BASMELE OMULUI

BASMELE OMULUI  dupa Vladimir Colin

1. CARTEA DE PIATRA

        Acu, vezi tu, cică un băiat și-a făcut odată un zmeu de hârtie, un zmeu mare, cât o casă si, dacă l-a-nălțat, s-a prinsși el de coada zmeului și-a pornit-o prin văzduh. Și-apoi l-a purtat zmeul, l-a purtat o săptămână pân”la a norilor țâțână, l-a purtat o lună-ntreagă peste a mărilor viroagă, ba -- pe câte înțeleg-- l-a purtat și-un an întreg. Iar dacă se scurse anul, amețit băiatul și-și duse dreapta la ochi, iar zmeul, odată cârmi spre dreapta. Lăsă mâna jos și-și ridică mâna stângă, iar zmeula scultător, apucă spre stânga. Văzând cum vine treaba, își ridică băiatul amândouă mâinile deodată și zmeul pornisă coboare lin.
      - Păi, zi așa! strigă băiatul, bucuros că-i prinsese meșteșugul.
      - Dar tu cum credeai? răsună un glas batjocoritor.
      - Na-ți-o bună! se minună băiatul. Știi să și vorbești?
      - Vezi bine,- se răsti zmeul.Voi, oamenii, v-ați cam luat nasul la purtare și văcredeți mai deștepți decât găina...
Auzind una ca asta, se cam zăpăci băiatul.
      - Iartă-mă - se rugă băiatul. N-am vrut să te jignesc...
      - Asta ar mai lipsi! bombăni zmeul și, încurcat, băiatul nu mai știu pe unde să-și scoată cămașa.
      - Eu, drept să-ți spun, am bănuit dintotdeauna că zmeile de hârtie grăiesc, vorbi el repede încercând s-o dreagă. Ce poate fi mai înțeleptdecât un zmeu?
       - Și mai frumos! Îi aminti zmeul de hârtie, iar băiatul se grăbi să întărească:
       - De bună seamă! Mai frumos și mai de preț...Ce ne-am face fără zmeie?
       - De! Mă întreb și eu...zise zmeul, umflându-se în penele de lemn bătute pe la-ncheieturi. Da, da, mi se pare că eștimai isteț decât am bănuit,- urmă el, îmbunat.
       - Atunci să coborâm, da? spuse băiatul și-și ridică palmele, iar zmeul începu să coboare.
        Din păcate se cam pripise băiatul. Nu privise în jos și, iacă, zmeul coborâ binișor și se lăsă pe- un vârf de munte, pe o culme unde norii albi si vineți se opreau uneori, de se rezemau istoviți în coate, unde vântul poposea când și când, să-și tragă sufletul, și unde picior de om nu călcase din vremurile-ndepărtate ale începutului. Locul era neted ca sticla, alb ca spuma, uitat ca uitarea. De jur-împrejur se căscau hăuri neștiute, iar peculmea lustruită de coatele norilor și de suflarea vântului nimic nu se zărea. Nici fir de iarbă, nici fir de colb.
       - Nu-mi pasă,- zise însă băiatul. Doar să-mi dezmorțesc oleacă picioarele și om porni mai departe...
Dar numai ce făcu treipași, că totul prinse a se întuneca și cea mai lungă noapte de peste un an se lăsă peste culmea netedă ca sticla, albă ca spuma, uitată ca uitarea. Și culmea se acoperifărăveste cu o iarbă roșie, ne mai văzută.
       - Să plecăm,- spuse zmeul, dar băiatul se rugă:
       - Nu, hai să mai stăm oleacă...
      Atunci o toacă își ridică glasul, cântând nouzeci și nouă de chemări, și atunci băiatul nu putu înțelege unde se afla toaca, nici cine o bătea.
”Poate că toaca e ascunsă în inima muntelui”, își spuse. ” Poate că muntele singur o bate...”
          O lumină lăptoasă scăldă apoi culmea și-n cer se aprinse Steaua Stelelor, cea care lucește odată la o mie de ani. O liniște grea se lăsă peste culmea cu iarbă roșie, iar în liniștea aceea, răsună deodată un tunet, care zgudui muntele. Ecourile purtară tunetul din depărtare-n depărtare, și când larma se stinse, tună din nou, mai asurzitor, iar muntele se clătină din temelie. Al treilea tunet despică însă muntele și din străfundurile lui sui încet, sui și se opri pe iarba cea roșie, sui și se opri ca pe-o catifea roșie, o carte de piatră.
           Aceea era Cartea Pământului, și filele-i uriașe cât muntele erau groase de-un cot. Și, iacă, în tăcerea ce se așternu apoi, scoarțele de piatră se ridicară, anevoie, descoperind întâia filă a cărții. Fără a sta pe gănduri, băiatul se repezi și sări pe fila aceea de piatră, dar nu izbuti să citească nimic. Fila era uriașă, slovele - mai mari decât el.
         Se frământă atunci o vreme, se frământă cât se frământă, până ce odată se lumină la față și, agățându-se de coada zmeului de hârtie, se-nălță în văzduh, chiar deasupracărții de piatră. Apoi, ridicându-și mâinile după cum vroia să-l poarte zmeul ca să poată urmări șirurile slovelor, așa, de sus, prinse a citi.
         Și uită de tot și de toate și, răpit, citi fără încetare. Filele de piatră se ridicau încetișor, se lăsau pe stânga și, agățat de coada zmeului de hârtie, cocoțat, năstrușnic peste culmea pustie, la lumina pe care Steaua Stelelor o   răspândea, băiatul citi pe nerăsuflate, citi una  după alta multe dintre filele Cărții Pământului, pe care stăteau scrise Basmele Omului.
         Noaptea se scurgea încet, dar cum cea mai lungă noapte de peste un an are și ea un sfârșit, când o geană de lumină albi în zare, Steaua Stelelor se stinse și tunete năprasnice zguduiră muntele. Cartea de Piatră se închise și prinse a se scufunda în golul de piatră, iar muntele se închise peste ea, ca o uriașă cutie; iarba cea roși epieri ca prin farmec și culmea rămase așa cum fusese, lustruită de coatele norilor și de suflarea vântului, netedă ca sticla, albă ca spuma, uitată ca uitarea.
        - Vai, n-am citit nici un sfert din carte! oftă băiatul.
        - Nu-inimic,- îl mângâie zmeul de hârtie. Peste o mie de ani ne-om întoarce ș-ai să citești mai departe...
         Iar băiatul își luă rămas bun de la culmea pustie, și zmeul de hârtie îl duse din nou pe pământ, începând al purta din țară-n țară, ca toată lumea să afle Basmele Omului. Și-a colindat băiatul pământu-n lung si-n lat și de nouă sute nouă zeci si nouă de ani își spune poveștile. A albit, s-a gârbovit, dar zmeul de hârtie îl poartă mai departe.
         Vopseaua zmeului a cam ieșit la soare și zmeul suflă greu când e să zboare, dar nici unul, nici altul nu se dau bătuți.
       Acu, mai ieri s-a-mplinit mia de ani și Cartea Pământului a mai suit pentru o noapte pe culmea lustruită de coatele norilor și de suflarea vântului, iar băiatul-moșneag s-a agățat de zmeul de hârtie si-amândoi s-au dus, s-au dus si-au adus povești de sus.
        Nu le știți?...Să vi le spun. De răbdare, am răbdare, dar vă rog să-mi dați tutun...

• MUSTĂȚILE FĂRĂ PERECHE   de Vladimir Colin
•  
•         Ala-bala portocala, uite cum îi socoteala: pe vremea când frunza dădea flori, şi floarea rădăcini, toate arătau altminteri, vezi bine, numai mustăţile erau tot mustăţi. Şi-apăi, cică trăia pe-atunci un ostaş, care mi se purta cu platoşă lucitoare, cu pinteni zornăitori, c- un săbioi cât toate zilele şi cu-o pereche de mustăţi straşnice din cale-afară. Și-atât de ţeapăn răsucite-n sus, că din pricina lor ostaşul nici nu-şi mai putea pune chipiul, Pricepi, dumneata? Dacă l-ar fi pus, vârfurile mustăţilor i-ar fi săltat chipiul de-o palmă şi de bună-seamă că lumea s-ar fi prăpădit de râs. Dar ostaşul fără chipiu e ca Făt-Frumos fără bidiviu... Pe unde mergea, pe unde se-arăta, pentru ostaş era tot un drac, că oamenii odată-l întrebau:
•        – Ce fel de ostaş ăi fi, de umbli fără chipiu? şi, auzindu-le vorbele, ostaşul nostru se-amăra că-n loc să se mire de mustăţi n-aveau cu toţii ochi decât pentru blestematul de chipiu. Dar, să-şi jertfească mustăţile, iar nu se-ndura. Acu, se cuvine să ştii că ostaşul nu mai era flăcău. Îmbătrânise la oaste şi-n toată vremea cât slujise nu trăsese măcar o dată din teacă săbioiul lui cât toate zilele, că-n anii aceia – cum, necum – se nimerise pace.
•         – Of, ce mai duşmani m-aş fi priceput să tai cu sabia! îşi spunea el uneori. I-aş fi sfârtecat ca pe altă aia! Dar n-am avut noroc, asta-i... Dacă aveam noroc, cu mustăţile mele ajungeam pe puţin ghinărar,  (general) şi-atunci aş fi poftit eu să-l văd pe neobrăzatul căruia i-ar mai fi dat mâna să mă-ntrebe de chipiu. Cine se pune-n vorbă cu ghinărarii cei mari?... În vreme ce de-un biet ostaş râd până şi curcile... Numai că dacă-şi spuse de multe ori asemenea vorbe, se pătrunse şi mai bine ostaşul de adevărul lor şi-atunci, adunând bruma de bănuţi pe care şi-o pusese deoparte, se duse la un croitor şi-i porunci un strai de ghinărar. Îşi puse apoi straiele cele mândre şi-o porni ţanţoş pe uliţă, fără a privi nici în dreapta, nici în stânga, către oamenii care se grăbeau să-i facă loc. Aşa ajunse la palatul regelui, unde straja bătu din călcâie, răcnind cât putu:
•       -„Să trăiţi!“ şi-l lăsă să treacă.
•       – Vreau să-l văd pe rege – spuse ostaşul când un dregător îi ieşi înainte.
•      – Îndată, domnule ghinărar – se ploconi acela şi, ducându-se glonţ la rege, îi vesti sosirea unui falnic ghinărar.
•       – Să poftească – spuse regele, aşezându-se pe scaunul lui şi potrivindu-şi în grabă coroana. Atunci uşile se dădură în lături şi ostaşul se apropie.
•        – Ghinărare, fii bine venit!
•        – Să trăieşti, mărite rege!
•        – Ei, ce veste-poveste? întrebă regele, neputându-şi lua ochii de la mustăţile cele straşnice ale oaspetelui.
•        – Apăi, de-ale noastre, ostăşeşti...
• Îl pofti regele să şadă, iar ostaşul ghinărar prinse a grăi:
•        – Vin tocmai din ţări îndepărtate şi tare mă prinde mila de slăbiciunea oştii regeşti. Păi, ştii dumneata că eu singur, aşa cum mă vezi, aş fi în stare să-ţi bat oştirea, ca pe-o nimica toată?
•        – Vai de mine! se înspăimântă regele. – Chiar aşa!... Dar zi mai bine: noroc că am sosit la vreme!
•        – Nu mă lăsa, ghinărare! se rugă regele. Ştii, eu n-am purtat războaie, că am fost prins, ba cu ţuiculiţa, ba cu jocurile, aşa că la războaie nu mă pricep neam...
•        – Mie-mi spui? oftă ostaşul.
•        – Domnule dregător – şopti regele către mai-marele sfetnicilor. Văzuşi ce mustăţi are ghinărarul? E de bună seamă un viteaz cum rar întâlneşti, trecut prin ciurul şi dârmonul a sumedenie de războaie şi numai bun să-l tocmim căpetenie a oştii noastre...
•       – Gând la gând cu măria ta – şopti şi mai-marele sfetnicilor. Nu cumva să-l scăpăm din mână... Numai când îi privesc mustăţile şi simt un fior pe şira spinării!
•         – Hai, rămâi la noi, ghinărare – vorbi atunci regele. Aşa căpetenie de oşti mi-am dorit de când mă ştiu...
•       – Eh, fie! De hatârul dumitale – răspunse ostaşul. Şi rămase la palat, unde i se dădu locuinţă pe cinste. Se lăfăia el acu în straiele-i de ghinărar şi cât era ziulica de mare îşi plimba platoşa strălucitoare, zornăia din pinteni, se sprijinea în sabie şi-şi potrivea mustăţile cele straşnice. Cât despre chipiu, cine să-l mai întrebe de chipiu pe-un ghinărar falnic şi semeţ de te vâra-n răcori? Mânca la masă cu regele şi regele se-ncredinţă că avea de-a face cu un ghinărar cât se poate de iscusit în meşteşugul lui războinic. Atât de aprig se năpustea asupra purcelulul fript, că numai gândind ce-ar fi păţit niscai duşmani aflaţi în locul fripturii de pe masă, şi-şi zâmbea regele în barbă; şi rostogolea priviri atât de fioroase când năvălea asupra butiilor de vin, încât nu putea să nu te prindă mila pentru bietul duşman care i-ar fi-ncăput în gheare. Faima ghinărarului se răspândi astfel în ţară şi oamenii vorbeau pe seară despre faptele-i războinice, lăudându-i mustăţile vitejeşti.
•         Iar dacă se mai întremă oleacă, se apucă ghinărarul de-adună ostea ţării pe câmpul de la marginea târgului. Nu se temea că l-ar putea recunoaşte vreo cătană, căci cei din leatul lui muriseră sau se răspândiseră pe la casele lor, isprăvindu-şi slujba.
•        – Sunteţi nişte strâmbi! Nişte năzgâmbi! îşi începu ghinărarul cuvântarea şi vorbi multă vreme despre nepriceperea ostaşilor, care-l ascultau minunându-se şi neputându-şi lua ochii de la mustăţile lui fără pereche. Atâta le vorbi, că oamenii, puşi să stea smirna, simţiră cum amorţesc şi-ncepură să se lase ba pe un picior, ba pe celălalt, de se legănă în scurtă vreme întreaga oştire, ca o mare bătută de vânt. Iar ghinărarul vorbea şi vorbea şi, tot vorbind, se-ntreba de ce se leagănă oştirea. Dacă se-ntrebă ce se-ntrebă, odată-i trecu prin minte că toată oastea regelui se clatină pentru că ostaşii trăseseră la măsea.
•        – Aşa? răcni el. V-am prins, strâmbilor şi năzgâmbilor ce sunteţi... Drepţi! La poruncă, să sufle către mine tot ostaşul, ca să văd care-ai băut. Un, doi, trei... Suflaţi!
•        Şi suflară la poruncă toţi ostaşii, iar dacă suflară stârniră din miile lor de piepturi un vânt care se năpusti asupra ghinărarului şi-l ridică de la pământ, cât ai clipi. Şi nu mai apucă, bietul, să strige nici pâs, că se pomeni în văzduh. Înspăimântat, închise ochii şi-şi auzi mustăţile cele straşnice zbârnâind ca două cozi de zmeu...
•        „Ce-ntâmplare! Vai de capul meu de ghinărar“, îşi spuse viteazul. Şi tot zbura, zbura ca o ghiulea, zbura peste păduri şi peste ape, zbura peste târguri, iar mustăţile-i zbârnâiră atât de aprig, că oamenii dădeau buzna, ţâşnind din case înspăimântaţi. Şi-aşa zbură trei zile şi trei nopţi, până ce vântul începu să piardă din putere. Ghinărarul mai zbura şi-acu, dar din ce slăbea vântul, dintr-atât cobora, până se pomeni deasupra unei cetăţi întinse. Mai zbură oleacă şi-odată se opri cu fruntea la picioarele zidului.
•         Şi, să vezi acu a naibii întâmplare, că zidul lângă care zăcea ghinărarul era tocmai zidul unui palat împărătesc. Purtat de vântul stârnit din piepturile ostaşilor săi, ghinărarul zburase dincolo de hotarele regelui şi se oprise taman în cetatea de scaun a împăratului din ţara vecină! Acolo murise, pasămite, împăratul bătrân, care uitase de războaie, şi se-nălţase-n scaun feciorul lui, un zurbagiu cu mintea dusă numai la rezbel, la jaf şi la măcel. Într-o clipă se strânseră atunci oamenii din cetate, care urmăriseră cu sufletul la gură zborul ghinărarului.
•         Straja se repezi, îl legă burduf şi-l duse pe sus, lepădându-l la picioarele tânărului împărat.
•         – Ce-i asta? întrebă împăratul.
•         – Ceva ce zbârnâie şi zboară – dădu răspuns straja. Se apropie împăratul şi, dacă cercetă bine-aminte, se lumină la faţă.
•         – D-apăi proştilor şi nepricepuţilor – râse luminăţia sa – nu vedeţi voi că acesta-i ghinărarul cel mare al regelui din ţara vecină?       Priviţi-i straiele, priviţi-i mustăţile...
•        Priviră cei din încăperea împărătească, priviră la straie, priviră la mustăţi, şi-ntr-un glas strigară:
•        – Aşa-i! E ghinărarul regelui. De ce-o fi venit?
•        – Tare mai sunteţi proşti! zise împăratul. A venit să iscodească, afurisitul! O fi prins regele de veste că vrem să-i călcăm hotarul şi l-a trimis pe cel mai viteaz ostaş, să afle ce şi cum...
•         Auzind una ca asta, se minunară cu toţii de vitejia ghinărarului şi se cam şi înspăimântară oleacă.
•          – Cumplit viteaz! şopti un dregător, înfiorându-se. A intrat el, aşa, de bunăvoia lui, în gura lupului...
•          – Drept care se cuvine să-l cinstim ca pe-un ghinărar de seamă, întări şi împăratul.
•          - Dezlegaţi-l!
•        Şi se repeziră cu toţii să-l dezlege şi-l aşezară cu băgare de seamă pe-o laviţă şi-i potriviră sub cap o pernă moale.
•           – Smirna! răcni atunci ghinărarul, venindu-şi în fire, şi glasul îi sună atât de dârz, încât toţi cei din încăpere, de la strajă şi până la- mpărat, bătură din călcâie. Doar că bietul ghinărar vorbise ca din somn. Că deschizând ochii şi văzându-se întins printre atâţia oameni necunoscuţi, îmbrăcaţi care mai de care-n haine scumpe, odată se-nspăimântă.
•        – Unde mă aflu? întrebă el, buimăcit.
•        – Printre prieteni, viteazule – răspunse împăratul.
•        Ghinărarul îşi pipăi cucuiul din frunte (că, oricât îi era de tare capul, zidul de care se izbise fusese totuşi mai tare, ca un zid de piatră ce se afla), îşi pipăi mustăţile şi le găsi frânte, atârnând jalnic. O lacrimă luci atunci în ochii lui.
•          – Nu plânge, viteazule – rosti împăratul, înduioşat. Te afli, ce-i drept, în ţară străină, dar îţi preţuim cu toţii bărbăţia şi ne vom purta cu tine cum te porţi cu un viteaz fără pereche. Spune, ai vreo dorinţă? Cuvântul meu împărătesc stă chezăşie că ţi-o vom îndeplini, pe cât ne stă-n putere.
•         Iar auzindu-i vorbele se linişti ghinărarul şi pricepu că acela-i împăratul.
•         – Întâi şi-ntâi, împărate, voi să văz un bărbier, zise el.
•        – Straşnic om! şopti dregătorul care se mai înfiorase o dată.
•        – De fier! şopti un altul.
•        – Să vină bărbierul meu împărătesc! porunci împăratul. Şi, cât ai bate din palme, bărbierul se şi-nfăţişă.
•       – Mi s-au frânt mustăţile, îi spuse ghinărarul, iar bărbierul răspunse scurt:
•       – Am înţeles!
•       Şi-unde nu se-apucă el să le ungă, să le oblojească şi să le răsucească, şi le unse, le-obloji şi le răsuci, până le făcu să stea din nou drepte ca nişte suliţi.
•        – Minunate mustăţi! strigă atunci bărbierul. Mi-e sufletul atât de plin de bucurie c-am fost găsit vrednic să le ating cu păcătoasele astea de mâini ale mele, încât... încât... Dar glasul i se frânse. Lacrimi de fericire curgeau din ochii vrednicului bărbier.
•         – Îţi mulţumesc, băiete – spuse cu bunătate ghinărarul. Pe loc repaus!
•        – Măria ta, lasă-ţi mustăţi – se rugă cu lacrimi în ochi bărbierul. Priveşte chipul acestui mare ghinărar şi spune dacă vitejia nu-i scrisă pe aprigele-i mustăţi! De ce să n-avem şi noi asemenea cinste? De ce să nu ne putem mândri şi noi cu mustăţile luminăţiei tale? Împăratul căzu pe gânduri, ceea ce văzând, bărbierul scoase de sub haină o chitară şi, înghiţindu-şi lacri-mile, voi să cânte Cântecul de laudă a mustăţilor, care-ncepe, după cum fiecine ştie: Bărbatul cu mustăţi Slăvit e prin cetăţi...
•        – Lasă – îl întrerupse însă împăratul. Am să mă mai gândesc... şi-i făcu semn să iasă.
•         Iar dacă ieşi bărbierul, împăratul se-ntoarse către ghinărar: – Ascultă, ghinărare – spuse el. Regele tău te-a trimis aici să iscodeşti...
•        – Aşi!
•        – Nu tăgădui! Eu n-am să te pedepsesc, că-mi sunt dragi vitejii. Iar ca să vezi cât te cinstesc, iacă, te fac mai-marele oştii mele! Pentru- nceput, vom năvăli peste craiul din miazăzi. Cu regele tău ne-om răfui apoi...
•          Bietul ghinărar se uită la cei din încăpere şi nu-ntâlni decât căutături războinice.
•         – Du-ne la luptă, ghinărare! strigară dregătorii, iar împăratul întrebă:
•         – Ei, te-nvoieşti?
•         – Ce să fac? spuse ghinărarul. Am să vă duc... Dar mai întâi să ne- aşezăm la masă! Şi se-ntinse atunci o masă ca acelea şi mâncară cu toţii şi băură cu toţii, iar în zori porniră la luptă. Călărea ghinărarul pe-un cal alb şi atât era de ameţit, că se legă de şaua calului, ca nu cumva să cadă şi să se facă de râs şi de batjocură.
•          – Cum o să luptăm? întrebă împăratul, dacă ajunseră la hotarul craiului de miazăzi.
•          – În draci! răspunse atât de vitejeşte ghinărarul, încât, privindu-i mustăţile, hotărî pe dată împăratul să-şi lase şi el mustăţi, ca măcar să pară neînfricat, dacă firea nu-l dăruise cu vitejia ghinărarului.
•         Şi oastea cotropi ţara craiului şi oamenii-şi părăsiră casele, în vreme ce ostaşii jefuiau şi dădeau foc, că se mânie de-a binelea norodul acela şi se găti de luptă.
•         Sosi şi ziua când oştile se pomeniră faţă-n faţă.
•        – În sfârşit! strigă împăratul şi trase spada. Ghinărarul voi să-şi scoată şi el din teacă săbioiul cât toate zilele, de care nu se folosise niciodată, dar trase o dată, trase de două, trase de nouă ori... Zadarnic. Ruginise, pesemne, într-atât amar de ani cât nu văzuse lumina şi nici o putere din lume n-ar fi dovedit să-l scoată din teacă. Dacă văzu aşa, răcni ghinărarul:
•          – Săbiile-n teacă! şi, în frunte cu împăratul, ostaşii-şi vârâră săbiile-n teacă.
•          – Are-un plan straşnic! şoptiră dregătorii. Vom câştiga lupta fără-a scoate măcar săbiile din teacă...
•       Iar ghinărarul îşi întinse dreapta şi grăi potolit:
•       – Vezi smârcurile de colo, împărate?
•       – Le văz.
•        – Iacă de unde-l vom izbi pe duşman.
•        – Din smârcuri? se nedumeri împăratul. Păi au să ne-nghită smârcurile!
•        – Cine-i ghinărar aici? Eu sau tu? se mânie ghinărarul. Dacă te temi, întoarce-te la palat şi nu-ncurca locul... Şi mustăţile i se ridicară atât de ţanţoş, că nu mai cuteză împăratul să-i întoarcă vorba. Cum să-l înveţe el pe-un ghinărar hârşit, care trecuse printr-atâtea zeci de războaie?
•         Şi-apăi, la porunca ghinărarului, întreaga oştire, în cap cu împăratul, se năpusti, trecând pe dinaintea mai-marelui ei şi, răcnind cu sete, se-nfundă în smârcuri. Şi se-mpotmoliră acolo şi cai şi oameni, ceea ce-l făcu pe ghinărar să se repeadă şi el, strigând de se cutremura văzduhul:
•         – Înainte, strâmbilor! Ce staţi, năzgâmbilor?... Vă arde de joacă? Dar smârcurile-i şi-nghiţiseră oştirea, iar calul lui prinse a se cufunda şi el.
•         – Săriţi! Ajutor! răcnea acu ghinărarul, holbându-şi ochii pe cât putea de tare. Norocul i-a fost că, dacă se trezi la fund, calul lui călcă peste trupurile celor înainte înghiţiţi de mâl şi ghinărarul nu se afundă de tot. Îi rămăsese la faţa smârcului capul, iar peste capul acela văzu craiul din miazăzi (care privise cu mirare la toate), văzu înălţându-se perechea de mustăţi, straşnice din cale-afară.
•       – Asemenea mustăţi nu poate avea decât un mare viteaz, spuse craiul. E păcat să-l lăsăm să piară...
•        Iar dacă-i auziră vorbele, se repeziră doi ostaşi călări şi, cum făcură, cum nu făcură, izbutiră să prindă două frânghii de mustăţile ghinărarului şi-apoi, dând pinteni cailor, îl traseră de mustăţi, îl traseră cu cele două frânghii şi-l scoaseră din smârc...
•        – E un ghinărar! strigă ghinărarul craiului din miazăzi, privindu-i straiele, cam feştelite, ce-i drept... Dar craiul se uită lung, lung, ca cel scăpat din smârc şi, minunându-se foarte, grăi:
•        – Ian ascultă, ghinărare cu mustăţi! Nu eşti tu ghinărarul regelui?
•        – Sunt – răspunse acela.
•        – Ei, brava, acu mai vin şi eu de-acasă – râse craiul. Ai ştiut că ticălosul de-mpărat râvneşte să-ţi izbească regele şi-atunci i-ai câştigat încrederea, l-ai făcut să-ţi dea oastea pe mână şi l-ai înecat, cu oaste cu tot... Aşa-i?
• Buimăcit, ghinărarul clipi de câteva ori şi răcni:
•      – Aşa, numaidecât aşa!
•       Iar toţi dregătorii craiului din miazăzi îi l ăudară vitejia şi isteţimea fără seamăn, scrise pe mustăţile-i ţanţoşe, îl lăudară până într-atât încât ghinărarul craiului înverzi de ciudă. Pricepi dumneata, n-apucase bietul să ucidă nici un ostaş şi-l durea inima că celălalt avusese norocul să piardă ditai oaste, ba încă şi c-un împărat în frunte...
•        Aşa se potrivi că-şi împlini craiul moşia cu cea a împăratului, treabă ce-l bucură foarte, iar ghinărarul ieşi basma curată din tărăşenia aceea. Ba îl mai şi încărcară slugile craiului cu daruri scumpe şi-l petrecu oştirea cu alai până la hotar, unde-l aştepa regele cu dregătorii lui.
•         – Viteazule – spuse regele, îmbrăţişându-l de faţă cu toţi dregătorii. M-ai scăpat de-mpăratul duşman şi pentru asta frate ai să-mi fii până la moarte... Şi se-nturnară cu toţii la palatul regelui, unde se puseră pe-un chef de i se duse vestea şi unde ghinărarul bău şi bău, mâncă şi mâncă, până căzu sub masă. Iar faima mustăţilor lui se-mprăştie în lume şi, dacă aflară de vitejia ghinărarului, nu mai cutezară nici craii, nici împăraţii să calce hotarul regelui, iar ghinărarii pământului îşi lăsară cu toţii mustăţi de-un cot, să se vadă de departe că-s viteji de tot.
•          Şi-apăi ghinărarul trăi atât de bine, că-l aflai mai toată vremea pe sub mese. Şi-aşa o duse el cât o mai duse, până într-o seară când căzu sub masă, căzu şi nu se mai sculă.
•         Şi-l plânse regele, îl plânse cu lacrimi fierbinţi şi puse de-i turnă chipul în aramă, ca să rămână de pomină până- n zilele noastre. Chipul acela se-nalţă şi azi în grădina palatului regesc, iar vrăbiile poposesc pe sfârcurile mustăţilor de-aramă, ciripind între ele: – Cip-cip, prost să fii, noroc să ai şi numai de proşti să dai!
• Şi-apoi, ala-bala portocala, asta fuse toată socoteala...

FLUIERUL PĂDURII ADORMITE

Erau odată doi copii, frate şi soră şi rămaseră orfani. Părinţii lor muriseră, de tineri. Oamenii răi, îi dase afară din casă, zicandu-le:

- Plecaţi! şi să nu vă mai întoarceţi pe aici.

Fata începu să plângă, dar băiatul o luă pe fata de mână şi plecă. Şi merseră ei, merseră, până când drumul lor îi duse întro pădure. Și merseră ei merseră şi deodată se auzi un cântec, pe care nu îl mai auziseră ei niciodată. Era un cântec scos de ramurile copacilor şi a tuturor vietuitoarelo, era un cântec al rădăcinei cutezătoare, era un cântec vechi. Se opriră într-un luminiş. În mijlocul luminişului era un bolovan.

 Deodată copacii se dădură îndărăt, şi poiana se lărgi. Apoi apărură nişte flori, care îşi aprinse luminiţe multicolore şi cântau un cântec duios.  Cei doi copii se minunară. În timp ce poiana se tot lărgea. Bolovanul începu şi el să crească. Şi crescu, crescu, iar din el apăru un castel, care crescu şi el, şi se tot marea tot mai mult. Deodată în poiană năvăli patru iepuri albi, purtând o pernă de mătase, pe care odihnea un fluier. Ei se opresc lângă băiat şi îi spuse:

 - Băiatule, ia acest fluier şi cântă.

 - Să cânt?... Dar eu nu ştiu să cânt.

Ca la un semnal florile păliră şi se stinse. Cântecul frânt al pădurii se stinse şi el.

- Cântă, cântă te rugăm cântă cum o-i ştii, dar numai cântă.

Băiatul intimidat, luă fluierul, îl duse la gură şi suflă în el. Se auzi un sunet ciudat şi fals. Deodată cântecul păduri reapăru, florile din poiană reînviară, aprinzinduși luminiţele. Băiatul se sperie şi se opri.

- Nu te opri! cântă, cântă mai departe, ziseră iepurii speriaţi.

Şi băiatul prinzând curaj suflă cu putere în fluier.

Pe când cânta, poiana se lărgi şi mai mult, iar bolovanul cu castel se mări şi mai mult, şi crescu, până se făcu un ditamai castelul, cu uşi şi ferestre, turnuri de o culoare albă.

În timp ce cânta apare o şopârlă roşie, care se apropie de faţă şi o invită să meargă după ea. Faţa că vrăjită, se luă după ea. Intră în castel şi pe când cânta, castelul începu să scadă şi să se micşoreze, tot mai mult până dispăru, lăsând în urma lui acel bolovan  pe care îl găsiseră copii când apărură şi ei prima dată în poiană. La un moment dat moţăind, băiatul obosit,  scapă fluierul jos.

- Ce faci? nu te opri, ziseră iepurii speriaţi, cântă mai departe.

Trezandu-se brusc, băiatul se uită după fluier. Dar nu îl găsi. Caută toată poiana, dar în zadar.

- Mai caută, te rugăm, trebuie să-l găseşti, îl implorară iepurii, plângând.

- Dar de ce plângeau iepuraşii?

- Poi ai să vezi mai departe...că nu găseau fluierul...

- Bine spune mai departe.

Tot căutând obosise băiatul nostru.  Se aşezăjos odihnindu-se. Când se lumină de ziuă, băiatul îşi zise: O să caut acum fluierul, că este lumină, astă noapte nu–l vedeam,dar acu...

Şi se apucă iar de căutat. Băiatul atunci observă că surioara lui dispăruse. Încercă să dea de urma iepurilor albi, dar şi aceştia dispăruseră. Ultima oară când o văzu-se, pe soră-sa, era atunci, când intrase în castel însoţită de o şopârlă roşie.  Se repezi la bolovan, bătu cu pumnii în el implorând, şi cerând-ui bolovanului să îi redea surioara înapoi. Pe când caută văzu o gaură în pământ, numai bună să înghită acel fluier. Se aplecă şi vârându-şi mâna în ea, se pomeni că gaură se lărgea şi odată cu ea, intră şi el în ea. Apoi dacă intră, văzu că se intindea un drum, până departe. Se afundă el în acea hrubă şi merse cale de opt zile. În a opta zi se trezi faţă în faţă cu un şoarece. Avea mustăţi de argint, care cânta cu ele, o barbă de argint, avea şi o stea de argint în frunte şi cizmuliţe de argint. La mijloc era încins cu o curea lată, tot de argint.

- Bine ai venit, băiete! Zise şoarecele, cântând un cântec vesel cu mustăţile lui.

- Bine te-am găsit! rosti şi băiatul.

- Logodnica te aşteaptă.

- Pe mine?

- Dar nu pe mine, râse şoarecele. Ai cam făcut-o să te aştepte. Auzi dumneata şapte sute şaptezeci şi şapte de ani.

- Ştii, cred că e o greşeală, nu sunt cine crezi dumneata.

- Aha, face şoarecele, nu eşti ştrengar, să mergem dară...

Şi apucându-l de mână pe băiat îl duse pe alt drum. Buimăcit băiatul ne mai înţelegând nimic, se lasă în voia lui. După un timp şoarecele cu mustăţi de argint se opri în faţa unei flori ciudate.

- Unde eşti, fata tatii? întrebă şoarecele.

- Aici, tăicuţă!

Şi băiatul văzu cum după floare se iveşte un alt şoarece. Acesta avea plete de aur o stea de aur în frunte şi condori de aur.

- Mi l-ai adus? face şoarecele, apoi urmă :

- Şapte sute şapte zeci şi şapte de ani, nu ţi-a fost milă de mine? Băiatul, pricepu acu cum stau lucrurile şi spuse:

- Cinstite fețe şoriceşti, nu am venit pentru nuntă, nu sunt logodnicul nimănui, tot ce vreau e, fluierul de lemn.

- Fluierul? întrebă şoarecele cu mustăţi de argint.

- Fluierul? făcu şi celălalt şoarece.

- Da! Fluierul, spuse băiatul.

Urmă o clipă de tăcere, după care din ochişorii şoarecelui cu plete de aur, începu să curgă lacrimi.

- Nu plânge soriocel cu plete de aur,dar fără fluier nu pot să găsesc surioara. Şi poveşti tot.

După ce ascultară amândoi povestea băiatului, şoarecele cu plete de argint spuse:

- Deci ai venit numai pentru fluier? Ei află că fluierul nu putem să ţi-l dăm.

Apoi şoarecele cu plete de aur îl duse pe băiat pe un drum care ducea sub piatra cea albă din poiană. Ajuns acolo şoricelul îi sărută degetul arătător, şi îi spuse:

- Priveşte prin unghie către piatră.

Băiatul văzu că unghia se face străvezie şi o dată cu ea şi piatra. Aşa văzu băiatul nenumărate cămăruţe mici în care rătăcea singură o făptură cât o furnică, Aici se oprea lovind cu pumnii cât o gămălie de ac, aici se oprea şi plângea.

- Surioară unde eşti?

- Aşa nu te poate auzi.Du degetul la buze. Băiatul duse degetul la buze şi întreba iar. Văzu că fata se uită în jur mirată şi buzele i se mişcau.

- Că să te audă şi să o auzi du degetul la ureche.

 Aşa datorită unghii străvezii, băiatul află că pe surioara lui o închise acea Şopârlă Roşie. Băiatul îi trimise cuvinte de îmbărbătare, promiţând că o va salva şi să stea liniştită. Şoarecele cu plete de aur îi promise şi el că îl va ajută pe băiat.

- Nu te teme de nimic şi vei izbândi, îi zise şoarecele.

După care se caţără pe umerii băiatului sărutândui. Pe loc crescu câte o aripă de piele ca la un liliac.

- Cu aceste aripi va trebui să zbori până în înaltul cerului dincolo de ceaunul Sorelui, la marginea: Deşertului-Vorbelor–Rostite. Acolo trebuie să afli descântecul de `piatră deschisă`, ca să-ţi eliberezi sora închisă în castelul din piatră albă. Dar înainte de asta trebuie să-ţi stropeşti faţa cu apa de aur din ceaunul Soarelui. Află că Şopârlă Roşie nu e o şopârlă ci Căţelul Pământului. E cea mai rea făptură. Află că vorbele pe care noi le rostim nu se pierd, ci se adună laolaltă în Deşertul–Vorbelor–Rostite. Acolo vei afla descântecul pe care nu l-a auzit nimeni. Numai Căţelul-Pământului îl ştie.

- Întoarcete cu izbândă, mai spuse şoarecele.

După ce îşi luă ziua bună, băiatul se înalță în văzduh şi tot urcă, tot urcă, trecând de nori şi de apa acestora de grindina care se abătuse peste el, câtă oul de gâscă, dar nimic nu-l putea opri din drumul sau, ştiind că trebuie să îşi salveze sora.

Într-un târziu ajunse şi el pe inserat. Privi în jos şi văzu că se făcuse noapte. Undeva agăţat de o crăcană, odihnea ceaunul Soarelui, sub care ardea un foc mic. Soarele nu se vedea nicăieri. Privind apa aceia de aur, băiatul se perdu şi căzu cum era,în ceaunul de aur.

- Cine mi-a pângărit apa de aur viu? întrebă Soarele. Îl scoase pe băiat afară şi foarte supărat îi zise:

- De ce mi-ai pângărit apa de aur viu, ştii tu ce e asta? E sângele meu pe care l-am lăsat să curgă în el, pentru că aburii vieţii să se împrăştie pe pământ.

- Nu am ştiut, iartă-mă, zise băiatul. Vroiam să-mi stropesc doar faţa. Şi se apucă de povestit şi Soarelui ce păţise. După ce ascultă povestea băiatului, Soarele zise:

- Acum trebuie să răstorn ceaunul, şi să-mi tai iar venele ca să umplu iar ceaunul.

 Îl deşertară ei şi apa de aur viu se răspândii pe pământ aidoma unei ploi de aur. Toţi se repeziră să adune acel aur. Şi în zilele de azi se mai găseşte acel aur. După ce frecară ei ceaunul cu cenuşă, ce strălucea de îţi lua ochii. Pe vremea aia marii cititori în stele văzând strălucirea aceia, dădură de veste că iarna va fi grea şi lungă. Atunci mai marii împăraţi ai lumii, porniră razboaie de cotropire, ca să-şi umple cămarele.Iar,dacă, din contra, iarna fusese blândă şi scurtă, 20 de cititori în stele rămase fără cap. Ca să vezi ce păţiră bieţii oameni din cauza lui şi a Soarelui.

După aceia, Soarele, dândui brişca băiatului, îl rugă să îi taie el, venele. La început băiatul se codi. Şi când îşi luă inima în dinţi încecând, reuşi să îşi taie şi el venele. Soarele, ruşinat îi luă brişca şi îşi tăie şi el venele. Acum în ceaunul soareleui curgea şi apa de aur de la băiat şi de la el. Doar şi băiatul se scăldase în apă lui, devenind şi el de aur. După ce umplură ceaunul Sorele îi mulţumi, şi îi ură mai departe drum bun.

Zbură mai departe băiatul şi ajunse la marginea Deşertul-Vorbelor –Rostite.

Cât vedeai cu ochii şi mult dincolo de ceea ce putea ochii vedea, se întindea, neted ca în palmă, puştiul. O lumină ciudată verde, venind de nicăieri, scălda nisipul de un verde ca pielea de broască, iar pe întregul întins al nisipului, goneau nevăzute, ciocninduse unele de altele, toate cuvintele rostite până acum. Erau şoapte de dragoste, cuvinte de ură, strigăte de luptă, cântece, rugăminţi şi câte şi mai câte. Începuse al copleşi atâtea cuvinte. El îşi duse unghia la ureche şi rosti: Şopârla Roşie, Deodată se auzi o voce hârâită care spuse:

- Dacă o făptură, cât de mică se va afla în castel şi va râde în timp ce fluierul va cânta, fărâme se va face acel fluier şi voi în veci, şoareci veţi rămâne.

”De asta nu a vrut să îmi dea şoriceii, fluierul”, gândi băiatul. Apoi îşi aduse aminte de ce venise. Şi întrebă despre `Descntecul de piatră deschisă.` Apoi se auzi iar acea voce hârâită, care spuse în mare taină: Descântecul de `piatră deschisă `nu îl ştie nimeni:

”Căţelul Pământului latră

Şi patru porţi de piatră

Din patru părţi cad sparte,

Că patru toarte moarte”.

Glasul se stinse, dar băiatul ştia acu şi el descântecul. Plecă de acolo şi în drum trecu şi pe la Soare. Se despărţiră şi Soarele îi ură drum bun şi izbăvire.

Când ajunse în poiana cu pricina, îl aştepta şi acum acea piatră albă şi rece. Uitându-se prin unghie la piatră, o văzu pe sora lui, care stătea şi îl aştepta. Duse degetul la buze şi îi spuse:

- Gata surioară, ridicate am venit să te salvez. Apoi băiatul rosti `Descântecul de piatră deschisă`. Cum îl zise, se auzi patru pocnituri şi în piatră se făcu patru găuri. Prin una din ele țâșni afară o făptură mică cât o furnică, care când ieşi afară,începu a creşte şi crescu până se făcu o fată mândră şi mlădioasă ca o crăiasă. Ea se repezi la el şi se îmbrăţişară de bucurie.

- Vai dar ce mare te-ai făcut? Se miră fata. Când te-am lăsat erai un copil.

- Şi tu ai crescut şi te-ai făcut o fată frumoasă, spuse băiatul.

- Dar de mine ai uitat, se auzi un glas.

- Cum să uit, zise băiatul recunoscundu-l pe şoarecele cu plete de aur.

Deodată poiana se zgudui şi o grămadă de pământ sări în lături, Din gaură țâșni o pocitanie,

- Căţelul Pământului! Ferestete, ziseră şoarecii.

 - Să mă fersc de ce?

- Văzduhul mi-i închis, răcnii dihania, nu te-am putut ajunge, dar aici pe pământ nu ai să mai scapi, om nesocotit, care ai îndrăznit să mă înfrunţi.

Se repezi la băiat şi încercă să îl muşte de gât. Dar aşa cum sărise se şi prăbuşi, urlând de durere. Îşi rupse colţii în pielea de aur a băiatului. Poi nu se scăldase el în ceaunul Soarelui. Răcnind de durere Căţelul-Pământului, rosti un descântec de mort. De îndată se cască sub picioarele băiatului o moară care se mută tot timpul sub picioarele băiatului încercând să îl cuprindă. De şapte ori se ridică băiatul, bătând din aripi, de şapte ori moara îşi schimbă locul. Până când băiatul se lasă în jos, şi apucând dihania, care răcnea şi musca, o ridică şi îi dădu drumul în gura morii care cu un scrâşnet o macină pe dihanie, alegânduse praful şi pulberea.

Moara dacă îşi făcu treaba, se afundă iar în adâncul pământului de unde o scoase la iveală acel descântec. După ce termină cu Căţelul –Pământului băiatul se pomeni înconjurat de şoricei şi de sora sa şi de cei patru iepuri albi.

- Acum poţi să cânţi din fluier, ziseră ei. Băiatul îşi duse iar la buze fluierul de lemn şi suflă în el cu putere. Pădurea începu iar să suspine cum o mai făcuse cândva, cu ani în urmă, în noaptea când băieţelul şi fetiţa pătrunseră pentru prima dată în poiană. Se apriseră iar florile de foc, pe tulpinele lor de aur. Şi păsurea îşi cânta cântecul vechi, cântecul ierbii şi a frunzei, cântecul rădăcinei cutezătoare, cântecul vântului, cântecul ploii.

  Licuricii şi greierii alcătuiră un taraf. Copacii începură să se dea iar înapoi făcând loc în poiană. Piatra începu iar să crească. Apoi se făcu un castel măreţ şi alb. Şoarecii îi spuse băiatului că în timp ce cânta să atingă steaua de argint al sorecelui. Ceea ce şi făcu băiatul. În locul sorecelui apăru un moşneag cu o barbă de argint, cu stea de argint în creştet cu cizmuliţe de argint şi o curea de argint. Tot aşa atinse băiatul şi şoricelul cu plete de aur, iar în locul ei apăru o fata mîndră cu plete de aur şi cu condori de aur în picioare. Apoi moşneagul şi cu fata mângâie de trei ori faţa celor patru iepuri albi şi în locul lor apărură patru slujitori în haine albe.

 Moşneagul şi faţa intrară în castel asezânduse în cele două jilţuri de aur. Apoi slujitorii trâmbiţară şi unde nu se umplu castelul cu toate vieţuitoarele pământului. Veveriţe, urşi,căprioare, cerbi şi câte şi mai câte sălbăticiuni.

- Mulţumesc, flăcăule poţi înceta cântărea. Flăcăul se opri din cântat şi îndată fluierul se prefăcu într-un sceptru.

- Nu am cuvinte ca să îţi mulţumesc. Eu sunt Craiul tuturor sălbătăciunilor. Am trăit în pace ani buni. Până când dihania aia de Căţel al Pământului, a venit şi mi-a cerut mâna fetei mele. Eu nu am vrut să io dau. Atunci Căţelul Pământului a rostit un descântec. Pe noi ne-a prefăcut în şoareci pe cei patru slujitori ai mei în iepuri, sceptrul în fluier şi castelul într-un bolovan. I-am cerut cu lacrimi în ochi să nu ne pedepsească aşa de crunt. `Bine a zis Căţelul Pământului, atunci dacă se va găsi un suflet curat de copil să sufle din fluier, atunci toate se vor face ca înainte.

Apoi e uşor de ghicit ce a urmat. Craiul la lăsat moştenitor pe băiat care ia dat şi fata lui. Au făcut o nuntă ca în poveşti. Şi pe sora lui a măritat-o cu un mare sfetnic. Şi poate mai trăiesc şi acu, cine ştie, dacă nu au murit.

- Ei ţi-a plăcut povestea? Gata la masă că uite mă luai cu ţine şi trecu vremea...Mâine o să-ţi spun altă poveste...

CERBUL DE STICLĂ

 Acu povestea asta nu-i atât de nouă cum ai socoti poate dumneata. E mult mai veche, încă de pe vremea calicilor, cam de pe când au fost atârnate stelele de aur întâiaşi dată pe cer, cu câţiva ani înainte de a se fi născocit drumul de fier. Şi-apoi iaca, ce mai tura – vura. Trăia cică pe la noi un boier lat în șele de atâta stat pe sofale, care moştenise de la boierii dinaintea lui un beci mare cât o casă, din cele mari. Şi beciul era tot, tot bucşit cu galbeni, de nu le ştiau seama nici vătafii, nici boierul, că vorba aceea, dacă am, să fie şi nici dracu`să nu ştie!

Iaca bun, numai că boierul, dacă tot şedea şi bea cafele, murea de – urât şi se gândea la câte cele: mai, că n-are şi el ceva de făcut în toată ziulica mare; că să-şi numere galbenii nu are răbdare; că de altceva nu-i în stare; că ce viaţă amărâtă are. Mă rog, şedea boierul pe sofa şi, azi aşa mâine aşa, plângea în ceaşca de cafea!

Şi – ntr-o bună zi, cum plângea el şi-şi înghiţea lacrimile, mirându-se că-i pare cam sărată cafeaua, o dată vine un slujitor şi-l vesteşte că un neguţător de peste mari şi ţări a sosit cu mărfuri alese, şi roagă să i se îngăduie să le arate pe dată cinstitului boier.

- Cum de nu? Să vie, - strigă boierul, prea mulţumit că are cu cine a mai schimba o vorbă. Şi cât te-ai şterge, să zicem, la un ochi, păşi neguţătorul în încăpere. Era un om lung şi slab, cu barbă ascuţită şi căutătură vicleană. Purta o mantie de culoarea vişinei putrede, era încins cu un brâu albastru de mătase şi-în brâu avea înfipt un hanger.

- Fi bine venit, neguțătorule, - rosti boierul săltându-se oleacă de pe sofa. Ce minunăţii ne-aduci de peste mari şi ţări?

Nuguțătorul se înclină tăcut şi, drept răspuns, bătu de trei ori din palme. (ce şi chestia asta cu bătutu din palme! Şi de trei ori! Oare cine o inventa-o? Oamenii bat din palme ori de câte ori li se iveşte prilejul! Bat de bucurie, bat de necaz, bat de una alta...ba o palmă la fundișor...ba o palmă sau mai multe de la amantă sau soţie... şi invers...Om fi făcuţi cu palmele...).

Atunci uşile se deschiseră, cu senzor de prezenţă – cred, şi şapte,  – auziţi oare ce o fi şi cu `şaptele`  ăsta? Dece nu şase, sau cinci, sau 8 sau 9...? mă rog, şapte slujitori, muţi şi surzi, aşezară la picioarele boierului pocale şi tipsii, cupe şi carafe, oglinzi de cristal şi podoabe, toate din cleştar, limpede şi curat că apa de izvor. Soarele juca pe cleștaru cel limpede, care strălucea în culorile curcubeului, şi boierul se saltă din nou pe sofa.

- Aferim! strigă el. Ţi le cumpăr pe toate!

Neguţătorul se înclină şi făcu un semn. Cei şapte slujitori ieşiră ducând toate minunăţiile acelea de cleştar, iar boierul aştepta, nădăjduind să mai vadă şi altele. Dar neguţătorul nu se clintea.

- Ei ce îmi mai arăţi acu? întrebă nerăbdător boierul.

Atunci faţa neguţătorului se posomorâ şi, pentru întâia oară de când intrase în încăpere, neguţătorul vorbi:

- Mă doare inima, boierule, dar altceva nu îţi mai pot arăta!

- Chiar nimic? Nimic de tot? Întrebă dezamăgit, boierul.

- Nimic! Oftă neguţătorul, Am fost silit să-mi închid sticlăria şi ceea ce ai văzut e tot ce mi-a mai rămas. Nu mai am bani...

- N-ai bani? Se minună boierul.

- Nu....

Un gând se născu atunci în creierii toropiţi ai boierului. Îl întoarse şi pe o parte şi pe altă, chibzui, în cele din urmă zise:

- Ia ascultă neguțătorule... Ce ar fi să-ţi deschizi o sticlărie aici, pe moşia mea? Bani, vorba aceea am berechet. Faci obiecte din sticlă şi împărţim câştigul.

O flacără se aprinse în privirile viclene ale neguţătorului. Şi măcar că toate mergeau după poftă inimii, se lăsă greu, se făcu că chibzuieste îndelung, şi după trei ceasuri se învoi, spre marea bucurie a boierului. Nu de alta dar avea acum şi el cu cine mai schimba o vorbă.

2.

Şi iaca aşa se deschise pe meleagurile nostre sticlăria străinului....

       Nimeni nu avea îngăduinţa să arunce măcar o privire înăuntru. Acolo nu pătrundea decât neguţătorul cu slujbaşii lui muţi şi surzi, care se dovediră a fi şapte meşteri mari, calfe de sticlari. Boierul se arată de câteva ori şi apoi se mulțumii să privească doar pocalele, sculele şi podoabele de cleştar, căci în sticlărie era şi fum şi cald, şi tot mai bine se simţea pe sofa, lângă ceaşca lui de cafea.

Şi-a mers treaba ani şi ani, a mers ca pe roate, şi din sticlărie ieşeau lucruşoare de cleştar care se-mpraștiau în lume, aducndu-le mulţi, foarte mulţi bani, -(că la Bingo!-)--atât neguţătorului cât şi boierului. Galbeni buni şi lucitori. Se speriase boierul de mulţimea banilor şi se tot frământa la gândul că n-avea să mai încapă-n beciul cel mare. Chiar se gândea că ar fi bine să mai sape altul mult mai mare şi mai încăpător pentru viitor.

Întro zi i se înfăţişă nrguțătorul posomorât şi încruntat că alta aia.

- Află boierule- spuse el- află că azi noapte mi-a murit un meşter. Aşa că am nevoie de un ucenic care să înveţe meşteşugul. Asta ca să îmi înlocuiască pe meşterul mort, că eu nu pot să lucrez decât dacă am şapte meşteri mari -(iar şapte)- în cap, calfe de  sticlari.

- Şi pentru atât lucru te frămânţi? Râse boierul. Nu am eu destui ţărani din care să alegi unul? Nu unul, ci o sută de ucenici! Neguţătorul îşi coborâ fruntea şi glasul:

- Meşterii mei, cum vei fi băgat de seamă, sunt cu toţii muţi şi surzi. I-am ales aşa că să nu-mi trădeze meşteşugul şi n-am poftă să mă dau acu pe mâna unui ucenic în stare să vorbească prea mult, şi să audă ce nu se cuvine. Eu boierule am nevoie de un ucenic mut ca peştele şi surd ca un buştean.

- Pricep...! - încuviinţă boierul. Am să chem de-n dată vătaful şi-am să-i poruncesc să caute printre ţărani un flăcău mut şi surd.

- Iar dacă nu se va afla nici unul?

 Boierul se uită la neguţător cu milă, aşa cum te-ai uita la un prunc neştiutor, şi spuse moale:

- Dacă nu se va afla nici unul, om face noi unul cum se cere. I-om smulge limba şi i-om străpunge urechile!

 Auzind asta se bucură neguţătorul, căci şi el tot aşa se gândise, dar nu era încredinţat că boierul i-ar fi îngăduit să schilodească un om. Apoi neguţătorul plecă la treaba lui, bucurânduse în izbânda boierului. Cum plecă neguţătorul boierul îşi chemă vătaful şi îi porunci cam aşa:

- Ascultă, vatafule, să faci ce-i şti şi cum îi şti, dar fără un flăcău mut şi surd să nu vii!

Şi-apoi începu vătaful să cutreiere bordei după bordei si, dacă găsi un mut, află că mutul aude, iar dacă găsi surzi, aceştia erau moşnegi, şi grăiau că toţi oamenii, - mai abitir! Ţii! La mare încurcătură intrase vătaful nostru. Umbla tot cu nasul în jos de teama boierului, şi tot umblând aşa, se ciocni piept în piept cu un nepot de soră. Era un flăcău sprinten, de nu şedea locului cum nu şade apa, şi calic de n-avea după ce bea apă, nici câinii ce trage dintr-insul.

- Ce-i, nene? Ce umbli tot trist şi tot parcă îţi plouă şi ninge într-una?

- Fugi din drumul meu, pacoste!

- Zău, nene, spune-mi şi mie ce-ai pe inima? Cine ştie de unde sare iepurele! Poate te alegi cu un sfat bun tocmai de la unul că mine...

- Piei din ochii mei, n-auzi?

Dar flăcăul,nu şi nu, şi atâta se ţinu scai de om că până la urmă vătaful i-a spus porunca boierului, nu de alta dar numai să scape de el.

- Atâta tot?  râse flăcăul. Păi ia-mă cu dumneata! Zici că îs mut şi surd din născare şi, încolo las pe mine!

 La început vătaful nici n- a vrut să audă. Dar văzând că nu găseşte nici un flăcău mut şi surd, ce se gândii: ``Ia hai să îl duc boierului,pe Radu! Aşa îl chema pe flăcău. Dacă m-o vedea boierul că vin cu mâna goală, odată te pominești că mă scoate din slujbă...``

Şi iaca aşa se potrivi că vătaful se-nfațișă la curte cu Radu. Neguţătorul era şi el de faţă.

- Da-i mut şi surd? Întrebă el.

- Vai de mine! Mai mut şi mai surd nici că nu se poate...

- Eşti mut, băiete? Întrebă şi boierul, dar Radu, vezi bine că nu scoase nici un cuvânt. Holba ochii cât cepele şi–şi ţinea buzele cusute ca un mut şi-un surd ce se află.

- Bine vedem noi- zise neguţătorul şi, nici una nici două, îl duce pe Radu în sticlărie, scoate un fier înroşit în foc şi îl lipeşte de de braţ.

3.

A sărit Radu de durere, s-a tăvălit pe jos, dar nici un sunet n-a scos.

- E mut!  spuse neguţătorul şi, liniştit dinspre partea asta, începu să îi arate lui Radu ce are de făcut.

Şi uite aşa a rămas Radu în sticlărie şi–a privit lucrul meşterilor şi s-a minunat văzându-i cum moaie un capăt de ţeavă în sticlă topită şi suflă apoi în ţeavă aia, închipuind carafe şi pocale de toată mâna- şi mici şi mari şi subţiri şi pântecoase. A privit el o vreme cum îţi spusei, şi unde nu-l vede neguţătorul că odată pune mâna pe-o ţeavă din cele de suflat, îi moaie un capăt în sticlă topită, şi – apoi suflă pe celălalt capăt. Iar mărgica de sticlă moale odată se umflă şi crescu, crescu, şi se face o mândreţe de pom, cu trunchi de sticlă, ramuri de sticlă, flori de sticlă, şi frunze de sticlă. Iar trunchiul era sur, frunzele verzi şi florile de cleştar, iar frunzele tremurau pe codiţele lor şi, tremurând aşa, cântau uşurel…

Se strânseră meşterii în jurul lui Radu şi priviră prostiţi minunea aceea de pom, iar neguţătorul se încruntă şi prinse a răsfoi prin ceasloavele lui, unde stătea scris cum se fac toate podoabele de sticlă. Răsfoi ceasloavele citi bucoavele, dar nicăieri nu găsi însemnări, despre felul cum se pot sufla pomi de sticlă de diferite culori şi să mai şi cânte.... De când vieţuiau meşterii sticlari pe lume asta aşa ceva nu se mai pomenise. Tot încruntat, neguţătorul îi porunci lui Radu să mai sufle-un pom, că să vadă şi el cum vine treaba. Radu se gândi, ce se gândi, apoi scoase din cazan o boabă de sticlă topită, şi-ncepu a suflă. Îl privea cu sufletul la gură neguţătorul, îl privea la fel şi cei şase meşteri mari şi calfe de sticlari, iar Radu suflă, suflă, până când la capătul ţevii se ivi un om de sticlă. Şi-şi holbară meşterii ochii şi nu le venea a crede ce văd, şi se trase neguţătorul de barbă, căci omul de sticlă era lung şi slab, avea o barbă ascuţită şi privirile viclene, purta o mantie de culoarea vişinei putrede, era încins cu un brâu de mătase albastră şi–n brâu purta înfipt un hanger.

Chiar aşa, flăcăul plăsmuise din sticlă, aidoma, chipul neguţătorului!

 Şi faţa-i avea culoarea trandafirie a fetei omeneşti şi ochii erau verzi şi părul negru.

 Dacă-o văzu şi pe asta, chibzui neguţătorul, şi din nou răsfoi ceasloavele, dar nicăieri nu găsi cum se fac oamenii de sticlă după chipul şi asemănarea oamenilor vii.  Mare îi era mirarea neguţătorului, când văzu că Radu nu-i în stare să sufle acelaş lucru de două ori. Făcea mereu alţi copaci sau oameni de sticlă, dar nici unul nu semăna cu altul. Apoi dacă învăţară şi meşterii neguţătorului, să sufle pomi şi oameni de sticlă, ei făceau acelaşi lucru mereu şi la fel.  Radu născocea mereu şi mereu alte lucruri şi chipuri, nemaintâlnite, pe care îi învăţă şi pe cei şase meşteri. Iar neguţătorul trimitea în lumea largă, podoabele de sticlă, unde împăraţii începură să se bată pentru minunile flăcăului de al cărui nume, nimeni nu auzise vreodată.

 Şi adunară boierul şi neguţătorul galbeni cu carul şi săpară beciuri încăpătoare, şapte beciurifiecare, să aibă unde –şi ţine comorile. Cât despre Radu, rămase tot calic, de nu avea nici câinii ce trage dintr-însul...

Şi iată că întro zi sosi la curtea boierului, un vătăşel, cu straşnică poruncă –împărătească:

-”Află boierule - suna porunca, află că eu, luminatul şi prea puternicul Verde Împărat, am de gând să-mi mărit fata cu feciorul luminatului şi prea puternicului Negru Împărat.-(dacă nu erau puternici şi luminaţi nici că nu se putea altfel )- Şi-n zestrea fetei vreau să fie un lucru nemaipomenit, ca să se mire neamurile şi să-mi cunoască puterea.- (de parcă puterea stătea în obecte de sticlă)- Şi-ţi poruncesc aşadar  ţie, credinciosul meu boier,să te grăbeşti să faci ce-i şti şi cum îi şti, dar până-n trei zile să-mi trimiţi o podoabă de sticlă cum n-a mai fost, nu este şi nu v-a mai fi! Şi să fie şi moartă şi vie, zăcând şi umblând, şi nimeni să nu priceapă cum a fost lucrată. Şi dacă-mi vei îndeplini porunca, vei primi trei care cu galbeni, iar dacă n-o vei împlini, îţi va sta capul unde-ţi stau picioarele. Am zis!

4.

Dacă află boierul porunca-împărătească, îi scapă din mâna ceaşca de cafea şi-şi pată mândreţe de sofa. Apoi tremurând tot, îl găzdui pe vătăşel şi trimise după neguţător.

- Nu te teme, boierule, - spuse neguţătorul. Păi Radu ce păzeşte?

Şi-l chema ei pe flăcău şi boierul strigă, încă tremurând de spaimă:

- Până azi ai huzurit, Radule, dar acu, iaca îţi poruncesc să te grăbeşti să faci ce-i şti şi cum îi şti, dar până–n trei zile să-mi aduci o podoabă cum n-a mai fost, nu este şi nici nu va mai fi. Să fie moartă şi vie, zăcând şi umblând, şi nimneni să nu priceapă cum a fost lucrată. Şi dacă îmi vei îndeplini porunca vei primi trei galbeni (ce hapsân, el ar fi primi trei care cu aur, iar lui bietul Radu îi dă numai trei galbeni! E revoltător!)- iar dacă n-o vei îndeplini, continuă boierul, unde îţi stă picioarele îţi va sta şi capul! Ai priceput? (bietul de el)

- Ce să priceapă boierule! Nu ştii că e mut şi surd? De unde să priceapă? Şi îi tălmaci neguţătorul prin semne ce are de făcut.

Radu zâmbi se înclină şi plecă. Şi se încuie în sticlărie, şi nu ieşi de acolo două zile şi două nopţi din încăperea plină de fum şi–ncinsă peste măsură, nu mâncă,nu dormi, -(făcea greva foamei)-, iar în zorii zilei de-a treia, pe când boierul se dădea de ceasul morţii, stând pe sofa şi care bea  cafea după cafea, iaca că se deschise uşa sticlăriei, şi Radu, galben la faţă că lămâia, clătinându-se pe picioare, dar purtând pe  braţe ceva acoperit cu un ştergar alb că laptele. Şi clătinându-se, urcă treptele de piatră şi se-nfăâișă boierului, care bea cafea după cafea şi i se tânguia neguţătorului:

- Ce să mă fac? Ce să mă fac?... Au să mă lase fără cap!...

Şi intră Radu şi-aşeză la picioarele boierului ceea ce lucrase, şi trase ştergarul. Şi ţipă boierul de bucurie şi strigă de mirare neguţătorul, că flăcăul suflase o minge de cleştar, mare cât un cap de om, şi-n mingea aceea alerga un cerb de sticlă aurie. Şi mingea era moartă şi cerbul era viu, mingea zăcea şi cerbul umbla, şi nimeni nu putea pricepe cum a fost făcută.

- Iată cei trei galbeni, îi meriţi, spuse boierul -(ar fi putut să-i dea un peşcheş mai mare măcar,la cât s-a chinuit atâtea zile!  la care dacă mai adaugă şi TVA-ul...Cât impozit ar fi trebuit să plătească la trei care cu galbeni, acu! Cred că statul i-ar fi luat două care sigur, dacă nu şi din al treilea trei sferturi...Ca la Bingo din 4 miliarde mai rămâi şi tu cu ceva...)

- Şi uite ca să nu zici că îs băiat rău, făcu boierul, îţi mai dau încă un galben pe deasupra...aşa de la mine...şi sughiţă de plăcere la gândul a celor trei care de galbeni pe care împăratul îi promise.

Radu luă banii şi se pregătea să iasă din încăpere, când în încăpere năvăli vătăşelul împărătesc:

- Azi e a treia zi, ţinu să-i amintească vătăşelul, nu ţi-e milă de prea cinstitul dumitale cap? (auzi prea cinstitul cap?)

- Ba mie milă, cum de nu? Răspunse boierul. Drept aceea am şi îndeplinit porunca luminăţiei sale...

S-apăi, dacă văzu vătăşelul ce lucru de cerb viu întro minge moartă îi arată boierul, întâi nu-şi crezură ochilor. Apoi se lumină la faţă şi rămase prostit ca de obicei. (normal!)

- Boierule pe legea mea aşa ceva nu am mai văzut de când sunt pe lume, cele trei care cu galbeni pe care le vei primi sunt o nimica toată, pentru o asemenea minunăţie, dar spunem rogute, cine e meşterul cu aceste mâini de aur care a făcut o asemenea minunăţie?

- Acest cinstit neguţător,şi meşter sticlar, care de mult i s-a dus buhul, zise boierul, arătând către neguţător, care se înclină smerit.

Dar Radu auzea şi pricepu tot. El primise patru galbeni, în timp ce boierul avea să primesacă trei care cu aur, pentru că şezuse pe sofa şi îşi bea obişnuitele şi nelipsiltele ceşti cu cafea? Dar să se mândrească altul cu muncă lui? asta nu răbdă:

- Cinstite dregător împărătesc – spuse el cu furie, eu am lucrat cerbul de sticlă.

Tii, măiculiţă maică! Să fi văzut ce mutre făcură boierul de pe sofa şi neguţătorul care tocmai se-nchină... Dacă pământul ar fi scuipat acolo, în faţalor un balaur cu şapte capete-(iar şapte capete)- sau dacă o pasăre cu cap de măgar ar fi căzut din cer, şi ar fi-nceput să ragă acolo, în încăpere, (prosti), n-ar fi căscat boierul ochii mai mari şi n-ar fi albit neguţătorul mai tare la chip.

- Nu-i mut! gemu boierul.

- Nici surd, scrâşni neguţătorul.

- Ne-ai înşelat ticălosule... Slujbaşi! Daţi-mi o cafea! Răcni boierul şi se răsturnă pe sofa.

- Am să storc şi ultima licărire de viaţă din ţine, zise neguţătorul, care din alb se făcuse verde la faţă.

Atunci grăi vătăşelul împărătesc, şi toţi ciuliră urechile, şi îl priveau cu luare aminte, şi cu teamă:

- Îmi vine să rad, - spuse vătăşelul, pufnind într-adevăr în hohote de ras, şi înecându-se de râs...

5.

- Nu-l crede, boierule-se repezi neguţătorul. Mă ştie o lume-ntreagă ce meşter iscusit...

- De-aceea-mi şi vine să râd, - îi întoarse vorba trimisul împăratului, pufnind din nou în rîs, prinzând a behăi că o capră. Un flenduros şi-un coate goale că acesta să fi putut lucra o podoabă cum nu s-a mai văzut sub soare? Haida-de! Mă credeţi neghiob?(că să vezi cum unii pun preţ mai mult pe haine şi înfăţişare, decât ce are în cap, sau ce ştie să facă)

- Înţelepciunea luceşte în privirele mariei tale, -susură neguţătorul, închinându-se iar, în vreme ce boierul răsuflă uşurat.

Dar Radu nu se lasă şi strigă de se zgudui pereţii:

- Aşa?... Apăi faceţi-vă voi podoabele! Şi, cum strigă, se şi repezi, încercând să sfărâme mingea de sticlă.

Numai că neguţătorul îi puse piedică, şi boierul cât era lat în șale sări de pe sofa în spinarea flăcăului, care se zbătea în van. Săriră slujitorii pe el, dărâma unul, dărâmă doi, dărâma nouă, dar al zecelea tot reuşi să-l lege.

- Zvârliţi-l în hrubă, - răcni boierul. Şi, aşezându-se pe sofa, porunci bucuros: Şi-acu să-mi faceţi o cafea! (că de azi dimineaţă,nu am băut nici măcar o cafea- că babele sclerozate, da asta e altă poveste).

Iac-s-aşa se pomeni Radu întro hrubă umedă, unde ţinu tovărăşie şerpilor şi guzganilor, în vreme ce vătăşelul plecă împreună cu neguţătorul la cetatea împărătească. Flăcăul stătu o zi, mai stătu o noapte, doar-doar şi-o aminti cineva şi de el, şi i-o aduce o coajă de mămăligă. Dar nimeni nu se arată. În hrubă era linişte şi numai apa murmură, curgând pe pereţii de piatră. Se mai scurse o noapte, fără că nimeni să mai întrebe de el sau să –i mai aducă ceva de-ale gurii. Când îi era sete se ducea la marginea zidului şi cu limba lipăia apa aceea. Barba îi crescuse.

- Au să mă uite –aici, în hruba asta, îşi spuse Radu. Şi tare dragă mi-a fost mie sticla! Câte lucruşoare-aş mai fi suflat eu, să se bucure oamenii, văzându-le... Şi cerbul meu...cerbul meu de sticlă, închis în mingea de cleştar, ce-o fi făcând el acum, în palat printre boieri şi dregători? M-o fi uitat oare?

-Cum să te uit, Radule? Spuse în clipa aceea cerbul de sticlă, şi Radu se frecă la ochi şi nu-i veni a crede ce vede.

Dar cerbul lui, cerbul de sticlă aurie îi stătea în faţă.

- Cum ai ajuns aici? Întrebă flăcăul, mai-mai să-i plesnească inima de bucurie.

- Am simţit că te gândeşti la mine, - răspunse cerbul. Am izbit cu coarnele mingea de cleştar, am spart-o şi-am venit într-un suflet...

- Prin ziduri, se minună Radu.

- Prin ziduri. Hai şuie-n spinarea mea!

Şi Radu sări pe spinarea cerbului, care crescu cât un armăsar. Apoi cerbul dădu cu coarnele de zid, iar zidul se cască lăsând loc de trecere. În urmă lor zidul se îmbină la loc.

- Dar unde mă duci? mai întrebă Radu.

- În lumea din care m-ai chemat...

Afară era noapte. Şi văzu flăcăul că cerbul se îndreaptă spre sticlărie, pătrunde prin perete şi se opreşte lângă cazanul de sticlă topită, sub care focul ardea şi zi şi noapte. Meşterul de rând să păzească focul aţipise cu fruntea pe genunchi.

- Nu te teme, spuse cerbul şi, avântându-se, sări cu Radu în cazanul cu sticlă topită. I se păru flăcăului că cerbul trece printr-o pânză de apă, iar dacă străbătu acea pânză de apă, tare se minuna Radu, aflând o lume de sticlă. Pajişti de sticlă se întindeau până-n zarea străjuită de munţi de sticlă, iar prin pajişti şerpuind râulețe de sticlă şi–n florea flori de sticlă şi păşteau mioare de sticlă, lângă care ciobanii de sticlă, se sprijineau în bâte de sticlă.

Uluit flăcăul nostru, nu se sătura să privească, dar cerbul de sticlă goni prin codri de sticlă, şi nu se opri decât întro peşteră de sticlă, în inima munţilor de sticlă. Era adâncă peştera aceea de toate culorile şi soiurile de sticlă, sticlă lucie şi sticlă cu vine,iar Radu netezea cu mâna pereţii, minunându-se de câte vedea.

- Bine ai veni,Radule!- spuse atunci cineva în spatele flăcăului. Radu se răsuci şi văzu că stătea în faţa unui om de sticlă.

Era mic de stat, barbă-i albă curgea până-n direcţia genunchilor, şi pletele albe îi bătea călcâile. Desculţ, bătrânul avea un şorţ de piele ca orice meşter, şi-n mână ţinea o ţeavă de suflat, o ţeavă ca aceea în care Radu suflase de atâtea ori, deșteptând din mărgeaua de sticlă topită câte o plăsmuire nemai-văzută. Părea bătrânul un meşter din vremuri trecute, doar că făptura şi straiele-i erau de sticlă şi străluceau în bătaia soarelui.

- Sunt Duhul-Sticlei, - spuse bătrânul. Te cunosc Radule, şi ştiu de ce eşti în stare... Îngăduie, fiule, să te–mbrățișez!

Şi bătrânul îşi deschise braţele, iar flăcăul se aruncă la pieptul lui, simţind cu mirare că pieptul bătrânului era cald, că cel al unui om viu. Duhul-Sticlei îl sărută pe frunte, şi Radu se făcu dintr-o dată frumos, cum nici un pământean n-a fost, iar zdrenţele de pe el se preschimbară în straie bogate, ţesute cu fir.  (Ei aşa mai merge)

- Nu sunt vrednic, - vorbi flăcăul. De ce tocmai eu? Sunt atâțea meşteri cu faimă în lume...

- Meşteri cu faimă or fi, Radule, dar tu nu eşti numai meşter, - grăi Duhul-Sticlei. Tu iubeşti sticla şi-nţelegi la ce năzuieşte...pui mare suflet, de aceea ai şi rezultate pe măsură.

Căzu Radu la picioarele bătrânului şi-i sărută mâna de sticlă.

- Ce trebuie să fac? întrebă el.

- Cât mai multe şi mai frumoase plăsmuiri din sticlă, fiule, - răspunse bătrânul ridicându-l. Ia şi ţeava asta. Aşa... Iar tu, cerbule- zise bătrânul întorcându-se către cerb, care în tot acest timp stătuse deoparte, slujeşte-ţi stăpânul cu vrednicie. Rămâneţi cu bine!

Şi grăind aşa, bătrânul se topi în pereţii de sticlă, iar Radu încălecând pe cerbul de sticlă, o luară la drum.

6.

Dar uite că mă luai cu vorba şi uitai să-ţi spui de încă una- uită-ne-ar să ne uite relele şi zilele negre! Poi da că în vremea asta se stârnise mare zarvă în împărăţie.

Se măritase domniţa lui Verde împărat cu feciorul lui Negru Împărat şi se bucurase de mingea de cleştar cu cerbul de sticlă aurie ce alerga în ea. Drept care neguţătorul primi cele trei care cu galbeni. Şi-apoi nu trecuse mult, şi într-o bună seară, pe când împărătiţa cea tânără se afla la ea în iatac şi privind la cerbul de sticlă care alerga în mingea-i de cleştar, odată o auziră slugile ţipând. Şi năvălind slugile-n iatac găsiră pe podele cioburile de cleştar ale mingîi şi-ntr-un jilţ o aflară pe împărătiţă, care răcnea:

- Prindeţi-l! Prindeţi-l!... Mi-a fugit cerbul de sticlă!

Aş! Prinde umbra dacă poţi, că mai lesne ai fi prins o umbra, decât să te poţi ţine după cerbul de sticlă, care parcă intrase în pământ. De inima rea a căzut la pat împărătiţa şi, măcar că fură chemaţi s-o vindece doftori şi babe şi vraci, se-aleseră din leacurile lor doar cu draci uscaţi.

Că împărătiţa bolea şi bolea şi tot după cerbul de sticlă plângea.

A trimis atunci Verde Împărat, vătăşei pe cai iuţi, cu straşnică porunca să-l afle pe neguţătorul şi meşterul sticlar, care lucrase mingea de cleştar. Să facă ce-o şti şi cum o şti, dar să se înfăţişeze cu altă minge în care să alerge alt cerb de sticlă, că de nu, capul i-o sta la picioare şi trupul la soare, ospăţ pentru zburătoare.

Iar dacă au sosit vătăşeii împărăteşti cu porunca, s-a –ncuiat neguţătorul în sticlărie şi s-a pus cu gârbaciul pe cei şase meşteri mari, calfe de sticlari, că să-i sufle mingea de cleştar cu cerbul de sticlă în ea. Şi şi-a citit ceaslovele şi le-a cercetat bucoavele şi-au năduşit meşterii şi s-au suptiat că nişte ațe, dar de isprăvit nimica nu au isprăvit. Îşi lăsase până şi boierul cafeaua, îşi părăsise sofaua şi, cât era ziua de lungă, trăgea pe nas fum de sticlă şi dădea din mâini, jeluindu-se şi smulgându-şi părul din cap, dar cu toate acestea cerbul nu alerga în mingea de cleştar. Şi nu dădea semne că ar fi putut vreodată alerga.

Ei, şi dac-a văzut, şi a văzut că trudă-i în van, s-a dus boierul la hrubă cea umedă, gândind să-l scoată pe Radu la lumina. Când colo, flăcăul pierise! A căzut boierul din picioare şi, de spaima, n-a mai rostit o vorba, de-au trebuit slujitorii să-l care pe sofa, să-i toarne-n gură cafea după cafea, până să-l audă gemând:

- Radu...cerbul...Săriţi!

Se dădea boierul de ceasul morţii, se perpelea neguţătorul,năduşeau cei şase meşteri mari şi cu toţii-ncepeau să se desprindă cu gândul descăpăţinării, când un alai ciudat poposi la curte.  În frunte, pe un cerb uriaş,şi strălucind ca aurul, călărea un străin frumos, cum nici un pământean n-a fost, purta starie bogate,straiele bogate îi erau ţesute cu fir, iar străinul purta înfipt în brâu, în loc de hanger, o ţeavă de suflat sticlă. După cerbul Acela, veneau încă opt, mai mici, ducând în spinare opt bărbaţi cu fete lucitoare, cu haine lucitoare, mândri şi semeţi.

- Aici e sticlăria? Întrebă străinul.

- Aici boierule, -răspunse slujitorii.

- Poftesc să cumpăr sticlărie aleasă...

- Numaidecât, - dădură cuvânt slujitoriisi, intrând la boierul care palngea şi se vaita, îi vestiră sosirea străinului.

Şi străinul fu adus în casă şi boierul se minuna de frumuseţea şi de straiele lui. Dar, dacă-l cerceta prin pânză de lacrimi care-i împăinjeneau ochii, spuse boierul:

-Tare mă mir, cinstite oaspe, de ţeava pe care ţi-o zăresc în brâu...

- Nu-i de mirare, - răspunse străinul. Sunt şi eu oleacă de meşter în ţara mea şi voi să cumpăr sticlărie tocmai că să mai învăţ câte ceva...

Auzind una că asta, odată răsări boierul dintre perne.

- Te pominești că ceasul cel bun şi norocul mi te-au adus în casă! strigă el.  Nu şti cumva să făureşti o minge de cleştar în care să alerge un cerb de sticlă aurie?

Începu a râde străinul.

- Dar bine, boierule – cuvântă el- asta-i treaba pentru unul că mine? Asemenea nimicuri fac toţi ucenicii...

Tii, bucuria boierului! Ce s-o mai lungesc, l-a dus el pe Radu (că cred că v-aţi prins cine era starinul), l-a dus în sticlărie şi i-a făgăduit marea cu sarea, doar-doar i-o face o minge de cleştar în care să alerge un cerb de sticlă aurie.

- Dar la ce-ţi trebuie dumitale astfel de flecuşteţ? Întrebă flăcăul.

- Ia... să mai schimbăm şi noi felul podoabelor, se grăbi să spună şi neguţătorul...

-Aşa, aşa, întări şi boierul. Să le mai schimbăm!

Dar radu duse ţeava la ureche şi, prefăcându-se că ascultă ceva, dădu din cap.

- Nu minţiţi! că degeaba minţiţi! Îmi spune mie ţeava asta descântată că pricina e alta...

Schimabară atunci boierul şi neguţătorul priviri furişe, iar neguţătorul vorbi repede clipind din ochii vicleni.

- Văd că nu-ţi putem ascunde nimic. Iaca, adevărul e că mingea de cleştar ne trebuie pentru o serbare pe care vrea s-o dea boierul...

Doar că ţeava lui Radu îi mai dădu odată de minciună.

Încercară ei s-o mai întoarcă-n fel şi chip, se-ncurcara, bâlbâiră şi, până la urmă, înciudaţi mărturisiră: că mingea de cleştar le fusese poruncită de împărat, pentru fica lui bolnavă.

- Aşa da, - spuse Radu... Bine ...Am s-o fac, dar am s-o duc chiar eu.

Dădeau din colţ în colţ boierul şi neguţătorul, dar dacă n-aveau ce face? Decât fără capete, mai bine fără cinste...

7.

 Şi numai ce s–nvoiră ei, că bagă flăcăul un capăt al ţevii în caznul cu sticlă topită şi lua din el o boabă, şi suflă o dată şi făcu o minge de cleştar în care alerga un cerb de sticlă aurie, şi cerbul avea coarne de aur şi vorbea cu glas omenesc. Îl privea boierul, îl privea neguţătorul, îl privea cei şase meşteri mari calfe de sticlari, şi nici unul nu cuteza să sufle.

- Boierule eşti un păcătos! Spuse cerbul cu coarne de aur. Şi păcătos eşti şi tu, negutatorule!

Iar cei doi îl ascultau stând smirnă şi nu puteau rosti o vorbă.

Mă tem că cerbul meu, are dreptate, - zâmbi atunci Radu. Ce-ai făcut, boierule, cu flăcăul pe care l-ai închis în hrubă cea umedă?

Rotea boierul priviri năuce şi buzele prinseră a-i tremura.

- De... de unde ...ştii?

- Eu ştiu tot, - spuse Radu şi, ducând ţeava la buze, suflă asupra boierului.

Şi se prefăcu boierul, într-un boier de sticlă, cu straie şi ilic de sticlă. Ca o momâie rămase în picioare, şi văzând asta se bucură neguţătorul, socotind că tot aurul se va -ntoarce lui.

- Bine i-ai făcut. – spuse neguţătorul. Era un om rău şi-i mai marea ruşinea cum s-a purtat cu bietul flăcău din hrubă...

- Nici tu nu eşti mai breaz,- spuse însă cu asprime Radu. Cine ţi-a dat dreptul să smulgi limbile meşterilor, pe care-i mâni cu gârbaciul?

Şi-odată suflă şi asupra neguţătorului şi-l schimbă şi pe acesta într-un chip de sticlă. Şi tare mult se bucurară cei şase meşteri mari calfe de sticlari, se strânseră în jurul flăcăului, mulţumindu-i prin semne şi dând să-i pupe mâinile. Că meşterii aceia, sărmanii, erau robii neguțătorulu și, după ani şi ani, acu întâia oară se bucurau şi ei, de sfânta libertate.

Dar Radu îi duse la beciurile cu galbeni şi le împărţi gălbenii după dreptate şi-i aşeză pe toţi stăpâni peste curtea boierului şi peste sticlărie, după care Radu porni către împărăţie, cale lungă, că să-i ţie, drum din vara-n primăvară şi din seară până-n seară.

De atunci urmă flăcăului s-a pierdut pe drumuri fără capăt, dar meşterii au meşterit în sticlărie, s-au însurat şi-au avut copii, din care au ieşit toţi meşteri mari, calfe de sticlari, şi meşteşugul nu li s-a pierdut.

Şi n-a fost sticlărie mai frumoasă, decât a lor, şi tare se mai minunau, oamenii de câte ştiau să facă meşterii, suflând într-o boabă de sticlă topită. De aceea, şi spune unul şi altul, ori de câte ori meşterii ivesc o nouă podoabă, că-n puterea nopţii bate la poartă sticlăriei un flăcău frumos, cum nici un pământean n-a mai fost, un flăcău în straie bogate şi şi cusute cu fir. E călare pe-un cerb uriaş şi-l însoţesc pe opt cerbi,opt bărbaţi cu fete lucitoare, şi cu haine lucitoare, mândrii şi semeţi.  Acela, cică îi învaţă pe meşteri să sufle podoapbele cele nemaivăzute...

Şi mai zic unii, că dacă vrei să ajungi meşter mare, calfă de sticlar, fără-asemănare, se cere să pândeşti la miezul nopţii trecerea celor nouă cerbi. Dacă flăcăul frumos, cum nici un pământean n-a fost, te atinge cu ţeava lui de suflat sticla, atunci iese din tine un meşter fără pereche.

Asta, păsămite, e tot o taină a meşterilor din sticlăria cea veche. Acu, o fi, n-o fi, cine poate şti? Dacă-i întrebi, mesterii clatină din cap şi tac...

Şi-atunci, mie ce-mi mai rămâne să fac? Tac şi eu ca peştii, că am ajuns la capătul poveştii! ...

CIOPLITORUL DIN CETATEA CEA ALBĂ

A fost odată o cetate mai mândră decât toate, o cetate albă cu ziduri albe, o cetate însorită, ridicată la malul mării. Şi nu s-a pomenit de atunci una să–i semene. Zidurile cele albe ale cetăţii aveau, din loc în loc, câte o aripăalbă,  tot aşa de albă că aripa lebedei albe.  Tot anul aripile fâlfâiau că nişte năframe.

 Corăbierii le vedeau din largul mării şi mult și se minunau când pânzele de pe catarge fluturau şi ele, ca răspuns.  În curând avea să vină o noapte de sidef şi de catifele-albastre, când aripile cele albe prindeau să fâlfăie cu putere, şi întreaga cetate cu case, uliţi şi oameni, se înălța în văzduh şi o purtau pe cine ştie unde. Şi nimeni nu ştia unde. La asfinţit se ridică în văzduh iar în zori se intoacea pe nisipul marii, de unde plecase.  Şi-n cetatea însorită se află o piaţă mare, iar în piaţa cea mare se ridicau trei chipuri cioplite în piatră albă. Acestea erau: Poetul, Luptătorul şi Vraciul. Şi-n cetatea cea albă trăia un flăcău înalt cu zâmbetul cald. Acest flăcău era cioplitor în piatră. Întro zi mai marii cetăţii îi spuse:

 -Ascultă cioplitorule, spuse mai marii cetăţii, arătându-i cele trei sculpturi.

 - Să ne faci un al patrulea,care să fie vrednic să stea alături lângă cele trei statui. Iar acesta nu poate fi decât chipul mai marelui Neguţător.

  - Bine, spuse cioplitorul. În fiecare zi se uita la cele trei statui, şi pe cât se uita tot mai mult îşi dădea seama că chipul Neguţătorului nu avea ce să caute acolo printre cei trei.  Aşa că se închise în atelier, şi se apucă de lucru. În timp ce lucra i se păru că aude un cântec nemaiauzit până acu. După trei zile şi trei nopţi, deschise uşa atelierului, şi le zise:

  -Venit şi vedeţi,e gata!

  Mai marii cetăţii veniră şi ei, şi când se uitară,  ce văzură. În locul Neguţătorului, mare şi gras, pe care îl ştiau ei, cioplitorul, cioplise o Dănţuitoare. Marmura netedă părea caldă şi vie.Trupul părea că se mlădia, pe măsură unui cântec neauzit.

   -Ce-i asta îţi baţi joc de noi, cioplitorule?

   - Numai Dănţuitoarea e vrednică să stea alături de Poet, Luptător şi Vraci, ca una ce închipuie frumuseţea.

   - Ce să facem cu frumuseţea? Neguţătorul a vândut şi a cumpărat tot ce se poate vinde şi cumpăra pe lumea asta. El merită să fie alături de cei trei.

        - Are suflet pocit, nu se lasă cioplitorul.

        - Ce–ţi pasă? ţi-am cerut să-i ciopleşti sufletul?

        - Nu pot dăltui un chip fără să-i cioplesc şi sufletul....

        - Nu fi prost dacă ei vor pe Neguţător, ce-ţi pasă ... o să fi plătit pentru asta, spuse cineva din mulţime.

        - Numai Dănţuitoarea e vrednică să stea alături de Poet, Luptător şi Vraci, nu se lasă cioplitorul.

 Dacă văzură ei că flăcăul nu le dă ascultare, se mâniară şi porunciră  că cioplitorul să fie vărât la închisoare.

       - Şi cu Dănţuitoarea ce facem? întrebă cineva.

       - Dănţuitoarea?... vărâţi-o şi pe ea la închisoare, să-i ţină de urt, râse mai marii cetăţii.

Şi aşa cioplitorul cel înalt cu zâmbetul cald, fu dus la închisoare. Şi trecură multe zile, şi mai rămase o singură zi până la noaptea de sidef şi catifele-albastre, sorocită pentru tainicul zbor, când o corabie opri în faţacetăţii  albe.

   Era o corabie tare ciudată, Părea un butoiaş inegrit de vreme, şi-n loc de pânză o fâşie din piele neagră,  spânzura la catarg. Din corabie coborâ un singur om scund şi gras, cu picioarele scurte, aducând a broscoi.

  - De unde vii şi ce treburi ai, îl iscodi straja.

  - Vin de departe şi aduc mărfuri nemaivăzute, răspunse omul cu înfăţişare de broscoi.

 - Mărfuri? Şi ce mărfuri pot să încapă în butoiaşul tău? râse straja.

Atunci omul începu să descarce corăbioara. Şi unde se înalță pe chei întâi o movilă, apoi un deal şi apoi un munte. Şi parcă mărfurile tot nu se mai terminau. Acestea erau un fel de straie din piele roşie plină de gurguie.  Până la urmă pe chei nu mai rămăsese loc să arunci măcar un ac. Când termină, spuse omuleţul:

- E cam strâmt cheiul ăsta al vostru. După care începu să vândă straiele la toată lumea.
 - Cât dai straiul? întrebară toţi.
 - Un ban straiul, să cumpere toată lumea şi să le poarte toată lumea. Şi începu a vinde omuleţul. Muntele,  se făcu în curând un deal, apoi o movilă şi în curând dispăru de tot. După ce vându tot, omul nostru începu a iscodi să vadă dacă toată lumea cumpărase acele straie. Până şi săracii făcură rost de un ban şi îşi cumpărară şi ei câte un rând. Unii îşi luaseră câte o sută. Se duce omul la butoiaş bagă banii în el şi apoi îi spuse străjii să ia aminte. Apoi dispăru în cetate. Se ascunse ca un broscoi după o piatră şi aşteptă.  Iar aşteptarea nu îi fu lungă, ziua fiind pe sfârşite. Străjile începură să vestească prin trâmbiţe că se apropie marele zbor. Toată lumea străină de cetate trebuia să plece.  Marile porţi a cetăţii se închiseră. Una din străji întreabă de neguţător.

 - Cred că a plecat, uite butoiaşul lui a început să se legene pe apă şi să se îndepărteze de mal. Şeful străjii nu prea era convins că neguţătorul plecase. Apoi soarele se coborâ în mare, iar trâmbiţele vestiră că noaptea de sidef şi catifele-albasttre se lăsase. Pe zidurile albe ale cetăţii, sutele de aripi albe începu să bată aerul cu putere. Se stârni o vântoasă care deschise porţile tuturor caselor şi chiar şi la închisoarea unde stătea cioplitorul. Oamenii se strânseră în piaţa mare. Când se uitară cu uimire unii la alţii. Toţi avură acelaşi gând, să se îmbrace cu hainele neguţătorului, din piele roşie plină de gurguie. Din nou sunară trâmbiţele şi aripile cele abe zvâcniră şi cetatea întreagă, cetatea cu uliţi şi case cu oameni, prinse a se înalța binişor.  În clipa aceia pe când cetatea era deasupra mării, caldarâmul pieţii se prăbuşi, şi toţi oamenii se prăbuşiră în gol. Şi cetatea albă îşi continuă zborul tot înălțându-se-n văzduh. Deodată o lumina albă se ivi şi tot spori până când cetatea cea albă poposi pe Lună. Atunci porţile cetăţii se deschiseră, de la sine iar neguţătorul  tremură înspăimântat, pentru că cele trei chipuri albe din piaţă începură a se mişca. Se dădură jos de pe soclu, mişcându-şi braţele şi picioarele amorţite.

  - A mai trecut un an, spuse Poetul.

  - De ce suntem singuri? întrebă şi Luptătorul. Unde-s oamenii?

 Apoi dădu cu ochii de neguţător care se cocoţase pe ziduri. Se strânse toţi în jurul  lui.

 - Unde îs oamenii, de ce nu ne întâmpină la fel ca în fiecare an?
 - Domnule ...statuie... se bâlbâii neguţătorul, eu ... să vezi...sunt de-al cetăţii... nu mă cunoaşteţi? M-am născut aicea.

 - Da? făcu luptătorul şi Vraciul, atunci unde-s oamenii?

Dar nu mai apucă să răspundă omuleţul, că păşi în piaţă şi  flăcăul cel înalt şi cu zâmbetul cald. Alături de el păşea Dănţuitoarea vie şi mlădioasă că un cânt.
- Ce se întâmplă aici? cioplitorule? Întrebă Luptătorul. El îl cunoştea pe flăcău decând se născuse.

- Nu ştiu, răspunse cioplitorul, şi îi poveşti ce păţise cu mai marii cetăţii
- Da! spuse şi Vraciul şi ceilalţi, mai marii cetăţii au greşit. Vrednică de noi este într-adevăr Dănţuitoarea. Apoi Vraciul se întoarse, către omuleţ şi spuse:

 - Privesc în inima ta şi simt ce eşti,...eşti... Dar nu mai apucă să fie dat pe faţă, că omuleţul o rupse la fugă.
 - Stai făcu Luptătorul, şi pentru că omuleţul nu ascultă, îşi scoase arcul, potrivi în el o săgeată de piatră, o struni şi slobozi săgeata, care se opri în spatele neguţătorului, omorându-l pe loc. Apoi toţi ieşiră pe porţile cetăţii şi se îndreptau pe o câmpie unde era un palat de argint. În interior se auzea muzică. Pătrunseră toţi înăuntru, întro încăpere uriaşă, de unde nu i se vedea capătul. Acolo sute de perechi dănţuiau după o muzică numai de ei ştiută. Se prinse şi Dănţuitoarea în dans şi jucă ca o flacără aprinsă. Şi în tot acest timp cioplitorul nu îşi mai lua ochii de la dănţuitoare.

După ce băură fiecare  o băutură argintie  şi răcoritoare ca un izvor de munte, se îndreptară fiecare spre câte trei uşi.

   - Rămâi aici? întrebă Poetul pe flăcău, care nu se mai sătură tot privind-o pe Dănţuitoare.

   - Da mai rămân oleacă, făcu flăcăul.

Ceilalţi îl priviră cu mustrare, dar plecară fiecare pe câte o uşa. Poetul se întâlni cu toţi poeţii lumi din toate veacurile. Luptătorul cu toţi luptătorii, iar Vraciul de asemeni cu toţi vracii, de-a lungul timpurilor. Apoi flăcăul se pomeni cu dănţuitoarea care îl pofti şi pe el la dans.

   - Ştii ... mă aşteaptă toţi cioplitorii din veacuri...

   - Să mai aştepte, face Dănţuitoarea, cuprinzând-ul pe flăcău şi trăgândul în vârtejul dansului. Şi flăcăul uită de tot.

  -Tu ai dat chip pietrei în care dormeam, îi şopti Dănţuitoarea, mulţumită ţie mă pot lăsa pe valul cântecului, hai învârtește-mă, ... repede... repede.

   Aşa, pierzându-se cu totul flăcăul, dănţui ceasuri întregi, şi se dărui întreg, şi tot ce era mai bun în el jertfi pe podelele netede ale uriaşei încăperi, în care perechile lunecau... lunecau...Aproape de ziua muzica încetă fără veste şi toţi oamenii care până acuma dansară se făcură mici şi străvezii, după care dispărură cu totul. Noaptea de sidef şi de catifea - albastră, se terminase. Se deschiseră trei uşi şi îşi făcu apariţia cei trei: Poetul, Luptătorul şi Vraciul.  Cum dădură de flăcău înţelese că şi-a petrecut toată noaptea cu Dănţuitoarea. Asta, că îl vedea şi obosit.

   -Ţi-ai irosit noaptea asta! făcu vraciul.

   - Nu şi-a irosit-o, a dansat cu mine.

Cei trei îl priviră cu milă, pe cioplitor. Se îndreptară către cetatea albă ,  care îi aştepta.

   - Rămas bun noapte de sidef şi catifele-albastre, zise şi Poetul.  Pe când se întorceau, flăcăul devenea tot mai îngândurat. Apoi se rugă de Vraci:

   - O Vraciule, strigă cu patimă flăcăul, noaptea asta m-a legat pe veci de Dănţuitoare. Ajută-mă, rogu-te, cu puterea ta şi–n–gaduie-i să rămână vie lângă mine, pentru totdeauna. Dar Vraciul clătină amărât din cap:

   - Nu îmi stă în puterea mea să-ţi îndeplinesc dorinţa. Poate dacă îmi spuneai acolo, poate se găsea cineva să îţi îndeplinească dorinţa.

    - Opriţi, opriţi întoarceți-vă înapoi.

    - Prea târziu! spuse Vraciul...

    - O cum de nu am ştiut... se căina flăcăul.

    - Măcar tu, Poetule, arată-te mai îngăduitor, Luptătorul are inima de piatră, Vraciul e bătrân şi inima îi de ghiaţă, dar tu, tu eşti tânăr şi–ai cântat dragostea...

   - Nu dragostea cântă în inima ta, spuse cu tristeţe Poetul. Eşti bolnav de mândrie, şi nu vrei să te despărţi de lucrul mâinelor tale...

  - Ajută-mă totuşi, nu mă lasa...

  - Ridică-te! În noaptea asta ai preţuit mai mult un chip decât meşteşugul care ţi-ar fi permis să ciopleşti nenumărate alte chipuri. În noaptea asta te-ai oprit în loc şi niciodată nu vei mai ciopli alte chipuri. Ai încremenit în această noapte. Şi tot ce pot să fac pentru ţine e să–ţi duc până la capăt, încremenirea.

  - Dar pot să stau veşnic lângă dănţuitoare? mai întrebă flăcăul.

  - Da vei sta veşnic lângă ea! încuviinţă cu tristeţe Vraciul.

  - Îţi mulţumesc, şopti flăcăul. E tot ce îmi doresc. Apoi Vraciul îi atinse cioplitorului ochii, braţele corpul şi inima...

Iar cetatea albă plutii, pluti până coborâprin  văzduh, şi în zori se aşeză pe malul mării de unde plecase , unde aşteptau oamenii cu inima strânsă şi păcălită de neguţătorul cu înfăţişare de broscoi.

După ce cetatea s-a aşezat pe nisip, oamenii năvăliră pe porţi şi dând de leşul neguţătorului cu aspect de broscoi, se mirară tare.  Dar şi mai mare le-a fost mirarea, când,  lângă  chipurile Poetului, Luptătorului şi a Vraciului, văzură chipul Dănţuitoarei şi alături de ea, de piatră ca şi ea, chipul cioplitorului, încremenit pe veci...

 Şi de atunci au mai trecut multe nopţi de sidef şi catifele-albastre, dar nimeni n-a mai zburat cu cetatea cea albă în palatul de argint de pe câmpia Lunei, că sutele de aripi albe s-au făcut şi ele de piatră,  şi nu au mai fâlfăit  niciodată...

Din curiozitate am intrat pe google și am vrut să văd ce se spune despre această carte.  Am constatat căcartea  Basmele Omului,  este mai vastă decât ce am eu. Sunt multe povești pe care eu nu le-am avut si nu le-am citit. Am văzut tot felul de ,comentarii despre această carte și seamană și cu părerea mea...După cum spune și autoarea de pe acel blog:  ``.... Când eram copilă, una dintre cărţile de care m-am minunat cel mai mult şi mai mult a fost una de basme, scrisă de Vladimir Colin... Îmi reamintesc senzaţia de nefiresc şi de ciudat, de neobişnuit şi de - cumva - exotic pe care am avut-o în urma lecturii; am lăsat-o să cadă din mână, puţin intrigată, admirându-i coperta. Am uitat apoi de ea, prinsă de tumultul vieţii mele ce are foarte puţin a face cu fanteziile. ... dar si `Fluierul padurii adormite nu e de lepădat, ca și multe altele. Fiecare poveste are însă farmecul ei aparte.

Însă acum câtva timp am regăsit-o în bibliotecă şi mi-a apărut deodată ca un prieten vechi şi drag, iar uitatele senzaţii au reînviat... I-am recunoscut pe Bob-de-Grâu, pe Mladen, fiul ursului, pe Slava, fiica pământului, pe Iani palicarul, pe Cioplitorul din cetatea cea albă, pe Sânger vânătorul şi pe mulți alții. Mi-am reamintit Povestea cântecului, despre Puterea dragostei, cum a fost când cu Deşteptăciunea proştilor şi cu minunăţia Cerbului de sticlă... Răscolind pe net, am găsit şi pentru voi una cu totul şi cu totul frumoasă - Povestea fericirii.

Dintre toate, însă, cea mai aproape sufletului meu a fost Fata de Fum. N-am reuşit să o găsesc aici, să v-o dăruiesc ascunsă-ntr-un link, dar dacă vă întâlniţi cu ea, poposiţi un strop de vreme şi-ntrebaţi-o, ca din partea mea:

"Ce mai faci tu, fată înaltă şi mlădie ca un cânt, cu plete până la pământ, cu plete fumurii şi ochi cenuşii?" ...Si mie mi-a placut această poveste mai mult decât altele. Dar fiecare poveste are farmecul ei si talcul ei. Am observat că în toate povestile lui Vladimir Colin la adăpostul poveștilor se ascund de fapt fapte reale din viața noastră, a tuturora. Multe povesti combate minciuna , hoția, nedreptatea, precum si nedreptatile vietii. este un Caragiale mai ascuns si un Grigore Alexandrescu, mai de zilele noastre. Toate aceste povești îmi treceau pe dinaintea ochilor, în timp ce mă uitam la nepoata mea, neștiind ce poveste să-i mai spun.

 - Ei, stai așa să mai fac o pauză, că am obosit, fac eu. Ce crezi că eu sunt bandă de magnetofon?

 - Da ești bandă de magnetofon, zise ea râzând.

- Mai spune-mi una... te rog...

 - Poi, ce poveste să-ți  spun...?

 - Spunem aia... cu...Punguța...

 - Hai lasă-mă! Ce aia e poveste pentru tine? Ție îtți trebuie una mai serioasă.

- Atunci spune tu una care știi tu.

- Poi, am să-ți spun o poveste de Vladimir Colin și se numește : ”Fluierul pădurii adormite”.

Adevarul că îmi plăcea această carte. O citisem de nenumarate ori. Aproape ca o stiam pe dinafara.  Mai citisem si multe alte carti, Cum ar fi Trei pe o insula . Cred ca aceasta carte o citisem de o suta de ori pana acu. La asta chiar ca stiam aproape fiecare replica. Alesei totusi una de Vladimir Colin.

- Dar sa stii ca e foarte lunga. Si cred ca o sa ne apuce dimineata, fac eu.

- Zi până unde merge...

                      FÂNTANA DOMNIȚEI

Şi-aşa cum îţi spusei, pe lumea asta sunt poveşti cu duiumul! Nu zău, cum te-ntorci şi cum te suceşti, dai peste-o poveste, că poveştile (nu mai e demult o taină pentru nimeni, aşa că mă-ncumet şi eu să ţi-o spun la ureche), poveştile cresc la margine de drum, în plopii care fac pere mălăieţe şi-n răchitele care fac micşunele, dar eu unul n-am văzut, nu ştiu şi, dacă nu ştiu, mai bine tac. De ce să grăiesc în dodii? Despre plopi însă ştiu bine şi, odată ce ştiu, iacă, nu mă tem s-o spun în gura mică la urechea orişicui... Acu, de bună seamă, odată ce cresc în plopi, poveştile sunt toate adevărate, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Dar asta nu înseamnă, vezi bine, că toate sunt adevărate deopotrivă. De ce să mint? Unele-s mai adevărate, altele mai puţin. Numai că eu am să-ţi spun acu cea mai adevărată dintre toate poveştile care s-au spus vreodată, de când soarele arde pe cer. Iar dacă ai să afli în povestea asta o singură minciună, fie şi una mică, fie şi un fleac de minciună, o pârlită de minciună, o minciunică, atunci îţi dau voie s-o mai asculţi o dată, de la început şi până la sfârşit, ca să te-ncredinţezi că am dreptate! Cum? De ce lungesc vorba? Dar nu lungesc nimic...

Şi ca dovadă iacă, ţi-am şi spus că-ntr-o ţară trăia odată o domniţă de viţă. Şi-avea domniţa palate şi podoabe nenumărate, rochii şi caleşti, avea tot ce pofteşti, că nu era lucru pe lume să nu-l râvnească, şi dacă-l râvnea, îndată-l avea. Păi cum? Te ruga atât de dulce să-i dăruieşti tot ce-i plăcea, că nimeni nu se mai putea pune împotrivă.

– Ai o pasăre măiastră? zicea domniţa. Dă-mi-o! Dă-mi-o de bunăvoie că de nu, te trag în ţeapă! Iar la asemenea rugăminte, pricepi, nimeni nu pregeta să-i facă pe plac, şi domniţa fugea cu pasărea-n iatac. Şi-apoi, într-o bună zi ieşi domniţa din palat şi porni să se plimbe prin cetate, şi se plimbă, se plimbă şi nu-ntâlni picior de om. Se vestise, pasămite, că are de gând să se plimbe şi locuitorii se ascunseseră care pe unde putea, ştiind că dacă o-ntâlnesc are să râvnească ba una, ba alta, şi are să-i despoaie. Iar domniţa trecea mâniosă pe uliţele pustii, singură şi pusă pe harţă.

Dacă merse ce merse, ajunse lângă o grădină nespus de frumoasă, pe care n-o mai văzuse nicicând.

– Ia te uită! îşi spuse domniţa. Aşa grădină mi-ar plăcea şi mie... Deschise portiţa şi păşi în grădină, dar cum păşi, cum intrară-n pământ şi florile, şi iarba, şi tufişurile. Se frecă ea la ochi, grădina însă pierise şi doar în mijloc se mai înălţa un pom stingher. Înciudată, unde nu se răsuci domniţa pe călcâie şi valvârtej ieşi pe portiţă; dar când privi din uliţă, ce să vadă? Florile, iarba şi tufişurile erau iarăşi la locurile lor.

 – Nu se poate! strigă domniţa şi bătu din picior, mai-mai să-şi scrântească glezna. Ca o furtună năvăli pe portiţă, şi numai ce puse piciorul în grădină, că toate pieriră din nou, de parcă n-ar fi fost.

– Care-i stăpânul grădinii? strigă înciudată domniţa, dar nimeni nu răspunse şi nimic nu se clătină. Strigă de câteva ori, până ce, istovită, se rezemă de gard. Atunci i se păru că ceva luceşte în pomul din mijlocul grădinii. Şi se apropie de pomul acela şi văzu spânzurând pe-o cracă un singur măr de aur. „Dacă stăpânul grădinii ar fi răspuns când am strigat, îşi spuse domniţa, i-aş fi cerut mărul şi, de bună seamă, mi l-ar fi dat.

          -Am să-l iau singură şi gata!“. Şi-ntinse mâna să apuce mărul de aur, dar mărul sări de pe craca lui şi se opri pe altă cracă, dedesubt. Speriată, domniţa făcu un pas îndărăt. Mărul stătea atât de cuminte pe craca de care se agăţase, că ea îşi luă inima în dinţi şi-ntinse mâna din nou. Îndată sări şi mărul de la locul lui şi se puse pe altă cracă, şi mai jos.

 – Am să-mi ies din sărite! strigă domniţa şi, dacă în palatul ei curtenii i-ar fi auzit strigătul, fără îndoială că toţi ar fi prins să tremure ca frunza. Dar în jurul domniţei nu se afla nici umbră de curtean, nimeni nu-i auzi strigătul şi nimeni nu tremură. Atunci, strângând din dinţi, întinse încă o dată mâna şi mărul de aur sări iar de pe cracă şi se aşeză binişor pe pământ.

– Acu te-am prins! se bucură domniţa şi se repezi înainte. Dar, când încercă să-l apuce, mărul se afundă în pământ şi-n locul unde abia stătuse se ivi o gaură. Tremurând de necaz, domniţa îşi vârî mâna în gaura aceea, socotind că dăduse în sfârşit de mărul buclucaş. Trase şi, când colo, trase de un soi de cârlig cu rost ascuns acolo, bag sama, că-ndată simţi cum se lasă-n jos, de parcă pământul s-ar fi prăbuşit odată cu dânsa.

 – Ajutor! strigă domniţa. Săriţi! Ajutor! Dar nimeni n-o auzi, nimeni nu-i răspunse şi ea se cufundă, se cufundă până ce tălpile i se opriră pe una dintre rădăcinile mărului. Vru să urce, dar peste capul ei pământul se-nchisese şi se pomeni prinsă ca-ntr-o capcană. Iar un opaiţ care nu părea atârnat de nimic, un opaiţ lumina rădăcinile şi, când îl privi mai bine, văzu că opaiţul era chiar mărul de aur pe care-l râvnise.

Mărul începu să coboare; iar, temându-se că rămâne în beznă, domniţa coborî din rădăcină-n rădăcină, ca pe nişte trepte, coborî şi se afundă în pământ. Cât a durat coborâşul, n-am ştire, dar când s-a sfârşit, domniţa se trezi pe-o câmpie de piatră. Până hăt, departe, câmpul de piatră se-ntindea neted ca-n palmă, iar mărul de aur îl lumina, spânzurând undeva, în dreptul frunţii albe a domniţei. Şi porni din nou mărul, sărind pe sus, şi domniţa-l urmă uitând că voise să pună mâna pe el.

 – Să nu mă laşi în beznă, auzi tu? îi porunci.

– Aud – răspunse mărul.

– Cum, ştii să vorbeşti? se mânie domniţa. Apăi atunci să-ţi fie ruşine obrazului!... Pe unde mă porţi, mărule?

– Ai să vezi tu – zise mărul şi nu voi să mai spună nimic. Şi-o purtă pe domniţă peste câmpul de piatră, o purtă şi-o purtă până ce condurii ei se sparseră.

– De-acu nu mai fac un pas! strigă domniţa, privindu-şi cu milă degetele de la picioare, ieşite din conduri. Atunci se pomeniră în faţa unei matahale de om, care purta în spinare un gheb uriaş.

– Ce mi-ai adus, mărule? – Ia, o domniţă – răspunse acela.

– Bre, bre, oare numai domniţe trăiesc pe pământ?... De la o vreme mă blagosloveşti numai cu domniţe, cu jupâniţe şi cu-mpărătiţe...

– De, ce să-i faci! oftă mărul. Calul de dar nu se caută la dinţi. Acu, domniţa le ascultase sfatul, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Dar, dacă mai auzi şi ultimele cuvinte ale mărului, nu se mai putu stăpâni.

– Nu v-ar fi ruşine, neobrăzaţilor! se răsti ea. Aşa grăiţi voi despre cele mai alese făpturi de pe pământ?... Cum de n-am eu la-ndemână un călău priceput, ba chiar şi unul nepriceput, că tot ar şti să vă-nveţe minte!

– Iacă, asta-i marfa – oftă mărul. Dacă nu-i pe alese...

– Fii bun, mărule – se rugă uriaşul, întorcându-se cu ghebul către măr. Şi-apăi când se izbi mărul de ghebul aceluia, se desfăcu ghebul şi-o scară de frânghie se lăsă din el, ca de la o fereastră.

– Suie dumneata pe scară – o îndemnă mărul; dar domniţa se trase îndărăt.

– Eu?... Nici în ruptul capului! Ce să caut acolo?

– Dar multe mofturi mai faci! se stropşi atunci uriaşul. Suie odată dacă ţi se spune!

 Şi-atât de năprasnic strigase, că domniţa nu cuteză să i se mai împotrivească. Înspăimântată, se repezi la scara de frânghie şi prinse a sui.

– Câte zici că ai pân-acu? întrebă mărul.

– Dar cine le mai ştie seama? dădu răspuns uriaşul, clătinându-şi amărât căpăţâna. Şi-aşa urmară să grăiască potolit, în vreme ce domniţa suia pe scara de frânghie, suia mereu, până ajunse la capătul scării. Acolo, ce să vadă? Un drum mărginit de salcâmi pornea prin ghebul uriaşului. Iar dacă puse domniţa piciorul pe drumul acela, odată se trase înăuntru şi scara de frânghie, iar intrarea se închise-n urma ei, de nu se mai cunoscu nici locul unde fusese...

 Ai fi zis că-n ghebul uriaşului se cuvenea să fie beznă, aşa-i? Ei, iacă, nu era. Privi cu mirare domniţa şi văzu că pătrunsese într-o lume cu cer şi pământ, cu iarbă şi copaci, iar toată lumea aceea era scăldată într-o lumină întunecată. Iar dacă merse ce merse pe drumul mărginit de salcâmi, se sfârşi drumul acela la malul unui lac.

– Ciudat gheb mai poartă în spinare şi matahala asta! spuse cu glas tare domniţa. Şi numai ce spuse aşa, că o ştiucă se şi ridică la faţa lacului.

– Ştiucilor, suratelor – strigă ştiuca – haideţi, că ne-a sosit mâncarea!

– Ce tot vorbeşti? o luă la rost domniţa. Unde vezi tu mâncare? Ştiuca o privi lung şi spuse cu mirare:

– Asta-i bună! Dar tu ce socoţi că eşti?... Băutură?

– Te poftesc să fii cuviincioasă! strigă domniţa. Şi să nu-ţi treacă prin minte că, dacă am binevoit să-ţi vorbesc, îţi poţi lua nasul la purtare. Sunt o domniţă!

– Aşa? se bucură ştiuca. Tare-mi plac domniţele!

 Şi unde nu ridică odată un băţ de care era legată o sfoară. Iar când îndreptă băţul către ea, văzu domniţa că de sfoara aceea spânzură un cârlig de undiţă.

– Ce faci? strigă domniţa, uluită.

– Pescuiesc – zise ştiuca, încercând s-o prindă cu undiţa. Hai, domniţă, agaţă-te! Şi-ntr-o clipă se iviră la faţa apei sumedenie de ştiuci, toate cu câte-o undiţă, şi fiecare încercă s-o prindă pe domniţa care se trase îndărăt, albă la faţă ca varul.

– Ai speriat-o! strigară ştiucile şi, dacă văzură că undiţele lor n-o mai pot atinge, tăbărâră cu toate asupra ştiucii care intrase în vorbă cu domniţa: De câte ori ţi-am spus că la pescuit nu se vorbeşte?

– Iertaţi-mă! scânci ştiuca. N-am să mai fac...

– Tot aşa ai spus şi rândul trecut! Şi ştiucile se cufundară-n lac, trăgându-i ştiucii celei guralive un toc de bătaie, să-şi amintească măcar de-aci înainte că pescarului i se cere să tacă din gură. Iar văzând că nu-i de şagă, se-apucă domniţa să ocolească lacul ştiucilor.

Trecu prin salcâmii care-o zgâriară şi-i sfâşiară hainele cu acele lor lungi, se târî, se luptă şi până la urmă dădu peste-un alt drum, la marginea căruia păştea un cal.

– Căluţule! Căluţule! strigă bucuroasă domniţa, gândind să- ncalece şi să-şi scutească alte osteneli. Calul îşi înălţă însă capul şi-o privi cu tot atâta bucurie.

– În sfârşit! spuse el şi, nici una, nici două, sări în spinarea domniţei.

– Ce... Ce faci? apucă să mai strige aceea, moartă de spaimă şi alta nu.

– Lasă vorba! îi porunci însă cu asprime calul. Dii! N-am vreme de pierdut... Şi unde nu-i puse odată frâul pe cap, îndemnând-o la drum. Şi-apăi îl cără domniţa pe calul călăreţ, îl cără cât îl cără, până ce, istovită, căzu cu cal cu tot.

– Dii, mârţoagă! strigă calul, dar domniţei nici prin gând nu-i trecea să se ridice. Era frântă de oboseală, buimăcită şi, uitând că-n palatul ei nu izbutea să adoarmă decât pe saltele din puf de privighetoare, dorea din tot sufletul ca asprul călăreţ să-i îngăduie să se culce acolo, în praful drumului.

Iar dacă văzu că n-o putea urni, calul îşi spuse, pesemne, că mai degrabă ajunge singur unde avea treabă.

– Păcătoase mârţoage ne mai trimit de la o vreme! bombăni el. Şi, tot bombănind, îi luă frâul de pe cap şi se duse la treburile lui, în vreme ce domniţa adormi pe dată şi dormi, dormi pe salteaua de praf, aşa cum nicicând nu dormise în patul de aur din palatul ei.

Când se trezi, se frecă la ochi şi nu pricepu unde se află. Bătu din palme, ca să-i vină slugile şi nimeni nu veni şi se văzu întinsă-n drum, cu straiele mânjite şi sfâşiate. Atunci îşi aminti de tot ce i se întâmplase şi se ridică speriată, grăbind în căutarea unui adăpost, unde să fie apărată de primejdii. Iar dacă merse o bucată de drum cât o aruncătură de băţ, se află înaintea unei ciuperci nemăsurat de mare. Sub pălăria ciupercii, ca-n bătătura unei case, zăceau care, pluguri şi unelte mărunte. Se apropie domniţa şi văzu că-n trupul ciupercii se află o poartă de lemn. Atunci, cu teamă, bătu în poartă.

 – Cine bate?

– Eu, domniţa... Poarta se deschise şi-n prag se ivi un flăcău. Straie-le-mpărăteşti pe care le purta erau mai rupte şi mai feştelite decât straiele domniţei, iar pe capul flăcăului strălucea o coroană.

– Încă o domniţă! spuse-n silă flăcăul. M-am săturat de domniţe, ca de mere acre...

– Cum de cutezi? se sumeţi domniţa. – Iaca, răspunse flăcăul. Cutez! Şi nu mă mai ţine de vorbă, că domnii porci s-au pus la masă şi-au să mă ia la trei păzeşte dacă nu le aduc ţuiculiţa şi măslinele...

– Porcii? se înspăimântă domniţa, amintindu-şi de ştiucile care încercaseră s-o pescuiască şi de calul pe care-l purtase în spinare.

– De bună seamă – spuse flăcăul. Îi slujesc la masă... Pe tine la ce te- au pus? Domniţa bătu din picior, dar cum îşi părăduise condurii, se izbi într-o piatră şi prinse-a plânge:

– Vreau acasă! plângea domniţa. Nu-mi place aici! Vreau acasă!

– A, eşti nou venită – pricepu flăcăul. Iaca ce-i! Fă bine atunci şi ia-o pe după spatele ciupercii noastre, până ai să dai peste cuşca domnului câine. Spune-i că vii de pe pământ şi are să te rânduiască el pe unde-o fi nevoie...

Şi, zicând aşa, îşi potrivi flăcăul coroana şi, fără a-şi lua rămas bun, se grăbi să ducă ţuiculiţa şi măslinele, ca să nu-l ia domnii porci la trei păzeşte!

Rămasă singură, domniţa mai plânse oleacă şi, neavând ce face, o luă pe după spatele ciupercii, aşa cum o sfătuise flăcăul. Şi nu merse mult, că dădu peste cuşca unui câine.

– Cuţu! Cuţu! strigă domniţa, dar un glas gros se răsti deodată la ea:

– Frumos vă-nvaţă să vă purtaţi acolo, pe pământ; tare frumos, n- am ce zice!... Bate mai întâi cuviincios la poartă şi nu striga prostii. Bătu domniţa şi-ntrebă cu sfială:

– E voie?

– Pofteşte! Atunci intră domniţa în cuşcă şi se pomeni faţă în faţă cu un câine ciobănesc.

– Când ai venit? o întrebă câinele, privind-o peste ochelari.

– Ieri – spuse domniţa. Adică, azi... Adică...

– Am înţeles – oftă câinele şi, clătinând din cap, deschise un catastif mare în care însemnă pe rând numele domniţei, locul de unde venea şi ziua când păşise în „Țara-din-Ghebul-Uriaşului, după care întrebă:

 - Ce ştii să faci?

– Nimic – spuse domniţa. Adică ştiu să mă plimb, să dorm, ştiu să bat din palme...

Câinele se scărpină la ceafă cu pana de gâscă muiată în cerneală şi-şi mânji bunătate de blană, dar nici nu luă seama, atât era de încurcat.

– Nu ştiu ce să mai fac – mărturisi el. Toate domniţele sunt deopotrivă de nepricepute...

– Ştiu să călăresc! spuse domniţa, dar îndată şi-aminti de calul pe care-l purtase şi strigă:

 - Ba nu, am uitat! Crede-mă că am uitat. Zău!

– Te cred – rosti câinele. N-ai putea duce un mânz, darămite un cal voinic... Ştii ce? Am să te trec la doamnele oi.

– O domniţă la oi?

 – La doamnele oi, da! Nădăjduiesc că ai să fii supusă şi că n-ai să le dai prilej de supărare...

 Iar dacă îi dădu un răvaş către domnul berbec, mai-marele oilor, îi arătă câinele pe unde s-o apuce şi merse domniţa de i se înfăţişă berbecului, care sta proptit într-o bâtă ciobănească.

– Baciule, a venit o domniţă – îl vesti o oaie.

– Ia s-o vedem – spuse berbecul. Şi când domniţa se apropie, o cântări din ochi: Mda! Trece-o la turma de ţurcane...

 Oaia dădu din cap, în semn c-a priceput, şi deschise un ţarc. Iar care nu fu mirarea domniţei când văzu în ţarcul ţurcanelor... o turmă de domniţe. Oaia atârnă o talangă de şiragul mărgăritarelor pe care domniţa le purta la gât şi strigă cât putu de tare:

– Hei, ţurcanelor! V-am mai adus o domniţă...

Apoi închise ţarcul şi plecă, în vreme ce domniţele ţurcane se strânseră în jurul domniţei, sunând din talăngi şi vorbind toate odată.

– Nu pricep nimic, grăiţi pe rând – le rugă domniţa.

– Ai avut noroc că te-au trecut la turmă – spuse o domniţă scundă şi rotofeie.

– Aici trăim ca-n palatele noastre – zise cu trufie o altă domniţă, care-şi ţinea nasul tot pe sus.

– Nu facem decât să ne plimbăm, să dormim şi să mâncăm – strigă o domniţă veselă.

– Ce-i drept, în fiecare primăvară ne tund – spuse alta.

– Ne tund? Cum ne tund? strigă domniţa.

– Bine, aşa cum se tunde – o lămuri careva. Cu foarfecele.

 Şi-abia atunci văzu domniţa că domniţele ţurcane purtau toate câte un tulpan, care le-ascundea părul ciuntit.

– Noi suntem doar ţurcane şi încă o ducem destul de bine, dar să vezi trai la domniţele merinos! oftă o domniţă lungă şi deşirată. Aşa, din vorbă-n vorbă, află domniţa că din cosiţele celor de la turmă se ţes pături pentru domnii cai.

Şi plânse auzind una ca asta, că dacă se-nvoia să se plimbe, să doarmă şi să mănânce, nu se-mpăca nicicum cu gândul că pletele unei domniţe pot sluji drept pături pentru cai.

Iar după ce plânse ce plânse, plecă să se plimbe cu turma, şi zilele începură a se scurge atât de asemănătoare, că domniţa pierdu şirul zilelor. Se obişnui cu oile ciobăniţe şi cu baciul berbec, se obişnui cu ţarcul şi cu tunsul, şi doar nespus de greu îşi putea închipui că trăise cândva şi altfel decât cu o talangă la gât.

Şi trecu aşa multă, multă vreme... Acu, ghebul uriaşului atârna tot mai greu, că mărul de aur aducea zi de zi, ba un prinţ, ba o jupâniţă, ba un boier, ba o domniţă. Se clătina bietul uriaş pe picioare, se clătina sub povara cea mare, iar mărul îi aducea întruna oaspeţi, că nu li se mai sfârşea neamul!

Şi-apăi într-un rând, când o jupâniţă cu trupul cât un poloboc, sui pe scara de frânghie, uriaşul nu mai dovedi să se ţie drept. Se-ncovoie, se-mpletici şi, dând cu ghebul de pământ, căzu cât era de lung. Iar ghebul odată plesni şi prin plesnitura aceea prinseră a sări ca nişte purici împăraţi şi împărătiţe, domni şi domniţe, jupâni şi jupâniţe, mă rog, câţi fuseseră-nchişi în gheb, de se simţiseră cam strâmtoraţi în ultima vreme.

– Staţi pe loc! Opriţi! strigă mărul de aur, dar degeaba strigă, că un zdrahon de împărat mustăcios odată puse mâna pe el şi-l sili să scoată pe pământ toată strânsura aceea de capete încoronate. Mărul, biet, ce să facă? Nu-şi mai răci gura de pomană, că de ştiut ştia el ce ştia, şi-i călăuzi pe toţi pe acelaşi drum pe care-i călăuzise cândva. Şi, după cum veţi fi bănuit, domniţa noastră se afla şi ea printre cei de năvăliră pe pământ. Iar dacă se văzu la larg, îşi luă rămas bun de la domniţele ţurcane şi se-ndreptă spre casă.

Şi-apăi merse domniţa sunându-şi talanga, merse şi tare se minună nemaicunoscând nici locurile, nici oamenii. Grădina cea neasemuit de frumoasă pierise, pierise şi pomul care făcuse făcuse mărul de aur.

– Încotro e palatul? o întrebă domniţa pe-o fetiţă care bătea mingea pe-acolo. Fetiţa însă se sperie şi fugi. Şi merse domniţa pe uliţele pline de oameni, că nimeni nu se mai ferea cu din calea ei, iar dacă ajunse în locul unde ar fi trebuit să se afle palatul, văzu doar o fântână.

Un chip de piatră se-nălţa acolo şi domniţei i se păru întâi că-i chiar chipul ei; iar când se apropie, zări o oaie de piatră, din gura căreia ţâşnea un firicel de apă, şi firicelul de apă cădea într-un havuz. Ca fermecată, domniţa privi ceasuri la rând spre oaia de piatră. Ba i se părea că-şi vede chipul, ba se-ncredinţa că nu-i decât o oaie...

Apoi prinse a-nsera şi, ca să vadă mai bine, trecu peste marginea de piatră a havuzului, intră în apă şi se opri lângă chipul de piatră. ...Iar în zori, când oamenii umplură uliţele, tare se minunară văzând că lângă oaia de piatră a fântânii se mai ivise o oaie. Cum bătea vântul, talanga de la gâtul oii se mişca şi sunetele talăngii parcă spuneau: „Domniţă! Domniţă! Domniţă!“. Oamenii numiră atunci fântâna Fântâna Domniţei şi, pentru-ntâia oară, se-ncredinţară că şi-o domniţă-i bună la ceva.

MARIA SA MOSUL

 În urmă cu mulţi, mulţi ani, cam pe când furnicile mai erau câtbuhaii şi mugeau gros, bu-bu, iar buhaii cât furnicile susurau de-i auzeai abia-abia, în urmă cu mulţi, mulţi ani, zicu-ţi, o tupilătură de bordei îşi iţăia coperişul de paie, uite colo. Trăiau în bordeiul cela, ca vai de lume, un moş şi-o babă. Da’ slabi, da’ pungiţi, da’ flenduroşi, cum n-ai mai văzut şi n-ai să mai vezi câte zile-i avea! Cum trăiau ei în bordeiul lor, nu mai întreba...

Moşul, ca moşul. Îi rămăsese un dinte în gură şi se ţinea straşnic de fudul în faţa babei, care-i pierduse pe toţi încă din iarnă. – Babo, vezi tu ce fel de dinte am eu?

– Văz, moşnege...

– Stăi, nu aşa! se mânia moşul. Cum vezi? Grăieşte lămurit. Ofta baba, îşi înălţa privirile şi dădea răspuns:

– Îl văz alb, frumos şi lucios.

– Aşa, aşa, se bucura moşul.

- Lucios... Şi-apoi?

– Şi-l mai văz, apoi, curat, zdravăn şi tăios...

– Ho-ho – se umflă moşul în pene – tăios, cum de nu... tăios, de bună seamă. Şi-apoi?

– Şi-apoi... apoi nu-l mai văz nicicum – ofta baba. Luceşte mai ceva ca soarele.

 -La soare mă pot uita, la dintele tău, ba...

Să fi văzut atunci cum îi creştea moşului inima! O făcea de două parale pe biata babă, care-şi pierduse ultimul dinte încă din iarnă, îşi mângâia dintele cu grijă şi cu teamă, nu care cumva să-l smintească de la locul lui şi ieşea din bordei să-şi privească brusturele. (Uitai să-ţi spui că la uşa bordeiului lor creştea un brusture, şi brusturele cela le ţinea şi de varză şi de păpuşoi. Că, la sărăcia lor, de unde varză? de unde păpuşoi?) Baba, săraca, rămânea să plângă, vai de viaţa şi de zilele ei! Şi iacă, ieşi într-un rând moşneagul din bordei să-şi cerceteze brusturele, şi cum ieşi, cum răcni ca scos din minţi:

– Tu, babo! Vin’ de te miră, că aiasta-i încă una!

– Ce-i, omule?

– Vină şi nu mai întreba alt nimic! Ieşi baba din bordei şi numai ce dădu cu ochii de brusture, că-şi bătu palmele cu mare mirare şi rămase cu gura căscată. D-apăi că şi avea de ce! Crede-mă, de vrei, dar una dintre frunzele de brusture se întinsese şi se lăţise într-atât, încât acoperea de-a binelea bordeiul şi-i făcea umbră.

– Ce să fie asta, babo?

– D-apăi ce să ştiu eu, moşnege?

Priveau amândoi la frunza năzdrăvană şi, privind-o, băgară de seamă că frunza tot mai creşte; iar, pe măsură ce creşte, i se lungea şi coada. Până-n seară se înălţase frunza de-un stânjen şi se lăţise cât o moşie. S-au culcat ei doi, dar parcă mai puteau s-adoarmă? Toată noaptea au pândit să se facă zi mai degrabă şi, iaca, zi nu se mai făcea.

– Lungă noapte! oftă moşul, de la o vreme.

– Adevărat, lungă – oftă şi baba.

 Se-ntoarseră pe partea cealaltă şi din nou încercară să dea geană prin geană. Tăcură ce tăcură şi numai ce oftă moşul:

– Tii, da’ lungă noapte!

 – Lungă, zău aşa – îi ţinu şi baba isonul.

Nu mai răbdară şi ieşiră din bordei. Noaptea, noapte. Când colo, îşi înalţă moşul privirile şi, ce să vază? Frunza lui de brusture se lăţise peste lume şi, punându-se-ntre lume şi soare, făcea umbră pământului. Soarele, bietul, răsărise de mult, dar dacă brusturele nu-i îngăduia să alunge noaptea?

 – Ce zici tu, babo?

– Nu mai zic nimic, se umili baba. Numai că mă tem.

– De ce te temi, babo?

– Nu ştiu.

– Uuu, cap de babă! se stropşi moşul, tremurând şi simţind că de groază i se izbesc genunchii. Te temi, de cine? De brusturele nostru?

Începu baba să plângă. Şi ce crezi? Atât de potop de beznă fără sfârşit, nu era de ici, de colo. Se suci moşul ce se suci, se perpeli ce se perpeli, dar cum se sucea, cum se perpelea, ieşire din încurcătură nu afla.

– Ce să încep eu acu? şopti moşul, spunându-şi gândurile cu glas tare. Au să mă ia oamenii la trei păzeşte... Cum să-i las eu în beznă? N- are să se mai facă grâu, nici iarbă, nici poamă... Om muri de foame!

– Suie pe brusture! auzi atunci un îndemn limpede şi răspicat.

 – Ce spui tu, babo? se minună moşul.

– Eu? N-am deschis gura, păcatele mele...

Trase moşul cu coada ochiului în dreapta, în stânga, încercă să străpungă întunericul, dar nu văzu nimic.

– Suie pe brusture! Moşul simţi deodată că-l ia cu frig şi se întoarse iar către babă.

– Tu ai grăit, babo?

– De grăit îmi arde mie?! răspunse baba bocind pe înfundate.

– De ce-ţi arde ţie? se răsti moşul.

– Îmi arde de plâns şi-atât.

Căzu moşul pe gânduri şi iar simţi un deget de gheaţă pe şira spinării.

– Bre, bre, atunci cine grăieşte? şopti cu sfială.

– Eu.

– Care eu?

 – Eu, dintele tău.

Dacă-o mai auzi şi pe asta, se lăsă moşul pe un pietroi, simţind că nu-l mai ţin picioarele. „Îi prăpădul lumii, îi trecu prin minte. Aiasta-i şi alt nimic... Brusturii astupă lumina soarelui şi dinţii grăiesc“.

– De ce te temi, moşnege? se înălţă glasul dintelui. Mi-ai purtat de grijă, te-ai fălit cu mine, şi iaca, voi să-ţi fiu şi eu de ajutor. Suie pe brusture!

– Cum să sui pe brusture, bre, dinţişorule? A trecut vremea când mă căţăram în copaci, cu sprinteneala anilor de demult...

 – Ascultă vorba mea! Ia securea, taie scară-n coada brusturelui şi suie.

Moşul, nu şi nu, dintele da şi da – tot pe-a dintelui a rămas. Şi-a luat moşul securea, s-a legat pe după mijloc cu un curmei şi i-a legat babei pe după mijloc capătul celălalt, a proptit uşa bordeiului cu un pietroi şi-a prins a tăia prima teaptă. Treaba mergea lesne, că, deşi groasă cât o casă, coada frunzei uriaşe era moale ca un picior de ciupercă. Moşul tăia, şi baba plângea.

– Taci, babo, nu mă-mpiedica din tăiat!

– Nu te-mpiedic, nu...

– Atunci de ce boceşti?

 – Dacă mă târâi pe cozi de brusture!

Aşa, mai cu-o vorbă, mai cu-o sfadă, ajunseră la a nouăzeci şi noua treaptă. Se opri moşneagul să răsufle şi privi în jos. Bezna era cumplită, ca-ntr-un cazan cu smoală.

– Bieţii oameni! şopti baba.

– Ce-ai cu oamenii? se răţoi moşul. Noi nu suntem oameni?

        Și prinse a tăia a suta treaptă. Cu chiu, cu vai, după nouă luni de zile, ajunseră pe frunza de brusture. Ca să vezi dumneata cât crescuse buruiana! Sus era lumină, soarele strălucea şi frunza părea o nesfârşită câmpie înverzită.

– Ce facem acu, dinţişorule? întrebă moşul.

– Ce să facem? Mergem tot-nainte...

Merseră dară înainte şi nu peste multă vreme ajunseră la nişte curţi straşnice, împrejmuite de ziduri verzi. Lasă că şi palatul de dincolo de ziduri, la care pătrunseră printr-o poartă verde, tot verde era. Se uita moşul cu ochii cât cepele, se uita baba cu palma la gură şi nu ştiau pe ce lume se află.

– Ce să fie aici, moşnege? îndrăzni baba, dacă-şi sătură privirile.

– Ce să fie? îi întoarse moşul vorba. Căsuţa noastră... Aşa-i, dinţişorule?

– Numaidecât aşa, grăi dintele. S-o stăpâniţi sănătoşi!

Intrară dară în palat şi-i cercetară încăpere după încăpere, minunându-se de câte vedeau. Se aflau acolo paturi şi covoare, mese şi scaune, tacâmuri şi ştergare, iar toate erau verzi ca frunza de brusture. Opaiţele erau verzi, şi verde era lumina pe care-o răspândeau; pe pereţi atârnau zugrăveli verzi, înfăţişând cai cu coame despletite.

– Păcatele mele – şopti baba cu spaimă. Cai verzi pe pereţi!

– Ian taci, bre! i-o reteză însă moşul. De când se căţărase pe brusture părăsise, pasămite, orice urmă de sfială. Se plimba ţanţoş prin încăperile cele verzi şi, cum obosi de la o vreme, se tolăni pe-un pat verde, poruncind fălos:

– Tu, babo, ia adă la masă!

Aduse baba nişte peşti verzi, pâine verde, o friptură verde şi nişte plăcinte verzi, care-o aşteptau parcă la cuhnia verde a palatului. Mâncă moşul şi se sătură, cum nu se săturase de când mama îl făcuse.

– Te-ai săturat? îl întrebă baba.

– De – răspunse el – calul de dar nu se caută la dinţi... Şi, ca şi cum ar fi aşteptat doar să pomenească de-ai lui, dintele moşului, dintele cu care se fălea, dintele năzdrăvan, se desprinse atunci de la locul lui şi, hop, sări pe masă.

– Ha, dinţişorule! răcni moşul. Văleu, dintele meu alb, frumos şi lucios!... Dintele meu curat, zdravăn şi tăios... Unde mi-ai plecat, dinţişorule?...

– Nu te teme, moşule – grăi dintele. Acu ai ajuns om cu palat şi cu friptură pe masă şi-ai trebuinţă de strajă la poartă...

-Babo! – se răsuci el apoi către bătrâna rămasă ca de piatră

          - N-ai un bold, babo?

Se căută baba, se căută şi găsi un bold înfipt în pestelcă.

– Iaca boldul...

– Aşa – spuse dintele apucându-l. De-acu, moşule, dacă ai treabă cu mine să ştii că nu mă mai găseşti strajă la gură, ci strajă la poartă...

Şi, cum zise, sări de pe masă, străbătu încăperile palatului şi se aşeză în dreptul porţii, unde prinse a mărşălui cu boldul pe umăr, ca o cătană.

– Bre, bre! mormăi moşul, amărât pe de-o parte că-şi pierduse ultimul dinte, dar mândru pe de alta că-l vedea harnic şi plin de râvnă.

 Şi-apăi iacă-aşa prinseră a curge zilele în palatul cel verde. Moşul se trezea la prânz, umbla ce umbla prin încăperile verzi, apoi se aşeza la masă şi baba-i aducea peştii verzi şi pâinea verde, friptura verde şi plăcintele verzi, care nu se mai sfârşeau. (Na, că uitai: după toate câte le spusei, mai aducea baba şi-un stacan cu apă verde, că stacanul nu se golea, după cum bucatele nu se sfârşeau.) Numai că azi aşa, mâine aşa, mereu aşa, se sătură moşul de peşti, de friptură şi plăcinte. Unde mai pui că-ncepuse să-l ostenească verdele şi-ar fi poftit să mai îmbuce şi-o măliguţă galbenă, cu lăptic dulce şi alb.

 – De unde, moşnege? se căina biata babă. Dacă stăm pe-o frunză, ca gâzele...

 – De unde, de neunde, voi măliguţă, auzi tu?

– Aud. Da’ nu-i...

 – Aşa? se înciudă moşul. Ei, ia du-te tu la poartă şi-mi cheamă dintele! Se duse baba la poartă şi găsi dintele, care făcea de strajă, cu boldul pe umăr.

– Iacă-aşa şi-aşa, pofteşte moşul măliguţă – se tângui baba.

– Pofteşte? zise dintele. Nu-i nimic!

Şi-ndată se şi înfăţişă înaintea moşului, care aştepta într-un jilţ căptuşit cu nouă perne moi.

– Ce facem, dinţişorule? îl întâmpină moşul.

– Iaca bine. Scobeşte o gaură în frunza pe care stăm.

Se apucă moşul şi făcu o gaură cât un puţ.

- Suflă prin gaură, spre pământ – mai spuse dintele.

 Îl ascultă moşul şi prinse a sufla. Şi, nu ştiu, căpătase hârbul de moşneag atâta putere sau dintele năzdrăvan era cu pricina, dar de suflarea aceea se stârni pe pământ o vântoasă cum n-a mai fost şi n-are să mai fie. Colbul se ridica în valuri şi, dacă dintele n-ar fi răcnit: „Fugi de la gaură! În lături!“, nu ştiu, zău, ce s-ar fi petrecut cu moşneagul. Că numai ce se dădu în lături, şi tot colbul ridicat de pe pământ năvăli prin gaura tăiată în brusture şi se lăsă binişor pe frunză. Cât te-ai şterge la ochi, brusturele fu acoperit cu un strat de ţărână.

– Aşa – spuse cu mulţumire dintele. Acu puteţi ara şi semăna păpuşoi. Numai să nu uitaţi să umpleţi puţul din nou...

Îl privi moşul cam dintr-o parte, se încruntă, dar nu vădi nimic şi acoperi puţul cu un capac. „Ia te uită la dintele aist! îşi zise el. Nu cumva îi fulgeră prin minte că m-aş putea apuca eu, om cu palat şi cu friptură, să ar acu şi să samăn ca un fitecine?“.

 Dintele plecă să-şi ia straja în seamă şi moşul rămase să-şi odihnească privirile pe culoarea ţărânei, după ce şi le lehametisise cu verde şi iar verde. Şi mai trecu aşa un rând de zile... Dar dacă dorul măliguţei nu-l slăbea pe moşneag? Şi iacă, tot frământându-se el cum şi-ar putea împlini pofta fără să are, vai de mine, şi fără să semene, odată, nu ştiu cum, îşi aduce aminte că din pricina foii de brusture se lăsase pe pământ o noapte cumplită.

– Bre, bre, cum or fi scos-o la capăt amărâţii ceia de jos?

Şi, cum puţul prin care suflase din îndemnul dintelui asupra pământului era încă neumplut, se duse moşul de-i scoase capacul şi-şi lipi ochiul de buza lui. Privi şi se minună. Pe pământ, vezi bine, bezna era tot atât de neagră. Dar oamenii aprinseseră din loc în loc focuri uriaşe, iar la lumina focurilor munceau, în vreme ce la căldura focurilor se coceau pe ţarini grâne şi păpuşoaie.

– Ia te uită, nelegiuiţii! îşi spuse moşul. Te pomeneşti că mănâncă şi măliguţă, în vreme ce eu mă usuc de poftă...

Înciudat, privi mai departe, şi deodată se holbă pe cât putu. Oare asta ce-o mai fi? Nişte făclii suiau încet de pe pământ, suiau, suiau şi – să vezi neobrăzare! – parcă taman către el suiau.

– Săriţi! răcni atunci moşul, tulburat foarte. Ne năvălesc

duşmanii. Strajă, aţine-te! babo, zăvoreşte porţile! Trâmbiţaţi şi trageţi clopotele! Fiţi gata să muriţi pentru moşul vostru drag! Şi îndată, răcnind straşnic, se năpusti moşul într-o încăpere mai dosnică a palatului, care se nimeri o spălătorie, şi se ascunse acolo sub o covată verde. Baba zăvorî porţile, iar dintele se urcă pe zid, cu boldul pe umăr. Aşteptară cu toţii ce aşteptară, şi nu trecu mult că o ceată de oameni se şi ivi pe frunză. Îşi stinseră făcliile dând de strălucirea soarelui şi rămaseră o vreme să se bucure de acea strălucire ce pierise de pe pământ. Apoi, la îndemnul unui flăcău, porniseră din nou şi iacă, se opriseră acum în faţa zidurilor verzi.

– Staţi pe loc! răsună atunci un glas şi, ridicându-şi privirile, oamenii văzură sus, pe zidul cel verde, un dinte cu un bold pe umăr.

– Ce păzeşti tu acolo, dinte fălos? întrebă uluit flăcăul.

 – Îl păzesc pe domnul meu, stăpânul curţilor verzi pe care le vedeţi şi a toată moşia...

– Apăi fă bine şi-l vesteşte că avem o vorbă cu el.

– Îndată – spuse cuviincios dintele. Şi începu să-l caute pe moşneag. Îl căută din încăpere-n încăpere, îl căută preţ de nouă ceasuri şi doar în al zecelea îl află sub covata lui, în spălătorie.

– Ce faci aici, moşnege?

– D-apoi, ce să fac? mormăi moşul, ruşinat. Ia, mai nimic...

 – Aşa? Ci lasă-te dumneata de făcut mai nimic şi vină să primeşti oamenii de pe pământ, că au a-ţi spune o vorbă...

– S-o spună babei! rosti repede moşneagul şi, ţuşti, dădu să se vâre iar sub covată.

Dar îl ţinu dintele de rău şi nu mai avu moşul ce face. De voie, de nevoie, se aşeză pe un jilţ verde în cea mai mare încăpere a palatului, dintele se duse şi deschise poarta, iar oamenii intrară, minunându-se de toate câte vedeau. Flăcăiaşul ce părea să le fie căpetenie păşi înainte şi rosti cuviincios.

– Bună vremea, moşule!

– Măria Ta Moşule – îl îndreptă moşneagul, ridicându-se deodată în capul oaselor. Oamenii dădură zvon de mirare.

– Ce vorbă-i asta, omule? se minună şi flăcăul, că, vezi dumneata,

pe vremea aceea nu se ştia încă de măriri şi boierii, iar oamenii erau toţi una, ca tine şi ca mine.

– Iaca bine – se răsti însă moşneagul – vorbă cu-minte... Eu stau sus în palat şi soare, voi jos, în bordeie şi întuneric. Cuvine-se deci să fie între noi deosebire... Oricum, întâi şi-ntâi, plecaţi-vă genunchii...

– Dar de ce să ni-i plecăm? se nedumeri flăcăul.

– Că altminteri nu grăiesc cu voi – îi lămuri îndată moşneagul, zvârlind o căutătură piezişă. Tare miraţi de toate câte auziseră, îşi plecară oamenii genunchii, iar flăcăul rosti cu sfială:

– Noi, Măria Ta Moşule, am venit cu o treabă. Frunza ta de brusture ne răpeşte soarele. Fii bun şi dă-ne soarele la loc, că fără soare viaţa nu-i viaţă! Îi ascultă moşneagul vorbele şi orice urmă de teamă îi pieri din inimă. Plimba priviri trufaşe peste capetele celor îngenuncheaţi înainte-i şi deodată prinse a râde:

 – He-he, nu v-au prea ajutat focurile, precum văd...

– De ajutat ne-au ajutat ele – răspunse flăcăul. Dar ce-i un foc, ce sunt zece focuri pe lângă soare?

Se făcu tăcere şi moşul se trase de fuiorul bărbii.

– Şi dacă vă înapoiez soarele, ce-mi daţi? întrebă el, închizând un ochi. Îmi daţi zi de zi măliguţă galbenă cu lăptic alb şi dulce?

 – Îţi dăm, moşule... asta, Măria Ta Moşule! Îţi dăm, cum de nu! strigă flăcăul, bucuros că scăpase doar cu-atât.

Plecară oamenii. Pe lângă peştii verzi şi pâinea verde, pe lângă friptura verde şi plăcintele verzi, pe lângă apa verde, baba începu a aduce la masa moşului şi măliguţă galbenă cu lăptic alb şi dulce. Se bucura moşul şi înghiţea hulpav din toate, mulţumit că pentru a le dărui celor de jos câte ceva din lumina şi căldura soarelui nu trebuise decât să înlăture capacul puţului pe care-l săpase când suflase asupra pământului. Prin puţul acela privea soarele către bieţii oameni, cărora li se părea că au soarele întreg, ca mai-nainte. Şi mâncă moşul măliguţă azi, o mâncă mâine, o mâncă zi de zi, până i se acri de măliguţă, ca de mere acre. Bufnea şi-o bruftuluia pe biata babă, care se da de ceasul morţii, nemaiştiind cum să-l împace. Şi, tocmai când moşul se arătă mai posac şi mai nemulţumit, se pomeni cu dintele, care-i vesti că alţi oameni suiseră de pe pământ şi pofteau să-l vadă.

– Măria Ta Moşule – spuseră oamenii (vezi că acu se şi aflase cum se cuvenea să-i grăieşti!)

 – Măria Ta Moşule, noi ne avem bordeiele cale de trei zile de bordeiele celor pe care i-ai blagoslovit cu îndurarea Măriei Tale, dăruindu-le lumina şi căldura soarelui. Dar soarele până la noi nu ajunge. Rugămu-te, Măria Ta Moşule, îngăduie-ne şi nouă să ne bucurăm de soare!

– Da-mi daţi în schimb zi de zi o oală cu păsat? întrebă moşul, luminându-se la faţă.

– Îţi dăm, vai de mine...

 – Bine, atunci. Duce-vă-ţi în pace că vă dau şi vouă soare, să v- ajungă!

Şi, ce crezi? Săpă moşul încă un puţ în frunza brusturelui şi soarele răzbi şi până la bordeiele oamenilor, care-i aduceau zi de zi o oală cu păsat, de mânca moşul păsat şi se bucura. Şi-apăi iacă-aşa, veniră şi veniră oameni de pe tot întinsul pământului, cerându-şi partea lor de soare, şi pentru fiecare săpa moşul alt puţ, dacă-i făgăduiau să-i aducă ba o ciorbă de fasole, ba sarmale, ba vărzări, ba ostropel. Iar când se perindă pe la el omenirea pământului, de- i aduse toate bucatele ce se pot închipui, începu moşul a lua pentru soare dijmă din toate câte cereau soare, ca să crească. Apoi puse bir pe ochi, că ochii privesc soarele, bir pe apă, că-n apă soarele se oglindeşte şi bir pe hogeag, că din hogeag iese fumul ce-ntunecă soarele. Poftele moşului nu mai aveau sfârşit, şi frunza era acu ciuruită de zeci şi zeci de puţuri, ca o roată de caşcaval bortelită de şobolani. Atât de şubredă se făcuse frunza, că se clătina când moşneagul păşea peste ea, şi, într-un rând, palatul cel verde se plecă pe-o rână, iar acoperişul i se trase către faţă, ca o pălărie împinsă pe frunte.

 – Ce ne facem, dinţişorule? răcni moşul, cuprins de-o straşnică spaimă.

--Apăi de, Măria Ta Moşule, rosti întristat dintele. Ce mai putem face?

 Şi pentru întâia oară îşi lepădă boldul şi se întinse pe prag.

– Nu ştii ce? strigă moşul. Am să le spun oamenilor că le iau îndărăt soarele, dacă nu-mi dreg frunza... Hai?

O boare de vânt se stârni atunci, o boare uşoară ca o mângâiere şi frunza se legănă, se legănă şi se fărâmiţă, ca o biată frunză veştejită.

– Văleu! mai apucă să ţipe moşneagul, că se şi rostogoli din văzduh şi, când se izbi de pământ, intră de nouă palme în el şi pământ se făcu.

Baba însă avu norocul să cadă chiar peste uriaşa coadă a frunzei de brusture, aşa că se zdruncină oleacă, dar nu pieri. Ajutată de dintele care se prăbuşise fără a se alege cu nimic, intră în bordeiul ei de demult şi-n bordeiul cela mai trăieşte şi azi. Dintele vede de babă şi ea îl spală, îl cârpeşte şi, dacă nu mă-nşel, am auzit că şi-a pus în gând să-l însoare cu fata unui vecin de treabă. Dar de atunci străluceşte soarele pentru toţi deopotrivă – of, maica mea cum străluceşte! Până şi eu mă încălzesc la soare şi-acolo-mi rostesc minciunile în gura mare.

                                  FATA DE FUM

 Şi mi-a ajuns la urechi o poveste, de nu ştiu când şi nu ştiu de unde, poveste veche. Trăia o dată un brutar, de care moartea nu avea habar. Atât de slab şi de cocârjat era, că unii îi dădea trei sute de ani, în vreme ce alţii îi dădeau sapte sute de ani. Şi acest brutar era bun că pâinea pe care o cocea, cu toate că gurile rele nu încetau să vorbească de rău şi să fie bănuitori. Unii ziceau de unde atât putere la un moşneag că să plămădească aluatul? Acum între noi fie vorba, brutarul era un pic de vrăjitor. Ba mă tem că tot cu ajutorul vrăjilor o îmbrobodise pe coana Moartea, că nu mai sosise de veacuri să-l strângă. În timp ce cocea pâine stătea toată noaptea şi citea din cărţi învechite de vreme, tot felul de descântece şi semne încâlcite zugrăvite cu sânge.Toţi pereţii erau plini de cărţi, iar deasupra lor stăteau împăiați, trei corbi, trei bufnițe şi trei motani negri. Şi apoi numai ce prindea a sloveni din cărţile lui, că cei trei corbi înviau, bătând din aripi, cele trei bufniţe înviau şi ele deschizând ferestrele de foc al ochilor, şi cei trei motani înviau, frecându-i-se de picioare, torcând şi mieonând. Şi apoi dacă citea o pagină îngălbenită pe la colţuri, luă o bucată de aluat şi făcu din el o fată. Puse păpuşă aceia pe lopată şi o vârâ în cuptor(cu micro unde), zicând:

- Radamada!  Rodomodo! Rudumudu!

Şi numai ce vârâ păpuşa în cuptor, că se şi înălță un abur care străbătu cuptorul apoi ieşi afară ca un fum luînd înfăţişarea unei fete mlădie ca un cânt, cu pletele până la pământ. Apoi fata de fum purtată de vânt, zbură peste acoperişurile caselor al copacilor şi se întoarse pe gaura cheii intrând în brutăria vrăjitorului. Cum veni fata, corbii croncăniră, bufniţele bătură din aripi iar motanii mionară.

- Ai venit? întrebă brutarul.

- Ce-mi porunceşti? întrebă fata de fum.

- Oamenii cred că am împlinit trei sute de ani, alţii îmi dau chiar şapte sute, ei află că azi am împlinit nouă sute de ani.

-Nouă sute de ani! O vreme lungă. Am văzut crescând împăraţii şi am văzut năruindu-se, am cunoscut bucuria şi durerea, am stăpânit comorile ascunse şi am fost mai puternic decât cei mai puternici.

- Ce mi porunceşti? întrebă din nou, fata de fum.

- Nu îţi poruncesc nimic. Du-te fată de fum. Cunoste lumea şi bucură-te de viaţă, că din pâine te tragi şi eşti bună ca pâinea, iar dacă vreodată vei fi la o nevoie întoarce-te la mine, şi te voi ajuta.

Şi fata de fum ieşi afară şi se înălță aidoma ca un fum, alunecând neauzită pe caldarâm, trecea pe lângă oameni, dar oamenii nu o vedeau. Şi aşa cutreieră faţa de fum preţ de nouă ceasuri pe uliţele împărăţiei, până ajunse în fața unor ziduri în paragină. Tocmai vroi să se întoarcă, când atenţia îi fu atrasă de un glas răguşit şoptind tainic:

- Atunci aşa rămâne... la noapte!

- Dar barem te-ai îngrijit să îţi ascuţi cuţitul? întrebă în şoaptă un alt glas.

- Oho! nu îţi face grijă o să-i găurească pielea, nu te teme. Dar nu mi-ai spus nici cum ill cheamă, nici unde să-l aflu. Fata de fum se strecoră în ceva ce semănase a casă, cândva, şi la lumina lunii văzu doi bărbaţi stând jos.

- Îi zice Petrea pescarul, şi stă în colibă de la marginea mării.

Fata de fum dacă îi privi mai atentă la lumina lunii se miră nespus. Unul era bărbos şi neîngrijit purtând haine murdare și zdrenţăroase, iar celălalt din contra, purta straie domneşti, pană scumpă la pălărie şi părea tânăr.

- Poţi să-i pui cruce lui Petrea pescarul, îi spuse bărbosul, iar celălalt îşi smulse din pieptar o piatră nestemată, şi i-o dădu, zicând:

- Te mai aşteaptă una dacă te ţii de făgăduială.

Fata de Fum nu mai stătu să mai audă şi restul discuţiei. Nevăzută şi neauzită se ridică în văzduhul nopţii şi pluti către marginea marii, dornică să-l vadă pe cela care cuţitul bărbosului avea să îl omoare. Vântul o purta grabnic cum numai el ştie, şi măcar că drumul până la mare era lung, Fata de Fum auzi în curând mugetul marii. Luna lumina nisipul adormit, pe care era o colibă de piatră. Şi Fata de Fum lunecă pe horn şi se pomeni în colibă. Nu era mare coliba, pe pereţi erau scule pescăreşti, iar într-un ungher era un pat sărăcăcios, unde dormea un flăcău. Dormea cu faţa în sus, iar lumina lunii îi scăldă faţa, curată ca cioplită în piatră albă.  (Are asta un fix, pentru culoarea albă) Atât de frumos îl găsi Fata de Fum că pe loc se îndrăgosti de el. Fata nu se mai sătură să-l privească.  Într-un târziu fără să ştie ce face îşi lipi buzele ei, de buzele flăcăului. Acesta zâmbi în somn, pentru că în visul lui se ivise o faţă, înaltă şi mlădie ca un cânt şi cu pletele până la pământ. Dar chiar în clipa aceia cineva încerca uşa, care se deschise şi în colibă pătrunse bărbosul cu un cuţit în mână. Fata, mlădie că un cânt şi cu pletele până la pământ, pieri din visul pescarului.

- Trezeștete! Făcu Fata de Fum. Trezeștete!

Dar flăcăul nu se trezi şi bărbosul înainta cu paşi că

a de pisică.Nici un om nu putea să audă glasul Fetei de Fum, după cum nici un om nu îi putea zări făptură subţire. Atunci Fata de Fum se repezi să răstoarne scăunelul cu trei picioare de lângă o măsuţă. Dar mâinile ei subţiri nu aveau putere să apuce scăunelul. Se zbătu, între pereţi, încerca să lovească cu pumnii faţa bărbosului, dar nu avură nici un efect, iar bărbosul continuă să înainteze ca o pisică. Atunci Fata de Fum se repezi afară şi înălțându-se văzu un nor.

- Ajutor făcu Fata de Fum, îl omoară!

- Cine? unde?... Ce s-a întâmplat?

Şi fata îi spuse tot. Atunci norul coborâ cu Fata de Fum şi intră în colibă. Şi fata văzu cum bărbosul se oprise, stând aplecat deasupra pescarului  cu cuţitul ridicat.

- Repede! zise Fata de Fum.

Şi norul slobozi un fulger care lovi cuţitul, şi de îndată în colibă începu să plouă. Bărbosul răcni, iar pescarul trezandu-se, din cauza ploii, se aruncă asupra bărbosului. Şi în colibă începu o luptă pe viaţă şi pe moarte. În timp ce Fata de Fum stătea cu sufletul la gură, în timp ce în colibă încă ploua, în timp ce afară soarele strălucea sus pe cer. Şi ţinu lupta până seara când Petrea Pescarul îl dovedi pe bărbos.  Apoi Petrea Pescarul îl legă zdravăn pe bărbos, îl luă ca pe un sac în spate şi porni cu el în cetate, cu gândul să îl lepede la picioarele judecătorului. Şi Fata de Fum păşea alături de pescar, tăcută şi nevăzută.  Dar cum drumul era lung, Petrea pescarul oşteni. Se aşeză pe un bolovan. Între timp Bărbosul se trezi. Şi începu să spună:

- Lasă-mă, Petrea Pescaru, să mă duc în lumea mea, că de nu, o să-ţi pară rău!

- Ce ţi-am făcut de ce ai vrut să mă omorî?

- Nu mi-i îngăduit să vorbesc.

- Aşa? Mai vedem noi. Şi fiindcă se mai odihnise, îl ridică şi legat îl puse să meargă pe propiile picioare. Aşa intrară în cetate, odată cu zorii.

 Şi lumea se minuna când văzu că flăcăul ducea un bărbos legat ca pe un urs cu ursarul lui. Şi apoi dacă mai auziră şi că, bărbosul a vrut să îl omoare pe flăcău, se strânse multă lume şi strigau să se facă dreptate. Atâta larmă se înalță din uliţă, că împăratul se trezi din somn.

- Cine nu mă lasă să dorm? strigă el cu asprime.

Apoi află de la slugile lui că un flăcău aduse prins un ucigaş.

- Dacă tot mi-a stricat somnul, ia să-i înfăţişaţi înaintea judecăţii mele. Şi iaca aşa se pomeni, Petrea Pescarul, faţă în faţă cu împăratul, care îi poveşti toată tărăşenia. Fata de Fum stătea lângă el şi era numai ochi şi urechi. În fine, împăratul se lămuri cum stau lucrurile. Deodată se deschise uşile şi în încăpere intră un tânăr îmbrăcat în straie scumpe.

- Pofteşte, feciorașul meu, pofteşte şi învaţă cum să cârmuieşti.

Fata De Fum dădu un ţipăt neauzit că îl recunoscu pe omul din colibă, care îl tocmise pe bărbos să-l omoare pe Petrea Pescarul. Era omul cu straie domneşti şi cu până scumpă la pălărie.

- El e! El e! Strigă fats uitând că nimeni nu o poate auzi. Priviţi îi lipseşte o piatră nestemată de la pieptar. Căutaţi-l pe bărbos şi o veţi găsi. După ce sărută dreapta tatălui sau, se aşeză în jilţ, zicând:

- Cum?  acest om a cutezat să ridice mâna asupra acestui om cu barbă?

- Dimpotrivă, zise împăratul. Se vede cât de colo că nu te pricepi să împărţi dreptatea. Bărbosul e vinovat şi flăcăul a venit să ni se plângă.

- Se poate? N-aş crede maria ta, îndrăzni feciorul, Să mă fi-nşelat eu oare? Ştii ceva îngăduie, rogute, să cercetez eu.

 Împăratul se răsuci catremai marii dregătorilor şi cum începu să caște, zise:

- Măi, dar de dimineaţă m-am mai sculat!

- Culcăte fără grijă maria ta, că am să fac eu dreptate, nu te teme.

Şi se bucură, împăratul când văzu cât de harnic era feciorul său Şi se duse iar la culcare. Cum a rămas singur cu împricinaţii, feciorul împăratului , chemă straja şi zise:

- Luaţi-l pe acest ticălos şi văraţi-l în beci. Straja se năpusti asupra bărbosului.

- Nu pe mine neghiobilor, ci pe celălalt.

- Da! făcu şi feciorul împăratului, şi mâine să nu uitaţi să-l scurtaţi şi de cap.

Fata de Fum când auzi, nu-i venea să creadă. Degeaba a ţipat ea, că Petrea Pescarul nu e vinovat, ci bărbosul. Nu o vedea şi nu o auzea nimeni. Şi straja fără să ţină seama de strigătele lui, îl azvârliră în beciurile palatului, într-o hrubă. Se strecura şi Fata de Fum cu el în beci, dar ce folos, nu avea cum să-l ajute. ``Ba pot! îşi zise fata, da pot, o să cer ajutor brutarului.

 Se întoarse la brutar. Fata de Fum intră pe fereastra larg deschisă. În clipa când intră cei trei corbi croncăniră şi cei trei motani mionară. 

- Ştiu de ce ai venit, făcu brutarul. Am aflat de mult cât de strâmbă e dreptatea împăraţilor.

- Ai spus că îmi vei da câte o mână de ajutor.

- Da fata mea, dar să ştii un lucru. Nu pot să îţi îndeplinesc decât trei dorinţe. Aşa că ai mare grijă ce îmi ceri, şi cumpăneşte bine, înainte.

- Ajută-mă să-l scap pe Petrea Pescarul.

- De ce vrea fiul împăratului să îl vadă mort, pe PetreaPescarul? Bătrânul, zise:

 -Feciorul împăratului e căpetenia a treizeci de tâlhari vestiţi. Bărbosul, făcea şi el parte din ceată. Odată Petrea Pescarul a dat peste acea ceată. Dar Petrea Pescarul nu îl recunoscu pe fiul împăratului. Dar temându-se că într-o zi Petrea pescarul îl v-a recunoaşte, s-a hotărât să îl ucidă.

- Ajută-mă să-l scot din beci. Bătrânul lua o sită rotundă, turnă doi pumni de făină în ea, şi prinse a cerne făină peste un ochi de sticlă neagră.  Când se uită Fata de Fum, văzu că din făină se alege întocmai beciul în care stătea Petrea Pescarul.  Când văzu beciul şi pe flăcău, inima i se strânse.

- Bine! Spuse, bătrânul. Apoi cu degetul arătător trase o dară prin mijlocul unuia din pereţii de făină ce închipuia pereţii beciului. Şi apoi tot lunecând pe ochiul de sticlă, degetul marcă un cerculeţ, apoi se lasă să alunece până la marginea ochiului de sticlă.

Deodată Petrea Pescarul auzi un uruit, iar peretele din stânga sa, se nărui, lăsând calea slobodă. Petrea Pescarul se repezi prin spărtură şi văzu un drum care îl scotea din hrubă. Şi merse el, merse, până la o cripta mică, acel cerculeţ de pe ochiul de sticlă al Vrăjitorului. După care drumul continuă mai departe. Şi îl scoase pe flăcău afară la lumina zilei tocmai lângă malul marii. Apoi vrăjitorul, cernu făină pe locul dârei, astupând peretele şi drumul la loc ca şi cum nici nu a fost.

- Acum Petrea Pescarul e liber.Ei ţi-am făcut pe voie. Mai ai două dorinţi aşa că chibzuieste bine înainte de a-mi mai cere ceva.

- Îţi mulţumesc! zise Fata de Fum şi ieşind pe fereastră pluti şi se duse tocmai la marginea mării unde Petrea pescarul se afla în cripta moşului, pe care degetele sale o desenară. Un fel de peşteră. Acolo avea să se ascundă o vreme Petrea Pescarul. Când ajunse Fata de Fum la cripta rotundă, flăcăul dormea. Nu prea a avut timp să doarmă în beciul împăratului. Fata de Fum îi atinse buzele lui şi aşa pătrunse în visul său. Visul lui Petrea Pescarul, era o ţară prin care umblă, fluierând. Cât priveai cu ochii se întindea un nisip auriu.  Şi Petrea pescarul se impedica de un bolovan. Dra nu era un bolovan, Era capul bărbosului, pe care a vrut să îl ucidă.

- Ferestete! zise cineva. Şi Flăcăul văzu o fată înaltă şi mlădie ca un cânt cu pletele până la pământ, pe care o mai visase cândva. Şi pletele îi erau fumuri şi ochii cenuşii, iar mantaua părea de argint.

Capul bărbosului pieri în nisip.

- Ce frumoasă eşti!  spuse flăcăul.

- Şi tu eşti frumos, zise fata. Şi păşiră alături unul lângă altul pe nisipul auriu. Apoi ei se înălţară în văzduh, plutind uşor. Capul bărbosului se ivi iar din nisip. Încercă să îl muşte de picioare, pe flăcău. Dar acesta se ridică binişor, şi nici un cap de bărbos nu îl mai putea ajunge. Dar şi capul se ridică. Ciudat mai era să vezi un cap, despărţit de corp, un cap cu barbă care plutea şi se hlizea prin aer.

- Pun eu mâna pe tine, Petrea Pescarul! strigă capul.

- Nu te teme, Petrea Pescarul, capul de colo e capul unui tălhar din ceată celor treizeci de tâlhari, iar căpetenie li-i feciorul împăratului. Nici nu îşi sfârşi vorba că, apărură nişte straie scumpe domneşti zburând spre el. Erau straiele feciorului împăratului. Şi vorbeau cu glasul lui:

- Mi-ai scăpat odată Petrea Pescarul, dar a doua oară nu ai să mai scapi.

- Pe el barbosule!

Şi capul bărbosului se năpusti asupra flăcăului. El se luptă cu capul şi dacă văzu că nu îl poate dovedi, fluieră şi apărură alte treizeci de capete care se ridicară şi se năpusti asupra lui Petrea Pescarul. În acest timp straiele se înfăşurară în jurul lui Petrea Pescarul încercând să-i îngreuneze mişcările.

Am să te ajut, nu te teme şi Fata de Fum ieşi din visul lui. Iar Petrea Pescarul oftă:

- Iar am pierdut-o! De aş mai putea să o văd odată pe fata cu plete fumuri, m-aş lupta cu toate capurile din lume. Fata se bucură dacă îl auzi dar şi se întristă că nu o putea vedea când se deştepta.  Şi doar era atât de aproape de el. Apoi flăcăul se întoarse la coliba lui de unde îşi luă sculele pescăreşti, şi se întoarse iar la locul lui. Apoi se duse în largul marii, unde pescui. Pe înserat se întoarse. În tot acest timp Fata de Fum era umbra lui.  Când să se culce se întrebă:

- Oare o să mai dau iar de fata cu plete fumurii?

- De îndată zise fata. Şi când adormi, fata se întoarse iar în visul lui, de unde îl lăsase cu o seară în urmă.  Şi Petrea pescarul se bucură nespus, văzând-o.  Dar şi visul continuă, cu lupta dintre el şi straiele domneşti precum şi capurile tălharilor. Acestea încercau să–l muşte, şi să-l copleşească. În timp ce şi straiele domneşti îi stingherea mişcările. Dar Petrea Pescarul mai ţinea minte vorbele Fetei de Fum, vorbe care îi spuse că îl va ajuta. Şi deodată Fata de Fum rosti în cele patru vânturi:

- Brutar solomonar!

Şi se iviră, că din pământ trei corbi. Aceştia se repeziră la capete şi le scoase ochii. Rămase fără ochi capetele începură să strige de durere, şi să cadă şi să se ciocnească între ele, ca nişte bile de biliard, până căzură toate jos în nisip. Şi cum atinse nisipul acestea pieri.  Flăcăul atunci apucă straiele împărăteşti şi le sfâşie, aşa cum rupi o pânză.

- S-a isprăvit cu mine, Petrea Pescarul, răcni glasul feciorului împăratului, iar straiele se pierdu plutind în depărtare.

- Rămâi cu mine fata cu plete fumuri, spuse flăcăul.  Dar Fata de Fum îl privi cu tristeţe, spunând că nu poate. Eu şi în lumea oamenilor sunt vie şi alături de ţine, dar numnai că nu mă poţi vedea şi auzi. Numai aici ne putem vedea.

-Trezestete, Petrea Pescarul, şi flăcăul se trezi în cripta rotndă, dezamăgit că visul lui luase iar sfârşit.

- Rămâi cu mine, fata cu plete fumurii. Dacă mă vezi şi mă auzi, rămâi aici, cu mine.

Iar fata dacă îl auzi plânse şi fugi în criptă. După care luă drumul cetăţii. Şi nu mică i-a fost mirarea, dacă auzi că pe ţărmul marii se găsiră leşurile a unor tâlhari, şi acestea erau lipsite de lumina ochilor. Mai încolo află că feciorul împăratului se îmbolnăvi grav, trăgând să moară, şi nici un vraci vestit nu putea să-i dea de leac.

- Aşa-i trebuie, făcu Fata de Fum.

Apoi Fata de Fum luând o hotărâre, se întoarse la brutar. În brutărie era linişte. Cei trei corbi stăteau împăiaţi pe cărţile lui.

- Ştiu de ce ai venit, făcu iar brutarul. Ţi-am spus să te gândeşti bine înainte de a cere ceva.

- Vreau să mă faci om! spuse Fata de Fum.

- Oamenii mor, gândeștete bine...

- Să mă faci om e a doua dorinţa, iar dacă nu mi-o plăcea, mă vei întoarce iar la ce am fost.

- Uiţi că te-am ajutat pe când te aflai în ţara visului. Ţi-a mai rămas o singură dorinţă. Gandestete bine, că devenind om, aşa vei rămâne. Şi vei cunoaşte toate suferinţele oamenilor.

Şi Fata de Fum se uită în ochii brutarului, şi văzu cum şiruri de oameni treceau şi nu se mai opreau. Erau tot felul de oameni. Împăraţi, boieri, oameni avuţi, oameni săraci. Fiecare duceau în mână cu ce aveau. Unii palate alţii bogaţii, alţii numai ce aveau pe ei.

- Cine sunt?

- Sunt toţi oamenii care i-am cunoscut şi sau perindat prin faţa ochilor mei în toţi aceşti nouă sute de ani.

- Şi unde se duc?

- La moarte! răspunse bătrânul.

- Uită-te aici, făcu bătrânul.

Şi fata se uită la ochiul de sticlă. Şi dacă se uită văzu o fata, o fată înaltă şi mlădie ca un cânt cu pletele până la pământ.

- Aşa sunt eu? întrebă ea.

Şi fata se uită mai departe. Văzu că fata alerga fericită pe ochiul de sticlă, râzând strălucitoare de tinereţe, jucând ca o sfârlează vie. Şi dacă se uită ea mai departe, văzu că pe fața fetei apărură, mai întâi nişte brazde supțiri, mai apoi ele se adânciră, şi îi brazdă fața. Nu mai alerga, mergea anevoie. Pletele fumuri se făcură sure, şi spinarea i se gârbovi. Apoi se ajută de un toiag. Acum era o femeie bătrână, sontâcă cu părul alb, care de abia mai mergea. Şi bătrâna se impedică şi se prăbuşi. Şi rămase aşa. Apoi trupul i se împuţină până dispăru de tot.

- Gândeşte-te bine, repetă brutarul.

Fata de Fum atunci plânşe îndelung. Şi se gândi şi la Petrea Pescasrul.

- Nu mi-ai spus tot. Din chipurile tale lipsesc dragostea şi lupta.

- Ţi-am arătat numai de ce ai a te teme. Celelalte trebuie să le descoperi singură.

Şi bătrânul merse la rafturile lui cu cărţi, şi alese cea mai veche carte. O deschise acolo unde ştia, şi citi:

- Iar Fata de Fum va fi pentru trei ceasuri fată vie. Dar pentru că vie să rămână, şi să între în rândul oamenilor, trebuie să dovedească, tot ce-l face pe om, om. Şi dacă cele trei ceasuri se vor scurge, fără ca Fata de Fum să facă vreo dovadă în acest sens, se v-a răspândi în văzduhul fără margini, încât şi amintirea îi va pieri. Atunci corbii croncăniră, bufniţele bătură din aripi şi motanii mionară. Fata de Fum glăsui liniştit:

- Fă din mine un om bătrâne, şi lasă-mă să-mi cuceresc partea hărăzită de bucurii şi de dureri! Lasă-mă să cunosc bucuria şi durerea...

Şi avea să o cunoască din plin...

Nu am să înţeleg de ce brutarul, cu priceperea lui nu i-a dat şi fetei de fum o parte din longevitatea lui. Ei dar asta e altă poveste...

           - Bine, spuse brutarul.

Şi amestecă într-un şip de piatră trei picături roşii cu trei picături negre şi puse licoarea la fiert. Apoi trasă un cerc pe podea şi fata se aşeză în inima cercului.

- Bea, porunci bătrânul, întinzându-i licoarea fumegândă.

Şi fata bău şi simţi o gheară de foc răscolindu-i trupul şi în clipa aceea fulgere roşi o străpunseră, ţâşnind din cercul vrăjit. Şi Fata de Fum se prăbuşi sub arsura fulgerelor, sfâşiată de o înspăimântătoare durere, dar când se ridică era înaltă şi mlădie ca un cânt,cu pletele până la pământ. Şi pletele erau fumurii, ochii cenuşii şi mantaua-i părea de argint. Şi dacă îşi înalță braţul, simţi că atârnă greu, şi dacă îşi clatină capul, pletele îi foșniră.

- Din clipa asta ai trei ceasuri de-n cercare, sărutând-o pe frunte. Şi eu nu te mai pot ajuta. Iar fata se aplecă adânc în faţa lui şi îi mulţumi, în timp ce corbii croncăniră, bufniţele azvârleau foc pe fereastra ochilor, iar motanii torceau.

Şi ieşi fata dornică să ajungă mai repede la Petrea Pescarul. Şi nu făcu mulţi paşi că se întâlni cu un grup de oameni. Pe un pat de aur purtat pe umerii slujitorilor, trecea feciorul cel bolnav al împăratului. Asta pentru că ultimul vraci pe care îl chemase îi recomandase să-l scoată la aer. Bolnavul purta tot straiele domneşti pe care Petrea Pescarul le sfâşiase în ţara visului. Acele straie se lipiră de piele şi nimeni nu putu să i le scoată. Văzând că trece feciorul împăratului, fata vroi să se ascundă. Dar prea târziu. În clipa aceea se înalță glasul feciorului împăratului:

- Prindeţi-o pe fata cu plete fumurii! Străjile se repeziră să împlinească porunca, măcar că buzele bolnavului rămase închis, şi nici nu o văzuse că ochii îi erau închişi. Dar vezi bine, straile o recunoscuse şi ele dădură porunca. Apoi alaiul se îndreptă spre palat. Odată închis în odăile lui, feciorul de împărat ceru să i se înfăţişeze fata.  Şi straile domneşti pe care le sfâşiase Petrea Pescarul, prinse a o iscodi:

- Unde e Petrea Pescarul?

- Nu ştiu, răspunse fata.

- Pentru ultima oară te întreb unde se află Petrea Pescarul. Şi ţine seama, călăul o să-ţi deslegelimba.

- Nu ştiu, repetă fata.

Atunci fu chemat călăul, şi i se porunci s-o facă pe fată să grăiască. Şi acolo lângă patul feciorului de împărat, călăul îşi arată meşteşugul.Şi faţă cu plete fumuri, fu schingiuită cu fierul roşu, şi-n cleştele durerii, faţă planşe cu lacrimi de sânge.

- Unde se află petrea Pescarul? Strigă călăul.

- Nu ştiu, răspundea fata şi gemetele ei se amestecau cu gemetele feciorului de împărat, care se zvârcolea pe patul de aur. Iar călăul se înverşună tot mai mult, sporidu-i chinul fetei, dintr-atât creşteau şi durerile bolnavului întins pe pat. Feciorul împăratului, se mai zbătu odată şi fără să ştie îşi sfâşie singur straiele, desăvârşind cele începute de Petrea Pescarul. Şi în clip când straiele fură bucăţi, o vipere neagră ieşi din gura bolnavului şi se ascunse în colţurile palatului. Iar feciorul de împărat îşi dădu duhul. Călăul, cum nu luase seama, că feciorul de împărat murise, schingiui înainte pe biata fată. Într-un târziu când nu mai auzi glasul feciorului de împărat, se opri. Văzând că murise alergă să ducă vestea. Curând încăperea se umplu de vraci,sluji şi veni şi împăratul. Unul din vraci văzând faţa întrebă:

- Ce e cu fata asta aici, luaţi-o de aici. Călăul temându-se că împăratul o să–l pedepsească dacă ar afla că a schingiuit-o pe faţa fără porunca lui, o luă în braţe, că de mers fata nu mai putea merge şi o lepădă pe un maidan lângă zidul cetăţii. Şi trecu un ceas întâiul din cele trei sorocite.

Şi statu, nu ştiu câtă vreme, fata acolo pe maidan, unde veniră câinii şi îi linseră rănile şi sângele de pe mâini şi faţă. Apoi fata se deşteptă şi se gândi la Petrea Pescarul. Asta îi dădu puteri şi aflânduse din întâmplare acolo nişte beţe, fata se sprijini de ele şi reuşi să se ridice.  Vai dar nu mai era mlădie că un cânt.

Şi ieşi din cetate. Şi se târâ ea, mai merse iar căzu şi iar se târâ,până la o margine de pădure. Acolo văzu o casă. Se bucură că avea să–i dea cineva nişte apă. Dar când se apropie de casă, se auzi un strigat şi o vălvătaie mare cuprinse casa. Trâmbe de fum şi limbi de foc,ieşeau pe fereastră şi prin acoperiş. În timp ce un glas de copil striga tot mai slab. Şi gâfâind fata intră în casă, se târâ prin foc, fumul înecăcios o cuprinse, bârne de foc cădeau şi o loveau, deschizându-i rănile provocate de călău. Şi o dată cu ele şi durerea spori. Când află într-un ungher un copil. Cu ultimele puteri luă copilul şi infasurandu-l în mantia ei, se târâ afară. Beţele cu care se sprijinea se aprinseră şi ele. Cu copilu în braţe se târâ pe coate şi ieşi din casa cuprinsă de flăcări. Şi pletele fumurii se pârliseră şi mantaua se aprinse, nu mai părea de argint.  Mântui copilul şi se rostogoli stingând flăcările ce îi cuprinse mantaua. Se târâ în pădure şi pământul îi răcorii trupul. `Nu, nu mai e mult` îi trecu prin minte. Şi asta îi dădu puteri noi. Cel de al doilea ceas se scurse şi el.  Iar, ea, trântită la pământ, i se păru că îl vede pe Petrea Pescarul lângă o fată.  La început o durere în inimă o stăvili. Apoi planse. `Nu, Nu poate fi el` şi cu un efort se apropie de cei doi. Dar se înşelase, nu era el. Cei doi se uitau la ea cu mirare, văzând în ce hal arată. Apoi se ridică şi cu o putere care numai dragostea o poate da, ieşi din pădure, şi se duse la malul marii. Alerga cu sufletul la gură, cu braţele desfăcute în aşteptarea unei îmbrăţişări pe care o aştepta şi această numai venea. Şi mult se minuna Petrea Pescarul când o făptură plăpândă şi rănită plină de sânge cu fața înegrită de funingine, cu veşmintele rupte şi arse, îi căzu la picioare. Gândul îl duse la fata din visul lui, când o întâlnise pentru prima oară. Era o femeie zdrobită de osteneală cu ochii stinşi cu pletele ciuntite, şi mantaua arsă.

- Cine eşti tu? întrebă Petrea Pescarul şi inima i se strânse de milă. Dar ea nu mai avea puterea să rostească nici un cuvânt şi fericită se strânse la pieptul lui.

Şi-n clipa aceea bătu al treilea ceas din cele trei de încercare. Pereţii de pământ ai criptei prinse a străluci, aidoma unor oglinzi şi un glas se auzi tunând pe sub bolţi.

- Un om s-a născut printre voi. Bucuraţi-vă oameni! Şi pământul cânta, marea suna şi văzduhul vuii, iar dacă îşi plecă ochii, Petrea Pescarul văzu că ţine în braţe o faţă înaltă, mlădie că un cânt, cu pletele până–n pământ cu părul fumuriu, ochii cenuşii, iar mantaua–i părea de argint.

- Tu? strigă flăcăul, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.Tu?

- Eu, Petrea Pescarul, spuse fata, iar zâmbetul ei era trist, ca unui om care ştie.

- Atunci Vrăjitorul se ivi în oglinda pereţilor, şi acesta rosti cu blândeţe:

- Fi fericită fata mea de fum! Ţi-ai câştigat cu trudă fericirea. Doar singura fericire adevărată este acea câştigată cu trudă.

Iar chipul lui pieri şi în locul lui se cască o poartă strălucitoare. Şi dacă pătrunse ei prin acea poartă, mare le fu minunea, când văzură o mulţime de bogaţii de îţi luau ochii. Era comoara celor treizeci de tâlhari, care în frunte cu feciorul împăratului o strânsese în mulţi ani de zile. Şi câte nu erau acolo, blănuri rare, valuri de mătase, aur şi pietre scumpe, nestemate, şi multe altele, pe care nici un muritor nu le mai văzuse vreodată. Şi se apucară cei doi să împartă comoară la săraci şi o mai împart şi azi. Se zice că unde, pier nevoile şi se stinge  durerea şi amaru, pe acolo au trecut Petrea Pescarul.  

FIERARUL SI MOARTEA

Odată, la vremea cireşelor coapte, Moartea pătrunse într-un sat de munte. Şi coborâse noaptea peste sat şi stelele priveau cu teamă la năluca neagră ce păşea prin mijlocul uliţei, dreaptă şi neîndurătoare, în vreme ce fierul coasei pe care-o purta pe umăr zvârlea arar câte-o sclipire îngheţată.

 Păşea Moartea pe uliţa satului şi pe unde trecea, câinii se trăgeau în lături scheunând, mâţele se zbârleau şi caii tremurau, viţeii-şi lipeau boturile de pântecul mamelor, iar cucuvăile râdeau, înfoindu-şi penele. Căci Moartea trecea pe uliţa satului şi dâra de frig pe care o lăsa în urmă înspăimânta vietăţile lipsite de grai... Şi nu se zărea fir de lumină la ferestrele oamenilor, fără numai la un ochi de geam, departe, în capul satului, unde o fată cânta, rânduindu- şi avutul în lada de zestre. Iar Moartea, călcând cu paşi grei, se îndreptă către casa aceea şi se opri în faţa uşii. Atinse uşa cu fierul coasei şi zăvorul sări şi uşa se dădu de perete. Tăcută, dreaptă şi neîndurătoare, Moartea privi către fată.

– Tu? şopti fata şi cântecul i se frânse şi buzele-i albiră fără veste şi ochii i se măriră. Pe cine cauţi? Aici nu locuiesc decât eu... şi mâine mă mărit!

– Taci! spuse Moartea. Destul ai cântat...

– Dacă te supără cântecul meu sunt gata să tac – vorbi repede fata. Iacă, n-am să mai cânt...

– Nu te osteni – grăi însă Moartea. Ştiu tot ce-ai să-mi spui. De mii şi mii de ori am auzit ce spun oamenii când vin să-i iau şi nu tu ai să născoceşti vorbe pe care nu le ştiu... Hai, bea!

Şi Moartea scoase de sub zăbranic o cupă neagră, şi braţul ei osos se dezgoli, când apropie cupa de buzele fetei. Fata se dădu însă cu un pas îndărăt şi strigă:

– La ce mă-mbii? Ce băutură tremură în cupa ta?

– E licoarea uitării – spuse Moartea. Nu-i pe lume ciorchine să dea

vin mai dulce... Priveşte!

Şi Moartea îşi roti braţul pe dinaintea ochilor albaştri ai fetei şi fata nu se mai putu împotrivi. O toropeală ciudată o cuprinse şi, atingând cupa cu buzele, sorbi fără să ştie licoarea.

– Cum te cheamă? întreb Moartea.

– Nu... nu ştiu – răspunse fata, rotindu-şi privirile, de parcă atunci, pentru întâia dată ar fi văzut odăiţa în care se născuse. Am uitat...

 – Nici n-ai nevoie să ştii – rânji Moartea şi, apucând coasa, izbi. Dar fata nu căzu. Rămase în picioare, cercetând la fel de mirată cele din jur.

– Ia te uită! mormăi Moartea şi, înciudată, mai izbi o dată.

Zadarnic! Fata rămânea tot în picioare; cu aceeaşi mirare privea masa şi scaunele scunde, şi-n ochii albaştri nu i se citea nici urmă de teamă. Dacă văzu aşa, cercetă Moartea cu luare-aminte tăişul coasei şi-l află tocit, zimţat ca un fierăstrău. Şi cum să te prindă mirarea? De-amar de vreme, de când secera vieţile împăraţilor şi cerşetorilor, vieţile pruncilor şi moşnegilor, vieţile tuturor dobitoacelor, vieţile fiarelor de pădure, vieţile păsărilor şi vieţile gâzelor, avusese vreme să se tot ştirbească!

– Mda! îşi spuse Moartea. Tu, fetico, nu pierzi nimic de mai aştepţi oleacă... Şi, înfăşurându-se mai bine-n zăbranicul ei, se răsuci şi porni din nou pe uliţa satului, în căutarea unui fierar. Acu, un singur fierar locuia în sat, şi cu fierarul acela trebuia să se mărite fata a doua zi.

Moartea se opri în dreptul uşii lui şi bătu cu putere. Apoi se ghemui, ascunzându-şi cum putu mai bine ciolanele şi aşteptă. Fierarul nu dormea. Întins pe culcuşul lui se gândea la bucuria zilei de mâine, iar dacă auzi bocănituri în uşă îndată se sculă şi, deschizând zări o bătrână gârbovită.

– Ce-i, mătuşă? întrebă el. Ce te aduce la mine-n miez de noapte?

– Nevoile, maică... Iacă, fie-ţi milă de-o biată bătrână. Am o coasă şi i s-a cam ştirbit tăişul... Fierarul apucă mirat coasa.

– Da’ bine, mătuşă, dimineaţa nu puteai să vii? Bătrâna chicoti răguşit:

– Puteam, puteam, cum de nu... Dar dimineaţa nu puteai dumneata să-mi faci treaba! Sau ai uitat că mâine te-nsori?

– Pe toate le ştii! se minună fierarul. Fie, dacă tot m-ai găsit treaz... Şi era gata s-o poftească înăuntru pe bătrână, când o văzu sărind din loc, ca muşcată de şarpe.

– Uliţa! Uliţa! strigă bătrâna, săltând când pe un picior, când pe celălalt. Se clătina şi, ca şi cum ar fi fost gata să cadă, îşi întinse braţele. Atunci zăbranicul alunecă şi fierarul văzu pentru o frântură de clipă hârca şi oasele celei ce-i bătuse la uşă. Înspăimântat, făcu un pas îndărăt şi izbi uşa-n nasul cârnei, care-n van striga şi blestema. Apoi, privind printr-o crăpătură a uşii, fierarul o văzu alergând, alergând până ce pieri pe după nişte case.

– Din ce-am scăpat! îşi spuse fierarul. Numai de Moarte nu-mi ardea mie... Şi, cum nu-i venea să se culce, se apucă să rânduiască toate cele, ca să-şi întâmpine mireasa cum se cuvine. Atunci dădu peste coasa de care Moartea uitase. Era o sculă ca toate celelalte, numai că pe fierul coasei se aflau săpate nişte semne ciudate. Iar tăişul, ce-i drept, era stricat.

 – Ptiu, drace! spuse fierarul şi, fără a se gândi prea mult, piti coasa pe după nişte fiare vechi, în fierărie; iar dacă făcu bună rânduială peste tot, aşteptă să se lumineze de zi.

Acu, să nu uităm că în casa din capul satului uşa rămăsese dată de perete, aşa cum o lăsase Moartea când pornise-n căutarea fierarului. Şi fata ieşi pe uşă, minunându-se de bolta înstelată şi, ca una ce sorbise licoarea uitării, nu-şi mai aminti nimic din câte văzuse şi trăise până- atunci, în lumea oamenilor. Doar cu-o zi înainte mai ştia că prin mijlocul satului trece uliţa noroioasă pe care în atâtea rânduri o bătuse cu tălpile, dar uliţa i se păru acu o dihanie lungă, întinsă la pământ. Ca s-o- nspăimânte, îşi bătu palmele şi strigă:

– Fugi! iar uliţa zvâcni ca un şarpe şi prinse a se târî printre case. (Atunci, pasămite, se clătinase Moartea, nepricepând ce duh rău intrase în uliţa cea liniştită. Şi uliţa o dusese cu ea!). Gonea neauzit, frecându-şi trupul de uluci, gonea şerpuind, iar fetei nu i se păru ciudat că uliţa pierea lăsând în urmă-i o fâşie de iarbă, smălţată de flori. Căci, pe măsură ce uliţa se depărta, iarba şi florile se iveau între cele două rânduri de case... Şi fata păşi pe covorul verde şi culese florile; dar nu mai ştia că floarea e floare. Păşea încetişor, cântând un cântec pe care niciodată nu-l auzise, iar când se sătură de mireasma florilor, zvârli spre stele florile culese, şoptindu-le:

 – Zburaţi!

Şi florile zburară ca nişte fluturi, topin-du-se în văzduhul luminat de secera lunii. Fata însă nu mai ştia ce-i o seceră, cum nu mai ştia ce e luna. Întinse braţul către sclipirea aceea şi, neputând-o ajunge, ridică un picior, ca şi când ar fi voit să urce o treaptă. Şi-o treaptă nevăzută se-nfiripă de bună seamă sub talpa fetei, o treaptă şi-ncă una, şi-apoi alta şi alta, un şir întreg de trepte nevăzute pe care sui, înălţându-se treptat în văzduh. Şi-n dreptul secerii lunii se-opri şi se aşeză în scobitura secerii de aur, ca-ntr-un leagăn, şi-n leagănul lunii, străjuită de stele, adormi. Iar noaptea se scurse cu încetul până ce zorii stinseră stelele, cum stinseră şi luna. Cerul era albastru, soarele strălucea şi luna nu se mai vedea, dar fata tot mai dormea în leagănul lunii...

Fireşte, dimineaţa oamenii s-au mirat nespus, pe pământ, când ridicându-şi privirile au zărit sus, sus de tot, pe cer, o fată care părea că atârnă de boltă. Înţelepţii se-ncuiară în casă şi chibzuiră îndelung, nebunii se bucurară şi babele scorniră minciuni, dar nimeni nu dezlegă taina fetei adormite pe cer; iar fata dormea netulburată. Şi-apăi în satul lui de munte, deschizând în zori uşa, fierarul se minună întâi de uliţa care pierise, lăsând în locu-i un tăpşan. Apoi îşi ridică privirile spre soare şi văzu fata. Şi-un junghi îi împunse inima, că prea semăna arătarea cu mireasa lui!

Alergă atunci ca ieşit din minţi, alergă până la căsuţa din capul satului şi văzu uşa dată de perete şi opaiţul fumegând şi încăperea goală.

– Ea e, îşi spuse fierarul, privind din nou către fata de pe boltă. Dacă-i vrajă la mijloc, oi sparge şi vraja! Şi chiui de răsunară munţii şi-şi mişcă braţul, încercând să-şi cheme iubita. Dar glasul nu-i răzbătea până-n cer, şi fata, bag sama, nu-l auzi, căci, liniştită, dormea înainte. Şi-şi aminti fierarul de vorbele bătrânilor, care povesteau că undeva, departe, se află o scară ce suie la cer. Spuneau că scara e din fire de aur, că porneşte din coarnele unui taur şi că nimeni n-o poate vedea până ce nu-şi ucide umbra... Îngândurat, fierarul plecă spre fierăria lui. Şi pentru întâia oară îşi privi cu ochi răi umbra, care-i luneca neauzit în urmă. Se răsuci deodată şi-ncercă s-o calce în picioare, dar umbra se feri în lături. Apucă un bolovan şi-l izbi în pieptul umbrei, dar umbra nu se sinchisi şi-l urmă credincioasă. Atunci, intră în fierărie şi luă din cui un paloş greu, cu care se sili să hărtănească umbra. Lovea straşnic, înverşunându-se, şi curând pământul de lângă el semănă cu o ţarină răscolită de fierul plugului. Iar, când se depărtă cu trei paşi, umbra îl urmă nevătămată, neagră şi tăcută ca o pisică.

– N-am să scap de tine? strigă fierarul şi, dez-nădăjduit, dădu cu pumnul în mormanul de fiare vechi, sprijinite de-un perete al fierăriei. Fiarele se prăbuşiră zdrăngănind, iar după ele se ivi o coasă.

– Coasa Morţii! izbucni fierarul, grăbind să apuce scula uitată de cruntul oaspe din vremea nopţii. Şi-ndată potrivi fierul pe nicovală şi-ncepu a-l izbi cu putere. Ciudate sunete smulgea barosul din fierul Morţii! Aici i se părea fierarului că aude un ţipăt de cucuvaie, aci desluşea urletul jalnic al unui câine, aci prindea un geamăt de om care-şi dă duhul, aci se ridica un vaiet ce nu semăna cu nimic şi care-i îngheţa sângele în vene. Şi, cum izbea o dată cu barosul, cum plesnea acela şi cădea la pământ. Nouă baroase a schimbat fierarul, nouă pile şi nouă cute, până ce tăişul fierului ajunse ca un brici. Atunci îşi şterse fierarul sudoarea de pe frunte şi, privindu-şi umbra, ridică încet coasa. Şi izbi în pata neagră, lungită la picioare.

Umbra zvâcni odată, fâlfâi prin fierărie, încercând parcă să fugă, dar se prăvăli. Iar, dacă se mişcă fierarul, umbra rămase nemişcată, iar dacă se depărtă de nicovală, umbra nu se clinti. Zăcea la pământ, ca un om negru. Avea cap şi trunchi şi mădulare, dar înţepenise acolo, pe vecie. Şi fierarul ieşi din fierărie şi-avu o strângere de inimă când văzu că stă drept în soare, fără ca trupul lui să lase umbră. Dar îşi ridică privirile şi zări fata adormită, atârnând între cer şi pământ, şi se bucură la gândul c-o va putea ajunge.

– Aşteaptă! strigă el. Am să urc eu şi-n cer, aşteap-tă-mă!

 Dar fata nu-i răspunse, şi-atunci, punându-şi coasa Morţii pe umăr, o porni la drum. Şi, iacă, de când n-avea umbră, de când lepădase tot ce e negru şi greu îl trăgea în jos, păşea mult mai sprinten, de parcă abia atingea pământul. Mai degrabă sărea, decât păşea. Într-o zi merse ca-n două, în două merse ca-n nouă şi-n nouă ca-n nouăzeci şi nouă, până se pomeni în vârful unui munte. Şi numai ce puse piciorul pe stânca cea mai înaltă, că zări un taur de aur, din coarnele căruia pornea o scară ce se-nălţa, pierzându-se-n cer. Şi scara era alcătuită din fire de aur.

– Nu gândeam să-ajung ziua când oi vedea un om în stare să se despartă de umbra lui spuse taurul.

 – De dragul iubitei – răspunse fierarul.

Şi-i sări în spinare. Şi vârând coada coasei în brâu, prinse a sui pe scările de aur. Se-ntunecă, iar secera lunii strălucea aşa cum mai strălucise şi-n nopţile cât fierarul bătuse cale lungă. În nopţile acelea îşi văzuse mireasa odihnind în leagănul lunii, apoi o văzuse deşteptându-se şi jucând printre lumânările stelelor şi fierarul nu pricepuse cum de zboară; şi mai vârtos încă, nu se dumirise de ce, dacă poate zbura, nu se întoarce la el, pe pământ. Mai încercase s-o strige când şi când, dar fata nu-l auzise şi nu-i rămăsese decât să-şi urmeze drumul, aşa cum şi-l urma şi-acu, suind pe scara de aur. Şi sui, sui, sui, până-ajunse aproape de secera lunii. Fata-l privea liniştită şi-oleacă mirată.

– He-hei! strigă fierarul.

 – He-hei! răspunse fata, zâmbind. Cine eşti tu? Iar dacă-i auzi vorbele, osteneala îndelungatei călăto-rii îl cuprinse parcă deodată pe fierar. I se păru că văzduhul răsună de surle şi tobe şi că glasul nu-i izbuteşte să acopere larma aceea năprasnică.

– Nu mă cunoşti? strigă el. Pentru tine mi-am ucis umbra şi-am suit scara de aur... Am venit să te duc înapoi, pe pământ!

– Pe pământ? râse fata. Ce-i aceea pământ?

Surlele şi tobele ţipară într-o izbucnire sălbatică. Fierarul văzu negru înaintea ochilor.

– Mireasa mea, ai uitat de pământ?

Dar, în loc să răspundă, fata sări de pe secera lunii şi pluti prin văzduh, oprindu-se lângă fierar.

– Cine eşti? vorbi ea din nou. Te aud ca pe-un cântec uitat...

– E-o vrajă – şopti fierarul pentru sine. O vrajă rea...

– Nu te-ntrista – spuse însă fata. Vino!

Şi-l luă de mână şi fierarul se miră de răceala mâinii ei. Şi păşiră împreună prin văzduh, iar fierarul nu se mai întrebă cum de poate călca în gol, ca pe-un drum bătut... Dacă merseră o vreme, se opriră la malul unui râu de foc. O luntre de jar aştepta la mal şi ei suiră-n luntre, fără să simtă arsura focului, şi luntrea de jar îi trecu peste râul de foc şi-i opri în dreptul unei porţi uriaşe, de piatră. Poarta era deschisă şi dinăuntru venea un val de aer rece.

– Să nu intrăm – se rugă fierarul.

Dar fata-şi întoarse privirile către el şi rosti încet:

– Trebuie să intru. Mă cheamă-ntr-acolo...

Hotărât să n-o lase singură, fierarul nu mai spuse nimic. Şi fata intră pe poarta de piatră, dar, când voi s-o urmeze şi el, îi fu cu neputinţă: îşi mişca picioarele ca şi cum ar fi păşit, dar nu înainta nici cu o palmă.

– Vino – îl chema fata, şi el se străduia din toate puterile; însă, cât se străduia, nu izbutea decât să facă paşi pe loc.

– Nu pot intra – spuse cu durere fierarul.

– Păcat, răspunse fata. E bine cu tine... Şi, pe măsură ce vorbea, se depărta încet.

– Opreşte-te! strigă fierarul. Întoarce-te!... Încearcă să ieşi!

– Nu pot ieşi – rosti fata şi-şi mişcă mâna în chip de bun rămas, şi depărtarea dintre ei sporea mereu. Curând trupul fetei se văzu ca prin sită, apoi ca prin ceaţă, apoi se topi în neguri. Deznădăjduit, fierarul izbi cu pumnii-n poarta de piatră, se jelui şi răcni, dar poarta se-nchise încet, surdă la zbuciumul şi durerea lui, şi fierarul se prăbuşi înaintea porţii uriaşe. Zăcu acolo multă vreme, iar când se ridică se lumina de zi. Cerul era mohorât şi doar fâşiile norilor călătoreau alene.

– Cine mi-ar putea da o mână de-ajutor? se frământa fierarul. Dacă n-o scot din lumea îngheţată, care începe dincolo de poarta asta, mireasa mea-i pierdută pe vecie... Atunci simţi, lipită de trup, coada coasei şi-şi aminti de negrul muşteriu din vremea nopţii.

– Da, da, îşi vorbi fierarul. Cine alta decât Moartea-mi poate spune ce-am de făcut?... Dar cum să-i dau de urmă? Norii treceau leneşi pe lângă el.

– Norilor, norilor, pe unde-aţi umblat n-aţi văzut o nălucă neagră şi cumplită foarte?

– Nici aproape, nici departe – răspunseră norii.

Şi norii trecură şi se ivi Vântul, care-i mâna din urmă.

– Vântule, Vântule, pe unde-ai umblat n-ai văzut o nălucă neagră ce tăcere-mparte?

– Nici aproape, nici departe – răspunse şi Vântul.

Şi vântul trecu şi, limpezindu-se cerul, Soarele se ivi deodată pe boltă.

 – Soare, Soare, pe unde-ai umblat n-ai văzut o nălucă neagră şi-n ochi cu văi deşarte?

– Ce vrei de la Moarte? întrebă Soarele, şi fierarul îi povesti durerea lui. Povesti amănunţit, iar din ce povestea, dintr-atât Soarele se mâhnea.

– Tare mi-e milă de tine, fierarule – zise el, când acela sfârşi – tare mi-e milă şi tare mă doare că nu te pot ajuta. Puterea mea se-ntinde asupra a tot ce-i supus pieirii, a tot ce lasă umbră, şi tu ţi-ai jertfit umbra şi-ai ieşit din hotarele puterii mele... Nu te pot ajuta, dar un sfat nu mă rabdă inima să nu-ţi dau: iacă, prinde-te de coada stelei călătoare! Şi fierarul văzu o stea călătoare gonind către el şi, dacă auzi sfatul Soarelui, nu mai stătu pe gânduri. În clipa când coada stelei trecu prin dreptul lui, îşi întinse mâinile şi se-agăţă de snopul luminos, pe care aceea îl târa după dânsa.

– Rămâi cu bine, Soare, şi-ţi mulţumesc pentru sfat!

– Cu bine, fierarule, şi-ţi doresc izbândă!

Aşa porni fierarul într-o nouă călătorie prin văzduh. Steaua cu coadă gonea mai repede ca vântul, mai repede ca gândul şi-ntr-o clipă- nconjură pământul! De iuţeala aceea nebunească îi ţiuiau fierarului urechile şi-l cuprinse o ameţeală straşnică, de era cât pe ce să-şi descleşteze degetele şi să lunece-n hău. Dar se ţinu tare şi-şi păstră firea. Iar când izbuti să ia seama la cele din jur, steaua năzdrăvană şi- nconjurase pământul de şapte ori. A opta oară porni în zbor, şi de astă dată, preţ de cât ai bate din pleoape, fierarul zări sub el un soi de balaur negru, ce şerpuia purtând o mogâldeaţă-n spinare; şi pricepu că vede uliţa satului de munte, care-o luase razna, ducând Moartea cu ea. Şi steaua dădu pentru a opta oară ocol pământului, iar când se avântă pentru a noua oară în mersul ei nebunesc, fierarul prinse clipa potrivită şi, ajungând deasupra uliţei buiece, îşi descleştă degetele şi-şi dădu drumul să cadă. Şi se rostogoli prin văzduh ca o pasăre lovită, se rostogoli şi nu se opri decât pe uliţa zburătoare, la doi paşi de Moarte. Târâtă de-atâtea zile pe unde vrei şi pe unde nu vrei, de mânie, Moartea era parcă şi mai neagră ca de obicei. Dacă văzu că ceva se prăbuşeşte lângă ea, se plecă să vadă ce şi cum.

– Tu erai, fierarule? strigă Moartea, mai mirată văzându-l, decât dacă ciudata ei călătorie s-ar fi sfârşit tot atât de fără veste cum începuse.

– Eu – răspunse fierarul. Ce, ai uitat că mi-ai poruncit să-ţi ascut coasa?... Abia atunci îşi zări Moartea coasa şi-o bucurie cumplită o cuprinse.

– Dă-mi-o, dă-mi-o – strigă ea, întinzând cu nerăbdare oasele degetelor către fierar. Dar acela se trase îndărăt şi vorbi liniştit:

– Stai niţel, că din preţ încă nu ne-am înţeles.

– Ne-om înţelege, ne-om înţelege! grăi repede Moartea, şi fieraru- i răspunse îndată:

– Nădăjduiesc! Mai întâi doresc să-mi înapoiezi mireasa şi să-i înapoiezi amintirile. Dar Moartea-şi îndreptă oasele şi-ncrucişându-şi braţele, spuse cu trufie:

– Nici gând!

– Ai să mă duci dincolo de poarta de piatră – urmă netulburat fierarul – şi-am s-o primesc din mâinile tale, aşa cum o ştiu de pe pământ.

 – Nebunule! râse Moartea. La poarta de piatră ajung doar umbrele cărora le-am ucis trupul, sau trupurile care şi-au ucis singure umbra, câştigându-şi viaţa fără capăt. Şi, încă şi-acelea, doar cu- ngăduinţa mea!

– Priveşte! spuse fierarul. Uliţa însufleţită îşi urmase calea-n tot acest timp şi ajungând în dreptul soarelui Moartea văzu cu spaimă că omul din faţa ei nu are umbră.

 – Ce-ai făcut, fierarule? şopti Moartea.

– Te-am învins, răspunse fierarul – şi pe uliţa ce urma să şerpuiască prin văzduh tăcură amândoi, prinşi de gânduri grele.

– Nu mă mai pot împotrivi, rosti în cele din urmă Moartea. Noi doi, acu, suntem de-o seamă... Jertfindu-ţi umbra te-ai scos din rândurile celor ce pier. Şi-n vreme ce Moartea tăcea, muncită de-ndoieli, fierarul se apucă să mâne uliţa, îndemnând-o cu coada coasei ba spre stânga, ba spre dreapta, după cum se cerea ca să poată ajunge în dreptul porţii de piatră. Moartea făcu un semn şi poarta se deschise, şi ei intrară pe poartă, aşa cum se aflau, în picioare pe uliţa mişcătoare. Dincolo de poarta aceea începea o ţară de neguri.

Era frig şi umbre de copaci se clătinau ici-colo şi umbre de păsări treceau în zbor; umbre de oameni lunecau fără ţintă, şi peste toată lumea de neguri plutea o tăcere albă. Prin ţara aceea uliţa şerpuia încet, ca-nvinsă de oboseală. Umbrele se apropiau de ea şi-şi mişcau buzele, încercând să grăiască, dar nici un sunet nu trecea dincolo de umbra buzelor şi nălu- cile-şi mişcau zadarnic braţele, fluturându-le ca pe nişte fâşii de pânză. Aşa cum se iveau din neguri, aşa se pierdeau în neguri şi fierarul le cerceta cu inima strânsă.

– Uite-o! strigă el deodată, şi glasul îi răsună ca o trâmbiţă în inima negurilor, acolo unde glas de om nu răsunase nicicând. La sunetul acela o umbră se apropie şi trupul fetei se văzu întâi ca prin ceaţă, apoi ca prin sită, apoi aşa cum fusese pe pământ. Fierarul o apucă de mână şi-o trase pe uliţa mişcătoare, iar fata i se cuibări la piept, oftând abia auzit:

– E bine cu tine... Moartea se întoarse atunci către fierar:

– Pleacă-ţi coasa – spuse ea. Şi, arătându-i fetei semnele ciudate săpate pe fierul coasei, porunci: Tu, trece-ţi de-a-ndăratelea degetul peste semne, de la coadă spre cap! Şi fata o ascultă şi-şi purtă de-a-ndăratelea degetul peste semnele acelea şi, pe măsură ce-şi mişca degetul, un tremur nestăpânit îi cuprindea trupul.

– Mi-e frig, se plânse fata.

– Îndată, îndată, o mângâie fierarul. Şi Moartea-l îndemnă să mâne uliţa către poarta de piatră şi cu toţii ieşiră din ţara de neguri. Şi-n clipa când poarta se închise în urma lor, fata scoase un ţipăt şi cuprinse cu braţele gâtul fierarului:

– Iubitule, unde-ai fost?... Mi-era frig, frig…

– S-a isprăvit acu, lasă – o mângâie acela. Dar fata dădu cu ochii de Moartea ce-i privea nerăbdătoare.

– Iar mi te-arăţi? strigă fata. Ce m-ai pus să beau, de mi-ai luat minţile?

 Moartea dădu din umeri şi rosti apăsat:

– Fierarule, m-am ţinut de cuvânt. Dă-mi coasa!

– Îndată, spuse fierarul.

Da înainte de a-i întinde scula ucigătoare, izbi o dată în umbra care-nsoţea fiece mişcare a fetei. Umbra-i fâlfâi aşa cum şi umbra lui fâlfâise, acolo, în fierărie, şi se lungi apoi la picioarele ei, pe uliţă. Fierarul mai izbi o dată în lutul uliţei şi doar apoi îi înmână Morţii coasa. Şi uliţa se opri fără veste undeva, între cer şi pământ, pentru a se prăbuşi din văzduh, ca o piatră. Fata închise ochii şi când îi deschise din nou, peste o clipă, se afla pe uliţa cunoscută a satului ei de munte, chiar în dreptul căsuţei în care văzuse lumina zilei. Iar mirele o cuprindea cu braţul pe după umeri.

 – Ciudat – spuse fata, cuibărindu-se – parcă m-aş deştepta dintr- un vis... un vis pe care l-am uitat... Şi amândoi păşiră pe uliţă, şi fata nu văzu pata întunecată care- abia se deosebea pe pământul negru, o pată-n chip de fată, o pată cu cap, cu trunchi şi mădulare...

 Şi la nunta lor se iviră pe cer două stele, care mai ard pe boltă şi-n ziua de azi. În juru-le toate-au îmbătrânit, s-au stins şi s-au schimbat, dar fierarul şi femeia lui au rămas tineri, ca-n anul depărtat când Moartea pătrunsese, la vremea cireşelor coapte, în satul lor de munte. Şi, de-ai să- i cauţi la fierărie, ai să-i găseşti. Uneori vântul se opreşte din drum şi gustă din pâinea lor, alteori visul le vine-n ospeţie şi-i dăruieşte cu mantale albastre. Nevătămaţi au trecut prin ciumă şi războiae şi nevătămaţi vor dăinui în veci, căci nu au umbră. Auzi? Sună fierul pe nicovală, undeva, într-un sat de munte, un sat în care se făuresc inele ce păstrează dragostea şi potcoave ce nu se desprind niciodată... Hai, cine mai porneşte drumul într-acolo?

MARINARUL FĂRĂ TEAMĂ

Şi-a mai fost printre oamenii cei mulţi ai pământului, a fost odată un marinar fără teamă, care colindase toate mările, gustase din toate furtunile şi-mblânzise sub talpa corăbiei toate talazurile câte vitregiile vremurilor i le deşteptaseră în cale... Hei, ce mai marinar fusese! Şi-l smulgeau căpitanii din mână, că tare pofteau să-l vadă stăpânind roata cârmei pe corăbiile lor, încredinţaţi că dacă marinarul e acolo, ei se pot întinde şi dormi neîntorşi.

Dar, iacă, trecuseră anii gonind ca valurile înspumate, iar marinarul fără seamăn, cu-o ancoră albastră pe braţul stâng, cu-o inimă albastră pe braţul drept şi cu două sirene albastre adormite pe piept, marinarul fără seamăn se-mpuţinase parcă, şi era acu un moşneguţ fără putere. Căpitanii vestiţi care şi-l smulgeau din mână odinioară dormeau demult în sicrie, dormeau neîntorşi, aşa cum dormiseră în anii când el stăpânea roata cârmei pe corăbiile lor şi nimeni, nici măcar căpitanii care căutau marinari fără teamă, nimeni nu-şi mai amintea de marinarul ce colindase toate mările şi gustase din toate furtunile, nimeni nu-l lua în seamă şi nu-i arunca o privire.

Stătea bietul moşneguţ zile şi săptămâni de-a rândul la malul mării, cu ochii la corăbiile falnice care soseau şi plecau, şi numai privindu- le putea spune peste ce mări plutiseră şi cum le fusese călătoria. Dar cui să-i spună? Şi-n nepăsarea căpitanilor, în forfota marinarilor, moşneguţul strivea în gene câte o lacrimă, sărată, aidoma unui strop din mările sărate pe care le cutreierase cândva... Dar într-o seară, cum sta la malul mării, moşneguţul simţi că inima-i zvâcneşte ca-n anii depărtatei tinereţi.

O corabie albă se oprise în dreptul lui şi el o privi cu dragoste, dezmierdându-i parcă lemnăria, odgoanele şi pânzele. La prova, cioplit într-un trunchi de stejar, un cap de femeie cu plete lungi se legăna, oglindindu-se-n valuri.

– ”Draga de ea”! şopti înfiorat moşneguţul.

 – Chiar aşa – spuse careva lângă el. Ai ochi buni, moşule! E „Draga de ea“, care vine tocmai din ţara lui Por-Împărat şi pleacă mâine din nou... Vai, nu mai era nevoie să-l încredinţeze vecinul!

Pe „Draga de ea“ îşi începuse marinarul ucenicia şi, măcar că anii trecuţi îl însemnaseră, corabia era tot mândră, tot albă ca-n vremea apusei tinereţi. O sorbea din ochi moşneguţul şi inima-i bătrână-i bătea, îi bătea... Şi-ncet, încet, iacă se potoli zarva din jur şi toţi cei de pe corabie coborâră pe uscat să-şi îmbrăţişeze fe-meile şi copiii. Ca fermecat, moşneguţul privea mai departe corabia cea albă şi amintirile-l purtau în trecut.

– O, marinarule – părea că şopteşte „Draga de ea“ – o, marinarul meu fără teamă, cu-o ancoră albastră pe braţul stâng, cu-o inimă albastră pe braţul drept şi cu două sirene albastre adormite pe piept... Pe unde ai zăbovit în toţi anii aceştia şi cum de-ai putut să mă dai uitării? Vino, marinarul meu fără seamăn, apropie-te, marinarul meu...

O nouă lacrimă luci în ochii marinarului şi ca-ntr-un vis se auzi grăind: – Nu te-am uitat, corabie albă, cum aş fi putut să te uit? Priveşte, suntem iar împreună... şi, vorbind aşa, fără să ştie cum, se pomeni pe puntea lustruită de valuri. Atunci îngenunche şi-şi lipi buzele de lemnul catargului, pe care-n atâtea rânduri se căţărase, vestind cu glas înfiorat tovarăşilor: „Pământ! Se zăreşte pământ!“. „Draga de ea“ i se legăna sub picioare şi moşneguţul rămase multă vreme cu urechea aţintită părându-i-se că aude poruncile ce răsunaseră cândva pe puntea acu pustie, că desluşeşte mugetul mărilor şi răcnetele vântului...

Aşa, furat de amintiri, îl prinse răsăritul. Şi moşneguţul se trezi atunci din visare şi se înspăimântă pentru întâia oară în lunga-i viaţă, se înspăimântă marinarul fără teamă la gândul că va trebui s-o părăsească pe „Draga de ea“.

– Nu, nu – strigă el, zvârlind priviri rătăcite în jur – n-am să mai cobor niciodată! Şi, cum cunoştea corabia ca nimeni altul. se ascunse undeva, în tainiţele ei şi aşteptă. Curând auzi paşii marinarilor ce suiau pe punte, le ascultă glasurile, şi nu trecu mult că lanţul ancorei scrâşni, iar „Draga de ea“ ieşi în larg, cu pânzele întinse. Atunci mirosul sărat al mării se strecură în fiece cotlon al corăbiei, atunci valurile începură să plescăie şi vântul să şuiere, iar moşneguţul nu se mai putu stăpâni şi, îmbătat de glasurile mării, năvăli pe punte, răcnind ca un bătrân lup de mare:

– Înainte, flăcăi!... Nouăzeci şi nouă de fulgere şi nouă sute nouăzeşi nouă de uragane!... Hei-rup! Marinarii se strânseră îndată ciopor şi căpitanul se răsti mânios:

– Ce-i cu tine? Ce cauţi pe „Draga de ea“?

Trezit din beţie, moşneguţul clipi nedumerit, privind în jur.

– Eu – spuse el – eu sunt marinarul fără teamă...

– Aşa? se răsti căpitanul. Zvârliţi-l în mare! N-am nevoie de moşnegi pe punte!

Şi gata erau marinarii să-i împlinească porunca, îl şi apucaseră vreo doi, când un glas lin se înălţă, împletindu-şi vorbele cu cântecul mării şi-al vântului:

– În lături! spunea glasul cel lin. Cine cutează să se atingă de marinarul meu fără teamă, cu-o ancoră albastră pe braţul stâng, cu-o inimă albastră pe braţul drept şi cu două sirene albastre adormite pe piept?

Marinarii se opriră, înspăimântaţi, iar căpitanul şopti, apucându-se de odgonul de lângă el:

– „Draga de ea“! Vorbeşte „Draga de ea“...

– Încă niciodată nu i-am auzit glasul – spuse un marinar tânăr, îngălbenindu-se la faţă ca şofranul. Atunci marinarii se dădură în lături şi căpitanul îngăimă:

– Bine, rămâi.

 – Mulţumesc, corabie albă – spuse moşneguţul, şi din clipa aceea i se îngădui să umble slobod unde poftea, ba să mai şi dea o mână de ajutor cârmaciului.

 Şi-apăi pluti „Draga de ea“ pe Marea Neagră, pe Marea Roşie şi pe Marea Galbenă, dar când ajunse pe Marea Verde se stârni o furtună cumplită.

Marinarul fără teamă ţinea de astă dată roata cârmei, căci primejdia era mare şi căpitanul se încredinţase că numai moşneguţul i-ar fi putut scăpa. Valurile cât munţii năvăleau şi-l împroşcau, în vreme ce vântul îi biciuia faţa şi grindina răpăia ca o mie de mii de tobe. Iar „Draga de ea“ asculta de îndemnul cârmei şi, încordân-du-şi puterile, înfrunta urgia. Fiece val era un braţ al mării, care izbea năprasnic şi, iacă, un braţ mai dibaci decât toate celelalte apucă deodată catargul şi-l frânse ca pe un fir de trestie.

– Vai! gemu catargul, prăbuşindu-se în apa clo-cotitoare, care-l făcu fărâme.

– Aşa, aşa! urla marea. Nu vă lăsaţi!

– Nu-i nimic – spuse însă moşneguţul fără teamă – am mai biruit eu marea şi fără catarg...

Auzind una ca asta se mânie marea şi prinse-a şuiera şi-a blestema straşnic. Un alt braţ i se întinse şi, cât ai clipi, braţul smulse hoţeşte cârma.

 – Marinarule! – strigă deznădăjduită „Draga de ea“.

– Nu-i nimic, nu-i nimic – o îmbărbătă moşneguţul, deşi i se strânsese inima. Ce-i o corabie fără cârmă? O corabie fără cârmă nu mai e nimic, e o biată coajă de ou.

Şi, măcar că moşneguţul ştia tare bine că fără cârmă nu se mai poate face vreo ispravă, nu-şi pierdu firea şi se rugă de „Draga de ea“:

– Ascultă-mă, corabie albă, ascultă-mă şi nu te teme, că are să fie bine... Ce nevoie avem noi de cârmă? Nu ne înţelegem noi şi fără ea?... Hai, binişor înainte!

Aşa-i vorbi moşneguţul fără teamă şi „Draga de ea“-l ascultă, silindu-se să-i împlinească sfatul.

Furtuna însă se-nteţea şi marea râdea în hohote:

– Ha-ha, am s-o înghit pe „Draga de ea“! Am s-o strivesc, s-o răsucesc, s-o risipesc... N-are să mai rămână aşchie pe aşchie! Pe ea, vântule! Ciocăneşte-o, grindină! Răstoarn-o, valule!

– Auzi? Auzi ce spune? striga înspăimântată „Draga de ea“. Vai, marinarul meu fără teamă!...

 – Nu te teme, corabie albă, nu te teme... Ia-o frumuşel la dreapta... aşa... Am scăpat noi de multe furtuni, avem să scăpăm şi de astă dată... Aşa-i vorbea moşneguţul fără teamă şi „Draga de ea“-l asculta şi marea fierbea de ciudă că n-o poate răpune.

 – Hai – scrâşnea marea – dacă nu-l aveai pe marinarul fără treamă, demult îţi făceam eu seama... Dar lasă, nici aşa n-ai să-mi scapi! şi răcnea, şi râdea şi fluiera, şi se zbuciuma, încercând să-i vină de hac. Marinarii toţi, în frunte cu căpitanul, se pitiseră în ungherul cel mai ferit şi-acolo aşteptau tremurând, căci neam de neamul lor nu pomeniseră atât de crâncenă furtună; iar moşneguţul rămăsese singur, îmbărbătând-o pe „Draga de ea“. Dar marea, care se vedea la un pas de izbândă, porunci vântului să facă ce-o şti şi ce n-o şti, numai să-i trimită corabia la fund.

Şi vântul se năpusti cu nouă puteri şi se înverşună atât de cumplit, că „Draga de ea“ nu mai izbuti să urmeze sfaturile moşneguţului. Vântul o împingea când înainte când înapoi, pentru ca s-o târască apoi fără veste. Se străduia „Draga de ea“ să i se împotrivească, şi când socotea că izbutise, vântul viclean o împingea pe neaşteptate, jucându-se cu ea ca pisica cu şoarecele.

O zi, o noapte şi încă o zi se încăpăţână vântul să-i vină de hac, iar dacă marinarul fără teamă n-ar fi ajutat-o cât de cât, vezi bine că „Draga de ea“ şi-ar fi găsit sfârşitul. Aşa însă, după o zi, o noapte şi încă o zi, vântul osteni din cale-afară şi, dându-se bătut, îşi luă tălpăşiţa, cu coada-ntre picioare. Spumegând de ciudă, marea îşi luă şi ea gândul de-a nimici corabia şi adormi pe nisipul ei galben, somn greu şi lipsit de vise...

– O, marinarul meu cu-o ancoră albastră pe braţul stâng, cu-o inimă albastră pe braţul drept şi cu două sirene albastre adormite pe piept, cum ţi-aş putea vreodată mulţumi? şopti „Draga de ea“, sfârşită de puteri.

– Nu-mi mulţumi, corabie albă – spuse însă moşneguţul. Aşteaptă până-n zori, să vedem pe ce meleaguri am ajuns... Şi nici nu ştia bietul ce bine grăise! Că numai ce răsări soarele şi înţelese că furtuna-i târâse cale lungă să le-ajungă şi că se aflau pe-o mare pe care talpă de corabie nu mai călcase nicicând. Căci marea aceea era alcătuită din nenumărate boabe străvezii, care luceau unele pe lângă altele, foşnind ca nişte mărgăritare. În clipa aceea prinse a se sui pe punte un bătrân încovoiat de ani, purtând veşminte de căpitan, din care rămăseseră doar zdrenţe. Marinarul fără teamă îl privi cu mirare, şi nu apucase să-şi vină în fire, când văzu suind după acesta un bătrânel cu barba colilie, apoi un moşneag falnic, apoi un bătrân care se sprijinea anevoie într-un toiag, apoi altul, şi altul, şi altul, o ceată întreagă de moşi slăbănogi, târându-se ca vai de lume, în zdrenţele ce le acopereau trupurile şubrede.

Şi, privindu-i uluit, înţelese că erau căpitanul şi marinarii care ieşeau acum din cotlonul cel mai ferit al corăbiei, unde se pitiseră în vremea furtunii.

 – Vai, vai, vai – se-nălţă atunci glasul „Dragei de ea“ – , furtuna ne-a târât pe Marea-de-Lacrimi! Pricepi? Tot amarul şi toată durerea lumii se adunase acolo unde se strângeau toate lacrimile plânse de oameni, de când oamenii plângeau pe pământ, şi nimeni nu putea trece peste Marea-de-Lacrimi fără a îmbătrâni, simţind pe umeri jalea omenirii întregi.

Iar corabia moşnegilor luneca încetişor peste Marea-de-Lacrimi, în care lacrimile lor se adăugau lacrimilor plânse de veacuri... Marinarul fără teamă fusese bătrân şi nu mai îmbătrânise, căci lacrimile nu pot îmbătrâni o inimă vi-tează şi era singurul în stare să se mişte, ca unul deprins cu bătrâneţea.

Ceilalţi însă, zăceau pe punte, vlăguiţi şi sleiţi de puteri.

– Nu vă lăsaţi copleşiţi – le spunea marinarul. Priviţi-mă, eram bătrân şi-nainte...

Dar tovarăşii lui nu aveau putere nici să-l privească. Şi corabia luneca pe Marea-de-Lacrimi, luneca, şi din ce luneca, dintr-atât îmbătrâneau cei întinşi pe punte, de-ajunseseră să se-nfăşoare în şuviţele cărunte ale bărbilor şi-n mantalele pletelor, care le măturau puntea.

– Corabie albă – spuse atunci marinarul fără teamă – hai să scăpăm de pe marea asta, că ne pier tovarăşii cu zile!

Şi „Draga de ea“-l ascultă şi, plecându-se pe-o coastă, se pregăti să-şi ia vânt şi să sară peste Marea-de-Lacrimi. Dar căpitanul şi marinarii lui erau atât de slăbiţi de puteri, atât de isoviţi, că nu se putură ţine pe punte. Atunci când corabia li se plecă pe-o coastă, alunecară cu toţii în Marea-de-Lacrimi şi cât ai clipi se afundară în noianul de lacrimi, pierind de parcă n-ar fi fost.

Zadarnic îi strigă moşneguţul fără teamă, zadarnic îi căută. În jalea omenirii se-necaseră şi nimeni nu le mai dădu de urmă...

Iar n-apucă marinarul să-i plângă, că „Draga de ea“ se şi avântă şi, ca o căpriţă de munte, sări peste Marea-de-Lacrimi şi nu se opri decât pe-o nouă mare, trandafirie şi înmiresmată.

 Dacă se uită, văzu marinarul că marea aceea era alcătuită din valuri de foiţe fragede, din valuri de foiţe de trandafir. Marea-de-Trandafiri se legăna uşor, iar mireasma foiţelor fragede îmbăta, ca un vin de demult.

– Scaldă-te, marinarul meu fără teamă, cu-o ancoră albastră pe braţul stâng, cu-o inimă albastră pe braţul drept şi cu două sirene albastre adormite pe piept, scaldă-te în marea aceasta – spuse deodată „Draga de ea“, cu glasul cântător ca o şoaptă de fluier, şi marinarul nu stătu pe gânduri şi sări de pe punte.

Atunci braţele şi picioarele lui îmbătrânite prinseră a se mişca repede şi el înotă în marea foiţelor de trandafir, înotă nouă zile şi nouă nopţi ca nouă clipe, iar când sui iarăşi pe punte se simţi tânăr şi puternic ca niciodată. Şi tânăr şi puternic era într-adevăr, căci Marea-de-Trandafiri era marea veşnicei tinereţi. Frumos fusese marinarul în anii când pornise la trântă cu viaţa, dar pe nouăzeci de părţi mai frumos era acu, după scaldă. Iar ancora, inima şi sirenele străluceau pe braţele şi pieptul lui, albastre ca cerul senin.

– Doamne, corabie albă – strigă marinarul care nici nu bănuia că- ntinerise – Doamne, parcă mi-au sărit anii mulţi din spinare!

Dar „Draga de ea“ nu-i răspunse şi se mulţumi să lunece pe valurile domoale ale foiţelor fragede, până ce ieşi din Marea-de-Trandafiri şi, printr-o strâmtoare, pătrunse într-o altă mare. Era marea aceasta tăcută şi încremenită ca o mare moartă şi-avea culoarea ruginie a aurului bătrân. Corabia plutea încet pe sub nori ruginii, îndărătul cărora un soare părea că apune în fiece clipă şi tăcerea se făcea parcă tot mai grea.

„Draga de ea“ se opri în inima Mării-Ruginii.

– Să nu te temi, marinarule – se-nălţă glasul ei cântător, şi corabia se plecă deodată înainte şi prinse a se scufunda în marea tăcută. Era fără teamă marinarul, dar la una ca asta, ce să zic, nu se aşteptase. O viaţă de om se silise să nu se cufunde în valuri şi-acu, iacă, înainta lin sub undele moarte ale unei mări ruginii ca aurul bătrân... Îşi stăpâni bătăile inimii şi aşteptă, în vreme ce „Draga de ea“ se lăsa tot mai afund, până ce se puse binişor pe nisipul ruginiu. Totul era acolo ruginiu – şi pietrele acoperite cu muşchi, şi iarba de mare, şi peştii. Din când în când, o licărire fulgera prin apă, şi pietrele, iarba şi peştii străluceau atunci ca aurul.

– Coboară, marinarule – mai spuse „Draga de ea“ şi marinarul coborî pe nisip, pe fundul ruginiu al mării. Atunci corabia se dădu de trei ori peste cap şi pieri ca topită în apă, iar în locul ei se ivi o femeie înaltă, cu faţa femeii cioplită-n lemn ce străjuia la prova, şi cu veşminte de aur. Iar, ciudat, femeia era străvezie. Prin braţele goale, prin faţa ei neasemuit de frumoasă, puteai vedea ca prin apă.

– Tu eşti? întrebă marinarul fără teamă. Tu, femeia de lemn de la prova?

– Sunt Draga – rosti ea cu glasul cântător pe care marinarul îl ştia de ani de zile. Îţi aminteşti de căpitanul Barbă-Roşie, sub mâna căruia ţi-ai făcut pe vremuri ucenicia?

– Îmi amintesc – încuviinţă marinarul. Era un om rău, care mă bătea ori de câte ori îi dădeam prilejul, dar mai ales atunci când nu-i dădeam nici un prilej. Femeia străvezie îşi clătină fruntea şi urmă să grăiască:

 – Barbă-Roşie a nimerit odată pe marea asta şi m-a prins, pe când dormeam pe-un val. M-a pironit la prova corăbiei lui, unde-am luat chipul unei femei de lemn, căci cei din lumea noastră străvezie iau întotdeauna înfăţişarea lucrurilor din jur. Puşi lângă piatră, ne facem piatră...

– Piatră? strigă marinarul. Atunci chipurile de piatră pe care le aflăm uneori în pământ şi despre care credem că-s cioplite de meşterii din vremea veche?...

– Nu sunt decât făpturi din lumea noastră, răspunse cu tristeţe Draga. O, dacă le-ar zvârli careva în Marea-Ruginie, s-ar deştepta din somnul lor de piatră, precum şi eu m-am deşteptat din somnul de lemn, în care Barbă-Roşie mă-nchisese! Şi vorbind astfel, Draga se plecă şi culese de pe nisip o scoică aurie. O duse la buze şi suflă în scoica aceea care sună uşurel, şi pe dată se iviră din nisip o mulţime de făpturi străvezii, înveşmântate în haine de aur.

 – Draga noastră! Draga de ea! strigau făpturile străvezii. Ni s-a întors Draga!

– Iacă oamenii de apă – spuse Draga înduioşată, îmbrăţişând făpturile acelea străvezii. Norodul meu, pierdusem nădejdea să te mai văd vreodată... Făpturile străvezii se plecară şi culeseră scoici de aur, iar dacă suflară în ele se înălţă un cântec, frumos peste seamă. Peşti de aur treceau ca nişte păsări ciudate deasupra alaiului ce se alcătui, şi alaiul îi petrecu pe Draga şi pe marinarul fără teamă până la un palat de aur.

– Aici locuiesc – spuse Draga.

 – În palat? se minună marinarul.

– Toţi oamenii de apă locuiesc în palatul de aur de pe fundul Mării- Ruginii, căci toţi suntem împăraţi şi bogaţi ca marea... Şi păşi marinarul peste pragul palatului de aur şi se minună de strălucirea lui şi se aşeză pe un jeţ de aur, pe care după cum ştiu mai şade şi azi, în vreme ce departe peste ţări şi mări, departe, se spune că marinarul fără teamă s-ar fi înecat pe corabia cea albă, că ar fi pierit aşa cum mulţi marinari au pierit de-a lungul vremii, plecând pe corăbii şi nemaiîntorcându-se nicicând...                 

-- Dar nu-i adevărat, nu credeţi o vorbă din câte se spun, căci marinarii fără teamă, marinarii cu ancore, cu inimi albastre tipărite pe braţe şi cu sirene albastre-adormite pe piept, marinarii fără teamă n-au murit.               

 - Cum ar putea muri? Toţi marinarii care nu s-au întors niciodată sunt oameni de apă şi şed şe jeţuri de aur în palatul de aur de pe fundul Mării-Ruginii, laolaltă cu Draga şi marinarul nostru. Iar cândva vor ieşi din palatul de aur şi-n straie de aur se vor întoarce acasă. Atunci aurul va curge pe drumuri ca şuvoaiele de apă după ploaie, atunci va cădea din cer o grindină de galbeni strălucitori şi toate acoperişurile se vor auri ca la un semn, atunci povestitorii îşi vor fi spus toate poveştile şi totul va fi demult o poveste... Aţi auzit de marinarii fără teamă?... Plecaţi-vă, când trec, pân’ la pământ.

                                NEACȘU

 Când zici? Iaca, nu ştiu... Dar odată şi-odată trebuie c-a fost, de bună- seamă. Cine? Aşa-i, că n-apucai să-ţi spui... Ci stai numai oleacă binişor, să-mi dreg glasul şi să pot începe cum se cuvine, fără grabă ca la treabă, fără zor înşelător, că-n poveste vreme este, şi la vorbă, logofete, se porneşte pe-ndelete...

A fost odată un om nici tânăr, nici bătrân, nici frumos şi nici urât. În schimb, ce-i drept, de prost n-avea pereche şi, de sărac – vai de mama lui! – că, dacă l-ai fi întors ca pe-o cămaşă, tot n-ai fi aflat la sufletul lui nici un ban din cei găuriţi, de se joacă plozii cu ei şi-i leapădă la margine de drum.

 Şi-apăi a trăit el singur ce-a trăit, umblând toată ziua creanga, ba la unul, ba la altul, până ce i-a dat prin minte să se-nsoare, ca să nu mai zică tot vai de mine, ci vai de noi.

 Şi, dacă s-a-nsurat, şi-a găsit o soaţă pe măsură, nici tânără, nici bătrână, nici frumoasă, nici urâtă, dar aprigă şi tare rea de gură. Şi-atâta l-a cicălit din zori şi până-n asfinţit, atâta l-a cicălit, c-a priceput omul, cât era el de nătântoc, că de-acu nu i-a mai rămas mult pân’ departe, şi într-o bună zi şi-a luat lumea-n cap.

 Şi-a pornit el să-şi caute norocul, că straşnic mai învăţase acela să se-ascundă, a pornit iavaş-iavaş şi-a ajuns pân’ la oraş, a luat-o haida- hai, peste vale, peste plai, şi-ntr-o seară s-a aflat în vârf de munte. Acolo, în vârf, se-nălţa o piatră boltită ca o poartă şi Neacşu (că, după ce era prost, îl mai chema şi Neacşu) s-a pălit cu fruntea de pragul de sus. Şi de pălitura aceea odată s-a dat peste cap şi s-a trezit pe lumea cealaltă, bolta de piatră, bag sama, fiind chiar poarta către ceea lume.

Dar Neacşu habar de grijă n-avea c-ajunsese unde oamenii n- ajung şi-o porni cătinel, pipăindu-şi cucuiul din frunte, mare cât un pumn de voinicel. „Iaca bun, îşi zise prostul. Mă făcui c-un cucui“. Şi nu luă seama că pe-acolo toate erau de parcă le greşise careva. Iarba se vedea neagră şi cerul verde, apa roşie şi copacii albaştri, iar în văzduh pluteau vaci, cai, porci, câini şi alte dobitoace, în vreme ce păsările se târau pe pământ ca şerpii. Şi dacă merse Neacşu puţintel, văzu înainte o cetate cu zid de piatră, care parcă sprijinea cerul, că pasămite ajunsese la cetatea zmeilor.

Şi zidul era prejmuit de-o apă roşie şi doar un pod de oase ducea până la poartă.

„Bre, în atâta cetate, nu se poate să nu nimeresc eu un boţ de mămăligă!“ îşi spuse prostul şi păşi peste podul de oase, care îndată prinse a răcni:

– Săvai, zmeilor!

– Taci cu tata – îl potoli Neacşu. Ce? Te-ai speriat? Şi n-apucă să-şi mântuie vorba, că zmeii şi zmeoaicele şi năvăliră. Erau nişte huidume cât casa, cu nasurile turtite, cu ochii holbaţi, cu gurile cât şurile, buzele cât brazdele şi dinţii cât lopeţile. Iar dacă voiră să-l înşface şi-ntinseră cu toţii labele mari cât o uşă mare, îşi izbiră zmeii labele şi Neacşu se strecură binişor pe sub ele.

– Puneţi laba pe el! Unde-i? răcneau zmeii şi zmeoaicele, bulucindu- se.

– Nu cumva pe mine mă cătaţi? rosti Neacşu, din spatele lor, mirându-se că-i vede-atât de-ntărâtaţi. Se răsuciră zmeii şi zmeoaicele şi priviră prostiţi la omuleţul care aştepta liniştit.

 – Cum de-ai trecut dincolo? întrebă un zmeu.

– Naiba ştie! răspunse Neacşu şi-şi pipăi cucuiul, pe care de bună seamă careva-l atinsese-n învălmăşeală, că prea se pornise a-l ustura.

Atunci zmeii urmară să privească prostiţi şi doar o zmeoaică mai isteaţă strigă:

– Dar nu pricepeţi?... Ne arată umflătura de la frunte! Aceea-i cum se vede naiba şi naiba asta-l ajută... N-a zis el cu gura lui: „Naiba ştie!“?

– Aşa-i, el nu ştie cum a trecut printre noi, desluşi un alt zmeu. De unde să ştie, bietul? Dar naiba lui ştie, vezi bine... Te pui cu naiba?

Şi tăcu toată mulţimea aceea de zmei, tăcu şi chibzui pe-ndelete, până ce un zmeu mai dezgheţat îl apucă pe Neacşu şi-l ridică binişor pe palma lui.

 – Fii bun, Neacşule – se rugă zmeul. Fă-mi şi mie o naibă-n frunte...

– Pofta-n cui, zmeule! se stropşi Neacşu.

– Nu zău, fă-mi binele ăsta şi n-am să te uit câte zile oi avea, se mai rugă zmeul.

– Dar la ce-ţi trebuie? îl iscodi Neacşu bănuitor.

– Să mă ajute şi pe mine la nevoie – se milogi zmeul. Hai, nu fi rău...ți-oi da şi eu ce-oi putea!

Neacşu îşi închise un ochi şi privi cam dintr-o parte la zmeul care-l ţinea în palmă.

 – Şi cam ce-ai putea să-mi dai? mai iscodi el.

– Ce vrei! strigă acela bucuros. Cere-mi ce vrei!

– Ei, n-am să-ţi iau cine ştie ce – se hotărî Neacşu. Ia, o casă, acolo, cu două rânduri de caturi, ceva acareturi, o livadă, nişte stupi... mă rog, un fleac de gospodărie. Şi toate sus, în lumea oamenilor. Iar ca să-ţi fie mai la îndemână, ştii ce zic? Fă-le de la bun început în satul meu, să nu te mai osteneşti mutân- du-le de colo-colo...

– Atâta tot? se bucură zmeul.

– Mai nimic, nu-ţi spusei? Dacă-aşa fel de om sunt eu... Acu, zmeii şi zmeoaicele ascultau cu şapte urechi. Şi, numai ce sfârşiră cei doi târguiala, că se porniră să strige toţi odată:

– Şi eu! – Îţi dau şi eu ce-mi ceri!

– Fă-mi şi mie o naibă! Măcar una mică...

– Uşurel, zmeilor! îi potoli Neacşu, iar zmeul cu care se şi învoise prinse a răcni:

– Lipsiţi, zmeilor! Ia te uită la ei... Ce, naiba crezi că-i pentru fitecine? Şi se vădi atunci că acela era însuşi Prostilă, feciorul lui Zmeilă, frate cu Neghiobilă şi cumnat cu Zgâilă sau, mai pe scurt, împăratul zmeilor. Că, dacă răcni, odată dădură îndărăt zmeii şi zmeoaicele.

– Nu te mânia, prostia ta – se umiliră ei. Am zis şi noi o vorbă, ca nişte zmei isteţi ce suntem...

– Vorba lungă, sărăcia zmeilor – rosti aspru Prostilă. Când o să vă mai prostiţi şi voi odată? Iar schimbând glasul, se-ntoarse numai lapte şi miere către Neacşu:

-Ei, mi-o faci?

– Apăi, nu aşa – răspunse omul. Întâi să mă duci acasă şi să văd eu acolo toate câte mi le-ai făgăduit, că altminteri...

 – Bine – zise Prostilă. Hai, suie-n spinarea mea! Şi dacă se sui Neacşu în spinarea zmeului, porunci acela: zmei şi zmeoaice, după mine! Şi unde nu-şi desfăcură cu toţii nişte aripi zimţate şi se ridicară în văzduh. Zburau ca gândul şi, până să priceapă Neacşu ce şi cum, se şi pomeni în faţa bordeiului din care plecase, de gura nevesti-si.

– Încetişor, zmeilor – se rugă el, înspăimântându-se la gândul că femeia i-ar fi putut auzi şi s-ar fi deşteptat din somn (că pe pământ, pricepi, era noap-tea-n toi).

– Nu te teme – îi şopti Prostilă. Când vrem noi, nici musca nu ne simte!

 Şi-ntr-adevăr, la porunca lui, se răspândiră zmeii şi zmeoaicele, alergând care după lemne, care după piatră, în vreme ce alţii, apucându- se de săpat, muşcau pământul cu dinţii lor cât lopeţile. Era un du-te-vino şi-o vânzoleală de zmei, năduşeau zmeii, muncind cu hărnicie şi, când se lumină de zi, văzu Neacşu o casă cu două caturi, cu acareturi, cu livadă, cu stupi, o gospodărie cum neam de neamul lui nici în vis nu visase! Frânţi de osteneală, zmeii zăceau care pe unde apucase. – Ei, eşti mulţumit? întrebă Prostilă.

– Le-aţi cam dat voi peste cap, nu-i vorbă, dar ce să-i faci? Zmeul, ca zmeul... M-oi mulţumi şi cu atât, zise Neacşu.

– Atunci... îmi faci naiba? – Să ţi-o fac. Dar să ştii că doare... Din ce doare mai mult, dintr- atât iese mai frumoasă – îi atrase Neacşu luarea-aminte şi Prostilă făgădui:

 – Am să fiu tare! Îl puse Neacşu atunci de se lungi la pământ, cu faţa-n sus, îi porunci să-nchidă ochii şi, apucând un trunchi de stejar rămas nefolosit de la bina, pocni o dată cu sete, drept în fruntea zmeului.

– Stai oleacă – spuse Prostilă. Bântuie pe-aici un ţânţar!

– Nu mişca, zmeule, şi nu vorbi – strigă Neacşu, înspăimântat de puterea aceluia. Şi luă atunci în braţe un bolovan cât toate zilele, sub povara căruia se-mpleticea, îl cără şi-i dădu drumul pe fruntea lui Prostilă şi se sfărâmă, dar zmeul strigă bucuros:

– Mai tare, mai tare! Parcă parcă-ncep să simt ceva...

Şi-apoi cără Neacşu unul după altul nouă bolovani şi pe toţi nouă- i fărâmă de fruntea zmeului, care de fiece dată mulţumea şi-ntreba plin de nădejde:

– Mi-o faci? Se vede?... Rogu-te, să fie cât mai mare! Iar dacă-i crescu pe frunte un cucui cât un dovleac copt, sări Neacşu pe cucui şi-ncepu a juca pe el, izbind cu călcâiele şi lustruindu-l cu tălpile, până ce, leoarcă de apă, se opri.

 – Gata, zmeule – spuse el, abia trăgându-şi răsuflarea. Şi-şi pipăi zmeul cucuiul şi tare se bucură aflân- du-l arătos peste seamă.

– Ei, cum vi se pare naiba mea? îi întrebă el pe ceilalţi zmei. Şi, văzând că zmeii dormeau, îi deşteptă cu lovituri de picior.

– Straşnică naibă! şoptiră cu evlavie zmeii, dacă dădură cu ochii de cucuiul cel arătos.

– E mare! – Şi roşie! – Asta naibă! Aşa mai zic şi eu...

– Păi da – se fuduli Prostilă – e o naibă în toată puterea cuvântului! Doar că glasurile zmeilor o deşteptară pe femeia lui Neacşu, care dormea în bordei. Odată năvăli ca o furtună şi, văzându-şi omul în ceata zmeilor, se puse pe meliţat:

– Ai venit? N-ai mai fi venit!... Şi la ce mi-ai umplut bătătura de zmei? De zmei îmi arde mie? Te poftesc să-ţi iei zmeii şi să ştergi putina, cu zmei cu tot!

– Nu te mânia – spuse cu băgare de seamă Neacşu. Iacă, ne-au făcut o casă... şi-i arătă casa cea straşnică şi acareturile, şi livada, întreaga aşezare gospodărească, de n-avea nici boierul una să-i stea alături. Dar femeia, numai ce zvârli o privire, că prinse a striga, de-ai fi zis că cineva o arde cu fierul roşu:

– Casă? Asta-i casă?... De cap să-ţi fie! Frumos mă mai cinsteşti, dacă mă-mbii cu asemenea casă!... O ruşine! O cocină!

– Vezi? şopti Neacşu către Prostilă. Ți-am spus eu că le-aţi cam dat toate peste cap...

– Ce-i de făcut? se-nspăimântă zmeul. Are să ne ia la bătaie...

– Lasă, nevastă, treacă de la noi – vorbi atunci Neacşu, purtându- se cu muierea aşa cum te-ai purta cu un ou moale. Le-au mai dat zmeii oleacă peste cap, dar încolo...

– Aşa? Le-aţi dat peste cap? se năpusti femeia asupra bieţilor zmei. Şi de ce, mă rog? Nu puteaţi face şi voi o treabă ca lumea, hai?

Ca mieii-n faţa lupului se strânseră zmeii şi zmeoaicele, dârdâind şi privind în pământ.

– Nu te mânia – se rugă Prostilă, dar femeia se repezi, poruncindu- i:

– Să taci! Unde-s vacile, porcii, caii şi mieii? Prostilă îşi zgârci trupul de zmeu şi, cu capul între umeri, bâigui ruşinat:

– Păi, n-a fost vorba de vaci...

– Cum? N-a fost vorba?... Neacşule! Unde te-ai ascuns, Neacşule?

– Aici sunt, aici, nevestică – oftă omul, ieşind de după o stivă de lemne, îndărătul căreia se pitise, nădăjduind că urgia va trece pe lângă el ca toate urgiile, lăsând în urmă-i un cer senin.

– Zi aşa, ai?... N-a fost vorba de vaci? îl luă femeia la rost.

– Of, naiba m-a pus să mă-ntorc acasă! strigă Neacşu, izbind căciula de pământ, şi-n clipa aceea Prostilă se lumină la faţă, şoptind pentru el:

– Tii, naiba! Cum de nu mi-a dat prin minte?... Naibă, scoate-ne din bucluc! Dar femeia striga mai departe, habar n-avea de nimic şi naiba nu- şi dovedea puterea.

– Ce-i cu naiba mea? se minună zmeul, pipăin- du-şi cucuiul din frunte. Nu vrea defel să m-ajute... Hai, naibă, hai, drăguţă, scapă-ne de belea!

Dacă-i auzi Neacşu vorbele, pricepu că lucrurile se încurcă şi mai rău.

– Nu te pricepi – îi spuse el atunci zmeului. N-auzi cum te- ndeamnă naiba să pui mâna pe femeie?

– Zău? Nu m-am obişnuit cu ea, pesemne – zise bucuros Prostilă şi, nici una, nici două, întinse o labă şi-o apucă pe femeia care striga înainte, ocărând şi blestemând de mama focului.

– Târnoseşte-o niţeluş! mai şopti Neacşu, şi zmeul n-aşteptă să i-o spună de două ori, că odată începu să zvârle femeia dintr-o labă într-alta, aşa cum te-ai juca dumneata cu-o mingiucă de cârpă. Şi, ce să vezi? Tăcu femeia şi nu mai zise nici pâs.

– De-ajuns? întrebă Prostilă.

 – Încă o ţâră – spuse Neacşu. Las’ că-i face numai bine... Iar când, într-un târziu zmeul slobozi femeia, rămase aceea potolită şi nu i se mai auzi glăsciorul.

– Te doare ceva? o întrebă Neacşu.

– Nu, mulţumesc – răspunse ea cuviincios.

– Atunci doreşti, poate, ceva?

 – Nu, bărbăţele, mulţumesc.

Se frecă Neacşu la ochi, părându-i-se că nu vede bine. Dar nu: femeia lui zâmbea drăgăstos şi se uita la el aşa cum niciodată nu se mai uitase. – Mai avem treabă cu zmeii, nevastă? întrebă Neacşu din nou şi ea răspunse-ndată:

 – Eu cred că nu. Lasă-i să se-ntoarcă în lumea lor, sărăcuţii, că or fi având şi altele de făcut decât să ne tot asculte pe noi...

– Apăi, cu bine, zmeilor şi s-auzim de bine! spuse Neacşu, iar Prostilă îi mulţumi încă o dată pentru naibă, după care ceata zmeilor şi-a zmeoaicelor se ridică în văzduh şi pieri, de parcă n-ar fi fost.

–Ți-o fi foame, bărbăţele – spuse femeia şi, intrând în casă se- apucă să gătească nişte bucate nemaivăzute, în vreme ce Neacşu nu ştia cum să se minuneze mai bine de bucăţica lui de nevastă.

Iar din ziua aceea tot aşa s-au scurs zilele lor. Cât despre împăratul zmeilor, bag sama că şi acela s-a-mpăcat de minune cu cucuiul lui, că de atunci nu i s-a mai auzit nici de nume. Şi-astea, logofete, nu sunt glume! Ştie azi şi ultimul bezmetic că orice sac îşi află-n lume petic...

POVESTEA TESATORULUI

Trăia odată de azi pe mâine şi n-avea zilnic o coajă de pâine, trăia odată un ţesător, mare meşter în ţesutul mătăsurilor grele şi-al feluritelor soiuri de catifele.

 Despre meşteşugul lui se dusese vestea-n cele patru colţuri ale lumii şi straşnic se mândrea stăpânul ţesătoriei cu meşterul lui, dar vezi că nu uşor îi venea aceluia să trăiască doar din mândria stăpânului. Că de plătit îl plătea cum apuca şi să plece de la dânsul nu-l lăsa... „Tii, la grea cumpănă am încăput! îşi spunea ţesătorul, umblând într-o seară hai-hui pe uliţele târgului. Dacă mai rămân la el o lună, parcă văd că stăpânul îmi pune pielea pe băţ. Dacă fug, are el arnăuţi de credinţă să-mi ia urma şi să mă-ntoarcă din drum. Cum o întorc şi cum o sucesc, scăpare tot nu găsesc!“.

Iacă-aşa umbla ţesătorul zăpăcit de gânduri, când, înşelat de întuneric, se împiedică de-o piatră şi căzu, cât era de lung. Iar dacă se propti în mâini să se ridice, simţi sub palma dreaptă ceva moale şi-n lumina stelelor văzu că mâna i se potriveşte peste o bucată de ţesătură. „Ce fel de ţesătură-i asta?“ se întrebă meşterul, cercetând-o cu luare-aminte, în raza lunii. Şi tare se miră. Ar fi zis că-i o bucată de catifea vişinie, ţesută cu fir de aur, dar firul era tot atât de moale ca şi catifeaua. Bucata nu părea ruptă dintr-o ţesătură mai mare, căci avea marginile cu grijă-ncheiate, iar firul de aur închipuia o fată legată cu cătuşe de aur de-un copac. Şi numai ce palmele-i încălziră ţesătura, că meşterul auzi un glas subţirel:

– De când te tot aştept, ţesătorule!

– Pe mine? se miră meşterul. Cine mă aşteaptă?

Şi-şi răsuci capul, străduindu-se să zărească făptura care-i vorbise.

 – Nu privi în jur, ţesătorule – se înălţă însă din nou glasul. Priveşte în faţa ta!

Şi-şi plecă ţesătorul privirile şi văzu că pe ţesătura vişinie fata se mişcă, vie.

– Ia te uită, frate! spuse el, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Dar fata nu-i lăsă răgaz pentru mirare.

– Nu te mai mira – spuse ea – ci mai bine atinge cu degetul cătuşele de aur care-mi strâng încheieturile!

Şi ţesătorul atinse cu degetul cătuşele de aur şi cătuşele sunară, sfărâmate, şi se aşezară cuminţi la picioarele fetei, de parcă acolo fuseseră ţesute de când lumea.

– Ştiu ce te doare – mai spuse fata. Pentru că m-ai scăpat de cătuşe, am să te scap şi eu de stăpân. Hai, dă-mi mâna!

Şi-ntinse mâna ei micuţă, pe care ţesătorul o cuprinse cu sfială-n palma lui. Atunci simţi deodată cum trupul i se-mpuţinează şi, până să ştie ce şi cum, se pomeni alături de fată, în ţesătura vişinie, care se legănă, se-nălţă şi prinse-a pluti peste acoperişurile târgului.

Trecu pe deasupra ţesătoriei, zbură peste un lac şi-apoi se tot duse lin, ca purtată de-o boare, până ce fata întrebă:

– Ei, încotro ai vrea să te duc?

Numai că totul se petrecuse atât de fără veste, că bietul ţesător nu-şi putea veni în fire. Ținea cu amândouă mâinile copacul de care fata fusese încătuşată şi, ce să zic, mă tem că tremura de-a binelea. Iar ţesătura zbura, zbura mereu cu ei amândoi... Când meşterul izbuti să-şi alunge tulburarea, trecuseră peste şapte mări şi şapte ţări şi se aflau tocmai deasupra unei cetăţi cu turle aurii.

– Ce-ar fi să ne oprim aici? întrebă el, dornic să pună capăt zborului cu care, mi se pare, nu se prea-mpăca.

– Să ne oprim – încuviinţă fata. Şi ţesătura coborî binişor în curtea pietruită a unui palat.

– Ia te uită!... Ce-i asta? O ţesătură căzută din cer, strigă un oştean, apucând uimit catifeaua. Nădăjduiesc că mai-marele oştilor va binevoi să mă cinstească pentru asemenea dar...

Şi, nici una, nici două, oşteanul alergă şi-nfăţişă mai-marelui ţesătura, pe care se vedeau doi tineri stând de-o parte şi de alta a unui copac.

– Halal, băiete! zise mai-marele. Ține-un gologan şi du-te de-l bea sănătos!

Şi numai ce plecă oşteanul, că mai-marele se ferchezui, îşi unse barba cu mirodenii şi-alergă fuguţa la-mpărat, căruia-i înfăţişă ţesătura.

– Nici că se potrivea mai bine! strigă împăratul. Apoi, dăruindu-i mai-marelui o moşie, îşi chemă degrabă împărăteasa, poruncindu-i să coasă ţesătura aceea căzută din cer, şi vezi bine, aducătoare de noroc, pe rochia de mireasă a domniţei.

Că, pricepi, se nimerise ca-n ziua aceea domniţa să se mărite cu un fecior de împărat din lumea mare.

 – Tii, ce ne facem? întrebă în şoaptă ţesătorul, în vreme ce împărăteasa trecea din încăpere-n încăpere, zorind să-i înmâneze croitoresei peticul de catifea vişinie.

– Om vedea noi – îi răspunse tot în şoaptă fata. Deocamdată, acu, taci mâlc!

Privi împărăteasa cam nedumerită-n jur, că parcă, parcă auzise glasuri lângă dânsa, dar, dacă văzu că-i singură, se încredinţă că totul fusese o părere şi intră în iatacul domniţei, unde croitoreasa tocmai mântuia rochia de nuntă.

– Prinde şi peticul ăsta pe rochie, îi spuse împărăteasa. Măria sa nădăjduieşte că-i va purta noroc domniţei...

Şi nu trecu mult că domniţa-şi îmbrăcă rochia, pe care catifeaua vişinie strălucea în dreptul inimii. Țesătorul se ţinea de copac şi privea cu ochi mari alaiul nuntaşilor în frunte cu împăratul şi împărăteasa, iar, nu ştiu, să fi fost de vină călătoria prin văzduh sau umezeala palatului; ce ştiu, e că odată simţi că-i vine să strănute. Îşi stăpâni el strănutul cât putu, dar până la urmă tot izbucni într-un răsunător:

– Hapciu!

 – Vai de mine, a răcit domniţa! strigă mirele, şi nuntaşii se-mbulziră care mai de care să-i dea sfaturi, ba unii se-ndesară şi cu nişte şipuri de care, pasămite, nu se despărţeau nici în somn.

– Am răcit?... Da’ de unde! Parcă domnia ta ai strănutat – îi întoarse însă vorba domniţa.

– Nici unul, nici altul, îi împăcă împărăteasa. Mai degrabă cred că a strănutat măria sa!

– Eu? spuse şi-mpăratul. Nici gând! Dar îndată-şi luă seama, se îngălbeni şi strigând: Te pomeneşti... îi făcu semn unui slujbaş care se- nfăţişă cu-o batistă de mătase şi-i şterse cu nespus de multă băgare de seamă nasul, în vreme ce bietul ţesător, mai mult mort decât viu, prindea să răsufle uşurat. Şi-apoi porni alaiul pe uliţa cea mare a cetăţii şi, prinzând o clipă când trâmbiţele sunau mai tare, fata se apucă să-l certe pe ţesător.

 – Ce era să fac? se dezvinovăţi acela şi, ca dracu’, mai strănută o dată, chiar atunci când trâmbiţaşii încetară să mai sune din trâmbiţe. Strănutul se auzi atât de limpede şi-n liniştea ce se lăsase răsună atât de straşnic, că mirele se-nspăimântă de-a binelea:

– De astă dată, domniţă, pot pune mâna-n foc că ai răcit! Te-am auzit cu urechile mele. Şi din nou se-mbulziră nuntaşii cu sfaturi şi cu şipuri de leac, şi domniţa mărturisi din nou că-i sănătoasă tun şi că-l bănuieşte pe mire de strănutul cu pricina.

– De-altminteri – spuse domniţa – aţi auzit cu toţii strănutul, c-a răsunat ca o bubuitură de tun. Doar nu veţi crede că o domniţă subţirică poate strănuta atât de cumplit!

 – Mulţumesc! rosti cam înţepat feciorul de-mpărat. Eu, care va să zică, aş strănuta cumplit...

– Doamne, da’ copii mai sunteţi! se-amestecă în vorbă împărăteasa, băgând de seamă că cei doi par puşi pe harţă. Oare n-a strănutat şi adineauri măria sa? Departe de-a suna cumplit, al doilea strănut mi s-a părut măreţ, măreţ în toată puterea cuvântului...

– Zău? Măreţ? strigă şi împăratul. E limpede! Măreţ nu pot strănuta decât eu...

Iar, auzindu-i vorbele, slujbaşul cu batista de mătase nu mai aşteptă porunca şi-ndată se şi repezi, ştregând plin de râvnă împărătescul nas. Boierii cei mari de credinţă îl împresurară apoi pe împărat, arătând că o răceală nu-i de ici de colo şi că s-au văzut oameni murind din mai puţin decât două strănuturi.

– Să ne-ntoarcem, dar, din drum, măria ta – grăi sfetnicul cel mai de seamă. Viaţa măriei tale e prea scumpă ca să mai stăm în cumpănă şi nunta se poate face şi peste câteva zile...

 Împăratul mai şovăia, nehotărât, când ţesătorul strănută pentru a treia oară, punând capăt tuturor şovăielilor.

– Sunt bolnav, bolnav greu – şopti măria sa, şi-ntregul alai se- ntoarse din drum şi împărăteasa îl duse pe împărat în iatac, unde-l vârî sub şapte plăpumi şi-l obloji cum ştiu mai bine şi-i turnă pe gât şapte ceaiuri de la şapte vraci, pe care-i ţinea de iscusiţi deopotrivă.

Cât despre domniţă, zadarnic vărsă lacrimi de ciudă, că nunta tot îi fu amânată. Mânioasă foarte, intră valvârtej în încăperile ei şi, zvârlindu- şi rochia pe un jilţ, se apucă să spargă vreo două oale mari de cleştar, răsturnă o măsuţă cu sulimanuri şi zvârli un scaun întro oglindă lungă cât un perete întreg. Dar, cum mânia nu i se potoli doar cu atât, căută alte podoabe pe care să-şi verse focul. Atunci îi căzură privirile pe rochia zvârlită peste jilţ şi văzu ţesătura de catifea vişinie, pe care împăratul i-o trimisese ca să-i poarte noroc.

– Noroc? strigă înciudată domniţa.

Şi-apăi, năpustindu-se ca o furtună, smulse rochia de pe jilţ şi-i făcu vânt pe fereastră. Iar rochia de mireasă a domniţei zbură pe fereastră taman în clipa în care pivnicerul palatului ieşea pe poartă. Şi nu puţin se-nspăimântă acela, când rochia îi căzu în cap, acoperindu-i ochii. Iar, socotind dintâi că vreun duşman încearcă să-l doboare cu vicelşug, pivnicerul îşi smulse de la brâu cheia cea mare a beiului împărătesc şi prinse a izbi orbeşte.

– Ţine! Şi încă! Mai na! Pofteşte! răcnea pivnicerul, lovind aprig în gol şi răsucindu-se ca un prâsnel.

Şi-apoi aşa se război cu vrăjmaşul, copleşindu-l sub o ploaie de lovituri, până ce, istovit, se opri, judecând după osteneala ce-l cuprinsese că, pe bună dreptate, celălalt se cuvine să fie frânt. Şi-şi trase atunci rochia de pe cap şi, văzând că-i singur, se bucură că-şi pusese vrăjmaşul pe goană; şi, văzând rochia, o pături degrabă şi-o vârî sub haină că, pricepi, o zărise pe domniţă-n alai şi-i cunoscuse rochia, după peticul de catifea vişinie.

– Într-adevăr, mi-a pus norocul mâna-n cap – îşi spuse el. Rochia domniţei face pe puţin o pungă de galbeni... adică, de ce o pungă? Face şi două!... Ba, la drept vorbind, face şi trei. Trei pungi cu galbeni sunt o nimica toată pentru un obraz subţire de domniţă... Mare mirare să nu fi dat şi patru pungi pentru rochia de nuntă, că doar o dată se mărită şi ea, ce naiba! Eu, unul, să fi fost în locul ei, nu mă uitam nici la cinci... Că, la urma urmei, ce sunt cinci pungi? Cinci pungi cu galbeni, ca cinci pumni de boabe: o nimica toată! Cine s-ar scumpi la cinci pungi?... Numai că dacă aşa-i domniţa noastră, strânsă la mână? Parcă se făcea gaură-n cer dacă dădea şi ea, acolo, şase pungi pentru o rochie ca asta... Când colo, nu şi nu, că ea dă cinci, numai şi numai să mă păgubească pe mine... Dar dacă a dat şase? Şi mergea pivnicerul în neştire, mergea socotind pungile pe care le-ar putea dobândi pentru rochia căzută din cer şi-n vremea asta fata cusută cu fir îl luă la rapanghel pe ţesătorul care da din colţ în colţ.

– N-ai fost în stare să-ţi stăpâneşti şi tu strănutul? Iacă-n ce bucluc am nimerit din pricina ta. Puteai să fii socotit aducător de noroc, să stai undeva, la loc de cinste...

– Nu mă mai osândi! strigă ţesătorul, şi pivnicerul se opri deodată locului, închipuindu-şi că el gândise vorbele acelea şi că se aflase vrednic de osândă.

– Cine să mă osândească? îşi şopti, făcându-şi inimă. Ce, m-a văzut careva? Şi-apoi, am furat rochia? Asta-i bună! Pot zice chiar că am primit-o şi că, vorba aceea, a căzut din cer... Dar fata se răsti la ţesător:

– Ar fi fost cu cale să te las să pieri! Să-ţi pună stăpânul pielea pe băţ! Iar, auzindu-i vorbele, se înspăimântă pivnicerul de-a binelea:

– Vai de mine! Pielea mea pe băţ?

– Unde-ai fi putut să te ascunzi? urmă fata, în vreme ce, amărât, ţesătorul asculta în tăcere. Nici în gaură de şarpe!

– Cum? Să intru şi-ntr-o gaură de şarpe? se-ntrebă pivnicerul, iar bietul ţesător rosti cu năduf:

– Of! Îmi vine să mă iau la palme!

De astă dată pivnicerul se opri locului şi prinse-a tremura ca varga.

– Nu-i a bună – îşi spuse el. Prea năstruşnice gânduri îmi fulgeră prin minte!

– Cum vrei – grăi atunci fata – dar socot că o pereche de palme-i prea puţin. În locul tău m-aş arunca într-o fântână, cu capul înainte...

Dacă auzi aşa, atât de cumplit se-nspăimântă pivnicerul, că o porni în goană, răcnind pe cât îl ţinea gura:

– Feriţi! Feriţi! Oameni buni, sunt stăpânit de-un duh rău...

Feriţi! Acu târgoveţii îşi scoseseră capetele pe ferestre şi-şi chemară plozii care se jucau pe uliţi, în vreme ce pivnicerul alerga înnebunit încoace şi-ncolo, vestind lumea să se ferească de el. Şi-aşa alergă, alergă bezmetic până se pomeni înaintea dughenei celui mai de seamă neguţător de pânzeturi din cetate. Şi, zărind acolo pe-o tarabă nişte colaci de frânghie, se puse pe zbierat, ca un apucat:

– Oameni buni, face-vă-ţi milă şi pomană şi cetlui-ţi-mă zdravăn, că a intrat în mine un duh rău! Neguţătorul auzi strigătele şi, din fundul dughenei, le porunci ucenicilor:

– Ia vedeţi, măi, ce-i cu răcnetele celea! Iar ucenicilor, ca unor băieţi gata de pozne, atât le trebui. Unde nu se năpustiră, să zici că erau nişte lei-paralei, apucară doi colaci de frânghie şi mi-l legară pe bietul pivnicer şi de mâini şi de picioare, de nu se mai putu mişca, ba-i vârâră şi-un căluş în gură. Şi-l luară apoi pe sus, trântindu-l ca pe-un sac la picioarele neguţătorului.

– Ce-ai păţit, omule? întrebă neguţătorul. Acela, fireşte, mormăia şi nu putea rosti o vorbă. Îi scoaseră atunci căluşul şi, pentru că-l legaseră mai-mai să-i frângă oasele, pivnicerul le mulţumi cum ştiu mai frumos. Apoi le povesti despre duhul cel rău care intrase în el şi-l îndemna să se ia la palme, să se ascundă în gaură de şarpe, ba-i făgăduia şi că stăpânul avea să-i pună pielea pe băţ.

– Şi de când te chinuieşte duhul cel rău? întrebă neguţătorul.

– De când am primit rochia de nuntă a domniţei...

– Chiar ea ţi-a dat-o? se minună neguţătorul, privindu-l cam dintr-o parte.

– Ehei, dar cum socoţi dumneata? se fuduli celălalt. M-a chemat, mi-a pus-o-n braţe şi mi-a zis: „Binevoieşte, om de treabă, şi primeşte darul ăsta, care face pe puţin şapte pungi cu galbeni. Şi mă iartă că n-am la îndemână un dar mai de preţ, vrednic de-un pivnicer de seamă, ca tine...“.

Dacă auziră vorbele pufniră ucenicii, dar neguţătorul le făcu semn să tacă.

– Îmi îngădui să văd şi eu rochia aceea? întrebă el şi, cum pivnicerul era legat fedeleş, îl căută fără sfială şi-i află sub haină rochia cea scumpă. Şi neguţătorul pricepu dintro ochire că rochia domniţei făcea, nu şapte, ci zece pungi cu galbeni. Dar îşi luă îndată o înfăţişare pe care nu se putea citi decât o nespusă milă şi oftă cum ştiu mai sfâşietor.

– Ce-i? se sperie pivnicerul.

– Hei, mai bine tac...

– Vai de mine! Spune – se rugă celălalt, Doar nu socoţi că de la darul domniţei mi se trage nenorocirea?

Neguţătorul se făcu a chibzui, se-ncruntă, se codi şi până la urmă zise:

– Iacă ce-i, pivnicerule, eşti un om de treabă şi nu se cuvine să te las pradă duhului rău. Cât despre domniţă, putea să găsească un ticălos oarecare şi nu să te nenorocească de pomană... Căci duhul cel rău sălăşluieşte în rochia ei de nuntă, şi ca să scape de dânsul ţi-a făcut darul, de care prea devreme te-ai bucurat.

Auzind una ca asta, izbucni pivnicerul într-un şuvoi de sudălmi, pe care neguţătorul le ascultă în tăcere, clătinându-şi capul a încuviinţare. Iar pivnicerul sudui ce sudui şi, la urma urmei, se rugă de celălalt.

– Doamne, neguţătorule, scapă-mă de belea şi ţi-oi mulţumi până la sfârşitul zilelor! Eşti om priceput şi-ai să ştii să pui cu botul pe labe duhul cel rău. Primeşte rochia asta blestemată şi îngăduie-mi să-mi văd de drum...

– Cum? Să mă lupt eu cu duhul cel rău? strigă neguţătorul. Ia-ţi gândul, omule, şi nu mă vârî-n nenorocire, numai pentru că m-am milostivit şi ţi-am deschis ochii...

Iacă-aşa începură a se târgui cei doi, în vreme ce ucenicii îşi dădeau coate şi-şi stăpâneau anevoie râsul. Şi-atâta se rugă pivnicerul, atâta se rugă, încât după un ceas de tocmeală celălalt se-nvoi să primească rochia, dacă pivnicerul îi dă o pungă cu galbeni şi se leagă să-i aducă de pomană, până la sfârşitul zilelor lui, câte o oală cu vin din beciul împărătesc.

Pivnicerul se-nvoi bucuros, ucenicii îl dezlegară şi omul fugi ca din puşcă, fără a mai privi îndărăt, fără a se mai gândi la pungile cu galbeni pe care le râvnise şi fericit că scăpase doar cu-atât! Iar neguţătorul îşi frecă mâinile şi-nchise rochia cea scumpă într-un sipet.

Dar să vezi cum s-au potrivit lucrurile, că neguţătorul acela era chiar fratele stăpânului ţesătoriei, cel de care ţesătorul nostru încercase să fugă. Şi, cum de mult plănuia să-i facă fratelui un dar de preţ, neguţătorul hotărî că cel mai cuminte lucru e să trimită rochia de nuntă a domniţei, însoţită de-un răvaş în care-l întreba de sănătate, poftindu-i viaţă lungă şi chiverniseală. Zis şi făcut. Chemă un ucenic, îi dădu sipetul în seamă şi-l trimise la drum. Iar în sipet, pe catifeaua vişinie, fetei cusută-n fir şi ţesătorului nu le rămase decât să aştepte, mulţumiţi că lemnul cel vechi al sipetului crăpase ici şi colo şi că prin crăpăturile acelea puteau răsufla în voie...

Şi-apoi străbătu ucenicul cele şapte ţări şi şapte mări câte despărţeau cetatea cu turle aurite de târgul ţesătorului, le străbătu în şapte ani şi, într-un târziu, se-nfăţişă stăpânului ţesătoriei.

– Aşa şi-aşa – grăi ucenicul – iacă ce-ţi trimite fratele domniei tale!

Şi se bucură acela deschizând sipetul, citind răvaşul şi despăturind rochia cea scumpă, dar şi mai tare se bucură dând cu ochii de peticul de catifea vişinie.

– Acesta într-adevăr e un lucru rar – zise el – şi dacă-i dărui soţiei rochia domniţei, descusu cu mâna lui bucata de catifea şi-o vârî până una-alta în buzuna-rul mantalei că, vezi, se pricepea la ţesături şi cunos- cuse că un petic ca acela nu se-ntâlneşte în fiece zi. Acu, văzând unde-l dusese nenorocul, bietul ţesător se da de ceasul morţii.

– Ce mi-i că stăteam închis în ţesătoria stăpânului sau că stau închis în buzunarul lui? i se plânse fetei cusută-n fir. Oare n-am să mai fiu niciodată om ca toţi oamenii şi n-am să mai pot ţese mătăsuri grele şi catifele?

– Fii pe pace – răspunse fata.

 Şi-apoi nu trecu mult că stăpânul ţesătoriei puse de-i prinse peticul de catifea peste buzunarul de la piept al surtucului şi numai ce-şi îmbrăcă surtucul aşa împodobit, că ieşi în uliţă, dornic să se fălească.

– Ei, acu-i acu! şopti atunci fata şi, nici una, nici două, stăpânul se pomeni săltat de la pământ.

– Ţine-mă-ţi! răcni el, simţind cum se-nalţă. Văleu!

N-apucă însă nimeni să-l mai ţină, că se şi ridicase până-n dreptul acoperişurilor ţuguiate ale târgului. Dădea stăpânul din mâini şi din picioare, de parcă-nota prin văzduh, ţipa de mama focului, dar măcar că ţipa, măcar că se zvârcolea, nimic nu folosea. Şi-aşa se zbătu, că bumbii surtucului săriră unul după altul şi trupul lui lunecă din surtuc, lunecă şi veni de-a berbeleacul, de nu se opri decât pe-un maidan plin de scaieţi, de unde nu se mai sculă. Iar surtucul coborî şi el, coborî uşurel şi se lăsă cuminte lângă trupul stăpânului.

– Sai de pe peticul de catifea! şopti atunci fata şi ţesătorul o ascultă. Şi numai ce sări pe pământ, că prinse a creşte; şi crescu, crescu, până se făcu aşa cum fusese înainte de-a afla catifeaua vişinie. Şi desprinse atunci peticul de pe surtucul stăpânului şi, cu peticul în mână, ieşi din târg şi pătrunse în târgul vecin. Acolo se puse şi ţesu din nou mătăsuri grele şi catifele, de i se duse vestea, şi nu se lăsă până nu văzu toţi târgoveţii umblând în straie mai mândre decât straiele tuturor împăraţilor de pe pământ. Frumoase peste seamă fuseseră şi-nainte ţesăturile lui, dar neînchipuit de frumoase erau acu, de se minuna lumea şi nu credea că două mâini omeneşti le putuseră ţese. Şi la capătul fiecărui val niciodată nu uita să aleagă chipul fetei stând lângă un copac şi-având la picioare o pereche de cătuşe sfărâmate...

– Dar fata?

Zic unii că fata a sărit şi ea de pe peticul de catifea, că a crescut până a ajuns fată ca toate fetele şi că din clipa aceea nu s-a mai despărţit de ţesător. Să crezi? Nu-i uşor... Că alţii iarăşi vin şi zic că nu-i adevărat nimic!

Fata, cică, era o zână bună şi stă şi azi în catifeaua ei... Ce-o fi minciună, nu mai ştiu nici eu. Alegeţi voi, că mie, zău, mi-e greu!

SÂNGER VÂNĂTORUL

   Puhoaie de vreme s-au scurs de-atunci, dar oamenii încă mai ţin minte... Nimeni n-a uitat de Sânger, vânătorul mlădios ca trestia şi aspru ca piatra, căci multe fiare-a stârpit, multe blănuri a adunat şi nu s-a găsit în lumea-ntreagă un altul să-i poată sta alături.

  Când răsărea din tufişuri o frunză sau o floare roşie, i se prindea de fiece dată în plete; când ieşea din lac, o iarbă roşie întotdeauna i se înfăşura în jurul pieptului. Cât era ziua de lungă, vânătorul bătea potecile codrului ucigând toate sălbăticiunile-ntâlnite. Patima vânatului îl stăpânea în asemenea măsură, că ajunsese să ucidă de dragul sângelui, bucurându-se ori de câte ori aburii calzi suiau din trupul vietăţilor străpunse de neiertătoarele- i săgeţi.

Noaptea se culca pe unde nimerea şi nu rareori lipsea de acasă cu săptămânile.

– Prea mult ucizi, fătul meu. Înţeleg să lipseşti o zi, înţeleg să lipseşti două... lipseşte şi trei, dar nu pieri cu săptămânile, că greu îmi duc singură bătrâneţile şi tare mă tem că odată şi odată ai să pleci şi n-ai să mi te mai întorci – îl ruga biata maică-sa. Dar Sânger râdea.

– De ce nu m-aş întoarce? Nu-ţi face spaimă de florile mărului, că nu s-a născut încă fiara care să-mi vină de hac!

 Ofta atunci bătrâna şi prindea a povesti întâmplări cumplite, petrecute cu ani în urmă. Vânători vestiţi se mistuiseră ca fumul şi trei nopţi râseseră după aceea râşii...

– Când le ies eu în cale – se-ncrunta Sânger – râşii plâng. – Zimbrii, fătul meu, aveau coarnele mânjite cu sânge şi ochii lupilor erau roşii, ca nişte flori de foc... – Din coarnele zimbrilor beau vin îndulcit şi pe blănile lupilor îmi odihnesc tălpile! – Nimic nu te opreşte, fătul meu – ofta bătrâna şi, privind cu spaimă la maldărul de blănuri din colibă, adăuga în şoaptă: Nu-i căşunaţi vreun rău, fiare ale pădurii! E tânăr şi nu ştie multe...

Şi-apoi, într-o bună dimineaţă plecă Sânger şi se afundă în codru şi nu trecu mult că un râs îi tăie calea.

„Vii numai bine“, îşi spuse vânătorul. Înstrună săgeata, încordă arcul dar, când să slobozească săgeata, râsul se făcu nevăzut. Înciudat, îi luă urma şi-ndată-l află cocoţat într-un copac. Din nou îl luă la ochi, din nou pieri sălbăticiunea şi peste o clipă din nou îi tăie drumul. Iaca-aşa-l necăji în ziua aceea râsul, acu pierzându-se-n copaci, acu sărind pe potecă, acu afundându-se-n câte-un tufiş.

Şi se ţinu Sânger de urma lui şi râsul îl purtă după el, până ce vânătorul rătăci drumul şi se pomeni într-o parte a codrului prin care nu mai umblase nicicând. Acolo toţi copacii erau uscaţi şi nu se zărea fir de iarbă sau lujer de floare. Crengile negre încremeniseră ca sub puterea unei spaime. Din loc în loc, un colţ de stâncă răsărea prin covorul frunzelor căzute şi frunzele nu se sfărâmau sub tălpi; uscate, zbârcite şi negre, frunzele erau tari ca nişte gheare sau ca nişte copite.

– Cum de n-am ajuns eu niciodată până aici? se-ntrebă Sânger, fără să piardă din ochi râsul, care cum se ivea, cum intra parcă-n pământ. Şi vânătorul nu-şi dădu seama cât de mult îl purtase râsul, decât atunci când umbrele serii prinseră a se aduna tot mai dese. În amurgul roşiatic copacii uscaţi păreau şi mai cumpliţi, iar cucuvăile începură a se tângui. Fără veste se lăsă un întuneric greu. Şi-n clipa când se întreba unde avea să-şi petreacă noaptea, Sânger se izbi de un perete de piatră. Pipăi cu amândouă mâinile şi-ndată dădu peste o deschizătură şi-nţelese că norocul îi scosese în cale o peşteră.

Adună degrabă un mănunchi de vreascuri, le cără în peşteră şi, scăpărând amnarul, aprinse focul. „Al naibii râs, îşi spuse, dacă-l mai puteam vedea o clipă măcar, îl doboram, de bună seamă...“. Atunci limbile focului cuprinseră vreascurile, bezna fu alungată-n unghere tăinuite şi Sânger înţelese că se afla într-o peşteră nemăsurat de mare. Bolta întunecată se sprijinea pe stâlpi de piatră, iar pereţii erau de jur împrejur zugrăviţi în culori tari. Cât vedea cu ochii, vânătorul desluşea doar chipuri de zimbri, de urşi, de râşi şi de lupi şi-n trupurile tuturor zări înfipte săgeţi. Din pricina pâlpâirilor focului i se păru că toate sălbăticiunile acelea zugrăvite se mişcă şi-l aţintesc cu priviri sângerii. De undeva, din fundul pământului, parcă se auziră mugete înăbuşite.

– Începe judecata zimbrilor! tună un glas aspru şi-ndată pieriră de pe pereţi celelate fiare, şi rămaseră acolo doar zimbrii, care-şi răsuciră trupurile mari şi-şi întoarseră coarnele către vânătorul uluit.

„Visez, îşi spuse acela. Am adormit, de bună seamă, şi visez...“. În clipa aceea sări din foc o scânteie şi-l arse pe braţ şi Sânger înţelese că nici nu doarme, nici nu visează. Un zimbru uriaş se desprinse din zid, apropiindu-se de el.

– Mă cunoşti, vânătorule? întrebă zimbrul şi Sânger cunoscu pe săgeţile înfipte în trupul fiarei crestătura pe care doar el o făcea şi care era semnul lui de vânat. Privind mai bine, zări acelaşi semn pe toate săgeţile ce muşcaseră-n carnea zimbrilor şi pricepu că are-n faţă doar namilele pe care le vânase cu mâna lui, de când începuse a vâna prin codru.

– Mă cunoşti, vânătorule? întrebă zimbrul din nou.

– Te cunosc! Te-am răpus în Poiana Izvorului, zimbrule.

– U-u, nelegiuitul! mugiră ceilalţi zimbri, aplecându-şi ameninţători coarnele, iar zimbrul uriaş răcni de se cutremură bolta de piatră:

– Ucigaşul nu tăgăduieşte. Fraţi zimbri, răzbunare!

– Răzbunare! mugiră toate namilele şi, cât ai clipi, alcătuiră cu trupurile lor cu cerc, prinzându-l pe vânător la mijloc. Zimbrul uriaş intră şi el în cerc. Ori încotro se-ntorcea, Sânger dădea doar peste coarnele înroşite de pâlpâirile focului. Zimbrii se urneau în tăcere şi nu li se auzea răsuflarea grea, nu sfărâmau o piatră sub copite. Din ce în ce strângeau cercul şi cumplită era liniştea în care se mişcau toţi odată, înaintând pas cu pas. Părea că nici o putere din lume nu-i în stare să-i oprească şi Sânger înţelese că toate coarnele acelea-nroşite de sclipirile focului aveau să se înfigă în trupul lui.

 Atunci scoase din tolbă săgeată după săgeată şi săgeată după săgeată trimise din arc. Toate săgeţile nimereau la ţintă, dar zimbrii- naintau tot atât de tăcuţi, uriaşi şi greoi. Nu se sinchiseau de săgeţile lui şi vânătorul simţi cum sângele-i îngheaţă în vene, la gândul că săgeţile-i erau neputincioase. Într-adevăr, zimbrii care-l strângeau în cercul acela cumplit erau morţi – şi nu-i putea ucide pentru a doua oară. Zbârnâia lemnul săgeţilor, în vreme ce vârfurile lor ascuţite se- nfigeau în carnea namilelor păroase şi zbârnâitul, aducând cu zumzetul unor cărăbuşi, era singura larmă din peşteră. Iar zimbrii înaintau încet, pas cu pas, ca la un semn. Şi Sânger îi lăsă să se apropie până ce coarnele lor se aflară la o palmă de pieptul şi spatele lui.

 Atunci se ghemui la pământ şi, luându-şi vânt, sări fără veste peste spinarea zimbrului uriaş şi pe gura peşterii se năpusti afară, în noapte, pe când mugetele zimbrilor se ridicau în urmă-i ca mugetele unei mări în furtună.

– Prindeţi-l! Fiare cu colţi şi fiare cu gheare, prindeţi ucigaşul scăpat de pedeapsă!

Şi urşii, lupii şi râşii zugrăviţi pe pereţi, toate fiarele ce pieriseră-n vremea judecăţii zimbrilor, toate năvăliră pe gura peşterii şi se-avântară pe urmele fugarului. Gonea vânătorul printre copacii uscaţi, gonea ca vântul şi larma sălbăticiunilor îi dădea aripi, căci nu se-ndoia de sfârşitul pe care i-l pregăteau. Şi-alergă aşa, urmărit de fiarele codrului, alergă cu sufletul la gură până ce simţi că păşeşte în gol. Şi se prăbuşi, rostogolindu-se de pe buza unei prăpăstii, se prăbuşi simţind că mintea i se întunecă... şi nu mai ştiu de nimic.

Iar dacă a zăcut acolo multă sau puţină vreme, Sânger n-avea să afle niciodată! Destul că atunci când deschise ochii se trezi culcat pe-o blană de urs şi nu auzi nici ţârâit de gâză, nici cântec de pasăre. Liniştea părea lăsată de veacuri şi el se miră văzând aşternute în tot locul blănuri de râşi, de lupi şi de urşi; iar blănurile se-ntindeau, una lângă alta, cât de departe putea privi în zare.

Fundul râpei era neted ca-n palmă şi nici un copac nu se înălţa, nici un tufiş, nici un fir de iarbă. Doar ici şi colo, capetele fiarelor se deosebeau pe covorul blănurilor, ca nişte flori ciudate, şi-o lumină verzuie, strecurată prin frunzare nevăzute, scălda priveliştea. Ridicându-se încet, Sânger privi îngândurat înălţimea de la care se prăbuşise: buza râpei se-nălţa atât de sus, că n-ar fi putut-o ajunge nici cu săgeata. Şi căzând de la asemenea înălţime nu-şi vătămase totuşi nimic, nu-l durea nimic şi nu zări pe pielea netedă nici urma unei zgârieturi.

Atunci încercă să dezlege ciudatele întâmplări prin care trecuse, dar fu nevoit să-şi schimbe gândul, nepricepând nimic. Şi, buimac, se îndreptă încotro îl duceau paşii, hotărât să facă ce-o şti şi ce n-o şti, numai să se întoarcă acasă. Şi-aşa merse peste blănurile aşternute ca pentru primirea unui împărat, merse şi nu peste multă vreme băgă de seamă că unele blănuri de culoare mai deschisă erau aşezate cap la cap, închipuind un soi de cărare. Iar dacă urmă cărarea de blană se pomeni, într-un târziu, în faţa unei colibe. Ciudată colibă! La intrare, în chip de scară, un râs, un lup şi-un urs se aflau aşezaţi de-a latul, unul după altul, astfel că spinările le alcătuiau trei trepte. Fiarele aveau capetele întoarse către cel ce venea spre colibă şi-şi rânjeau colţii, ameninţător. În locul ochilor, trei perechi de pietre scumpe sclipeau mai tăios decât sclipiseră vreodată ochii oricărei fiare întâlnite de vânător în codrii prin care umblase.

Tocul porţii era făcut din coarne de zimbri meşteşugit îmbinate şi drept poartă slujea o blană cum Sânger nu mai văzuse nicicând, o blană de aur, miţoasă şi grea. Iar întreaga colibă, învelită în blănuri scumpe, aducea mai degrabă a palat. În clipa când vânătorul se apropie, fiarele prinseră a mârâi. Blana de aur se dădu în lături şi-o fată oacheşă se ivi în pragul porţii.

– Amuţiţi, paznicilor! porunci ea. E cel dintâi vânător care a scăpat de judecata zimbrilor... Apoi, privind drept în ochii lui Sânger, spuse: Află că după ea urma judecata urşilor, apoi judecata lupilor şi-n ultimul rând judecata râşilor.

– Cine eşti? întrebă Sânger.

– Sunt fiica celui mai cumplit duşman al tău. Dar nu te teme, tata- i plecat de acasă şi tu eşti atât de frumos...

– Cine-i tatăl tău? mai întrebă vânătorul.

– N-ai auzit de stăpânul fiarelor de pe pământ?... De mult te duşmăneşte tata şi-i negru de supărare că ai scăpat din peştera judecăţii. Nimeni nu ştie unde te-ai ascuns şi tata s-a dus să dea porunci. În clipa asta te caută toate fiarele codrilor, dar nici uneia nu i-a dat încă prin minte c-ai putut ajunge până aici. Sânger zvârli priviri piezişe către cele trei fiare care-l pironeau cu ură, nepierzându-l din ochii lor de nestemate.

 – Ajută-mă să scap – o rugă el pe fată. Vreau să mă-ntorc acasă.

 – Cât eşti de aspru! oftă aceea. Nu mi-ai spus o singură vorbă bună, vânătorule, şi totuşi eu am păstrat scânteia vieţii în trupul tău... Sau crezi că fără mine-ai fi rămas teafăr după prăbuşirea ta din lumea oamenilor?

 Atunci, pentru întâia oară, Sânger se uită cu alţi ochi la fata din coliba acoperită cu blănuri şi-i văzu chipul oacheş, mai frumos decât chipurile fetelor de pe pământ.

 – Iartă-mă – rosti el cu blândeţe. Te-ai arătat bună cu mine şi cutez de aceea să te rog să fii mărinimoasă până la capăt. Vino cu mine sus, în lumea mea... O bucurie nespusă înfrumuseţă parcă şi mai mult trăsăturile fetei, când îi răspunse:

– Aşa doream să-mi grăieşti, vânătorule! Am să vin cu tine şi n-are să-ţi pară rău... Un singur lucru-ţi cer: să-mi făgăduieşti că de azi înainte nu vei mai ucide nici una dintre făpturile codrului.

 – Dar bine, fată frumoasă, cum am putea trăi fără vânat? întrebă mirat Sânger.

– Nu duce grija asta – zâmbi fata. Vei avea din belşug tot ce ţi-ai putea dori!

Dacă auzi aşa, se învoi Sânger, iar fata desprinse atunci blana de aur ce slujea drept poartă colibei şi-nfăşurându-se în blana de aur coborî spinările celor trei fiare, ca pe trei trepte.

– Vino, lupule – porunci apoi.

 – Stăpână, stăpână, rău te-ai gândit – spuse lupul.

– Taci! Ne vei scoate pe amândoi sus, în lumea oamenilor.

Lupul scheună încetişor, dar fata şi Sânger i se suiră în spinare şi lupul o porni în silă, privind întruna către râsul şi ursul care-şi clătinau capetele a mustrare.

– Mai repede! porunci fata.

Atunci lupul începu să alerge în salturi mari şi nu trecu mult că ajunse la peretele râpei.

– Stăpână, stăpână, mai gândeşte-te o dată! o rugă lupul, oprindu-se pentru o clipă.

– M-am gândit la toate – răspunse fata. Hai, sus! Şi lupul sări şi vânătorului i se păru că fiarei îi crescuseră aripi, atât de lesne se înălţase, oprindu-se pe buza prăpastiei, chiar acolo de unde el se prăbuşise în noaptea când toate sălbăticiunile îl fugăriseră prin codru. Şi nu se depărtă cu mult de buza prăpastiei, că un râs le tăie calea şi voi să sară asupra lui Sânger.

– Opreşte-te, râsule! porunci fata, şi fiara se făcu mică şi, apropiindu-se târâş, îi linse picioarele. Lupul gonea în salturi, dar de nenumărate ori sălbăticiuni se apropiară, gata să se năpustească, şi de tot atâtea ori fata le porunci să nu se atingă de vânător. Şi lupul trecu prin pădurea uscată, străbătu codri şi lăsă în urmă dealuri şi văi, pentru a se opri în faţa colibei lui Sânger.

– Rămâi cu bune, stăpână!

– Cu bine, lupule! Fiara se făcu nevăzută şi vânătorul pofti fata în colibă. Şi mult se bucură bătrâna lui mamă dacă-l văzu întorcându-se, şi plânse şi râse printre lacrimi, căci trei luni încheiate-i lipsise feciorul şi nu nădăjduise să-l mai vadă. Iar când dădu cu ochii şi de nora pe care acela i-o adusese, nu-şi mai încăpea în piele de fericire şi nu ştiu ce să le mai pună înainte.

– Aşa arată locuinţa ta, va să zică, spuse fata, privind cu ochi mari coliba şi tot ce se afla într-ânsa. Îşi lepădă apoi blana de aur. Şi-n clipa aceea răsună un strigăt ciudat şi lui Sânger i se păru că-n acelaşi timp mugeşte un zimbru, mormăie un urs, urlă un lup şi râde un râs. Fără să vrea, întinse mâna să apuce o săgeată din tolbă, dar fata-l opri.

 – Nu uita ce mi-ai făgăduit – spuse ea. E glasul tatei, care mă cheamă. Îndată mă-ntorc. Şi ieşi din colibă, în vreme ce vânătorul se apropie de uşă şi, printr-o crăpătură, privi afară. Văzu un bărbat neobişnuit de înalt şi de spătos, cu trupul acoperit de-o blană albă ca laptele, cu fruntea încinsă de-o coroană alcătuiată din coarne de zimbri. Nenumărate fiare se aflau în jurul lui, tăcute şi nemişcate, ca cioplite în piatră.

– Copilă nechibzuită – spuse stăpânul fiarelor – de ce-ai plecat din palatul nostru?

– Am plecat cu cel ce mi-e drag, tată...

– Nu ştii că l-am osândit la moarte?

– Ştiu – răspunse fata. Dar nu va mai vâna niciodată...

 Bărbatul cel înalt se încruntă şi glasul îi sună aspru când rosti:

– Nu l-am osândit pentru ceea ce ar putea să facă în viitor. E vinovat de sângele pe care l-a răspândit până azi! Să se-mplinească osânda! şi le-arătă fiarelor uşa colibei. Dar fata nu se-nspăimântă.

– Aşteaptă, rogu-te, numai o clipă, tată – spuse ea şi, intrând în colibă, aşeză blana de aur pe umerii lui Sânger. Ieşi apoi cu el şi-l înfăţişă bărbatului încununat cu coarne de zimbri, în vreme ce fiarele se traseră îndărăt, neliniştite.

– I-ai dăruit blana de aur – şopti tulburat stăpânul fiarelor.

– De azi înainte nimeni nu se mai poate atinge de iubitul meu – strigă fata, iar bărbatul înalt şi spătos se simţi dintr-o dată copleşit de tristeţe.

 – Ce-ai făcut, copilă nechibzuită? grăi el cu amărăciune. Ai vrut să rupi în urmă toate punţile şi te-ai aruncat orbeşte într-o lume necunoscută ţie... S-ar cuveni să te blestem, dar inimii mele i-e milă. Când vei voi, întoarce-te la noi. Şi grăind astfel, se depărtă încet, cu paşi grei, întovărăşit de alaiul fiarelor din codru.

Iar fata rămase din ziua aceea în coliba lui Sânger. Întinse blana de aur peste uşa de nuiele şi, la adăpostul blănii de aur, bătrâna o deprinse cu toate câte se cer ştiute în lumea oamenilor. Şi fata învăţă să ţeasă şi să spele, învăţă să semene şi-şi învinse sila faţă de dobitoacele de pe lângă casă şi se obişnui să crească păsări care nu zboară, să mângâie pisica şi câinele. La început îi veni greu să se împace cu vietăţile îmblânzite, ei, care crescuse cu fiarele sălbatice, dar într-un rând îl întrebă pe câine:

– Oare ţie nu ţi-e niciodată dor de codru?

– Vezi, îl iubesc pe vânător – răspunse câinele şi fata se gândi că şi ea îl iubeşte pe Sânger, şi că de aceea, poate, nu-i era nici ei dor de codrul verde. Şi tare se minuna bătrâna că-n oalele ei fierbea întotdeauna o bucată de carne, măcar că feciorul ei nu mai vâna defel.

– Cine-mi aduce carnea? Cine-o pune în oală?

– Nu ştiu – răspundea Sânger şi ieşea din colibă şi pornea spre codru. Acolo bătea cărările ştiute şi, din obicei, lua urma fiarelor, dar niciodată nu punea mâna pe arc. Dacă întâlnea vreuna dintre sălbăticiunile pe care odinioară le vâna, se mulţumea s-o petreacă multă vreme cu privirile, iar sălbăticiunea nu se ferea de el. Atunci când umbla însă prin codru cu fata din palatul de blănuri, fiarele se adunau îndată în jurul lor, lingând picioarele fetei.

– Cum o mai duce tata? le întreba ea.

Fiarele scânceau uşurel şi fata ofta, întorcându-se degrabă în coliba apărată de blana de aur... Dar zilele în care se-mbăta de mirosul sângelui începură a-i lipsi lui Sânger tot mai mult. De fiarele codrului nu cuteza să se atingă, căci nu uitase primejdia din peştera judecăţii... Cutreiera mohorât prin codru şi, tocmai când răbdarea îi era pusă la mai grea încercare, se întâlni cu un vânător din alt neam.

 – Mâine pornim la război – îl vesti acela. Sânger se lumină la faţă şi pe loc făgădui să vină să dea o mână de ajutor. Şi-a doua zi luptă alături de vânătorul întâlnit în codru şi nu se sinchisi dacă neamul aceluia are sau nu dreptate. Vărsă bucuros sângele unor oameni despre care nu ştia nimic şi care nu-i făcuseră vreun rău şi ieşi din luptă istovit, dar fericit cum de mult nu mai fusese. Şi din ziua aceea luă parte la toate încăierările neamurilor de pe meleagurile lui şi-n coliba de la marginea codrului nimeni nu bănui cum îşi trecea vremea; obişnuia să lipsească zile-ntregi şi nimeni nu-l întreba nimic.

          Înainte de-a se întoarce acasă, Sânger se oprea întotdeauna la malul lacului de se spăla de sânge şi doar o iarbă roşie i se încolăcea atunci în jurul pieptului, doar o floare roşie i se oprea atunci în plete... Şi trecură astfel zile după zile, şi-n coliba de la marginea codrului mama vânătorului adormi pe vecie, iar soţia îi născu un prunc. Şi, pentru că era nepotul stăpânului fiarelor, fiarele se strângeau când îl vedeau, lupoaicele îl alăptau, şi nu o dată, când băiatul crescu şi când se rătăci prin codru, un urs îl aduse pe seară acasă. Şi pentru că era fiul lui Sânger învăţă să tragă la semn. Toţi copacii din jurul colibei părinteşti purtau urmele săgeţilor lui, dar niciodată nu-i trecuse prin minte să ia la ochi vreo fiară.

– De ce-l laşi să tragă cu arcul? întreba uneori mama, şi Sânger zâmbea, răspunzând:

– Un bărbat trebuie să ştie de toate. Arcul nu-i făcut numai pentru fiare...

Şi băiatul se jucă într-o bună zi, în apropierea colibei, cu doi pui de râs. Dacă se hârjoniră şi se fugăriră, aci alergând, aci căţărându-se în copaci, osteniră şi se lungiră-n iarbă, băiatul la mijloc şi râşii de-o parte şi de alta.

– Staţi aşa – strigă deodată băiatul. Am să trimit o săgeată drept între voi!

Şi, ridicându-se, alergă până sub coroana unui stejar, se întoarse cu faţa către cei doi râşi, care-l priveau neîncrezători în dibăcia lui de arcaş, şi-nstrună o săgeată. În clipa când săgeata porni, o ghindă se desprinse însă de pe una dintre crengile stejarului şi atinse în cădere săgeata, abătând-o din zbor. Săgeata şuieră şi se-nfipse-n trupul unui pui de râs. Sângele ţâşni. Speriat, râsul care nu fusese atins se mistui în codru.

Zadarnic se-nspăimântă băiatul, zadarnic îşi mângâie prietenul rănit – râsul se stinse-n braţele lui, privindu-l cu-o dureroasă mustrare. Şi plânse băiatul şi cu trupul râsului în braţe se-ndreptă spre coliba părintească. Soţia lui Sânger îl zări de departe şi se bucură că feciorul i se-ntoarce cu una dintre sălbăticiunile codrului. Dar, dacă se apropie, îi văzu mâinile pătate de sânge.

– Ce-ai pe mâini? strigă ea, simţind că-i tremură picioarele.

Plângând, băiatul aşeză binişor la pământ trupul puiului de râs.

– Nu sunt de vină, crede-mă... Dar mama nu-l ascultă. Se plecă peste trupul râsului şi, dacă se-ncredinţă că viaţa-i fugise prin rana pricinuită de săgeată, îşi ascunse faţa în palme. Şi rămase multă vreme aşa, plecată peste trupul puiului de râs, dar când se ridică faţa-i era împietrită şi aspră.

 Cu paşi rari se apropie de uşa colibei şi smulse blana de aur, înfăşurându-se în ea, apoi, cu capul dat pe spate, scoase un strigăt, ca o chemare. Şi-asemenea vânătorului, în urmă cu ani, băiatului i se păru că-n acelaşi timp mugeşte un zimbru, mormăie un urs, urlă un lup şi râde un râs. Şi lupul cu ochii de nestemate, lupul care-o adusese în lumea oamenilor se ivi ca din pământ şi soţia lui Sânger i se urcă în spinare. Dar, în clipa în care lupul se pregăti să pornească, inima mamei se strânse.

– N-am să pot aşa, lupule... Atunci lupul privi cu ochii lui de nestemate în ochii mamei şi-nţelese.

 Mârâi, dar se apropie de feciorul lui Sânger şi cu limba lui aspră îi linse mâinile, spălându-le de sânge.

 – Îţi mulţumesc, lupule – şopti mama, iar lupul strigă:

 – Hai, încalecă şi tu, pui de stăpân!

Şi băiatul încălecă şi lupul o porni în salturi mari, pierzându-se pentru totdeauna din lumea oamenilor...

Dar Sânger, vezi tu, lipsea de-acasă. Dacă se-ntoarse noaptea la colibă se-mpiedică de trupul râsului şi, cercetându-l, află săgeata pe care citi semnul feciorului. Gânduri negre-l năpădiră şi când deschise uşa colibei îşi găsi coliba pustie. Blana de aur pierise. Şi-atunci înţelese că soţia i se întorsese în palatul de blănuri, din care fugise ca să-l urmeze pe pământ şi hotărî că trebuie s-o caute.

Îmbrăţişă cu privirea coliba în care atât amar de vreme trăiseră- mpreună, apoi se năpusti afară, în noapte. Şi numai ce pătrunse în codru că stăpânul fiarelor i se ivi înainte, urmat de alaiul de zimbri şi urşi, de lupi şi de râşi. Blana stăpânului, strălucitor de albă, împrăştia o lumină lăptoasă, iar coroana alcătuită din coarne de zimbri împungea parcă duşmani nevăzuţi. Înalt şi spătos, stăpânul fiarelor îşi mişcă braţul, arătându-l pe vânător cu degetul. Şi zimbrii-şi înfipseră coarnele în trupul lui Sânger, urşii-l călcară-n picioare, lupii-l muşcară şi râşii-l sfâşiară, în vreme ce, tăcut şi încruntat, stăpânul fiarelor îşi încrucişase braţele pe piept.

Iar dacă fiarele se dădură-n lături, din sângele vânătorului crescu sub ochii lor un copăcel cu ramuri roşii ca sângele.

 – Sânger să te numeşti în vecii vecilor, spuse stăpânul fiarelor. Iar dacă-n viaţă ţi-a plăcut să verşi sânge, acu să curmi ţâşnirea de sânge ori de câte ori ai fi pus pe-o rană!

Şi fiarele se răspândiră care-ncotro, iar stăpânul se întoarse în palatul lui de blănuri, unde soţia lui Sânger aştepta, cu inima strânsă.

 – S-a făcut dreptate – răspunse tatăl la-ntrebarea mută a ochilor ei.

Două lacrimi grele căzură din ochii celei ce-l iubise pe vânător. Cu degetul arătător îşi şterse însă lacrimile şi le zvârli departe, iar lacrimile zburară, zburară şi se opriră tocmai pe copăcelul cu ramuri sângerii, prefăcându-se-n două flori albe, ca o durere tânără.

Şi peste ani şi ani, feciorul lui Sânger ajunse stăpân al fiarelor şi purta coroana alcătuită din coarne de zimbri. Pădurarii zic că-n nopţile de vară, un tânăr, având pe umeri o blană albă ca laptele, păşeşte prin codri, urmat de sumedenie de fiare. În faţa sângerului se opreşte-o clipă, apoi îşi scutură pletele şi trece înainte. Puhoaie de vreme s-au scurs de-atunci, dar oamenii încă mai ţin minte...

PRUNCUL  NĂZDRĂVAN

   În vreme veche, pe când bătrânii se făleau că-s tari de urche, pe când curca da cu țurca şi pisicile, mai toate jucau leapşa pe ouate, în vreme veche, cum vă spui, veni pe lume un băiat cu ochii căprui. Şi tare s-au mai minunat părinţii lui, când au văzut că pruncul nici nu ţipă, nici nu plânge.

- De ce nu plânge? De ce nu ţipă întrebă cam cu teamă, tatăl. Şi nu apucă mama să dea un răspuns când pruncul odată rosti potolit:

- Eu, tată dragă, nu am să plâng şi nu am să tip niciodată.

Tatăl se înspăimântă de-a binelea, şi strigă:

- Taci, taci ...De ce grăieşti? Pruncii prind a grăi mai târziu.

- Nu te speria, tată, eu sunt năzdrăvan.

Tatăl dacă o mai auzi şi pe asta, se lasă jos pe o laiță, iar mama strigă:

- Auzi năzdrăvan, satul e plin de copii, şi nici la unul nu i-a trecut prin minte să fie năzdrăvan, auzi colo! Tocmai tu te-ai găsit mai cu moţ.

- Şi apoi poţi ştii, stai să vedem ce o să-ţi menească ursitoarele.

Uitai să vă spun că acolo în sat trăiau de multă vreme într-un bordei trei băborniţe ursitoare. Prima era surdă, a două oarbă şi a treia nebună. Şi oamenii se plecau de veacuri înaintea vrerii celor trei ursitoare şi nici cu o iotă nu le ieşea din cuvânt.

Şi apoi zise într-o zi ursitoarea surdă:

- Am auzit surateler că s-a născut un prunc!

- Păi să-l vedem, zise oarba.

- Hi-hi râse nebuna, să mergem degrabă să-l menim.

Şi încălecând ursitoarele, pe cele trei cozi de mătură, zburară prin văzduh şi nu se opriră decât pe acoperişul casei unde se născuse pruncul. Îşi lăsară cozile de mătură pe acoperiş. Şi dându-şi drumul pe horn, se pomeniră cât ai bate din palme în încăperea unde într-un leagăn se odihnea pruncul.

- Văd că e fată, face oarba.

- Aşa am auzit și eu, face a doua

- Hi-hi să-i menim ca unei fete!

Doar că pruncul se ridică şi le zise:

- Ce le tot încurcaţi, ursitoarelor? Eu sunt băiat. (că ăla cu sosetutele albastre) dar asta e o altă poveste.

- Ba eşti fată şi ai să te măriţi cu un negustor de haine vechi...

- Pe dracu...râse pruncul

- Taci, te văd sfioasă şi temătoare  ai să mori la 30 de ani...

- Nici prin gând nu-mi trece!  zise iarăşi pruncul.  Dacă vede el că nu are cu cine discuta, se ridică din leagăn se furişează la horn, se caţără prin el, ajungând pe acoperiş.  Văzu cozile de mătură. Le încalecă, şi acestea se transformară într-un armăsar cu trei picioare, iar în loc de copite avea trei aripi. Se înalță și zise:

 - De acu mă duc să mai menesc şi eu, şi dispăru.

Acu băborniţele nu prinse de veste că dispăruse pruncul, dar când se văzură fără cozi de mătură, tăbărâră pe bieţii părinţi:

- Auziţi cozi de matură să va faceţi, zise surda.

- Nu am ochi să va văd, Unde e coada mea?

- Pune sare pe coadă, râse nebuna.

Îşi cerură iertare  bieţii oameni, pentru batjocura îndurată, iar tatăl înhămă boii la car şi le duse acasă la bordeiul lor, de unde, ursitoarele numai ieşiră, că le crapa obrazul de ruşine.

Acu să ne întoarcem la pruncul năzdrăvan. Acesta după ce zbură o vreme se lăsă întro poiană unde o fată păştea o cireadă. Luase un taur de coarne şi îl puse pe spinare.

- Ce fel de fată oi fi tu, să cari ditamai taurul în spate?

- Vai să nu mă spui eu sunt un flăcău chipeş şi voinic, dar ursitoarele , m-au menit că aş fi fată, iar părinţii mei temându-se să le iese din vorba lor, m-au îmbrăcat în fată.

- Ei află că de azi, o să te menesc să fi, Voinicul-Voinicilor, fratele calicilor şi  duşmanul fricilor.

- U-iuuu, chiui flăcăul, arumcând cinci vaci cu o mână şi le prinse cu cealaltă, ca nu cumva să le rupă vreun osicior.

- Ştii ceva dă-o-ncolo de cireadă şi vino cu mine.

- Cun să nu, vin bucuros.

Merseră ei ce mai merseră şi întâlni un flăcău încins tot cu zale de fier, având pavăză şi spadă, care cosea pe un gherghef.

- Ce fel de flăcău îi fi tu, de cosi la gherghef.

 Flăcăul se sperie şi căutând să pitească ghergheful zise:

- Să nu mă spuneţi oameni buni. Sunt o fată harnică şi cuminte. Dar şi mie mi-au menit tot ursitoarele ca unui flăcău.

- Ştii, de azi înainte eu o să menesc. Te numesc Fata – Fetelor , doamna Lisavetelor şi stăpână pletelor.

- Oare?

- Şti ceva dă-le încolo de zale, şi vino cu noi.

- Bucuroasă, cum să nu!

Făcură schimb de haine, fota şi iia, cu zalele, pavăza, spada, şi plecară cu toţi la drum...

Şi încălecă ei pe armăsarul cu trei picioare, şi o porniră câte-şi-trei la drum, din cătun în cătun, din târg în târg, că oamenii să mai trăiască şi după firea lor. Iar unde dădeau peste o viaţă strâmbată, o-ndreptau şi unde se năştea un copil, îl meneau să crescă în voie.

Şi acu să vezi comedie, dacă nu-i mai menea nimeni să fie tâlhari, se stinse sămânţa tălharilor şi judecătorii se amărâră peste poate, nemaiavând pe cine judecaşi osândi, pe când boierii se mâniară cumplit, nemai aflând cu nici un chip vânzători şi slugi. Lăsaţi de capul lor oamenii creşteau oameni de treabă.  Şi unde nu se pomeni atunci întro bună zi la palat, împăratul cu boieri, judecători,călăi şi jandarmi, şi cu toţi se jeleau şi suduiau, cerând cu răcnete, ca minciuna, hoţia şi prostia să se întoarcă pe pământ.

- Ce să facem noi cu o lume bântuită de dreptate de adevăr şi de isteţime? Cu ele murim de foame, maria ta, se jelui căpetenia boierilor.

- Dă–ne nouă pâinea cea de toate zilele, se ruga şi fruntea judecătorilor. Dintro singură hoţie sau dintr-un singur omor, ne-am putea  hrăni un an de zile, cu neveste  şi copii.

-Fie–ţi milă, zise şi maimarele jandarmilor. Dă-ne oameni de schingiuit şi de închis în beciuri ... E mai mare jale maria ta.

- Nici nu mai ţinem minte când am retezat un cap, maria ta, planse şi cel mai vechi călău al împărăţiei.Ne-om uita meşteşugul şi–om ajunge de râs şi batjocură!

 Împăratul îi ascultă pe toţi oftând cu năduf, şi dând din cap.

-Vă–nţeleg, iubiţi boieri, judecători, călăi şi jandarmi. Voi sunteţi  degetele şi braţele împărăţiei, iar dacă plângeţi voi plânge şi împărăţia. Şi precum vedeţi plâng şi eu...Şi lacrimi mari începu să picure din ochii împăratului.

- Nu mai plânge maria ta, jandarmii mei au pândit şi au iscodit  şi au aflat că toată vina o poartă un prunc năzdrăvan, care zboară pe un armăsar cu trei picioare, însoţit de Voinicul-Voinicilor şi Fata – Fetelor. De răul lor ursitoarele nu-îşi mai pot face slujba.

- Şi de ce nu i-aţi prins până acu?

- Poi maria ta noi am vrut dar nu am reuşit...

- Aşa,se gândi împăratul, Să îmi aduceţi la palat ursitoarele.

Auzind porunca, mai marele jandarmilor se sui în caleaşcă şi le aduse pe cele trei baborniţe, la palat.

- Voi sunteţi ursitoarele? întrebă împăratul.

-Văd că ne-ai uitat, zise oarba. Ce-i drept, e drept ţi-am menit să fii uituc...

- Gura! Strigă împăratul, cine va împedică să vă faceţi slujba?

- Aud că trei nelegiuiţi, dragă împărate, zise surda. Un prunc şi o fată care trebuia să fie flăcău şi un flăcău care trebuia să fie fată...

- Hi-Hi dăne cozile de matură fără ele suntem ca fără picioare...

- Aşa? Ei las pe mine, ia să rămâneţi voi la palat şi vă voi chema eu când va veni timpul.Împăratul neavând încredere în alţii, întesă palatul cu boieri, călăi şi jandarmi şi pe care îi piţi cum credea că e mai bine. Pe unde te uitai dădeai nas în nas cu câte un judecător, boier sau jandarm.  Călăii se ascundeau pe sub covoare, motiv că înălțimea să să se împiedice mereu de ei şi făcându-şi vânătăi. Iar aceştia îşi cereau smerit iertare.

   După ce văzu împăratul că toţi îşi luaseră posturile în primire, făcu o păpuşă de ceară o îmbracă în straie scumpeşi veşti că se născuse un cocon. Aşeză păuşa într-un leagăn de aur. Auzind de capcana împăratului, pruncul năzdrăvan cu tovarăşii lui, îşi puse în gând să-i dea o lecţie împăratului. Aşa că aterizară lângă leagăn. Împăratul foarte binevoitor:

- Fiţi binevenit! Apoi zise:

- Meniți-i coconului meu cum ve-ţi şti mai bine.

- Chiar aşa, zise pruncul.

- Se întoarse la cocon şi spuse:

- Scoală cocon de ceară!

Şi unde nu se sculă păuşa, spre mirarea împăratului  şi începu  să  ţipe.

- Săriţi! Săriţi cu toţii, strigă împăratul, chemându-şi oamenii din ascunzişuri.

- De ce tipi maria ta. Coconul se va urca pe tron şi va domni în linişte.

- Săriţi, săriţi, continuă împăratul, supărat că cei în cauză nu percutau.

- Sărim, sărim, maria ta!

Şi intrară vreo nouă jandarmi. Dar Voinicul-Voinicilor îi apucă pe toţi cu câte o mânăşi îi azvârli pe geam. Asta îl înebuni de-a binelea pe împărat , care nu mai contenea cu strigarea. De prin tot palatul se auzea larmă şi năvăliră toţi la porunca împăratului.

- Sărim maria ta. Dar Fata –Fetelor, încuie uşa şi ceilalti rămase în spatele uşilor, nemaiputând intra. Ursitoarea cea oarbă, se întoarse către surate şi zise:

- Vedeţi, e foc s-a aprins palatul. De aia strigă toţi,`Săriţi`

- Aud, zise surda bag seama că sar pe fereastră.

- Să sărim şi noi, zise nebuna.

Aşa că, ursitoarele ajunseră jos,nu mai suflau.

-Chemaţi ursitoarele, zise împăratul.

- Nu ne mai sunt de ajutor, maria ta, au sărit nuştiu de ce, tocmai din turla palatului şi nu mai suflă.

- Şi vraciu, vraciul ce spune?

- Poi spune că dacă nu mai suflă, înseamnă că au murit.

 Pruncul şi cei doi se prăpădeau de ras. Până şi armăsarul cu trei picioare se prăpădea şi el de ras.

-      Vai de mine, exclamă împăratul...

-      Vai şi de noi, îi ţinură isonul şi boierii,j andarmii, judecătorii şi călăii. Şi odată cu ele au murit şi minciuna, şi prostia şi hoţia.

-      Vai mie ce mă fac eu fără minciună? se căina împăratul.

-      Nu te întrista, zise Fata-Fetelor, împreună cu ţine şi boieri, judecătorii, călăii şi jandarmii vor rămâne tot proşti şi hoţi.

-      Oare? se lumină împăratul.

-      Trăieşte! Şi vei vedea... 

       Apoi pruncul năzdrăvan şi cei doi încălecară pe armăsarul cu trei picioare şi duşi au fost.  Trebuie să aflaţi că începând din ziua aceia, toate gâlcevile şi hoţiile sau purtat numai între boieri şi judecători, călăi şi jandarmi. Şi se mai poartă şi astăzi. Oameni ca mine, sau că dumneata, care îşi vede liniştit de treburile sale, se ţineau deoparte şi  îşi vedeau de treburi.

 Mult nu a trecut şi împăratul muri, iar în locul lui a fost luat de coconul de ceară. De atunci împăraţii au fost moi ca de ceară în mâna boierilor care îl suceau şi îl lucrau cum vroiau ei. Şi sau mâncat între ei boieri cu judecători, jandarmi şi călăi, până nu a mai rămas nici un osicior din ei.

Apoi oamenii au dat jos pe împărat, că tot nu mai aveau nevoie de el. Poate vreţi să ştiţi ce s-a mai întâmplat cu pruncul năzdrăvan? Ei e bine, umblă şi îşi face meseria  pe mai departe...umblând să mai indrepe ce făcuseră ursitoarele...