au vrut, dând naştere la alte specii. 

Poate ştiţi sau nu, dar în apropierea planetei voastre era o altă planetă pe care noi pusesem ochii de mult, încă de la venirea noastră. Numai că cercetările noastre din punct de vedere geologic, ne-au alarmat. Planeta era pe ducă. Cred că aţi văzut centura de asteroizi dintre Marte şi Jupiter. Ei, această planetă a explodat pur şi simplu întro zi. Asta a făcut ca unda de şoc din urma exploziei, la care s-a adăugat și impactul cu un mare asteroid, să denatureze poziţia axei Pământului. Iar aceasta a crescut în timp tot mai mult, dând naştere la anotimpuri. Nu mai spun de ploaia de meteoriţi şi asteroizi, care au pătruns şi prin atmosfera Pământului. A fost un adevărat infern. Multe locuri unde cădeau meteoriţii mai uriaşi se declanşa iadul. Multe din animale şi vieţuitoare au mai dispărut şi cu această ocazie. 

Dar asta nu a fost totul. Asta a făcut, continentele din cauza rotaţiei accentuate, să se mişte separându-se. Aşa au luat naştere continentele de mai târziu.  Bine că asta nu s-a făcut instantaneu, ci în timp de câteva zeci de milioane de ani.  Odată cu separarea continentelor activitatea vulcanilor a crescut. Aşa au mai apărut multe insule şi munţi, şi alte efecte ale cutremurilor. O parte din vieţuitoarele de atunci, au dispărut, iar altele s-au adaptat, s-au au suferit modificări majore.

Odată cu asta s-a schimbat şi clima. Asta a făcut, că să ne luăm tălpășița de la voi. Am lăsat doar pe unii din noi, care au vrut să rămâie. La început noi trăiam mai mult decât unii din voi. La unii le-am dat şi longevitate. Dar şi asta s-a pierdut cu timpul.  Dacă la început, omul de atunci, trăia câte o mie de ani, pe parcurs a început să le mai scadă media de viaţă, ajungând azi la o medie de 70 de ani. Mai sunt şi excepţii. Poate s-a păstrat din tată în fiu, de unele popoare, secretul tinereţii.

-  Nu vă supăraţi! îmi iau eu inima în dinţi că să îl întrerup pe Tod, dar ce ne puteţi spune de acele creaturi uriaşe, pe care noi le-am numit Dinozauri şi alte specii.

-  Da! E o întrebare bună. Ei află că şi acei Dinozauri pe care i-aţi numit voi aşa, sunt tot opera noastră de adaptare pe Pământ. Am cules oule acestora de pe o planetă, înainte că ea să dispară. Asta aşa că măsură de precauţie, ca să nu pierdem chiar totul. Aşa am adus mii şi sute de specii rare şi pentru noi. Când le-am adus pentru prima dată pe Pământ, nu ne-am gândit şi la urmări. Dar ele s-au dezvoltat bine şi unele au supravieţuit şi în urmă dezastrelor.

Dar majoritatea au murit din cauza frigului. Nu suportau temperaturi scăzute. Oricum, începuse să fie o mare problemă pentru locuitorii planetei. Atacau oamenii. Multe atacuri le-am condus şi noi ajutând oamenii. Aşa am scăpat definitiv de ele. Unele s-au adaptat şi mai ales cele marine, care din lipsa hranei au început să migreze, sau să părăsească marea şi oceanele, învăţând să se târască pe uscat. Aşa a dat naştere la multe mutaţii, creeindu-se noi specii de animale sau alte vieţuitoare. Numai oamenii nu s-au schimbat în bine. Ba din contra, cu trecerea timpului, deveneau mai sălbatici, mai invidioşi, mai individualişti mai răi. Atunci tot noi le-am dat ideea de supunere oarbă pentru a le mai potolii spiritele ucigaşe.

Făcându-i să creadă în fiinţe imaginare mistice. Mulţi din ei ni se închinau chiar nouă, neştiind adevărata realitate. Atribuindu-ne numele de zei. Numai că şi aici lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată. Mulţi s-au trezit profeţi peste noapte. Umblau cu farse şi diferite fantezii, ce de pe urmă lor obţineau profituri materiale şi bani. Dacă Inchiziţia a avut rolul la început pentru a nu mai da curs la toţii prezicătorii şi să fie o singură limbă şi o singură religie, aceasta din urmă s-a denaturat şi ea inevitabil. Au cam exagerat! Omul e foarte inventiv, păcat de el că nu ştie să folosească aceste invenţii pentru o viaţă mai bună şi pentru pace. Ei sunt buni numai pentru războaie.

De-a lungul erelor și până astăzi, omul nu a facut decat sa se bată, să cotropească și să  bată pe alții mai slabi. Când am venit la voi prima dată, ne-am pus speranţa că în solul vostru vom găsi şi minereuri pentru motoarele noastre. Dar nu mare ne-a fost dezamăgirea. Erau urme slabe de acest minereu, iar exploatarea lui nu era fructuasă.

 Aşa că ne-am lăsat păgubaşi. Poate şi asta e un motiv, că omul nu a depăşit încă bariera sistemului solar, cu echipaje umane și nave rapide, chiar dacă au fost câteva încercări timide, până la Lună. Şi la asta se mai adaugă şi media mică de viaţă. Păi câte generaţii ar trebui să treacă, ca în sfârşit omenirea să ia un prim contact cu o civilizaţie străină. Având în vedere viteza lor de deplasare, cred că sunt condamnaţi la uitare.

 În continuare Tod mai făcu o pauză, prilej ca rumoarea din sală să crească în intensitate. Erau mulţi care comentau. Vreo câţiva îşi exprimase dorinţa de a-mi pune întrebări. Mă uit cu îngrijorare la Kurt. Apoi la Tod. Dar şi Kurt era antrenat întro discuţie destul de aprinsă, după părerea mea. Dar aveam să constat că ei aşa vorbeau deobicei, ascuzandu-şi adevăratele sentimente.

Nu puteai citi pe faţa lor când te vorbesc de bine, sau când ar fi bine să o iei la sănătoasa. Cam la fel cum vorbesc şi japonezii. Nici la ei nu ştii cu adevărat, când ţipă la ţine, sau când vorbesc frumos. Noroc că mai și zâmbesc palid…din când în când. În schimb durerea si supărarea li se pot citi ușor pe față. 

După câteva minute Tod ridică iar mâinile, semn că cerea tăcere. Zise ceva, care a ducea a ‘cine se înscrie’? Câteva mâini se agitară. Tod Îi reţinu şi îi dădu la unul cuvântul.

    - Eu sunt El-Dor. Aş vrea că acest tânăr să ne spună şi câte ceva despre el, şi de viaţa de la el.

După ce se făcu iar linişte, Tod îmi dădu cuvântul. Nu prea îmi surâdea ideea de a răspunde la atâtea întrebări ale lor, dar nu aveam ce face. Nici nu voiam să-i supăr. Aşa că trag aer în piept şi încep:

     - Sunt şi eu un cetăţean al pământului, din statul România ce aparţine Europei. Nunele meu este Marin. Mă aflu aici printre voi, cu totul întâmplător. Numai graţie lui Kurt, am reuşit să mai cunosc şi alţi oameni de pe alte planete, planete ce nici în vis nu cred că le-aş fi văzut. Sau poate doar acolo! Mă aflu aici în faţa voastră şi nici acu parcă nu îmi cred ochilor. Parcă şi acum mi se pare că dorm şi visez şi parcă aştept, tot să mă trezesc. Eu am avut, şi mai am unele pasiuni cum ar fi cibernetica, electronica, fizica şi puţină chimie. Dar au rămas la stadiul de conservare, din cauza lipsei aplicației la scară șlargă. Am rămas la stagiul de nevoi personale. Dar mai am şi cunoştinţe de biologie şi anatomie. Prin compunerea lor aşa am ajuns să fac şi eu un robot, pentru a nu mai fi singur. Numele ei era Nina. Numai că prin periglinările nostre domnul Kurt, în urma aterizării noastre mai forţat pe o planetă neprietenoase, am fost întâmpinaţi de forţe ostile, care au făcut că Nina mea să se avarieze grav. Dar tot pe acea planetă ni s-a alăturat de bună voie, Robi. Acest Robot. La cererea lui de a intra în slujba mea, am consimţit.  Aşa că şi cu ajutorul lui Kurt, aici de faţă, m-a ajutat să transfer unele programe de la Nina, în memoria acestui robot. Astfel am mai făcut o achiziţie păstrându-i numele de Nina. Nina mi-a fost de un real ajutor, în apărarea navei lui Kurt, când intervenţia armata în forţă din ţara noastră, pentru a fi capturaţi, a fost de un mare ajutor. Ce aş mai putea să va spun? Am încercat să-l ajut pe Kurt în problema lui de sănătate, pe care a căpătat-o, tot pe acea planetă blestemată. Dar metodele noastre medicale, sunt încă cu mult în urmă. Cred că aici Kurt se v-a înzdrăzveni. Sunt şi eu curios de posibilităţile voastre tehnice și mai ales medicale, şi aş fi chiar bucuros, dacă aş face şi o mică plimbare prin împrejurimi, de a vă cunoaște, de a vă cunoaște planeta.

Se stârni iar rumoare. Nu ştiu dacă povestea mea avusese vreun efect asupra lor. Arunc în treacăt o privire plină de înţeles către Kurt şi apoi la Tod. Kurt îmi făcu semn că este bine. Numai de pe faţa lui Tod nu puteam citi nimic.  Unii voiau să mai ştie şi câţi ani am. Alţii, cu ce mă ocup. În fine conferinţa se îndrepta încet, încet către final. O parte din noii veniţi deja începuse să părăsească sala.  Tod ne făcu semn să-l urmăm. Mă grăbi bucuros, crezând că am scăpat de avalanşa de întrebări.  Îi urmai împreună cu Nina. După ce cotim pe alte coridoare şi traversăm alte edificii şi alte săli, ne oprim în faţa altei săli. Acolo avea treaba Kurt. Mi-a spus în fugă pe drum, că se duce că să fie supus la aparatele lor pentru a se face bine din nou.  Îi urez succes. Intrăm tus patru în acea sală. Apoi Kurt se instală pe un fel de fotoliu comod, ce era înconjurat de o mulţime de aparate, despre care, multe din ele, nu aveam habar câtuşi de puţin. În sală mai erau câţiva asistenţi, care manevrau nişte aparate.  Un braţ robotic îi apucă braţul inert a lui Kurt.  Îl introduce întro incintă tubulară.  Pe ecranele din faţă să, se aprinse diferite diagrame şi apărură alte date. Date, care se desfăşurau cu repeziciune în faţă ochilor, întro limbă necunoscută mie. Un computer calculă şi controlă acel braţ mecanizat.  După care se auzi un zumzet. După aproximativ o juma de oră, procedura se încheie. Pe ecran apărură ultimele date despre evoluţia braţului lui Kurt. Când cei aflaţi în incinta se declarară şi ei mulţumiţi, Kurt îşi retrase singur braţul.  Câteva mişcări de probă făcu că să-i smulgă câteva grimase de durere pe chipul lui Kurt.

-  Încet, încet o să te obişnuieşti. A trecut prea mult timp.  Muşchii tăi încă nu sunt suficienţi de activaţi. Trebuie să exersezi mişcările cât mai des. Întro lună nu ai să mai ai nimic, îl liniştiră asistenţii de acolo.

Părăsim centrul medical şi ne îndreptăm pe alte culoare. Într-un târziu ajungem întro altă sală destul de mare, unde se construiau acei roboţi pe care i-am văzut încă de la sosirea mea aici. Era o linie uriaşă tehnologică, unde, componentele executate în alte diverse secţii, erau aduse aici pentru asamblare.  Pentru mine era ceva senzaţional şi totodată şi nou.

Tod îmi îndeplinise cererea. Mă familiariza şi cu tehnologiile lor.  Lângă noi apăru şi cel care îmi pusese întrebări – El-Dor. Nu ştiu de ce, dar pe el l-am recunoscut imediat.  Se apropie de mine şi mă întrebă ceva. Cum nici eu nu înţelesesem ce spune, mă uit rugător la Kurt. Acesta îmi spune că sunt întrebat dacă sunt mulţumit de acea vizită. Întorc privirea către El-Dor şi încerc să-i fac răspunsul meu cât mai atrăgător, chinuidu-mă să răspund în limba lor.  Noroc de Kurt, că mi-o luă înainte. Tod care ne însoţea, se oferi să ne ajute cu aparatul de tradus. Aşa că restul convorbirii fu un deliciu pentru mine. Că scăpasem de chin.

-  La voi este aşa ceva? mă întreba El-Dor.

-  Drept să va spun, poate aş minţi, dar nu sunt la curent cu tot ce se face la noi pe Terra. Am auzit şi am văzut la TV la diferite emisiuni documentare, despre ştiinţă şi câteva astfel de reportaje. Dar nu cred că sunt la nivelul vostru.

-  Poţi să fii sigur de asta, îmi răspunse el. Voi, tehnologic vorbind, sunteţi cu foarte mult în urmă noastră. Voi faceţi doar faze de pionierat.  Mai aveţi mult până când o să ne ajunge-ți din urmă. Dar şi atunci, când o să descoperiţi şi voi, roata nouă, deja nu o să ne mai trebuiască. E un fel de a zice.

-  Înţeleg, zic eu cam supărat.  Dacă ei ar fi pus accentul pe tehnologizare şi nu pe înarmare... altfel poate ar fi stat acu lucrurile.

-  Să ştii că noi, prin desele vizite ale noastre pe Pământ, am încercat ca să intrăm în contact cu voi. Dar fără rezultat însă.  Mândria voastră e prea mare. Credeţi că le ştiţi pe toate, dar ...

Nu mai aveam nevoie de urmare, că să înţeleg tâlcul vorbelor lui El- Dor.

După asta ne mutarăm în altă secţie. Aici se făceau, după cum aveam să aflu, navele lor de transport. Era tot o secţie de montaj final. Numai că observai că erau foarte mulţi roboţi care efectuau munca fizică, ce erau coordonaţi de la nişte pupitre de câţiva locuitori de ai lor. Era mecanizare în toată regulă, ce mai! Mai bine zis computerizare. Poate era şi la noi ceva vag, ca distribuţie a unor agregate ce se făceau şi la noi, maşini diverse şi poate şi multe altele. Dar pentru mine erau destule enigme la capitolul asta. Nu cunoşteam chiar totul. După ce traversăm întreagă linie tehnologică de ansamblare a diverselor lor rachete şi tot felul de nave, coborâm o rampă. Ne îndreptăm către o nava ce se află în aşteptare la capătul sălii. El-Dor ne invită în incinta navei, spunând că i se face proba şi cu această ocazie ar fi bine ca şi noi să participăm pe viu la asta. Mă îndrept cam cu strângere de inimă către navă. Kurt şi El Dor, dându-şi seama ce anume mă nelinişteşte, mă asigură că nu am motive ca să-mi fac probleme, sau să îmi fie teamă.

- Tot voiai să ne cunoşti împrejurimile. Acu ţi s-a ivit această ocazie, îmi zice El-Dor.

 

 

 4.

 

 Pe când ne îndreptam către navă, El Dor, cu ajutorul unui dispozitiv ce îl avea în mână -un fel de telecomandă cred - făcu ca o uşă uriaşă să se deschidă în sus apropiindu-se cu marginea de jos, de plafon. În acest timp noi deja eram în interiorul navei.

Era mai impunătoare decât a lui Kurt, un model mai nou şi mai sofisticat, după cum aveam să mă conving curând şi singur. El Dor luă loc la comanda navei, în timp ce noi ne aşezarăm pe nişte fotolii confortabile, aflate lângă pupitrele de comandă. El Dor apasă pe câteva butoane, în timp ce nava se deplasa către ieşire. Ceea ce mă intriga, era că această nava era foarte silenţioasă. Aproape că nici nu-i simţeam mişcarea. După ce ieşi în exterior, nava se aşeză cuminte la capătul unei platforme. Pe platforma scria AA – 111. Mă mira faptul, că era scris ca la noi. Sau poate era ceva legat de altă chestie. Că nu cred că acei localnici îşi botezară platforma în cinstea mea. Dar aveam să am în curând o altă surpriză. El Dor îşi mai făcu de lucru câteva minute asupra unei tastaturi cu senzori aflată în faţă sa, unde doar în filmele mele de acasă, mai vedeam aşa ceva. Nici nu credeam că există aşa ceva. Era un imens ecran digital senzorial. La fiecare atingere se deschideau noi ferestre şi tot aşa mereu. După ce introduse programul, El Dor conectă nava şi cu mâna pe un alt fel de ecran - consola îşi plimbă cu delicateţe degetele peste el, conducând nava. Aceasta se ridică ascultătoare şi părăsi platforma. Odată ajunşi afară, privirile mele se plimbară curioase peste întinderi. Cerul era de un roziu aprins. Nu ştiam încă dacă aveau vreun soare sau altceva care le asigura viața. Peste întinderi se ridicau tot felul de construcţii ciudate. Unele din ele erau foarte înalte, făcute de un arhitect măiestru, iar altele erau mici dar strălucitoare. Altele impunătoare. Unele din ele aveam impresia că pur şi simplu plutesc în aer. Că nu aveau legătură cu solul. Unele erau ascunse total sau parţial de câte un nor roziu.

Dar apropiindu-ne mai bine de ele, vedeam că totuşi erau legate de sol cu câte un tub sau o conductă destul de subţire, după părerea mea”. Probabil că acele tuburi sunt nişte ascensoare”, zisei în gând. Parcă ghicindu-mi gândurile Kurt se oferi să o facă pe ghidul. 

- Acea construcţie este ”miniorășelul” nostru, îmi spuse Kurt, arătându-mi o construcţie înaltă şi mare. Iar aceea e locul de întâlnire a inginerilor şi proiectanţilor noştri.

- Un fel de institut de cercetări, zic eu.

- Ceva de genul ăsta.

În tot acest timp cât nava survola înălţimile, nu se auzea nici cel mai mic zgomot. Parcă plutea. De multe ori îşi schimbă rapid direcţia, făcându-mi mie neplăceri. Din când în când, El Dor mai întorcea capul către noi, de parcă ar fi spus: ‘cu mine sunteţi în siguranţă’. Şi înclin să cred că aşa şi era. Tocmai eram pe punctul de a-l întreba pe Kurt, dacă la ei nu sunt munţi şi ape, când tocmai în faţa mea avui răspunsul. Ceva ca o întindere de apă, strălucea sub noi. Iar în depărtare desluși silueta unor ridicături, ce aducea cu a munţilor noştri.  Pe când se apropia de ei, El Dor îşi făcu iar de lucru la cel ecran inteligent, zicând:

- Ne apropiem de poligonul nostru. În curând intrăm în raza sa de acţiune. 

- Activaţi armele!

  Deodată apărură în faţa noastră de nicăieri, un grup de câteva zeci de nave, care începură să tragă asupra noastră cu lasere. Mă uitam la ei cu frică şi nu înţelegeam.

- Dar ce, şi voi sunteţi în război cu alţii? întreb eu surprins.

Dar El Dor nu-mi răspunse. Era prea procupat, că să răspundă la atacul lor cu alte lovituri. Laserele lor erau de culoare verde şi roşii, în timp ce ale noastre erau albastre. Şi, cred eu, mai eficiente. Datorită manevrelor abile ale lui El Dor, nu ne nimerise încă nici o rază de a lor, în timp ce noi pricinuisem destule pierderi inamicului.  Kurt se uită la mine şi zâmbea. Îmi făcu totuşi semn că să nu mă alarmez. Îmi spuse mai mult că să mă liniştească:

    - Nu-ţi fie teamă nava e înconjurată de un câmp puternic, care o apară împotriva oricărei fel de energie, inclusiv laserele.

          După ce scăparăm de toţi ‘inamicii’, El Dor se înscrise întro traiectorie ciudată vecină cu o cădere liberă, ceea ce mie îmi produse iar greaţă. Apoi nava în plină viteză intră brusc în aşa zisele ape ce erau sub noi. Impactul cu apa îmi produse alte neplăceri.  Când mă uit prin hublou, văd nişte arătări ciudate că nişte animale submarine. Acestea erau de toate formele şi mai ales de toate culorile. Nu ştiu dacă culoarea lor era adevărată sau era poate o lumină reflectată şi de proiectoarele puternice ale navei. Acestea luminau ca ziua tot fundul apei, centimetru cu centimetru, lăsând să se vadă un fel de nisip argintiu. După ce mai înaintăm câteva sute de metri, nava părăsi apele şi se ridică brusc cu mare viteză în sus.  În câteva secunde eram la adăpostul unor aşa zişi nori roşcaţi. Asta îmi făcu iar greutăţi.

   - Mai anuțați-mă şi pe mine când mai faceţi şi câte o manevră din asta, că să fiu pregătit.

   - Pregătit spui tu? nici nu şti când ai să fii pregătit.  Asta se învaţă cu timpul.

   - Trebuie să fii mereu conectat cu realitatea că să fii mereu pregătit pentru un eventual caz real.

Nava se îndreptă mai departe, către o altă platforma parcă din metal, ce avea tot felul de reflexi roşiatice.

   - De ce aici la voi totul e în roşu?

   - Datorită Sorelui nostru care spre deosebire de al vostru, al nostru e violet. Norii care îi vezi, sunt datoraţi unei atmosfere care nu este pe placul nostru. Noi nu am putea trăi afară. Dar avem destule vietăţi care s-au adaptat sau trăiesc liber în această atmosferă. Câteva exemplare le-ai văzut şi tu pe fundul mării.

   - Cum apa aia, era mare?

   - Desigur. Avem şi oceane ca la voi. Numai că au altă structură moleculară.

   -  Atmosfera noastră are un procent mai bogat de Co2 şi Azot. Iar la câte o furtună mai violenţă, atmosfera se electrizează puternic, de parcă se aprinde cerul. Poate ai să ai şi această ocazie în curând. Da, poate te întrebi cum de trăim aici sau în ‘oraşele’ noastre de jos. Avem uzine care ne dozează atmosfera noastră interioară în mod continuu, împrospătând-o mereu. Nici aici atmosfera voastră nu seamănă cu a noastră. Voi aveţi oxigen mai puţin ca noi. Dar noi avem în schimb azot mai mult. De aceea pentru ţine am mai scăzut procentul de azot.

   - Şi vouă nu vă produce neplăceri?

   - Nu!

   Între timp nava se ridică tot mai sus. În scurt timp dispăru toate ‘oraşele’ lor şi ieşirăm în spaţiu. Departe apăru acel ‘soare’ violet. În apropiere mai erau câteva planete sau poate alţi sateliţi...

   - Dar cum nu am văzut acest ‘soare‘ când am sosit aici?

   - Pentru că nu era atunci, îmi zise Kurt. La noi atunci, era ‘noapte’. La noi o zi durează o săptămână. Iar o noapte la fel. Noi avem alfel împărţit timpul, nu ca la voi. La noi o oră durează cât un minut la voi.

  - Păi şi voi cum aţi evoluat? Care e misterul vieţii? Am impresia că voi aţi colonizat la rândul vostru această planetă, sau mă înşel.

  - Şi da şi nu, îmi răspunde evaziv El Dor. Toate la timpul lor.

          În acest timp El Dor îşi făcu de lucru iar la ecranele holografice, pregătind nava pentru un nou traseu. După ce o înscrise pe o nouă orbită, nava începu să descrie un cerc în jurul planetei, dar de dată asta pe o traiectorie perpendiculară, faţă de prima traiectorie. Acum survolam planeta pe la poli.  Prin faţa mea defilau tot felul de reliefuri care mai de care mai înspăimântătoare. Acu se desfăşura în faţă ochilor, o câmpie netedă, după care alterna cu un abis la care greu i se putea ghici fundul. Acu dădeam nas în nas cu un ocean imens, acu trebuia să ne înălţăm rapid, pentru a nu ne ciocni de vârfurile unor munţi, care nu erau deloc de lepădat. Erau cu mult mai înalţi decât chiar şi Everestul. Nu mai vorbesc de întinderea oceanelor. Aceeaşi apă roză. Dacă în unele locuri oceanul era liniştit în alte locuri erau adevărate uragane. Şi tocmai prin aceste furtuni mari, voia El Dor să trecem. Parcă le cauta intenţionat. Avea dreptate în privinţa furtunilor. Cerul era un imens foc de artificii ca la noi de sărbători. Se făcuse întuneric. Fulgere care brăzdau cerul unul după altul, de toate culorile, se întindeau pe kilometri buni, luminând totul pe întinderi mari, de parcă erau lansate rachete de semnalizare.  Unele fulgere se descărcau în ocean. De obicei predominau cele albastre şi violete. Rar mai era şi câte unul alb sau verde. Cred că asta era ceva în genul aureolelor Boreale de la noi. Atmosfera era încărcată şi magnetic, sporind acest fenomen. În unele locuri valurile depăşeau şi un kilometru înălţime.  Unele ne mai atinse şi pe noi. Dar lui El Dor nu-i pasa. El încremenise cu mâna pe consolă şi privea numai înainte, atent la tot ce era în jur. Un fulger se apropie de noi. Am crezut că gata mi-a venit sfârşitul. Dar o manevră abilă a lui El Dor, ne scapă nevătămaţi, dar cu preţul unei grimase pe faţa mea. Schimbarea bruscă a direcţiei de mers, la acea viteză a navei, îmi provocă iar greaţă. Kurt se uită la mine şi zîmbi. Îmi aruncă un: ‘ai să te obişnuieşti’

- Dacă v-aţi pus în gând să mă testaţi din punct de vedere medical, să ştiţi că nu stau prea bine cu tensiunea şi nici cu inima, încerc eu să fiu cât mai convingător, crezând că în acest fel o să-l fac pe El Dor să mai caute şi alte itinerare mai blânde. Dar ţi-ai găsit! De parcă nici nu m-a auzit. căuta cu tot dinadinsul să-mi facă viaţa cât mai grea cu putinţă. Îl caut iar din priviri rugător pe Kurt. Acesta se uită la mine, dar nu mai zise nimic. Poate nici el nu era într-u totul de acord cu tot ce făcea El Dor, dar nu avea nici el de ales. Eram la mila lui. Într-un târziu El Dor reuşi că să facă clima mai bună, îndepărtându-se de acele locuri primejdioase.  În timp ce survolam încă planeta, un semnal acustic şi luminos, îl avertiză pe El Dor, că e timpul să se întoarcă ‘acasă’. Răsuflai uşurat. Această călătorie nu prea îmi surise. El Dor schimbă iar direcţia de mers, spre locul de unde abia decolasem -  platforma AA - 111. Mă uitai la ceas. Totul nu durase decât 15 minute. Ori ca să înconjori aproape de două ori planeta şi pe la poli şi la ecuator, numai în acest timp, ştiind că era cam de aproape 2-3 ori mai grasă decât planetă noastră, era totuşi un record. Şi cred că El Dor nici nu forțase nava prea tare. Cred că se putea şi mai mult. Şi în curând acesta aveau să mi se confirme. Se putea şi mai mult.  Cum puse nava iar jos pe platforma, mă grăbii că să fiu primul care iese. Dar Kurt mă opri.

- De ce? întreb eu.

- Aşteaptă să aclimatizăm zona. Aerul nu e chiar aşa de bun pentru tine.

După ce opri motoarele navei, vorba vine, că nici nu ştiam dacă le folosise cu adevărat, El Dor mai apasă iar pe alte câteva butoane. Apoi uşa se deschise şi ne permite să ieşim afară. Păşesc nesigur pe platformă.  În timp ce mergeam către o poartă, îmi întorc capul că să mai privesc odată nava. Când ce să văd! Pe nava stătea scris cu litere mari  --  TERRA 1

Kurt îmi vede reacţia de surprindere de pe chipul meu şi zâmbeşte.

‘Zâmbeşte... Un lucru aici e foarte ciudat’, zic eu în gând. ‘Cum din cei de pe aici, numai Kurt zâmbeşte. A zis că e de pe această planetă... De ce ceilalţi cu care am luat contact nu prea îşi arată sentimentele. Nu am văzut unul să schiţeze măcar un zâmbet palid. Oare cu toţii sunt aşa de taciturni? Sau poate nu au motive !de veselie”...

Mă îndrept mai mult mecanic către acea intrare. Uşa se deschise la comanda lui El Dor şi intrăm cu toţii. Mergem iar printre culoare şi alte încăperi şi într-un final ajungem din nou la centrul de comandă, unde era Tod. Când ne văzu în prag, acesta exclamă fără pic de surprindere sau vreo intonaţie în glas, ori să mişte vreun muşchi pe faţă.

-  Bravo! Aţi trecut testul cu bine Şi nava s-a comportat de minune. Este întradevăr un model reuşit. De aici v-am monitorizat tot zborul vostru. În timp ce aţi navigat prin spaţiu, am mai descoperit nişte mici imperfecţiuni pe care le vom retuşa repede. Şi asta se vede limpede, chiar dacă aţi folosit numai 10 la sută din resursele ei.

-  10 la sută? zic eu surprins. Păi la sută la sută, ce mai făcea?

-  Această nava a fost proiectată că să se strecoare cu mare viteză, să fie invizibilă, să fie greu de interceptat, să nu facă zgomot...

-  Asta cu zgomotul şi mai ales cu viteza, am simţit-o pe propia–mi piele. E silenţioasă, nu am nimic de zis. Nici nu credeam că mergem cu ea. Dar care e faza cu cele câteva nave care ne-au atacat? Aveţi şi voi duşmani?

-  Navele care le-ai văzut tu, nu erau reale. Era o simulare pe computer.  Un fel de proiecţie holografică. Asta pentru a testa nava dar şi abilităţile de navigator, a lui El Dor.  Fiecare navă după ce iese de pe banda tehnologică, sunt testate în timp real.

- Cum v-aţi folosit de acest prilej pentru a testa această navă, cu mine la bord? Şi eu care credeam că facem o plimbare de agreement.

- Oricum trebuie să recunoştem, că te-ai descurcat bine, pentru un pământean, în această călătorie cu această navă,

-  Avem şi noi nave destul de rapide, ce întrece chiar de 3-6 ori viteza sunetului. Ba chiar şi de 10 ori... Şi cred că deja şi acelea vor devenii istorie...Şi mai avem şi unele lansări de rachete sau navete...

-  Rachete?... Navete?... făcu sceptic El Dor. Voi folosiţi toate noutăţile tehnologice, pentru a vă face rău înşivă. Noi folosim toate aceste avantaje tehnice pentru cunoaştere şi explorare.  Niciodată nu poţi să ştii la ce te aştepţi în periglinările tale.

-  Ei, mai facem şi noi destule explorări pe fundul marilor şi oceanelor, în sălbătăcie, unde nu a pus omul încă piciorul...Mai lansăm unul sau doi sateliţi, chiar dacă sunt cu destinaţie de comunicare şi folosite în secret de NASA pentru spionaj...Dar şi pentru apărare, la interceptarea altor rachete duşmane...a unor meteoriti mai mari, a unor asteroizi…Dacă noi am avut ghinionul să ne naştem cu acest handicap, de a trăi puţin, cine e de vină?

-  Voi! îmi răspunse în cor şi Tod şi El Dor.

-  De ce noi?

-  Simplu! Că voi nu vreţi să trăiţi mai mult.

-  Voi aţi fost dintotdeauna un popor violent. Dacă la început vă băteaţi pentru supremaţie, folosind bâta şi mai târziu toporul, chiar dacă era de piatră, bronz sau fier, pe măsură ce aţi mai avansat cu trecerea anilor, vă îmbogăţeaţi arsenalele militare cu şi mai multe prototipuri moderne, în mare parte folosite şi pentru autodistrugere și nicidecum pentru aparare.

-   Ei, am mai avut şi grijă de corpul nostru, modernizând şi medicina, nu mă lăsăm eu.

- Medicina? zise de dată asta Kurt. Am văzut pe propia-mi piele cât de avansată e medicina voastră. Şi mai ales la voi în ţară. Şi asta, că încă mai apelaţi la metodele învechite, de la babe şi moşi, sau la tot felul de aşa zişi doctori, sau vindecători şarlatani. Voi aţi fost întotdeauna şi un popor credul. Aţi crezut mereu în toate şi în toţi. Ba mai mult religia şi biserica v-a târât cu mii de ani în urmă, de Biserică, la care voi aţi pus şi încă mai puneţi botul. Şi atunci ce pretenţie să mai avem, sau să mai aveţi. Când o veni vremea ca să scăpaţi de grija celor mistice şi de grija aproapelui, în sens negativ, atunci o să fie bine şi pentru voi. Dar până atunci...

-  De ce nu ne-aţi ajutat, cu tehnologiile voastre, dacă spune-ţi că   ne-aţi tot vizitat.

-  Am considerat că nu era necesar şi că nu venise vremea. Că nu ați fi meritat. Că încă nu eraţi pregătiţi. În felul în care puneaţi voi problema, de a folosi orce mijloace moderne pentru distrugere...Modesta noastră tehnologie de atunci când v-am cunoscut, dacă ar fi căzut în mâinele voastre sau mai bine zis în mâinele celor care nu trebuie, de acu nu mai erai în faţa noastră. Și nici planeta nu mai era. Era rezultatul unor roiuri de asteroizi, ca cele din vecinătatea voastră. V-aţi fi distrus de mult. Nu mai era Terra, acel nume dat de voi, acelei planete plină de viaţă odată.  După cum ai observat, i-am dat acest nume şi primei noastre nave automate, în cinstea venirii tale.

-  Da ... Am observat, zic eu distrat, cu gândul aiurea, la tot ce spuseră ei despre noi. ‘Oare chiar aşa să fie? Noi suntem oare singurii din universul ăsta infinit consideraţi ca oi negre?’

-  Nu nu sunteţi singurii! îmi zice Tod, spre surprinderea mea.

Ultima lui remarcă, mă făcu ca să-mi trag un semnal de alarmă în privinţa lor. ‘Deci asta era î! Îmi puteau ghici gândurile’ Şi probabil că şi ...

-  Da! zice mai departe Tod. La fel am procedat şi cu locuitorii Terrei. Ştiam dinainte ce pun la cale, numai scanându-le mintea. Adică creierul. Poate ştii ceva şi despre creier. Creierul emite biocurenţi pe o anumită frecveță. O activitate electrică emisă şi de voi dar şi de animale. Acestea sunt nişte semnale pe care noi le amplificăm şi le prelucrăm ca atare. La început şi noi am făcut oarecare ‘curăţenie’ printre rândurile noastre. Ce vezi acu nu este decât întruchiparea perfecţiunii perfecte.  Când v-a veni rândul ca să fi înştiinţat de toate astea, atunci o să-ţi dai seama cum punem noi problema.

-  Aş vrea să ştiu şi eu cum se pune problema vieţii aici la voi. Voi cum trăiţi? Presupun că nu puneţi şi voi botul la religie.

Dar atât Tod cât şi El Dor, se făcură că nu observă sarcasmul din vorbele mele. Înainte de a-mi răspunde, Tod schimbară iar câteva dialoguri, ce pentru mine erau tabu. Apoi la terminare, îl văd pe Kurt că îmi face semn să-l urmez. Presupun că întrevederea cu ei, se încheiase. Cred că după părerea lor, pentru azi ajungea cât aflasem. Atât eu cât şi Nina, îl urmăm în tăcere, părăsind postul de comandă.

Însoţit de Kurt şi Nina, ne întoarcem în ‘apartamentul prezidenţial’, unde ne aștepta Anda. Pe ea nu o luasem în excursie…

La ivirea noastră, aruncă niște priviri pline de reproș asupra lui Kurt. Dar Kurt se prefăcu că nu observă, adresându-mi-se:

-  Ooo! eşti boier. Nu mulţi de aici sau din sistemele învecinate au avut până acu această cinste.

-  Kurt, lămureşte-mă şi pe mine, ce se întâmplă de fapt aici?

-  Înainte de aţi răspunde vreau să te informez că întreaga planetă este cu ochii pe noi. Probabil că ştii ce înseamnă acest lucru. Este şi aici un astfel de obicei, ca şi la voi de altfel, unde camerele de interogare sunt ticsite de camere minuscule, sau cu cele mai sensibile microfoane. Ai avut şi tu ocazia să le testezi bunăvoinţa lor la Herculane, Galaţi parcă....

-  Şi asta ce înseamnă, că mă pot considera arestat sau sechestrat la domiciliu? Şi intimitatea mea? Cred că nu văd chiar totul. Măcar baia...

-  Să nu spunem lucruri mari. Aici este cu totul altfel, chiar dacă ideea e aceeaşi. Noi nu torturăm pe delicventi. Noi îi îndreptăm după caz şi după nevoi. Le citim gândurile şi îi facem că să-i îndreptăm comportările fără voinţa lor.  Transformăm pe lupi în mieluşei, cu alte cuvinte.

-  Dar care e rostul lor, cine sunt şi ce fac ei aici? Şi apoi ceva nu înţeleg: Ei nu au sentimente? Văd că în afară de tine, nu râde sau măcar să zâmbească, unul? Zici că această planetă e a ta! Cum tu eşti atât de diferit de ei.

-  Ei, că să afli dintr-o dată atâtea, mă tem că ai să te blochezi. Şi surprizele pe care ai să le ai or să fie foarte mari. Păi dară, să începem cu începutul. Am să-ţi spun o poveste. Poate la finalul ei ai să tragi şi tu unele concluzii.

 

-  Era în timpul celui de al doilea război mondial. Război ce se desfăşura atunci pe planeta ta. Acţiunea se petrecea în Bavaria-Grmania.  Era atunci o ofensivă a aliaţilor.  Tocmai atunci se bombarda Berlinul. În timp ce avioanele aliate, survolau cerul, câteva bombe căzură şi în apropierea unei case aflată mai la o margine. În acea casă trăia o familie simplă. Aveau un copil de 3 - 4 ani.  O bombă explodă atât de aproape de casă, că numai rămase mare lucru din ea. Părinţii, în încercarea disperată a lor de a se salva, cred că uitaseră de copil. Copilul rămase pe un pat în una din camerele casei.  În timp ce părinţii fugeau disperaţi, mama copilului, îşi aduce aminte de el.  Fuge la fel de disperată, ţipând îngrozită:’ copilul, mă duc să salvez copilul.’  Dar după câţiva paşi, explozia şi suflul altei bombe, ce explodase la mică distanţă a secerat-o.  Nici tatăl lui nu avusese o soartă mai bună.  Şi el sfârşise la fel de groaznic.  Dar peretele de lângă pat nu se dărâmase de tot.  Iar acoperişul, sau ce mai rămăsese din el, se desprinse încet căzând oblic peste pat. Poate asta la salvat. După trecerea avioanelor, care lăsase în urmă lor, moarte, durere, fum şi ţărână răscolită, prinde curaj și copilul, deşi era şi el îngrozit. Merge, mai mult în patru labe şi iese de sub dărâmături, strigând-o pe mama lui. Reuşeşte cu greu să se ridice în picioare. După câţiva paşi şi tot impedicându-se de moloz, dă peste trupul neînsuflețit a mamei. Încremenise pe o parte cu o grimasă de durere pe faţa scăldată de lacrimi... Copilul începu să plângă.  Ocupat cu plânsul, aproape că uitase şi de tatăl său. O parte din acoperişul casei luase foc. De asemenea ardea şi gardul.  În faţa lui se cască o mare groapă făcută de o bombă. În depărtare ardeau alte case, pe care bombele nu le ocolise. În jur era numai fum negru. Nu se mai vedea mare lucru. Şi cum se uită el prin împrejur, îndurerat şi îngrozit, vede că apare că din senin o navă cosmică. La început a crezut că avea vedenii. Că şi el murise şi acum era ceva ireal. Dar vede totuşi că coboară o arătare cu costum şi cască în cap, care se opreşte lângă el. Aude întrebarea aceluia ca prin vis.

-  Cum te cheamă pui de pământean?

La început întrebarea lui îl descumpăni. Nu ştia ce să spună. Într-un târziu, când cel cu pricina repetă întrebarea, el spune sfios:

-  Kurt!

Surpriza mea a fost într-adevăr mare.

-  Cum! Tu eşti de pe pământ !?!

 

5.

-  Da, după cum ai remarcat. De la 3 ani am fost luat dintre dărâmături şi adus aici. Şi de atunci trăiesc în mijlocul lor, pe această planetă. Pot spune că este şi planeta mea, la urma urmei, cu toate că m-am născut pe Pământ. Am mai fost, de nu de puţine ori, iar pe pământ.  Dar aici nu era de trăit, aşa că, m-am stabilit definitiv pe Zirda. Aici am învăţat multe. Aşa am ajuns şi pilot cutreierând multe galaxi şi multe alte sisteme locuite. El Dor mi-a fost ca şi un părinte. De la el am învăţat foarte multe. El mi-a fost şi dascăl. Primele mele jucării, când am păşit pe această planetă, au fost jocuri tip simulator. Cu ele am început. Mai târziu am avansat şi le făceam în timp real.  Apoi şcoala la fel. M-am adaptat repede la sistemul lor de viaţă. El Dor m-a făcut să nu simt grijă părinţilor.  Dora fiind jumătatea lui şi mamă în acelaşi timp pentru mine. Au avut grijă de mine, ca pe propiul lor copil. Ei nu au avut copii niciodată. Poate asta i-a şi făcut să fie mai afectoși cu mine. Din când în când, când mă mai apucă dorul de planeta mea, o mai vizitam. Dacă la început mai veneam însoţit de el sau de alţii, acu vin şi singur.  Dar evit pe cât de mult posibil, contactul cu oamenii. Vin, îmi revăd locurile natale şi o şterg repede. Uneori mai fac şi câte un popas, în locuri mai retrase şi cu privelişti magnifice. Că ce e drept, tot pe pământ peisajele sunt mai frumoase.

-  Da, la voi aici totul pare în roşu sau roz.  Nu aveţi albastrul cerului, verdele crud al câmpiilor, aerul plin de ozon al muntiilor. Nicăieri nu e mai frumos decât pe pământ.

-   Sunt, ce e drept şi planete asemănătoare cu Pământul şi mai primitoare. Dar acolo e totul altfel. Ai văzut şi pe Herra. E cam la fel, cum e şi la voi. Şi la multe altele. Poate dacă ai să mai vrei să stai aici la noi, îţi voi arată toată planeta şi împrejurimile, ca să faci o comparaţie mai amănunţită.

-  Poate mai târziu, zic eu amintindu-mi, de ultima plimbare.

-  Ei nu, că atunci nu o să mai facem ce am făcut acu. Acum am testat nava. Viitoarea călătorie o să fie de agreement.

-  Spunem ce este, sau ce se petrece aici la voi. De ce sunt toţi aşa de serioşi

-  După cum cred că ţi-ai dat seama şi singur, noi mergem pe ideea înlocuirii - hai să zicem, oamenilor noştrii - cu roboţi. Aşa că mulţi dintre ei sunt şi roboţi.  Iar la unii li s-a şters tot ce se credea că este inutil. Adică şi unele sentimente. Aproape că au devenit jumătate maşini. Ei se fac şi se controlează singuri.  Numai Tod, El Dor şi alţi câţiva lideri din alte aşezări, au rămas la fel ca cei dinainte. În rest predomină roboţii. La unii li s-a păstrat şi înfăţişarea lor veche. Chiar şi unele femei au suferit transformări.

-  Păi voi cum vă mai înmulţiţi. Cred că nu biologico-mecanic.

-  Nu, sunt şi cazuri reale dar şi în laborator.

-  Cred că nici voi nu aţi găsit încă formula vieţii. Pentru maşini da, dar la zirdeni...

-  Cu multe milioane de ani în urmă, în echivalentul timpului vostru, această planetă, nu era propice vieţii în întregime.  Multe din popoarele noastre trecute, au fost rodul unor colonizări şi de pe alte planete sau sisteme solare apropiate. Dar la început au fost şi probleme de adaptare.  Nu le plăcea la toată lumea aerul nostru.  Noi ăştia mai vechi ne-am adaptat cu timpul. Apoi am început să facem centrale pentru aerul local.  Un fel de fabrici. Aşa am învăţat să preparam aer cu diferite combinaţii chimice, pentru a fi respirabil în mai multe zone de pe această planetă.  În unele zone de pe această planetă nici pentru ţine, aerul nu este bun. Trebuie să ai costum. În schimb un lucru e bun. Au învăţat să vorbească toţi aceeaşi limbă. Nu cum e la voi, zeci de mii de limbi, şi milioane de dialecte. Şi cred că o să mai descoperiţi şi altele pe parcurs. Cât priveşte religia. Noi nu ştim ce este aceasta? Acolo unde predomină ştiinţa, nu îşi are loc şi religia. Dacă o fi fost şi aici vreodată, am radicalizat-o. Cu originea vieţii, avem şi noi încă nelămuriri, dacă asta vrei să ştii. Trebuie să recunoştem spre ruşinea noastră, că nu am reuşit încă să dezlegăm misterul vieţii.

-  Poate o să-l dezlegăm noi primii, deşi sunt sigur că nu o să se facă public asta, cel puţin încă...

-  Da, voi credeţi într-un creator cu numele de Dumnezeu. Adică un super zeu, supra stăpânitor. Ceva, înclin să cred şi eu, că ar exista, dar nu sunt nici sigur.  La felul cum pune biserica problema la voi, nici nu mă mai miră, cum variază credinţa. La capitolu ăsta mai este încă mult de lucru.

-   Un lucru e sigur! Că nici voi nu aţi găsit formulă vieţii. Şi nici de unde vine ea. Şi de ce natură este. Eu rămân la ideea, că cineva de undeva ne veghează mai mult sau mai puţin, restul fiind automat. Primim din ‘eter‘ nişte informaţii ce sunt unic codate şi recepţionate de creier  pentru a ne autocontrola corpul. Şi asta cred că e valabilă la tot ce are viaţă.  Când dispare pofta de viaţă, dispare şi viaţa din corpul nostru. Și asta că majoritatea celulelor se uzeaza și ele cu timpul. De ce ...? O mare întrebare fără răspuns. Poate tot Dumnezeu o fi de vină…

 

-  ‘Formula vieţii’, interesantă  idee. Cred că o să le zic Lui Tod şi El Dor, să te mai ţină ceva vreme pe la noi, poate o să descoperim împreună această formulă.

-  Şi cu şcoala mea ce fac? Acu începe.

-  Poţi rămâne şi tu la noi şi vei învaţa în continuare aici.  Eu cum am rămas aici şi am învăţat tot ce ştiu de la ei.

-   Păi şi se pune? Aia nu o să-mi recunoască diplomele din alt sistem. De parcă nu i-ai şti. Măcar lasă-mă să termin întâi liceul şi pe urmă...mai vedem. Mai am un an. Oricum, cu o probabilă diplomă de facultate, tot nu o să am ce face. Că nu mă angajează acolo nimeni. Cel puţin la noi. Că în altă parte...nu am pile...

-  Pile...?

-  Adică relaţii. La noi este un vechi obicei lăsat din moşi strămoşi: munceşti o viaţă întreagă şi tragi ca un armăsar ... ca să nu zic catâr…sau altă necuvântătoare... Şi pe deasupra dacă mai ai şi ghinion cu sănătatea, te dă la rebut. Degeaba ai mai făcut atâta şcoală. Nu se mai uită nimeni la tine Cât eşti bun şi sănătos, mai merge... cât nu ...Dar şi aşa mai intervin şi alţi factori de care trebuie să ţi seama cu sfinţenie. Nu mă refer la definiţia dată de biserica: că ‘sfinţenia e simetria sufletului’. Ei se joacă mereu cu definiţii şi cuvinte sau vorbe mari, în lipsa cuvintelor cu profil ştiinţific. Merg şi ei pe idei filozofice, sau ‘nu am găsit altă rimă’ – asta e de la o poveste mai veche. Dar întorcându-mă la ideea mea - care era aia? Aaa!  Să ţii seama şi de invidia celor din jur, sau a colectivului. Că aceia te sapă când nici nu te aştepţi. Când îţi este lumea mai dragă. Sau mai rău îţi fură şi ideile  şi se laudă ei cu ele, în defavoarea ta, şi promovarea lui sau a lor.

-  Să ştii că şi aici la noi odinioară se mergea pe ideea asta. Şi la noi erau destue uscături. Dar în timp le-am eliminat una câte una. Acum putem să ne lăudăm şi noi că am atins perfecţiunea. Şi cred că şi la voi autorităţile sau sistemul multi-stat, să se ocupe mai întâi de asta, dacă vor unire şi pace. Să scoată răul de la rădăcină, ca pe o carie. 

-  Da, ai perfectă dreptate Kurt, dar noi nu dispunem de aparatură voastră complexă. Iar o colaborare, nu cred că este cazul încă. Chiar Tod a spus-o...

-  Da, ar fi foarte multe piedici. Multe sisteme s-ar răscula pentru că nu ar vedea cu ochi buni diminuarea veniturilor şi a intereselor lor. Şi nici acu când este la mâna lor totul şi tot nu se înţeleg. Dar atunci...Cred că primul pas ar fi instaurarea unei singure limbe vorbite şi a unei singure religii. Religie ce trebuie făcută să fie înţeleasă prin prisma omului de ştiinţă şi nu a amatorilor, neiniţiaţilor, sau excrocilor - care la orice  fenomen ce nu-l înţeleg îl cataloghează – că drept minune.  S-ar putea într-un final să se meargă pe o colaborare strânsă şi fructuasa de ambele părţi. Şi încă un amănunt care e vital. Oprirea înarmărilor de orice fel. Altfel or să stea lucrurile când se va lucra, fără teamă şi grijă zilei de mâine.

-  Cred că asta se va putea dacă ne-am baga şi noi un pic nasul...pentru o convingere mai aprofundată.

-  Auzi Kurt de atâta politică simt că mă ia iar cu leşin. Mai adus aici că să mă hrăneşti cu pastile şi cubuleţe...Vreau şi eu o salată de roşii cu castraveţi, ceapă ... de varză, salată de salată, o supă sau o ciorbă că la mama ei, o friptură adevărată... eventul şi nişte mici ... o bere ceva....

-  Ei vezi, asta e cusurul tău: Eşti cam pretenţios şi pe deasupra şi mofturos...Dar o să văd ce pot face pentru ţine...zce Kurt îndreptându-se către ieşire. Rămas singur cu Nina, mă răstii la ea cam fără voie.

-  Nina fă-mi repede o cafea, ca să mă calmez. Că deja discuţia asta m-a făcut să văd deja dublu. 

Nina după ce se uită la mine, cu oarecare uimire, se execută, îndreptându-se către nişte dulapuri în bucătărie.  După ce le analiză conţinutul, reuși într-un vacarm asurzitor, să le şi împrăştie întreg conţinutul pe jos.

-  Mai încet Nina, că trezeşti întreaga planetă. Vrei să am reclamaţii şi de la tine. Nu de alta, dar dacă ăştia ne fac valiza!  Mai ales că începuse să-mi placă aici, dintr-un anumit punct de vedere.

După ce o ajutai pe Nina să strângă tot de pe jos, aceasta puse de o cafea.

-  Nu te mai întreb, Marinuș, cum o vrei? Cred că este aceeaşi reţetă...

-  Desigur! zic eu fără a lua în seamă remarca de alint a Ninei.

De abia după ce sorbeam gânditor primele guri de cafea, mă opri surprins:

- Cum mi-ai spus?  ‘marinus ‘? ...

-  Păi voiam să te fac să te mai îmbunezi o ţâră.

-  Interesant! Ce ţi-au făcut ăştia? Nu cumva ţi-au modificat şi ţie comportamentul? De când ei singură decizii?

 

 - De când ‘Creatorul’ meu nu a vrut să-i mai zic ‘Creator’

  - Aha! Deci e opera lui Kurt, constat eu.

  - A vrut şi el să te mai înveselească niţel...

  - Păi da, pe o planetă unde zâmbetul lipsesste cu desăvârşire, zâmbetele noaste mai trebuiau.

Eram la terminatul sorbirii cafelei, când deodată uşa se deschise şi în pragul ei apare Kurt însoţit de El Dor. Kurt purta o sacoşă plină cu de toate.  Răsturnă conţinutul ei pe masă. Din ea se rostogoli câteva roşii, castraveţi o ceapă, un ardei gras, o pâine, o sticlă de ulei de măsline şi o tavă cu mici. Iar la urmă Kurt mai scoase spre surprinderea mea şi o sticlă de bere de 2 litri. Mă uitam fascinat la cele de pe masă şi tot nu-mi credeam ochilor.

-  De unde ai toate astea? Zic eu uitându-mă la ele ca hipnotizat. Cred că nu ai dat ”o fugă” pe Pământ?

-  Păi le-am cules acu din grădină.

- Dacă cu grădina, să zic că mai convins, deşi nu sunt sigur, uleiul, berea de unde au mai apărut? Să nu-mi spui că aţi tăiat acu o viţică, sau ce o mai fi fost, iar uleiul l-aţi făcut acu.

-  Ia şi mănâncă şi nu mai întreba atât, mă îndemnă El Dor. Cât priveşte micii, trebuie să te mulţumeşti să ţii prepari la cuptorul cu microunde de la bucătărie.

Nina se oferi să mă ajute. Luă micii şi fără alte comentarii se duse la bucătărie. După ce îi introduse în cuptor, tastă timpul şi tipul de preparat şi aşteptă.

- Ce stai fă-mi şi salată, dacă tot te-ai oferit. Fă treaba până la capăt...

   Nina veni şi se apucă să taie roşiile şi castraveţii. Urmă ceapa şi un ardei gras. Mă uităm la ea cum pregătea în timp ce Kurt pufnea în râs. Apoi ochii îmi căzură şi pe pâine. Pun mâna pe ea. Era caldă. Asta mă făcu să sar în sus.

- Deci sunteţi super dotaţi...

-  Nu te speria, încerca Kurt să-mi explice. De dorul bunătăţilor de acasă, mi-am amenajat şi eu o mică seră şi câteva instalaţii asemănătoare pentru facerea pâinii, a uleiului şi multe altele. Aici la noi găseşti de toate dacă vrei. Nici eu, când m-au adus aici nu prea mi-a priit la început, regimul alimentar de aici. Aşa că El Dor mi-au făcut toate mofturile. Au vrut, spuneau ei, „să nu simt lipsa celor de acasă„ Multe din preparate le mai ‘cumpăram‘ , în desele mele escale pe Pământ, când făceam ‘piaţa’...

  După ce savurarăm împreună masa, veni şi rândul micilor ce fură stropiţi din belşug de bere, mai ales din partea mea. Nu mai băusem de mult bere, iar acu mi se deschise iar pofta. Numai că mi se deschise şi apetitul la vorbă. Kurt nu prea trăgea cu băutul era cumpătat. După ce mă ridic, sau mai bine zis încerc să mă ridic, ajutat de Nina şi Kurt, aceştia mă duseră în dormitor.

-  Ce faceţi nu mă duceţi să-mi arătaţi grădina de zarzavat, abia aştept să o văd...ard de nerăbdare...şi uleiul... pâinea...

-  Mâine, mă asigură Kurt, ieşind şi urându-mi - ‘Noapte bună’. Apoi El Dor se angajă în altă discuţie cu Kurt, ieşind pe uşă. Numai Nina rămase absentă şi mută, stând în picioare lângă uşa mea. Dar asta nu înainte de a strânge vesela, de a le spala şi a deritica prin casă. Adorm.

 

                                                ***

Mă trezesc. După ceasul meu era dimineaţă. Aici cât o fi fost?...

Mă postez în sufragerie. Nina mă întâmpina cu un:

-  Cum ai dormit Marine? hai că te aşteaptă cafeaua.

Mă uit intrigat la ea. De când venise aici, Nina mea devenise foarte politicoasă, amabilă şi parcă mai atentă. Şi înclin să cred că domnul Kurt, nu era străin  de toate astea. Se schimbase Nina mea. Mă duc la bucătărie distrat, cu gând să aduc cafeaua. Dar glasul Ninei, mă opreşte.

-  E deja în sufragerie. Te aşteaptă.

Mă întorc din drum şi mă îndrept spre sufragerie.

Mă uit peste masă şi văd că Nina avusese dreptate. Totuşi îi zic:

-  Dar numai cafea îmi dai? Eu nu mănânc nimic azi?

-  Îţi mai fac o salată şi parcă au mai rămas nişte mici...

-  Păi da, acu Kurt o să mă îndoape acu numai cu mici şi bere....

Mă apuc totuşi de salată şi mici. Bere nu mai era. Aşa că mă multumii şi cu apă. O gust. Era uşor acidulată. ‘parcă e de la noi’ zic eu în gând.

Tocmai terminam masa şi mă apucam de sorbitul cafelei.  Când Kurt intră că o furtună pe uşă. Chipul lui radia.

-  Bună dimineaţă! Începe el. Poftă bună!

Înclin din cap în semn de aprobare.

-  După ce îţi savurezi şi cafeaua, mergem la plimbare.

-  Iar? zic eu luat prin surprindere. Ce mai puneţi iar la cale? zic eu neliniştit.

-  Nu îţi fie teamă! O să fie interesant. Ai să vezi.

De curiozitate, ultimele înghiţituri le terminai mai repede. Mă ridic. Nina mă urmează ca o umbră. Kurt se îndreaptă către ieşire, făcându-ne semn să-l urmăm.

-      Nu o luăm și pe Anda, zic eu amintindu-mi de ea. Apropo! Pe ea unde ai cazat-o?

-       Ne așteaptă în hangar! zise Kurt, făcându-se că nu a auzit întrebarea mea.

După ce ne ‘rătăcii’ pe o mulţime de culoare şi alte încăperi, Kurt se opri la centrul de comandă. Uşa se deschise din interior, iar Tod ne pofti înăuntru. Ne invită să luăm loc. Apoi spuse.

-  Azi o să facem o mică plimbare prin împrejurimi şi mai ales pe partea luminată de soarele nostru violet. Acum după cum ştii, la noi este acu noapte. Şi va mai fi încă 6 zile de- a voastre. Vom părăsi partea noastră întunecată cu nava cea nouă. Vom merge şi la omologii noştri de acolo. O să rămâi vădit surprins şi de ce fac cei de acolo. Acu mergeţi la platforma AA – 111, unde nava şi El Dor vă aşteaptă.

Părăsim centrul de comandă. Ajungem după câteva minute la acea platformă. Într-adevăr Anda și nava TERRA - 1, ne aştepta cuminte. Intrăm în ea. El Dor ne întâmpină şi el cu formulă de salut: ‘Bine aţi venit’. Kurt luă loc pe un fotoliu. Nina şi ea pe altul în dreapta. Anda se interpuse intre mine și Nina. Când să mă aşez şi eu, El Dor mă cheamă la el. Apoi îmi spune ce trebuie să fac.

-  Acu nava o să fie o vreme pe pilot automat. După aia ai să preiei tu controlul navei.

-  Eu? mă sperii eu. Nu aş vrea să v-o stric...Eu nu am mai condus niciodată asemenea navă şi mai ales singur. Nici măcar o mașină, doar câteva biciclete…la care am renunțat, după ce am aterizat de vreo trei ori forțat…

-  Nu îţi fie teamă e uşor de condus.  Totul e să te obişnuieşti cu ea şi ea cu ţine. Ai să vezi că te te va asculta.

Mă uit uluit la cei doi. Kurt îmi face semn că totul e în ordine.  El Dor ridică uşor nava, părăsind platforma.  Se îndreptă cu o viteză moderată spre întunericul din faţă mea.  Se vedeau totuşi şi câteva lumini palide, care sclipeau. Apoi El Dor îmi spune să pun un soi de cască pe cap. După ce o pun, El Dor apasă pe nişte butoane.

-  Acu nava e pe mâinile tale. Tu o conduci cum vrei. Te-am conectat la consola de bord, unde gândurile tale o să comande nava. Cum îi dictezi tu, aşa va zbura. Gândeștete că vrei să o iei spre lumina aia de acolo.

Mă gândii şi văzui că şi nava se îndreptă către acea lumină.

-  Acu ia-o spre stânga, către lumina aia roşie.

Nava ascultătoare o luă după gândul meu. Începu să-mi placă. Prinsei ideea. Apoi gândi dacă ar putea să meargă mai repede. Şi nava începu să accelereze. La un moment dat, uitai să o mai încetinesc. Dar indicaţiile lui El Dor mă aduse la realitate. După încă zece minute, în care El Dor mă lasă să mă joc cu nava lor, acesta îmi prelua comandă, scoţându - mi casca de pe cap. Acu conducea el nava. O puse iar pe pilot automat. După alte câteva minute începu să se facă lumină. Se ‘făcea ziua’. Intrasem în cealaltă parte luminată.

-  Ei cum a fost? mă ispiteşte Kurt. Nu aşa, că e o joacă de copil? Aşa am învăţat şi eu prima dată. Totul e să nu te pierzi. Şi să ei repede decizia care trebuie. Nava oricum mai are multe ‘chestii’ pe care încă nu le-ai aflat. Se poate autoproteja şi singură în caz că decizia pilotului întârzie sau nu se mai poate face. E protejată şi de un câmp energetic. Poate fi şi invizibilă. Se poate deplasa cu mare viteză în toate direcţiile cu schimbări bruşte de direcţii. E invizibilă şi pentru orice tip de radar, de a nostru sau de pe Pământ. Mai ales de pe Pământ. Este dotată cu o multiple arme laser, aruncătoare de energie, drone, se poate ‘dedubla’ într-o proiecţie holografică, asta pentru a deruta inamicul şi tot dichisul.  Şi mai are încă ceva nou. Dar asta vei afla la timpul potrivit.

   Privii afară. Ne îndreptăm către o aşezare.  O lumină semnaliza pe bord, iar în difuzor se auzi o voce metalică, care ne ceru să ne indentificăm şi codul de acces. Două alte nave, ce apărură de nicăieri, ne flancară. După ce primiră codul, furăm călăuziţi către o altă platformă de aterizare. După ce El Dor aşeză cu grijă nava pe platformă, oprii motoarele. Deschise uşa nu înainte de a potrivi prin radio, secvenţa compoziţiei chimice a aerului, pentru mine. Presupun că şi pentru Kurt. La capătul platformei furăm întâmpinaţi de o suită de 12 roboţi, şi cred, și un alt guvernator.

 Aveam să aflu că nu m-am înşelat. Şi aici era unul. Şi aveam să mai aflu şi de existenţa altora. La fiecare aşezare aveam să mai dau peste câte un ‘guvernator’ real, în carne şi oase...cel puţin aşa credeam!

 

 

 

 6.

 

După ce coborâm din navă un bărbat spătos ne întâmpină:

-  Bine aţi venit şi pe la noi! Mă numesc Zeno!  Am urmărit  de ceva vreme, evoluţia voastră şi mai ales a ta! zice el, arătând spre mine. Vorbea   întro perfectă limba zirdă sau zirdană. Avea dreptate Tod, când zicea că toţi de pe planeta lor, au învăţat aceeaşi limbă. Totuşi înclin să cred că mai foloseau şi dialecte ciudate, când nu voiau să înţeleagă nimeni ce spun. Sau poate mă înşelam. 

 

Eu, uitându-mă la el, încerc să-i fac pe plac, răspuzându-i la salut.

-  Eu sunt cavalerul ordinului din acest ţinut, ţinu el să ne precizeze.

Apoi Zeno, ne face semn să-l urmăm. Ne plimbă şi el pe nişte culoare şi alte colidoare. Aici parcă arhitectura era diferită de cea de unde am aterizat noi prima dată.  Într-un târziu ajungem şi la camera lor de comandă, de unde monitorizau şi ei întreaga planetă, inclusiv şi aşezarea lui Tod. Şi aveam să aflu mai târziu, că ţinea legătura şi cu alte aşezări.

-  Aici la noi, viaţa e diferită de a voastră. Noi suntem mai inventivi. Facem lucruri ce ne sunt absolut necesare.  Avem şi noi un ‘institut de proiectări’ unde studiem diferite noi tehnologii. Am văzut că şi tu eşti destul de inventiv, dar la voi nu are cine să te susţină.  Şi mai ales că predomină şi invidia. Ori la noi nu! Noi colaborăm împreună, la orice fel de invenţie nouă. Noi chiar acu lucrăm, să punem la punct una din cele mai mari descoperiri.  După cum ai văzut, noi ne deplasăm cu ajutorul navelor dintr-un punct în altul la diferite viteze. Dar acu vrem, ca să putem a ne deplasa şi mai departe. Dacă până acu ne deplasăm la distanţe mici printre aşezările noastre şi teleportându-ne, acu vrem să lărgim aria de acoperire.

-  Un fel de teleportor…intergalactic, zic eu.

-  Exact! Acum o să putem să ne deplasăm până la sute de ani lumină. În linii mari această instalaţie se compune dintr-un dematerializator, un integrator şi o undă tractoare, ce ne deplasează în spaţiu şi timp. Tot odată un alt aparat scanează tot traseul cu milionimi de secundă înainte de a se face tot transferul. Toate aceste aparate sunt controlate şi comandate de un computer sofisticat, care măsoară şi compară până la nivel de unităţi de tip amstrong. Mâine o să aibă loc prima demonstraţie. O să fie televizat evenimentul, pas cu pas. Vom trimite de probă pe unul de-a noştri pe o altă planetă din alte constelaţii mai apropiate.

-  Un fel de principiu al ‘superheterodinei’ la aparatele noastre mai vechi de radio!  Şi aveţi curajul ăsta? Nu vă e frică că o să-l pierdeţi pe drum? Dacă pe drum se ‘împrăştie’?

-  Ne asumăm acest risc. De altfel aparatura noastră nu face transferul până ce procedura nu este bine analizată înainte de transport.

-  Bine, dar presupun că acolo unde ajunge subiectul, e şi acolo o instalaţie asemănătoare ca aici.

-  Nu e neapărat. Acolo unde ajunge subiectul, se rematerializează automat. Singura problemă e că nu am descoperit cum să facem separarea de materiale organice vii, de cele moarte. Adică îmbrăcămintea. Aşa că în prima faza o să-i trimitem goi.

-  Şi dacă acolo îi vede vreo gagică ceva... nu mă las eu.

Văd că întrebarea mea i-a cam derutat. Că nu ştiau ce înseamnă ‘gagică’. Noroc de Kurt, că i-a lămurit. Adică o persoană de gen femenin.

-  Nu e nici o problemă, mă linişteşte el, la noi e altfel. Noi nu suntem ca voi. Toată ziua dornici, care cu cine doreşte. Avem şi noi o lege.

-  Da am înţeles e legată de comandarea şi repartizarea sentimentelor. Acestea trebuie să vină la comandă...

Nu a comentat nimeni nimic, deşi cred că au înţeles aluzia. Sper că nu s-au supărat prea tare. Nu de alta dar să nu le vină ideea să mă folosească pe mine drept subiect la demonstraţia de mâine, trezându-mă la mine acasă pe Pământ…Mai bine nu mă gândeam la asta. Doar ei ştiu ce gândesc în fiecare clipă, zisei în gând.  Dar Kurt se întoarse şi îmi făcu semn cu mâna, că totul o să fie ok.  Deci să nu-mi mai fac atâtea griji. Acu înţelesei că şi Kurt învăţase de la ei, să citească gândurile noastre. Sau poate aveau un aparat, ceva...

  Apoi noi trei am fost cazaţi, într-unul din apartamentele lor, ce erau pentru aces scop. Era cam la fel de genul celui de pe aşezarea lui Tod. Zeno a făcut tot ce îi stă în putinţă că noii lui vizitatori să nu ducă lipsă de nimic. Aşa că mare mi-a fost surpriza când ne-am aşezat la masă. Masa era împodobită regeşte cu tot felul de bucate specific de al nostru.  Friptură de curcan, de porc, fazan şi foarte multe legume şi fructe.  Bineînţeles că trona pe masă şi o pâine uriaşă cât roata carului.  Pe masa mai era un vas destul de mărișor, cu un lichid colorat in roșu. Prima data am crezut că e vin. Dar nu, era o licoare, ce aducea a must fiert tăiat. Putea fi și un suc din mai multe fructe…M-am ghiftuit, că nu mai puteam să mă mai ridic de la masă. De asemenea bucăţele au mai fost stropite și cu câteva soiuri de vinuri, unele chiar necunoscute mie, dar delicioase. Erau multe din ele dulci şi semidulci. Unele concurau cu şampania. Făcusem o burtă de credeam că se va sparge. După ce am mâncat, Zeno ne propuse să le vizităm şi lor aşezările şi fabricile sau uzinele, unde îşi desfăşurau activitatea.  La fel ca şi la Tod, erau foarte mulţi roboţi. Cea mai mare problemă era cum să-i deosebeşti. Că era foarte greu acest lucru, chiar dacă la prima vedere comunicau normal cu tine.  Nici mişcarea lor nu-i dădea de gol. Erau prea perfecţi. Se mişcau întocmai ca locuitorii lor. Am vizitat foarte multe asemenea locuri, unde îşi desfăşurau activitatea mii de lucrători. Traversam hală după hală. Din când în când, Zeno ne mai dădea câte o explicaţie sumară. Ei făceau cu totul altceva. Cred că fiecare aşezare avea specificul lor de lucru. Nu erau două aşezări care să facă acelaşi lucru. Dacă la Tod, se punea accent pe producţia de nave cosmice şi de croazieră şi, aveam să aflu mai târziu că mai făceau şi altceva, aici la Zeno, se făceau cercetări şi în alte domenii. Pe una am aflat-o deja. Proiectau -Teleportoare. Era şi asta o realizare. Nu era chiar la îndemâna oricui să realizeze aşa ceva. Aveam să aflu că mai erau aşezări care aveau specificul lor. Unele proiectau diferite arme. Altele se ocupau cu cominicațiile. Alţii cu proiectarea de calculatoare cât mai performanţe şi cu memorie ce se apropia de plus infinit. Şi câte şi mai câte aveam să aflu. Unele aveau menirea de a se ocupa cu studiul biologic, geographic şi geodezic al planetei. Alţii studiau activitatea vulcanilor, a miscărilor telurice. Puteau să le prevadă cu câteva zile înainte.  Chiar dacă nu le produceau nici o pagubă materială sau să afecteze vieţile locuitorilor. Uitându-mă la felul construcţiilor de la ei, nici eu nu credeam că asta o să fie o problemă vitală la ei. Construcţiile puteau face faţă şi la cutremure de o intensitate de două ori mai mari decât ale noastre. Cam la 14 -18 grade Rihter. Toate astea ni le spunea Zeno, în timp ce vizitam una câte una din ce voia el să ne arate. După câteva ore de mers, se declară mulţumit cu cât ne arătase şi ne retrasem în apartamentul nostru pentru odihnă.

A doua zi, era o zi specială. Asta în timpul meu. Că la ei de abia începuse ziua. După ceasul meu se făcuse seară. Kurt mă părăsi spunând că are niţică treabă. Și dispăru cu Anda. Am rămas singur cu Nina.

-  Ce părere ai Nina, de tot ce se petrece aici? încerc eu să leg o conversaţie cu posaca mea de Nina.

-  Păi domn Marin… eu nu am păreri. Eu numai prelucrez date şi le analizez. Iar din zece aleg pe cea mai bună.  Oricum ce am văzut aici nu-i nici pe departe de ce aveţi voi pe Pământ, îşi dădu cu părerea Nina.

-  Ei, asta că nu te-am dus încă şi prin fabricile sau uzinele noastre şi nici nu-mi pot permite asta. Avem şi noi locuri destul de misterioase, pentru mulţi ochi. Mai sunt şi zone secrete unde nu pătrunde orice muritor. Avem multe baze subterane, aflate la zeci de kilometric sub pământ.  Ce e drept nu se compară cu ce fac ăştia pe aici… dar nici noi nu stăm chiar degeaba. Chiar dacă ne mişcăm mai încet. Şi asta că nu avem cu cine face treabă. Sau dacă avem nu avem voie să facem treabă. Încă se mai simt unele influiente ale unor grupări, ce nu văd cu ochi buni o realizare mai nouă de a noastră.  Pentru că le-ar pune în pericol existenţa. Ce ar spune cercurile oculte? Sau ce ar spune chiar biserica? Biserica nu a văzut niciodată cu ochi buni progresele noastre din vechime şi chiar de astăzi, dar profită din plin de tehnologiile moderne de astăzi, pentru a ne prostii în continuare – științific...Tehnologii, care altădată le considerau lucrul Diavolului. Iar acu le prinde bine. Ba chiar vor să le folosească şi împtriva nostră. Folosindu-se încă de naivitatea multor creduli, sau mai puţini pregătiţi. Şi asta în a încerca să atragă cât mai mulţi de partea lor, cu minciunile lor. Suntem o ţară unde minciuna e în floare. Am fost minţiţi încă din vremuri străvechi, suntem încă minţiţi şi astăzi şi o să mai fim mințiți, încă multă vreme de acu înainte. Şi asta până o dispare toate astea.

Un sunet cristalin mă înştiinţă că am la uşă un vizitator.

-  Intră, spun eu.

-  Uşa se deschise silenţios şi în prag îşi făcu apariţia Zeno. Acesta după ce luă loc, mă întrebă cum mi s-a părut vizita mea şi ce impresie mi-a făcut.

-  Trebuie să recunosc că m-aţi dat gata. La voi aveţi o organizare ce rivalizează cu multe aspecte şi din alte ţări de pe la noi. Ce e drept, tocmai îi spuneam şi Ninei, că noi suntem mult depăşiţi, faţă de voi, în multe privinţe. Şi mai ales disciplină, ce trebuie să recunosc că pe la noi lipseşte cu desăvârşire. Poate am face şi noi multe dar…

-  Faceţi şi voi roboţi. Încercaţi să înlocuiţi cât mai mult munca umană de la voi.

-  Păi avem ceva şi de acest gen. Ce e drept nu peste tot, dar poate în viitorul apropiat…Și de ce să nu recunosc, această tehnologizare, automatizare, nu este văzută cu ochi buni de toată lumea. Mulți cred că prin înlocuirea muncii fizice cu cea automatizată, robotică, or să moară de foame. Păi să se tehnologizeze și ei!

-  Da dar nu lucraţi cu oameni-maşini, cum facem noi. Noi, ai văzut, încercăm să înlocuim cât mai mult munca noastră. În unle locuri de muncă, chiar asta este o necesitate. Sunt şi multe locuri de muncă destul de spectaculoase şi periculoase. Aşa că un eventual accident, nu ar fi pentru noi o problemă sau o pierdere importantă. Trebuie să învăţaţi să le stăpâniţi, că altfel se pot urca în capul vostru. Cred că exemplul de pe Merra, a fost destul de grăitor pentru ţine.

-  Da, a fost. De fapt nu roboții au fost de vină, ci cel care i se urcase setea victoriei la cap. Am avut și noi astfel de lideri, care au ajuns pe culmi importante, de unde s-au prăbușit ulterior… Mahomed...Hitler…

- După cum am observat la voi, mai sunt unele seminţe asemănătoare de comportament ca la ei. Să predomine dictatura. Unul să conducă şi să subjuge o lume întreagă. Şi istoria v-a învăţat acest lucru, cu cei care au încercat să cucerească lumea. Şi acu se merge pe această idee.  Numai că la voi fiind mai multe astfel de grupări, în a încerca să cucerească lumea şi nu pot cădea împreună de acord. Că se duce o luptă permanentă de ambele tabere, care mai de care. Până întro zi când o să împărtăşiţi soarta unor mai vechi civilizaţii, vecine cu noi din aceeaşi constelaţie, unde mândria ia dus la pieire. La voi trebuie să se intervină din start, la baza procreației. Să modificați compartamentului fătului și a omului de mai tîrziu. AND-ul! Ei dar asta va dura ceva vreme…Dar asta o să-ţi povestesc altădată. Acu te anunț că aparatele noastre ultrasensibile, au depistat o aglomerare mare de materie şi energie, ce ne tranzitează zona noastră.  Aşa că nici condiţiile climatice şi meteorologice de la noi, nu permit realizarea proiectului.  Aşa că acesta va fi amânată, până la o dată ce o vom anunţa ulterior. Cu alte cuvinte: - până va trece urgia!

 

 

 

 

7.

 

După plecarea lui Zeno, mă întind pe unul din paturile din cameră. Nina mă privea absentă. Cred că nici ea nu mai avea chef prea mare de vorbă. Mă uit la ceas. Se făcuse ora 21, după ceasul meu. Văd în cameră un televizor, sau ceva asemănător. O rog pe Nina să-l aprindă. Aceasta după ce căută telecomanda din priviri, aprinse a ceea ce credeam eu că s-ar numi televizor.

Prima dată am crezut că or să transmită şi ei emisiuni diverse sau filme, dar nu văzui decât ceva de genul unor reportaje, care prima dată mi se părură a fi indirect. Pe ecran se plimbau diferite peisaje, alternând cu nişte locuitori de-a lor, vorbind unii întro limbă străină mie. Pe ici pe colo imaginiile mai alternau cu diferite alte peisaje, colorate în acelaşi roşu sau un violet închis spre cenuşiu uneori.

Îi cerui telecomanda Ninei, schimbând eu posturile. Dar nu găsii nimic care să mă mulţumească.  La un moment dat ceva de genul unei ştiri apăru pe ecran, în mai multe limbi. Încercai să traduc cât de cât. Se produse pe întreg teritoriul lor şi pe întreaga planetă, o avertizare despre o anumită încărcare energetică ce v-a traversa planeta lor.  La un moment dat apăru o imagine exterioară din spaţiu. Se zărea ca un nor cu aspect roşiatic, dar şi cu străfulgerări şi culori albastre. După formă, mărime şi viteza cu care se deplasa, ar fi intrat în zona planetei, cam peste șase ore.

Mă uit mecanic la ceas.

”Da, cam la 3 nopatea…”zic eu în gând. Uşa se deschise şi în prag apăru Kurt.

-  Ce faci, nu te-ai culcat? Mâine o să fie furtună mare…

-  Ce o să se întâmple de fapt?

-  Acea acumulare puternică de energie vine din constelaţia Săgetător, de la zeci de mii de ani lumină. Iar acu i-a venit timpul să ne viziteze. Trebuie să spun că este una din cele mai rele şi cele mai nedorite fenomene. Ne va perturba toate sistemele noastre de comunicare. Nici cele cu circuit închis nu vor scăpa. Am mai avut asemenea fenomene trecătoare cu mii de ani înainte.

-  Dar cum se formează aceste acumulări şi cum de circulă aşa libere prin spaţiu.

-  Acele aglomerări de energie provin din urma unor explozii a altor planete şi sori, ajunse la apogeu.  Explozia lor face ca rămăşiţele încărcate electric şi magnetic, să rămînă la forma care au avut-o înainte şi atunci ele „vibrează„ Un fel de rezonanţă. E ca şi cum te-ai plimba cu o bobină conectată la curent prin spaţiu. Un asemenea fenomen a avut şi planeta ta cu miliarde de ani în urmă, când planeta aflată în vecinătatea voatră, dintre Marte şi Jupiter a explodat. Atunci o ploaie de asteroizi a invadat pământul. Atunci s-a nimerit să fie mai aproape de voi. Un asteroid uriaş s-a apropiat în plină inerţie de planeta voastră şi s-a stabilizat pe orbita voastră. Dacă la început arata că un bolovan, între timp cu trecerea a atâtor milioane de ani s-a mai rotunjit şi el.

„Probabil că face aluzie la Lună„ zic eu în gând.

-  Alţi asteroizi care au căzut pe suprafaţa pământului, au avut urmări catastrofale şi pentru fauna şi pentru cei care erau atunci pe aceea planetă.  Asta a dus la transformări uriaşe în evoluţia vieţii prin diversificarea geografică, a climatului şi a activităţii vulcanilor. Aşa au murit multe mamifere uriaşe de pe atunci. Altele care au reuşit să se adapteze au sfârşit şi ele din lipsa de hrană sau vânate de noi, în colaborare cu oamenii preistorici. De asemenea impactul a făcut ca axa voastră să se modifice la 23 *, dând naştere anotimpurilor şi plecarea în derivă a noilor continente. În mare datorându-se şi mişcării de rotaţie accentuate.  Pe atunci vara era lungă şi ziua la fel. Era cam ca la noi acu.

-  Este şi acu vorba despre un asemenea pericol, ce ar paşte planeta ta?

-  Nu nici pomeneală. Numai din punct de vedere energetic. O să ne creeze neplăceri. Şi asta ar putea dura cam câteva ore de-a tale. Mai precis șase.  Noi oricum suntem pregătiţi. Avem instalate pe orbită nişte relee, ceva de genul sateliţilor voştri, dar cu bătaie mai lungă. Putem comunica doar cu câteva planete mai apropiate de noi.

- Mă uităm la ştirile voastre şi am înţeles că fenomenul v-a avea loc cam la ora trei dimineaţă, după ora mea. Asta înseamnă că pe la nouă efectul v-a dispare.

-  Să sperăm.

-  De ce, nu sunteţi siguri?

-  Nu ştim precis de ce natură este şi ce l-a provocat. Ca să nu ne aşteptăm la surprize.

-  Păi cum? Tocmai voi…?

-  Tocmai noi …! mă imită Kurt. Misterele universului sunt infinite. Mai prezintă încă multe necunoscute. Hai la culcare. Pune-te şi dormi. La ora 3 te voi scula să urmăreşti şi tu evoluţia energetică indirect.

Adormii destul de repede şi, asta că şi cu ajutorul pastilelor lui Kurt. Altfel nu-mi explic. Pe la trei, Kurt vine şi trage de mine. Mă uit într-un ochi la el. Parcă trecuse prea repede. Nu îmi venea deloc să mă scol. Până la urmă mă aduce la realitate Kurt.

       - Hai scoală, parcă voiai să nu scapi evenimentul…

      - O cafea întâi se poate? Evenimentul poate să mai aştepte…

      - So crezi tu! că o să te aştepte pe ţine până îţi bei cafeluţa…

      - Nina! strig eu, o cafea repede la mine zboară…

      - Nu e timp, hai dă-te jos mai repede, că acu începe…

      - Ce să înceapă …? Aaaa! Experimentul zic eu încă confuz.

      - Nu o să mai fie nici un experiment, deocamdată…Ai uitat acumularea energetică, ce ne paşte…

            Când aud asta, mă trezesc de-a binelea. Sar jos din pat aşa de repede că s-a mirat şi Nina.

      - I-a de aici! În loc de cafea. O să-ţi menţină atenţia, zise Kurt oferindu-mi o nouă pastilă.

      - Of, voi faceţi un obicei cu pastilele astea. Voi luați pastille şi după alte pastile, și ca desert…

      Totuşi i-au una. După care Îl urmez pe Kurt la postrul central a lui Zeno, ce era şi o mare cameră de comandă. Putea vedea întreaga planetă şi împrejurimile. Probabil că un releu de-a lor, satelit, sau ceva de genul ăsta, scana în mod necontenit planeta, deoarece primeam încă imagini de peste tot. Toată planetă era în alertă. Pe unul din monitoare văzui şi faţa impenetrabilă a lui Tod şi El Dor. Zeno apasă pe nişte butoane şi pe un ecran uriaş central, apărură primele semne energetice, cum le ziceau ei. O aglomerare roşiatică cu unele sclipiri colorate de la un albastru la galben şi apoi la un verde superb, ca apoi să devină roz şi iar roşu, se deplasa încet către noi. Cu cât se apropia de noi cu atât transmisiile începeau să aibă de suferit. Nişte desincronizări îşi spuneau cuvîntul. Imaginea se „clatină„ şi din când în când se pierdea. Zeno începu să se precipite la pupitru, apăsând mereu alte butoane sau acţionând diverse comutatoare. Dacă la început reuşi să stabilizeze cât de cât imaginiile, acestea după un timp reveniră iar la forma rea de mai înainte. La un moment dat Zeno privea către acea aglomerare obscură neputincios. Legătura radio şi video se întrerupse pe toată planetă. Din când în când nişte sclipiri pe ecrane, arătau că ele mai funcţionau. Zeno mai porni încă un aparat care să poată înregistra forma, natura şi cât de puternică era acea formă de energie. Aceasta începea să se deplaseze către partea de sud a planetei. La un moment dat, toate luminile din comandă şi din alte părţi se stinseră, lăsându-ne întro beznă totală. Dar Zeno apela la „rezervă„ O lumină slabă inundă încăperea şi culoarele. Dar și ecranele se încăpăţânau să rămână oarbe.

       - De ce nu treceţi pe alimentarea de rezervă  aparatura, întreb eu, deşi nu ştiam ce fel funcţionează asta la ei. Voi nu aveţi bateri de stocare cu curent?

      - La noi nu merge aşa. Mă lămuri Kurt. Noi stocăm altfel energia. Nu toate se pot folosi la restabilirea legăturilor. Noi nu obţinem curentul chimic, ca la voi. Noi mergem pe alt principiu.

      - Ei uite că ar fi fost bun şi acumulatorii nostrii acu…

Dar Zeno apucase să înregistreze ultimele măsurători, privind parametrii acelei aglomerări energetice.

      - De ce nu exploataţi această formă de energie în folosul vostru, îmi dau eu iar cu părerea. Ar fi şi păcat cu tehnologia voastră să nu profitaţi de ea.

           - Asta pentru că este rară. Nu apare decât odată la o mie de ani. E ceva de genul cometelor la voi. Voi de ce nu le exploataţi, mă întreabă cu sarcasm Zeno.

         Nu-i răspund. Privesc în continuare ecranele, cu prefăcută atenţie, de parcă mai aveam ce să văd. Acum norul se lăsase binişor mai jos. Întreaga planetă se scufundă într-un întuneric total. Concomitent cu apropierea acelui nor, din urma lui se aprinse cerul. Urmau în urmă tot felul de fulgere de toate culorile. Întreg cerul planetei parcă se aprinse. Se vedea mai bine afară prin hublouri decât pe monitoare. Unele fulgere ţineau câteva minute, prilej pentru mine să fac o investigaţie asupra solului planetei din zona mea. Acelaşi sol roşiatic, presărat de construcţii de toate formele şi mărimile. Câteva fulgere căzură peste unele clădiri.

       - Noi le spunem „trăsnete„ la astea. Nu le afectează? întreb eu îngrijorat.

       - Din păcate cu activitatea noastră atmosferică încărcată electric, nu. Dar acu nu se ştie? Energia asta e foarte mare. Şi nu putem lua încă legătura cu cei de acolo.

      - Dacă aveţi paratrăsnete…nu cred că este o foarte mare problemă.

      - Avem, dar nu au fost dimensionate pentru asemenea energie. Cred că unele au cedat. Vom afla asta în curând când se termină totul.

Mă uit la ceas. Era ora cici. Oare când trecuse? Mai aveam încă patru ore după spusele lor. Încă patru ore de agonie. Văd că șeful meu Kurt, se duce la Zeno şi discută ceva aprins cu el. Zeno se lasă greu. Până la urmă acceptă, aruncându-i un: „ nu ai decât să te sinucizi„ după câte am înţeles eu, în urma lecţiilor lui Kurt privind limba lor. Kurt se întoarce vesel şi ne face semn să-l urmăm. Nina o ia înainte. Eu îl urmez aproape mecanic, neştiind ce are de gând. Ieşim din comandă şi ne deplasăm către un hangar. Apoi Kurt mă împinse mai mult, întro navă de-a lor. Deschise uşa cu o telecomandă şi după câteva secunde ieşirăm în spaţiu. Kurt trecu comanda navei pe manual. Voia el să o conducă. De afară lucrurile păreau altfel. Kurt se angajă întro cursă nebună de urmărire a celei creaturi energetice. Mă uit cu teană la Kurt.

       - Chiar vrei să mă omori şi pe mine? Eu mă întorc înapoi, zic eu hotărât

       - N-ai decât zice vesel Kurt.

       - Păi da ţie îţi convine, ce îţi pasă?

 Cu cât ne apropiam mai tare, cu atât cerul se lumina mai tare. La un moment dat nava încetini. Un fulger energetic cuprinse nava, învăluind-o întro pătură albăstrie.

      - Gata s-a zis cu noi, exclam eu. Până aici ne-a fost, văzând că nava deja se înscrise într-un picaj către relieful de sub noi.

      - Kurt ce faci? Ne omori? țip eu la el.

Dar Kurt parcă era hipnotizat. Rămase cu mâinele încleştate pe manetă şi nu le mai luă de pe ea. Reuşi să pună în funcţiune, în ultima fracţiune de secundă, motoarele retroactive de frânare. Aşa reuşi să aşeze nava cuminte pe o ridicătură.

- A fost cât pe ce! exclam eu speriat. Dacă mă omorai?

       - Ei, dacă … şi cu parcă… încercă Kurt să mă mai înveselească, cu toate că nu-mi erau boii acasă. Abia scapă Nina de tine...

       - Acu ce e de făcut? Aşteptăm să treacă furtuna, ca apoi să ne rugăm de gazdele noastre să ne tracteze?

      - Nu îţi face griji. După ce trece furtuna ne ridicăm și singuri. Fulgerul ce ne-a lovit a făcut ca să ne smulgă o parte din energia navei. Cea care era în funcţie. A rămas cea de rezervă, care nu fusese încă folosită.

      - Nu înţeleg ce a fost în capul tău? Nu stăteam bine acolo la comandă?

       - Nu! Am vrut să văd cu ochii mei acest fenomen destul de rar pe aici. Pariu, că nici la voi, nu v-aţi confruntat cu asemenea fenomene.

       - Nu cred! Că de alfel am fi ştiut. Ce aţi rămas voi în beznă, dar ce o să rămînem noi, cu toate centralele atomo - electrice ale noastre. Ne întoarceam iar la lumânare. Apropo, voi mai aveţi ceva energie, sau dăm o fugă după o găleată cu curent, de pe planeta noastră? întreb eu cu gândul de al înveseli şi eu pe Kurt.

      - Nici o grijă, nu ai să ai satisfacţia asta. Noi nu rămânem fără current decât în cazuri similare. O dată la o mie de ani.

„Da! fac eu în gând. Pe vremuri stăteam la lampă sau lumânare. Poate era mai bine din punct de vedere economic: că făcea tot omul, economie…Acu …? Numai eu dau câte 80 de lei, lumina pe luna. Pe lună nu pe „Lună„ Poate când o să ajungem să mai şi locuim acolo…Altfel or sta lucrurile. O să avem lumina gratis … mai ştii? Sau poate pe Marte. Tot se laudă ăştia că ar fi locuită…Sau poate ne mutăm la Zirdani…Că şi cred, că ne-ar primii cu toate braţele deschise…„

       - Ei ce faci? mă întreabă Kurt întrerupându-mă din gândurile mele. Ce, faci apel la tristă amintire…?

- Ce facem, aşteptăm să treacă furtuna s-au încercăm să ne cărăbănim mai repede de aici? zic eu îngrijorat.

- Păi aş vrea eu…dar…norul asta e încă aproape de noi. Nu aş vrea să pierd şi ultima speranţă. Trebuie să mai aşteptăm. Nu vrei să aruncăm  o privire afară?

- Păi se poate? Nu ne deranjază nimic? Dacă e vreo jivină… ceva…Ţi minte ce ai păţit pe planeta aia misterioasă.

- Apropo, ce ai făcut cu cele două jivine?

- Ne punem costumele şi gata! Zise Kurt, neluând în seamă întrebarea mea.

Kurt se şi apucă să se echipeze. Îmi aruncă şi mie un echipament. Eu mă uit la el şi fac o mutră de nedumerire către Kurt.

-  Bine stai aşa să te echipez. Presupun că nu prea te-ai echipat cu așa ceva, în ultima vreme. Noroc că am mai fost şi pe acolo…

După ce mă echipă şi îmi dădu un aparat ce aducea a pistol energetic  cu laser, Kurt se ocupă şi de persoana sa. Ne apropiam de uşă. Kurt izolă camera navei, de ecluza de ieşire. Apoi după ce egală presiunea deschise uşa. Cu toate astea o mâna nevăzută ne aruncă înapoi în navă. Kurt se agaţă de o margine şi îşi croi drum ca un papagal cu ciocul.  Cum eu mă chinuiam să fac la fel ca el, zăbovii mai mult în uşă.  Reuşesc cu un efort disperat să-l ajung pe Kurt din urmă. Mă agăţ şi eu de el, de parcă nu îi era de ajuns propia lui mişcare. Ajuns afară, constat că mersul meu acu se asemăna cu cel de pe acea planetă blestemată. Eram parcă mai greu. Simţeam o apăsare peste trup. Picioarele erau ca de plumb. Mai mult mă tărâm. Da, aici nu mai erau câmpurile artificiale gravitaţionale din interiorul construcţiilor. Acum îmi dadem seama cât de eficiente erau. Merg, mai bine zis mă târâi din urma lui Kurt. Când într-un final reuşesc să mă apropii de Kurt încerc să spun ceva în cască. Dar transmisia nu mergea. Oare să fii uitat de acest amănunt Kurt. Eram practic izolați de noi şi de locuitorii din zonă. Încerc să fac semne la Kurt. Dar acesta îmi spune să acţionez un comutator de pe costum. Îl acţionez. Apoi îmi apare glasul lui Kurt de parcă era lângă mine. Îmi spune:

- Nu ne trebuie nici un alt mijloc de comunicare decât gândurile. Ne vom gândi unul la altul şi asta e deajuns.  Vom lucra telepatic.

”Aha, fac eu în gând de aia Kurt nu mi-a spus nimic de legătura radio” Şi primii şi confirmarea Kurt îmi şi recepţionă gândul meu.  Şi asta o întări cu un „ok„ deasupra capului.  Continuăm să mergem pe jos. Mai încolo se vedea o peşteră. Kurt îmi sugerează ca să intrăm în ea, până trece”furtuna” Mă uit la ea şi simt că mă ia cu fiori. Zic totuşi în gând:

- Numai să nu fie vreo lighioană ceva, să ne strice ordinea de zi.

- Nu îţi fie teamă, eşti cu mine, îmi comunică el.

Nu ştiu cât a avut darul să mă mai liniştească, dar îmi aduc aminte că eram înarmat. Așa mă mai liniştii. Poate tot Kurt mi-o amintise.  Ne oprim la intrare. Înăuntru era un întuneric total. Dacă la intrare mai era cum era, cu cât înaintăm în interior cu atât se făcea mai „noapte„. Kurt îmi sugeră iar să folosesc „lumânările luminoase„ de pe costum.  Apoi „înarmaţi„ cu acele torţe înaintăm prudent.  Peştera era destul de înaltă. Bolta ei era la intrare rotundă, apoi cu cât înaintam se prefăcea într-un tunel cu margini pătrate.

- Este naturală s-au e şlefuită de voi? întreb eu în gând pe Kurt.

- A fost naturală dar noi am transformat-o întro exploatare minieră. De aici extrageam unele minereuri folositoare nouă.

Deodată un senzor aflat pe costumul meu începu să se aprindă şi să „ţipe„. Alarmat mă uit la Kurt. Şi lui i se aprinse acel sensor. Îl văd pe Kurt cum scoate la iveală acel pistol. Îmi spune să stau în urmă, în timp ce el o luă cu curaj înainte. Deodată se abătu peste Kurt o dihanie, ce nu aş fi putut s-o descriu în cuvinte. Aducea cu a unui urs uriaș. Luat prin surprindere Kurt se prăbuşi. Speriat de apariţia creaturii, îngheţ de frică. Totuşi îmi mai ajunge cu un ultim efort un gând de–a lui Kurt:

- Trage!

Mai mult de frică trag asupra namilei. Îmi era frică să nu îl ating cumva şi pe Kurt. Mă apropii mai mult şi pe când dihania îşi întoarse capul la venirea mea, trag în direcţia ei trei rafale. Ca răspuns din armă tasnii trei raze albastre, care se lipiră de corpul ei, înconjurând-o preţ de câteva secunde. Aceasta cu un răcnet ce îmi străbătu prin cască se prăbuşi jos. Cu băgare de seamă mă apropii de Kurt. Acesta nu părea a da semne că ar fi în regulă. Rămase inert pe jos. Mi se făcuse inima cât un purice.

Lucrurile, luase pentru mine, o neaşteptată întorsătură.  Kurt rănit, singur în acea peşteră şi izolaţi de ceilalţi preţ de … mă uit iar la ceas, apropiind torţa de mână. Arata ora șapte. Mai aveam de stat aici încă cel puţin două ore, până ar fi intrat în vigoare iar ”codul verde!.

Încerc să comunic iar prin gânduri cu domnul Kurt. Dar acesta nu dădea nici un semn de viaţă. Puse panică stăpânire pe mine. Mă plimbam fără rost înainte şi înapoi pe lângă trupul lui, neştiind cum şi ce să fac. Mă certam în sinea mea. „Cine m-a pus să mă i-au după Kurt. Mai bine aşteptam cuminţi în navă. Mă apropii de Kurt şi încerc să văd dacă namila nu i-a străpuns costumul.  Poate nu are aer, fac eu în sinea mea. Cum tehnologia costumului lui nu îmi dădea prea multe indicaţii şi detalii, mă multumii să constat vizual. Pe costum erau mai multe butoane. Încerc unul la întâmplare. Nimic. Apoi renunţ gândindu-mă să nu-i fac mai mult rău, neştiind la ce sunt necesare acele butoane. Şi ca să fie tacâmul întreg, torţa lui Kurt se stinse. Mă uit speriat la a mea, şi văd că nici a mea nu ar da semne că ar mai continua mult să lumineze. De dată asta numai gândul că voi orbecăi prin peştera asta, mă îngrozi de-a binelea. Şi inevitabilul se produse. Şi torţa mea muri. Acum stăteam amândoi într-un întuneric absolut, să-l tăi cu cuţitul nu alta. Numai interiorul căştii lui Kurt şi cred că şi a mea avea cîteva sclipiri fosforescente în interior, luminându-i palid chipul.  Îi pipăi costumul şi buzunarele lui Kurt. Mă gândeam că poate are vreo lanternă sau altceva de luminat.  Pe când îl pipăiam dau de încă o torţă. Bucuros o aprind.  Când în faţa mea apăru doi ochi roşii, care la lumina torţei îşi amplifică culoarea. Disperat mai apuc să trag în direcţia ei cîteva rafale. Apoi de emoţie şi frică mă prăbuşesc peste trupul lui Kurt, într-un leşin. În cădere torţa căzu alături de noi luminând o vreme trupurile noastre fără viaţă. Numai pe costumul lui Kurt se aprinse o lumină roşie care pâlpâia continuu. Dar eu nu aveam cum să o mai văd.

 

8.

 Stăteam întins pe un pat. Se auzeau un zumzet de voci. Încerc să mă trezesc. Dar cu toate eforturile mele, nu reuşesc. Încăperea era puternic luminată. Eu stăteam în pat şi parcă tot visam. Parcă visam un vis ce nu se mai termina odată.  Încet, încet, vederea îmi reveni. Văzui la început ca prin ceaţă.  Apoi ca prin sită. Şi după un timp vederea îmi reveni la normal. Mă uit în sus şi văd că eram înconjurat de tot felul de aparate. Iar din tavan, o lumină puternică mă inunda. Asta mă făcu să intorc capul. Încerc să întorc capul, dar o durere ascuţită mă făcu să renunţ. Câţiva roboţi cred, mă studiau şi vegheau la căpătâiul meu.  Aud şi nişte voci cunoscute. Era a lui El Dor, Zeno şi Tod.

- Dar Kurt? Îmi amintesc eu, Kurt unde e?

Un glas încearcă să mă liniştească.  La început în limba lor. Apoi auzi şi traducerea.

 - Kurt e bine şi el.  Amândoi sunteţi bine. Graţie ţie sunteţi acu în siguranţă

- Graţie mie?

Apoi nu ştiu ce îmi mai dădu acea asistenţă că adormi adânc. De abia seara după ceasul meu, mă deştept de-a binelea. Primul meu gând fu să întreb de starea lui Kurt.  Lângă mine mă veghea Nina. ” Deci a scăpat şi ea” „ fac eu în gând. Încerc să mă ridic în capul oaselor. Dar o ameţeală teribilă mă cuprinse din nou. Ceea ce făcu să las repede capul jos. După câteva minute încerc iar.  De data asta mă ridic în şezut. Gestul meu mă făcu să am unele ameţeli, dar care trecură repede. Mă uit la Nina cu curiozitate.

- De când sunt aici Nina? întreb eu.

- De două zile. Ai fost adus într-o stare de nefuncționare totală împreună cu Kurt.

- Două zile?... nefunctionare totală…? Dar acu funcţionez bine! Nu? Sper că mai am ceva întreg în mine?

- Aţi fost supuşi la unele operaţii.  Nici Kurt nu arată mai bine. Acel animal îi perforase costumul. Eraţi leşinaţi şi tu şi el, când v-au găsit. Noroc că aţi acţionat la vreme ”baliza”. Cu ajutorul ei au reuşit să vă intercepteze. Aşa v-au găsit.

- Baliză? Nu înţeleg. Şi Kurt unde este?

- E la recuperare. Are nevoie de aer. A stat mult fără oxigen. În peştera nu era suficient oxigen pentru voi. Numai o minune l-a salvat.

Încerc să mă dau jos.

- Nu v-aşi sfătui să coborâți aşa de repede. Mai trebuie …

Dar cum ajunsei în picioare mă prăbuşesc iar. Nina se oferă să mă ajute. Mă agăţ de ea şi mă urc iar în pat. Capul îmi vâjia. Abia atunci observ că eram în altă încăpere şi într-un alt pat. Cred că ceva de genul unui pat de spital. Eram Întro rezervă. Că eram singur. Stăteam cu capul pe spate şi încercăm să mă liniştesc. Totuşi nu-mi erau boii acasă. Cred că plecaseră pe câmp, sau poate rămăseseră în peştera aceia…

Uşa se deschise şi Zeno însoţit de El Dor şi Tod, pătrunseră în încăpere. La vederea lor încerc să schiţez un zâmbet palid de bun venit. Mă întreb cum mă simt. Le răspund că am ameţeli.

- E normal. Peste câteva zile nu o să mai ai nimic.

- Peste câteva zile? Şi proiectul …? Voiam să fiu şi eu de faţă. L-aţi făcut?

- Nu, l-am amânat pentru tine. Oricum ne trebuia şi nouă câteva zile să ne refacem energia şi să punem şi aparatura la punct.

- Deci gata! Aţi scăpat de norii ia?

- Da!

- Kurt ce face, cum se simte?

- E bine şi el. La el o să mai dureze un pic. Cam încă două zile în plus. Dar nu îţi fie teamă se va reface repede, graţie nouă. Noroc de ţine că ai apăsat acel buton de semnalizare. Că altfel… dacă mai întârziam, gata cu voi! Oare ce a fost în mintea voastră? Nu puteaţi să staţi cuminţi în navă şi să ne aşteptaţi până trecea urgia?

- A fost idea lui Kurt. Dar ce buton am apăsat? Că nu-mi aduc aminte.

- Aaa! Da! Acum îmi amintesc. Am apăsat la întâmplare cîteva butoane aflate pe costumul lui. Nu ştiam ce să fac de disperare. Apoi m-a atacat şi pe mine namila aia. Noroc că am apucat să mai şi trag în ea. Apoi nu mai ştiu nimic de mine.

- Păi da, când ai apăsat pe acel buton din nimereală, ai acţionat o”baliză” , care ne-a trimis poziţia voastră. Cum nu răspundeaţi am dedus că ceva s-a întâmplat. Şi am intrat în alertă Norocul vostru că norul începuse să părăsească planeta şi ne-am refăcut energia şi comunicaţiile. Aşa am trimis câteva nave în căutarea voastră.

- Pot să mă duc să-l văd pe Kurt, întreb eu.

- Acu nu! Poate mâine dimineaţă. Şi asta dacă medicul şef, îţi va permite.

- Adică domn robot şef, zic eu împrumutând o încercare mai veselă.

- Să ştii că eraţi destul de avariat din punct de vedere medical. Aşa că am profitat şi noi pentru a te întregi. Erau multe organe avariate. Dar acu nu trebuie să îţi mai faci griji. Eşti ca nou. O să mai treacă o vreme până corpul tău se va obişnui şi va asimila noile organe.

- Noile organe, zic eu speriat. Cred că nu m-aţi transformat şi pe mine în robot.

- Nu, stai fără grijă. Avem printre noi şi numeroşi donatori. Norocul tău că organelle erau şi compatibile.

- Şi ce a mai rămas de-al meu în corp?

- Păi am schimbat: inima, rinichii, ficatul, fierea, în rest totul e al tău.

- Păi după cum văd eu, mai am plămânii, pancreasul, maţele şi capul. Da Aveţi dreptate! În rest ca nou…

- Zi mersi că ne-ai întâlnit pe noi. Că alfel nu o mai duceai mult.

- Vai ce liniştitor sună!  Mulţumesc pentru tot. Dar cu stomacul ce i-aţi făcut că nu mă mai doare. Să nu-mi spuneţi că şi el …

- Nu stai linştit asta mai este încă al tău. Cu toate că la unele păreri ale noastre, era mai bine dacă îl înlocuiam şi pe el. Ţi l-am tratat cu o substanţă specială. De aia nu te mai doare. Aveai gastrită şi viitor ulcer.  Acu numai ai nimic…

- Sigur aici aveţi dreptate …Chiar nu mai am nimic …de –al meu.

- Nu te mai plânge. Unii din noi nu mai au decât capul, al lor. Restul …

- Dar vederea şi durerea de picioare de ce nu aţi făcut şi lor ceva în acest sens.

- Da? Se rezolvă! Mîine te băgăm în operaţie!

- Nu mersi poate altădată. Pentru început cred că ajunge. Aş vrea să şi mănânc ceva. Că de două zile…

- Da! Îţi vom da pentru început mâncare uşoară.  O supă concentrată de–a noastră. E foarte bună şi te va revigora.  După încă două zile poţi mânca şi salate de ale tale. Dar fără tocătură. Stomacul trebuie protejat.  Şi aşa numai digera bine.

- Da! M-aţi convins! Mai bine mă năşteam aici la voi. Nu vreţi să mă mut aici la voi? Mi-ar convenii din anumite puncte de vedere. Mă luaţi în spaţiu?...

 

- Da, după ce te întremezi, te plimbam iar prin spaţiu…îmi răspund în cor cei trei.

 

- Nu! mă refeream la un loc pe această planetă, aici la voi!

 

- Păi parcă te îngrijora plecarea la şcoală.

 

- Ei, ce tot atâta şcoală! La voi cum e? Tot aşa faceţi şcoală până vă plictisiţi?

          - Noi nu ne plictisim. Noi facem ca şcoală, să fie o plăcere. La noi toţi învaţă de mici şi tot timpul. Aşa că nu au timp să se plictisească. Mai greu e cu fetele. Dar şi din rândurile lor ies ingineri vestiţi şi navigatoare. Ba chiar pe o altă aşezare de-a noastră, avem un cavaler al ordinului, femeie. O cheamă Vera.

           - Da aveţi multe aşezări din astea?

           - Da! Am împărţit întreaga planetă în sectoare. Fiecare sector au câte un conducător.  Iar aceştia au în subordine un alt grup numeros de popoare din mai multe galaxi şi constelaţii.  Dar predomină roboţii, după cum ai văzut. Ei ne uşurează mult munca. Sunt şi mai precişi. Acolo unde munca noastră nu face faţă, intervin roboţii.

            - Da, m-aţi convins. Văd că sunteţi ultra modernizaţi. Când începe experimentul?

            - În timpul tău, poimine. Numai bine o să fie şi Kurt de faţă.

 

- Chiar nu pot să-l văd şi eu pe Kurt, mai încerc odată sperând să-I înduioşez.

 

Cei trei se retrag într-un colţ şi sporovăiesc ceva. Apoi se întorc. Zeno îmi spune:

- Dacă ţi-i neapărat…hai cu mine!

Uitând de starea în care eram eu, mă reped să mă dau repede jos din pat. Chiar mă şi dau, dar când ajung la uşă mă ia iar cu ameţeală. Mă sprijin de uşă ca să nu cad. Cei doi văd scena şi vin să mă ajute.

- Nu cred că este încă o idee bună, mă sfătuiră ei.

- Gata mi-a trecut, zic eu încercând să fac doi paşi.

Zeno mă luă de mână şi după ce parcurgem câteva coridoare, intrăm întro rezervă, unde pe un pat sub supravegherea atentă a doi roboţi medici, era Kurt. Era conectat la un aparat pentru a putea respira. Mă uit la el şi întrebător la Zeno.

- Nu poate vorbi acu, mai aşteaptă două zile. Până atunci o să se recupereze. Mă uit la el dezamăgit, că nu pot conversa cu el. Apoi Zeno se întoarce, făcându-mi semn să-l urmez din nou. Pătrundem pe un culoar lung, care aveau multe uşi de-o parte şi alta. Deschide o uşă şi îmi arată prima sala în care erau diferiţi bolnavi. Pe jos era o curăţenie, că îţi era milă să calci pe jos. Şi aşa Zeno, mi-a arătat până la capătul culoarului, toate saloanele cu bolnavi.  La urmă când ieşim afară, mă întreabă:

- Ei, cum ţi se pare aici la noi medicina?

- E mortală, zic eu. Păi aici, tot să te îmbolnăveşti. E o adevărată plăcere, aşi putea zice. Toţi au grijă de ţine, nu ca la noi. Unde uită de ţine, de vineri până luni, iar dacă mai ai zile să mai apuci şi ziua de luni… bine!  Aici aveţi o bogată asistenţă, chiar dacă e robotizată.

- Cred că acu ţi-ai dat seama cât de utili ne sunt nouă roboţii. Înlocuiesc toate muncile noastre. Şi sunt şi cu mai mult simt de răspundere. Toţi îi programăm în funcţie de sectorul în care îşi desfăşoară activitatea.  Fiecar e cu munca lui. Altfel ce ar ieşiI?

Mă declar mulţumit pentru ce am văzut azi şi îi cer să mă întorc la mine în salon. Simţeam că după câte am văzut, că iar mă apucă ameţeală. Zeno mă conduse înapoi.  Când întru, era numai Nina care mă aştepta neclintită lângă patul meu. La vederea mea, mă şi luă în primire:

- Cum ţi s-a părut activitatea medicală de aici? Nu aşa că diferă de la cer la pământ, cu cea de pe planeta noastră?

- Ce cer !?! jumate de univers aş putea spune.

Mă urc în pat şi mă întind iar pe el. Mersul prin saloane, îşi spusese cuvântul.

- Nu s-ar putea spune că funcţionaţi prea bine, domn Marin, îmi zice grijulie Nina.

- Ce, te-ai făcut şi tu medic? întreb eu.

- Nu dar, cei de aici mi-au îmbogăţit programul meu şi cu ceva medicină ce se practică pe aici, pentru a avea grijă de ţine Marinuș.

Asta îmi mai lipsea acu! O dădacă plictisitoare. O faci acu şi pe asistenţa?

- Păi! La nevoie, îţi voi acorda primul ajutor…

- Ei nu mă înnebuni! De abia aştept să-mi acorzi primul ajutor gură la gură, zic eu vesel.

- Ei aţi văzut? deja simt că vă simţiţi mult mai bine…

Mă uit la Zeno, mă uit la Nina şi nu ştiam dacă să râd sau să fiu serios. Zic totuşi către Zeno:

- Dacă ne daţi la pachet şi ceva aparatură…merge! Eventual şi o … robotică…ceva… Asta că să fie tacâmul complet…

- Ce? sare în sus Nina, de mine nu–ţi mai place?

- Ba, da! Dar mă gândeam şi eu la o posibilă rezervă, când tu eşti la piaţă…

Vai! Reușii să o fac pe Nina geloasă.

- Să nu-mi spui că ţi-a dat şi lacrimile, zic eu.

Dar Nina nu îmi răspunde şi se duce într-un colţ al încăperii, întorcându-se cu spatele.

- Să nu-mi spui că şi plângi. La câtă seriozitate e pe aici, m-aşi mira foarte tare, să aflu, că cei de aici, ţi-au dat şi sentimente. Că, nu ştiu poate greşesc, dar văd că pe aici sentimentele lipsesc cu desăvârşire…”Sau poate mă înşel! Sau or fi sub altă formă, mai ascunse…Dacă nu râd sau zâmbesc, poate asta nu înseamnă că nu au şi suflet?”

Zeno se uită curios la mine, dar nu zice nimic. ”Sper să nu se fi supărat, că chiar că mă externează şi mă trimite direct acasă cu un şut…”

Parcă ghicindu-mi gândurile, Zeno, spune:

- Nu, dar tocmai ne-ai dat o idee. O să faceţi şi voi parte din proiectul nostru.

Mă uit la el şi credeam că glumeşte. De alfel ar fi fost practic imposibil să văd vreo reacţie pe faţa lor. Zic totuşi întro doară:

- Să nu-mi spuneţi că ne veţi trimite cu ”teleportorul”, pe mine şi pe Kurt …la mine acasă?

- De ce nu? Te temi? Ar fi o experienţă unică, pe care nu mulţi muritori ar fi avut ocazia să o trăiască.

 - Poate, dar aş prefera să merg cu nava lui Kurt.

- De ce? navele noastre şi mai ales cea cu care te-ai plimbat cu El Dor, nu ţi-ar prii?  E acelaşi lucru, numai că nu vei ajunge întro lună, ci în câteva secunde de ale voastre…Fără să se schimbe nimica, la ţine sau la Kurt. Nu ar fi pentru prima dată. Mereu facem asta, cei drept încă pe distanţe scurte…Între două aşezări, sau între două galaxy, sau două constelaţii…Dar acu abia aşteptăm să vedem şi pe distanţe de mii de ani lumină cum funcţionează aparatura.

- Şi dacă mă împrăştiaţi pe undeva între Ursa Mare şi Calea Lactee…?

- Ei, asta e norocul tău, zice Zeno. Intorcânduse brusc cu spatele şi ieşi grăbit afară, lăsându-mă perplex.

Nina se uită şi ea la mine contrariată.

- Nici o problemă Nina, nu ai pentru ce să-ţi faci atâtea griji…o fac eu pe grozavul.

         - Nici nu-mi fac, răspunde ea. Pentru ţine îmi fac.  Eu de cine o să mai am grijă? Cui am să mai acord eu primul ajutor?

         - Rămâi aici dacă vrei şi îi vei acorda ajutor lui Kurt, sau poate vecinului meu.  Cred că i-ar prinde bine…

         - Păi am înţeles că mergeţi amândoi, îmi aminti Nina.

         - Lasă că vedem noi…Mai bine fă-mi o cafea repede…

         - Nu se mai poate, domn Marinus. După ultimele directive primite, te anunţ oficial că starea sănătăţii dumneavoastră nu mai permite consumarea acestui semidrog. Vă face rău. Iar în condiţiile actuale, un preinfarct nu ar fi bine venit.

Mă uit uluit la Nina.

- Dar ce s-a întâmplat cu ţine Nina? De când îmi porţi tu, atâta grijă. Când eram pe Pământ, nu mi-a spus  niciodată asta. Ce ţi-au făcut? Cred că ai devenit mai cicălitoare decât o nevastă. Oricum mi-a ajuns lecţia asta. Abia m-ai convins că pe viitor să nu mă mai însor. Încă o cicălitoare pe cap? Mi-ajunge una!

- Cum să te însori? Dar eu ce sunt aici? De mine nu îţi mai place? Dai divorţ aşa deodată de mine. Ia vezi că atunci când ajungem acasă o să ai viaţa lui Aldo Moro…

- Aldo Moro… zic eu surprins.

- Ce nu ştii cine a fost Aldo Moro?

Aldo Moro născut la 23 septembrie1916 în localitatea Maglie, Lecce A fost un important om politic italian şi preşedinte al Partidului Democraţia Creştină.

A urmat liceul "Archita" din Taranto, apoi s-a înscris la Universitatea din Bari, Facultatea de Drept.

A militat împreună cu Giulio Andreotti în cadrul Federaţiei Universitare Catolice Italiane, al cărui preşedinte a devenit între anii 1939 şi 1942.

A fondat în 1943 la Bari, împreună cu câţiva prieteni, periodicul "La Rassegna" care a apărut până în 1945, când s-a căsătorit cu Eleonora Chiavarelli, cu care a avut 4 copii.

În 1945 a devenit preşedintele mişcării "Movimento Laureaţi dell'Azione Cattolica" şi director al revistei "Studium".

Între 1943 şi 1945 începe să se intereseze de politică, la început arătând un particular interes componenţei de "dreapta" socialistă. Ulterior, însă, puternica sa credinţă catolică l-a îndreptat către mişcarea democreștină, în cadrul căreia arata de la început tendinţa sa democratico-socială, aderând la componenta de "stânga" din cadrul Democraţiei Creştine.

În 1946 a fost vicepreşedinte al Democraţiei Creştine şi a fost ales în "Adunanta Constitutivă", unde a făcut parte din comisia care se ocupă de formularea textului Constituţiei. Ales deputat al Parlamentului în cadrul alegerilor din 1948, a fost nominat subsecretar în cabinetul de externe al guvernului De Gaşperi.

Devine profesor de drept penal la Universitatea din Bari.

În 1953 a fost reales în Camera Deputaţilor, a fost preşedintele grupului parlamentar democreștin.

În 1955 a fost ministru al Graţiei şi Justiţiei în guvernul Segni, iar în anul următor a rezultat între primii aleşi în consiliul naţional al partidului în timpul celui de al VI-lea congres naţional al partidului. Ministru al Instrucţiunii Publice, în următorii doi ani (guvernele Zoli şi Fanfani) a introdus studiul educaţiei civice în şcoli.

În 1959 i s-a încredinţat secretariatul partidului în timpul celui de al VII-lea congres naţional. În 1963 a obţinut transferul la Universitatea din Roma, în calitate de titular al catedrei de Drept şi Procedura Penală la Facultatea de Ştiinţe Politice.

Până în 1968 a fost preşedinte de consiliu creând o alianţa cu Partidul Socialist Italian, cu Partidul Republican Italian şi Partidul Social Democrat. Între anii 1970 şi 1974 devine ministru de externe, apoi din nou preşedinte al consiliului de miniştrii, până în 1976. În 1975 guvernul Moro-Rumor încheie tratatul de la Osimo, prin care se cedează definitiv Iugoslaviei cea mai mare parte a provinciei Trieste.

În 1976 a fost ales preşedinte al Consiliului Naţional al partidului.

Moartea sa reprezintă momentul cel mai tragic petrecut în urma conflictelor politice ale anilor '70 în Italia întrucât a fost răpit în 16 martie1978 în drum spre Parlament, unde urma să inaugureze noul guvern şi ucis la 9 mai 1978 de către grupul terorist Brigăzile Roşii.

Mă uit cu şi mai mare mirare la Nina. Nu o ştiam atât de atrasă de istorie.

- Ce-ţi veni cu cel Aldo Moro?

- Aaa, asta aşa că să ştii ce te aşteaptă...şi pe ţine dacă îmi ieşi din cuvânt.

- Zeno, El Dor, Tod, unde sunteţi? Nina mea s-a defectat. Să vie trupele de intervenţie antitero...

 

9.

- Nu ajută la nimic domnule Marin, asta este o altă directivă primită acu două zile pe când zăceai împrăştiat, pe masa de operaţie.

„Mi-am găsit beleaua cu Nina asta. Şi asta cred că din cauza acestor cavaleri ai ordinului...” zic eu în gând. ”Cred că am s-o abandonez aici.

- Să nu-ţi inchipui că ai să scapi aşa de uşor de mine, mă ameniță ea.

Asta a fost picătura care a umplut paharul. ”Cred că nu e bine întotdeauna să  spionezi gândurile cuiva, fără ca aceasta să se întoarcă întro zi şi împotriva ta”.

- Normal, zise Nina.

Încerc să mă adun eliberându-mă de cele gânduri. Văd că pot deveni şi periculoase. Încerc să nu mă mai gândesc la nimic. Dar ce parcă pot? Mereu răsărea câte o fracţiune de gând care se încăpăţîna să nu-mi dea pace.  Încerc să mă gândesc acasă pe planeta mea natală pe care am părăsit-o la insistenţa lui Kurt, dar și a mea, a curiozității mele…

- A fost şi obțiunea ta. Nu te-a obligat nimeni să vii aici, îmi răspunse Nina.

Mă ridic enervat.  Când ajung la uşă Nina mă opreşte întrebându-mă:

- Unde te duci?

- Să dau divorţ de tine!... şi ies trântind uşa.

Ajuns pe hol, o i-au la întâmplare de nebun. În goana mea mă lovesc de câţiva locuitori, sau roboţi, pentru mine tot aia era. Unii vociferează. ”Precis ăştia sunt locuitorii, dacă se aprind aşa de repede”, zisei în gând. Îmi continuui periglinările la întâmplare. Nici nu mai ştiam pe unde să o mai iau. Vroiam să ajung undeva într-un loc, unde să fiu singur numai cu gândurile mele. Nu ştiu de ce, dar paşii mă duseră singuri la un hangar. În el se odihnea nava prototip - TERRA-1. Parcă împins de la spate mă apropii de ea. Văzând-o, ispita pune stăpânire pe mine. ”Ce ar fi dacă...” Mă urc în navă şi mă uit la ce aveam pe pupitru.  Alături era acea cască pe care mi-o puse pe cap El Dor. ”Adică ce ei pot şi eu nu?... Lasă că le arăt eu...”. Cum am pus casca pe cap, mă gândi să pornesc nava.  Nava ascultătoare se ridică în linişte şi părăsi hangarul. Se îndepărtase binişor când mă întâmpină vechile peisaje. Încerc să mă înscriu pe o traiectorie de recunoaştere, zburând la mică înălţime, cu viteză la început mică. Asta aşa până mă obişnuiam.  După un timp relieful începu să zburde pe lângă mine şi eu pe lângă el.  După ce ocoli în mare viteză creasta unui posibil munte, apărut în fața mea, mai departese se desfăşura o mare relativ liniştită, de o culoare trandafirie. ”Soarele” lor  era cam pe la apus. Asta făcea ca el să se oglindească în întregime în acea mare. Tot el o şi ”colora”.  Apoi îmi veni ideea să cobor în apă să mai văd fauna şi flora din adâncuri.  Nava se comportă uluitor de bine. Parcă era jumătatea mea. Ce îi spuneam eu aia şi făcea. Îmi aduc aminte de un basm citit în copilărie de Vladimir Colin – Cartea de Piatră, când acel băiat agăţat de coada unui zmeu, călătorea cu el. Şi tot băiatul îi sugera direcţiile pe unde zmeul să o ia. Sau alta, când Făt-Frumos reușii să îmblânzească mârţoaga lui, fiindu-i apoi ascultător şi făcând tot ce îi cerea Făt-Frumos. În cazul meu, nava era calul.  Îmi sugerez să fie mai multă lumină. Şi imediat nişte proiectoare puternice, ce luminau intens, de o culoare albă, mătură fundul mării pe o distanţă considerabilă.  Mi-am continuat aşa călătoria mea, preţ de 15 minute.  Din când în când mă întâlneam cu diverşi peşti mai speciali decât cei de la noi, dar şi cu multe alte plante şi divese vieţuitoare mari sau mărunte, în parte necunoscute mie.  Pe unele le-am ignorat.  Deodată apare în faţa mea un soi de peste, ce aducea cu rechinii noştrii.  Încerc să fiu calm sugerându-i să se dea la o parte. Mare mi-a fost mirarea, când rechinul dispăru din bătaia proiectoarelor.  Trecu aşa o vreme fără să mai am alţi musafiri, când o altă dihanie, care nu semăna cu nici una din mamiferele de la noi, intră în plin în mine. Şocul loviturii făcu că dihania să fie electrocutată, datorită câmpului protector al navei.  Dar lighioana aia nesuferită, probabil supărată de acea scuturare, se lua după urmele mele cu cea mai mare viteză.  Era să mă ajungă din urmă când mă gândi că o rază laser ar fi bine venită că să-i stric pofta de mâncare pe toată ziua. Dar nici nu-mi terminai bine gândul, când un jet de laser de la pupa, o lovi în plin.  Mă uit pe ecran şi o văd că se lasă la fund.  „Aşa îţi trebuie” fac eu în gând.  ”Mai bine o capturam. O fi bună la gust?” Merg mai departe.  Nu m-am mai întâlnit cu nici o altă lighioană mai mare. Peşti şi iarăşi peşti.  Mă plictisesc de plimbarea pe fundul mării şi îmi spun să ies iar afară. Nava ascultătoare țâșni din apă. Se ridică încet, încet tot mai sus, după cum îi sugeram eu. Când am considerat că eram destul de sus, o las să planeze uşor, întocmai ca un vultur.  Din când în când îi mai schimbam şi direcţia.   Dar pe când admirăm peisajul, o licărire argintie spre roşu, îmi atrase atenţia. Se apropia o altă navă de mine.  Cum nu primii nici un avertisment, îmi propun să mă joc un pic cu ea.  Aşa că accelerai, spre dreapta. Dar nava străină îşi schimbă şi ea direcţia. O luai la stânga, nava după mine. Orice făceam nu era chip să scap de ea.  Nici nu ştiam cine o conduce. ”Poate un robot”, îmi zic în gând.  Încerc să accelerez cât mai mult. Dar nici nava aceia nu stătea cu mâinele în sân, cum se spune. Mă ridic în sus, aproape de ieşirea din atmosfera lor.  Dar şi nava aceia mă urmă ca o umbră. Atunci îmi trecu prin cap, că aş putea să o ating oleacă, fără să o distrug. Numai că ea mi-o luă înainte. Cîteva încărcături energetice trecu pe lângă fuselajul navei mele. În ultima clipă reuşi să evit impactul.  Atunci fără avertisment răspund şi eu provocării ei. Cum nu cunoşteam cu ce fel de arme mai era înzestrată, apăs pe un buton pe care scria ceva de genul ”Foc ”. Apăs întro doară pe el. Două ”drone”, un fel de torpile energetice,  țâșni de la babord şi tribord către acea nava.  Pe una reuşi să o evite. Dar cea de a doua se răsuci către navă urmărind-o.  Nava luată în colimator se hotărâ să fugă. Eu o urmai şi mă gândi că şi o încărcătură energetică nu i-ar strica. Aşa că cele două arme se întilniră făcând nava să se volatilizeze, întro mare de lumină.

    Victorios o ocolesc şi mă îndrept către cea ce se numea a fi nişte munţi. La început numai i-am ocolit, studiindu-i.  Nu prea creştea multă vegetaţie pe ei. Unii spre vârfuri erau chiar golaşi, lăsând să se vadă natura rocilor sale. Cum sorele acela colora aproape totul înspre roşu, cu greu ţi-ai fi dat seama care era de fapt culoarea lor naturală.  Cu cât trecea timpul, lumina se făcea trandafirie, trecând spre roz. Era o priveliște de basm, pe care nu credeam că o voi întâlni vreodată. Pe cînd traversam muntele, văzui la câţiva şi câte o peşteră. Dar amintirea celor trecute, unde eram să mor împreună cu prietenul meu Kurt, mă făcu să fiu precaut.  Aşa a trecut o ora. Deodată simt că mi se face foame. Asta mă făcu să pun capăt călătoriei mele. Dar un gând nu mă slăbea: ”Cum mai ajung înapoi?”. De plecat am plecat eu, dar înapoi ...? Îmi veni ideea să-i sugerez navei ca să se întoarcă acasă. Dar acum asta nu mai mergea. Probabil că nu fusese programată şi pentru întoarcere.  ”Ce era de făcut.?” Atunci îmi trecu alt gând. Dacă aş încerca să iau legătură cu unul din cei trei lideri... Nici nu-mi sfârşii bine gândul, când parcă cineva îmi şoptea în ureche pe unde să o iau.  Mi se sugerează să apăs pe un buton aflat pe consolă.  După ce îl apăs, nava, după ce viră pe traiectoria unei curbe strânse, se deplasa repede către o construcţie ce se zărea în depărtare.  Aşa am aterizat iar pe platforma AA-111, de unde abia plecasem.  Pe când nava se opri ieşi afară pe pod, încadrat de doi roboţi, Zeno, care mă  primi cu o apostrofare în glas:

- Ei te-ai săturat să mai zbori?  Acu te-am lăsat să-ţi faci damblaua, dar altădată să ne anunţi de intenţiile tale.  Noroc că după alarma dată de Nina, te-am depistat şi cu ajutorul gândurilor sugerate de noi, ai reuşit să conduci nava. Ba pe deasupra ţi-am mai pregătit şi o surpriză. Aşa că că să nu te plictiseşti cumva prea tare. Noi ţi-am mai trimis şi o nava pirat că să te războieşti cu ea. Nu–ţi face grijă era o navă teleghidată de noi. Trebuie să recunosc că te-ai descurcat de minune, în luptă cu ea.  Cred că nici El Dor nu s-ar fi descurcat mai bine…

Mă simţeam tare măgulit.  Pe drum mă gândeam iar la Nina.”Iar trebuie să dau ochii cu ea şi să-i dau iar explicaţii?”

Ajung în sfârşit în salonul meu. Nina era şi ea prezentă.  Dar cât ar fi de ciudat nu îmi spuse nimic. Nici măcar nu mă întrebă cât e ceasul. Mă aşez în pat, închizând ochii şi încercând să mă eliberez de gânduri. Cred că mişcarea îmi produse oboseală dar şi foame. Mă ridic în capul oaselor şi o întreb pe Nina:

- Dar eu nu mai mănânc nimic azi?

- Pe unde ai fost, nu ţi-a dat nimeni de mâncare?

Ei nu, asta întrecea orice obrăznicie. Nina mea se schimbase radical. Cei de aici îi împrumutase în programare, obiceiuri de pe pământ. Numai era Nina mea de altădată. Da, trebuie să vorbesc cu Zeno, sau altcineva, să mi-o facă înapoi pe Nina.

- Tu văd că vrei să mă treci la regim, după cum văd eu. Unde e Zeno?

- Nu ştiu!

Mă pun la loc, fără altă vorbă.  Spre norocul meu, sau poate a primit şi el mesaj, prin gândurile mele, Zeno îşi făcu apariţia.

- Care îţi este dorinţa?

- Îmi este cam foame. Ce mănânc eu azi? Şi nu ştii ce are Nina, că nu mă mai pot înţelege cu ea. A devenit geloasă şi se comportă ciudat de parcă ar fi nevastă-mea. Ce i-aţi făcut?

- Uite aici mâncarea pe azi. Iar în privinţa Ninei, nu trebuie să-ţi faci griji, se rezolvă. Cred că i-am dat prea multă afecţiune.

- Afecţiune? zic eu mirat.

- Da! afecţiune. Nu trebuie să te mire, dacă noi nu râdem sau zâmbim ca tine sau ca pământenii, nu înseamnă că noi nu avem şi afecţiune.  Noi ţi-am mai spus am renunţat la tot ce era inutil.

- Păi şi ce va mai rămas? Dragostea, mila, durerea ...iubirea...unde sunt?

- Ei, e prea complicat că să ne înţelegi.  Avem şi noi dragoste în felul nostru.

Mă uit la ”masa mea ”. Pe o farfurie se odijneau câteva cuburi colorate.

- Iar? zic eu.

- Trebuie să mănânci mâncare uşoară pentru început.

- Bine dacă trebuie... Dar poate faceţi ceva şi în privinţa Ninei.

Zeno îmi promite că se va ocupa şi iese iar grăbit. Îmi savurez masa în tăcere.  Nina mă spiona făcându-se foarte interesată de peisajul de afară. Fereastra de la salonul meu, avea vedere exterioară.  Dar în afară de nişte reliefuri scăldate întro lumina trandafirie, nu se prea vedea mare lucru.  După ce îmi termin masa, mă întind oleacă. Dar nu după mult timp adormii. Din partea asta era bine că nu mai eram obligat să ascult iar protestele Ninei. Dormii până a două zi. Când mă trezesc Nina dispăruse. Numai era în salon. Bine că am scăpat de ea, fac eu în gând. Dar imediat îmi iau seama speriat. ”Numai să nu mă audă”.Toată ziua mi-am petrecut-o fără că să mai vină nimeni la mine. Chiar mă întrebam dacă nu m-au părăsit, sau uitat… Afară nu mai aveam curaj să mai ies.  Întro nişă ascunsă era şi camera de o persoană. Aşa că lenevii câteva ore bune.  Doar spre seară apăru şi Zeno, însoţit de doi roboţi. Îmi făcu semn că să-l urmez. Mă dau jos din pat şi o luăm iar pe coridoare.  Mă bagă întro altă cameră mare plină cu aparate.  Apoi cei doi roboţi se ocupară un timp de mine, în timp ce Zeno urmărea evoluţia mea pe un monitor.  După o jumătate de oră, îmi dădu diagnosticul.  Trecusem cu bine testele medicale.

-      Mâine începem experimentul.

 

 10.

 

Veni şi ziua mult aşteptată. Nu ştiu ei, dar eu eram cel mai emoţionat, ştiind că ”primarii” lor îmi vor permite să asist la ”experimentul mileniului” – cum spuneau ei. De dimineaţă mă scol şi o atenţionez pe Nina să-mi aducă ceva de mâncare, precum nelipsita cafeluță.

 - Îmi pare foarte rău, Mr. Marin, dar am primit directive, ca astăzi să nu îţi dau nimic de mâncare.

- Cum adică? Păi nu pot asista la acel experiment cu burta goală.

- E mai bine aşa.

Mă uit la Nina şi credeam că glumeşte. Nu i-o fi trecut supărarea încă, zic eu în gând.  Uşa se deschide şi fără un alt cuvânt Zeno Îmi face semn să-l urmez.  Îi fac semne disperat, ducând mâna la burtă şi frecând-o de ea. Dar Zeno se face că nu observă aluzia, sau poate s-a făcut numai. Îl urmez neliniştit.  Mă duce la salonul lui Kurt. Când întru îl văd pe Kurt, că mă întâmpină vesel:

- Hei ce faci? Te simţi bine?

- Acelaşi lucru te-aşi întreba şi pe tine.

- Totul e ok, mă asigură el. Trebuie să-ţi mulţumesc. Îţi sunt dator cu o viaţă. Asta e a doua oară. Dacă nu erai tu...

- Cred că nici tu nu te-ai fi aventurat acolo de unul singur.

- Poate...Hai că suntem aşteptaţi la camera de teleportare. Toată suflarea planetei sunt cu ochii pe noi. Dacă va reuşi experimentul o să fim cei mai tare din univers, se lăudă Kurt. Mă alătur grupului şi o pornim către acel laborator.  După câteva coridoare şi alte camere, ne trezirăm în sfârşit întro încăpere uriaşă, puternic luminată, în care mişunau o mulţime pestriţă. Mulţi din ei, după cum cred că v-aţi dat seama, erau roboţi. Ei erau cei care porneau experimentul şi tot din rândurile lor, se vor alia alții la experiment. Camera unde trebuia să se desfăşoare experimentul era separată de cea comună, printr-un ecran mare de sticlă sau ceva transparent. Deasupra trona un imens ecran, pe care se transmitea întreaga procedură până la finalizare. Era urmărit de zeci de mii de ochi. Numai liderii aşezărilor erau în interiorul acelei camere separate de noi. Veniseră aici cu toții. Pe unii îi mai văzusem, pe alții, aveam să-i cunosc mai târziu. Ca de obicei erau şi aici înconjuraţi de sute de roboţi. Se făceau ultimile verificări. Numărătoarea inversă se declanşă.  Liderii se retraseră mai în spate în timp ce restul de roboţi se tot foiau care pe unde. În mijlocul sălii era o aparatură ciudată. Era un imens cilindru transparent. În el avea să între pentru început un robot. Probabil erau pe post de cobai, în caz de nereuşită sau vreo defecţiune ceva. Se făcu linişte. În cilindrul din centru intră un robot, care aducea izbitor cu un concetăţean de a lor. Greu I-aș fi putut deosebi. Concomitent cu intrarea robotului pe marele ecran apăru o constelaţie. Aceasta începu să se mărească, în aşa fel că stelele începeau să apară una câte una tot mărindu-se şi apropiindu-se. În final o singură stea mai mare şi albastră începu să pâlpâie în centru. Şi aceasta se mări, dând la iveală alte şase planete însoţite de un astru strălucitor şi galben. Era asemănător cu sorele nostru, numai că părea mai mic.  Apoi din cele şase planete rămase una singură, care şi aceasta se tot mărea ajungând să se vadă un oraş. Și acel oraş se mărea focalizându-se în final o altă încăpere asemănătoare cu a noastră. În acea încăpere probabil că urma să se facă teleportarea. Acu ecranul din centru se împărți în două. În stânga era sala noastră, iar în dreapta acea încăpere de pe planeta din acea constelaţie. Aici trebuia să apară robotul nostru.  Kurt se uită şi el emoţionat la ecran. Îmi spune că eram în legătură directă cu planeta Miro, din sistemul $#@%*(987), iar constelaţia era Pegassus.   Mai erau zece secunde după ceasul meu.

 Când cronometru ajunse la 5, deja interiorul cilindrului se făcu verde, apoi de culoare alb mat. La 1 deja apăru o rază albastră în interior, care ieşi din acel cilindru şi dispăru. Cu ochi la marele ecran, văzui că raza se deplasa cu o viteză uluitoare în spaţiu printre aştri şi alte constelaţii şi în final se opri în camera de pe ecranul din partea dreaptă. Odată raza albastră ajunsă la destinaţie, intră în cilindrul de pe acea planetă. Apoi acesta se albi, ca apoi să se facă verde, iar când lumina se risipi, apăru robotul nostru la ei. La vederea acestuia, izbucniră din mii de piepturi urale. Experimentul reuşise.

Chiar şi la noi liderii se îmbrăţişau între ei. Dar tot serioşi rămaseră. Nu mai spun de restul şi de cei de pe cealaltă planetă. Cum eram conectați în direct şi uralale lor ajunseră pe calea undelor la noi. Mă uit la ceas. Întregul experiment nu durase decât 5 minute. Atât era diferenţa de timp, decând raza albastră începuse să călătorească de la noi până la ei. Kurt îmi spune în final că erau 50 de ani lumină.  Şi el era bucuros. Eu zâmbeam şi eu ca să le fac plăcere. 

Nu prea eram încă pe deplin convins. Dacă experimentul s-ar fi desfăşurat la noi, sigur ăştia de la noi ar fi mixat imaginiile, ca să pară cât mai real. Ce era aşa de greu să scrie că acel robot ajunsese pe acea planetă, iar planeta în cauză să fie după colţ? Dar mă rog tot ar fi fost, ceva şi pentru noi. 

După această experienţă reuşită în opinia lor, urma o a doua demonstraţie.  Se vehicula că la cel de al doilea experiment s-ar trimite ”oameni” de ai lor. Văd că Zeno se apropie de un microfon şi cere linişte. Se făcu iar tăcere.

- Cetăţeni ai planetei Zirda! După cum aţi văzut experimentul nostru de a trimite obiecte la mari distanţe, a reuşit pe deplin.  Ca inginer care a participat împreună cu voi la această muncă laborioasă, aş fi total nesatisfăcut de reuşită pe deplin. De aceea mă ofer voluntar ca să particip la acest experiment. Un murmur de voci umplu sala. După ce se făcu linişte la cererea lui Zeno, acesta continuă.

- De aceia zirdeni, voi păşi în această sală şi voi intra şi eu în camera de teleportare. Aşa o numea Zeno, acel cilindru străviziu.

Nu cunosc din ce material era făcut. La capitolul ăsta zirdenii nu erau prea vorbăreţi. Aşa că și asta rămase o enigmă pentru mine. Cred că nici Kurt nu ştia sau poate nu avea voie să zică...

În timp ce Zeno se îndrepta către camera de teleportare, se făcu iar linişte.  Zeno se opri câteva secunde în faţă cilindrului. Îşi ridică mâna în sus şi o flutură în semn de salut.  Apoi aruncă de pe el un halat simplu şi intră gol în acea cameră. Avui vreme să observ, că nu era mare diferență, dintre ei si noi. Un întreg personal robotizat pregătea iar camera şi tot ce era necesar pentru repetarea experimentului. Totul trebuia să iasă bine. Doar era liderul lor. Numărătoarea înversă porni iar.  Ecranul se diviză iar. După care ne arată iar itinerarul cunoscut de dinainte. Şi lucrurile se repetară când numărătoarea ajunse la 5. Raza albastră de data asta făcu un drum mai lung cu 2 minute. După cum se foiau cei din zonă am presimţit că ceva nu era în ordine. Până şi Kurt era neliniştit

- Ce e? întreb eu pe Kurt.

 Dar Kurt nu mai apucă să îmi răspundă, că raza ajunse la destinaţie şi văzurăm pe Zeno materializandu-se de partea cealaltă la fel de gol. Un urlet general izbucni. Experimentul era pe deplin reuşit.

După ce Zeno se echipă cu un alt halat, se apropie de camerele lor de emisie şi vorbi:

-După cum vedeţi acum sunt pe deplin mulţumit de reuşita experimentului. Acum putem vorbi de un nou pas înainte, făcut de civilizaţia noastră. Acum datorită acestui experiment, ne v-om permite să cutreiram prin tot mai multe sisteme şi alte civilizaţii din univers, pentru a le cunoaşte şi a le unii.

 De partea cealaltă, avui impresia că totuşi vorbele lui au o întârziere, fapt normal având în vedere distanţa mare dintre el şi noi.  Apoi Zeno continuă.

- Iar acu dragi Zirdeni şi concetăţeni de pe această planetă am plăcuta plăcere să va fac cunoscut și un al treilea experiment. Zeno se opri să facă o pauză, timp în care făcu că să crească iar rumoarea din sala noastră, dar şi de la ei.

”Oare ce mai pune la cale?” fac eu în gând.

- Ştiţi foarte bine că noi suntem vizitați de doi pământeni. Unul care a fost adus de mult timp în rândurile noastre şi un alt pământean.  Ca semn al prețuirii noastre faţă de el şi mai ales de pământeni, am venit cu propunerea de a testa această instalaţie de teleportare, cu trimiterea celor doi pe planeta Pământ. În felul asta vom testa această nouă instalaţie şi pe distanţe mai mari, dar și de am fi mai aproape de planeta Pământ.

Eu când aud simt că mi se face rău. Îl trag de braţ pe Kurt.

- Cred că este o greşeală! Nu e aşa că nu de noi era vorba?

- Ba din păcate...da! Dar nu are de ce să-ţi fie teamă! Ai văzut că instalaţia se comportă foarte bine. Atât că…  a cam întârziat un pic sosirea lui Zeno acolo.

- Bine dar până la noi, tu singur spuneai că sunt peste o sută de ani lumină. Când ajungem, sau mai ajungem... întregi?

- Asta rămâne de văzut. Uite-o şi pe Nina! Cheam-o! O să mergem tus trei la tine. Nu ai grijă am calculat cu aproximaţie de miliardimi de secunde poziţia ta corectă pe strada ta. Cu puţin noroc am putea nimeri în stradă. Dar nu cred că e o problemă.

- Nu e o problemă? Poate nimerim în casa, sau curtea vecinului, sau a unei vecine…Văd că ne trimit goi. Vrei să mă vadă cineva în costumul lui Adam. Dacă mă vede cine nu trebuie sfârşesc iar la ei după gratii...

- Nu! stai liniştit, doar eşti cu mine. Avem şi aparatul meu...

Nina primise pesemne ordine să se prezinte şi ea la camera de teleportare.  Mai mult impins din spate mă apropii şi eu de acel eşafod. Păi da, pentru mine era echivalentul condamnării la moarte. Tremuram tot, ca câinele la injecţie. Kurt încerca să mă îmbărbăteze.  Uite o să plece întâi Nina.  Dacă ea ajunge bine plecăm şi noi după ea. Aceasta păru parcă să mă mai liniştească. ”De asta nu au vrut ăştia să–mi dea să mănânc? zic eu în gând.

- Desigur, mă asigură Kurt.

Aparatele se puseră iar în funcţiune.  De data asta Kurt le dădu noile coordonate calculate de el. Roboţii le introduse în computerul lor şi le analiză.  Apoi urmăriră datele afişate pe ecran. Văd că fac un schimb de priviri într ei, mijloc pentru mine de a intra iar în panică. Kurt se apropie de ei şi le zise ceva. Apoi aceştia începu să manevreze alte butoane şi butonașe.

- Ce le-ai zis? întreb eu neliniştit.

- Ei, distanţa era prea lungă şi a trebuit să ajusteze noii parametri pentru acea distanță. Acu se face prelucrarea datelor. Dacă le iese şi lor treaba e bună şi nu mai avem să ne facem probleme.

- Da pentru ţine…îţi este uşor să vorbeşti...

Apoi dacă datele au fost confirmate de tot personalul, se porni din nou numărătoarea.  Nina păşea indiferentă în faţa mea. După ea urmai eu. În spatele meu era de data asta Kurt.  Nina se opreşte în faţă uşii. Aceasta se deschide.

- Nina te rog să ai grijă de ţine, să ajungi bine. Eu la cine o să trebuiască să mai țip.

- Nu ai grijă, că nu ai tu norocul ăsta, ca să scapi aşa de uşor de mine.

Apoi intră înăuntru în cilindru. Acesta se închise. La fel ca înainte de la cifra 5 se aprinse tot şi toate. Urmării cu emoţie traseul razei albastre. Această după ce părăsi sistemul lor se apropia vertiginos de al nostru. Apăru pe ecran şi sistemul nostru solar, în toată splendoarea lui. Toate planetele erau la locul lor aşa cum le lăsasem. Apoi raza albastră dispăru de pe ecran, motiv de nelinişte şi pentru mine şi pentru ei. Kurt se uită cu interes la aparate.

După cum apare aici Nina ta a aterizat cu bine pe planeta Pământ. Dar încă nu o vedem.

- Nu mai întru! zic eu bătând în retragere.

- Stai liniştit, nu mai putem da înapoi. Ce or să spună cei de aici, că eşti las?

- Mai bine laș, dar viu!

- Da ştiu asta e deviza voastră.  Să nu cumva să vă implicați prea mult. Vă este frică de toate şi de tot. De aia nu mă miră că încă sunteţi în această fază.

Cuvintele lui Kurt avură darul să-mi sporească ambiţia. Cum şi eu eram pregătit, îmbrăcat tot cu un halat, când ajung la uşa în timp ce se deschidea, las să cadă halatul de pe mine. Nu de alta, dar parcă nu eram de acord să fiu analizat de toţi. Întru cu curaj înainte. Îmi zic în gând: ”ce o fi, o fi! Poate am noroc”.

Din urma mea uşa se închise. Cred că ajunsese iar cronometrul la 5, că fui inundat de o lumină albă lăptoasă. După care o durere cumplită mă cuprinse. Apoi ultima mea imagine era o lumină verde, care se schimbase în albastru.  Nu pot spune cât am fost aşa, că mă învăluia tot felul de imagini sinistre, ceva ca nişte tuneluri, spirale, ce se mişcau într-un vârtej nebun. Şi toate astea erau puternic colorate de nişte globuri, sau mingi în toate culorile curcubeului.  În acest timp nu mai ştiam nimic de mine. Într-un târziu o altă lumină albă mă învălui, schimbându-se treptat în verde apoi leşinai. Nu mai ştiam nimic de mine.

Târziu spre seară reușii să mă scol. Eram în casa mea în sufragerie. Dormeam gol pe pat. Mă dau jos din pat si mă îmbrac în grabă ieșind afară. Când ajung în pragul bucătăriei, Nina mă întâmpină ca de obicei:

- Creatorule! vrei să-ţi fac o cafea? Cred că o meriţi!

 

                                     Sfârşitul părţii a IV-a