MISTERUL ROBOTILOR - 6

 

 

MISTERUL ROBOȚILOR

 

                                                                         de  Marin Grigoriu

 

PARTEA  a  6 - a                                   
                                        

 

  Când  reușesc să mă trezesc, mă uit afară. Cerul era plumburiu. Semn că nu avea să înceapă ziua prea vesel. Un lucru e sigur : - Soarele v-a lipsi azi de la apel.  Ziua începea și ea trist ca și gândurile mele. Îmi reveniră în memorie toate evenimentele de ieri. Plecarea Ninei îmi strica toată dispoziția.  Mă scol anevoie și fără nici un chef. Deschid un geam. Aerul rece de afară mă făcu să mă trezesc mai repede. Numai nu ploua. Dar nici mult nu cred că ar mai fi fost. Pașii mă purtară aproape automat la bucătărie. Deschid aragazul și pun de o cafea.  În timp ce fierbea aud un glas de afară.  Mă duc repede afară. Vecinul mă striga de la poartă.  Iau telecomanda și mă duc spre poartă.

  - Ce faci vecine? Ai dormit bine ?

  - Hai intră că fac cafea și nu aș vrea să o dau în foc.

Vecinul se uită la mine cam curios, dar intră. Eu îl las pe vecin și mă reped la ibric. Mai avea oleacă și mi-ar fi făcut de lucru. I-au ibricul și îl deșert în două cești. În acest timp vecinul se apropie și el de bucătărie. Și cum se oprise în prag, îl invitai să intre. El se apropie sfios de masă și luă loc la ea.

- Vecine hai că îți dau o cafea. Sper că nu te superi.

- Nu! Nu am mai băut o cafea decând a plecat madama...

- Da ce nu știi să faci cafea? Te învăț eu, dacă vrei!

- Ei ... Nu am nici cafea ... și parcă nu mai merge la fel...

- Da aici ai dreptate, noroc de tine, că nu știu dacă ar fi mers.

- Da te cred. Mai ești și acu șocat de plecarea ei neașteptată.

”La câte i-au făcut Kurt și Nina vecinului, merită și el măcar o cafea. Cred că o să împart diminețile cu vecinul”

- Și de alfel, zise vecinul între două sorbituri de cafea, cu ce te mai lauzi?

- Hmmm! Nimic deosebit. Cred că o să plouă azi, zic eu, mai mult să deviez discuția.

- Da a spus dimineață și la Tv. Cică o să plouă în majoritatea regiunilor de nord și de  est, trei zile. Deci și la noi. Aaa! continuă vecinul. Știi ce a mai spus acolo?

 - Ce a mai spus? întreb eu absent sorbind și eu o gură de cafea.  Gândurile mele erau plecate tot la Nina. Aproape că nici nu îl auzisem de ploi.

- Păi cică, Patriarhia și Sfăntul Sinod, a propus ca cei care își ard morții, să nu mai aibă parte de slujbă. Auzi la ei! Și că vor pedepsi pe acei popi care ar încălca asta. Auzi ce prostie. Păi tot ei ne fac să ne pierdem credința în ei. Au ajuns să ne amenințe ei?  Ce cred, că cu asta o să ne facă să facem  ce vor ei, obligatoriu? Se înșală. Lumea o să încerce,  încet, încet să-i uite.  Și asta se va întâmpla foarte curând, ai să vezi! Cât costă o înmormântare și cât o ardere. Cu atât mai bine! O să scăpăm și de taxa de înmormântare, slujba de înmormântare  și pomenire...Și mai vor să preia ei taxele de cimitir, ca cica cimitirul ar fi a lor. Ei să taie și să spânzure, și să îngroape ei pe cine vor, si care iese pe piață cu o sumă mai mare. Parcă ar fi la licitatie. O să ajungă îngroparea un lux. Cine nu are loc, ori îl arde, ori îl ingroapă în grădină...

- Da! Poate! zic eu absent, gândindu-mă aiurea.

- Văd că tot la ea îți stă gândul. Nu-i nimic o să te obișnuiești. Și eu la fel am pățit. Într-o săptămână cel mult o lună, o să și uiți de ea.

- Nu cred. Nina pentru mine mi-a fost ca și o .... și mă opresc  simțind că iar mi se pune un nod în gât.

- Nu-i nimic lasă că poate se întoarce, încearcă vecinul să mă  liniștească, dându-mi noi  speranțe. 

- Mulțumesc pentru încurajare, vecine.

 - Ei lasă că oameni suntem și noi. Apropo ce faci azi? Ce ai în program?  Mă gândeam că poate te fac o tablă, un șah ceva ...

- Poate mâine sau...poate diseară. Ba nu cred că mâine cu siguranță nu! zic eu amintindu-mi de vizita lui Kurt. ”Poate mă i-a și pe mine acolo iar în America ”imi zic în gând.

- Păi, bine atunci! Poate ne vedem diseară. Atunci eu te las. Mulțam de cafea. A fost bună. Văd că are de ce să-ți pară rău după ea.

Îl petrec  pe vecin și zăvorăsc poarta. Mă îndrept agale spre șezlongul meu. Mă pun în el automat, deși  cred că nu era cazul.  Aud în sfârșit glasul guguștiucilor mei. ” Ti , ti, ta. Ti , ti,  ta. Iar un altul îi răspunde, poate un El sau o Ea, cine știe?  cu un : ” Ti ta, Ti ta”...Niciodată nu am reușit să le disting sau să le deosebesc, care e masculul și care femela. Că amândoi au câte un ” guler”  verde pe ceafă.

  Le ascult încântat. Glasul lor avu  darul să mă mai relaxeze, și să uit pentru un moment de Nina. Un vânticel ce nu prevestea nimic bun, mă anuță că ar fi vremea să o tai în casă. Mă ridic, înfrigurat și o tai spre casă.  Pe drum deja mă întâmpină primii stropi de ploaie.  Mă întorc și i-au șezlongul ca să nu-l ude. Îl bag în bucătărie. Apoi intru în casă.  Nu mai știam ce să mai fac. Mă și plictiseam grozav.  Intru în mini atelierul meu mai mult ca să mă aflu în treabă. Îmi rotesc ochii prin el. Într-un colț dau cu ochii de rămășițele Ninei, în prima variantă, pe când eram pe acea planetă blestemată. Iar acele ființe ostile mi-o ”omorâse”. Mă apropii de ea  și un gând îmi trece prin cap.” Ce ar fi dacă aș încerca? ” Dar starea ei jalnică în care se afla, mă descurajă repede. Era prea hărtănită, ca să mai trag speranțe că are să mai iasă ceva bun din ea. Și apoi nu mai aveam nici piese de schimb. Trebuia să o i-au de la început.  Mi-ar fi trebuit poate iar o lună sau două.  Dar acu... poate vorbesc cu Kurt și îmi face alta sau ... poate vine Nina înapoi”  Mă retrag din atelier descurajat.            

Afară se puse  serios pe ploaie. Se și întunecase.  A trebuit să aprind lumina.  Mă plimbam aiurea prin casă fără nicio  țintă. Până la urmă sting lumina și mă postez la un geam.  Mă uit cum plouă afară. Picături mărunte șiroiau pe geam.  Dar cum și vântul se întețise, făcea ca ploaia să devieze alternativ, măturând din când  în când geamul.  ”Așa îl mai și spală” zic în gând.  Deja în curte începură să apară primele bălți. Iar asta făcea că să se umple de cerculețe, în urma căderii  stropilor.

Pe când mă uitam așa  distrat afară,  cerul se lumină. La început am crezut că e un fulger. Chiar  începusem să număr. Era un obicei mai vechi de  al meu încă din copilărie. Îmi aminteam că atunci când  ploua și mai ales seara, eu  și tata, stăteam în balcon și  număra,  sau mă punea să număr,  câte secunde trec de la apariția luminii și până apare tunetul. El îmi spunea că trebuie la urmă să înmultesc  cu ce îmi  ieșea,  cu 343m/s,  cât era viteza sunetului.  Și la urmă îmi dădea distanța aproximativă de la plafonul de nori, până la noi.  De multe ori distanța era de ordinul kilometrilor. Îmi dădea mereu 30 de secunde.  Când mai și trăsnea, atunci distanța se micșora văzând cu ochii, și atunci tata ne gonea în casă. Că se speria și mama de trăsnete.  Mai târziu la școală, la fizică aveam să aflu de misterioasa formulă:  S = v x t . Acu distrat  încercam să fac același lucru. Nu am numărat nici până la 10, când în curtea mea apăru iar o navă. Era TERRA – 1. Se întorsese  Kurt.

Mă ridic de la fereastră și ies în întâmpinarea lui Kurt. Deschid ușa și mă uit la navă. Încă mai era învăluită în ceață. În sfârșit ușa se deschise și în cadrul ei apăru Kurt, veșnic zâmbitor.

- Hai ieși din colivie, ce stai în prag! Te pomini că te udă și te topește ploaia!

- Nu dar ... e cam frig, încerc eu să găsesc la repezeală un motiv.

 - Știam că la Kurt nu puteam să ascund nici un gând.

Acesta după ce făcu iar nava invizibilă - de parcă ar mai fi fost nevoie - și veni întins spre mine. Mă dau într-o parte și îi fac loc să intre. Mă uit afară cum ploaia juca pe conturile navei, făcând-o iar parțial vizibilă. Cu cât ploaia bătea mai tare și mai deasă, cu atât nava se vedea mai clar. Mai arunc o privire  la navă și intru în casă. Căldura din casă își spunea cuvântul.

- Te-ai chinuit de geaba să o faci invizibilă. Privește!

Kurt se apropie de fereastra care de abia o părăsisem. Se amuză și el văzând efectul ploii.

- Da, asta e cam nasol! Dacă era ceva,  asta ne cam strica socotelile.

- Păi ar trebui să te gândești la ceva mai... ceva...care să nu o ude ploaia, zic eu ceva la repezeală, negăsind cuvântul care trebuia.

- Nu cred că ar fi așa  ceva. Orice aș fi încercat, stropii de ploaie își vor spune cuvântul. Oricum, acum nu e cazul să ne facem griji. Mai bine spunem ce i-ai făcut  Ninei? Că e foarte supărată și pornită contra ta.

- Păi ce să–i fac  A plecat așa dintr-o dată...

- Hai spune, nu-ți fie rușine obrazului. V-ați certat ?

- Ei... un pic. Oleacă acolo...

- Nu cred că Nina e de ”oleacă acolo...” S-a plâns și lui Tod... și lui Zeno... Zeno chiar se gândea să o desființeze, dar l-am oprit eu. Zicea că s-a stricat.

- Cum să o desființeze...? Nina mea? Pe Nina mea nu o desființează nimeni!

- Păi dacă făcea scandal. Au aflat toate așezările de pe planetă,  de gălăgia ei. Unii au râs  Alții au și plâns...

- Au râs? ...Au plâns?...Ei nu că vestea asta m-a dat  pe spate. Cum a reușit să facă Nina asta, că voi nu ați reușit să faceți asta în mii, ce mii, milioane de ani? Păi înseamnă că am o forță. Adu-o înapoi!

- Ei aș aduce-o eu, dar numai să vrea. A zis că a dat divorț de tine.  Chiar și pe mine m-a bruscat. E rea tare.

- Păi și de ce nu ați reprogramat-o iar?

- Păi...

- Păi ce ?

- Păi nu ne-a lăsat.

- Asta mă făcu să izbucnesc într-un hohot de râs.

- Cum Nina mea ...nu v-a lăsat?

- Ei lasă, că de acu e un hibrid. Numai e a ta! Numai e Nina ta de altă dată.

- Nu contează ... acu e a mea, grație vouă. Dar stai așa! Ai zis că Nina v-a făcut  pe unii să plângă și pe alții să râdă? Păi...

- Da știu la ce te gândești. La ei nu le-ai văzut încă sentimentele. De când i-a băgat sentimente în programare la Nina, au făcut și la ei același lucru. Bine dar asta numai la roboți...

- E un lucru bun pentru început. Și numai din cauza Ninei mele ai venit? Te așteptam mâine! Sau ai venit mai devreme motivând că ... dând vina pe Nina. Cred că ai tu aranjamentele tale...Ce mai face Anda?

- Anda? tuși încurcat Kurt... Păi Anda ... e la casa ei...

- Și ai venit să o vezi ce mai face? Hai spune că îți era dor de ea, nu mă las eu, încercând să îl fac pe Kurt să se rușineze.  În prima fază aproape că crezusem că reușisem, dar Kurt nu era omul care să se dea  de gol, cu una cu două. Chiar dacă la început încercase să schițeze un mic zâmbet în colțul gurii, dar acesta păli imediat.

- Da! Mai prins! Hai că te i-au și pe tine. Așa e! Am vrut să profit și eu de Nina  ta, ca să-mi fac drum la tine și apoi la Anda.

- Și ăia de la tine nu o să-ți impute benzina... asta... combustibilul, că ai făcut o călătorie în înteres personal, pe cheltuiala planetei tale?

- Nu! Ce crezi că acolo te crezi ca aici pe pâmănt ? Că numai la aer nu s-a pus bir. Sau cum îi spuneți voi – Taxă?

- Nu mai zice încă odată, că poate te aud ăștia și ... te susțin...La ei orice e posibil. Numai să mărească salariile și pensiile nu vor. Asta e TABU! Ei, dacă s-ar ține un concurs de cine inventează cele mai trăsnite TAXE? Ei ar  lua premiul 1. Așa că te poți aștepta la orice din partea lor. În fiecare zi vin cu noi propuneri de noi taxe și impozite. De fapt ei noaptea nu pot să doarmă ... nu-i prinde somnul... Așa că ce visează noaptea fac ziua. Și invers...

- Cum invers ?

- Adică Invers! Dorm ziua în fotolii...

- Da bine. Hai să-i lăsăm pe ăia ai tăi.

- Curat să-i lăsăm...coane Fănică.

- Păi ai uitat cum mă cheamă?

- Nu! Nici vorbă! Împrumutasem și eu niște replici de-a lui Caragiale...

- Da? Hai mergem?

- Acu la ora asta? Stai să stea măcar ploaia. Vrei să fim iar descoperiți?

- Da ai dreptate. Dacă zici tu!

Kurt se uită rugător pe fereastră, parcă implorând ploaia să se oprească, care, de parcă îl auzise,  și se porni mai tare.

- Cred că o să lăsăm vizita asta după...

- După ce?

- După ce ne întoarcem de la Conferința de mâine... sau nu se mai ține?

Dar Kurt nu-mi răspunse imediat. Stătea adâncit în gânduri nedezlipindu-și ochii de la fereastră. Îl fascina și pe el jocul ploii. Acu ploaia începuse să-mi bată în geam ca o chemare.  O mulțime de stropi mari și grăbiți îmi mătura geamul.  ”Abia îl mai spală” fac eu în gând . ”Tot o rugasem pe Nina să le spele ...”

O vreme am stat tăcut alături de Kurt, uitându-ne cum se joacă ploaia pe geam, dar și afară în curte. Mă uit cu neliniște în curte și văd cu groază, că mai era un pic și se inundă curtea. Noroc că nava lui Kurt avea trei picioare pe care staționa, că  poate cine știe, îi intra apa în navă.

- Nu era nici o problemă....zice Kurt.

- În prima fază nu știam la ce face aluzie Kurt. La ce problemă? Dar  imediat  mi-a venit și răspunsul dat tot de Kurt în gând.

- A! Apa ...Da e mai sus, zic eu distrat.

- Nu! Chiar dacă era inundată toată curtea nu era nici o problemă, repetă Kurt de data asta tare. Ai uitat că nava mea poate să se transforme și în submarin la nevoie.

 - Da, da! Am înțeles acu!

- Păi văd că ploaia asta nu ar da semne că s-ar opri foarte curând. Așa că mă duc la bucătărie să-ți fac o cafea. Că de azi dimineață nu am mai băut o cafea. Îți fac și ție una ? face Kurt. 

Mă uit cu mirare la Kurt.

- Da de când faci și bei  cafele? Te-a corupt și pe tine Nina. Sau ai preluat tu funcțiile ei. Chiar aș bea o cafea cu tine. Abia aștept să beau prima cafea făcută de tine. Să văd dacă ești bun de măritat?

- De însurat,  poate vrei să spui! Da, de fapt e cam tot una. La mine cam așa e. Ea s-a însurat cu mine, și eu  m-am măritat cu ea.

- Da putem spune și așa.

Kurt deschise ușa și se îndreptă cu pași grăbiți spre bucătăria mea de vară-iarnă. O vreme mă uit aiurea după el cum trecea abil printre stropii de ploaie. Ocolea cu mare abilitate bălțile ce se adunară din belșug.

- Stai prost cu drenajul, îmi aruncă din urmă Kurt, care reuși să sară o baltă, iar pe alta o ocoli miraculos, fără să se stropească măcar. Ultimi metri îi făcu ca la cursa cu obstacole. În sfârșit ajunse în ușa bucătăriei. Zgomotul de vase răsturnate, care zăngăniră  revoltate, ajunse până la mine. ”Hmmm! Își intră in atribuțiuni” fac eu.

- Vezi să nu mă lași și tu fără veselă! strig la Kurt, în timp ce eu rămasem pironit în ușa de la intrare, urmărind stropii de ploaie. Sute de cerculețe înfloreau pe suprafața bălților. Nu apuca un cerc să se extindă, că era stricat de alt strop. O vreme urmăream jocul picăturilor de ploaie distrat. Numai glasul lui Kurt mă trezi iar la realitate.

- Cafeaua e servită!

- Da așa repede? Parcă tu ai făcut-o mai repede!

- Ce faci vii încoace, sau ți-o aduc acolo.

Văzând stropii care nu mai conteneau, îi spun:

- Adu-o aici!

Chiar începusem să zâmbesc la faptul cum Kurt o să danseze cu ceștile de cafea prin ploaie.

- Vezi să nu verși vreo picătură!

Mă uit uimit la Kurt care își făcea acum drum înapoi printre picături și bălți cu mâinile goale. Ca un bun sportiv antrenat ajunse cu brio la linia de sosire de la intrarea în casă.

- Păi?...Nu ai uitat nimic? Sau mi le-ai lăsat să le aduc eu.

Dar Kurt nu luă în seamă ironia mea  și se strecură pe lângă mine în casă. Se duse la masa de lângă fereastră și se așeză pe un scaun. Surpriza mea a fost mare. Mă uitam la masă și parcă nu-mi venea a crede ochilor.

- Păi cum ai făcut? Cum a ajuns cafeaua asta înaintea ta?

- Ți-am teleportat-o! Ce să mă mai chinui ca să le car prin ploaie. Și apoi se denatura gustul. Știi câți stropi de ploaie ar fi căzut în cești?

- Câți?  întreb eu mai în glumă, mai în serios.

- Păi dacă până la intrarea în bucătărie sunt cam 30 de metrii, iar drumul eu îl făceam în 10 secunde, asta înseamnă cam ...50 de picături pe ceașcă. Dacă nu crezi numără.

Mă uit urât la Kurt.

- Da știu ție...tu nu prea le ai cu matematica... am uitat.

Iau o ceașcă de pe masă și o duc la gură sorbind zgomotos. Era bună  Era chiar foarte bună. Nici eu nu știu dacă reușeam să o fac așa de gustoasă.

- Îmi place că îți place, zise Kurt zâmbind. Nu te obosi să-mi mulțumești, că am aflat. Așa-i că sunt bun de însurat?

- Mai e vorbă! zic eu distrat.

O vreme am sorbit cafelele în liniște. În tot acest timp eram cu ochii pe geam. Parcă ploaia dădea semne că s-ar opri. După ce terminăm, Kurt scoase un aparat din buzunar și trimise ceștile înapoi în bucătărie.

- Păi da, mi le trimiți murdare. Nu puteai să le și speli?

- Sunt spălate! Dacă nu crezi du-te și verifică.

- Bine te cred. Cum ai făcut asta?

- Ei, secret! M-a ajutat stropii de ploaie....

- Care cei 50 de ceașcă?...

-...Aici la voi se poate face orice. Numai să vreți. Ori la capitolul ăsta, trebuie să recunoașteți, că stați prost.

- Ei și tu gata! Dacă nu aveai fericirea să te i-a cei de pe planetă, erai și acu aici, profitând de modesta tehnologie a  noastră. Recunosc că mai avem multe de învățat și de făcut.

- Văd că ploaia a stat, mă atenționează Kurt. E vremea să o ștergem!

 zise Kurt, uitându-se la ceasul lui special, din care nu înțelegeam mare lucru. Avea un cadran special plin cu numere și butoane, care mai de care mai colorate. În funcție de ce butoane apăsa, se schimba și culoarea cadranului, în roșu, verde sau albastru.

- Stai așa oleacă. Mai cade omul din copac și tot stă să se odihnească oleacă. Stai să-mi tihnească cafeaua. Știu eu cum conduci tu nebunește. Nu vreau să îmi stea cafeaua în gât.

- O să conduc mai încet, promise Kurt. De fapt sunt și eu la fel ca și tine.

Kurt își făcu drum printre băltoace către navă.

- Când ne întoarcem te ajut să faci niște canale de drenaj. Ca să nu mai băltească apa. O fac să se scurgă în stradă.

Ajuns la navă, acesta o făcu iar vizibilă. Deasupra pe acoperișul ei stătea o mică baltă.

- Uite cine vorbește! zic eu cu ochii la balta de pe nava lui.

- Nu îți face griji, că scap eu de ea acu. Urcăm în navă.

- Ei dar stai așa, pentru cât timp mergem. Dacă o să mi se facă foame? Eu ce mănânc? Știu că tu nu ai probleme. Îți menți dieta. Și nu mi-ai spus unde mergem?

- Păi până la Herculane facem, cam 2 ore și asta de mers lejer, dus și întors cam 4 ore. Cu ce o să mai stăm acolo... total cam 5 ore. Poate o luăm și pe Anda la Americani, dacă vrea ea, sau o lasă părinții.

- Bine dacă e așa... Nu-mi mai iau pachet.

Mă alătur lui Kurt, așezându-mă pe unul  din fotoliile de la comandă.

Kurt își făcu de lucru câteva minute la consola de la pupitru. După ce dădu coordonatele, porni nava. Aceasta ascultătoare se înălță silențios în aer. În câteva minute casa mea se făcuse cât o furnică. Când Kurt consideră că e destul de sus, schimbă direcția brusc, nu fără ami face  neplăceri stomacului meu.

- Păi Kurt! Ce ți-am zis? Mai încet!

- Gata, am înțeles!  Să trăiți!  spuse vesel Kurt.

- Sper că ai pornit aparatura de bruiere și de antiradar. Ca să nu să se mai i-a de noi vreun curios.

- Nici o grijă.

Străbăteam păduri, câmpii, orașe și sate cu viteză amețitoare. De acolo de sus, casele de abia se mai zăreau. Parcele pătrate se zăreau din când în când pe întinderea verde. Pe unde plouase, verdele era mai închis.  Mai încolo se zărea soarele care se chinuia să-și facă loc printre nori. De undeva răsărise și curcubeul. Arăta splendid în cele 7 culori ale sale. Era ca un arc sau o umbrelă colorată aruncată peste așezări. Străbăteam oraș după oraș. În timp ce survolam spațiul, presărat de norii ca de vată, era să luăm în brațe un avion de linie. Numai o manevră abilă, în ultima secundă, ne făcu ca să nu ne ciocnim.

- Ce faci, dai și peste păsări? spun eu, deja nu prea îmi ardea de glumă. Sper că nu ne-au văzut ăștia.

Dar Kurt nu-mi răspunse. Se uita înciudat în urma avionului. Kurt își făcu iar de lucru la pupitru, manevrând niște butoane. Tocma recepționă un mesaj:

- ”Aici ”Albatrosul ”. Aici ” Albatrosul”... Un obiect neindentificat era să se izbească de noi. Dăm coordonatele. Le trimitem prin computer. ... Da am înțeles ”Albatrosule” ! Am trimis mai departe coordonatele, la o bază militară de aviație. Veți avea companie în curând”

- Păi ziceai că ai pus nava pe învizibil. Iar o luăm de la început. Ăștia nu știu mare lucru. Dacă ne doboară?

- Numai să ne și  nimerească, zise Kurt vesel. Ce vrei? am uitat! Am crezut că la înălțimea asta nu mai era necesar. De unde să știu că aveați unul ascuns în nori.

 - Păi aparatele tale...?

Dar Kurt nu răspunse. Se puse serios pe treabă. Puse nava pe învizibil.  Dar de abia  făcu asta, când nava se izbi de un grup de cocori  care migrau către țările calde. Ultimele trei păsări din ramura stângă a ” V-ului ” se risipi. Kurt se uită după păsări în jos. Acestea ”dansau” în aer, apropiindu-se vrtiginos de pământ. Din cauza suflulu, și celelalte păsări zburară la întâmplare comentând.

- Vezi, le-ai speriat!

- Da, și mai și comentează! O să încerc să prind una acu, ca să-i fac cadou Andei.

Nici nu-și sfârși bine vorba, că apăsă pe un buton, iar o pasăre pe care Kurt o luase în cătare, fu atrasă de ceva, și poposi lângă picioarel noastre.  Amețită încă, aceasta nu ripostă, uitânduse speriată și nedumerită la noi. După câteva minute, încercă să se ridice și să zboare prin cabină. Dar gestul ei necugetat, fu repede finalizat când dând cu capul de hublou, se lăsă iar pe podea.

- Așa, stai acolo cuminte, îi zise Kurt.

- Ce faci? Astea-s ocrotite de lege! Vrei să ne punem lumea în cap?

După  o jumate de oră un avion de vânătoare încadrat de alte două trecu pe lângă noi.

- Vezi ăștia nu glumesc!

-  Ei lasă că am chef să mă joc nițeluși cu ei.

- Nu ar fi mai bine să renunți ?

Dar Kurt îi lăsă să depășească nava, și se ivi în coada lor. Acum el le vâna. Puse pe unul ochii și o rază albastră ieși din navă lovind avionul. Ca rezultat acesta  își pierdu controlul și se indrepta către pământ. Apoi Kurt ochi și pe cea de a doua călăuză, și acesta îl urmă cuminte pe cel dintâi.

Rămas fără escortă, avionul principal se întoarse fără a mai comenta. Se lăsă și el în jos după cele două care aveau probleme de pilotaj.

- Ce faci o să-i omori!

- Nu–ți face griji, deja s-au catalputat.

Mă uit și eu în jos și văd două parașute care coborau lin. Avionul principal se făcu nevăzut.  Kurt trecu iar pe frecvența lor și ascultă:

”Aici  Vulturul” mă întorc la bază. Ceva a lovit avioanele noastre. Cu mare greutate abia am scăpat! Se lăudă ăla.  Cei doi s-au parașutat. Au căzut în pătratul c48 cu d14. Să vină o mașină acolo să-i recupereze. Terminat ”

- Ia te uită! Abia am scăpat! Stai că îi dau eu scăpat!

- Te rog lasă-l! Nu vreau să  ne mai facem probleme!

- I-ar trebui o mică lecție, ca să nu să se mai laude atât. Puteam să fac ce vreau cu el. Era la cheremul meu.

- Bine iartă-l azi.

- Hmmm, cum vrei tu. Deși o mică lecție nu i-ar fi stricat.

 Avionul era acu în spatele nostru. Un piuit  însoțit de un semnal sonor, îi atrase atenția lui Kurt. Acesta după ce văzu radarul, zise:

- Uite! Vezi? Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești. Eu am fost domn cu el și uite el cum mă răsplătește. A trimis o rachetă după noi.  Kurt apăsă la rându-i pe un buton și o altă rază, de data asta roșie lovi la timp racheta, care explodă la mare înălțime. 

- Ia asta dacă o poți duce! zise Kurt și lansă o dronă proiectil. Aceasta după ce staționă un timp în aer, se precipită în direcția avionului, cu pricina. Pilotul văzu ce îl aștepta și reuși și el să se catalputeze la timp, în vreme ce deasupra lui fiare arse, contorsionate și  înroșite zburau prin aer, însoțite de o minge de foc. Avionul se pulveriză. Nu mai rămase nimic din el. Stătea martor un nor mare de fum, pe locul în care fusese. Pilotul atinse pâmântul.

- Da!  și acu mai departe!

După o oră atinsem și noi stațiunea Herculane. Parcă nu se schimbase nimic. Totul arăta ca mai înainte.

- Vezi unde o parchezi, ca să nu avem  iar  greutăți. Acum numai este Nina mea, ca să ne apere.

- Da ai dreptate! Ce zici de acoperișul hotelului?

După ce survolă în liniște zona, Kurt se hotărâ și ateriză pe acoperișul hotelului.  După ce opri nava, o făcu iar invizibilă, în timp ce noi ne făceam drum în clădire. Ajunserăm la casa liftului. Apoi coborâm ca orice cetățean cu liftul. La parter erau câțiva care așteptau liftul. Kurt ieși impasibil, printre ei. Din urma lui și eu. Ajungem la intrare. Ghinion, la recepție era tot aceeași persoană. Bineînțeles că ne recunoscu. Așa că strigă după noi. Kurt se întoarse și apropiindu-se de ea, îi zise:

- Îmi pare rău cucoană,  dar nu cred că ne-am cunoscut.

Zicând asta, îndreptă aparatuli către ea. Raza albastră își făcu datoria, făcând să cadă după  ghișeu. Cum holul era pustiu, ieșirăm fără alte întrebări în stradă.

- Sper că nu ai omorât-o!

- Nu stai fără grijă. A leșinat puțin cam de o oră. Când își va reveni nu va mai ști nimic.

- Și acu unde mergem? Unde stă Anda ta?

- Pe aici, zise Kurt, luînd-o pe o potecă printre brazi. Poteca ne scoase afară din stațiune. Urma o mică așezare. La una din case se îndrepta Kurt. 

Ajunse. Sună la ușă. După câteva minute, ușa se deschise  și în pragul ei apăru ..

 

 

2.

 

- Aaa! bună ziua mister Marin! Ce surpriză! Cu ce treburi pe aici?

Mă uit surprins la ea și parcă nu-mi vine a crede. Mă uit și la  Kurt întrebător.

- Am crezut că mă duci la Anda! Ce caută Nina aici?

- Bună eu sunt Anda! zise o voce venind din interior. Apoi apăru în cadrul ușii și Anda. Pe ea o cunoșteam de la ultima luptă. Nu puteam să o mai confund.

- Da încântat! Ne cunoaștem de la ultima luptă...

- Am vrut să-ți facem o surpriză. Dar văd că nu prea ești mulțumit.  După plecarea Ninei tale, a reușit Zeno să o convingă ” tehnic ” că ea este a ta, că este totuși un robot, și ca atare să se comporte aidoma...Așa că a trimis-o aici la recomandarea mea. Știam că dacă te duc aici, nu ai să-mi pui prea multe întrebări.

- Dar hai, nu intrați în casă? zise amândouă întrun glas.

Intrăm mai cu reținere. Mai ales eu. Faptul că nici prin cap nu-mi trecea că o să mă întâlnesc aici cu Nina, mă făcuse să mă emoționez un pic. Recunosc că vederea ei mă surprinse vădit. Nici nu mai știam cum să o abordez, ca nu cumva să se supere iar pe mine. De aceia o lăsai să facă ea prima mutare. Gazda ne introduse în casă. După ce străbătură-m un hol, intrarăm întro cameră mai mare, ghicind că ar fi o sufragerie. La o masă pe niște fotolii stăteau părinții Andrei. După dialogurile de politețe care urmară, Anda rupse tăcerea.

- Și cum de v-ați gândit să ne vizitați?

- E și plăcerea noastră, ziseră ambii părinți ai Andei. După plecarea voastră precipitată, nu ne gândeam că o să vă revedem așa de curând.

- Păi da! Am  am fost nițel cam ocupați... zic eu ca să nu tac. În acest timp trăgeam cu coada ochiului la Nina. Aceasta se uita numai la ceilalți de parcă eu nici nu existam. Încerc totuși să atac eu primul:

- Și zi așa te-ai hotărât să te duci la stațiune fără mine...

Acu așteptam efectul vorbelor mele cu frică, dar și cu curiozitate. Mă gândeam că acu o să se reverse iar avalanșa de ”crătiți” peste capul meu.

- Păi mister Marin, după plecarea mea pe planeta Zirda, Zeno m-a convins că așa sunt toți bărbații nesuferiți...Și tot el mi-a recomandat această stațiune pentru a mă „calma„ ... cică...

- Îmi pare bine  că Zeno s-a gândit și la mine... adică la tine ... adică la noi ... știi de când ai plecat tu...

Nu-mi mai găseam cuvintele. De frică să nu stric iar treaba, căutam ceva cu disperare, ceva ce nu mai venea. Dar mă scoase din încurcătură tot Kurt.

- Da foarte bine, mă bucur. Și a început să dea rezultate tratamnetul?

- Desigur, spune Nina, cu o siguranță de netăgăduit. Doar că nu mi-a recomandat să fac și băi... doctorii de pe aici.

- Se înțelege, încerc eu să ghidez discuția pe un făgaș normal. Te-ai scurcircuita repede...

- Ba s-o crezi tu asta. Am înveliș și garnituri de protecție, ca să nu intre apa.

- Cred că ar fi bine să mai încerci și alte stațiuni.

- Kurt mai zi și tu ceva, încercă Anda să aplaneze situația penibilă în care mă aflam. ”Ajunsesem de râsul galaxiei. Un robot să-mi facă mie morală. Greu am ajuns”,  zic eu în gând. Dar mă opresc cu frică. Oare nu cumva, iar mă ” ascultă ”?

Mă uit cu frică la Nina, să văd dacă nu explodează.

- Și zi așa, domnule Kurt. Parcă așa am reținut că te numești. Îți place de fica mea? Văd că v-ați și împrietenit. Pe când nunta? întrebă tatăl Andei.

- Păi dacă sunteți într-u totul de acord și peste o lună...

- Foarte bine! zise cu entuziasm, Anda, bătând din palme, și aruncându-se de gâtul lui Kurt.  ” Foarte bine, toată lumea mulțumită, și au trăit fericiți  până la adânci bătrâneți” fac eu iar în gând.  Nu știu de ce, dar Anda îmi aruncă o privire, ce nu părea că era prea  încântată.  Mă uit speriat la ea, înțelegând imediat ce a supărat-o. Gândul meu. ”Nu cumva și ea? Da, desigur!  doar a trecut și ea pe la Zeno...A făcut-o mai perfectă. Ei nu că asta începea să mă calce pe nervi. Nu mai putea omul să mai aibă nițică intimitate!”

Kurt se uită și el un pic mai vesel la mine. Las capul în jos vinovat.

- Păi luați și serviți ceva, zice mama Andei intrând  în mod teatral, de parcă era la nuntă,  ducând  în mână, cu abilitatea unui jongler, o tavă plină cu de toate. După ce ne împărții conținutul la fiecare în propia farfurie, ne apucarăm să le analizăm. Numai Nina nu mânca. Ea stătea atentă la vorba fiecăruia. Din când în când mai întervenea și ea cu câte ceva în discuție.. După ce mâncarăm , Nina se oferi să strângă ea vesela.

- Ai grijă cu alea, să nu le spargi, zic eu mai în glumă, încercând să-mi intru în atribuțiuni. Dar Nina nu–mi acordă nici o atenție. ” pe semne că nu i-a trecut încă de tot ”

- Să vă fac și niște cafele? întreabă gazda.

- Mie nu-mi face zice Kurt scurt.

- Dar parcă ți-a plăcut cafeaua atunci la mine? Nu mai bei?

- Ei, ... așa mai rar.

- Dumneavoastră? Mă întreabă mama Andrei.

Eu ridic două degete în sus ca la școală, în semn de aprobare.

- Tu nu ar mai trebui să consumi atâta cafea, că îți face rău la tensiune...zice Nina grijulie.

- Ei lasă-l tu! Una mică...Nu o să-i facă rău.  Și e amestec doar ...Nu e pur naturală.

 În așteptarea cafelei se lăsă o liniște mormântală.  Nina dispăruse și ea la bucătărie. Kurt o sorbeau din priviri pe Anda. Tatăl fetei se făcea că citește ziarul, ridicându-l în mod exagerat deasupra ochilor. Numai eu nu făceam nimic. Mă gândeam într-una. ”De ce m-a adus Kurt aici? Oare era de vină Nina , sau Anda  lui! Sau poate amândouă? ”

 Dar iată că apar și cafelele. Nina, le împărțea la fiecare. Mie îmi ales o ceașcă mai goală. ”Era foarte grijulie. De asta nu o scăpase cei de pe Zirda. Punea prea mult suflet la grija sănătății mele. Oare chiar așa să fie?”

După ce ne sorbirăm cafelele, toată lumea se strânse iar la masă în sufragerie.  Simțeam că urma ceva de o deosebită importanță. Așa cum prevăzusem, Kurt se ridică în picioare și zise:

-Profit de această vizită, de a vă face cunoscut că noi, eu și Anda, ne vom stabili pe planeta mea. Iar, mister Marin, să o i-a iar în folosință pe noul lui robot  umanizat, în slujba sa.  Acum eu cu Anda vom trage o fugă până la mine acasă. Vă mulțumim de găzduire. Tu, zise Kurt mai departe, dacă vrei să mai rămâi, te duc cu a doua cursă.

- Nu s-ar putea acu, cu toții? zic eu ca să scap mai repede de acest loc. Parcă mă apăsa pe umeri. Și simțeam că nu mai  am aer.

- Cum vrei! Nina gata concediul tău a luat sfârșit! Vei merge la tine acasă. 

După ce ne luăm rămas bun cu toții, ieșim afară în stradă.  Părinții Andei, ne făceau semne prietenoase de despărțire, din poartă. Mama ei se ștergea la ochi cu capătul șorțului.  O i-au înainte. Aceste scene emoționante nu–mi făceau nici mie bine. Din urma mea mă urmă ca o umbră iar Nina. O las în pace. Nu de alta dar să nu cumva să se răzgândească. Mie cine îmi mai făcea cafeaua? Sau la cine mai țipam? Mergeam așa agale. Mai în spate Kurt cu Anda ca doi îndrăgostiți, mai făceau mici pauze sărutându-se. Într-un târziu ajungem la hotel. Eu dau să-l opresc pe Kurt, ca să intre.

- Stai așa! Ai uitat ce i-ai făcut ăleia? Stai! Trimite-o pe Anda să cerceteze terenul minat. 

- Dar de ce nu o trimiți tu pe Nina ta? se răsti Kurt la mine. Intrigat, mă uit după Nina.

- Dar de ce nu te te duci tu?

- Fiindcă și pe mine mă cunoaște. De aia!

Lăsați că mă duc eu, zise împăciuitor, Anda. Și mai înainte prietenul meu Kurt să o oprească, aceasta se avântă pe trepte. Deschise cu grijă ușa de la intrare, aruncă o privire fugară înăuntru. La recepție nu era nimeni. Holul era pustiu la acea oră.

Ne făcu semn că drumul e liber. Intrăm și noi cu grijă. Ne înghesuim toți la lift.  Apăsăm pe buton pentru al chema. După ce se aprinse luminița de la ultimul etaj, semn că liftul staționase acolo, ultima dată, se puse în mișcare. Văzând de unde coboară, mă străbătu o neliniște. Mă uit la Kurt neliniștit. Acesta înțelese din privirea mea ce nu era în regulă. Își pipăi discret buzunarul interior de la haină. Gestul lui nu trecu neobservat pentru mine. Asta făcu să-mi sporească și mai mult adrenalina. Când ajunse liftul jos, ne înghesuim repede în el.

- Sper ca să nu avem musafiri sus! zic eu într-o doară.  Parcă ghicindu-mi gândul Anda, îmi confirmă:

- Să ști că o să te aștepte o armată de infanterie și asalt ...

- Sper să nu ai gura aurită, zic eu.

În fine liftul ajunge sus. Stăm o clipă și așteptăm. Apoi Kurt se hotărâ și deschise ușa cu grijă. Părăsim holul și intrăm în casa liftului. Ieșim pe acoperiș.

- Mâinile sus și nici o mișcare!

 Pe acoperiș, în forma unui cerc, erau dispuși 25 de oamnei înarmați până în dinți. Doi ofițeri ne somau, cu niște automate. Cred că erau Kalașnicov, sau AK47. Ce mai conta! Mă uit cu coada ochiului la Kurt, apoi la Anda. Parcă prea prevestise așa de bine. De unde știa? Sau poate a fost o prezumție?

- Domnule ofițer, zise Kurt cu mâinile ridicate.  Vă rog să nu vă opuneți misiunii mele de  misionar în ceea ce-l privește pe  președintele americii. Suntem așteptați acolo la Casa Albă, în legătură cu conferința de pace...Dacă nu credeți întrebațil, zise Kurt coborînd încet mîinile în jos. Luati de dialog, cei doi nu realizară gestul lui Kurt. Mare greșeală!

- Da și eu sunt așteptat de împăratul Chinei, zise unul din ei.

- Iar eu de cel a Japoniei, spuse al doilea râzănd. 

Numai eu nu râdeam.  Kurt profită de neatenția celor doi și scoase fulgerător arma lui teribilă. Până să-și dea seama cei doi de pericolul ce îi aștepta, o rază albastră îi învălui pe cei doi. Ceilalți 25 de sodați rămaseră surprinși. Suficient pentru Kurt, să facă nava vizibilă și, deschizând ușa, ne făcu semn să  ne refugiarăm în ea, înainte ca cei de afară să-și revină. Cu arma în mână rotindu-și privirea amenințător de la unul la celălalt, Kurt întră și el în navă , nu înainte de a mai  lansa câteva raze către cei mai aproape, asta așa ca pentru orice eventualitate, avea să se scuze el mai târziu. După ce se instală comod în fotoliul de la bord, Kurt refăcu itinerarul, dând de lucru calculatorului. Apoi porni nava. Când aceasta se ridică se auziră câteva țipete. Semn că jeturile de energie îi atinse pe câțiva soldați.  Se auziră un păcănit de mitraliere. Gloanțele începură să ricoșeze de pe corpul navei. Oricum nava era protejată. Ne ridicarăm în sus. Eu arunc o privire prin hublou, curios să văd cum arăta câmpul de bătălie. Jumate din ei zăceau în nesimțire pe jos. Câțiva mai zeloși, trăgeau la greu din arme, din urma noastră, dar fără folos. Deja atinsesem limita de vulnerabilitate a gloanțelor. Eram mai sus de 5000 de metri. Aici gloanțele nu mai aveau nici un efect.

- Ca să vezi, cine era să ne prindă? zice Kurt. Mulțumesc că ne-ai avertzat, Anda! A lucrat bine Zeno la tine...

Mă uit la Kurt și prin minte îmi trece o bănuială.” Nu cumva și Anda?” Dar avui confirmarea. Un zâmbet larg pe fața lui Kurt mă făcu să înțeleg. Mă uitam la ei, cum se sorbeau din priviri. Mai să mă facă gelos.

- Unde mergem acu? întreb eu, mai mult ca să mă aflu în treabă și să ghidez discuția pe alt făgaș.

Kurt se uită la ceas. Apoi spuse:

- Am mai avea timp cam o oră. Dacă vreți mergem direct iar în America, la Casa Albă.

- Da știu de venirea noastră? Să nu ne întâmpine iar ca atunci.

- Președintele știe! Mai trebuie să mai punem niște detalii la punct. Trebuie să i-au legătura și cu cei de pe planeta mea.

Și zicând acestea, apăsă pe niște butoane de pe consolă. De fapt era ceva ca un ecran senzorial. Numai cu o simplă atingere și avea tot ce dorea. Era foarte avansat în toate, acest tip de navă. Ce mai! Era o adevărată bijuterie. Când erai la bordul ei, te simțeai în deplină siguranță. După ce termină  joaca cu degetele pe acel ecran holografic, Kurt  primi un mesaj de pe Zirda. O privire aruncată fugar, îl lămuri pe Kurt.

- Am primit mesajul de la Tod. Când ajungem acolo o să i-au iar legătura cu el. Așa că la drum!

Kurt își mai făcu un timp de lucru la consolă, apoi se așeză iar pe un fotoliu. De acu, cu instrucțiunile primite, nava va avea grijă de noi. Ne v-a conduce singură la Casa Albă. Kurt își luase acu măsuri suplimentare. După ce porni antiradarul, se poziționă apropae de stratosferă. Zicea el, că e mai sigur. După ce nava atinse înălțimea dorită, se avântă pe o direcție bine cunoscută. Cum nu mergeam chiar așa de repede, fapt constatat și de mine, ajunsem cam în jumătate de oră. Exact când ne aflam deasupra Casei Albe, nava porni să coboare lin. După câteva minute se așeză cuminte  pe acoperișul ei, ce abia îl părăsisem  acu trei zile. În jur totul părea normal. Fiecare își vedea liniștit de treabă. Viața își intrase pe  făgașul ei normal. Mă uitam atent în jurul nostru. Totul părea în regulă. Numai era chiar atâta lume, ca atunci. Totuși președintele știa de vizita noastră și își luase acu măsuri. În clipa când nava atinse iar acoperișul, ca din pământ furăm flancați de un pluton de securitate înarmați până în dinți.

- Nu s-ar putea spune că nu suntem  bine primiți, zic eu, văzând excesul de zel al celor de afară. Și asta că nu ai mai făcut invizibilă nava. Văd că am fost așteptați.

- Nu era cazul!  Știam și eu că vor fi și ei prezenți. Ce vrei asta face parte din  protocol. Kurt deschise ușa, iar noi ne aliniem afară lângă navă. Ne fu dat onorul! După care am fost învitați frumos:

- Vă rugăm să ne urmați! Președintele vă așteaptă.

Ne conformăm. Kurt cu Anda mergeau în față. Nina mea îi urmă. Eu încheiam ariergarda. Priveam curios și cu teamă prin jur și peste împrejmuirile de lângă Casa Albă. Totul părea normal. Ajungem după câteva minute în masivul Birou Oval al președintelui. Acesta ne aștepta. Când ne văzu se ridică și ne ieși în întâmpinare zâmbind.

- Bine ați venit! ne ură acesta. Vă așteptam! mai zise el. În birou așezați pe fotolii comode mai erau câțeva personalități din lume. Președinți de state și alți reprezentanți. La vederea noastră și aceștia se ridicară în picioare. Fiecare își manifestă bucuria sau indiferența în felul său.  Președintele părea cel mai fericit de întoarcerea noastră. După ce ne invită să luăm și noi loc, acesta începu:

- Domnule Kurt,  nu văd pe ceilalți 11 lideri ai dumneavoastră!

- Nici o grijă, o să anunț eu când e cazul. Deocamdată să trecem la afaceri. Cum vi s-a părut propunerea noastră în a stabili legături de ajutorare și schimb de tehnologie, între voi și planeta noastră.

- Da noi suntem de acord, în mare!

Câteva murmure se făcură iar auzite.

- În mare? întrebă Kurt. Să înțeleg că nu toți ați fi de acord cu propunerea noastră?

- Suntem și noi de acord, întervenii președintele Rusiei, dar ...

- Da știu ce vă neliniștește! Lipsa voastră de sinceritate.  Probabil că vă este frică ca unele tehnologii să  ajungă pe mâinile cui nu trebuie. Păi trebuie să vă spunem că de îndată ce vom semna un acord cu voi, vă vom ”obliga ” să fiți cu toți sinceri  și cu voi înșivă. Datorită tehnologiei noastre, nu vor mai fi oameni cu gânduri ascunse și dușmănoase.  Va dispare acest fapt.

Iar se stârni rumoare.

- Și în ce mod o să faceți asta? întrebă reprenzentatntul Chinei și Japoniei într-un glas.

- Datorită tehnologiei noastre vom elimina minciuna, prefăcătoria, perfedia, și multe altele. Vă vom modifica un pic creierul, și mai ales gândirea acestuia în mod pozitiv.

- Noi nu suntem de acord, spuseră într-un glas mai mulți. Nu admitem să vă jucați cu mintea noastră.

- Bine o să contactez atunci pe Tod, liderul așezării noastre, pentru a vă lămuri, și a găsi împreună o cale de soluționare.

Și zicând asta Kurt, își făcu de lucru la un aparat ce îl purta în  permanență  cu el.  După nici două minute în sală se făcu un fum alb, iar o rază verde apăru de nicăieri. Când fumul se risipi, apăru și Tod. Acesta,  la vederea celorlalți, se înclină respectuos. Se apropie de  o tribună și începu:

- Pâmânteni! Ne-am adunat aici iar, pentru a soluționa împreună măsurile privind  Pacea în lume! Constat, că din prezentarea lui Kurt, nu prea ați fost încântați.  Pentru a intra în posesia tehnologiilor noastre trebuie să fiți pe deplin sinceri și cu voi și cu alții. Pentru că odată stăpânită această tehnologie, nu este drum de întoarcere. Vă cunoaștem felul vostru de nesinceritate față de voi și de alții. Fiecare vrea ca să profite de celălalt, să-l combată, să-l ignore, să-l exploateze, sau să îl distrugă. Oare nu v-ar sta mai bine, când ve-ți fi prieteni cu toții.  Vă promit că după asta, nimeni nu v-a mai veni cu forța peste altă tară, că toți vor trăi în iubire și armonie.  Acum că nu știți multe, vi se pare poate multe lucruri imposibile. Dar vă veți obișnui, cu trecerea timpului. Vă vom ajuta și cu lipsurile energetice cu care se confruntă planeta voastră.  Nu credeți că a sosit în sfârșit timpul pentru o bună armonie? Iar vreți să vă omorâți într-un alt război ? Nu vă este de ajuns cele două  războaie mondiale, și cele alte  sute care le-ați purtat, tot împotriva voastră?  Și asta că sunteți orgolioși. De ce nu vreți ca toată lumea să se bucure de  ce are fiecare mai bun. Și zicând asta, nu mă refer numai la bogățiile subterane, care și așa sunt pe sfârșite, ci și  la toate aspectele privind formele geografice, teritoriile etc. Să fie un singur teritoriu valabil la toată lumea. Să dispară granițele. Libera circulație.  Știu că la început o să vi se pară o situație imposibilă. Dar cum spuneam, timpul le va rezolva pe toate.

Tod se opri, să vadă ce efect au avut vorbele lui.  După câteva minute de tăcere, președintele Rusiei rupse tăcerea:

- E frumos ce spui dumneata. Dar suntem departe de ziua aceea.

- Nici nu știți cât de aproape sunteți! Nu v-a mai trebui să munciți toți ca mai înainte. Muncile voastre vor fi înlocuite de Roboți. Care se vor diversifica în funcție de muncile depuse. Se vor elimina riscurile, de accidente,  de intoxicare , de contaminare, prin înlocuirea omului de către roboți.

- Facem și noi asta de mult, nu se lăsă împăratul Japoniei și a Chinei.

- Poate, dar mai aveți încă multe de învățat.  Domnule Președinte dumneata ce spui? Nu vă surâde ideea?

- Ba da, dar după cum vedeți ar trebui ca toată lumea să voteze la fel. Eu nu pot să-i oblig. Fiecare face ce vrea. Dar numai în anumite  limite. Nu vom tolera ca unii iar să se înarmeze, sau să folosească aceste tehnologii împotriva noastră. Că nici noi nu vom sta cu mâinile în sân.

- Da știu! Suferiți de grandomanie. Asta vă caracterizează din timpuri vechi. Da cred că soluționările noastre sunt sortite eșecului. Ar fi păcat să nu profitați de toate astea!

- Dar ce vă veni cu asta? De ce ne-ați ales tocmai pe noi, ca să cooperați cu noi, întrebă președintele Germaniei. Voi ce aveți de câștigat?

Singurul nostru câștig ar fi bucuria noastră de a vă convinge de ce este mai bine. În felul ăsta ne-am mai acoperi din vina noastră de a nu vă perfecționat, încă de când v-am creat. Ați fost făcuți în grabă și asta că timpul ne-a presat. Eram și noi atunci în acea vreme, în relații mai puțin bune cu alte civilizații, ce azi sunt demult apuse. O ploaie de asteroizi giganți, le-a distrus și lor planeta și jumătate din sistemul lor solar.  Noi nu vrem nimic de la dumneavoastră. Numai înțelegere și cooperare între planeta voastră și lumiile noastre. Și credeți-mă, nu o să vă pară rău.

Se stârni iar rumoare, care pe alocuri se transformă în discuții  penibile. Mai aveau oleacă și s-ar fi luat la bătaie. Președintele încercă să mai aplaneze situația.

- Domnilor, Domnilor! Vă rog puțină liniște. Așa nu o să ajungem nicăieri.

Tod se uită la Kurt. O simplă privire  și Kurt înțelese.  Kurt își făcu iar de lucru la aparatul său, și o simplă apăsare pe un buton  și,  toți încremeniră.  Pe toți îi prinseră cum erau. Cu toți fără excepție. Numai noi ne uitam  uimiți la ei. Parcă erau niște statui.

- Ei așa e mult mai bine, răspunse Tod. Deja era prea multă gălăgie.  Nu cred că o să fie o idee prea bună asta cu tehnologizarea omenirii. Încă nu sunt pregătiți, spuse iar Tod.

- Nu sunt decât două variante:

Ori îi lăsăm să -și vadă pe mai departe de a lor, cu toate neînțelegerile, cu certurile,  cu războaile lor interminabile,  sau să îi facem să ne înțeleagă cu forța, fără ca ei să prindă măcar de veste. Dar pentru asta este nevoie de o ședință  extraordinară a întregului Sistem Galactic. Numai cu aprobarea lor vom putea interveni în istoria omenirii.  Și zicând asta Tod se făcu iar nevăzut.  Kurt își făcu  drum la ieșire. Când ajunsem în siguranță în navă, Kurt îi ”dezlegă”. Apoi cu un viraj scurt nava luă iar înălțime. În câteva minute ajunsem acasă la mine. După ce ne debarcă pe mine și pe Nina, Kurt îmi ură un bun rămas, făcu ca să dispară nava din fața ochilor mei. Mult timp mă uitam după ea, până o pierdui din vedere. Mă mai uitam distrat la cer, când vocea Ninei, mă aduse iar  la realitate.:

- Domn Marin, hai să-ți fac o cafea! Că de azi dimineață nici măcar o cafea nu am băut!

Aprob, dând din cap. În așteptarea cafelei, gândurile mele o luaseră razna: ” Oare o să mă mai întâlnesc cu prietenul meu Kurt? Cine Știe? Incercarea lor de ”a ne îmblânzi” și de a ne retehnologiza, dăduse greș!

   O urmăream pe Nina, pe cand pleca iar, pentru a câta oară? - spre bucătărie, pregătindu-mi o nouă cafea. Nu ştiu ce îi făcuse Kurt sau cei de pe Zirda, că se domolise ca prin farmec. Era de nerecunoscut. Totuşi trebuia să am grijă să nu o mai supăr pe viitor.

         - Promiţi? zise Nina din pragul bucătăriei, care tocmai ieşea, ducând cu ea, nelipsita tavă, pe care se odihneau ... două ceşti aburinde de cafea.

''Ei uite ca din acest punct de vedere, Zirdenii nu au făcut o excepţie'' zic eu în gând. ''Tot aşa a rămas Nina mea. Cu ea nu o să mai am nici o intimitate!...''

- Cum e cafeaua? mă întreabă Nina, făcându-se că nu a observat gândurile mele, de care sunt sigur că le aflase.

- Da e bună, fac eu absent, cu gândul mai mult la Kurt, care ne părăsise aşa brusc. Oare ce mai puneau la cale?

- Lasă-l pe Kurt, nu te mai gândi atât la el!

- Da, ai perfectă dreptate, uite mâine e 15 şi încep din nou şcoala. Iar tu din cauza periglinărilor tale, nu mi-ai terminat nici acu problemele.

- Nici o problemă! Se rezolvă. Câte mai ai?... Dar stai aşa! Eu o să stau toată viaţa ta, să-ţi rezolv numai problemele tale? Mai pune şi tu capul la contribuţie! Ce vrei să-ţi cadă tot timpul rezultatul din cer?

Dacă odată se împlinise minunea, nu acelaşi lucru mai speram acu. mai ales acu! Cu Nina... nu mai mergea!

- Sau poate vrei să te duc şi de mână la şcoală, şi să stau şi cu tine în bancă! ...

Ultimile cuvinte ale Ninei, făcu să se aprindă o scânteie în mintea mea.

- Să ştii că nu ar fi o idee rea! Ba chiar aş zice că e o idee foarte bună. Nina eşti un geniu! Adică o geană... adică ...

- Lasă, lasă, încercă să mă tempereze Nina, asta oricum nu o să se întâmple.

- Şi de ce mă rog? Te înscriu la şcoala şi clasa mea, dându-te ca vară a mea! Şi pentru început poţi să stai cu cine vrei în bancă... După aia...

- Nu va fi nici o 'după aia'! zise răspicat Nina.

- De ce? Ştii ce interesant o să fie? Cu 'puterile tale ' o să facem o pereche reuşită.

Tăcea. Mă uitam curios la ea şi totodată cu sufletul la gură, în aşteptarea deciziei ei, care întârzia destul de mult să apară.

- Bine până te hotârăşti, rezolvă-mi problemele, iar eu o să mă întind niţeluş... sunt aşa de obosit...zic eu chiar simţând că mă cuprinde somnul. ...Iar tu.... problemele...gata! ...În scurt timp adormii.

 

 

3.

 

Se făcuse seară, când reuşii la insistenţele Ninei, să mă dau jos din pat.

- Hai puturosule, dormi toată ziua, la noapte ce mai faci? Hai că se răceşte şi mâncarea. Şi nu te aştept toată ziua cu masa pusă.

Mă uit într-un ochi la ea. Poate aş mai fi tras de timp, dacă nu simţeam, că chiar îmi era foame. Aşa că mă scol repede, şi o tai la bucătărie, unde mă aştepta, pe masă nişte farfurii pline cu mâncare, din care ieşeau un abur ademenitor.

- Ce mâncare e asta? Văd că miroase frumos.

- Ia şi mănâncă şi nu mai întreba atâta!

Mă supun şi mă arunc asupra primului fel.  In timp ce mâncam Nina imi spune:

- Ştii...M-am tot gândit! ...Şi cred că o să fie o idee bună...

În prima fază preocupat de mâncare nu am dat importanţă ştirei. Abia când am trecut la felul doi, mi-am adus aminte ce a vrut să zică Nina.

- Da? O ce bine! O să fie foarte interesant. Noi doi la şcoală în aceeaşi clasă...

 - Şi în aceiaşi bancă...completă Nina. Mai ai şi alte fete în clasă?

- Desigur! Adică... nu ştiam de fapt unde bătea Nina. Adică nu ştiu, ce' prospături' o să ne aducă!

 - Prospături ...?

O vedeam că nu părea prea încântată să mai fie cu mine şi alte fete. O fi iar geloasă?

 - Aaa! dacă e cea ce cred… la ce mă gândesc eu...

 - Ei lăsă nu te mai gândi atât! mai bine gândeşte-te cum să rezolvi problemele...

- Păi te rugasem eu...

- Bine, bine uite ţi le-am retolvat pe toate... Dar numa astăzi, că de mâine...

- De mâîne ce? Sau nu îţi închipui că te-am creeat degeaba!

Şi eu care credeam că pentru mâncare şi cafea...oricum nu te grăbeşti să-i mulţumeşti...da cum îmi închipuiam. Nicodată nu primeşti adevărata recunoştinţă pe care o meriţi.

- Şi ce ai vrea acu? Să te pun la încărcat?

- Ei şi tu… Puţină afecţiune...nu ar strica...

- Poate vrei să te pup şi să te i-au şi în braţe...

- Păi dacă s-ar putea...

Mă indrept spre ea, mai mult făcându-i pe plac, cu braţele deschise, mă opresc spre nemulţumirea ei, care adăugă:

- Hai ce mai aştepţi? Deschide-le şi strângemă în braţe.

Îi fac pe plac, cam cu stânjeneală.

- Ştii, eu nu am îmbrăţişat până acu nici o fată, dărămite un robot, chiar dacă este o 'ea'.

- Aşa şi acu un pupic, continuă ea, nelund în seamă protestele mele timide.

- Sper că nu o să-ţi vină aceste idei şi acolo la şcoală prin clasă...

- Nu! Acolo, promit că o să fiu cuminte dacă...

- Dacă ce?

- Dacă o să fie cuminţi şi profesorii ăia...

- Gata! S-a revocat! Numai mergi cu mine mâine la şcoală...

O văd că se duce într-un colţ al încăperii, stând bosumflată şi aproape că nu plângea.

- Bine, bine hai că te las să mergem, fac eu împăciuitor.

- Dar... e o problemă. Îţi trebuie acte.

- Ce acte?

- Păi acte. Certificat de naştere şi buletin. Ai aşa ceva? întreb, deşi ştiam că nu are aşa ceva.

- Dacă spuneai asta mai  de mult, pe când eram pe Zirda, făceam rost...Dar ar mai fi o idee.

- Care?

- Ai calculator, Nu?

- Da, zic eu arătându-i un computer.

După ce îl analizează, îmi dă verdictul:

- Ăsta numeşti tu calculator? Relicva asta?

- Te rog frumos! Ăsta nu e o relicvă! E ultima generaţie de calculator, care mi-am permis să mi-l cumpăr. Nici nu ştii câtă economie am făcut ca să o achiziţionez. Ce ştii tu? Ştii cât m-a costat? Are un ultim tip de procesor dual de 3,5G, pe placă cu memorie cât cuprinde - 32 M RAM, placă video GeForce...GTS 440…

- Da ai dreptate! E ultimul tip de râşniţă...

- Ce vrei calul de dar nu se caută la dinţi. Parcă tot tu ai spus asta.

- Nu un filozof, grec parcă... ceva pe acolo...sau roman...

- Lasă nu îţi mai frământa atât memoria, să nu cumva să se scurtcircuiteze... şi ce fac măine?  La ce îţi trebuie calculatorul?

- Păi am să-mi fac acte după ale tale. Iar la buletin am să-mi pun o poză. După ce deschise calculatorul, după modelul actelor mele, Nina întocmi în câteva minute alte acte ce i-ar fi aparţinut. Confruntându-le, a trebuit să recunosc că avea talent...la falsuri.

- Gata! Am şi acte acu. Pot să plec şi acu!

- Acu nu, că e Duminică. Mâine e Luni, atunci o să mergem!

Priveam buletinul. De acu o chema -  Avram Nina Şi era din Bucureşti! Mai departe era o adresă fictivă.

- Şi dacă mai este cineva cu acelaşi nume şi care stă tot la aceiaşi adresă?...

- Imposibil! E o zonă care a intrat de curând în demolare!

 

                                                     ***

A doua zi era Luni.  Nici nu se luminase bine de ziuă, când Nina era în picioare.

- Hai scoală puturosule! Hai la școală!

- Ești culmea! Cu tine numai poate omul să mai și doarmă...

Mă scol și mă îndrept către bucătărie. În drumul meu, rup foaia de la calendar. Următoarea zi  era 14 sep.

- Ei, da stai așa! Azi e luni, dar e 14 sep. De abia mâine începe cu adevărat școala. Ce te grăbești așa!

- Păi hai de mă înscrie atunci.

- Ei lasă că nu a intrat zilele în sac. Stai să...Unde imi este cafeaua mea? Nu plec nicăieri pâna nu-mi beau cafeluța...

- E pe masă, te așteaptă...

Mă îndrept spre masă. Mă așez și sorb din ea, crezând că e fierbinte, dar era destul de rece.

- De ce nu e caldă?

- A fost!....

- Încălzește-o din nou! Cum o s-o beau așa...

- Încălzește-ti-o și singur, zice Nina, făcându-și de lucru la o oală, mestecând ceva  în ea.

- Așa? Nu te mai înscriu...

Nina se întoarce bosumflată si luând ceașca de pe masă o răstoarnă violent în ibricul care mai avea ceva în el. După câteva secunde răstoarnă continutul înapoi în ceașcă.

- Acu e prea fierbinte. Decând au umblat ăia la tine, ți-ai cam pierdut îndemânarea.

- Ei, aș! Ți se pare...

În fine o sorb cu înghițituri mici. După cinci minute mă ridic.

- Gata! hai să mergem. Și ai grijă nu te dai de gol. Ar fi mai bine tu nici să nu vorbești. Să mă lași numai pe mine.

Plecăm îndreptându-ne spre poartă. Ca de obicei, vecinul era la datorie. Veghea curtea noastră de după uluci mai ceva ca drapelul patriei din armată. Când ajungem la poartă aud în urma mea:

- Gata... școala!

- Da! Ea e gata de mult, zisei eu cam enervat de intervenția vecinului.  Vecinul nu-mi mai răspunde. Ieșim si Nina ferecă poarta. Măcar atâta să facă și ea. Pe drum, ne întâlnirăm cu destui cunoscuți. Pe mulți i-am trecut cu vederea , mulțumindu-mă cu un simplu salut.  Nina mergea intins, țanțoș, fără să mai privească, nici în stânga și nici în dreapta. In fine ajungem la școală. La secretariat era destulă lume. Probabil că lăsaseră și ei în ultima zi. După vreo 20 de  minute, ce mie mi se părură un ceas, intrăm și noi înăuntru.

- Da, ce doriți? întreabă înțepată secretara.

- Păi să ne înscriem...Adică, să se înscrie... zic eu arătând către Nina. Știți ea e vara mea  și, a venit din capitală...

- Foia matricolă de la școala de la care ai plecat!

- Păi... fac eu disperat.  Acest lucru îmi scăpase din vedere.

- Îl trimite ăia prin fax, intervine Nina.  Dacă nu apare îl aveți mâine sigur.

- Bine dă-mi actele.

După ce le studiază, secretara complectează în registru.

- Știți... fac eu timid, nu s-ar putea să o înscrieți în clasa mea, la „A„?

- Să văd dacă au locuri, zice secretara răstit. După ce studiază un alt registru, se declară mulțumită.

- Da, mai avem aici două locuri. Dar de ce vrei neapărat aici?

- Păi, nu v-am zis? E  vara mea...

- A da? Și ți-o fi frică, să nu o pierzi...

Nina dădu să intervină. Eu, știind ce o să spună, mă cuprinse frica, să nu o dea la  cine știe ce altă clasă. Așa că o apucai de mână, făcând semn. Secretara ocupată cu nasu în hărtii, nu observă manevra mea.  La urmă secretara declară:  Avram Nina este înscrisă în clasa 12 -a la „A„.

Am ieșit repede, ca nu cumva să se răzgândească. Au fost bune „actele„ Ninei. Pe hol Nina îmi aruncă o privire întrebătoare:

- Ce aveai?

- Păi voiai să te trimită în altă clasă?

- De unde știi?

- Păi  știu ce îți poate capul...

- Păi eu voiam să spun, că dacă nu este loc  la ”A”, să te mute pe tine cu mine.

- Nu în niciun caz. Nu vreau să mă despart de colegi.

Ne întoarcem acasă.  Pe drum câțiva colegi, când mă văzură, își tot dădeau coate, văzând-o pe Nina.

- E vara mea, zic eu la întrebările lor. A venit de la Buc...

- ...urești  și m-am mutat aici la voi, completează Nina într-un glas.

- Foarte bine, zic ei, uitându-se cu mare insistență la Nina. Poate chiar cu foarte multă.

- Da de mâine sunt noua  voastră colegă. De abia aștept să-ți cunosc colegii...

- si colegele, completez eu, uitându-mă la Nina. În fine plecăm.

- Pe mâine! strigară  ei.

Acasă se reîmpărțiră iar sarcinile. Eu mă pusei în hamac, profitând de puținele zile însorite, pe care toamna generoasă din acest an, ni le oferea cu plăcere. Nina intră în bucătărie, de unde nu mai ieși o vreme.

Cum, în așteptarea mesei, mă cam plictisisem, strig spre bucătărie:

- Mai mâncăm azi?...

Din bucătărie, drept răspuns, se auziră un zăngănit de oale și alte cratiți, ce protestară  cu un vacarm neobișnuit.

În mod sigur mâine îmi mai cumpăr  un alt set de oale și crătiți.  O să mănânc la „Expres” zic eu în gândul meu.

În fine se deschise și ușa.

- Poftim Creatorule la masă!

- Ce mă iei așa? Crezi că mă vei îndupleca mai repede? Mai ai în ce găti și mâine, sau cumpăr altele...?

- Nu că mâine nu mai gătesc.  Ti-am făcut 5 feluri de mâncare: Supă, Borș de cartofi, mâncărică de cartofi, cartofi prăjiți cu carne, salată de roșii... și compot...

- Și ăla e tot de cartofi?

      - Tot!

Mă uit la Nina și credeam că glumește. Mă lupt cu cele trei feluri de mâncare, dupâ care mă uit cu un ochi la desert. Adicâ la compotul făcut de Nina.

- Ce e, nu-ți place?

- Unde ai învățat să faci compot de cartofi?

- Pe Zirda. De la Zeno si Retta

- Serios? Nu-l știam bucătar pe Zeno...

- Ia și gustă măcar! Ce, eu m-am chinuit degeaba?

Gust ca să-i fac plăcerea. Era ceva între gust de cartofi si zahăr. Cartofi dulci. Nu păreau răi.

- Ei cum e? mă întreabă nerăbdătoare să audă verdictul.

- Da sunt buni. Oricum sunt mai buni decât strugurii cu gogoșari la oțet, a prietenei mele Leana.

- Odată am fost la ea și mi-a zis: (Cred că asta e de la altă poveste )

- Marine să te servesc cu ceva nemaipomenit! Nici în viețile și  visele tale nu ai mâncat așa ceva.... Si o văd că desface un borcan cu gogoșari tăiați feliuțe în care se găseau si boabe de struguri albi - afuzali.. Incerc o boabă de strugure. Când o bag în gură, mă încearcă o senzație stranie între dulce, amestecată cu acru. Am luat si o feliuță de gogoșar, dar aceasta era bună, cu gustul ei caracteristic si a urmei de oțet. Mai buni mi se păruse gogoșarii decât strugurii.

- Mai ia! mă îndeamnă ea.

- Nu mulțumesc, îmi ajunge. Ea în acest timp râdea de mine de acreala de pe fața mea.

- Cum Marine? Nu știi ce e bun, încearcă ea să mă fac să mai iau.

- Cine e Lenuța...? Si câte Lenute ai tu?

- Ce-ți veni acu? Două...da două! De fapt a mai fost una, o alta vară, dar am dat divorț de ea demult. Nu am mai văzut-o....

- Precis? Și când le-ai cunoscut?

- Păi una la grădiniță, și una în clasa a I-a, știind ce o nemulțumise.

- Păi ...?

- Da am fost la ea acasă și de fapt mama...mama ei mă servise cu acei struguri...

- Da? spune ea neîncrezătoare.

- Da ce ai Nino? Ești acu geloasă si pe fostele mele prietene?

- Cum a fost mâncarea?

- Bună... se putea și mai bună...Da, a fost superbă...dacă a alunecat pe găt...

Mă ridic cu gând să mă întind nițel, dar glasul Ninei, mă oprește în prag.

- Unde te duci, păi și vasele?...

- Ce-s cu ele? întreb eu făcând pe sfăntul, deși știam ce anume voia.

- Eu am făcut mâncarea, tu speli vasele...

- Poftim? Păi eu te-am făcut ca să mă servești tu....nu...invers...

- Treci mai repede și spală vasele, că mâine nu mai ai ce să speli.

- Bine, lasă că le spăl când mă scol. Și dau să plec.

- Ei lasă că mâine mănânci tot în ele,  așa  cum sunt.

Plec repede și mă îndrept în casă. Mă întind în pat și mă joc cu telecomanda schimbând posturile neîncetat, nehotărându-mă unde să mă opresc.  Aprofundat de TV, nici nu băgai de seamă când Nina intră și ea în casă.

- Dar oprește-te odată, că m-ai amețit de tot. Speriat mă întorc.

Până la urmă mă opresc la un post de știri. Nina se făcea că ascultă foarte atentă acele știri. Dar știrile trecură pe lângă mine absente. Nici  nu mai auzeam ce se spune.  Închid ochii și adorm.

Pe la 6 mă trezesc. Nina mea, urmărea o telenovelă.  Cu un capăt al șorțului, pe care nu-l lepădase de pe ea, iși ștergea cu sârg nasul și ochii.

- Ce ai? intreb eu surprins. Vrei să mă inunzi? Ai început să dai apă la șoareci? Dar umană te-a mai făcut ăia...Mai bine du-te și fă-mi o cafeluță...

- Si mai cum...?

- Mai cum ce?

- Aaa! Am uitat. Dragă...

- Ei așa da! Închide Tv-ul și iese afară lăsându-mă singur cu gândurile mele. Eram încă amețit. Îmi aduc aminte că mâine ... gata! Iar la școală. Deodată îmi aduc aminte de ceva, și simt că îmi trece un fior prin coloană. După ce apare Nina cu o tavă cu cele două cafeluțe, le pune pe masă.

- Ei dar văd că te-ai emancipat dragă. De când bei și tu cafea?

- De pe Zirda...

- Mai bine lasă Zirda, si vezi ce faci cu cea foaie matricolă. Că mâine ai promis că o aduci.

- Păi dămi un model și o fac cât ai clipi din ochi.

- Te cred! Dar de unde să-ți dau eu așa ceva? Că a mea e la școală și nici nu știu cum arată. Nu îi știu nici măcar culoarea.

- Nu-i nimic aflu eu.

Văd că deschide calculatorul și după câteva manevre cu degetele, că mă și amețise, îmi trage la imprimantă o hârtie. După ce o scoate mi-o întinde triumfătoare:

- Uite am și foaie matricolă!

- Ești sigură că așa arată? Numai să fie bună, că secretara aia e cam pretențioasă...A dar ce Nină deșteaptă am eu.  Uite numai 10... a da uite și un 9, ei dar saptele ăsta unde l-ai luat?

- E bună, nu-ți mai face atâtea griji, că îmbătrânești repede... Ce vrei ăia să se sperie de inteligența mea? Am mai pus  și eu acolo din burtă...Hai bea-ți mai repede cafeluța, că mergem  să dăm o fugă până pe Zirda.

- Pe Zirda? Ce-ți veni? Eu nu merg, nu ai decât...Eu credeam că iți pregătești geanta pentru mâine, fac eu zâmbind, deși știam că nu avea ce să-și pregătească.

- Râzi de mine? Ce crezi că eu nu am fost la școală?

- Da?...

Și până să -mi dau seama ce face, vine spre mine, mă apucă de braț și acționând un aparat minuscul, ne învălui o ceață albă lăptoasă. Am crezut că o să leșin. Avui o senzație foarte rea. Nici nu apucai să îmi dau seama ce se petrece cu mine, că mă trezii pe Zirda. De data asta platforma pe care aterizasem era închisă, fiind saturată de oxigen.  Se făcuse modificări majore  de la ultima mea vizită. După ce acționă un alt mecansim, Nina făcu ca să se deschidă o altă ușă unde ne întâmpinară El Dor și Kurt. Revederea cu Kurt  mă mai înveseli nițel.  Parcă dispăruse și acea stare proastă pe care mă cuprinsese în momentul ”startului”.

- Nina anută-mă și pe mine când vrei să o mai  faci pe ”racheta”...zic eu către ea morocănos.

- Ce, nu prea ți-a  priit călătoria? mă întreabă Kurt.

- Nu prea...Ce a apucat-o? Mâine mergem la școală, iar ea ...a apucat-o călătoriile interplanetare și intergalactice...

- O succes! Să vă fie de bine, mă felicită și El Dor.

- Păi gata!

- După ce termini anul, veniți la noi să vă terminăm noi pregătirea. Și așa cu liceul tău nu ai prea mulți sorți de izbândă, să găsești ceva.

- Ei, mă înscriu la o facultate, zic eu umflându-mă în pene.

- Da,  la care? mă întreabă și Nina.

- Nu știu, văd eu.

- Da știu la care. La nici una. Venim aici. Ne mutăm aici. Aici e altceva. Acolo nici diploma de facultate nu îți este recunoscută.

Nu am mai comentat, cu toate că îmi  surâdea această idee de a rămâne aici. Aș fi fost al doilea pământean, care se muta aici. Cel puțin așa credeam eu. Aveam să aflu mai târziu că mai  sunt  mulți alți pământeni,  amestecați printre locuitori.

- Și de ce am venit noi aici? întreb eu mai mult ca să mă aflu în treabă.

- Cum de ce? Pregătirea pentru școală.

 

Mă uit întrebător la Kurt.  Acesta înțelegând mirarea mea, încearcă să mă pună în temă.

- Trebuie să o reprogramăm pe Nina din nou.

- Din nou...? zic eu cu teamă.

- Da pentru ca să se poată integra cu colectivul de la școală. Să pară că e de la școală de când lumea. Cred că nu vrei să ai surprize:

- Nicidecum! Doar o cunosc pe Nina, că e cam impulsivă....și e și plină de surprize...

- Tocmai de aia. Nu vrei să facem o plimbare până una alta, cât El Dor se ocupă de Nina ta?

Încă nu-mi revenisem de pe urma ”călătoriei”, dar Kurt observă  cauza șovăirii mele.

- Hai că această plimbare o să te destindă.

Kurt o luă înainte, iar eu îl urmai ca o  umbră. După cateva minute intră într-un hangar. Acolo îl aștepta nava lui, ultima generație. Ne urcăm în ea, iar Kurt  politicos,  îmi oferi locul din dreapta pilotului. Iar el ocupă locul din stânga.

- Hai pornește este a ta! mă indeamnă el. E în mâinile tale acu. I-am introdus noile coordonate ale tale pilotulu automat.

Încerc  timid să îmi aduc aminte care era treaba. După câteva stângăcii, îmi intru în atribuțiuni. Pornesc ecranul  tridimensional străviziu, pe care apăruse  tot felul de desene si imagini pe care le mai cunoscusem și înainte. Îmi pun casca în cap și dau drumul la motoare. Vorba vine, că nu auzeam nimic. Numai luminile de bord fură martore și  mă încredințară că sunt pe drumul cel bun. În timp ce ridicai timid nava, ușile garajului se deschiseră ca de la sine, grație senzorilor. Lăsai nava să iasă încet după care o lăsai încă nehotărât să se deplaseze în virtutea inerției. În urma noastră ușile hangarului se inchise lin fără zgomot.

- Și acu încotro? întreb eu mai mult ca să rup tăcerea și  sperând ca prietenul meu  Kurt, să-mi dea o mână de ajutor.

- Tu ești la comandă. Tu ne conduci.

Încerc să-mi amintesc procedeul. Mă concentrez și îmi spun dorința în gând. Nava ascultătoare se deplasă înainte prinzând viteză. în fața mea  deja apăru la orizont o pădure de, nici eu nu știu din ce fel de copaci era compusă. Urmărind  ecranul din fața mea, văzui și altitudinea la care ne aflăm. Un semnal de pe ecran mă avertiză, ca dacă nu vrem să facem cunoștință cu copacii, ar fi bine ca să ridic nava. Nici nu îmi pusei dorința bine în gând, că nava ascultătoare se ridică rapid trecând razant de vârful ultimului arbore.

- Bravo! mă lăudă Kurt. Ți-a prins bine lecția ultimei călătorii. Ai învățat, te descurci bine.

- Păi eu, la mine e greu să mă pornesc, că apoi numai uit nimic.

În fața mea apăru și silueta unor munți teribili de înalți. Cred că erau frații  cu  munții Himalya.  Încerc pentru orice eventualitate să ridic nava. Deja mă uit speriat  la indicatorul de altitudine: Era 15 Km.

- Nu e cazul,  mergi așa. Și așa nu o să-i depășim.  Facem numai o survolare.

Mă înscriu într-un arc de cerc, până aproape de poalele munților.  La poale începea un lac imens. Undeva la mijloc era o insulă naturală, cred.  Kurt mă îndemnă să o iau în acea direcție. Cei câțiva Km, i-am parcurs în câteva secunde. Când mai aveam câțiva metri frânai nava brusc, lăsând-o să se așeze lin și fără zgomot pe o platformă betonată, sau dintr-un material necunoscut mie. Probabil  un metal.

- Bravo! mă felicită din nou Kurt. O să ajungi un mare navigator  galactic.

După ce oprii nava, Kurt ieși afară, făcându-mi semn să-l urmez, nu înainte de aș pune casca cu oxigen. Îi urmai și eu exemplul. Afară era într-un amurg, semn că ziua se sfârșea. Undeva la orizont un astru uriaș si portocaliu, mai aruncă cu o ultimă zvâcnire, suliți de lumină. Numi dădeam seama dacă  e frig sau cald, datorită costumului. De la nava noastră pornea o cărare de culoarea platformei. Aceasta ducea la o mică așezare. Kurt era în fața mea. Se opri la ușa unei clădiri. După ce formă un cod, ușa se deschise permitându-ne ca să intrăm. Cănd prima ușă se închise în urma noastră, o alta din față se deschise, lăsând să se vadă un hol luminat de nicăieri. Nu vedeam nici un bec sau o lampă fluorescentă. Kurt își scoase casca, ceea ce făcui și eu.  După alte căteva uși, intrarăm întro încăpere destul de mare ințesată cu cadrane monitoare si alte aparate, ce se întindeau pe toți pereții.  La un pupitru era cineva. Când Kurt se apropie forma se întoarse, si văzui o femeie, cel puțin așa arăta la prima vedere. Kurt se pregăti să facă prezentările:

- Ea e Retta! Iar el e Marin, pământeanu...

- A da? Încântat de cunoștință. Mi-a mai spus câte ceva Nina de dânsul.

- După ce întind și eu mâna în semn de salut, o Întreb:

- Dumneata ai învățat-o pe Nina mea, ca să gătească așa de bine, zic eu cu gândul la acel compot.

- A, da? Imi pare bine că ți-a plăcut acel compot. Eu am învățat-o sa-l facă. Nu e așa că e superb? Am confirmat dând din cap, de frică să nu mă dau de gol, citindu-mi iar gândurile.

- Și cu ce treburi acu pe aici, îl întrebă pe Kurt.

- Am adus-o pe Nina ca să o programeze, El Dor, doar mâine începe școala.

- O, NIna e aici? Păi când plecați să merg și eu ca să o văd. Îmi este așa dor de ea.

” Da de o săptămână” zic eu în gând fără să-mi dau seama.

- Și ce, te deranjează asta?

- Nu nicidecum!  zic eu lăsând capul în jos. Era să mă prindă cu minciuna.  De când eram în mijlocul lor, aici pe Zirda, învățasem câte ceva de  a-mi  stăpâni gândurile, ne mai dândule frâu liber.  Ce  vreți tot Nina săraca. Dacă nu era ea...De la ea am învățat  multe.  Ce e drept că unele faze se terminau cam prost pentru mine. Dar...mai îmi făceam și singur cafeaua, când aceasta se supăra, prinzându-mă cu minciuna.

- Cu ce vreți să vă servesc, păru deodată amabilă Retta.

- Nu trebuie să îți faci griji pentru mine, eu de abia am mâncat. Poate dânsul...

- Nu muțumesc... încerc eu fără prea  mari sorți de izbândă.

- Da nu se poate! Veniți prima dată la noi... și se găbi să dispară după o ușă, fără a mai asculta protestele noastre. Rămași singuri, Kurt își făcu loc la pupitru urmărind atent niște parametrii. Din când în când mai regla câte un buton, sau apăsa pe un ecran digital.

- Vezi să nu strici ceva, îi zic crezând că fac o glumă bună.

- Nu-ți face griji, doar sunt la mine acasă.

- La tine acasă? zic eu uluit.

- Da și Retta e soția mea.

 

 

4.

 

Mă uit la Kurt uluit. Nu mă așteptam la o asemenea veste.

- Bine dar ...?

- A știu te întrebi de fata de la stațiune...Ei acu o cheamă Retta. I-am schimbat numele după cele ale noastre. E mai zirdanian...

- Deci Anda e soția ta până la urmă.

- Da exact!

Nu apucai ca să mai comentez despre ”nuntă”, că ceva sclipi în aer și își făcu apariția într-un mod teatral și Anda...adică Retta. Se teleportase direct de la bucătărie, direct la noi cu două tăvi cu aperitive, iar pe cealaltă se odihneau trei cești destul de mari cu cafea, din care mai ieșeau aburi.

- Vai dragă, dar ce intrare ți-ai făcut! zise Kurt. Cred că ai vrut să-l împresionezi pe mister Marinică.

- Nu deloc, dar am crezut că v-ați plictisit căt timp v-am lăsat singuri si, am venit mai repede. Luați și serviți! Ne îndemnă ea.

Mă uit cam suspect și cu o mică reținere amestecată și de curiozitate, la cele de pe tavă.

- Ia servește o să-ți placă, mă îndeamnă și Kurt. Nevestica mea are un talent nebun în a-mi găti tot felul de surprize...

-”Îmi închipui” fac eu în gând,  dar mă opresc speriat. Noroc că nu mi-am dus gândul până la capăt.

I-au totuși ceva de acolo și gust cu teamă.  Cei doi stăteau cu sufletul la gură, așteptând verdictul meu.

În timp ce mestecam încercam să ghicesc cu ce specialități mă confrunt. Avea totuși gust bun.  După ce terminai cu prima, ochii mi se opriră pe alta mai frumoasă. O înhaț curios să văd cum e. Nu știu ce era, dar știți cum e, pofta vine mâncând. Să fi fost drumul de vină?

- Ei cum e? întreabă nerăbdători amândoi, aproape într-un glas.

- Văd că v-ați mai diversificat rețetele de bucătărie. Nu mai faceți pilule?

- Să înțeleg că ți-a plăcut zice Retta. „Opa! fac eu iar în gând m-a luat cu „tu„ direct. Dar mai bine îmi trăgeam o palmă. Mereu uit că gândurile mele pentru ei, nu au secrete.

- Nu te îngrijora, dar acum ești de-al nostru. Prietenii lui Kurt sunt și prietenii noștrii, încearcă ea să-mi distragă atenția.

- ”Ei, așa e mai bine”, fac eu iar în gând, drept care Retta îmi răspunse cu un zâmbet. După ce mă ghiftui cu jumătate de tavă de aperitive, că trebuie să recunosc, niciodată nu mâncasem ceva mult mai bun, trecui la cafea.

In timp ce sorbeam cafeaua, care mi se păru și ea foarte bună dar totuși diferită de a noastră, îl Întreb pe Kurt:

- Chiar nu vrei să-mi zici ce am mâncat?

 - Nu! Secret! zise Kurt zâmbind.

După ce îmi terminai și cafeluța, Kurt se ridică și spuse:

- Gata! cred că El Dor și cu Zeno, au terminat ”pregătirea” de școală a Ninei.

- Stați așa! să vin și eu, că abia aștept să o văd pe Nina. Mă întorc zâmbind, făcând un efort disperat ca să nu mai gândesc nimic.

- Bravo! faci progrese uite așa ai făcut deja primul pas, în a învăța de a te controla si stăpâni, imi zise Kurt. Mă uit la e puțin surprins:

- Dar bine nu m-am mai gândit la nimic rău.

- Păi tocmai de aia.

 Între timp Anda, adică Retta,... o să trebuiască ceva timp până să mă obișnuiesc, măcar că nu prea mai semănă cu Anda. Dacă nu-mi spunea Kurt, cine era defapt, nici prin cap nu mi-ar fi trecut. Văd că se deschide ușa la comnadă si intră un tip, cred ca era robot.  Retta, îi dă niște instrucțiuni, si îl lasă  ”de pază”, spunea ea, doar câteva minute.  Abia m-am abținut să nu râd și să-mi controlez iar gândul.  Așa că o iau primul spre ușă, de parcă cunoșteam mai bine decât ei, zona. Kurt mă ajunge din urmă, sfătuindu-mă să încerc să nu mai am păreri, indiferent care ar fi alea. Apoi ia el comanda. Din urma mea apare și Retta.

- Și cum te-ai acomodat pe această planetă, întreb eu, mai mult ca să leg o conversație.

- Aaa! foarte bine.

- Și nu îți este dor de planeta Pământ?

- A, dar nu este nici o problemă.  Eu mă duc odată sau de două ori pe lună, pe la ai mei, în timp ce fac și ”piața”.

- Cum așa?

- Păi am permisie de aici și mă teleportez direct la mine acasă. Și la întoarcere la fel.

- Interesant, zic eu negăsind altceva.

Pătrundem în sala programatoare.  Cum deschide ușa Kurt, o și văd pe Nina mea. Era gata. Se îndreaptă șovăind către mine, timidă, exact ca o școlăriță, care face cunoștință pentru prima dată cu un băiat.

- Bună! Ce faci Marinuș? Ce părere ai despre noua ta colegă de școală?

Mă uit disperat la El Dor și Zeno.

- Nu credeți că ați cam exagerat? Păi cu o asemenea comportare, o să pățesc ca în povestea cocoșului, când toate orătăniile s-au luat după cocoș. In cazul de față ”Găina”...

- Ce ai zis, ce eu sunt găină? Las că ajungi tu acasă! Te-ai șters de la bot de cafeluțe, Să ți le faci de acu singur.

- Ei așa mai merge, mă declar eu mulțumit.

- Am adăugat și alte programe, cere să le poată aplica în funcție de  nevoie și de situația creată. Așa că nu te speria. Nina ta e tot la fel de ațăgoasă la nevoie, mă liniștește Kurt.

- Of, Of, am zis eu că ... dar tăcui, de frică să nu mă duc pe jos până acasă.

- Ar fi totuși o idee bună, nu se lăsă Nina.

- Ce mai mi-am găsit beleaua cu asta, explodez eu nervos. Vă rog renunț la prima zi de școală, numai ca să vă mai las timp, dar ”reparați-o„ mai bine.  Măcar lăsați-o cum am proiectat-o eu: înțelegătoare, supusă și fără întrebări...

 - Și devreme acasă? nu se lăsă iar Nina.

El Dor Schimbă niște priviri cu Kurt zâmbind.  Încercai să ”traduc ” ce își spun, dar degeaba, că simții că amețesc de efort, dar nu prinsei nici o ”vorbuliță” Încercai să le citesc de pe față luarea unor decizii.  Zeno intervenii uitânduse la mine și impresionat de efortul meu depus.

- Îmi place că voi pământenii sunteți ambițioși și orgolioși. Nu vă lăsați cu una cu două. Totuși e lăudabil efortul tău, de a încerca a ne citi gândurile. E greu! E foarte greu! Nici cu prietenul tău Kurt, treburile nu au mers de la început bine. Cu toate că a început ”ședințele” de la vârsta de  4 ani, de când l-am recuperat de prin dărămături.  Nici acu după atâția ani, nu ar fi făcut față, dacă nu l-am fi ”ajutat” puțin și noi. I-am implantat în creier, un mic cip, care are rol de preluare si amplificare a undelor telepatice. Așa a reușit.  Noi nu avem așa ceva. Noi deja suntem născuți cu acest ”talent”.  Lucrăm acu pentru a experimenta pe un subiect nou, o eventuală mărire a capacității și controlul creierului. Îl ajutăm să folosească cât mai mult capacitatea lui. Voi oamneii, nu vă folosiți creierul la  întreaga capacitate, că acest lucru ar fi pentru voi imposibil. Ați exploda ca un balon de săpun. Asta trebuie făcută treptat și în timp. Dar cu tehnologia voastră nu prea aveți multe șanse prea curând.

- Și cred că nu au nici un înteres unii, să se și aplice. Ați fi pentru voi înși-vă un pericol eminent!

- Păi de aia...

- Știu! nu are ursul coadă, cum spuneți voi.

Kurt se uită la mine și zâmbi. Totuși răspunsul meu avu darul să creeze pe fața lui Zeno, un sentiment bizar, ceva ca o nelămurire, combinată cu o surpriză. Nu știu dacă răspunsul meu îi schimbase atitudinea, sau altceva provocase schimbarea  chipului  lui. De obidei am observat încă din prima zi, pe când am făcut contact cu ei, și asta grație prietenului meu Kurt, că erau greu de descifrat, la capitolul sentimente. Nu știam, dacă se bucură sau sunt serioși.   În orice situație creeată, toți arătau la fel impenetrabili. Că îmi și ziceam:  că erau roboți, dacă arătau toți la fel. Dar aveam să descopăr mai târziu că nu toți erau la fel. Poate unde îsi duceau acea viață aspră și poate și timpul îi schimbase. Atât sentimental cât si ...(adică și teoretic și practic.) ... cât și comportarea.

- Păi e timpul să plecați acasă, mă smulse din cugetări Kurt.

  În acest timp Retta nu se mai sătura să facă conversație cu Nina. Își tot spuneau, ce? și nu mai terminau. Făceau și ele ca cele două pușcăriașe, care au stat zece ani împreună, iar când s-au eliberat, au mai stat de vorbă încă zece ore la poarta penitenciarului.   Așa și ele acu. Kurt se îndreptă spre ele. Asta făcu ca discuția să ia sfârșit.  Apoi Nina veni lângă mine gudurându-se, veselă nevoie mare:

- Sunt școlăriță, sunt școlăriță...!

- Gata, știu că ești, dar acu hai de mă du acasă.

- Nu e nevoie să folosiți teleportorul portabil, că consumați energia și e păcat. Poate vă mai trebuie și altădată. Așa că vă invit în capsulele de teleportare ale noastre. Vă facem ”cinste”.

- Da? zic eu, cu gândul la experiența ce o acumulasem, cu proiectul lui El Dor sau Tod.  Nu prea îmi făcuse prea bine acea teleportare.

Citindu-mi îngrijorarea pe chip și din gând, Zeno, se aprinse:

- Nu trebuie să-ți faci griji în privința asta, doar am mai evoluat de atunci.

”Au mai evoluat? Și asta în numai câteva luni? Ciudat.! La ei invențiile trec pe bandă rulantă. Azi una mâine alta. Sunt o industrie puternică”

- Exact! îmi confirmă Zeno.

Ne îndreptăm către camera de teleportare.  Dacă înainte era un cilindru în care intra o singură persoană și goală pe desupra, pentru că, spuneau ei, moleculele sintetice să nu se amestece cu moleculele corpului uman, acu ne pune să pășim pe niște cercuri.  Camera era, sau fusese proiectată pentru un număr mai mare de subiecți, martore fiind restul de cercuri. Și nu aveam să greșesc. În timp ce noi ne ocupam locurile, ceilați se dădură înapoi. Și numărătoarea începu. Acu plecase de la zece. Simții că mă încearcă iar o emoție puternică. Probabil că știa Nina mea ce știa că mă luase prin surprindere. Mă uit la asistență și nu îl văd pe Kurt. ”Oare vine și Kurt cu noi” mai apuc eu să-mi zic în gând. Când cronometru ajunse la zero, coboarâră peste noi niște perdele albastre argintii. Și asta fuse tot. Nu știu dacă trecuse minute sau ore. Că mie mi se părură o veșnicie. Și întreg corpul începuse să mă doară îngrozitor. ”Cred că mai bun era teleportorul Ninei ” ăsta a fost ultimul meu gând,  după care leșinai și nu am mai știut nimic de mine.

 

                                                             ***

 

Într-un târziu spre seară reușii să deschid un ochi. Lângă mine Nina și Kurt vegheau la căpătâiul meu.

- Ce faci meștere? Da știu că ne speriași un pic. Era să te pierdem printre constelații.  Ce a fost în capul tău? De ce nu ai spus că ți-a fost frică? Că ”te calmam” noi. Îți dădeam o pastilă ...și gata erai aici cum trebuie.

- Iar mi-ați dat pastile?

- Ei una mică acolo ... zise și Nina.

- Acu sunt întreg?

- Nu! zise Nina. Un picior ți l-am cules din Ursa mare, un braț din Scorpion, capul de  pe Marte...

- Gata! M-ați convins!

Dau să mă ridic și simt cum începe să se învârtă casa cu mine.

- Ușurel, mă oprește Kurt. Încă nu te-ai întregit.

- Nu m-am întregit? A mai rămas ceva de la mine pe drum? zic eu speriat încercând să-mi pipăi corpul. Văd că picioarele sunt la locul lor, mâinile așișderea, capul cred că mai este, că vă văd. Păi par toate la locul lor.

- Liniștește-te! Mai  ai probleme cu circulația. Nu ți s-a reglat pulsul si tensiunea. Mai ai răbdare.

- Ce răbdare, mâine începe școala, și eu .... cred că o să-mi iau  un mic concediu de la cabinetul nostru medical.

- Nu-ți face probleme, până mâine nu ai să mai  ai nimic. O să fii ca nou.

- Vai ce încurajator sună. Deci încă am prea multe... Nina aparu din nou. Încercă să mă liniștească și ea.

- Hai Mister Marin, ce naiba? Eu aveam pretenții mari de la tine.

- E clar, numai pe mâna unor doctori ca Nina să nu mai fii. Ea nu pune la suflet. Ei dacă  nu-i merge un braț, nu e nici o problemă...

 - S-o crezi tu! Am depășit demult perioada aceia.

Între timp se apropie de mine și Kurt agitând și plimbând un mic aparat pe deasupra mea.  ”Mă măsura” zicea el. Nina din spatele lui se uita la date.

- Nu spun eu, e ca și nou.

- Da se stabilizează si tensiunea și pulsul...

- Da? Atunci Nina fă-mi repede o cafea, ca să-mi revin mai repede.

- Mai încet cu cea cafea! mă opri Kurt. O vreme mai fă o pauză.

- Ei vezi Nina? de una ai scăpat.

Încerc totuși să mă ridic. Dar am făcut mișcarea prea bruscă si cateva constelații deja începură să roiască în jurul meu.

- Ușurel!

- Ei dar voi până când o să ma mai dădăciți? Gata! Jos din pat!  Tare rău m-ați supărat, când am venit aici si v-am gasit dormind în pat. Ce? Pe mine m-ați văzut dormind în pat la voi? Tu cățel du-te   la cușca ta, tu motanul Mionel, marș la perna ta. Sau parcă așa ceva...

- Ei precis nu mai are nimic, dacă ține minte și versurile de mult apuse...completă Nina.

- Ce te-ai apucat și de poezie? mă întreabă Kurt zâmbind.

- Ei ce să fac și eu, mă antrenez și eu pentru mâine. Spunând astea mă dau jos din pat. Fac câțiva pași spre ușă.  la ultimul pas se făcu pentru câteva clipe noapte. Cei doi realizară târziu gestul meu de a mă opri cu mâna pe ușă.

Încet, încet începu să se facă iar lumină.  Aveam o stare foarte proastă. Încă mai mă durea corpul.  Aveam aceeași stare când mă aflasem pe acea planetă a soarelui negru. Când uriașa gravitație ne lipea de sol. Mă opresc nehotărât în loc, fără   a mă hotărâ încotro s-o iau. Până la urmă vin la masă și mă pun pe un scaun.

- Sigur mi-ați pus toate în orânduială?

- Păi da cum altfel?

- Voi chiar vorbiți serios?

- Ei și tu! Ti-ai pierdut simțul umorului?

- Da cum ai știut ca să vii cu noi? încerc eu să leg o conversație, mai mult ca să uit de starea mea.

- Păi m-am gândit că mâine... să văd dacă se descurcă bine Nina ta, în caz contrar să pot lua măsuri.

- Da și văd că ai luat măsuri pentru mine.

- Ei, nu s-ar zice că am venit chiar degeaba. Dacă vrei am plecat!

 - Nu, mai stai să văd cum îmi este și mâine. Noroc că am ore după-amiaza.

- Aș mânca totuși ceva, dar ceva ușor.

- Îți dau imediat două pastile și te saturi.

- Nu mersi, fără pastile.

- Noroc că Zeno mi-a umplut traista cu restul de sandwich-uri rămase.

- O da! De alea vreau!

O văd că apare Nina cu o sacoșă în care odihneau cele câteva aperitive.

Le înfulecai cu poftă.  Parcă începea să-mi apară și buna dispoziție.

- Ei acu, că ai mâncat gata, hai la nani, mă zori Nina.

- Eu mă retrag în camera cealaltă. Dacă e ceva mă găsiți acolo, zise Kurt dispărând.

 Nina, după ce mă băgai iar în pat, imi mai administră încă un siropel, spunea ea, ca să dorm fără vise. Și într-adevăr până dimineață nu m-am mai trezit.

 

Dimineață când mă trezesc, eram singur. Mă ridic speriat din pat plecând în căutarea lor.  Mă duc în camera alăturată, cu gândul că o să dau de Kurt. Dar Kurt nicăieri.  ”Precis sunt la bucătărie” Îmi zic în gând. Cu acest gând mă deplasez afară la bucătăria de vară. Când ajung la ușă, un zgomot de tigăi, mă anuntă că nu am rămas singur. Deschid ușa și surpriză mare. Nina Îl încălecase pe Kurt pe micul pat, punându-i ”ventuze”. Lui Kurt.  Cred că Kurt răcise și, apelase la această metodă populară veche.  Apariția mea îi surprinse pe amândoi.

- Nu-i nimic, continuați, zic eu dând să plec.

- Nu e nici o problemă, mă liniștește Kurt.  Cred că astă noapte am răcit aici la tine, sau poate clima asta e de vină...

- Înteresant, nu credeam că mai faci apel și la aceste metode învechite.

- Învechite, dar eficiente. Sau încă eficiente.

- Bine că știu, când o să-mi fie și mie rău, poate îmi pui și mie niște ”ventuze”.

Nina nu-mi răspunse.

- Zi, să-ți fie rău, că mai vedem noi, nu?

- Ei și tu acu...

Venisem să văd dacă nu cumva m-ați lăsat singur...Cafeaua mea unde e? E gata?

- Parcă am zis ieri, fără cafea!

- Ei, asta a fost ieri... Azi e azi...

- Cât mai stau cu ”borcanele ” astea pe spinare, că mă dor îngrozitor.

- Ai lasă că nu mori. Abia ți le-am pus. Mai ai 15 minute.

- 15 minute? Se sperie Kurt.

 Cât îl doftoricesc eu pe Kurt, pune mâna și nu sta! Fă-ne și nouă câte o cafea.

- Abia aștept să beau prima cafea făcută de tine, nu se lăsă mici Kurt.

- Păi eu ... Ați uitat ...Eu mai sunt încă în covalescență...

- Ai pune mâna nu te mai prosti!  Ieri a fost ieri...

Mă execut, mai mult să-i fac plăcerea lui Kurt, decât  Ninei. Dacă nu era Kurt de față, chit că nu mai beam nici eu cafea, dar ...

- Ai grijă... că te aud...Și vezi o faci cu 5gr de zahăr pe ceașcă, temperatura să fie de 39,56 grade, și să nu fie nici prea groasă, dar nici prea subțire.

Întorc capul și mă uit surprins la Nina.

- Hai, hai! ai uitat cum îmi spuneai ?

Mă fac că îmi fac treaba, fără a mai încerca să comentez. Prea multă vorbă, văd că strică uneori.  Și nu toată lumea te înțelege. Chiar dacă uneori mai ai și  tu puțintică dreptate.  Fie voia lor! Eram așa de concentrat în gânduri, că eram să scap cafeaua în foc, dacă glasul Ninei, nu m-ar fi readus la realitate.  În ultima secundă, pe când cafeaua își croia drum către suprafață, reușii să o salvez. Mai bine zis să salvez aragazul. Că tot mie mi-ar fi căzut sarcina de  al spăla. Deja Nina ”ghicise” situația viitoare, că o și aud comentând:

- Zi mersi, că te-am scăpat de spălat aragazul.

- Ai Nina, mai este mult? Hai că a trecut.

- Nu, mai ai 1minut si 26 de secunde...

Îl aud pentru prima dată și pe Kurt icnind.

Mă fac că nu bag de seamă  și torn cafeau în trei cești.  În așteptarea lor, mă așez pe pat lângă ei, curios să văd și eu cum arătau ” ventuzele ” lui Kurt.

Când în sfârșit se face timpul, Nina dezvelește spatele lui Kurt, și se apucă sârguincios de treabă. Trăgea cu  viteză și o precizie uimitoare acele obiecte de sticlă. La vederea spatelui lui Kurt mă îngrozesc. Era tot negru.  După ce termină cu Kurt, acesta se întoarce să se îmbrace. Dar la vederea feței mele pricepu.

- Lasă că nu ai văzut drac mort.

- Nu dar, cum ai reușit să răcești în halul ăsta? Nu cred că e de la mine. Nu puteai să răcești așa de tare. Cred că e de la voi. E mai demult.

Fără un cuvânt ne așezaserăm în jurul mesei. După ce terminarăm cu cafelele, mă îndrept către chiuvetă. Știam lecția. Dar uimire mare. Nina mă dădu la o parte și  se oferi ea să spele  ceștile. Mă retrag uitându-mă către Nina, dar mă abțin să mă mai gândesc.

- Imbracă-te bine, să nu răcești ”ventuzele” îi zic eu grijuliu lui Kurt.  Afară e cam frig.

- Păi du-te și fă focul! Este cam frig la tine în casă.

- Dacă te-ai obișnuit cu clima ta de acolo...

Dar mă duc la magazie să-i fac pe plac lui Kurt.  Mă întorc cu un braț mare de lemne, că abia mi se mai vedea fața.

- Erai în stare să aduci toată magazia în casă

După ce aprinsei focul, atmosfera se mai încălzi.

Când se întoarce Nina din bucătărie, îi spun să se pregătească, că acu e 12.

- Stai liniștit, am eu grijă.

 Kurt, ca să omoare timpul dădu drumul la Tv.

Și pentru că nu-i plăcea ce se prindea, ”fugărea ” săracele posturi, de numai numai.  Tot Nina îl opri, când Kurt ajunsese la postul ei preferat cu telenovele.

- Lasă-l aici, spune ea, în speranța că ar fi ceva.

- la ora asta nu este nimic. E numai publicitate.

- Da observ și eu, că la voi numai asta se prinde.

Văd că prietenul meu Kurt, se oprește la niște desene animate.

- Ei, ești bărbat în toată firea și te uiți la posturi de copii?

- Ei, mai vreau și eu, să îmi mai aduc aminte,  pe când eram  copil.

Nina se uită și ea la ele.

- Uite cine vorbește...

Și așa se scurse tot timpul uitându-ne la desene animate.  Erau frumoase. Era cu Fred și Barney, în epoca de piatră.

La sfărșit, Nina exclamă:

- Da erau mai deștepți oamenii în trecut decât azi.

Această afirmație mă făcu să-mi smulgă un zâmbet palid.

 Nina dispare în altă cameră  și, când se reîntoarce, mai să nu o cunosc. Îi stătea bine în umiforma de școală. Parcă nu mai era ea.

- Eu sunt gata! Hai mergem?

 

 

 5.

 

- Cum mergem, pe jos? mă întreabă Kurt.

- Doar nu vrei să ne facem apariția pe o coadă de mătură?

- Nu, dar mă gândeam că...

- Ei lasă ... că nu e departe.

Nu a fost prea departe. Dar tot după 20 de minute am ajuns și noi.

De departe curtea școlii era un imens furnicar. Mulți din colegi, sau alții din alte clase, își găsiseră câte o ocupație, până la intrarea în școală. 

Cum ceasurile se apropiau de 13, câțiva profesori, împreună cu directorul prim și adjunct, precum și soția acestuia, aduseră o masă, pe care un alt profesor o acoperi cu o față de masă de pluș rosu închis. Niște tehnicieni aduseră și montară o stație și un microfon, la care avea să vorbească directorii și alți profesori.  Diriginta noastră ne căuta din priviri, până dădu de noi. La vederea noastră zâmbi, întrebându-ne, pe fiecare,  ce mai facem. Câțiva colegi îi răspunseră - ”bine”.  Ne inspectă pe fiecare.  După ce se adunară în careu toate clasele, luă cuvântul directorul, care ne ură un bun venit și un an nou, cât mai plin de realizări. După el îi urmară exemplu și ceilalți. După care ne dădură voie să intrăm în clase.

- A, aveți și colegi noi, spune diriginta, dând cu ochii de Nina și Kurt.  În clasă mai aveam și două fete. Una din ele ni se alăturase din mers din anul doi. Ăsta era pentru noi și ultimul an.

- Nu, încerc eu să mă fac auzit, de hărmălaia de afară.

- Ea e vara mea. Numai ea e nouă.

Când ajungem în clasă fiecare își ocupară vechile locuri.  Cum eu stăteam acu singur în prima bancă de la geam, Nina se puse nepăsătoare și cât mai absentă în bancă cu mine. Nu vă mai spun de privirile iscoditoare, precum și murmurul lor, referitor la aceasta.

Cum intră Diriginta  în clasă,  se făcu deodată liniște. Nu se mai auzea nici musca.  Urmă strigatul catalogului, ca de obicei. În afară de NIna mea, nu mai venise nimeni nou la noi. Așa că diriginta insistă asupra Ninei. Când se lămuri cum stau lucrurile, nu a mai spus nimic. Dar a ținut să completeze:

- Copii, ei copii....! Puțină liniște. De azi aveți o colegă nouă. Vedeți cum vă purtați cu ea, că ”apa” vă ia!

Așa ne amenința ea în glumă, când era în toane bune.  Bineînțeles că unii colegi primiră vestea în mod diferit.   Unii nu își mai puteau dezlipi privirea de pe chipul Ninei, asta făcându-mă să fiu un pic stânjenit.  Nu voiam  încă de la început, să mă dau de gol, în a dezvălui adevărata identitate a Ninei.  Kurt ne petrecu până în clasă, după care dispăru, la apariția dirigintei.  Pe bancă ne aștepta câteva manuale. Erau numai cele mai importante. Româna și Matematica, în vreo câteva exemplare diferite. Ne aștepta o matematică de fier. În legătură cu celelalte manuale, diriginta ne liniști, că aveau să vină până la sfârșitul săptămânii.

- Nu se poate să vină la sfârșitul lunii ...?

- Sau a anului? completă un altul.

- Păi da, dacă ar fi după voi, nu ar mai trebui deloc. Puneți mâna pe carte și fiți serioși că vă așteaptă la anu bacul.

- Știim, adăugă altul.

Numai Nina mea și eu, tăceam, că ni era frică să mai și răsuflăm.

- Tu de unde ești și cum te cheamă, își făcu și diriginta timp și pentru noi.

- Avram, Avram Nina... și vin de la o școală din București.

- Daaa! Frumos. Și cum te-ai hotărât să pleci? Nu era bine acolo?

- Ba da  dar ... știți părinții... S-au mutat cu serviciul aici.

- Da? Bine atunci. Ce profil aveai acolo?

- Electro.

- E bine, noi suntem Electro-mecanici. E bine și aici.

- Și tu, mă ia la rând și pe mine, cum de te-ai procopsit cu colega?

- Știți, ea e vara mea.

Trebuie să recunosc că făcusem o mare gafă. Că după ce au auzit declarația mea, colegii își schimbară privirile murmurând.

- Ei liniște, că să mă înțeleg cu omul ăsta.

- Aaa, și ce ai zis, mai bine să stea cu tine...

- A nu ... bat eu în retragere, poate să stea cu cine vrea.

Norocul meu că toate locurile erau ocupate și nimeni nu se oferise să stea cu Nina, spre liniștea mea. Nina se comportase încă de la început bine.

Trecuse testul spre liniștea lui Kurt, cu care țineam legătura prin intermediul unei căști minuscule ce se afla în urechea mea. Bineînțeles că și Nina avea același lucru. Și ea putea ține legătura cu prietenul meu Kurt, la nevoie. Și așa veni și prima recreație. Mică ce e drept. Eu mă ridic și îi spun încet Ninei, că mă duc cu foaia matricolă, ca să o las la secretariat. Dă din cap, semn că a înțeles.  Cobor cele două etaje și intru apoi la secretariat. Bat.

- Intră! aud de dincolo.

Intru timid cu foaia în mână.

- Ce vrei? mă întreabă distrată nedezlipindu-și ochii dintr-un dulap.

- Am adus foaia matricolă a Ninei... A lui Avram, mă corectez eu.

- Las-o acolo!

O las și ies repede. Când mă întorc în clasă, banca mea era  asediată  de toții băieții. Sau aproape  toți.  Toți săriră, coplesând-o cu întrebări. La apariția mea  îmi făcură iar loc. Nina se mulțumise să dea câte un râspuns evaziv la fiecare.  Dar ploaia de întrebări se mută acum la mine.  Nina, ca să nu piardă vremea, se alătură celor două fete, discutând între ele, iar pe mine mă lăsă în gura lupilor.

  De când o cunosc? Câți ani are?

- Voi vreți să știți și numărul de  la pantofi? nu mă las nici eu.

Câțiva mai năstrușnici și mai zburdalnici, deja erau siguri de ea, și se pregăteau să-i facă curte.

- O lași cu mine? O învit după ore la cinema.

- Da și eu o vreau să o învit, se oferi un altul.

- Eu o invit și la o prăjitură, se lăudă altul.

- E în regulă, după ore mergem cu toții și îi faceți cinste cu câte o prăjitură, iar ce nu poate  mâncaea, le iau eu acasă la pachet.

Unii râseră.

Nu erau băieți răi, dar erau  cam nebunatici de felul lor.

Urma altă oră. Nu știam care este, că nu ni se aduse orarul.  Pe când discuțiile începură și mai tare, chiar dacă sunase, își făcură apariția, în stilul lui caracteristic, cu pași ușori ca de pisică,  proful de matematică. La apariția lui, toată clasa îngheță. Acu chiar că se auzea musca.

- Ei, dar după cum văd eu, voi ați cam uitat de școală. Văd că pentru voi nu s-a terminat vacanța, spuse profu, rotindu-și ochii prin clasă. După câțiva pași, puse, mai mult îl aruncă, catalogul pe catedră.  Dar cum acesta nu calculase bine traiectoria, acesta căzu jos.  Câțiva împreună cu mine, dar și cu NIna, ne repezirăm să-l ridicăm. Nina ajunse prima. Așa că îi fu dat cinstea de a se întoarce victorioasă în bancă.

- Da! Și cum ați petrecut în vacanță continuă proful, rotindu-și iar privirile la fiecare.

Și cum nimeni nu avea curaj să spună, el continuă.

- Hai spuneți, că de mâîne o să vă dau eu cuvântul, iar eu o să stau în bancă si,  am să vă ascult.  

Aceasta era meteahna lui. Asculta din bancă Căuta un loc liber, dar dacă nu găsea, trimitea pe unul din banca mai aproape de tablă și se așeza el.  Indiferent de ce notă primea cel vizat care era  ascultat, era trimis să i se aducă și catalogul, ca să treacă nota respectivă.  După care urma obligatoriu și carnetul. Și era vai și amar de viața  celui ascultat, dacă ar fi primit și notă mică și nu ar fi avut asupra lui și carnetul de note.  Nota minimă era 2, 3, dacă mai știai ceva, 4! Dacă mai stiai si altceva, ...5, iar nota maximă era 8. Puțini  si putine cazuri erau, când mai dădea și 9 sau 10.  De obisei acestea veneau, pe la sârșitul anului, ca să aibă mai puțini de ascultat în toamnă. În schimb era domn toamna. Îi trecea pe toți, chiar și ajutați. De multe ori cei mai mulți,  recurgeau la această metodă, doar, doar or scăpa și nu mai vedeau și părinții nota din carnet. Dacă vedea că nu vrea să dea carnetul, acesta îi spunea:

- Mâine vii cu tac”tu tuns zero.

Asta era pedeapsa maximă, pentru noi. Mulți ar fi acceptat doar nota, dar nu și tunsul.

Și cum profesorul nu dădea semne că ar avea de gând să ne predea ceva, dar  nici noi nu eram amatori de așa ceva, băieții făcură tot posibilul ca să lungească discuțiile, despre ce făcură fiecare în vacanță.  Când mai era 15 minute până să sune, îl văd că se scoală din bancă și pornește agale către tablă. Noi bucuroși că o să plece mai devreme. Dar ți-ai găsit!

- Ei, dar uite că m-am  luat cu vorba, - voi v-ați dat la bârfă, după cum văd eu - să trecem și la lecții.

Se îndreaptă către tablă și ne povestește despre limite și alte alea.

Trebuie să recunosc că ”limitele” astea, aveau o limită pentru mine. Și nu numai ele. Ca să nu mai spun de trigonometrie, care era o pedeapsă mare. Exact când se auzi soneria, termină și proful de predat lecția viitoare. El făcuse safteaua.

- Vedeți că aveți de scris de la pag ..X, la pag....Y  ex. 1,2...până la 50. Vedeți să nu vă prind că nu știți, că vă ia mama dracului. O să se facă în clasă mai multă lumină. Și poate uită cineva să scrie, că apa îl ia.

Și cu un gest șters, ia catalogul din mers și se grăbește către ușă.

Noi răsuflarăm ușurați. Multe din ce scrise pe tablă nu ajunseră în caietele noastre. Nu toți reușiră să țină pasul, așa că, continuară să scrie și în recreație. Și eu rămasem în urmă. Numai Nina mea, avea o viteză teribilă. Probabil că profu o urmărise cum scrie ea, de ne băgase și pe noi în viteză. Cel mai nemulțumit era ”Lăbuș”. Așa îl poreclise băieții. Chiar avea mutra unui cățel nevinovat. Și tot timpul comenta pe când scria.

- Ce eu sunt mașină de scris? Mă doare mâna.

- El poate ne crede roboți.

Din spatele lui,  Dumi, râdea de frustrarea lui. Acu era și el ocupat.  După ce termină de sris,  începu circul. El și încă câțiva începură să strige de la unii la alții. Apoi urma bătaia cu creta. Zburau bucățile de cretă, prin toată clasa. Unii dacă terminaseră creta, apelară la foi, pe care le mototoliră și le aruncau unii în alții.  Acum clasa se transformase într-un câmp de luptă, ce se împărțise în două tabere. Zburau proiectilele prin toată clasa. Unele nu-și atingeau ținta. Altele destul de eficient. Asta făcea ca unii să se îndârjească mai tare.

Unul din acele proiectile îl atinse și pe Dumi.  Venise de la alt băiat mic de statură și cam rotofei.

- Să vezi  ce-ți fac ”grasule” ...!

Și aruncă  și el, să nu rămână mai prejos.

Era un obicei ca să se practice poreclele. Fiecare își  avea porecla lui. Nimeni nu a scăpat. Doar fetele, de ele nu avură nimeni curaj să se atingă.  Lui Dumi  se mai spunea și ”Dino”. Asta că pe vremea aia erau la TV -„Aventurile in epoca de piatră”  și semăna foarte tare cu ”cățelul lui ”Fred”. Și fiecare băiat se regăsea în pielea unui personaj. Unul era ”Bem - Bem, altul Fred, Barney, iar alții erau alți eroi din alte desene animate. Trebuie să spun că acest trio format din ”Lăbuș”, ”Dino” și ”Grasul”, erau cei mai zburdalnici. De la ei începea totul. Ei dădeau tonul. În afară de ”Grasul”, ceilalți doi nu se prea omorau cu învățatul , decât în caz de mare nevoie. Șeful clasei se uită la ceas și dădu ordinul de încetarea luptei.

- Hei! Gata băieți, că a sunat!

Ca prin farmec, toți se cumințiră, luând loc în bănci.

De multe ori ca să-i mai potolească, îi mai și amăgea, ceea ce făcea ca  și el să se trezească cu câteva  proiectile.

Urma ora de Chimie. Se deschide ușa și intră legănat  profa de chimie. Era destul de rotunjoară si scundă. Dar severă. În timpul orei ei, nu trebuia să comenteze nimeni. Avea obiceiul ca la ascultare, scotea trei elevi la tablă, iar noi răsuflam ușurați. Dar asta a fost numai odată la început. Că dacă vedea pe cineva că nu era atent, îl oprea pe cel care vorbea la tablă, și îi zicea:

- Zi tu mai departe, că tot văd că ai chef de vorbă.

Bineînțeles că cel luat pe nepregătite, de unde  să știe despre ce era vorba?

- Da, stai jos 3! Adu carnetul!

 Mulți se făceau că uită, dar avea ea grijă ca să-i amintească.  Așa că acu toți ne învățarăm minte  și stăteam cu ochii la ea și la cei trei, de pe ”Eșafod”. Odată, în timp ce asculta, i se pare că eu nu eram atent. Și îmi dă cuvântul, crezând că m-a prins în off - side . Mă ridic calm și continuui:

- HCL în reacție cu ZN, dă H și...clorura de...

- Ajunge! Spune mai departe, zice ea dându-i iar cuvântul la cel dinainte.

- Credeam că nu ești atent.

Dar eram atent acu. Că îi învățasem meteahna. La ora ei nu puteai să te mai ocupi și de altceva. Și nu era de fapt singura oră. La unele mai mergea. Proful ne mai tolera. Altă dată aveam ore de laborator. Bucuria noastră că am scăpat de ascultat. Mai ales a mea. Că  lecția aia o sărisem din plan. După ce ne instalăm o auzim că ne spune:

- Scoateți o foaie de hârtie și dați extemporal.

Să cadă cerul pe unii  și mai ales pe al meu. Mai mult de 4 nu am reușit să scot. Și asta că fusesem norocos.  Cu toate încercările Ninei de a mă ajuta, se soldară cu eșec. Mai ales că acu era pe alt rând.  Iar ”baba Luca” cum o poreclisem noi, stătea la pândă.  La sârșitul orelor apare din nou diriginta aducându-ne orarul pentru a dua zi. Il dădu la unu și acesta îl scrise pe tablă.

1- Matematică, 2 - Electro, 3 - Algebră, 4 - Fizică, 5 - Geometrie, 6 -  Sport.

Când văzură băieții ce-i aștepta ”mâine” se lăsă cu comentarii. Lăbuș de colo:

-  Ce ești nebun? Du-te-n colo! Vezi că ai greșit, nu te-ai uitat bine! Cum trei ore de matematică?, zise el uităndu-se la colegul lui, de unde copia.

- Doamna dirigintă, sunteți sigură că ăsta e  orarul nostru? adăugă și Dumi.

- Sigur! Uite scrie aici clasa A!

- Ce ore nașpa!

- A uite și sportul...ei așa mai vii de acasă.

 

După ore, ne strângem cărțile  și încerc cu Nina să o tulim. Mă gândeam că colegii nu vorbiră serios, sau au uitat.  Ne înghesuim spre ieșire. Nina se apropie de cele două colege și avură întietate.  Eu din urma lor. Afară ne aștepta Kurt.  ”Dumi” și ”lăbuș” nu uitase. Își aduse aminte tocmai când părăsisem curtea școlii.

- Ei unde plecați? cum rămâne cu cinstea?

- Care cinste, întreabă și Kurt.

Eu îl trag de mânecă mai departe și îi șoptesc, ce și cum.  Dar Kurt se înveseli.

- Acceptă!

- Dar ...?

- Nu e nimic, acceptă. Pe lângă ”cei trei mușchetari”, li se mai alăturară încă doi. Așa că ne abăturăm la prima cofetărie care ne ieși în cale. Nina pășea țanțoș, de parcă se întoarse victorioasă de la luptă. Intrăm înăuntru. Eu și Nina ne punem la o masă. După noi ne urmă exemplul și ceilalți, mai să nu ne ajungă scaunele. Deja ”Dumi” mai achiziționase alte două de la alte mese, ceea ce stârniră protestele vânzătoartei.

- Suntem mulți, zise a scuză el.

- Ce doriți să vă luăm?

- Eu o savarină, zic eu egal și o bragă.

- Eu o negreasă cu multă frișcă și un pepsi.

Comanda Ninei mă lăsă pe spate.

       - Voi ce vreți? întreabă Dumi pe ceilalți.

- Noi tot savarine...și suc.

 După ce comanda fuse dată, o ospătăriță bine și tânără, cu un costumaș strâmt și  mini, se apropie cu o tavă mare plină.

- Cred că nu toate astea sunt ale noastre, spun eu.

- Nu nici decum, mă liniștește fata. Mai sunt și alții...zise ea, împărțindu-le pe masă. După care dispare, nu înainte de a fi admirată de ceilalți băieți.

- Cred că nu te superi pe noi, că am îndrăznit să îți facem cinste.

- Nu deloc!  Vreau și mâine!

Răspunsul Ninei îi făcu să se înece. Kurt se uita pe rând la fiecare zâmbind. După ce terminam, ne ridicăm și ne despărțim,  fiecare luând-o la casa lui. Pe drum o trag de limbă pe Nina:

- Chiar vorbeai serios? Mai vrei și mâine?

- Ei am crezut că așa îi fac să renunțe

- A, asta era!

- Dar tu ce credeai?

- A, nimic!

Când ajungem acasă mâncăm ceva la repezeală  cu ce gătise Nina. Dar mai mult am frunzărit. Prăjiturile îmi cam tăiase pofta de mâncare. Pe cea a Ninei, mă luptai eu cu ea. Ea o refuzase. După care mă duc în casă și deschid cartea. Mă uit cu îngrijorare la cele 50 de exerciții, pe care le aveam de făcut până mâine.

”Dar nu e nici o problemă, mă ajută Nina. Mai este și Kurt ” mi se luminează mie fața.

- Nina cum intră, mă și întâmpină:

- Asta s-o crezi tu ...! Fiecare pentru el. Eu mă duc să le fac dincolo. Tu aici, singur. Mă uit disperat la Nina, ca să văd dacă vorbește serios sau  glumește. Dar vai! nu glumea. Mă apuc într-o doară. Mă uit pe probleme.  Cu ce îmi rămăsese în cap, în cele 15 minute, nu prea cred că aș fi făcut ceva. Mă uit la primul. Nu suna bine. Încerc pe al doilea. Aici parcă ăsta era  ceva mai simplu. Nu aveam decât să mă uit în caiet și, aplicam formula limitei. Când mă uit în carte și văd ce tabel uriaș aveam de învățat, mi se taie toată dispoziția. După 5 minute,  văd că Nina iese victorioasă afară și pleacă cu Kurt la bucătărie.

- Când ești gata, vii să bei o cafea cu noi.

- Cred că glumești!  O să mă las de cafea cu tine. Păi nu vezi câte am? Când termin?

- Până mâine la unu ai timp berechet! mă liniștește Nina.

 Apoi dispar amândoi. Mă uit speriat după Nina.  Mă ofilesc și mai mult.  Încerc într-o doară să mai iau alt exercițiu, dar acesta dansa în fața mea. Nu îl înțelegeam și pace. Când deodată îmi vine o idee. Mă asigur că Nina este în bucătărie cu Kurt. Apoi tiptil mâ strecor în camera Ninei. Îi iau caietul și îl deschid. Mă apuc cu mare viteză să scriu temele. ”Ei așa da” , îmi zic eu în gând. Mai aveam câteva când ușa se deschide și apare în prag Kurt.

- Gata problemele? mă întreabă vesel Kurt.

- Speriat de vizita lui, îi spun că mai am câteva și îs gata, trâgând caietul meu peste al Ninei.

- Da? face el neîncrezător.  Păi vezi că se poate!  Ia să văd pe astea cum le faci?

- Păi... Pe astea nu știu să le fac, mint eu.

- Cum așa? Că sunt toate la fel. Doar trebuie să folosești altă formulă.

- Uite asta de exemplu, aplici formula 2 și... ia încearcă.

Mă apuc de treabă și reușesc în final să-l fac.

- Bravo! mâ felicită Kurt, Ei vezi că se poate. Mai departe. Aici ce formulă aplici?

- Păi ... cred că asta... ba nu asta.

- Ba pe cea de a zecea.

- De unde știi? Ai făcut și tu la voi, Limite?

Nu dar am auzit ce a predat profu vostru, iar acu pun în practică. E ușor!

- Păi da, ție îți vine ușor să spui...

- Hai că mai ai una.  Și ... nu te spun Ninei că ai copiat....de la ea. Dă-mi caietul, până nu observă ea. Il dau rușinat. După ce Kurt îl duce dincolo, mă ajută să termin și ultimul  exercițiu. Bucuros îi mulțumesc și o tulesc la bucătărie.  Când ne facem apariția, Nina mă întreabă:

- Am făcut bine problemele?

 

 

6.

 

 

      Mă uit rușinat la Nina, lăsând capul în jos. Tac. Nici nu știu ce aș putea spune. O las pe ea să înceapă. Poate că nu fusese chiar o idee prea bună.

- Sigur că nu a fost. Cea ce ai făcut tu acu, se cheamă: ați fura singur căciula. Așa nu ai să înveți. Dacă mâine te ascultă?

- Ai nu cobi și tu acu. Din toată clasa tocmai pe mine o să mă găsească să mă asculte?

- Nu se știe? Știi proverbul: ”oala acoperită ...”

- Da știu!

- Atunci după ce îți bei cafeluța, te duci și le mai faci odată, până le înveți.

- Încă odată? zic eu speriat.

- Da și înveți și toate formulele. Dacă dă extemporal?

- Nu la mate mai rar. E suficient să scoată 20 din clasă la tablă. Adică la ”eșafod” cum îi place să spună profu. Oricum, atunci nu pune note bune.

- Mai bine mi-ai asculta sfatul.

- Eu văd că ți s-a pus pata pe mine.

- Nu eu, profu!

- Sper că nu ai de gând să-i dai ideea să mă asculte.

- De ce nu? Dacă înveți.

Întristat, încerc să beau cafeluța. Parcă nici ea nu era bună. Mă scol și dispar în casă. Încerc să memorez formulele.  După care iau iar primul exercițiu și îi memorez rezolvarea.  Așa trec și la următorul. După aia altul  și așa mai departe. Mi-a trebuit vreo două ore până să le fac iar. Dar acum eram liniștit și aveam o satisfacție. Le făcusem singur.

Văd că apar și cei doi.

- Ei cum merge? mă întreabă ei într-un glas.

- Perfect! le-am și învățat. Dacă nu crezi ascultă-mă!

- Te cred. Ei ai văzut că e mai bine așa? Ce te făceai mâine la școală?

Am impresia că tu te-ai făcut școlăriță pentru mine, ca să mă pisezi de acu la cap.

- Vreau să te ajut ca să termini cu bine liceul. După aia te luăm la noi.

- Păi atunci dacă mă luați cu voi, la ce mai sunt bune toate astea?

- O să-ți prindă bine odată. Ai să vezi.

Toată seara ne-o petrecurăm la TV. După care urmă stingerea.

 

      A doua zi mă grăbii la bucătărie. Dau peste Nina.

- Dar Kurt unde e?

- A plecat la el. Are niște urgențe. Nu a spus.

- Urgențe! Ce urgențe ar fi putut avea, de a plecat așa de dimineață?

- Nu știu! Deocamdată o să stăm, un timp fără el. Ți-ai făcut geanta?

- Păi nu am ce face. Parcă ești mama. Numai ea mă pisa mereu la cap. Numai la matematică avem. Restul sunt obiecte noi.  Iau două caiete și le arunc în geantă.  Nina îmi urmează exemplul. Dar ea cum era mai sârguincioasă, ia patru caiete.

- Doar avem petru obiecte, se scuză ea.

 La ora 12.30 plecăm.  Cum făceam cam 20 minute, la fără zece ajungem.  Intrăm în clasă. Nu veniseră toți. Dar până să sune se umplu clasa. Doar era Matematica prima oră. Așa că era jale. Deja era liniște în clasă. Ici colo se auzeau doar șoapte. Fiecare se întreba cum au făcut problemele. Sunt întrebat și eu

- Bineînțeles că le-am făcut.

- Ei da? Nu te cred! Ia să văd!

Îi arăt caietul plictisit, chiar când ușa se deschise și își făcu apariția profu. Îl pun repede pe bancă. Ne sculăm în picioare. După ce ne dă îngăduința să ne așezăm, se uită la fiecare, frecându-și mîinile. 

- Ia să vedem noi....Ce ați avut voi de pregătit? Spune tu! zice profu arătând cu degetul un elev. Acesta se ridică și îi raportează:

       - Despre Limite.

- Și parcă v-am dat și să scrieți, parcă așa îmi amintesc eu. Așa e?

- Daaaa! făcurăm noi în cor.

- Așa! Și le-ați făcut pe toate?

- Daaaa!  răspunseră iar în cor toată clasa.

- Măi, măi, ce băieți deștepți am eu. Eu zic că ... să se scoale în picioare, acu, până nu controlez eu, cine nu și-a scris, sau nu le-a terminat. Hai că nu-i fac nimic. Asta așa de prima dată, că de mâine schimbăm foaia. Ăla eu, ăla eu. Până la urmă se ridică timid unul.

- Știți... începe acela. Eu am încercat, dar nu mi-a dat ca în carte...

- Bun! Altul! Și așa se mai ridicară încă zece. Printre ei era și Lăbuș și Dumi. Ei vedeți, ce vă făceați dacă nu vă întrebam?  Bun! Acu să vedem cine și-a scris....După care pleacă în control, din păcate de pe rândul celălalt de la perete. Nu știu cum face dar mai găsesște  acolo încă doi. 

- Voi stați în picioare.

Se uită urât la ei. Pe rândul din mijloc mai găsește trei.

- Și voi la fel! Zise profu întorcând capul la cei doi. Din păcate pentru cei doi,  ei se așezaseră jos.

- Ce? V-am spus eu să stați jos?...

Vine și la mine. Se uită uimit la prpblemele mele.

- Cine te-a ajutat? S-au le-ai făcut singur.

- Păi ... da, singur, zic eu cam nehotărât, uitându-mă cu un ochi la Nina. Vine și ei rândul. De data asta profu să cadă jos.

- Se uită la noi cam suspect, continuând  controlul. Până la urmă mai găsește câțiva ”suspecți” după  el. Găsește la unu, problemele rezolvate direct. Le copiase enunțul și le trecuse rezultatul.

- Măi ce băiat deștept am găsit noi aici.  Ăsta le-a rezolvat mintal!  Ia treci tu la eșafod  și arătă-ne cum ți-a dat ție aceste rezultate. Că mor de curiozitate. Voi nu? se întoarce el către clasă, care așteptau înmărmuriți sentința.

- Daaa! Se auziră în cor, dar de data asta cam timid. 

În fine termină și pe ultimul. Se întoarce victorios. Ei acu să vă văd eu ce știți.  Își rotește ochii iar prin clasă. Și ... se opresc la mine.  Ște- Marin, ia treci și tu la eșafod, ca să-i ții și lui companie. Să nu care cumva să se plictisească.  Mă ridic, blagoslovind-o în gând pe Nina. ”Numai tu ești de vină!”

Mie îmi  face onoarea la o tablă, în timp  ce celălalt ocupă pe cealaltă. 

- Așa ... Acum să vedem cine nu a înțeles cum se fac. Adică care vi s-a părut mai grele, să le rezolve premianții  ăștia. Se ridică Lăbuș și cu Dumi.

- Știți, începe Lăbuș, nu știu cum se face ex. 5, 7, 9 , 12, 25, 34, 48, 49, ...

- Și 50, încheie profu, în râsetele celorlați.

- Da! Zise ”Lăbuș” Ce aveți? Ce râdeți? Ce nu e așa?  face Lăbuș cu o mutră nevinovată, că se molipsi și profu de la noi, de uimirea lui.

- Mai aveai oleacă și le spuneai pe toate.

- Dar tu?

- Eu am mai puține...

- Făcute...

- Nu... adică da!

- Bun! Am promis că azi vă iert, dar dacă îmi mai umblați cu cioara vopsită,  domnul dracu vă ia!  Bun,  zi un exercițiu ca să-l facă cei de la tablă, că simt că ard de nerăbdare să înceapă. Și nu vreau să se plictisească.  Da! Dictează exercițiul:

- Limită din x2-4x+5x=0 ;  când x tinde la zero...și la plus infinit.

- Ați auzit? Gata începeți! 

Încerc să îmi amintesc  cum se mai face. Deodată Nina ”îmi șoptește” în gând ce aveam de făcut. A fost ușor. În câteva minute l-am fluierat și mă întorc , arucându-i o privire de mulțumire Ninei.   Profu, se uită la mine și se declară mulțumit. Când își aruncă ochii la celălalt,  se face negru.

- Păi cum măi! eu credeam că te-ai apucat de altul...Marș la loc! Pentru că ai încercat să mă păcălești și nu pe mine, ci pe tine, ai un 3. Zi mersi că ai scăpat ieftin. Și să mai  ai curaj  și mâine, să mai faci asta!

După ce îi trece nota  proastă  în catalog, se uită la mine.

- Ce?  Vrei și tu notă? Să nu-mi spui că pentru atâta o să-ți pun notă.  Și poate o  vrei  și mare. Marș la loc!

- Ei vedeți că se puteau face! Mâine s-au data viitoare să le faceți din nou. Să știți că iar vă controlez.  Ați ințeles?

- Daaa!

 De data asta a ieșit mai convingător corul. Mulți răsuflară ușurați.

Restul timpului până la recreație il folosi la predat. Și avea să ne predea. Ce noi să ne plictisim acasă? Când auzim că sună, un murmur se ridică.

- Ce gata, vă bucurați? Credeți că ați scăpat de mine?

Profesorul de Fizică, cu care trebuia să aveți ore, nu vine azi. Așa că după el, oricum aveați iar ore cu mine. Facem matematică...

- Dar avem întâi Electro, protestară toți. Fizica o avem după a patra oră.

- Daaa! face el neîncrezător. După care iese. A urmat Electro. Profu trecu și el repede la predat. Nici el nu voia ca să nu ne plictisim cumva. După ce sună pleacă.

Și au urmat trei ore de matenatică. Credeam că ne venise sfârșitul. Pe Lăbuș și Dumi începură să le amorțească degetele de atâta scris. Din când în când scuturau mâna.

- Ce vorbesc prea repede?

- Da mai încet...

- Mai rar măi, îl corectară alții.

 Când, se auzi iar soneria. Nici nu mai știam, dacă era de ieșire sau intrare. Îl vedem că ia catalogul și dispare.  Normal dacă era așa, aveam iar ore cu el. De data asta  Algebra și cred că și Geometria. Ei asta da! Asta imi plăcea cel mai mult. Și era și în spațiu. Pentru mine era cel mai ușor capitol. Trebuia doar să știi formulele și să ai... imaginație. Adică să știi să privești în spațiu. În spațiu!  Ce ironie? Doar eram învățat cu ”spațiul”! Recreația a fost o binecuvântare pentru noi. După trei ore, era numai bună. Deja cei trei începură comentariile la adresa profului.

- Ăstai nebun! Nu e sănătos la cap! Ci noi suntem mașini de scris...

- Lasă, zi mersi că te-a iertat, că după câte ai scris, aveai acu 2.

În rest fiecare comenta în felul lui. Ce e drept că atât eu cât și Lăbuș sau restul clasei, nu avea de unde să știe că peste ani profu nostru, de care ne îndrăgostisem, avea să aibă un atac și să moară la scurt timp după ce terminasem noi. Și nu puține sunt aceste cazuri, când de prea multă matematică sau prea mult alt studiu, mai dai și în ”bengăneală” cum zic unii.  Și aveam să mai cunosc un caz asemănător în persoana domnului Oprea de la Telecomunicații, care de prea mult studiu a electronicii și a facultății a avut și el un șoc pe sistem nervos. O pareză.  Cu toate tratamentele nu mai era cel de odinioară. Îl mai vedeamdin de când în când, când stăteam prin zonă. Acu nu mai știu nimic de el.  Așa că și prea multă carte strică, dacă o bagi deodată cu forța. Dar vai a trecut recreația și iar se anunța o nouă oră dramatică. După ce își făcu iar apariția, începu:

 - Astăzi vă voi învăța despre teorema celor trei perpendiculare.

  După care desenă figura pe tablă și o  demonstră. Noi eram acu numai ochi și urechi.  Reuși să termine ora cu 15 minute mai devreme. Crezând că ne face un serviciu, zise:

- Ei dacă numai aveți ore puteți pleca acasă, zise el crezând că ne face un favor.

- Da mai avem o oră, spuseră alții.

- Ce oră?

- Sportul!

- Aaa! păi e binevenit! După atâta matematică... cred că ați anchilozat, de atâta matematică.

- Să știți că așa e ... zise Lăbuș, în râsetele celorlalti.

Profu plecă zâmbind,  lăsându-ne liberi. Următoarea oră de sport se desfășură mai mult teoretic. Profu a ținut să ne atenționeze cu ținuta și echipamentul, pentru data viitoare.  Așa că ne lăsă să facem un mic fotbal în curtea școlii, până se sună. Așa că  noi nu l-am refuzat. Și ne-am pus pe treabă bucuroși.

- Fetele dacă au treabă pot pleca.

Dacă am văzut că pe mine nu mă selecționează nimeni la echipă, nici măcar ca portar, unde le mai aveam și eu un pic, plec și eu cu Nina.  Pe drum Nina îmi aruncă:

- Ei vezi că ți-a prins bine tema de acasă?

- Ia spune, tu ai fost cumva cu ideea, ca profu să mă asculte?

- Nu!

- Dar nu ai să spui că nu am încercat să te ajut, pe când te aflai la ”eșafod” . Bună comparația! Tu ai fost de vină. Ți-a simțit ezitarea în gând profu. Dacă te făceai indiferent fără să te gândești poate ai fi scăpat. 

- Ce să scap. Poate nu știi că profu are drăgan la mine. mereu mă ascultă, și culmea când nu știu. Când  știu, nu mă ascultă. Că îmi și zice: ”lasă că știu că tu ști! Lasă să mai vedem și pe alții. Ce tot tu, tot tu!”

- Păi să ridici atunci mâna mereu.

- Da? Și dacă mă prinde în off-side?

- Ciubucul tău!

- Da, după ce mâncăm mă apuc de învă....Ultimile cuvinte le-am spus  fără prea multă convingere dar și cu o nuanță de frică. Nu știam orarul de mâine.

- Să știi că băieții au aflat de orele de mâine. Trebuie să mă duc înapoi  la școală să aflu oraru.

- Păi cine mai este acu la școală.

- La școală nu, dar la internat, da! Acolo sunt jumătate din clasă  de la noi. Mă duc imediat!

 Și plec, fără a mai aștepta răspunsul Ninei.

 Ajung la școală. Orele se terminase. Întru în internat. Un pedagog mă oprește și mă întreabă ce vreau. Îi spun că nu știu oraru de mâine și mă duc la cineva de la noi din clasă. Mă lasă să intru. Dau de camera băieților din clasa mea. Marian, Dumitru, Marin și mulți alții. Îi întreb de orar. Îmi spun că pe la jumătatea orei de sport, diriginta ne-a adus orarul de mâine. Îl cer și îl copii.

1.   Româna, 2 . Engleza ( Franceza), 3.Trigonometria, 4.Chimie. 5.Economie.

     Mulțumesc și plec. Acasă când ajung, ia-o pe Nina de unde nu-i. Speriat o caut în toată casa și peste tot. Caut prin casă și mă uit după vreun bilet lăsat de Nina. ”O fi plecat la Kurt?” Dar de ce așa grabă?  Mă las păgubaș să o mai caut , spunându-mi în sinea mea, că se va întoarce ea până mâine.”

Mănânc ceva și  consultând orarul, văd că în afară de Chimie, altceva nu am de învățat.  Romăna era pentru prima dată, Engleza la fel, Trigonometria așișderea, doar Chimia. Ei aici era ceva nou. Făceam  Chime Organică.  O deschid și mă sperii de mulțimea formulelor și  desenelor cu duble și triple legături dintre elemente C și H. Ici colo mai vedeam și câte un O. Mă apucă amețeala.  Prima lecție părea totuși mai ușoară în comparație cu acea avalanșă de elemente și desene  ce veneau pe parcurs. Aveam despre acizi citrici. Dar și aici erau câteva formule noi pentru mine. Formula zahărului, Butan, Benzen  și alte alea. Mă apuc până vine Nina să învăț singur lecția. După două ore o rezolv.  O știam aproape cuvânt cu cuvânt. Literele care la început dansau prin fața mea, acu le fluieram. Parcă le și vedeam. Totuși dând foaia mai departe, formulele următoare mă cam îngrijorau. Cu cât dădeam mai multe foi, cu atât se complicau lucrurile.  Când am văzut că pentru o formulă, era nevoie de o pagină...O închid repede și o bag în geantă. Ce contează mai departe. Poate mâine când o să ridic mâna o să mă asculte. O să aplic stratagema NInei. Mă fac că sunt  prost. Se făcu târziu și Nina să apară, neam. Încep să-mi fac griji. ”Oare unde e? Măcar să-mi fi lăsat un aparat de recepție ca să dau de ea” Deodată luminat de acest gând, mă duc în camera Ninei. Caut și găsesc  aparatul de Emisie-Recepție a Ninei. Bucuros apăs pe emisie și o chem.  Din când în când treceam repede pe recepție. Într-un târziu catadixi  să-mi răspundă:

- Ce vrei?

- Cum adică ce vreau? Unde ești?

- La doi pași de tine. M-a rugat vecinul tău să-l ajut să-i fac  niște mâncare.

- Da? Da lucrezi cumva cu normă întreagă sau jumătate? Te-a apucat mila de vecin? Dar până mai ieri de câte ori nu l-ai corentat?

Nu-mi răspunde.  Înfuriat mă duc la vecin și bat la poartă.

- Întră! că  e deschis,  aud vocea vecinului.

Intru. La vederea vecinului îi arunc un ”salut”. Când intru la el în bucătărie, o văd pe Nina mea, băgată până în gât în cratiți și alte tigăi.. 

- Da ce faci Nina aici?

- Nu se vede, îmi răspunde Nina, fără a se întoarce.

- Nu cumva ai greșit casa?

- Da las-o vecine! Că știi că sunt singur și nu am mai mâncat o mâncare caldă de ani de zile.

- Bine! zic eu moale. Măcar să-mi fi lăsat un bilet, ceva, încerc eu ca să fiu deasupra.

- Eu ți-am transmis unde sunt, dar dacă tu stai prost încă, la acest capitol...

- A da! Uitasem!

- Și mai ai mult? întreb eu mai mult de formă. Încă 5 minute până fierbe mâncarea și gata!

- Hai că și mie mi-i s-a făcut o foame, de nu știu unde o să  dorm la noapte.

- Afară!

- Cred că nu glumești?

- Ba bine că nu!

- Ei lasă vecină. Iartă-l de data asta!

- O să mă mai gândesc!

După exact 5 minute Nina iese din bucătăria vecinului, însoțită de cuvintele de mulțumire ce nu mai conteneau, la adresa Ninei.  Cum ajungem acasă, Nina mă și luă:

- Ai învățat pentru mine? Sper că ai luat orarul?

- Bineînțeles! Ce credeai că o să te aștept pe tine?

- Ce ore ai?

Îi arăt orarul. Da! face ea mulțumită. La Chimie ai învățat? că mâine te ascultă.

- Sigur! Chiar vreau să mă asculte. Poate faci tu ceva în acest sens.

- Dacă mă rogi frumos!

- Bine te rog.

- Și mai cum?

- Frumos!

- Bine!

Trecu și seara. Veni iar dimineața. Până la prânz nimic deosebit. La 12.30 plecăm iar la școală. După ce ne instalăm, așteptăm să sune de intrare. Și clipa nu se lăsă mult așteptată. Veni și profa de chimie. Se apropie de catedră, apoi se puse jos pe scaun . Scaunul ”gemu” sub greutatea ei. După ce strigă catalogul, dădu la întâmplare foile și se opri la mine. Probabil că mă mirosise că nu prea eram atent. După ce mă invită la tablă, ceilalți începură să murmure între ei.

- Hei ! Hai hai! E ha! Ce știți prea bine? Acu vă scot la tablă. Liniște!

 

Se făcu brusc tăcere.  După care îmi dădu și mie cuvântul.

- Spune ce ai avut de pregătit pentru azi.

- Păi noi am avut de pregătit pentru azi, despre acizi.

- Care acizi?

- Acizii citrici!

- Așa, mai departe!

După care încep să vorbesc despre lecție. După ce termin, aștept  decizia.  Dar nu se lasă. Mai îmi pune și alte întrebări, după care mă pune să scriu și formula acidului citric pe tablă. O scriu. După ce o examinează:

- Vezi că ai uitat o dublă legătură acolo... Și uite la sfârșit încă una.  Așa! Da!

Văd că este cam nehotărâtă la faptul că nu știa ce notă să-mi dea. După care zice:

- 7!

Mă uit la ea cu jumătate de ochi. Nu mă așteptam la atât de puțin.

- Treci la loc!

Trec și aduc carnetul de note.

- Da sigur! dacă era o notă mică, nu mi-l mai aduceai! Așai ?

- Așai! se aude în spatele meu din bănci. Și cred că și știți cine era?

- Asai? Care e ăla? Ia vino încoace puișor. Că văd că te mănâncă limba. Probabil că știi și lecția!

- Cine, eu? face Lăbuș o față nevinovată. Nu eu doamnă!

- Ei nu! cred că eu!

- Dar doamnă, eu nu am zis nimic! Care ați spus măi? întreabă el în clasă.

- Lasă că te-am auzit eu, nu se lasă nici profa. Hai, hai puișor la tablă. Ai învățat lecția?

În timp ce se deplasa către tablă, Lăbuș afișa aceeași mimică nevinovată, de parcă nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i mirosea.

- Ei gata ai venit? zi lecția. Ce am avut de pregătit pentru azi ?

- Acizi citrici. Nu așa, întreabă el cerând confirmare din bănci.

- Nu așa spune frumos! Noi am avut de învățat pentru azi despre - Acizi citrici. Repetă!

- Noi am avut de învățat pentru azi, despre acizii citrici.

- Mda! Zi mai departe. Unde se găsesc ei?

- In citrice... Acizii citrici se găsesc în fructe citrice, precum: lămâi, portocale ,kivi etc.

- Și mai unde, insistă profa.

- În... în ... în timp ce se uita disperat în clasă, doar, doar cineva îi va sufla.

- Sst! Liniște. Ce vă mănâncă limba. Poate aud ceva!

- Hai zi! Că nu am timp toată ziua cu tine. Mai trebuie să și predau.

- Mai și predați, se face îngrijorat Lăbuș.

- Nu măi, o să stau cu tine toată ora la palavre. Hei ha!  Știi sau nu știi?

- ???

- E clar ! Treci la loc și altădată să nu  mai comentezi.

- Dar  eu nu am comentat  nimic, tovarășa profesoară!...

- Hai lasă, treci la loc. E clar! Nu te-ai pregătit!  4!

- Adu și carnetul!

Dar cum carnetul se lăsa cam mult așteptat, pe profă nu o mai răbdă.

- Ai de gând să aduci odată carnetul ăla ?

- Nu îl am la mine.  L-am uitat acasă.

- Da de mâncat nu ai uitat, așai?

Ne mai așteptând răspunsul, profa se apucă de predat mai departe. Veni și recreația. Prilej la Lăbuș să-și arate nemulțumirea față de colegi.

- Care măi ați zis? Că s-a luat de mine. Ce vină am eu?

- Dacă învățai nu era nici o problemă, zice seful clasei, un băiat de la țară. Era o  regulă și tot odată o competiție între cei din oraș și cei de la țară. De multe ori balanța se apleca către băieții de la țară. Învățau mai bine. Poate dat fiind și din cauza  condițiilor vitrege de la țară. Așa credeau, că învățând or ajunge mai bine în viață, găsindu-și un post la oraș.  Dar nu mulți avură norocul ăsta.  Dar nici printre cei orășeni.  Recreația ne-o petrecurăm fiecare cum voia.  Nu demult se înfințase un nou joc: ”Fotbal” cu monezile la catedră. Era  între o variantă de hochei și fotbal. Dar mai bine zis hochei.  Amândoi jucătorii, mânuiau ”mingea ” - o monedă - cu ajutorul unei ”crose” care era un pieptene. Poarta era marcată cu două linii la zece cm.  Se făceau adevărate campionate. Din când, în când, îmi venea și mie rândul, când masa era liberă. Și mă pricepeam bine. Pe mulți îi dădeam pe tușă. Când masa era ocupată  jucam  ”război”. Pe o foaie de hârtie de matematică,  desenam două pătrate de cate 10 12 pătrățele. Apoi îl umpleam pe unu cu avioane, tancuri, vapoare, barci și oameni stilizați.  În  cel de-al doilea careu, notam poziția probabilă a adversarului. Și la acest joc mai băteam. Dar  mai luam și bătaie.  Greu era, cine nimerea primul. Mai jucam și ”pâinile” Scriam numerele de la 1 la 10 pe o hârtie, apoi cu creionul scriam un posibil număr. Dacă nu ghicea de trei ori, eu mă alegeam cu o ”pâine”. Adică, încercuiam un număr. Când se terminau de încercuit cel norocos, câștiga.

Acu aveam ora de Engleză, eu și alți câțiva băieți, printre care  ”Dumi” și ”Grasul”. La o clasă alăturată cu același profil, mai erau alți 3-4 băieți, în așa fel ca să facem o grupă de Engleză. Restul făceau Franceză.  Așa că ori ne căutam altă clasă liberă, ori ne duceam la ceilalți în clasă, și făceam ora de Engleză, în timp ce ceilalți, veneau la noi în clasă sau învers. Și așa a mers până la sfârșitul anului. A fost o problemă pentru mine cu cea engleză.  Mereu era așa în fiecare an. În fiecare an și trimestru, veneau mereu alte și alte profesoare. Fiecare avea tactica și pronunția ei. Așa că a ieșit pentru mine un ghiveci.  Niciodată nu am reușit să pronunț corect, în opinia, niciuneia dintre profesoare.  Noroc că apelam la dicționar.  Iar când preda și traducea ea lecția, eu ca să scap mai repede acasă, scriam prescurtat traducerea,  că se și speriase Dumi, cum de reușeam să țin pasul cu ea.  Odată văzând cât de repede scriu, începe să râdă. Profa dacă îl vede se ia de el. Când îi spune adevăratul motiv, adică eu, vine la mine și îmi rupe foaia cu traducerea stonografiată  de mine.

- Așa nu ai să înveți engleză mă dojenește ea. Muncește!

 Și am muncit o vară întreagă, învățând și peștii engleză.

La sârșitul orelor Un băiat se duce la cancelarie și ne aduce orarul pentru a treia zi. Era ușor în opinia noastră, dacă nu ar fi fost și matematica...

1. Specialitate, 2. Matematică, 3. Fizică, 4. Mecanică, 5. Electrotehnică.

 

Când ajung acasă cu Nina, Kurt nu apăruse. Incep să mă îngrijoreze absența sa. Mă uit la Nina întrebător. Dar nici pe fața ei nu se putea citi mare lucru. O întreb totuși:

- Dar Kurt nu mai are plăcerea să ne asiste? Sau s-a supărat pe noi? Ori are ce fiteșce probleme de rezolvat,  așa de importante, încât a uitat de noi?

- Nu avea grija lui, mai bine ai grijă de tine că mâine ai viața lui Aldo Moro!

- Iar? Ai mai zis asta cu ce va timp în urmă.

- Și am sa-ți mai zic în continuare. Ai văzut ce ore grele ai mâine.

- Și ce dacă. Oricum sunt noi, că nu ni-i s-a predat încă. De săptămâna ailaltă, Da! poți să o mai zici odată. Dar acu...Oricum orarul ăsta nu rămâne bătut în cuie. Se mai schimbă câte ceva, pe ici pe colo...

- ...Și mai ales în punctele esențiale... Da Cunosc procedura ...

- Hai lasă astea, noi nu mai mâncăm azi? Că îmi e o foame...

- Da știu ... Că nu ai unde să dormi la noapte. E expresia ta! Sau ai uitat?

- Nu nici decum!

Se duce în bucătărie  și după ce cotrobăie pe acolo, timp de un ceas, o văd că își mai face apariția:

- Masa e gata!

- Da știu, era gata de mult...

După ce mâncăm, îmi arunc ochii, nu că m-ar fi interesat foarte mult, ci mai mult de curiozitate; Hmmm! ”Specialitate”... Dau foile repede una câte una să văd cam ce mă așteaptă de-a lungul anului școlar. Mă uit mai mult la poze. O străbat repede și mă apuc de alta. Las matematica la o parte. Încerc cu Fizica. Ei asta parcă era mai atrăgătoare pentru mine. Dar nu chiar toate capitolele. O pun și pe asta deoparte. Nina după ce terminase de aranjat bucătăria, veni și asistă și ea la trecerea în revistă a manualelor.

- Ce gata le-ai și citit?

- Da tu crezi că eu sunt tu? Ție îți trebuie vreo două-trei ore până înveți o lecție, și asta depinde de lecție. 

O las plictisit și pe asta, și deschid ”Mecanica” Ei aici are totuși ceva diferit. La prima vedere nu mi se părea cam ”digestivă”. O las și pe asta. Deschid în final și „Electrotehnica”. Asta cred că mi-ar fi plăcut cel mai mult. Numai văzând schemele și pozele, mi-am dat seama cu ce am de-a face. Într-un final mă întind obosit. Nici nu știu când am adormit. Când m-am trezit era deja seară. Nina mea era pe postul ei preferat, urmărind telenovela. Mă scol derutat. Nu mai știam dacă e seară sau dimineață. Mă scol în capul oaselor, uitându-mă la ceas.

- Nu te mai uita atât! E 7 seara. Scoală puturosule! La noapte ce mai faci?

- La noapte... dorm, zic eu cu un căscat. Cafeaua mea unde e?

- Uite-o pe masă. Cred că s-a și răcit.

- Păi așa rece mi-o dai, zic eu fără a mai verifica.

- Ei lasă, că era opărită. Știam că ai să dormi și m-am gândit că până te scoli tu, o să fie numai bună.

- Daaa?

Mă ridic din pat cam cu jind, dar mă dau totuși jos. Mă indrept către masă, in timp ce Nina ”se lipise” toată de TV. Nu mai avea nici ochi, nici urechi pentru mine, atâta de concentrată era. Mă apuc de cafea. Era caldă. Nina calculase cred  cu mare precizie timpul cât eu o să dorm, ca atunci când mă voi  scula, să fie numai bună.  Nu era prea caldă cum îmi plăcea de obicei mie, dar era totuși bună. O sorbeam cu înghițituri mici, mai mult trăgând de timp, decât să beau,  fiind total absent. Plecarea precipitată a lui Kurt, încă nu-mi dădea pace.

- Lasă-l nu te mai gândi la el. Că vine el, după ce termină treaba....

- Păi spune-m și mie ce treabă are?

- Nu spun! E secret! Mi-a spus să nu-ți zic nimic.

- Aaa! Hoțomanco! Deci știi și mie nu vrei să-mi zici.

- Nu pot să încalc directiva, echivalent la voi, cu o promisiune.

Mă uit la Nina și numai insist.  După ce se  termină telenovela Ninei, veni și filmul, nu înainte de 10 minute de publicitate.  Dacă începu, mai dură cam două minute, după care încă 20 de minute de publicitate.

- Ăștia nici nu au început bine filmul, și deja dau iar publicitate? Dacă o țin așa, se termină filmul înainte....

- Noroc că îl mai și opresc.

După ce se termină filmul, binețeles, altă publicitate. Apoi urmă comentariile pe marginea lui.

- Auzi Nina, știi ce nu înțeleg eu?

- Ce?

- De ce nu respectă ăștia din film, cartea după care s-a turnat filmul?

Că, din întâmplare am citit cartea, după care cred că s-a turnat acest film, și nu prea seamănă. Multe secvențe sunt puse de la ei, iar altele sunt trecute repede cu vederea.  Ce caută fata asta în actiunea filmului. Adică a cărții. Că nu-mi amintesc să fi citit așa ceva. Filmul era ”Comoara din insulă”

Iar aici nu cred să fi întâlnit vreo fată. Ba mai mult, chiar acțiunea filmului. Faptul că Jim fusese pus într-o lumină proastă, sau că prietenii lui Jim doctorul sau Squerul devenise personaje negative...

- Așa fac ei în mai toate filmele. Mai pun și de la ei. Ca să iasă filmul mai lung.

- Da, dar măcar să păstreze nealterată acțiunea  și ”filmul”cărții. Să nu schimbe atitudinea personajelor. Sau altă treabă Nina. La unele filme dacă nu pun ei și niște violentă de la ei, nu zic că este film. Chiar dacă nu este cazul. Uite alt film de pildă, ”Omul invizibil”! Nici la ăsta nu s-a respectat cartea. La câte episoade am văzut nu seamănă unul. Doar acțiunea  precum și transformarea omului în personaj negativ, a rămas aceeași. Și ar mai fi multe filme la care unele scene lipsec cu desâvârșire. Da ne-am luat cu vorba și mâine am zi grea. Gata la culcare toată lumea!

 

 

7.

 

Dimineața a debutat cum era de obicei, cu o cafeluță. De data asta Nina s-a întrecut pe ea însuși. Acu cafeaua era așa cum îi ziceam eu,  să o facă de obicei. La 36,7 de grade.  Tot restul timpului mi l-am petrecut aiurea. Nu aveam chef de nimic. Numai Nina nu mai termina de robotit prin ceea bucătărie. Din când în când, câte un zgomot de cratiță sau oală, făcea ca să  i se mai simță  prezența acolo. După ce termină și iar mâncarăm, o pornim la școală.  De data sta ne-am mai întâlnit și cu alți colegi.

- Ce faci Grig, Iar la școală? Unii îmi mai spuneau și așa. 

- Cu vara, cu vara, zice altul strâmbând din ochi către mine. 

Nu înțelegeam aluzia, sau poate nici nu voiam să o înțeleg. Nina nici nu se obosi să  zică ceva. În sfârșit ajungem la școală. Așa că conversația privată luase sfârșit. În clasă, ne întâmpină ca de obicei, neastâmpărul colegilor. Cred că deja se ridicase praful de 2 metri. Noroc că era deschis un geam. Mă duc și mai deschid unul.

- Da ce ai călduri, mă întâmpină unul.

- Voi nu vedeți ce praf ați făcut? Acu vine profu și se ia de noi.

”Cei trei mușchetari ” acu stăteau mai potoliți, în așteptarea noii ore. Se auzi și soneria.   După câteva minute își făcu apariția și profu de Mecanică. După ce ne ridicarăm ca de obicei, în două picioare, ne așezarăm la propunerea lui. Se duse glonț la catedră  și, dornic să  să ne cunoască, strigă catalogul. După ce striga câte unul, își plimba privirea asupra lui, ca să-l țină minte pentru mai târziu.

În continuare ora se desfășură normal, sau aproape normal, cu deosebirea că tot dicta și nu se mai oprea. Cei trei ajunseră la disperare. Din când în când își tot scuturau mâna, gest ce nu scăpă neobservat de prof.

- Ce spun prea repede?

Dar nu primi nici un răspuns. Toți erau foarte preocupați în a scrii ce li se dicta.

- Spuneți, dacă  vorbesc prea repede !

- Păi ar fi mai bine... , zice Lăbuș

- Să vorbesc mai rar...?

- Păi...

De data asta nu el fusese cu răspunsul. Dar proful îl și  luase deja în colimatoriu. Totuși ultimele minute din oră le făcu mai  agreabile.  Când se auzi iar soneria, profu, după ce își examină ceasul nemulțumit, se opri din dictare.

- Și așa ca să nu vă plictisiți și ca nu cumva să vă ieșiți din mână, aveți  de făcut si cele zece probleme de la pagina 10. Bună ziua!

Noi ne ridicăm ca la comanda, mai mult bucuroși că am scăpat de scris. Eram bucuroși că venise meritata recreație.  Urma matematica, așa că băieții nu mai ridicară praful ca de obicei. Acu era parcă și mai multă liniște, decât în alte recreații. Acu fiecare își petrecea în liniște timpul. Eu mă bag în vorbă cu un alt coleg din spate, unul Radu. Pînă mai înainte de intervenția mea, cei doi discutau pe marginea unui film, despre transmiterea gândurilor.

- Și eu pot să fac așa ceva, mă laud eu, în speranța că mă va ajuta Nina.

- Ei nu zău, face celălat neîncrezător.

- Da, zic eu. Uite gândește-te la un număr, nu mai mare de zece.  De la 1 la 10, de pildă.

- Da! face el.

Mă concentrez, închid ochii, și îi zic primul număr care îmi venise atunci în minte:

- 3, zic eu. Iar el dă din cap absent.

- Hai încă unul, îi zic eu.

- 8, zic eu iar.

Iar el zâmbește aprobator.

- Hai încă unul.

- 5, zic eu iar.

De data asta zâmbi de-a binelea

- Cum faci asta?

- Așa ... simplu, zic eu cu un ochi la Nina. Credeam că ea mă ajutase. Dar ia se făcu amuzată de încercările mele. Atrași de ”joaca noastră” Dumi și Lăbuș , veniră și ei cu aceeași propunere.

- Ia zi eu la ce număr mă gândesc acu?

- Ba la mine, să zică, că eu am fost primul.

- Ei stați așa! Că nu merge așa. Îmi trebuie liniște. Nu pot să văd odată la amândoi.

- Bine spunem la mine, se oferi primul Lăbuș. Încerc să mă concentrz iar, dar numerele se lăsau așteptate. Ba apăreau, ba dispăreau, făcând un amalgam în mintea mea.

- Hei, dar hotărăște-te odată! zic eu.

Până la urmă zic:

- 2!

- Altul?

- 5!

- Ei de unde ?...Vezi că nu știi...

- Păi nu știi să transmiți, zic eu căutând o scuză.

- Data viitoare să îți pui o cască în cap, ca să recepționeze mai bine undele tale telepatice, încearcă Dumi să mă ajute, în stilul său. Mulți râseră.

- Dar eu la ce  număr mă gândesc, strigă la mine altul. Nu am mai răspuns că intră pe nesimțite, pâș, pâș profu. Și demonstrația mea luase sfărșit.

Nu știu de ce, dar se uita tot timpul  la mine.

- Ce e? Ce ați pățit?

- Grig făcea demonstratie cu noi, că ar ghici numerele la care ne gândim, zise Lăbuș dintr-o sorbire.

- A, dar văd că tu ești foarte pregătit azi. Ia să vedem noi ce ați pregătit pentru azi? A, își aminti ceva profu, parcă imi rămase unii datori... parcă așa știu eu...Ia dă-mi caietul să văd și eu ...

Lăbuș cu un ochi la mine și cu altul la geantă scoase caietul și il duse profului, care de data asta nu se mai obosi să se scoale de la catedră. Profu îl luă și se prefăcu că îl studiază foarte atent. La urmă se declară parțial mulțumit.

- Da... zice el. Ia zi tu, adică nu ... gândeștete la ce notă să-i pun ăstuia, St Marin?

 Mă ridic surprins în picioare. Nu știam dacă să zâmbesc sau să fiu serios.

- Hai zi, mă încurajează el.

- Păi nu știu ce a scris, zic eu crezând că scap.

- Pai uită-te...Dă-i măi caietul! zice el dându-l la rândul lui, lui Lăbuș, iar acesta mi-l aduse la mine la bancă. Mă fac și eu că il studiez, deși nici eu nu știam ce să studiez.

- Ai grijă la ce număr te gândești că dacă e prea mare, îl împart la amândoi...

Mă gândesc, mai mult să-i fac plăcerea, la 7. Iar răspunsul lui, mă surprinse.

- Ei e prea mult și nici nu pot să-l împart la amândoi. Și nici nu vreau să se supere unul sau altul. Zi și tu un număr Întreg. Clasa numerelor „Z” sau nu știi ce sunt alea?

- Ba da, îl asigur eu repede.

- Păi zi mai repede, că mai am și de predat.

Mă concentrez la un  alt număr. Apoi văd că profu îl trimite la loc și, îi trece numărul la care mă gândise-și eu: -  6! Apoi se scoală și predă ca de obicei, în stilul lui. La pauză săriră toți la banca mea și  mai ales Lăbuș.

- Ce notă mi-a pus?

- La ce număr te-ai gândit? întreabă altul.

- E secret, zic eu mai mult ca să scap de ei. Dar ei o țineau una și bună. Noroc că se sună iar. Urma Fizica. Asta era ceva nou acu. La vederea noastră, zâmbi. Noi ne și gândeam că o să fie ușor la el. A fost pană a nu se apucase și el de scris și mai ales la ascultat. Avea stilul său. Te lăsa să sporăvăi într-una. Din când în când te mai și corecta. La urmă făcea media greșelilor și de aici rezulta și nota bună sau rea. Era foarte vigilent. Nu ai fi putut să copii la el la teză sau extemporal, care, de ce să nu recunosc, cam ploua.  Electrotehnica mi s-a părut foarte simplă și ușoară. Poate de unde o știam căt de cât. O aveam în sânge, dacă pot să mă exprim așa. Așa că nici nu știu când a trecut ora.  Ultimul clopoțel, ne vesti că se terminase orele. În câteva minute, nici nu mai spuneai că fuseră copii în clasă, de parcă un uragan mare și puternic, îi măturase de acolo.

Eu cu Nina, tocmai ne pregăteam să  plecăm și noi, când ne întâmpină diriginta.

- Unde plecați? Ce ați terminat orele?

- Da!

- Păi orarul? ne oprește ea.

E drept că din dorința ca să plecăm mai repede, uitase toți de orar.

- Treci și scrie-l pe tablă.

- Păi eu îl scriu, dar...

- Dar ce?

- Nu știu dacă are cine să-l mai citească, zic eu.

- Păi cum așa? zice diriginta supărată. Voi  de unde știți la ce o să vă pregătiți mâine? Iar o să plouă cu 2 si 3.

 Totuși îi fac pe plac. Mă întorc în clasă în timp ce cu hârtia dirigintei în mână, scriu orarul pe tablă.

- Asta dacă  se va întoarce vreo unul, zic eu.

- Să fie sănătoși...Trebuiau să mă aștepte, nu să plece.

După ce ne părăsește diriginta supărată, că nu își îndeplinise misiunea, noi coborâm. În curtea școlii îmi vine o idee.

- Auzi Nina, ce ar fi dacă le-aș da orarul la cei de la internat, măcar.

Zis și făcut. Ne îndreptăm către internat. La poartă iar ne oprește pedagogul.

- Ei ce-i cu voi?

- M-a trimis tovarășa dirigintă, să duc orarul la cei din clasa noastră de la ”A”.

- Dar ce au găsit slugi? Ei de ce nu au stat să-l ia?

Stăteam acu să văd ce o să zică pedagogul.

- Bine du-te și dă-l, deși nu ar merita.

- Ei, sunt băieți buni....

Și o zbughesc cu Nina către etaj. Acolo mă întâlnesc cu Marian și Marin. Le dau oraru și le povestesc ce și cum cu diriginta.

- Mulțumim! Noi și uitasem de el! Bine, bine, mulțumim. Dar ce fac cei din oraș?

- Păi nu știu, ce ai vrea să mă duc la fiecare acasă, să il dau și lor. Și în al doilea rând nici nu știu unde stau toți?

- Ei măcar la unu doi, nu se lăsă el.

Plec. Pe drum mă întâlnesc cu Gheorghiță și Lăbuș. Veneu și ei la școală. Își aduseră și ei aminte de orar, în al 12-lea ceas.

- O ce bine, zic eu. Am scăpat de niște drumuri.

- Ai orarul? mă întreabă Lăbuș.

- Da uite aici. Noroc că nu m-am grăbit ca voi, că acu nu mai aveai orarul.

- Ei oricum ne duceam la școală...

- Da, l-am scris și pe tablă...

- Bine noi îți mulțumim.

- Sigur  ăsta e? vrea să se convingă Lăbuș.

- Ăsta e!

- Treaba ta! Dacă nu e ăsta, dau vina pe tine.

- Și dacă nu înveți, o să dai vina pe el? se bagă și Nina în vorbă

- Ei ... nu atunci nu! zice Lăbuș, puțin cam contrariat de întervenția Ninei.

- Bine îl dați și voi la alții, închei eu, plecând.

Ajunși acasă, mă uit cu disperare la orarul de mâine:

” Româna, Chimia, Trigonometria, Acționări și automatizări.

Începea bine. La chimie mă uit pentru orice eventualitate  să văd cum stă treaba. Muțimea  de formule cu legături simple, duble și chiar triple în unele cazuri, mă sperie.

- Păi Nina! Când învăț eu atâtea formule?

- De ce mai înveți, nu ai încasat un 7?

- Da dar tu nu o știi pe ”baba Luca”. Trebuie să stai sluji la ora ei, că dacă te prinde în off-side, ai îcurcat-o! Și nu m-aș baza pe noroc!

Adevărul că noi băieții, ne făcuseră-m un obicei de a ”boteza” sau porecli pe toți profesorii. Ei, nu chiar pe toți. Pe diriginta noastră de Română, băieții o poreclise : ”Baba de Română” asta și datorită vârstei înaintate. Mai avea oleacă și ar fi ieșit la pensie. La Chimie, la fel: ”baba Luca”  La ”Acționări” aveam un profesor tot în vârstă. Nici el nu a scăpat de poreclă. Pe el băieții îl botezase: ”Moș Maselotă”. Asta pentru că era și în vârstă, dar și de la faptul că, atunci când ne-a predat despre obiectele turnate, ne-a povestit și despre  adausul de la pâlnia de turnare, precum și cel care uneau piesa, sau piesele. Ei pentru că ălea se numeau ”maselote”  de aici a derivat și numele. Mai aveam și la Economie tot un om în vârstă. Cred că era cel mai în vârsta. Lui îi spunea : ”Moșul de Economie” Numai cel de Matematică și Fizică, cred că a scăpat de poreclele noastre. S-au poate nu știam eu? În rest nimeni nu scăpase. Și cel de la Atelier, și cel de la Practică, - ”Călărețu”. Ce mai , un întreg pomelnic.  Și când te gândești, că mulți dintre ei și mai ales cei care erau deja în vârstă pe atunci și nu numai, nu mai sunt de mult printre noi.

- Păi Româna,  la asta o să mă pregătesc. La Chimie...mă ajuți tu ... În rest sunt noi.

- Să văd săptămânile viitoare ce ai să faci? Tot noi o să fie?

- Ei, atunci intervii tu ...

- Ba s-o  crezi tu! Puneți pofta în cui!

- Nina!

- Lasă, lasă...M-ai făcut ca să te ajut la gospodărie,  nu la învățat.

-  Hai Ninișor...te rog...please...

Văzând că nu mai primesc nici un răspuns, mă duc îmbufnat în casă. Restul de timp mi l-am petrecut numai învățând. Iar Nina vizionând telenovele. Că m-am și supărat în sinea mea - ”O să strice televizorul”

- Și ce dacă! Să văd atunci la ce te mai uiți tu?

”Iar m-a auzit”

Nu am mai răspuns concentrându-mă la lecții.

- Pune mâna și învață, că eu am învățat la vremea mea!  zice Nina.  După alte ceasuri, ce mie se părură un veac, reușesc să se prindă de mine. formulele și povestea cu  analiza de la Română.

Veni și a doua zi. Nu știu de ce, dar parcă nu-mi erau boii acasă. Mi se părea teribil de încărcată această zi. Când ajung la școală, toate oalele, bineințeles s-au spart în capul meu. Săriră toți orășenii pe mine. Cred că și știți de ce? Da, din cauza orarului. La mulți din ei, cum era și de așteptat, nu ajunseră orarul. Așa că nici nu învățară nimic.

- Ce vină am eu? Trebuia să nu plecați!

- Da are dreptate, zice altul în apărarea mea de la internat. Doar știați că nu aveți orarul pentru azi. De ce ați plecat?

- Da tu de unde ai avut orarul măi, sare altul.

- Păi ni l-a adus Marin...

- Ce vreți doar nu voiați să vi-l aduc și vouă...

- Păi trebuia să faci treaba până la capăt...

Nu știu cum s-ar fi sfârșit această penibilă discuție, dacă nu ar fi intrat diriga.

- Ce faceți mafioților? Ați șters-o englezește ieri! Eu mă chinui pentru voi,  să vă fac rost de orar, ca să învățați, și ei i-ai de unde nu-s! Noroc de Grigoriu... că alfel ”asa” vă lua...

- Da, să trecem la lecții. 

Deschide la întâmplare catalogul. Era deja pe pagina mea. Noroc că eu eram ultimul. Deja simțeam că mă luase cu călduri. Apoi și cu friguri.

- Să spună, ce am avut de pregătit... Dumitriu!

Cel vizat se ridică în picioare timid.

- Știți tovarășa Dirigintă, la mine nu a ajuns orarul de la Grigoriu... se scuză el sperând că o s-o înduioșeze.

- De ce nu i-ai dat și lui orarul, face râzând la mine diriginta.  Da, i-a să mai văd, cine nu a mai primit orarul? Ia sculațivă în picioare.

Se ridică jumate din clasă. Mulți din ei erau și care nu se pregătiseră și sperau ca acu să scape, sub paravanul neștinței orarului.

- Hai mai sunteți, se sperie diriginta? Ar trebui să vă pun la toți ăștia - 3!

De abia atunci observă diriga, că cealată jumătate erau de la internat.

- Voi cum ați știut? întreabă din nou diriga.

- Păi ne-a adus orarul Grigoriu, zice Marin.

- Bravo! Uite cine a avut grijă de voi. Măcar i-ați mulțumit ?

- Daaa! fac toți interniștii în cor.

- Așa!

Apoi trece la al doilea. Și el era orășean. Când în josul paginii, dă cu ochii de mine.

- A uite și Grigoriu! Să nu-mi spui că nici tu nu ai învățat, că ”asa” te ia!

Da, cum era de așteptat. Era imposibil să scap. Mă ridic în picioare și îi povestesc romanul. De câteva ori,  mai întervine și ea, corectându-mă. La urmă se declară mulțumită, dar tot nu am scăpat de 6. Când am auzit ce notă mi-a pus, nu m-am putut stăpâni și am  comentat în bancă:

- La cât m-am chinuit să  povestesc, numai atât merit?

Bineînțeles că am spus-o încet, dar destul de tare ca diriginta să mă audă:

- Ce ai spus?

Și cum nu mai aveam curajul nici să mai suflu, diriga întreabă pe Ionel din spate:

- Ce a spus ăsta?

- A zis că la cât s-a chinuit să povestească, numai atâta  i-ați pus?

- Da? să zică mersi și de atât! zice diriga în râsetele celorlalți.

Iar eu am răsuflat  ușurat.

 Nu știu de ce dar la unele obiecte, cu cât  mă străduiam să învăț mai mult, cu atât nu eram recompesat pe măsură.  Din păcate nu la toate. Erau și obiecte la care treaba mergea șnur. Nu luam 10, dar din 8 și 9 nu ieșeam.  Ba mint!  Am mai luat și câțiva de 10. Să nu spuneți că la sport s-au la atelier, că nu ați ghicit. La Electrotehnică, Electronică, Acționări. Și cea mai mare notă de 8 la matematică.  Mai precis Geometrie. Că s-a speriat și profu, când a văzut că trebuia să-mi pună o notă așa de mare după opinia lui. A stat  preț de câteva minute, până să se hotărască. Dădea să scrie, apoi ridica privirea întrebând ”publicul”. Până la urmă, îndemnat și de băieți, care erau și pentru, dar și contra,  mi-a pus totuși nota 8.

Următoarea oră de chimie, am stat numai pe ace. Când am auzit că sună, am răsuflat ușurat,  dar și alți orășeni, care nu avură curajul să zică profei de chimie, că nu au învățat, că nu au stat să ia orarul. Că oricum nu ar mai fi contat pentru ea. Trei-urile erau pregătite din start. Noroc că ascultase trei din internat. Și cum aceștia erau cei mai silitori...

Veni și ultima oră. Era Actionările. Această materie mi-a plăcut mult. Anul trecut tot același profesor ne predase Mașini Electrice. Atunci ne-a predat teoria despre ele. Ne-a învățat clasificarea motoarelor. De  curent continuu, cu excitație serie, paralel sau mixta, despre mașinuțile  sincrone sau asincrone in CA. Iar acu  ne ducea în laboratorul de Acționări să punem în practică tot ce am învățat. Ne punea să legăm la panouri tot felul de aparate, contactori, relele termice, butoane de pornire și oprire, lămpi de semnalizare etc. Mie mi s-a dat tema legării unui motor asincron trifazat. Trebuia  să-l comand. După pornire , trebuia   să inversez  și  sensului de rotație. Fiecare primise câte o temă. După ce am legat toate firele la tablou, am legat la urmă și motorul după verificări. A mers! Atunci am primit iar 10. Fetele, m-au rugat să le ajut și pe ele. Așa că din când în când, profitând că profu era ocupat cu altul, am legat eu cablurile de la tablou și celelalte componente. Dar le-am și explicat să lege și ele. Fetele, aveau  ceva mai simplu. Numai pornirea și oprirea motorului ce CA asincron. Oricum pentru ele era ceva nou. Știam că profu o să-și dea seama de intervenția mea. Așa cum m-am și așteptat. Dar nu a zis nimic. Nu s-a supărat. Dar le-a pus și lor 8. Bine că Nina mea a luat și ea 10. Nici nu mă așteptam la altă notă din partea ei. Pentru ea fusese un mizilic.  Doar se confruntase cu circuite  teribil  de complicate...comanda unui motor de CC cu trepte de rezistente si relee de timp, pe care, multe,  nici eu nu le înțelegeam. Ea iși alese tema.

 

Când ajungem iar acasă, Nina deja avea un mesaj. O foaie dintr-un caiet de  al meu, stătea pe masă. Câteva  rânduri  scrise, ne atrase atenția:

”KURT! Nu vă faceți griji în privința mea. Aici a intervenit o problemă serioasă,  ce nu suportă amânare.  Te rog să nu fii îngrijoraț. Am nevoie de NINA. Te rog las-o să vină  aici neapărat! E nevoie  de ea aici.  Nu pot să-ți spun acu despre ce e vorba. Ai răbdare, că voi veni cu prima ocazie ce pot.  Aici mai durează!  Tu termină-ți școala. Mai ai multe de învățat. Poate vin la sfârșit să te iau la noi. Până atunci  ai grijă de tine. Pe curând! ”Al tău prieten KURT!

- Sper că nu vrei să mă părăsești? Mă uit la NIna îngrijorat.

- Apăi dar cum dară? Ai văzut și tu, scrie negru pe alb! E nevoie neapărat  de mine.

- Păi și pe mine cui mă lași? Că eu plâng!

- Ei lasă că ești băiat mare.

- Păi și eu, cine o să-mi mai facă cafea, mâncare...?

- Te descurci tu, că ești băiat mare !

Vestea asta mă mâhni nespus.

- Eu la cine mai trebuia să țip?

- La vecin...zice în grabă  Nina, pregătindu-și bagajul.

După ce îmi ură un bun rămas, și un  ”on soon”   se duse în curte. După  ce  acționă  telecomanda micului aparat auto teleportor, se teleportă. O lumină verde inundă curtea. După care o ceață lăptoasă se lăsă peste toată curtea și împrejurimi. Nici casa vecinului nu se mai vedea. Am stat așa o vreme uitând de mine. Trecuse  o oră, dar eu nu mă puteam mișca din loc. Deja se risipise și ceața, numai eu stăteam singur în mijlocul curții. Într-un târziu, poate și din cauza frigului, mă hotărâ să intru în bucătărie.  Mă așez automat pe un scaun, ne mai știind ce să fac.  Privirea îmi cade pe ibricul de cafea ce mai avea ceva în el. Un rest de azi dimineață, pe care Nina  nu-l aruncase. Iau ibricul, și sorb direct din el. Când ajung la zaț, mă opresc.  Îi simțeam deja lipsa Ninei. Când mă obișnuisem și eu cu ea, și ea cu mine, mă părăsi. ”Poate nu de tot! Mâine poate se va întoarce. Poate nu era așa de gravă situația de acolo, că nu ar fi suferit amânare” Încerc să mă îmbărbătez singur.  Mă duc să fac lecțiile. Noul orar de mâine era foarte dificil. Erau numai ore grele și mai puțin proaspete.  Deja începusem să ne intrăm în ritm, cum se spune.  Deschid cartea și încerc să-mi rezolv singur problemele. Numai că, numai la rezolvări nu-mi era gândul.  Totuși încerc să uit, concentrânmdu-mă la lecțiile de mâine. ”Ce voi spune mâine la școală de absența ei, dacă nu v-a veni ”? Termin de scris și mă apuc de citit din manuale. Aveam ce citii! La toate aveam de învățat. Dacă la unele am scăpat mai repede, nu același lucru se putea spune de Organizare și Matematică.  Colac peste pupăză mai era și Fizica, dar și Chimia. Cu Electrotehnica, mai era o treabă. Târziu seara reușesc să termin de învățat. Acu dacă nu mai era Nina, nici TV -ul nu l-am mai deschis. Când mă uit la ceas era deja 23. Mă culc cu gândul la Nina și  Kurt.

 

8.

 

A doua zi când mă trezesc, primul meu gând era să strig la Nina. Dar îmi amintii cum stă treaba. Mănânc ceva la repezeală.  Ies în curte. Dar vocea vecinului mă oprește.

- Ce faci vecine? Iar ai rămas singur?

- De unde stii?

- Păi te văd cam abătut și nehotărât. Știu din propia experiență. Și la mine tot așa a fost. Iar a plecat?

- Da! Zic eu scurt, deși nici să vorbesc cu vecinul nu mai aveam chef.

- Ei lasă că te obișnuiești! Greu e începutul!

- Bine, lasă că mai am de învățat. Cu bine!

Intru în casă, fără să mai aștept confirmarea vecinului. Îmi aduc aminte de școală.  ”Ce figuri or face ăștia!” Mai deschid o carte și încerc să mai memorez câte ceva. Asta mai mult la trecerea timpului. Se făcu 12,30 și Nina mea să vie, pace! Încerc să mă obișnuiesc cu gândul, că de acu Nina nu va mai face parte efectiv din viața mea. Parcă nu puteam să o uit. Multe lucruri și după o viață, îți pare rău când nu mai sunt. Dar eu?  Totuși mi-am pus în gând, să nu disper. Poate Kurt sau ea, nu mă va uita.

Cu aceste gânduri plec la școală. Vecinul mă supraveghea de pe gard pe furiș. Când intru în clasă, deja se simțea ceva lipsă. Nici lipsa Ninei, nu trecuse neobservată. Bineînțeles că am fost bombardat cu tot felul de întrebări.

- E bolnavă, zic eu sec.

Intră profu de la prima oră. Și bineînțeles că era de matematică.  Până și el remarcă lipsa Ninei, că mă și întrebă înainte de a strga catalogul.  De multe ori nu se mai obosea. Se uita prin bănci și dacă erau toți perechi, însemna că nu lipsea nimeni. Dar acu mă întrebă:

- Ce a pățit colega...?

- Păi e bolnavă, zic eu ceva încercând să improvizez ceva cu frică. Îmi era teamă să nu apară totuși ea și să mă dea și de gol. O minciună mai îmi trebuia acu.

- A luat-o aseară cu salvarea, continui eu, minunându-mă și eu cât de original și sincer pot fi câteodată, când vreau. Mi-am jucat bine rolul.

- Da, nu e nici o problemă, mă liniștește profu, aduce  scutire, sau certificat medical.

- După astea  fiind zise, să trecem la lecții.

Un băiat Toma,  zicea ceva la alt băiat. Profu îl vede și se duce la el. Cum era cu caietul deschis, acesta îl ia și il cercetează. Rămâne impresionat  pentru o clipă, la vederea rezolvărilor. După care a urmat inevitabil întrebările:  ”Dar aici de ce ai făcut așa? ”sau aici nu era mai bine să ... ”Și tot așa l-a foit preț de o jumătate de oră, doar, doar de va putea să-l încurce.  La sfârșit, profu se declară înfrânt, după ce îl purtase și din cele predate din urmă. Nu reușise deloc să-l încurce. Și asta era doar specialitatea lui. De ce simțea că știi, de ce mai al dracului te foia, până reușea să te înfunde. Cu acest prilej, mai făcea și o testare a noastră, să vadă cât de bine aveam noi învățate lecțiile din urmă. Să te fi prins cu o lecție ne-n-vățată. Că ăla erai. ”Asa” te lua, vorba dirigintei. Dar acu nu reușise și pentru acest fapt ia pus 9. Era un lucru rar, ca el să pună aceste note. De zece nu mai vorbesc. Nu  exista la el această notă. Mai apela la ele  pe la sfârșitul anului, la câte unii, pentru a le ieși media, unde se mai putea, ca să  mai scape și el de câțiva la toamnă. Cum mai rămaseră cam 15 minute din oră, profu se puse la bârfă cu noi.

- Și așa nu mai trecem mai departe, rămâne tot aceeași lecție. Asta nu înseamnă că nu vă ascult mâine sau data viitoare... , ne amenință el. Ați văzut ce i-am făcut lui ăsta mic, zise el râzând.

Adevărul, că era și scund.

- Și în rest cum vă mai descurcați? Cu gagicile, cum stați?

- Bineee! răspunseră câțiva în cor, în timp ce, cele două fete se rușinară, râzând, lăsînd capul în jos.

- Ei lasă, zice  el, voi nu sunteți de față.  Și ... încearcă el să mai prelungească o nouă conversație.  Vouă vi se pare acu glumă. Dar întrebați-mă pe mine cum era la facultate, ca să nu mai zic de liceu. Aveam un profesor la mate, - hai că știu că și voi umblați cu prescurtări- profu, profa, dirigul, diriga...ei și la noi era la fel. Noi îi spuneam ”tartorul” Când intra la noi în clasă, știți ce e aia? - Înghețam! Nu se auzea nici musca.  ”Probabil că acu vrea să-l moștenească”, fac eu în gând, fără frică că Nina m-ar putea auzi. ”S-o crezi tu! Ce dacă sunt oleacă și eu plecată cu treabă, tu gata, de acu îți pui țoalele în cap?” ”Ei na! Că mi-am găsit beleaua cu tine, nici acu la atâția ani lumină, nu scap de tine?” ”Bineînțeles!”  Luat cu dialogul de gânduri cu NIna, nici nu mai eram atent la ce spune profu.

- ...da  și nu numai pe el îl poreclam, mai pe toți. Voi cum atți botezat profesorii? La Română ...?

Toți tăceau zâmbind. Nu aveau curaj să zică nimeni.

- Ei hai, nu vă fie rușine orazului, că știu asta. Fiecare copil care a trecut prin școală sau și viață, s-a ales și cu câte o poreclă. Ce voi nu aveți?  Tu de exemplu cum îți spune, zice el arătând către Lăbuș. Acesta se ridică speriat și cu mutra nevinovată, în râsetele celorlați. Până și profu râdea. Și cum el nu avea curajul să zică, îl ajută Dumi din spate.

- Lăbuș!...zice el.

- Dar ție? întreabă acu profu și pe Dumi.

De data asta ca să nu fie nici el mai prejos, zice - ”Dumi”. Dar Lăbuș ripostează:

- Ei, Dumii! Dumii e așa când mai vorbim, așa ... dar când ne mai supărăm îi spun ...

- Cum? întreabă curios profu.

- Păi dacă el îmi  spune și ”câine”... Atunci eu i-am spus ”Dino” de la câinele dinozaur de la desenele animate ”Aventuri în epoca de piatră”  Era câinele lui Fred.

- Da să știi că ai ales bine porecla, cam seamnă...confirmă și profu.

Toată clasa îzbucni în râs.

- Mai avem și Heclă și Gecăl...”Orez”... continuuă mai departe Lăbuș, el e ” Madam ” Tolea e ” Grasul ”... și ar mai fi continuat așa, dacă luați cu vorba, nu ar fi trecut ora mai repede. Soneria își spuse cuvântul.

Profu se ridică tacticos și, luându-și catalogul plecă vesel.

Din urma lui, toți săriră cu poreclele, pe bietul Lăbuș.

- Ce-ți veni măi să ne dai de gol, se luă și Dumi de el. Firai tu de câine, eu sunt Dino,  ai?   Ham – Ham ...!

 Bătaia lui Lăbuș nu fuse mică. Noroc că mai săriră și alții să-l apere.  Că alfel s-ar fi dus  bietul  Lăbuș  acasă  cu cucuie.

Și uite așa au trecut zilele una după alta  și,  după ele săptămânile, apoi lunile și terminai și eu liceul. Ar mai fi fost foarte multe de spus. Nu era zi să nu aibă căte un eveniment plăcut, sau mai puțin plăcut. Și mai ales pentru mine. Cât privește restul clasei, ultima zi când ne-am mai văzut cu toții, a fost la banchet și la  bacalaureat. Iar după aia foarte puțin cu câte unul doi, la intervale de ani.  Nu știu dacă s-au mai  făcut și alte întâlniri de promoții.

  Dar m-am luat cu vorba și, nu am mai pomenit nimic de Nina. Păi se poate una ca asta? Tocmai de Nina și prietenul meu Kurt? Ei dar asta e o altă poveste. Urmează partea a ... a câta oare? Nici eu nu mai știu Cred că a 7-a!...Oare să o postez Joi?...Sau nu!...