AVERTISMENT PENTRU LINIȘTEA PLANETEI
COLECȚIE DE POVESTIRI SF, DE LA DIVERȘI AUTORI
ULTIMUL GDAR - După : Rodica Bretin
În afara singurei mese ocupate, încăperea era pustie. Pentru o bază situată pe una din rutele comerciale principale, părea cam bizar. Se vorbea despre deschiderea unui coridor spațio-temporal, dar zvonurile nu fuseseră confirmate. În calitatea sa de consilier meta-galactic, Khor Ub Nabur ar fi fost desigur informat.
Lumina crepusculară atenua contururile, iar în atmosferă descoperise prezența unor elemente chimice necunoscute, cantități infime însă, pe care organismul său le putea izola, controla și neutraliza.
Apăruse un tentacul violet, lustruind cu frenezie suprafața translucidă a mesei. Inutil ca finalitate, gestul simboliza, înalta considerațiune acordată oaspetelui. Un duarph beneficia peste tot de protocolul zero. Khor Ub Nabur, sorbea încet din băutura oferită de sixian. Absent la ce se petrecea în jurul său, urmărea reflexele create în paharul de cristal. Se simțea spionat, hăituit, sentimente neîncercate vreodată de un adevărat duarph. Oare bănuiau ceva? Atunci ultima misiune reprezenta un test menit să-l demaște. Poate îl subestima, dar nu îl credea atât de subtil.
- Un zerț lumină pace!
Khor Ub Nabur tresări. Străinul nu cunoștea obiceiurile locului, căci căci se așezase fără să-i aștepte încuviințarea. Figura distoidă, corpul aproape uman, dar cu șase brațe tubulare acoperite cu cili, trădau originea denebianbă. Ochiul perfect rotund, colorat puternic în roșu, devenise oranj, trecerea făcându-se printr-o succesiune de nuanțe și licăriri.
- Servim entitatea, replică indispus consilierul.
Avusese o scurtă ezitare înainte de a răspunde și se întrebă dacă trecuse neobservată. Denebianul nu venise din întâmplare la masa lui. Colierul de sionit, era identic cu celpe care-l purta. Pentru misiune fuseseră aleși patru raționali din zone diferite ale meta-galaxiei. În calitatea sa oficială, știa multe despre ceilalți trei, dat nu și lumile din care veneau. Acesta trebuia să fie Ur Dip. De ce un denebian?
- Mi s-a cerut să te întâlnesc, duarphule, pentru a-ți transmite: ”Al patrulea se află la Detros.” Îți spune ceva?
Khor Ub Nabur se decise să tatoneze terenul. Deși Ur Dip nu părea inițiat în obiectivul misiunii, un sfert decât cunoștea despre natura închisă și perfidă a denebienilor, ar fi fost suficient pentru a-l alerta.
- Nu îți pot da amănunte pentru că nu le cunosc. Instrucțiuni vom primi la bordul navei.
- Ce așteptăm?
Consilierul întârzie cu răspunsul, ființa care intrase în momentul acela, putea fi cu greu definită. Îi văzuse, pentru că se deplasa spre ei într-o plutire lină. Ceva ca o boare îi atinse când se opri în fața lor. Haloul dispăru, devenind trupul vizibil, ca un lujer prelung. Se așeză și îi salută cu o ușoară înclinare a capului, răceala ochilor imenși pe masca palidă a feței contrazicând simulacrul de zâmbet încremenit pe buze.
- N-am întârziat, nu-i așa?
- Dimpotrivă Altraza, surâse Khor Ub Nabur.
Sixianul aștepta într-o atitudine îndatoritoare, ca noua venită să-și exprime preferința. Ur Dip fusese Ignorat, fiind un sărman denebian, nu un duarph sau o xyodlartă de pe Ackernar. Lumina sălii se modifică treptat. În centru, mesele fuseseră date la o parte și un con de lumină marcă o arenă improvizată, unde se pregătea ceva, căci murmurul conversațiilor încetase. Unora le părea interesant genul acesta de spectacol, iar încăperea devenise ticsită. Sub reflector au fost împinși doi bărbați. Văzându-i Khor Ub Nabur, nu își putuse stăpâni o zvâcnire a brațului în care ținea băutura și câteva picături se răspândiră pe masă.
Luptătorii se opriseră la mijlocul sălii, în poziții expectative. Un moment de ezitare din partea unuia, o micșorare a pupilelor celuilalt și lovitura de pumnal porni fulgerătoare.
În mintea consilierului reînvie amintirea oamenilor purtați pe străzile orașului, în cuști cu închidere magnetică, femei și copii cu priviri rătăcite, care îl urmăriseră multă vreme. Erau considerați o specie inferioară. Organismele lor primitive, obișnuite să respire o anumită compoziție atmosferică, nu supraviețuiau transferului în alte medii. Incapabili să-și adapteze funcțiile biologice, au rămas izolați în arealul restrâns al planetei de origine.
Luptătorii ajunseseră la capătul puterilor și respirația le producea un zgomot sacadat. Nici unul nu se cruțase, nu se ferise din calea lamei aducătoare de moarte. Dinspre pseronii lipsiți de tâmple, pornea comanda de a învinge cu orice preț. Lupta se transformase într-o încleștare de trupuri.
- Se spune, începu Altraza, c-ar fi fost o populație numeroasă, stăpâni a unei tehnologii avansate. Cu mult înainte ca solul planetei lor să devină radioactiv, trimiteau rachete în lumile stelelor apropiate.
- Prostii, respinse Ur Dip ideea. pe Terra trăiesc două milioane de oameni, care abia reușesc să-și asigure hrana. Planeta e secătuită de resurse.
Altraza nu-i dădu atenție, ochii ei galbeni fixându-l cu insistență pe duarph, ca o felină care pândește prada,Se întrebă cât sau ce anume aflase despre el. Cunoștea bine creaturile de pe Ackermar. La baza motivațiilor unei acțiuni stătea un calcul precis, o logică perfectă. Ascultase cu toate simțurile alertate intuind amenințarea disimulată de cuvinte.
- O ființă născută sub un soare galben, nu are șansede evoluție. Decăderea civilizației terestre reprezintă o dovadă, insistă Ur Dip.
Altraza îl privi pe denibian, de parcă atunci îi observase prezența.
- pentru că nu au reușit să se ridice la suprema înțelepciune - înțelegerea consecințelor. În realitate nu știm nimic precis despre ei.
- Doar cum pot fi uciși, remarcă Ur Dip.
- E timpul să mergem, hotărâ Altraza ridicându-se.
”Denebianul era gata să strice totul”, gândi. ”Consilierul bănuiește ceva și ar putea da înapoi, nu e încă prea târziu să-și recalculeze șansele. Dar n-o va face, cercul-capcană se închide.”
Când au sosit la punctul de îmbarcare se înserase. De-a lungul pistei erau înșirate astronave gigantice, într-o încremenire monolitică, iar deasupra staționau luminile vehicolelor-excortă.
Un vuiet prelung se propagă prin atmosferă, reverberația făcând să vibreze pereții hangarelor. Ecranele de protecție intrase în funcție însă, și câmpul gravitic distorsiona contururile. Asoloză o navă. Khor Ub Nabur, văzu întâi un punt luminos, apoi brusc, mii de ace, i-au străpuns retina, orbindu-l pe moment. Când reuși să își limpezească privirea, nava cobora încet, suspendată deasupra pistei, o uriașă pasăre metalică venită din infinitul vitezelor super luminice.
Simțind o ușoară bătaie pe, se întoarse și întâlni niște ochi negri, pătrunzători, care îl fixau din spatele vizorului căștii. Uniforma simplă strânsă pe corpul atletic, purta însemnul castei navigatorilor.
- Consilierul Khor Ub Nabur? Sunt Thy Serg, pilotul dumneavoastră. Vă rog să mă urmați.
”Un navigator feydar”, își spuse Khor Ub Nabur, recunoscând un dialect din străvechea federație Zahras. Thy Serg îl conduse la un hangar izolat, unde nava se dovedi o piesă de muzeu, de pe vremea când se fabricau , rachete cu motoare fotonice. Pilotul își făcea de lucru la comenzi, studiindu-și pe ascuns pasagerii: Xyodlarta era periculoasă, prezența ei îl îngheța. Consilierul purta pe chip ”semnul”, nu putea să se înșele. Se înfioră: cine ar îndrăzni să se atingă de un duarph?
După ieșirea în spațiul cosmic, Khor Ub Nabur vzionă cilindrul cu instrucțiuni. Mesajul le cerea să ajungă pe Detros, unde îl aștepta coordonatorul misiunii... Închise ochii și începu să respire controlat. Dincolo de pereții navei, începea noaptea cosmică. În vremurile când strămoșii săi vedeau în Univers o breșă, o falie spre un mâine incert, cerul exista pentru a-i feri de teroarea viitorului. Erau la un pas de dobândirea unei conștiințe superioare, dar i-a împedicat sentimentul apartenenței la un anumit spațiu și timp.
Un șoc violent zgudui nava. În timp ce podeaua se cutremură din nou, Khor Ub Nabur încercă să deblocheze ușa postului de pilotaj. Când reuși să pătrundă înăuntru,Thy Serg zăcea pe jos, cu brațul drept întins într-o ultimă încercare de a ajunge la tabloul de comandă, iar lângă o placă de protecție, ce marca locul unei spărturi în perete, căzuse un aparat de sudură. Consilierul fixă îndecis comenzile. Se trăgea dintr-un neam de rătăcitori prin spațiu, când navigația nu devenise privilegiul acestei feydarilor, și cunoștințele de astronavigație rămăseseră undeva în celule creierului său: Sondând în subconștient, putea ajunge la trecutul care trăia în el, neștiut, sutele de generații supraviețuind în memoria speciei.
Execută manevrele finale: Se apropiau de ținta călătoriei, și când își ridică ochii de pe aparate, relaxându-se după concentrarea zborului, discul cenușiu al unui corp ceresc, ocupa o treime din hublou. peisajul planetei îi dădea o senzație familiară. Nu fusese niciodată în sistemul Sirius, totuși cunoștea fiecare crater, fiecare neregularitate a reliefului. Confruntă imaginea reală, cu cea păstrată în memorie, înregistrând schimbările aduse suprafeței de coliziune recente cu meteoriții. Amintirea venea dintr-un spațiu insondabil, de aceea îl cuprinse o stare confuză de panică. Simțea un imbold irezistibil să fugă, să întoarcă spatele planetei. Jos pândea primejdia, știa, fiind totodată conștient că se născuse pentru a împlini acolo un legământ care nu era a lui. Viitorul devenise un zid întunecat.Nu avea de ales. Se pregăti de asolizare.
***
- Puțină setha, consiliere?
Zâmbetul Altrazei, era cald, îmbietor. Își aplecă lujerul mlădios pentru a turna lichidul în cești. Lui Khor Ub Nabur, îi reveni în minte avertismentul pilotului Thy Serg, înainte de accident: ”Ferește-te de xyodlartă, te va ucide!”
Înconjurați de confortul rafinat al bazei planetare, îl așteptau pe al patrulea rațional implicat în misiune, care întârzia.
- Iată-l pe Het van Karșa, cunoscutul pharolog! exclamă deodată Ur Dip, agitându-și tuburile în direcția intrării.Ochiul îi căpătase o nuanță de verde intens.
”Când o să termine cu gafele”? gândi Altraza. Deodată Debenianul își simți pântecul crispându-se, durerea devenindinsuportabilă. Aruncă o licărire imploratoare spre xyodlartă și chinul încetă.
- Un zert lumină pace! rosti noul venit, pășind spre mijlocul camerei.
Pelerina metalizată îi atingea carâmbii cizmelor,săltându-se ușor în timpul mersului. Avea ținuta dreaptă, rigidă , a unuia obișnuit să comande. Ochii puțin oblici-două fante întunecate- nu exprimau nimic, privirea lor glacială trecând peste Ur Dip ca cum denebianul n-ar fi existat.
Khor Ub Nabur își înfipse unghiile în carne. Veșnică Entitate! Pentru o clipă, crezuse că se privește în oglindă.Îi trebui un efort considerabil ca să-și păstreze întipărit pe chip zâmbetul calm, destins.”Asta era ! Un duarph- autentic- trimis să-l demaște.” Gândurile îi alergau înebunite căutând o cale de ieșire din situația imposibilă în care îl atrăsese perfidia xyodlartei. Altraza judecase corect:transformarea lui ar fi convins pe oricine, în afara unui nativ din Eridani.
Ajungând în dreptul consilierului,Het van Karșa se opri. Se lăsase o tăcere apăsătoare. Altraza surâdea, urmărind atentă confruntarea. Cei doi se priviră un moment ce păru nesfârșit. ochii pharalogului deveniră violeți și Khor Ub nabor, le percepea extensia senzorială sondând în structura intimă a ființei sale, coborând la nivelul reacțiilor afective fundamentale.La rândul său pătrunse în conștiința celuilalt, dar de retrase imediat, copleșit de o prezență totală dominatoare. Het van Karșa își duse mâna dreaptă la piept și se înclină adânc, cu deferență-salutul care îl cunoștea duarph. Khor Ub Nabur se înclină la rândul său, fără să înțeleagă nimic.
Altraza radia o furie abia stăpânită, dar când Van Karșa se întoarse spre ea, trăsăturile îi căpătară ingenuitate și reuși să-și acordeze glasul pe tonurile cele mai dulci:
- Ai îmbătrânit duarphule. De la ultima noastră întâlnire au trecut.... da, zece perioade standard.
Dar Het van Karșa, ignoră amabilitatea prea evidentă, iar intensitatea privirii lui nu prevestea nimic bun.
- În schimb tu, Altraza, arăți minunat, spuse el fără inflexiuni. Atunci, pe Wena Varusis, nu-ți priau radiațiile.
Xyodlarta zâmbi în silă. Aluzia la planeta aceea o făcea să se înfioare fără voie.
- Nu ne-ai spus pentru ce ne aflăm aici, încercă Ur Dip să salveze situația.
- Nu cunosc motivele pentru care unii dintre voi se află aici, replică sec van Karș, dar doresc să vă arăt ceva interesant...Locul în care vă voi duce nu mai există de multe mii de ani, iar coridorul temporal e foarte îngust. dacă alunecați într-o breză a hiperspațiului, nu mai există cale de întoarcere.V-ar trebui un miliard de perioade pentru a încerca toate variantele și a reveni în timp real.
Într-o coordonare perfectă, cei patru raționali își fixară onigramele de sionit pe care comanda duarphului le făcură să apară.
Întuneric dens, primar. Liniște. Ochii nu văd, mâinile nu simt, urechile nu prind nici un sunet, căci pentru o altfel de lume sunt necesare altfel de simțuri. Primele senzațiifiind vagi confuze. Khor Ub Nabur încercă să se orienteze prin beznă, rătăcind o durată nedefinită în căutarea unui reper. Vedea trei umbre, dintre care una iradia un sentiment de frică. Denebianul.Trimise o extensie a câmpului său energetic spre acesta susținându-l și stabilizându-i poziția.Atinse alături o prezență-xyodlarta-și undeva, în față, umbra călăuzitoare a duarphului. Îi captă emisiile, ancorându-se de ele. Începea să prevadă meandreoe drumului. Lumini înșelătoare, apariții meteorice, săgetau câteodată întunericul, dar se străduia să le ignore, urmând îndeaproape jaloanele fixate de Hetvan Karșa, în labirintul timpului.La capătul unui coridor traversă o zonă de clar obscur, pătrunzând într-o sală imensă. În centru, suspendat deasupra dalelor de piatră, se afla un glob sidefiu, a cărui formă era puțin turtită la poli. Marii cilindri transparenți ocupau restul spațiului, prin bruma depunerilor de condensare, zărindu-se trăsăturile unor ființe. Se aflau acolo reprezentanți ai tuturor raționalilor din metagalaxie, câte unul sau mai multe exemplare pentru fiecare specie.
Khor Ub Nabur avea intuiția unui amănunt esențial pe care îl ignorase. Încercă să-și dea seama ce anume dar imaginea începea deja să se destabilizeze.
...Se trezi în camera bazei planetare. Când își scoase onigrama, văzu că îi tremurau mâinile.
- Care sunt coordonatele spațio-temporale? răsună vocea clară a xyodlartei.
Het van Karșa ezită un moment:
- Regret, nu vă pot spune. Trebuie doar să aflăm cine a construit edificiul și în ce scop.
- Un centru de regenerare? avansă o presupunere Ur Dip.
Dar Duarphul respinse cu un gest energetic ideea.
- Să fim serioși!...Pentru atâta lucru nu ne chemau de la capătul galaxiei.
- Prietene, ești obosit, se întoarse Altraza spre denebian. Îl fulgeră brusc din ochi: du-te și te odihnește!
Ur Dip se retarse cerându-și scuze.
- S-a stabilit starea indivizilor din cilindrii de conservare? întrebă Khor Ub Nabur, după plecarea denebianului.
- Sunt bio-învelișurile unor ființe vii, spuse pharologul. Conștiința e separată de corp, fiind înregistrată pe o unitate informațională. Consilierul se gândi câteva clipe intens. Ideea ce i se păruse la început absurdă începu să capete consistentă.
- Un fel de matrițe, rosti.
- Poftim ?
- Model. pentru toate ființele din metagalaxie.
- Vrei să credem, că cineva colecționa exemplare ale ființelor raționale?...
- Nu am spus model. Mai precis primele modele.
Altraza izbucni într-un râs nervos.
- Îndrăznești să însinuiezi că cineva a creat toate speciile inteligente din Universul nostru?
Khor Ub Nabur o fixă cu o expresie ușor amuzată. Faptul că xyodlarta își pierduse cumpătul nu-l impresiona.
- Ai reprodus exact sensul afirmațiilor mele.
Întâlni privirea concentrată a lui Het van Karșa.
- De ce crezi asta?
- Denebianul din sală era identic cu Ur Dip,în schimb, xiodlarta părea o copie nereușită- îi lipseau haloul și alte calități- un model primitiv, care apoi a evoluat spre superba perfecțiune a Altrazei.
- Aberații!pufni xyodlarta.
- Altraza!
Het van Karșa îi rostise numele cu o voce monotonă, totuși xyodlarta se cutremură.
- Altraza, repetă duarphul, calci una din legile noastre.
Ceea ce aspiri tu e prea mult pentru o xyodlartă și prea puțin pentru...
- Ajunge! Voi tăcea.
În glas îi răsunase teroarea, iar pe obrajii crispați într-o mască zâmbitoare bronzul stelei Ackerman pălise, prin transparența epidermei se vedea rețeaua vinișoarelor albastre, subțiri, sub care Khor Ub Nabur surprinse o încâlceală de fire aurii.
Consilierul deveni încă o dată conștient de aura puterii pe care , sub calmul aparent, personalitatea lui Het van Karșa o degaja. Amintirea primului contact, îi stăruia în memorie, nealterată.Atingere fugară, avea tulburătoarea viziune a efluviilor de energie pură, nesfârșit regenerate, unduind în câmprei clocotitoare de forță sau zbătându-se sub încătușarea modelatoare a logicii.
Pharalogul se ridică:
- dacă doriți să vă odihniți, camerele v-au fost pregătite. Vom continua- părea să caute cuvântul- cercetările mâine dimineață. Entitatea fie cu voi!
... Consilierul făcuse câțiva pași prin cabină, când auzi în spatele lui un declic: mecanismul ușii rulante fusese blocat pe dinafară. Rămase nemișcat, cu simțurile la pândă și se întrebă- lucid, aproape curios- cum va funcționa capcana. Ridicându-și privirea, văzu o mică sferă cenușie ce se rotea pe pe traiectorii concentrice, în căutarea țintei vii pe care era programată să o distrugă. Arma teribilă adusă din sistemul Deneb. Își localiza victima după bătăile inimii.Khor Ub Nabur își concentră energia somatică într-un focar unic. În mâna dreaptă se materializă conturul unui disc, căpătând treptat consistență. Strălucirea lui crescu, atingând vibrația luminii pure, și începu să pulseze, inducând în eroare senzorii sferei ucigașe. Consilierul așeză discul pe masă și se retrase. Explozia care cutremură cabina, îl făcu să-și piardă echilibrul. Se ridicase , când apăru van Karșa. Însă acesta nu întrebă nimic,făcându-i semn să-l urmeze:
- Vino am să-ți dau altă cameră.
La capătul coridorului aștepta xyodlarta. mesajul primit din Ackerman îi cerea să acționeze: falsul duarph trebuia eliminat, iar dovezile despre ” locul acela” distruse.
Ur Dip nu se culcaseși, după felul cum îi licărea ochiul, în tonuri tot mai șterse, se aștepta la vizită. Vizită ce nu se lăsă prea mult așteptată:
- Ai dat greș! Știi ce urmează, nu ? șuieră Altraza.
- Privește-mă!
Simțea fascinația ochilor ei supunându-l frângându-i voința. Durerea sfredelitoare îl făcu să se zvârcolească neputincios. Altraza se opri. Dorea să-l pedepsească, nu să-l omoare. Îi întoarse spatele și ieși, căci priveliștea trupului scuturat de frisoane o dezgusta.
...După ce se despărțide Het van Karșa, consilierul se întinse pe patul din cabină și adormi. Se deșteptă după câteva ceasuri, cu senzația clară a unei revelații. Pentru prima dată intui taina teribilă ce apăsa- asemeni straturilor geologice, sau a unui vulcan, asupra sălii din adâncuri, însă intrările labirintului temporal rămâneau blocate și se izbea de același perete impenetrabil. Căile duceau spre o zonă unde începutul și sfârșitul deveneau învolburările unui sorb uriaș, ce înghițea materie și energie. Nu îndrăznea să privească prăpastia fluidă, din adâncurile căreia pândea pericolul autoanulării.
Începea să discearnă, ritmuri cunoscute în pulsul neînblânzit al timpului. Încercând să se orienteze după jaloanele trecerii anterioare, rătăci neajutorat și orb prin spectrul de posibilități,
până când se produse o rupere în continuitatea vremii și alunecă printre pereții de lumină, redus la stadiul unui simplu foton, a cărui singură menire o reprezenta mișcarea.
Se afla în interiorul sălii subterane, printre nesfârșitele șiruri de cilindri. Identificând trăsăturile fiecărui grup de raționali, remarcă în așezarea lor o anumită logică o subtilă gradare a calităților. Compară bio învelișurile din cilindri cu locuitorii actuali ai Universului: unele caractere lipseau, altele avuseseră o evoluție surprinzătoare. Prezența globului turtit la poli îl intriga. Cu precauție își apropie palma de suprafața netedă. Deși o presimțise, descărcarea energetică se produse înainte de aș retrage mâna.
...Se cufundă în tărâmul fără margini al nopții cosmice.Prin întunericul punctat cu palide licăriri de stele se infiltrau acorduri îndepărtate ce creșteau în intensitate, izbucnind în armonii ample, pe măsură ce abisul galactic răsărea imaginea unei planete albastre.... Tulburat Khor Ub nabur, își simți ochii umezându-se când văzu derularea reliefului de o varietate irepetabilă: norii albi, pluteau în oceanul de azur al atmosferei, crestele munților învăluite în ceața dimineții, oglinda sclipitoare a mării. Suprapuse peste holograma purtată de timp peisajul arid al Terrei, în care cenușiul devenise culoarea dominantă. O planetă condamnată și o mână de oameni, reduși la stadiul de primitivism, luptând pentru supraviețuire. Alungă viziunea terifiantă și totuși reală. Neregenerat, bio câmpul protector slăbea în intensitate. Dădu drumul globului alunecă în neființă...
Când își reveni, Het van Karșa îi ținea închietura mâinii și o căldură plăcută i se răspândea prin tot corpul.
- Îmi place curajul tău, gdarule, dar al tău seamănă a imprudență.
Khor Ub Nabur se chinuia să zâmbească. Fără interevnția lui van Karșa,ar fi... Cum îi spusese? ”Gdarule„ Deci știa! Sau dacă nu, aflase sondându-i creierul când fusese inconștient.
- Ai de gând să mă denunți Consiliului?
- Ce-aș câștiga făcând-o?
Întradevăr, ce l-ar putea tenta, trăise doar senzații posibile numai într-o mie de vieți... Printre modelele raționalilor nu descoperise nici un duarph, își aminti Khor Ub Nabur. Constatarea - venită cu întârziere-îl contrarie, apoi înțelese.
- Da , confirmă Het van Karșa, citindu-i gândurile. Suntem o rasă mai veche decât a oamenilor.
- Și ceilalți?
- Sixieni, denebieni, xyodlarți... Stăpânii de azi ai metagalaxiei! Glasul duarphului suna batjocoritor. Începutul a fost făcut de încrederea oamenilor în unelte perfecte: mașini biologice capabile să evolueze și să se reproducă.” Hibrizii” au supraviețuit declinului civilizației care îi creaseși, cum se puteau adapta oricărui mediu, în câteva milioane de ani au cucerit Universul.
- ei știu adevărul?
- Care adevăr? Că sunt doar niște mașinării complexe, născocite de oameni pe care acu îi disprețuiesc?! Explică-i prietenei noastre, Altraza, modul cum au ieșit strămoșii ei, de pe banda unei uzine înălțate de ” primitivii” terrieni... În milioane de ani, au avut suficientă vreme să-și făurească o istorie. Iar dacă bănuiesc totuși ceva, vor încerca să distrugă dovezile din sala subterană.
- Pot ajunge acolo? întrebă Khor Ub Nabur, sperândîntr-un răspuns negativ.
Dar Het van Karșa părea să ezite:
- Tu ai ajuns, dar am citit în tine semnul Entității.
Chiar dacă nu te-ai născut duarph, ai crescut și antrenat după legile noastre.” Ei ” nu stăpânesc bine căile temporale, dar într-o zi o vor face.
- N-ar cuteza să înfrunte un duarph! exclamă Khor Ub Nabur, încercând să se ridice.
- Liniștește-te! ordonă van Karșa.
Trupul celuilalt se supuse, relaxându-se, înainte ca sensul cuvintelor să ajungă la creier.
- Trebuie să pleci, aici ești în pericol, reluă duarphul.
- N-am unde să mă duc. Gdaria nu mai există. După atacul xyodlarților, supraviețuitorii s-au refugiat pe Shalag, unde mediul ostil a făcut imposibilă adaptarea, Sunt ultimul Gdar! În Eridani am încercat să devin un duarph...
Și pot spune că aproape ai reușit.
Het van Karșa rămase pe gânduri. Modul în care gdarul știuse să lupte, să supraviețuiască, impunea respect. Ce fel de ființă erau oamenii? Atât de vulnerabili fizic și totuși...
- Pentru ce ai riscat acceptând numirea de consilier și apoi misiunea?
- Ajungând în consiliu, am încercat să opresc vânătoarea de oameni, pustiirea terrei... Ascultă, duarphule de ce mă ajuți?
Chipul lui van Karșa, se întunecă. Ar fi dorit să-l ajute, deși, martoră e Entitatea, nu știa de ce, dar pentru el nu se mai putea face nimic. De aceea tresări, auzindu-l rostind cuvintele:
- Viața mea nu contează atât de mult. Ești puternic duarphule!Împedică nimicirea poporului meu. Khor Ub Nabur aștepta încordat, Nu avea dreptul să-i ceară asta, totuși o făcuse. dacă era real ce se spunea despre duarphi, că dirijau dezvoltarea raționalilor în metagalaxie, atunci o făcea cu discreție, preferând căile mai lente și mai sigure, având înțelepciunea să nu facă uz de superioritatea lor evidentă.
- Voi încerca, rosti Het van Karșa și cuvintele sale valorau cât un jurământ. Pleacă acum, nava mea e pregătită pentru decolare.
Când părăsi camera, desluși în privirea duarphului milă, sau poate i se păruse. Alergă spre platforma hangarelor, încercând o stare de spirit nouă, de pace și de împăcare cu sine. Dintotdeauna, existența i se supuse unui singur țel, pentru care știuse să-și înfrângă slăbiciunile. Acum învățase să spere.
- Omule !
Cuvântul șfichiui ca un bici. În primul moment rămase locului, apoi se întoarse încet, căutând să câștige timp. Altraza ținea îndreptată asupra lui țija unui delurotron, iar Ur Dip blocase retragerea.
- Te înșeli Altraza, spuse Khor Ub Nabur înaintândcătre xyodlartă care se dădu înapoi. M-am născut pe Gdaria, planeta colonie unde v-ați încercat precizia tirului atomic.
- Un motiv în plus să ne urâști. Credeai că e de-ajuns să furi numele unui duarph pentrua scăpa judecâții Consiliului?
În mijlocul frazei, Altraza trase, dar fascicolul devie datorită câmpului protector. Khor Ub Nabur se aruncă asupra lui Ur Dip, care se prăbuși sub lovitură.
Gdarul urcă scările în goană și ajunsese la hangarul de unde drumurile cosmosului îi erau larg deschise.. Deodată se opri: cunoștea secretul cilindrilor, iar Consiliul nu putea îngădui răspândirea lui. Vor pulveriza terra, înlăturând posibilitatea unei revolte.
Nava lui Van Karșa, se afla la câțiva metri. Civilizația duarphilor stăpânea timpul și distanțele, iar legenda despre astronavele lor făcuse înconjorul galaxiei. Cu un asemenea vehicul, patrulele Consiliului, nu-l vor putea ajunge niciodată. O clipă , o singură clipă, ideea îl ispiti... Dar dincolo de cupola transparentă a hangarului, începea infinitul lumii libere. Peste toate se suprapuse însă dureros imaginea Terrei. Înformațiile din creierul lui nu trebuia să ajungă în mâna Consiliului. Se concentră, ștergându-le din memorie. Anulă și câmpul protector.
Așteptarea nu dură mult. Siluieta Xyodlartei apărând la capătul pistei. Ridică arma și ochii galbeni nu avură nici o ezitare când fixă declanșatorul, reglând fascicolul la intensitatea medie. Întocmai cum bănuise. Aveau nevoie de trupul lui și mai ales de creierul lui. În secundele de agonie Altraza spera să-l sondeze. Urmări degetele fine ale Altarzei, mișcându-se implacabil... O explozie de alb, inundă totul în jur și ceva se rupse în interiorul său. Un mesaj-gând concentră, eliberând energia sa psihică.: ” Het van Karșa... nu uita...
Înainte de a muri, văzu ca prin ceață chipul Altrazei aplecându-se asupra lui. Și ultimul Gdar se pomeni admirându-i precizia plină de grație a mișcărilor
Cu adevărat, își spuse cu amară ironie, omul inventase niște unelte perfecte.
De aici rezultă că patriotismul uman a dăinuit indiferent de timp și loc. Și a pus pe primul plan sacrificiul de sine, în dauna unei vieți mai bune, a altora. A urmașilor. Omul a trăit, trăiește și va trăi întotdeauna cu speranța în suflet. Speranța unei zile mai bune - MÂINE! Să sperăm că nu îl vom dezamăgi vreodată!
Din ciclul - ”Avertisment pentru liniștea planetei”: LACUL PĂSĂRII WANDOO - Marcel Luca
Cu puțin înainte de ivirea zorilor, forfota din interiorul bazei aeriene de la Ohopoho păru să se diminueze. Autocisternele lungi, fantomatice în culorile lor de camuflaj, se desprindeau una câte una de prizele de alimentare ale elicopterelor de asalt și transport și, purtate de diezelurile ce bâzâiau surd, coborau pe rampele adăposturilor subterane.
În aerul rece pluteau aromele dulcege ale mlaștinilor aflate spre sud, în valea Stanley, pe care oamenii adunați pe platoul de apel de lângă pista numărul doi le combăteau îngrețoșați aspirând fumul aspru al țigărilor. Exclamații și înjurături rostite în mai multe limbi erau înăbușit de tropăitul bocancilor grei.
Măturând cu farurile ierburile cenușii, incerte, o mașină de teren se apropia dinspre capătul benzii betonate. Se auziră niște comenzi scurte, la care , ridicându-și armele de pe jos și potrivindu-și cu iuțeală accesoriile echipamentului, cei trei sute de bărbați încremeniră în cele din urmă în rânduri verzui , compacte.
Jeep-ul frână brusc și parcă lansat de forța inerțială a smunciturii, Hiena, terbilul colonel Schroder, sări peste portieră cu o ușurință de necrezut pentru un individ atât de solid și îndesat.
Aproape concomitent cu urletul sacadat al maiorului Layton, care ordona prezentarea onorului la comandant, colonelul chemă ofițerii și subofițerii la el, pentru a preciza detaliile de ultimă oră ale misiunii.
MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter desant, privea distrat prin plafonul transparent al carlingei sclipitoare constelații ale cerului austral. Își plecă ochii spre dreapta: copilotul său, Ludwig, studia concentrat orarul de zbor și frunzărea cu nervozitate hărțile de navigație.
- Ei, ce spui de ideea boss-ului? rosti în cele din urmă MacGregor, în engleză. Când o fi să-l cauțe în sfârșit vreun glonț comunist, o să se grăbească singur spre iad, cu gândul să-l fenteze pe Lucifer și să-i ia locul! He, he, he ! râse el încântat de propria-i glumă.
- De ce râzi? tresări copilotul. Avea o față de adolescent, prelungă, cu ochii albaștri în care tălăzuiau undele întunecate ale unor tainice neliniști
- He , he, he ! Mi-l imaginam pe Schroeder- Hiena,conducând iadul în urma unui puci militar!... Și-apoi... Ha, ha!...
Și apoi declarând Raiul spațiul său viral!
Celălalt se enervă:
- Ia ascultă! Ai ceva cu noi, germanii, ca națiune? Ce-i tot dai cu spațiul vital?!...
- hai nu fi copil! Doar știi că n-am prejudecăți din astea, zise scoțianul împăciuitor. Că la o adică, pentru o primă de periculozitate extremă, plătită în dolari și nu în ranzi sud-africani, depusă corect în Elveția, mă și văd lovind primul cu o bazooka în poarta Sfântului Petru... Meditam doar la ideea asta, care e în exclusivitate a Hienei, de a arunca în aer barajul natural dintre lacul Wandoo și valea aceea ocrotită de junglă unde e dispersată tabăra coloraților. dar ce ai? parcă ți-ar părea rău că după șase raiduri fără rezultat îi băgăm în sfârșit la apă, și încă la propriu...
- Nu!... Nu mă gândeam la asta, răspunse copilotul, fluturând-uși o mână a nepăsare. Mi-am amintit însă de o veche legendă angoleză referitoare la acest lac Wandoo...
- Se trezește în tine Herr Doktor Ludwig Repka, universitarul de la Heidelberg! exclamă oarecum iritat MacGregor. Mă rog, care e povestea?... Publicitate!....
Ei m-am întors...Dar să continuăm... Unde rămăsesem... A la povestea cu pasărea Vandoo sau uanduuu... cine mai știe cum o cheamă? Toți spun același lucru în limbi diferite. Fiecare cum îi place lui. De parcă o singură limbă nu ar fi fost deajuns... Una de pildă românească...Cum se scrie așa să se și citească. Iar gramatica... ce atâta gramatică? Se poate simplifica și aia. Ce dacă nu știu că ăla e verb tranzitiv, sau substantivul nu e comun, sau adverbul sau complementul ca să nu mai zic de atâtea timpuri de la verbe. Trei timpuri ar fi fost destule. prezent , trecut și viitor. Scurt și cuprinzător. Ce ne tot smiorcăim cu cele pronunții. Zile domnule pe românește! Poate viitorul o să-și spună cuvântul. Păcat de noi că nu o să mai apucăm. dar o să aibă grijă să ne laude sau să ne înjure mai târziu și nu numai aici ci în toate domeniile. da să continuăm...
Ludwig- uite ăsta de exemplu: Nu putea să-i i se spună Ludovic, ca la francezi? Ei nu, el e Ludovig... ce te joci...? Și exemplele ar putea continua... tot felul de sufixe...Popescu- Popovici, unii cu escu, alții cu ici, alții cu ești...dar să lăsă-ma sta acu, că ar fi multe și aici de zis și să continuăm cea poveste...
Ludwig îl cercetă o clipă o clipă, cu dispreț prea puțin ascuns, fața-i pistruiată de roșcovan rotofei și cam mărginit. Îl știa superstițios și o ocazie ca asta trebuia nu trebuia să-i scape
- dacă n-aș fi schimbat fără voia mea cariera universitară pentru cinstea de a conduce hârbul ăsta, le-aș fi vorbit poate studenților mei despre cele trei mari state care existau în sud-vestul Africii prin secolul XV: Congo, Luanda și Gola-an-Dango...
- Ei , pe dracu?!făcu celălat neîncrezător. Erau negrii capabili de așa ceva?
- Mai mult decât atât: aveau o civilizație cu adevărat înfloritoare, iar portughezilor le-a trebuit mai bine de o m sută de ani pentru a înfrânge rezistența lor organizată...
- Mda, rezistă ei și acum,și încă destul de bine! Ce-i cu legenda aia?
Ludowig Repka strivi cu dosul palmei un țânțar uriaș care zumzăia înebunit deasupra cadranului fosforescent al busolei giro-magnetice.
- Zona în centrul căreia se află lacul și valea Wandoo este o regiune subecuatorială, împădurită, o cetate naturală inexpugnabilă. Cu toate astea, ambițioșii, portughezi se străduiau neîncetat să pătrundă până acolo, dar toate expedițiile piereau aproape fără urmă.
- Chiar așa?
- Legenda, care e foarte răspândită printre angolezi, susțin că atunci când unitățile portugheze ajungeau, epuizațe, în preajma lacului, din el se ridica o mare pasăre albă care le nimicea fără cruțare...
- Eh, povești! Cine dracu mai crede în pasărea Rock, cea cu dinții de oțel? se hlizi fără prea multă convingere MacGregor.
- Adevărul e că uneori mai scăpa cu viață câte un militar, sau câte un călugăr, dar erau atât de zdruncinați la minte, încât relatările lor erau socotite ca manifestarea unei boli psihice specifice acelor locuri. Cu toți susțineau că văzuseră pasărea înălțându-se, iar în fața slavei ei, spadele și lăncile, platoșele și muschetele se prefăceau în pulbere fumegândă...
MacGregor asculta fascinat, cu pleoapa ochiului stâng umflată, zbătându-se ușor.
- Mai știi de ce vrăjitorii sunt în stare negrii ăștia?! Uite, îmi povestea un tip cam trăsnit, într-un bar din Windhock...
Dar celălalt, nu mai auzi urmarea. Brusc, apelul controlorului de zbor îi readuse în prezent. Și-au acoperit dintr-o mișcare urechile cu monstruoasele căști antifon, degetele, albite, apăsau butoane, conectau circuite, declanșau sclipirea măruntă și colorată a luminițelor de control, rosteau cu voce metalică în interfoane cifre și cuvinte magice ce trezeau la viață unealta lor de război.
MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant, porni motoarel, apoi se aplecă spre stânga, pentru a privi șirul lung de oamnei care, cu spatele încovoiat, asurziți de zgomot și înfiorați de aerul rece dizlocat de palele dublelor elice de sustentație, urcau anonimi, unul câte unul, în pântecul vibrând al aparatului...
***
Încadrați riguros în formație, MacGregor și Ludwig Repka se aflau la mai puțin de cinci kilometri de obiectiv, când observară simultan apariția la câteva grade mai spre vest a șase bireactoare Buccaner MK50 desfășurate pentru atac.
- Începe dansul! rosti rânjind MacGregor, cu ochii la cele șaisprezece bombe de câte patru sute cincizeci de kilograme, pe care fiecare avion le purta acroșate sub aripi.
Lacul Wandoo sclipea ca o bijuterie verzuie, înconjurat de masa vegetală informă a junglei. În numai câteva secunde însă, latura sa dinspre nord-est părea un vulcan în erupție.
Caruselul înfricosător al morții înaripate dură mai puțin de trei minute. Gata de intervenție, în situația existenței unui punct de foc al inamicului, unitățile de desant executau perfect sincronizate elipse prelungi la o sută de metri înălțime. În preajma lor, ca niște câini de pază, patru dintre teribilele elicoptere de asalt Cobra vegheau și ele gata pentru intervenție.
” Acțiunea a reușit!” transmise prin radio, în afrikaans, vocea hârâită a colonelului Schroeder. ” Executați operațiunea Șisal!”
Urma cercetarea văii inundate și nimicirea supraviețuitorilor.
Unul câte unul, conform unui grafic riguros, aparatele luau cap compas spre nord-est. Jos, valurile de fum violaceu, de praf și mâl dezintegrat în fracțiuni microscopice, care acopereau ca un giulgiu luciul rănit al apei, începură să se destrame.
Învolburate apele se năpusteau spre poarta deschisă de curând, tot mai largă sub forța năprasnică a viiturii.
Din cel de al treilea elicopter de desant, ce patrula singur acum în latura sudică a lacului, MacGregor și Ludwig priveau prin lentilele cu filtre speciale ale ochelarilor lor de zbor fundul mâlos, împestrițat de verdele murdar al vegetației de baltă.
Ca un trăsnet din senin, glasul Hienei plezni în membranele căștilor:
- Mein Gott! Ce-o fi asta? Numai rușii...Naturlich! Numai rușii...
- Ce spune? întrebă peste umăr MacGregor.
Abia atunci realiză copilotul că Schroeder vorbise în germană renunțând pentru prima dată, din câte știa el, la afrikaans, limba patriei sale de adopțiune.
- Dracu știe despre ce ruși bolborosește, îi răspunse derutat scoțianului.
Aproape imediat, glasul dintotdeauna al Hienei reveni tunător în căști:
- Apel general! Operațiunea Sisal se suspendă și toate unitățile se regrupează deasupra fostului baraj natural! Misiune: neutralizarea unei baze imense de rachete, cel mai probabil instalată de sovietici. Consemnul de suspendare a acțiunii în curs: Cuende! Apel general...
Virând strâns, MacGregor se îndreptă spre centrul fostului lac Wandoo și acolo zăriră înălțindu-se grațios profilul neîndoielnic al unei rachete de un alb strălucitor, cu baza celor trei planuri de direcție acoperită încă parțial de apă învolburată. Spre vest, într-un elicopter de asalt, suspendat la vreo două sute de metri înălțime, colonelul Schroeder îi aștepta. Ludwig comandă deschiderea panourilor laterale blindate și aproape imediat aparatul trepidă în ritmul mitralierei grele mânuite de soldații din pântecul său. După câteva secunde, din lansatoarele laterale ale Cobrei, porniră simultan două rachete aer-sol, marcându-și culoarul de trecere cu jeturi turbionare de fum alburiu. Din momentul acela, copilotul avu impresia că timpul se dilată. Întâi văzu cum fuzeele arginti își încetinesc parcă zborul, întâmpinate din vârful rachetei atacate de un lung șir de globuri străvezii, ce străluceau în soare aidoma baloanelor de săpun cu care se jucase în copilărie. Apoi zveltele bombe zburătoare se făcuseră nevăzute, acolo, la la jumătatea drumului lor, până unde vârstaseră văzduhul cu prelungite cozi de cometă.
- E pasărea wandoo! E pasărea ta răzbunătoare! urlă macGregor și mâinile sale se crispau pe manșă. Dar Ludwig nu-i răspunse, căci clipa cea lungă nu se terminase: din vârful sidefiu al păsării nefaste porniseră pe un fir nevăzut alte șiruri de bule străvezii, tot mai mari și mai mari și mai transparente pe măsură ce înaintau, stopând în înaltul cerului aparatul de zbor al Hienei. Și cei doi văzură din nou cu groază cum și acesta se dezagregă, cum din punctul acela de impact se desprind și cad în poziții nefirești patru trupuri omenești și alveola sclipitoare a carlingii.
În acel moment, sosi și peste duhul globular al păsării lacului Wandoo. Cu uluire, dar ți cu ciudată detașare, Ludwig simți întâi cum puntea de metal ce-i lega dantura se pulveriză în particule fine de nisip marin, după care văzu cum structura metalică a carcasei aparatului se destramă, simțind în același timp cum alunecă în gol.
Înălțimea mică de zece-cinsprezece metri îl salvase pe cei mai mulți dintre oamenii aflați la bordul elicopterului de desant și totuși, la malul lacului ajunseră numai ei doi., MacgGregor și Ludwig Reka, după o luptă disperată de a străbate prin capcanele fundului mlăștinos, ascuns într-un strat de apă în care vegetația punea bariere de netrecut. Ceilalți se înecaseră probabil alunecând în depresiuni ascunse sau epuizați de flămândele lipitori ce colcăiau în mâlul răvășit de viitură.
Stăteau amândoi culcați pe spate pe povârnișul malului înalt, la câțiva pași numai de răsuflarea umedă a pădurii veșnic verzi. În cele din urmă, după ce lansă cu glas răgușit un lung pomelnic de înjurături în limba clanului său,MacGregor se sculă în picioare și, aplecându-se, scutură destul de puternic umărul copilotului.
- Să plecăm, Ludwig...Târfa aia de pasăre Rock, ne mai poate face vreo figură... S-o ștergem dracului!
Trezit din letargie, Ludwig se sculă în capul oaselor. Se priviră cu spaimă, fiecare dintre ei fiind oglinda fidelă a celuilalt. Din echipament rămăsese o mână de zdrențe acoperite de o crustă parțial uscată, de mâl pestilențiat și cu alge gelaținoase. Bocancii nu mai aveau catarame sau crampoane metalice și era o minune că nu-i pierduse din picioare. Brațele , pieptul, pulpele mai ales, erau pline de urmele vineții însângerate, lăsate de ventuzele lipitorilor.
- Să-i dăm bătaie! rosti în cele din urmă Ludwig, întorcându-se ca un automat și pornind primul, clătinându-se, spre zidul vertical al junglei.
Abia făcuseră câțiva pași și o vibrare neobișnuită a aerului îi opri în loc. Întorcând capetele și ridicând ochii, văzură înălțându-se încet marea pasăre a lacului Wandoo.
Nici flăcări, nici aburi fierbinți, nici urlet de motoare reactive în forțaj, ci doar o insolită structură geometrică suspendată în tării. Se oprise la nu prea mare înălțime și cei doi priveau cu uluire cum albul său perlat, începe să pâlpâie parcă intermitent, topindu-se tot mai mult în transparență. Un țiuit ciudat, de înaltă frecvență, începu să le chinuie timpanele și o amețeală ușoară îi pătrundea, insinuantă. În cele din urmă, cu o ultimă revenire în spectrul vizibil, pasărea lacului Wandoo dispăru cu desăvârșire.
***
Pentru cei doi bărbați, zilele și nopțile ce urmară își pierdură șirul firesc. Se târau ca două fiare rănite, înfometate și însângerați, prin pădurea nesfârșită, coborând mereu spre sud, pândind noaptea la marginea satelor înșirate de-a lungul râurilor pentru a fura orice putea astâmpăra cât de cât foamea. Pătrunzând în savană, pășeau împleticiți pe solul pietros, printre tufărișurile spinoase ce le vezicau epiderma chinuită, ocolind cu teamă cralurile înconjurătoare cu palisade înalte ale negrilor bantu, apoi, ani mulți târându-se, ajunseră în nordul deșertului Namib.
Și când într-o dimineață se treziră înfrigurați, după ce linseră roua condensată pe cuticula ciudatei plante Welwitschia mirabilis., in ceața care se destrăma încet, văzură la numai câțiva metri depărtare fâșiile paralele de beton ale unei imposibile autostrăzi.
Se repeziră și, în genunchi, pipăiau neîncrezători cu palmele. MacGregor ridică ochii spre tovarășul său:
- Damned! Cum e posibil? Unde suntem?!...
Ludwig nu răspunse. Cunoștea zona din survolările aeriene, avea întipărită în memorie, ca și celălalt de altfel. imaginea hărților pe care le folosiseră zi de zi. Nu se rătăciseră, și totuși, șoseaua asta nu putea să existe în lungul deșertului Namib...
Amândoi zăriră deodată un vehicul strălucitor ce se apropia cu repeziciune.
- Un automobil! răcni Ludwig, sărind în picioare și fluturându-și mâinele deasupra capului
O mașină curioasă opri silențios în fața lor, o portieră translucidă se deschise și un negru tânăr, zvelt, coborâ privindu-i cu o nesfârșită uimire:
- Cei cu voi? De unde veniți? întrebă el într-o africans cu accente surprinzătoare.
Se apropiară de el, iar macGregor ceru cu voce gâtuită:
- Apă! Dă-ne puțină apă...
Băiatul se repezi spre interiorul mașinii și reveni cu patru recipiente cu conținut portocaliu. Băură. Limonada fortifiantă le dădu puteri sporite.
- Hei negrule, ne duci și pe noi?
- Unde? șopti tânărul cercetându cu teamă înfățișarea celor două arătări în zdrențe, cu bărbi și plete încâlcite din care se zăreau doar ochii sălbatici, injectați de suferință.
- Spre cel mai apropiat post de poliție sau spre cea mai la îndemână bază militară...
Tânărul se urcă la locul său și, acționă un mecanism, basculă vertical portierele din spate. Cei doi bărbați se instalară șovăitori în fotoliile ce le îmbrățișară elestic trupurile obosite, capota se etanșeiză și vehiculul demară lin.
Bordul neobișnuit, absența volanului îi intriga tot mai mult pe foștii piloți de elicopter, iar tânărul negru, în cămașa sa albă, cu mâneci scurte, părea părea din cale afară de firav, așa cum stătea pe locul lui din față. Își cerceta pasagerii cu coada ochiului și în cele din urmă ezitând, făcu un contact pe pupitrul de comandă și rosti repezit vreo două fraze în dialectul bantu. Un monitor de bord prinse viață redând imaginea unui bărbat de culoare, purtând un chipiu înalt și un bluzon cu epoleți nedeslușit, care răspunse pe un ton relaxat câteva cuvinte.
Mai multe clipe după convorbire, perplecsi, cei doi încercară să înțeleagă ce se petrece, după care MacGregor mormăi în barbă:
- Cu cine ai vorbit băiete?
- Cu poliția rutieră...
- O.K.
După mai puțin de un sfert de ceas, văzură venindu-le în întâmpinare la mică înălțime un aparat de zbor ce aducea cu o uriașă broască țestoasă. Tânărul își opri mașina cu un puternic oftat de ușurare în fața aerodinei care bloca acum șoseaua. Trei negri înalți, în uniforme ușoare, cafenii se apropiară cu pași elastici. Ludwig și MacGregor coborâră greoi și cu inimile strânse.
- Cine sunteți? întrebă unul dintre polițiști, care păreau să fie șeful celorlați, privindu-l insistent pe scoțianul ce bolborosea niște înjurături în barba-i roșcovană, încâlcită și murdară.
Tovarășul acestuia se simți obligat să răspundă:
- Suntem piloți din forța specială aeropurtată a colonelului Schroeder, unitatea 21, cu baza la Groot Fontein...
- ...Și dorim să fim cât mai rapid transportați la cea mai apropiată bază aeriană, completă pilotul cu glas obosit, încercând să descifreze semnificația treselor necunoscute de pe epoleții bărbaților din fața lui.
- Bine, desigur..., mormăi acesta privindu-l cu îngândurat. Eu sunt locotenentul de poliție N”dola. Veți veni cu noi...
La bordul celui mai ciudat aparat de zbor din câte văzuseră ei până atunci, Ludwig și macGregor căzură într-o toropeală abulică. la un moment dat, locotenetul îl scutură de braț pe cel dintâi și-l întrebă parcă cu indiferență:
- Veniți din misiunea Wandoo?
- da, da ! se grăbi acesta să răspundă. Ne târâm de câteva luni... A fost un dezastru acolo... Un dezastru inimaginabil!
- Ooo! pasărea ..., șuieră și MacGregor cu ochii încețoșați de o spaimă fără nume.
Aterizară pe un teren gazonat din fața unui șir de pavilioane mici, cochete, înconjurate de un brâu vegetal care, așa cum desluși Ludwig cu ochii de profesionist în timpul manevrelor de aterizare, era înconjurat la rândul lui de un gard și de posturi de pază.
Coborâră cu toții și se îndreptară în grup spre singura clădire cu două nivele. La câțiva pași de ușă, Ludwig Repka se opriși, întorcându-se spre locotenentul N”dola spuse cu tulburare în glas:
- Domnule cred că am ghicit... Câți ani au trecut de când ne-am executat misiunea?
Locotenetul ezită o clipă apoi se hătărâ:
- Opt zeci și doi de ani! Iar Namibia e independentă încă din secolul trecut. Vă veți obișnui cu gândul... Și pentru noi e inexplicabil ce s-a întâmplat cu dumneavoastră... În ultimii patru ani am reperat nouăsprezece cazuri.
- Optzeci și doi! Doamne- Dumnezeule, cum se poate una ca asta?se lamentă Luswig, în timp ce MacGregor lovind cu pumnul său păros în canatul ușii de care își sprijinise fruntea, striga cu voce gâtuită:
- Asta-i răzbunarea păsării Wandoo! Răzbunarea Păsării Rock a colorațiilor!...
- Gura soldat! se auzi atunci glasul tunător al Hienei.
Cei doi înlemniră. În cadrul ușii stătea chiar temutul colonel Schroder.
- Gura! repetă el, apoi duse conspirativ degetul la buze: Șșșt! E o mistificare comunistă aici! E mâna rușilor, le mai spuse el în șoaptă, clipind semnificativ din ochiul drept, după care se repezi printre cei cei doi piloți, ocoli cu dexteritate grupul polițiilor și cu mâinile larg desfăcute începu să alerge peste gazonul verde, imitând uruitul motoarelor de avion, păcănitul elicopterelor și răpăitul rafalelor de mitraliere.
Cred că totuși soarta a fost mai blândă cu cei doi.
