PRIZONIER IN TIMPUL MEU: 2017

Moartea lui cumătru Negru

Și iată cum după 57 de ani de la nașterea mea, în 2013, se stinge acela ce a fost Negru Gheorghe, la vârsta de 87 de ani, luna octombrie ziua 7, cumătrul fiică-mii. El a fost cu ideea de ai pune numele de Gherghina. Cum nu am foat de acord de la început, am ajuns la un compromise, pentru numele de Eugenia. Așa săa căpătat fiică-mea cu trei nume. După un timp când s-a mai mărit și fiică-mea, îi zic:

- Uite, nan-tu, voia să-ți pună numele de – Gherghina. La care ea de colo:

- Cum să-mi spună Gherghina? că îl băteam. Pe mine mă cheamă Roxana!...

A fost unul din cei mai vechi prieteni cu care aș spune că am copilărit, care a fost pentru mine ca și un tată. Și poate ar fi fost, dacă ... împrejurările i-ar fi permis. Îl cunosc de când împlinisem 15 ani și la trei luni de la moartea mamei.

A doua zi are loc înmormântarea la ora12. După aproape 6 luni de la operațiea de șpld, face accident vascular cu paralizie parțială dreaptă. După care timp de aproape trei săptămâni a stat în comă. Nu s-a mai trezit. Azi am fost la ”cină”. Mă uitam la el și parcă nu-mi credeam ochilor, că totuși ne-a părăsit. Privindu-l m-a năpădit amintirile. Parcă verdeam aievea filmul vieții mele cu el alături, care în limita posiibilităților, mi-a fost aproape și la bine și la rău, ajutându-mă continuu. ...Nu a făcut diferență dintre mine și băiatul lui, cu care m-am împrietenit încă de când l-am văzut la școala 28. Ochii-mi începură să se înțețoșeze, din cauza lacrimilor.

Cum îmi propusem din start, să descriu evenimentele ce au precedat înmormântarea, precum și adunarea de pomenire, chiar dacă la unii nu ar fi pe plac, am să-mi calc pe inimă și am să vă împărtășesc umilele mele observații din timpul acelor ceremonii și nu numai. Și asta pentru că, zic eu, mi s-au părut interesante și de înteres public. Dar iată cum a decurs povestea:

După ce am părăsit împreună cu familia lor, capela mortuară seara, ne-am îndreptat fiecare pe la casele noastre. Ei au ajuns mai repede acasă, că stăteau la o aruncătură de băț de biserica Trei Ierarhi, de pe Ovidiu. Eu am mai mers până în stație, trecând și pe lângă blocul lui, unde și-a dus cumătru viața și traiul mulți ani. Asta după ce și-a cumpărat apartamentul, unde s-a mutat.Locuise cu chirie la casele IGLAC, naționalizate de stat, de pe Columb. Acolo aveam să-l cunosc pe el și întreaga familie cu mulți ani în urmă, mai precis în ”71 când a murit mama mea.

Ajung în sfârșit acasă, după așteptatea mașinii. Rămăsese stabilit de ei ca a doua zi, la ora 12 să înceapă ceremonia înmormântării. Așa că la 10,30 - am plecat de-a casă, cu gândul, să nu care cumva să întârzii. Am avut noroc de mașină, că a venit totuși relativ repede. Așa că la 11 și 10, am ajuns și eu iar la capelă. Acolo numai trei persoane pe care le văzusem și în ajun, seara trecută. Una din ele fiind și fosta lui pereche d-na Nina, cumătracu care a împărțit și necazuri și bucuri o bună parte din viață după moartea soției. Da! Ea s-a dus prima. Tot ea a avut grijă o perioadă de aproape doi ani pe când după operație a căzut la pat. Când ziceau și ei:”hop!”, a avut atac cerebral. Și așa a rămas. Mai erau încă doi bărbați, foste cunoștințe de-a lui. Aproape de 12 s-au mai strâns ceva lume. În mare parte rude de familie.

Mă uitam și-mi ziceam: ”Uite a fost un mare om, a ajutat pe multă lume, a fost cel mai cunoscut la PSI Combinat - Sidex, și nici unul din foștii colegi, nu au venit să-l vadă măcar acu. Bun rău cum a fost. Dar le-a prins bine. Nu le-a vrut răul. Așa pretențios și un pic cam milităros, i-a ajutat pre mulți...Ce vreți vechea funcție de căpitan pe o navă militară, zeci de ani, și-a spus cuvântul. Eu am făcut armata la marină și știu cum e. Dar mai ales la el, în rândurile militare. În fine, la 12 fix, cu o precizie de ceas elvețian, apare și popa. Deja îl scoaseră din capelă, și-l mutară în biserică. A urmat inevitabila slujbă de aproape juma de oră. La sfârșit, l-a scos și l-a introdus în ”taxi-ul” mortuar, cum avea să-i spunea Eugen:

- Uite că i-a sosit și taxiul!

Cum s-au schimbat regulile de ”plimbare”al mortului pe stradă, până la cimitir, pe care nici eu nu le cunoșteam, familia a recurs la trei mașini, gen -Maxi -Taxi, pe care le-a închiriat și ne-a transportat până la cimitirul Cătușa, cu trei escale. De la 12 ”poduri”cum voiau babele, s-a acceptat un compromis de numai trei. Deja când a trecut de Coșbuc, una a și comentat:

- Dar în Coșbuc nu oprește?

Nu a oprit, așa că am ajuns repede. După fiecare două minute pornea mașinile. În sfârșit la unu fără zece, ajungem la cimitirul Cătușa. Acolo surpriză mare și mai ales și pentru mine. De cum m-am dat jos din mașină, am observat o țeavă de gaz, cam de 4-5 țoli, ce traversa gardul cimitirului la intrare, și după ce înconjura clădirea nouă, dispărea pe undeva înăuntru. Am crezut că este un crematoriu, altfel nu-mi explicam grosimea țevii de gaz. Cineva îmi spune cî ăsta a fost ți motivul real. Înfiinâarea unui crematoriu. Nu țtiu dacă l-au mai făcut. De ce așa de groasă? Ce debit îi trebuia? Dar surpriză. Am aflat tot de la altă babă, că era o cantină acolo. Că se pregătea mâncare și pentru săraci. Lăudabilă inițiativă, de care eu nu aveam habar. 1-0 pentru ei, până acu!

În fine a doua surpriză a fost că poarta pe care trebuia să intre mortul, era ferecată cu 7 lacăte...Ei glumesc și eu. Noi am ocolit și am întrat pe poarta ce dădea din curtea bisericii, în cea a cimitirului. Deja tineri însărcinați cu ducerea crucii și a pomului, luaseră un puternic avans. A trebuit cei de la poartă să-i pondereze. După ce a intrat și mortul însoțit de noi și popă, acesta întreabă unde e groapa, la care nimeni nu știa să răspundă. Se aude un glas mai puțin explicativ?

- Înainte, tot înainte și la dreapta!

Așa a fost am mers tot înainte vreo 200 de metri, până aproape de gardul de vest, după care am luat-o, adică gropari, printre fâșiile mici dintre morminte, îngreunând foarte mult transportul mortului. Ce lacomă e lumea asta. Luptă toți pentru un loc. Este în stare să puie unul peste altul, numai ca să prindă și ei un loc.

În fine ajung la capătul de sud-vest la marginea gardului. Acolo o lucrare relativ simplă, cu o bordură simplă acoperită în parte cu pământ proaspăt răscolit, lângă un monument de beton acoperit cu mozaic cenușiu, își aștepta stăpânul.

A urmat ultima ceremonie a popei, după care a urmat îngroparea efectivă.Apoi împărțirea colacului, a colivei și mai ales a celor două sticle de doi litrii de vin roșu. Dacă cu coliva sau colacul a mei mers, treacă meargă, vinul în schimb, a cucerit multă lume și babe. Că se înveseliseră oleacă, lucru recunoscut și de ele la masa care a urmat.

Dacă la vale am făcut cam cinci minute, la deal lumea a prins viteză și l-au urcat numai în două. La poartă ne așteptau docile, cele trei mașini, dar care s-au umplut doar două.Ne-am urmat drumul la biserica Sf Spiridon. Acolo mă aștepta o altă surpriză pentru mine. Și aici în curtea bisericii, era o dependință cu parter și subsol unde era o cantină pentru săraci, și amenajări de acest fel. Pomeni!

Am rămas plăcut impresionat de ordinea de acolo. Măicuțe, îmbrăcate în halat alb acoperite tot cu ceva alb în cap, făceau pe chelnerițele. Când am întrat în incintă, am fost îndrumați de una cam aspră la vorbă, că noi aveam rezervat subsolul. Sus aștepta o altă masă deja încărcată, dar care pentru noi era tabu. Chiar unul nu auzise bine și se repezise înăuntru. Dar a fost redirecționat de cea de dinainte la subsol. Acolo ne așteptau două rânduri de mese cu două rânduri de scaune tapisate cu roș. Pe mese se aflau deja aperitivul - Ordeful!. Lângă farfuri mai erau nelipsitul păhărel plin cu rachiu alb, iar lângă el mai tronau și pahare, care abia așteptau să fie folosite.

Camera era destul de spațioasă despărțită de un semi-perete gros, la capătul căreia era o masă pe care erau înghesuite colacii, colivele și alte farfurii cu mâncare. Pe total cred că era loc pentru 50 de persoane. Ce mai, ca la o semi nuntă mai sărăcuță. Cum cred că unii erau nerăbdători să înceapă a mânca, dascălul care era numai ochi și urechi, să nu care cumva să se atingă cineva de mâncare, a zis scurt poruncitor:

- Așteptați să vină părintele. Nu vă apucați să mâncați.

- Dar lumânările nu le aprindem? se lamentă o altă babă.

- Tot când vine părintele! adăugă dascălul.

În sfârșit apare după un minut și părintele care ne-a ridicat în picioare și și-a rostit iar o slujbă. După ce ne-a pus să mai zicem și tatăl nostru, că cică așa e obiceiul, tată nostru, pe care eu în nemernicia mea, nici acu nu-l știu, ni s-a dat dezlegarea și binecuvântarea să mâncăm. Ceea ce nu am întârziat să facem. Ordeful era destul de consistent: Două feli de cașcaval de 4mm, tăiat în triunghiuri cu cuțit ornamental ca la timbre, sau fotografii, apoi trei măsline mari cu sâmburi, două pifteluțe, mai mici, două feli de șuncă, două feli de castravete, 7-8 feli de roșii și ălea jumătate. Patru feli de salam de vară și o felie de ardei ca simbol decorativ.

Totuși aș putea spune că a mers mâncarea pe gât, mai bine ca acasă. Dacă acasă mă mai sclifoseam, mai una, mai alta, trebuie să recunosc că anturajul și cred că sfințirea mâncării de popă a mers la inimă. Eu care nu mânânc de obisei mult, decând cu daravelele mele, acu...

A urmat o ciorbă de perisoare, la care zeama era destul de piparată. Cred că greșise bucătăresele cu ardeiul rosu. Totuși a alunecat pe gât. Motiv ca unii să mai țși stingă gâtul cu un sprit.

Următorul fel consta dintr-o linguriță de smântână groasă ca la țară, două linguri de mămăligă, mămăligă ce eu în general sunt certat demult cu ea, sase sărmăluțe.

Era să-mi cadă fața, când am văzut că vine și felul trei. O pulpă de pui, foarte fragedă, caldă, cu o lingură două de pilaf și garnitură de salată de varză crudă albă, garnisită cu morcov ras. Ce vreți insist pe aceste detalii, pentru că eu sunt adeptul bucătăriei și a preparatelor culinare.

După ce m-am luptat cu toate felurile, cum am putut mai bine, ciugulind câte puțin din fiecare, că m-am mirat și eu, cum am reușit să le devor, a urmat și desertul. Colivă cu o bomboană de fondantă, cu o felie de colac. Ei asta mi-a pus capac. Jumate am dus-o acasă la copii. M-am gândit și la ei. Dar Doina lui Eugen, mi-a umplut sacoșa cu vreo sase colăcei și alte lucruri date de pomană. Că zicea ea:

- Ia Marinică de aici, că să duci la copii...

După care a strâns și alți colăcei de la alte locuri goale, și le-a împărțit la alții care au mai dorit. Apoi ne-am luat rămas bun și am plecat fiecare pe la casa lui.

Ei vedeți, dacă nu mergeam la această pomană, nu știam că popii mai fac și treburi bune. S-au mai ridicat în ochii mei. Au mai luat câteva bile albe. Dar asta nu ar trebui ca să-i facă să-și ia lumea în cap. Nu! Trebuie să mai scape și de propriile uscături din grădina lor. Și problema reducerii pretențiilor bănești, și alte reguli la care eu nu le văd rostul. Și mai ales la cei morți. Eventual, pretențiile să se facă în funcție de venituol mortului, adică a familiei. După cupon dacă era pensioner…Dacă o fac și pe asta mai primesc de la mine și alte bile albe. Deci dacă se vrea se poate! Eu din păcate dacă nu prea am mai ieșit ani de zile din casă, din cauza picioarelor, nu prea am mai fost la curent cu modificările lor.

În ziua de 3 ianuarie, 2013, am mai pierdut încă un mare om. Un mare actor, scenarist și regizor. Acela ce a fost Sergiu Nicolaescu! D-zeu să-l odihnească și să-l ierte! Iar noi să ne aducem mereu aminte de cel care ne-a destins cu cele peste 70 de filme ale sale în cei peste 40 și... de ani S-a stins o mare STEA.``Dar soarele nostru nu a apus încă``

La doua zile de la moartea lui Sergiu N, era la TV o emisiune cu mai mulți invitați, cu sora lui Sergiu, printre care și Vadim Tudor. Acesta a afirmat că, maestrul avea un copil nedeclarat sau nerecunoscut, născut in 1956. Sora si alții au ținut să spună repede, că maestrul nu a avut copii și mai ales soția regizorului. Soția mea care era atunci acasă și urmărea și ea acel program, îmi spune într-o doară:
          - Nu oi fi tu?
        Am rămas șocat că avusesem o presimțire și un sentiment aparte de frică combinat cu o emoție, pe care nu îl mai cunoscusem până atunci. Acest fapt a făcut să-mi reînvie vechile întrebări în a știi cine au fost adevărații mei părinți, fără ca să fi știut ceva. Ba mai mult mă pomenii că plâng fără motiv, fără să știu de ce. Mai visasem în acea perioadă, că îmi căzuse un dinte. Putea să fie chiar ziua de 6-01. Când m-am trezit, îmi amintesc că citisem asta într-o carte mai demult,”Ispita Sperantei”. Chiar dacă acolo era ficțiune, acest gând mă însoțea acu.
       ”Oare cine o să moară, aproape de mine”? Ca la scurt timp să aflu trista veste.
       A doua zi, împins de curiozitate, și de aceea chemare lăuntrică, în a descifra enigma mea, sun la primăria Gohor și Nărtești. La primăria de la Gohor, dau de o doamnă secretară, si la relatarea pe scurt a poveștii mele, dânsa îmi promite că o să se întereseze. Îmi i-a datele personale. După încă 3-4 zile o sun. Îmi spune că mama mea adevărată murise pe 6 ianuarie anul – 2013, la vârsta de 79 de ani. Dar mă și atenționează:
        - Dar totuși aveai știință de asta!
        - Da! zic, dar nu eram sigur.
        - Da! întărește ea, trebuie să luați legătura cu fam. Ariton.
      Ce chestie! La 3 zile după moartea maestruilui. Nu știu dacă a fost vreo coincidență, dar neliniștea mea ăncepuse să crească, după moartea maestrului. Nu-mi mai găseam locul. Probabil că ea suferea, fiind în pragul morții s-a gândit tot timpul la mine. Iar suferințele ei de mai târziu aveau să se răsfrângă și asupra mea. Iar asta avea să mă facă să sufăr alături de ea.

Cred că îmi transmitea telepatic stările ei de suferință și mai ales dorința ei și regretul, că nu m-a văzut de atunci niciodată. Dar și eu aveam același regret că nu am cunoscut-o mai demult. Acum îmi părea rău că nu a ascultat sfaturile așa ziselor rude, de a o vedea-o încă din ”90.
Când am întrebat si de tată, mi s-a spus: necunoscut!
Inseamnă ca avea 22 de ani când m-a făcut pe mine?
Cred că și visele astea au rolul lor. Chiar dacă nu mulți cred în ele. Trebuie să le știi semnificația. Acea persoană care o chemase Vasilica Ariton și pe care eu nu am cunoscut-o niciodată, mi s-a zis că ar fi fost mama mea. Acei oameni care au venit in ”90, mi-au spus că sunt rudele mele, că sunt o familie numeroasă, că au 6 frați etc. Deci mama mea mai avea și o soră, sau chiar mai multe și 2 frați și inevitabil și mulți veri.

Dar de tată tot nu am aflat nimic. Cred că a părăsit-o. De ce? Nu știu ! Dar dacă el mai trăiește sau nu, asta nu mi s-a spus. Probabil că nu erau prea încântati de apariția mea. Ce ar mai conta acum? Oricum îmi pare bine că a început să se facă încet, încet lumină și în curtea mea. Poate oi mai afla și alte lucruri în curând. Știu că acel ”tată” nu și-ar dori o întrevedere cu mine. Dar eu l-aș ierta, că așa e bine să ierți chiar dacă odată a greșit... Și să pupi mâna celui care te bate, întinzându-i și celălalt obraz. Așa cel puțin gândeam atunci. Dar lucrurile aveau să se schimbe mai târziu.
         Pentru mamă, îi spun că Dumnezeu să o ierte și pe ea de toate păcatele, mai ales că am aflat că nu era în toate facultățile mintale, când m-a creeat pe mine. Lucru confirmat și de unele rude și vecini, pe care i-am contactat ulterior. De aceea o înțeleg. La 21 de ani pe care i-ar fi avut atunci, se puteau întâmpla multe. Aveam sa aflu mai târziu de la unchiul Vasile, că cel în cauza avea 18 ani pe atunci. Unchiul Vasile era cică în armată...
        Și uite așa mai aflu câte ceva referitor la viața mea zbuciumată, care încă din start era să fie pusă sub semnul întrebării. Fusesem născut de mama Vasilica, la 7 luni, iar firava mea înfățișare de atunci, era deja să fie pusă sub semnul întrebării.
        Nu mi s-a dat șanse multe la viață. Întrucât existența mea viitoare, era pusă la îndoială, lipsa experienței ei, frica și poate sfaturile rudelor ei de atunci,tatăl și mama ei de atunci, ( bunicii), aveau să o convingă, în a mă părăsi. Dar asta avea să aibă pentru mine, poate, un rol hotărâtor, îmi a mai da o șansă la viață, sau de a-mi schimba total viața.

Cred că starea mea jalnică de atunci, precum si lipsa interesului adevăratului tată de atunci, a convins-o, să mă dea la Casa Copilului. Așa am stat acolo doi ani, sub supraveghere atentă, iar la înfiere aveam deja 12,700 kg. Oricum avansasem. La naștere nu știu cât aș fi avut, dar când am fost dus la Casa Copilului, la 8 zile, aveam 2,100 Kg. Fapt ce reiese din dovada de vaccinari ce mi s-a eliberat când am fost infiat de părinții care m-au crescut – fam. Grigoriu.
În continuare aș vrea să-i dedic o mică poezie, chiar dacă nu am față de Eminescu, din care să reiasă și regretul meu. Îmi pare rău că nu am cunoscut-o mai demult, pe când era încă în viață...Cât despre adevâratul tată, va rămâne veșnic o enigmă. Cel putin asa credeam pe atunci.

De ce ai plecat?

De ce ai plecat și tu, din viața mea?
Când mai aveam un pic și dădeam de tine.
Dar soarta nu ne-a hărăzit
Să ne întâlnim cu bine.

De ce nu ai vrut să mă cunoști?
E treaba ta, și o știi prea bine,
Poate ai vrut să mă cunoști,
Dar nici ție nu țI-a fost prea bine.

Poate a fost și vina mea,
Că nu am crezut în tine,
Soarta nu te-a scos în calea mea,
Întrebând mai mult de tine.

Cumva am știut prea bine,
Când tu te hotărai să pleci,
Departe de această lume,
Lăsând în urma regrete reci.

Îmi pare nespus de rău,
Că nu am reușit să te cunosc,
Că poate mi-ar fi fost mai bine,
Alături de pieptul tău.

Știu că n-a fost vina și dorința ta,
De a mă plăsmui pe mine,
Dar în tot acesti ani, care au trecut,
Mereu în suflet întrebam de tine.

Te-ai dus,
Și am înțeles prea bine,
Să nu mă țin de pasul tău,
Pierdută veșnic pentru mine,
Mama sufletului meu.

Și uite așa, m-am născut și eu, în minciună și mister. Am fost mințit tot timpul privind adevărata mea identitate. Am fost înșelat, spunându-mi-se tot felul de povesti vânătorești în privința provenienței mele. Mister pe care nici până azi nu l-am elucidat. Un mister care m-a urmărit de mic până acu și cred că si toată viața. Misterul apariției mele.
Adus după 8 zile la Casa Copilului, unde am stat timp de doi ani, până am fost înfiat de cei în cauză - fam Grigoriu. Nu mi-am cunoscut niciodată adevărații părinți. Pe cei care m-au creeat. Dar dacă ea a murit, măcar adevăratul tată, dacă mai trăiește, să aibă curajul răspunderii, acu în ultimile clipe ale mele, să aibă curajul să se arate, sau să recunoască adevărata apartenență a mea.
Poate nu îndrăznește, poate nu crede că mă merită, sau poate eu nu-l merit cu adevărat. S-au poate nici nu mă știe… Oricare ar fi fost situația, sau oricum ar fi stat lucrurile, poate ar fi fost bine și pentru el de a mai știi ceva de existența mea. Îmi pare rău că nu ai vrut să te arăți măcar odată. Ca să pot muri și eu cu conștiința împăcată, că în sfârșit mi-am cunoscut și pe adevăratul tată. Să nu-ți fie frică că ți-oi face morală.
Te iert! Te-am iertat de mult! Măcar demonstrează că: ”Sângele apă nu se face!” La urma urmei vorba nanei: ``Mama, e cea care te crește, nu și cea care te face !...``

După un timp, intru pe NET, și caut la numele Ariton, un posibil număr de telefon. Dau de unul Ariton Vasile. Sun! Îmi răspunde, și după ce mă prezint, acesta mă recunoaște, spunând că el fusese cu ani în urmă la mine acasă. El era unchiul meu. Fratele mamei mele - Vasilica! Încerc să-l întreb mai multe de tata. De mamă aflasem că murise. Îmi spune cu oarecare repulsie la adresa lui, că e din Galați.
Îl întreb cum pot ajunge la ei acolo. Îmi spune. Eu voiam să vin în următoarea zi de luni. Acu era sâmbătă. Totuși îmi spune, ca să sun duminică, dacă vin. Sun duminică, dar nimic. Nu mi-a mai răspuns nimeni. Totuși luni, îmi i-au inima în dinți și mă hotârăsc să plec la Nărtești. Aflasem de la el cum ajung acolo, schimbând două masini. Dar din start nu-mi erau boii acasă de dimineață. Emoția își spunea iar cuvântul. Reușesc să ajung în stația de autobuz. Aștept pe 11. După zece minute de așteptate cineva ne spune că șoferii sunt în grevă.
Cum dimineață era frig și întuneric, plec cam 800m la stația de maxi-taxi, dincolo de piața din M39. De aici am luat un maxi-taxi, care trebuia să mă ducă în M19. De acolo aș fi luat o cursă spre Tecuci, după care alta până la Nărtești. Numai că pe drum, din cauza emoției ce puse stăpânire iar pe mine, după vreo 3-4 stații, mi se face rău.

Simțeam că nu voi putea ajunge nici până în M19, dărămite până la Tecuci. Așa că, cobor și mă întorc acasă, încercând să mă adun. Mai târziu încerc să sun la el. I-am expilcat că nu am putut veni că nu mă simțeam bine. Îmi crecuse iar tensiunea.
Când am întrebat totuși de tată, acesta nu mi-a dat prea multe detalii. Mi-a spus totuși că tatăl meu e de 77 de ani atunci, că are casă și apartament în Galati, că e mai mare decât unchiul Vasile, că respectivul tată, avea 18 ani pe atunci, și cum mama mea era bolnavă, boală mintală, a profitat de neputința ei si împotriva voinței ei, ceea ce a avut ca rezultat aducerea mea nevoită pe lume. Deci am fost victima unui viol! Și cum mama mea cred că se încăpățina să mă aibă, a făcut tot ce i-a stat în putință, să nu mă aducă pe lume.
Nu știu dacă rudele mele de atunci, erau prea încântate de apariția mea. Dar faptul că am vrut să trăiesc, a fost mai puternic. Așa că la 7 luni a scăpat de mine, născându-mă prematur. Cum la naștere aveam aproape 2,1 kile, fapt confirmat din hârtia cu datele mele de vaccinare, singura dovadă, rezultă că eram prea plăpând, ca să poată ea, să se încurce cu mine.

Așa că presată cred de împrejurări si rude, nefiind siguri că mă v-a putea crește și să-mi asigure un viitor decent, au renunțat la mine după 8 zile. Așa am ajuns la Casa Copilului din Galati în anul 1956. Ce mi se pare încă destul de bizar, e faptul, că nici chiar dânsul – nea Vasile, nu prea era ferm convins și sigur de fapta mârșavă, a pretinsului meu tată. Nu era sigur că ar fi fost el. Numai bănuiește. El zicea că era si el de 19 ani pe atunci, si era la armată pe vremea aia! Cine să mai știe ce e în nebuloasa asta obscură, ce se cheamă „enigma nașterii mele?” ...

În altă zi, îmi vine ideea să mă duc la poliție la secția 4, de lângă mine. Ajuns acolo întreb la intrare pe cineva:

- Nu vă supărați, încep eu. Ce șanse aș avea ca să-mi mai găsesc adevărații părinți, de acu 58 de ani?

Un plutonier, după ce află despre ce e vorba, mă îndrumă să mă duc la Casa Copilului de pe Brăilei, vis-a-vis de Poliția mare. Ajuns acolo sunt sfătuit să dau o declarație despre tot ce știu. O depun și îmi spune că îmi v-a trimite răspunsul acasă. După două săptămâni, primesc răspunsul:

”Urmare scrisorii trimise instituției noastre, vă comunicăm răspunsul primit din partea serviciului care are atribuții, în ceea ce privește rezolvarea solicitării aprobate. Pe verso aveam deja răspunsul:

”Urmare a scrisorii dvs. inregistrată cu nr 13509/11.04.2014 prin care ne solicitați sprijinul în vederea obținerii informațiilor cu privire la identitatea părinților biologici, vă aducem la cunoștință că autoritatea competentă este Tribunalul Galați. În acest sens vă rugăm să vă adresați instanței de judecată pentru a solicita autorizarea accesului la informațiile solicitate, conform art.68, alin 4 din Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopției republicată 2012 ”

Scurt și cuprinzător! Alte belele! Numai la Tribunal nu am mai ajuns!

Așa că mai rămâne varianta, să mă ducă cineva cu mașina mică, până acolo la Nărtești... Să-mi văd si eu măcar odată satul natal. Poate într-o zi se v-a face lumină și în viața mea. Poate voi afla adevărul, de a știi cine au fost părinții mei cu adevărat! Poate într-o zi o să aflu răspunsul la această întrebare! Și cred că această zi, nu se va lăsa prea mult așteptată.

Și într-adevăr, veni când mă așteptam mai puțin....

V-am mai spus atunci, cu ani in urmă, despre vizita inopinată a presupuselor mele rude. Rude, ce nu au fost primite atunci cu prea mare entuziasm de soție si cumnată. Si nici eu nu eram prea convins de asta. Puneti-vă și voi în pielea mea. Cum v-ar veni, să vă treziți cu cineva care ar afirma că vă este rudă? Și mai ales mamă sau tată? Să vă dea niște informații, de care nu a ați știut toată viața? Că timp de peste 50 de ani, nimeni nu s-a obosit măcar să vă caute. Poate totuși a intervenit iar divinitatea. Că totul a plecat de la un video...Că există pe undeva aceea chemare lăuntrică, a ceea ce se cheamă „fluid energetic”. Că pe undeva există o chemare. Așa și in cazul meu.

Eu având calculator, nu m-am sfiit să-mi fac cont pe face book. Iar după ce am pus și poza, o rudă, fata lui nea Vasile, cel care am mai vorbit cu el, mi-a cerut prietenie. Neștiind cine e, nu m-am grăbit să-i dau accept. A trecut iar ceva vreme, până să mă convingă. Și asta pentru ca s-a prezentat a fi verișoara mea de la Nărtești. Așa am luat legătura cu ea și m-au dus in vizită la Nărtești. Așa mi-am cunoscut noile neamuri. O mulțime de unchi, mătuși, veri și verișoare. Și astea nu erau să fie toate. Noua familie Ariton, în care pătrunsem, avea să fie mult mai numeroasă. Nu aș putea zice, că nu m-au primit bine, că ar fi fost prea incântați să mă vadă, după atâția ani, dar pe fața lor se citea o mare surprindere si curiozitate. Și iată că după lupte seculare, așa cum spunea Caragiale, care au durat 59 de ani, iată și visul meu împlinit, de a-mi afla cine au fost părinții, mama și tata, precum și noile rude. Dar și multe alte surprize și nepotriviri.

Când am ajuns la Nărtești, am tras la ceea mai mică mătușă. Așa am aflat că bunica lor și implicit și a mea, ar fi avut 7 copii, din care unul ar fi murit. Mai rămase patru fete, respectiv, mătușile și doi baieți, respectivi unchii. De rest lista ar fi mult prea lungă și nici eu nu m-am familiarizat cu restul familiei, mai ales mulți din ei fiind și plecați. În cele două zile petrecute la ei la țară, am mai aflat ceva informatii, referitor la apartenenta mea si cine ar fi fost tata. Aveam să aflu că bănuitul tată al meu trăiește încă. Mi s-a spus atunci o poveste petrecută cu 60 de ani in urmă.

Mama mea Ariton Vasilica, când a avut vreo 6 ani, a suferit un accident, care s-a lăsat cu operație la cap. În urma acestei operații, doctorii nu au reușit-o, iar ea a rămas cu sechele pe viață. De atunci nu mai judeca cum trebuie, ca era un pic dusă cu pluta, că uneori nu judeca, dar avea totuși rare momente de luciditate, întrebând tot timpul de mine.

În urma povestirilor mele de azi și punând cap la cap și relatările așa zise rude ale mele, adică poveștile lor, am mai tras o concluzie. În timp ce mâncam mi-a venit asa telepatic o variantă, o posibilă întâmplare, parcă transmisă de cineva de aproape...de cine? Nu știu...

Dar hai sa dau curs evenimentelor asa cum au fost ele, să vă pun în temă cu toate amănuntele date de ei. Eu sunt precum Colombo. Orice detaliu este pentru mine un ”ce?” E la fel ca atunci când cel anchetat crezând ca v-a scăpa, aducea argumente si detalii, ca să scape, dar din contra mai rău se încrimina. Așa și la mine acu.

Când mi-am făcut apariția la prima casă a unei mătuși, cea mai mica- Viruța, soră cu mama, aceasta mi-a povestit cum a fost. Asta în urma întrebărilor mele și a neîncrederii citite pe fața mea.

Dar iată ce au povestit noile rude ale mele:

- Bună ziua!

În continuare fiind înconjurat de o echipă de fotbal. Mătusa, verisoare și nepoate. Pe fețele lor am citit surprindere. Toate au confirmat că semăn cu nea Vasile, ceea ce și eu sunt de acord. Aduc cu el pe când eu eram mai tânăr. Vara care mă adusese cu mașina în Nartesti - Camelia, a întrebat pe ceilalți, dacă mai știe cineva cum a fost.

Viruța, sora cea mai mică a mamei îmi povestește:

- Eu eram mică pe atunci. Aveam vreo 7-8 ani. Dar îmi amintesc foarte bine cum a fost. Am văzut când tu te-ai născut. Noi eram în curte cu mai mulți copii și ne jucam. În curte era o groapă începută și neterminată cam de 1m, pentru un viitor WC. Pe mama ta o apucase atunci durerile facerii. S-a târât până în apropierea gropii. A avut o naștere spontană. Spune că și acu vede picioarele mamei pline de sânge. Iar tu ai căzut în acea groapă. Pe fundul gropii se afla niște sârmă ghimpată. În cădere te-ai rănit pe burtă. Nu ai avut niște semne pe burtă?

- Nu! Nu-mi amintesc de așa ceva, spun eu uimit.

Oricum faptul că am stat 2 sau 3 ani la Casa Copilului, ar fi avut timp ca posibile răni să se cicatrizeze.

- Da, continuă ea. Am fugit și am alertat lumea. A venit salvarea și un doctor care era frate cu mama. Apoi te-a dus la spital la Tecuci.

„De ce și cât am stat în aceea groapă, nu pot ști...De ce tocmai groapa a fost preferată. De ce am căzut pe burtă. Normal nu ar fi trebuit pe spate? Intreb si eu... E posibil să fi fost aruncat?...„ Toate aceste întrebări mă chinuiau. Zic totuși:

- Dar cum am ajuns la Galati la Casa Copilului.

- Nu știu! Nimeni nu știe. Bunica și bunicul, te-au dus. Apoi a doua zi ai fost dus la popa de atunci. (Nu mai trăiește). Te-a dus și te-a botezat Ariton Marin.

Aici nu prea se potrivește, zic în gând. Eu am fost dus imediat la Tecuci. Păi atunci cum m-au botezat a doua zi la popă acasă, dacă eu am stat vreo 2-3 zile la spital, după care am ajuns la Casa Copilului din Galați, la vârsta de 8 zile. Și aveam să constat că nu prea se potriveau multe. Doar dacă nu cumva să mă fi externat a doua zi, deși nu cred, la ce aveam eu, si la 7 luni, ca apoi să fiu dus direct la Casa Copilului din Galați după alte zile. Totuși nimeni nu știa asta. Poate acu o să spuneți: ”Ce acum că i-ai găsit, mai faci și mofturi?”

Păi fac că nu bate. Că nu bat multe. Cred că toată povestea asta, în bună parte pare a fi regizată. Sau cusută cu ață albă, cum se zice.

Coincidență sau nu, rămâne de văzut, reflectam eu.

- Și, zic eu nerăbdător...simțind că unele lucruri deja începeau să nu se mai lege.

- Păi cam asta-i zice ea, în timp ce eu afișam o privire dezamăgită.

- Păi tot nu mi-ai spus cum am ajuns la Casa Copilului, și apoi cine e tata?

Ei aici la aceata întrebare văd că lasă capul în jos, iar tot ceilalți au sărit să o ajute:

- Ei cred ca ești a lui Podașcă...

- Credeți?

- Păi da! ...

Și începe să-mi spună o altă poveste:

- Mama ta nu era întreagă la minte. Avea dese ieșiri necontrolate. Dar avea și zile când era lucidă. Când ea avea 21 de ani, - aici am ajutat-o eu să-și amintească, în urma deducției mele, făcând diferența de când a murit și cați ani avea ea atunci - a trimis-o bunica cu demâncare la câmp la niște oameni tocmiți și totodată și la niste câini. Era pe la asființit. ( De ce oare se petrec toate numai la sfințit?) Mă rog...

- Pe când era pe deal este atacată de cei doi frați al de Podașcă. Tache si Niță. A violat-o pe mama ta, în ciuda protestelor ei. ”Probabil că bănuia”... reflectez eu...

- Apoi ea după ce a scăpat de cei doi, a venit într-un suflet la bunica, povestind totul. Bunicul la început nu era acasă. Târziu când a venit și el și ia povestit bunica ce se întâmplase, l-a scos pe bunicul din minți, luând-o la băyaie și pe mama. Apoi s-a luat de cei doi. A încercat să-i dea pe mâna legii.

Bineînțeles că ei usturoi nu mâncase și gura nu le mirosea. Nu au vrut să recunoască. Și cum autoritîțile nu au insista atunci, ( probabil că nu era testul ADN pe atunci), vânzătorul neprins , negustor cinstit! Cum bunicul era un om dintr-o bucată, nu s-a sfiit să-i dea pe cei doi mârșavi, pe mâna legii. Dar cum și azi ca și atunci, banul face legea...au scăpat. Bunicul a crezut ca nu s-a întâmplat cu mama mea nimic.

- Ea umbla incinsă, era cam grăsuță, și nimeni nu a știut că a rămas gravidă cu tine, până a născut. Cu toate bătăile primite de la bunic, ea a susținut că nu are nimic.

”Probabil că de aia am și fost făcut la 7 luni” reflectez eu...

Niță pe atunci, urma să se ducă în armată. Aveau 19 ani. Din cei doi se bănuia că Niță fusese principalul vinovat. Că de fapt Tache numai asistase, ajutându-l pe fra-su. Fapt confirmat și de vecinii de atunci.

Nu am avut însă ocazia să-l văd. Nu am mai aflat și alte amănunte, dar un lucru e sigur, tatăl meu ar fi întradevăr Niță Podașcă. Fapt confirmat și de vecinii, când m-au văzut atunci în vizită la ei.

Deci după 7 luni mama mea are o naștere spontană, în condiții bizare, sub privirea unei alte mătuși mai mici Viruța, ce avea pe atunci cică 7-8 ani, deși nu se cam potrivesc anii, dar asta conteaza mai puțin. După care a doua zi sunt dus la spital la Tecuci. De aici probabil că am fost transferat la Galați. Cum am ajuns la Casa Copilului, ăsta este încă un mister. Nici rudele actuale nu știu precis, s-au poate nu vor să spună. Așa m-am trezit adus, după 8 zile, la Casa Copilului din Galați. Unele mătuși afirmă că eu, a doua zi de la naștere, am fost dus la casa popii, de către bunic și botezat cu numele de Ariton Marin. Coincidență sau nu, cine știe? Același nume avea să mi-l pună și nana mea – Maria, sora mamei ce m-a înfiat mai târziu: numnele de Marin. Întrucât eram suspicios, și mai sunt și acu de unele detalii, am întrebat dacă am certificat de naștere cu numele de Ariton Marin. După ce am dat niște copii după buletin si vechiul certificat de naștere al meu, mi s-a promis să mi-se elibereze un duplicat după original. Abia aștept să-l văd. Toate rudele actuale au spus că toate aceste manevre de a fi îndepărtat de familia lor, au fost făcute fără știrea lor, de bunici. Că am dispărut subit și nimeni nu s-a obosit în cei 35 de ani ce au urmat, ca să mă caute. Chiar am intrebat-o pe mătuța cea mai mare – Marița:

- Matale erai cea mai mare. Chiar nu ai avut nici un cuvânt de spus?

A ridicat neputincioasă din umeri.

Noroc de acel video! Noroc sau nu?...

Chiar dispărusem? Mă teleportasem pe altă planetă? Nimeni nu a fost interesat să mă caute? Deși mătușa si părinții adoptivi Grigoriu, mi-ar fi spus cu totul altă poveste. Că nu de puține ori mama adevărată, m-ar fi căutat disperată, că a fost de nenumărate ori atât în casa părinților, cât si a bunicii mele Aneta. Fapt confirmat și de tanti Lili, sora bună a mamei care m-a înfiat. Dar s-a lovit ca de un zid de îndârjirea lor:

- Ce l-ai aruncat, și acu te-a pălit dorul de el? Să nu te mai atingi s-au să te apropii de el, că te dau pe mâna militiei...

Ciudat! Încă mai sunt invăluit de mister. De mult mister. Pe ea nu o condamn. Nu o judec. Ea nu judeca! Dar ei, dar întreaga familie...? Când a aflat că eu după 35 de ani exist, mama, nu a mai încetat să întrebe de mine, și să dorească să mă vadă.

- Când îmi aduceți băiatul fa? Vreau să-l văd...

Așa povesteau acu rudele, că ar fi afirmat ea.

Faptul că s-a gândit la mine, aveam să constat acu, din desele mele neplăceri.

Rudele actuale, spun că ea nu era aptă de a face un drum așa de lung, de la Nărtești, până la mine acasă, unde stăteam pe vremea aia în Galați. Spuneau că nici până la poartă nu era în stare să ajungă. Probabil că a fost însoțită de bunică s-au bunic. Cine știe? Dar cum a ajuns, sau de ce a afost trimisă pe deal cu demâncare...? iar alt mister.

A murit la vârsta de 79 de ani, pe 6 ianuarie, la trei zile după moartea maestrului Sergiu N. A murit cu această dorință în gând și în suflet... Dorință ce nu am putut să i-o îndeplinesc, de a fi alături de ea, măcar înainte de a muri.

Dar de aici nu mi-a mai povestit nimeni nimic relevant, în ciuda întrebărilor mele. Poate chiar nu știau, poate nu voiau să-mi spună...Am trecut pe la poarta celui ce ar fi presupusul tată, dar nu am avut fericirea. Era numai nevastă-sa. Oricum satul a aflat și implicit și el că am apărut. Oricum de povestea asta cu presupusul viol, știa de atunci tot satul. Mai ales la biserică, că am fost și acolo. Uimirea babelor și a celorlalti a fost mare. Până si popa de acolo unul tânăr, s-a uitat la mine, parcă necrezându-și ochilor. Mă gândeam: „ dar ce au ăștia, parcă au văzut o stafie... La rugămintea mea îi spun varei, să–l roage pe popă să caute eventualul certificat de botez al meu. Aprobă și îl trimite... pe dascălul Radu. Mergem tus patru cu nea Vasile, vara si el, în altă încăpere unde se afla provizoriu arhiva bisericii. Asta că erau în curățenie și extindere...

Am căutat, și mare mi-a fost mirarea că tocmai dosarul sau catastiful cu anul 1956, dispăruse subit. De parcă cineva îl ascunsese. Cum nimeni nu se născuse în ”56? Mă rog, a rămas să-l mai caute. Oricum viceprimarul de acolo, care este si văr cu mine, și fratele Cameliei, mi-a spus că a văzut la consiliul de la Gohor, certificatul meu cu numele Ariton Marin sau Marcel, nu știa precis.

I-am solicitat Viruței o poză de-a mamei, ca să o văd și eu cum arăta.

A căutat, dar nu a găsit decât o copie a ultimului ei bulletin, înainte de a muri. Îmi spune că mama mea era handicapată cu gradul 2, ceea ce am constatat și eu din niște acte, și mi-a spus că mama mea nu fusese niciodată măritată. Dar cercetând acea copie a buletionului ei, văd cu surprindere, că scria pe buletin că era căsătorită. Când le-am spus observația mea, au susținut sus și tare că ea nu a fost niciodată măritată, că nu era decât o greșeală a celor de la consiliu. Greșeală sau nu, cum nimeni nu observase asta până acu?

Când am ajuns acasă, de curiozitate, m-am dus la circa 4 de poliție de la noi și am povestit unui plutonier totul. Îl rog să verifice actul mamei, și să-mi spună dacă a fost căsătorită sau nu. După ce se uită pe calculatopr, îmi spune că la el nu apare decât că este decedată. Îi spun de un eventual certificat de naștere al meu, pe care zic ei, că l-aș avea la Nărtești. Îmi cere pe cel real, și când confruntă, îmi spune că codul meu nu apare la ei, că eu nu pot avea două nume. Interesant nu? Le spun că vice-primarul a afirmat că eu am acel act, că i-am dat copie după buletin si certificatul meu de naștere, și că urma ca să mi-l aducă vara - Camellia. Dar încă nu am ajuns în posesia lui. Poate mai târziu, cine știe? Plutonierul mă sfătuiește, cum pun mâna pe certificate, să îl aduc la el.

Acum să ne întoarcem la ceea ce gândeam eu. La ideea nebunească, pe care mi-ar fi ”șoptit-o” cineva:

Dacă bunica sau / și bunicul, având în vedere împrejurările mele, că am picat ca musca în lapte, de situația delicată cu mama, ce și-a spus: ”Ia hai să scăpăm de el. Este o povară!”

Așa că poate am fost dus într-un câmp sau o pădurice, aruncat într-o groapă și lăsat acolo, la mila naturii. În timp ce acasă or fi zis că sunt bine mersi la spital la Tecuci. Sau poate or fi zis că sunt și mort. Probabil că cineva ”de sus”, m-a iubit, ca și în întreaga mea viață, de a mă feri mereu de cumpene, ca să nu mor, m-a găsit, m-a luat și m-a dus el la Casa Copilului. Probabil că a știut ceva și a trecut toate astea în anonimat. Acolo m-a lăsat la ușă, și a plecat. Asta ar explica faptul scris și pe o hârtie de adoptie de a tatei, când a venit să mă adopte. Nu am avut nume când am fost dus acolo. Așa s-ar explica multe. Nepăsarea lor. Poate chiar bunicul o fi dat sfoară în tară, că eu am și murit. Iară faptul că acu 35 de ani au aflat că eu trăiesc, le-a sporit curiozitatea. Așa îmi explic și mirarea lor. Poate știau dar nu au vrut să mă supere... Oricum au lăsat vorbă că pot veni când vreau la ei, că o să fiu bine primit. Poate ele au fost pe undeva sincere, deși nu în totalitate. Când au afirmat ca mama mea nu era in stare să iasă din casă, că se „rătăcea„ până după două străzi, i-am întrebat?

- Dar bine, dar atât tata, cât și mătușa mea după mama adoptivă, mi-ar fi spus că mama s-a interesat tot timpul de mine, că ar fi fost la noi în casă, că m-ar fi cerut înapoi, dar s-a lovit de împotrivirea tatei și a rudelor mele de atunci. Rudele mamei adoptive.

Parcă aud și acu discuția povestirii tatei:

- „ Ce? când l-ați făcut l-ați aruncat si acu v-a pălit dorul și dragostea... Să nu vă mai prind în preajma lui că vă dau pe mâna miliției... a legii... mă rog.

Așa cum a fost tata, din acest punct de vedere, era foarte hotărât. Ce avea cu mine avea, dar nu suporta sau admitea, ca cineva să mă atingă cu un deget. Era leu - paraleu.

Așa că acu, când i-am găsit pe adevăratele mele rude, nu a făcut decât să dea naștere la alte întrebări, chiar dacă încet, încet, totuși până la urmă s-a făcut oarecare lumină, privind nebuloasa obscură în care mă aflam. Faptul că mi-am văzut satul natal și eventualele rude... este o treabă. Parcă m-a mai ușurat de o povară. Rămâne să văd și certificatul meu original, deși… Nu știu dacă ar mai schimba cu ceva situația. Totuți aș fi vrut să aflu cum au stat lucrurile pe atunci cu adevărat. Cine știe, ce îmi mai rezervă viitorul. Că la asta sunt tare bun...

Acum o înțeleg pe nana, când îmi povestea în desele ei zile alimentate cu alchool, despre situația mea, de reținerea ei, în a nu afla nimic, referitor la proveniența mea:

- De ce vrei să afli cine te-a făcut? … Ce nu ești mulțumit la noi?... Poate te-a făcut una de fată mare și te-a lepădat la gard… Dacă îți spun… ne vei mai iubi oare pe noi…?

Cred că asta a și fost! Frica de a nu îi părăsi. Numai că ei m-au parasit pe mine. În alte zile îmi mai zicea că:

- Nici eu nu mi-am cunoscut tatăl…Și am crescut așa, …fără tată…Mulți când au aflat, fiind copil, îmi ziceau din răutate – bastardo!!! Știi ce este acest cuvânt…? Și eu am plâns și am suspinat. Asta m-a demoralizat…

”Probabil că asta a împins-o în aș găsi alinarea sau refugiul în băutură” gândeam eu. O luase de la 15 ani, după cum povestea mama. Iar mai târziu avea să se perfecționeze.

Îmi aduceam aminte, că și eu trecusem cu ani în urmă, prin aceeași situație, când gurile rele ale copiilor din clasă sau stradă, aveau să mă jignească și pe mine, că sunt din flori…după ce inevitabil au aflat și ei de la alți părinți.

Așa e! Răutatea oamenilor nu au granite…!!!

Îmi pare rău, că parcă a fost un făcut, ca toate rudele mele din partea tatei sau a mamei, să moară toate subit, la intervale mici de ani sau luni. Asta nu a făcut decât să întrerupă o eventuală pistă, în a mai spori oleacă lumina din nebuloasă.

După o vreme primesc certificatul de nastere în versiunea veche, cu numele Ariton Marin. Numai că și aici altă surpriză. Nu mă născusem pe 10 mai, ci pe 6 mai...De aici poate rezulta și interesul crescut a autorităților din acea vreme. Că se puteau face și multe confuzii. Ideea, că viața mea a fost mereu plină de surprize și mister! Și așa o să rămână cred în continuare! De atunci nu am mai călcat la țară la Nărtești, dar nici o altă rudă nu a mai fost amatoare, ca să mai fac o plimbare acolo...

Cred, cu acest ultim capitol să pun punct. Nu cred că s-ar mai schimba ceva. Poate v-a plăcut, poate nu, o să rămână de văzut.

Iar eu încălecai pe o șa, și vă spusei povestea așa…

---sfârșit---

MARIN GRIGORIU

Galati

ROMANIA

Scrisă în 2006, re revizuită din an în an, și azi 23-11-2015 si 31 - 07 - 2017 si acu...