MISTERUL ROBOTILOR - 5

 

 

MISTERUL ROBOŢILOR

                                                                        de Marin Grigoriu

 

PARTEA  A  V-A

 

   1.

 

Mă uit la Nina şi nu ştiu dacă să râd, sau să fiu serios. Nu înţelegeam la ce făcea apropouri.  Faptul că mă trezisem gol, mă făcea să-mi treacă tot felul de gânduri prin cap, care mai de care. Nu prea îmi mai aminteam mare lucru. Cred că această călătorie, mi-a afectat creierul…

- Cum ai dormit?

- Puteai să mă trezeşti, că să mă îmbrac, dacă răceam?

 - Am crezut că pătura e super suficientă.

Mormăi ceva.

- Uite cafeaua e gata!

În timp ce sorbeam cafeaua o întreb pe Nina:

- Nina, chiar am fost pe planeta aia, sau am visat?

- Ai fost! Şi ai fost trimis înapoi aici. Nu aici voiai să ajungi?

- Ba da! Dar unele lucruri nu mi le mai amintesc.  De ce sunt gol?

- Ai fost teleportat de cei de pe Zirda.

- Şi apoi?

- Apoi ai dormit graţie pastilelor lui Kurt, cred...

- Pastile...şi iar pastile …m-am săturat de atâtea pastile. M-am săturat de ele. Nu mai suport. Dimineaţă pastile, la prânz pastile, seara pastile...

- Uite încă o pastilă că să te calmezi...

- Nina şi tu?

- E bună cafeaua?

- Ce ţi-au făcut şi ţie, că ultima dată nu mă mai puteam înţelege de loc cu ţine?

- Nimic, s-a rezolvat. Era datorită lui Zeno... Mă programase ca fiind femeia ta. Şi...

- Şi te-a reparat?

- Da!

- Cum mă mai cheamă pe mine?

- Domnul Marin, Marian, Marinus, Marinel...şi Marineee!... Asta când mă superi! Sau Creator, când îți este dorința…

- Când te supăr? Dar când te-am supărat eu? Precis a uitat să mai facă ceva la programare.

După ce îmi beau cafeaua mă întind în seslong, de îmi pârăiră toate încheiturile.

- Ar trebui să mai faci niţel sport. Ai încheiturile atrofiate.

- Şi ce îmi recomanzi? Să joc şah, să arunc cu privirea ...? Cred că teleportarea e de vină…Mi-o fi pus la loc toate moleculele…Tu cum te simți?

- Când dormeai, am ascultat la ştiri internaţionale la TV, despre apropierea Conferinţei Internaţionale Globală despre Pace. Se ţine poimine. Peste două zile. La New York.

- Şi ...? Cu ce mă încălzeşte? Nu mă mai interesează. Nu e prima dată când aud despre acest cuvânt – PACE!  Este ceva despre care se vorbeşte foarte mult, dar lipseşte cu desăvârşire. Cu cât se vorbeşte mai mult de pace, cu atât lumea se înarmează tot mai mult. Să nu care cumva să rămâie alţii mai prejos.  Nu ştiu dacă omenirea v-a mai apuca aceea zi vreodată. Când o să fie pace cel puţin o mie de ani. Şi asta până s-ar schimbă orânduirea.

- Eşti un pesimist incorigibil, domn Marin.

- Păi ce nu e aşa? Nu am dreptate? Ai văzut cu ochii tăi cum ne-au atacat atunci ăia fără motiv.  Noroc de armele tale sofisticate, drept care trebuie să-ţi mulţumesc, că alfel eram acu în cea mai oribilă închisoare din adâncuri.

- Şi noroc şi de Kurt.

- Apropo de Kurt. Unde e? El de ce nu a venit? Parcă îmi amintesc că trebuia să apară imediat după mine. S-o fi defectat raza aia a lor? S-au s-a împrăştiat pe undeva? Sau a nimerit pe altă planetă? Sau poate umblă aiurea şi gol puşcă pe la una din staţiunile de nudişti de pe la noi, sau din lume...

- Eşti gelos? Văd că a început să-ți revină memoria.

- Păi ...Nu! dar ... Și Anda? Îmi făceam griji pentru el... Dacă îl atacă iar o femeie...Că de Anda, am văzut că a dat ”divorţ” A părăsit-o! Şi la urma urmei ... am fost la mare şi nici nu am intrat măcar în mare...De fapt am intrat... da cu nava...

- Dacă nu-ş băgau ăia coada, poate făcea-ţi şi voi o baie.

- Dar văd că absenţa lui Kurt nu te prea nelinişteşte. Ori şti ceva şi nu vrei să-mi spui. Păi ... dar să nu mă spune-ţi... Creatorule... adică Domn Marin. Marinus...

- Hai zi! Nu te spun!

- Păi am încercat să-ţi spun că peste două zile o să aibă loc conferinţa extraordinară...

 - Da ştiu de pace...zic eu dând să iau ceașca că să mai sorb o gură de cafea. Dar uitasem că se terminase.

 - Îţi mai aduc una...imediat, Marinică, zice ea dispărând în bucătărie.

”Ce amabilă s-a făcut dintr-o dată, Nina mea! Poate prea amabilă. Dar oricum e mai bine aşa decât cum era geloasă atunci pe mine”.

- Poftim Marinică dragă... Să mă ierţi că am fost prea aspră cu ţine acolo la ei. Dar cred că nu-mi făcea bine aerul...

- Aerul ...?

Totuşi ceva se petrecea cu Nina mea. Dar încă nu îmi dădeam seama ce anume. Parcă era prea veselă şi bine dispusă... Ce s-o fi întâmplat?

După ce îmi terminai şi a doua ceaşcă de cafea, mă retrag la TV. Voiam să ascult ce se mai dădea pe acolo.  Când tocmai la Pro-TV, se dădea nişte ştiri precum că oamenii săraci şi mai ales de la ţară, făceau înconjorul bisericii de trei ori, că ziceau ei Domnul o să le asculte rugăminţile şi o să le îndeplinească o dorinţă. ”Ce oameni? Cât pot fi de plafonaţi? Chiar cred în toate minunile! Şi eu aş vrea să mi se îndeplinească o dorinţa...”

- Care Creatorule? zise Nina băgându-se repede în pat cu mine.

- Ce faci Nina? cred că ai greşit patul, adică locul. De când dormi tu cu mine în pat? Şi mai ales de când dormi tu. Locul tău e la bucătărie...

- Strânge-mă în braţe... Mie frig...

- Braţe! ... Frig!... Cred că îţi filează o lampă...Îţi este şi frig acu? Nu că mi-am găsit beleaua cu ţine. Nu mai poate omul nici să mai doarmă. Doar nu crezi că... eu...adică tu...adică vreau să spun...noi...amândoi aici...

Dar Nina nimic! Nu mă slăbea o clipă.  O întorc gâfâind, mai bine zis încerc să o întorc. Se făcuse al naibii de grea. Ce i-o fi pus ăştia în ea? Reuşesc într-un final să o întorc cu faţa în jos. Dar ea parcă ghicind ce voiam să fac se împotrivea.  Căutam cu mâinele disperat pe spatele ei. Ea între timp începuse să chiţăie. Cu un ultim efort reuşesc să dau de capacul de vizitare de la tabloul de bord al ei. Credeam că şi pe ăsta îl scoseseră ăia. Îl deschid, şi băgând mîna în el, apăs butonul general.

Simt o relaxare a trupului ei dar şi al meu, care se stinse într-o ultimă zvâcnire, cu un oftat de părere de rău.

- Ce ai făcut? Ce rău eşti.

După aia am plecat să mă culc în sufragerie. Am lăsat-o aşa cum se găsea pe Nina acolo în pat.

Dimineaţă m-am trezit iar lejer. Ce se întâmplă frate cu mine? Vin noaptea marţienii? Dar aveam să am răspunsul când după ce mă îmbrăcai, ieşii în pragul casei, cu gândul să ajung la bucătărie, să-mi pun singur de o cafea. Dar stupoare. În prag mă întâmpina veselă nevoie mare Nina.

- Bine dar tu...mă opresc eu uluit. Tu parcă ”dormeai..” Te scosesem din priză…

- Şi tu dormeai şi eu... şi se făcu ziuă.

- Bine dar parcă te deconectasem? Ce eşti pe cont propriu?

- Cam aşa ceva! Acum am şi autonomie propie, chiar dacă cineva mă închide din greseală.

- Greşeală?... Cred că da! Ai dreptate! Mare greşeală am făcut că te-am făcut!

- Ce vrei calul de dar nu se caută la dinţi?

- E gata cafeaua întreb eu morocănos, simţind că îmi este şi foame. Şi adu şi ceva de mâncare că îmi este o foame de lup. Şi adu şi coniacul din sufragerie. Am o poftă teribilă să beau ceva.

- Mai încet cu băutura că îţi face rău la inimă.

- Vai dar ce grijulie te-ai mai făcut? Asta noapte când ai profitat de mine, nu te găndeai că s-ar putea să nu mai apuc dimineaţa?

- Nu!

- Cum adică nu?

- Nu trebuie să-ţi faci probleme. Ai uitat că cei de acolo mi te-a dat în grijă mea? Eu am, de acum grijă de ţine.

- Oh Boy!

Şi Nina dispăru în casă.  Reveni cu sticlă şi două pahare pe o tăviţă.

       -Să nu îmi spui, că bei şi tu?

Dar ce, numai la ţine te gândeşti?

- Nina! Eu nu mai înţeleg nimic? Ce e cu ţine? Mi te-au schimbat oare cu altă persoană?

- Şi ce, de mine nu-ţi mai place?

- Ba da dar eşti cam pisăloagă şi cam îndrăzneaţă.  Eu nu sunt obişnuit cu aşa ceva şi mai ales când ştiu că erai robot.

- Nu mai sunt robotul pe care îl ştiai tu. Am fost modificată genetic. Mi s-au pus organe asemanatoare de om. Artificiale de om, dar controlate de un procesor. Este ceva nou în această privinţă. Medicinal, ei au evoluat foarte mult.  Au făcut un fel de om robot, că să înţelegi tu mai bine. Dar cu resursele şi instinctele unui om.

  -  Adică unei femei. Asta era ultimul lucru pe care chiar îl mai doream, zic eu prăbuşindu-mă în şezlong.

 Nu am mai spus nimic cât am mâncat şi am băut cafeaua. Dar asta nu înainte de am administra un pahar de coniac, sub privirile răutăcioase şi severe a Ninei.

- Ce e? Beau de bucurie că mi-am găsit nevastă gratis. Adică năpastă…. Adică am vrut să zic…că tu…adică eu… adică noi… Ştii eu…

 Dar Nina se lasă pe mine. Apoi ne rostogolirăm amândoi pe jos în iarba înaltă.

-      Vezi dacă ai lipsit de acasă? …a cam crescut iarba. Când o tai…?

Dar ea nu asculta. Se tot gudura ca un copil, în timp ce eu strângeam tot praful şi ţărâna pe haine. Nu ştiu cum s-ar fi terminat episodul, dacă vecinul meu cocoţat pe gard, nu mă striga:

- Ce faci vecine? Eşti în perioada de miere?

- Ce miere? Ce vrei? Mă spionezi și la mine în curte? Cred că vărul meu Kurt, nu te-a săturat bine. Ce vrei de la noi?

- Păi aşa, mă gândeam să mai vorbim şi noi de una de alta, că ai fost plecat atâta timp…ca oamenii…de că aia ştii, …politicienii… 

- Nu-mi place politica şi nici nu fac! zic eu enervat.

Nina se scoală de jos şi merge câţiva paşi spre vecin.

 - Da ce femeiuşcă ţi-ai luat? Nu e de lepădat. De unde ai cumpărat-o?

 - De pe sistemul @3#$ Yxz din constelaţia Orion…, zic eu la întâmplare.

 - Se găsesc şi la bucată. Şi ca piese de schimb…

Vecinul face nişte ochi cât cepele. Dar nu mai apucă să mai întrebe ceva, că Nina, buna mea prietenă şi viitoarea nevastă, chiar dacă nu e cu acte în regulă, scoase un dispozitiv şi îl îndreptă către vecin. O rază albăstruie țâșni din mâna Ninei, învăluind vecinu, într-o lumină lăptoasă albă. Acesta luat pe nepregătite se prăbuşi în dosul gardului, căzând de pe uluce. Nina se întoarce triumfătoare către mine.

- Ce faci, te crezi şi tu Kurt? Dacă moare?

- Lasăl că era mitocan, fără scrupule şi fără maniere…Pune-mi şi mie unul, zise ea întinzându-mi un pahar.

Şi uite, aşa ziua se transformă în una a îndrăgostiţilor.  Seara veni foarte repede. Nina stătea acu în pat şi mă privea duios.

- Ce faci?

- Hai la culcare că mâine avem treabă. Trebuie să mergem cu Kurt la Conferinţa extraordinară…

- Cum vine şi Kurt? Dar acu unde e?

- Nu–ţi face griji apare el.

Se lasă seara, se lasă şi noaptea şi implicit veni şi dimineaţa.

Nina mi-o luă înainte. Se sculase de dimineaţă şi, cred că se duse la bucătărie. Încerc şi eu să o urmez. Nu prea îmi erau boii acasă. Ajung într-un sfârşit în bucătărie. Nina deja făcuse cafeaua. O puse în două ceşti şi acu mă aştepta pe mine.

- Vai ce mă doare tot corpul! mă vait eu. Nu ai avut grijă de mine, nu m-ai învelit! Ce fel de grijă ai tu de mine? Da de când bei şi tu cafea?

- Ei m-am emancipat dragă şi eu. Ce? trebuie să mă pregătesc de vizită şi eu.

- Care vizită?

- Vizita noastră la Conferinţă, ce ai uitat. Trebuie să-mi aleg o rochie mai deosebită. Să crape madamele de acolo de invidie…

- La Conferinţă? Nu-mi amintesc să mă fi poftit careva. Şi mai ales …Unde ziceai că se ţine Conferinţa?

  - Am auzit la ştiri că se ţine în America, la New York.

  - Nu trebuie să iei de bune toate ştirile. Poate nu ştiai, sau ai uitat, dar New York-ul e în America. Păi cum ajungem acolo?

  - Vine Kurt şi ne ia.

  - A deci conspiraţi fără ştirea mea! Când aveai de gând să-mi spui?

  - Acu!

 

2.

 

      Dar nu îşi sfârşi bine vorba Nina, că o lumină albastră şi puternică apăru din senin în curtea mea, învăluindu-ne. Apoi după ce se risipi ceaţa, în locul ei apăru o nava … Da era TERRA – 1. Era nava prototip, pe care făcusem şi eu şcoală, pe Zirda!  După ce deschise uşa navei, apăru în prag cu părul ciufulit Kurt, care se uită zâmbitor la noi. Din urma lui apăru si Anda.

 - Ei porumbeilor, cum aţi petrecut luna de miere?

 - Şi tu Brutus, uite cine vorbește… zic eu cam bosumflat. Şi pe ţine te interesează ce facem noi, ca pe vecin?

- Ce iar v-a supărat? Am eu ac de cojocul lui, zise Kurt apropiindu-se de gard.

- Lasă-l că l-a corentat Nina!

- Nina? Nu o credeam aşa de războinică.

- Ei ce ştii tu? Nina mea e a doua Xenă.  S-a schimbat de când ai plecat tu? Apropo tu pe unde umblii? Şi mi-a spus Nina că mergem în America la nu ştiu la ce Conferinţă Mondială de Pace …

- Exact! Hai sunteţi gata? Că nu avem mult timp la dispoziţie!

- Da bine dar dacă pe drum îmi este foame? Nina pregăteşte nişte pachetele, că nu mai vreau pastilele tale!

- Bine dar repede, că mai avem… Şi uitându-se la un ceas brăţară special, … exact 5 minute.

Nina intră că o sfârlează în bucătărie. Apoi într-un minut ieşi cu sacoşă încărcată.

- Da ce rapidă eşti când vrei…Da ce ai luat acolo?  Nişte bani nu ne-ar trebui ceva…acolo…

- Am eu grijă de toate, mă liniști Kurt.  Gata urcati-vă în navă!

- Stai aşa să verific apă, gazele, lumina, senzorii, sistemul de efracţie… da e în regulă! acum putem pleca.

 Întru în nava şi eu. Kurt se aşeză la pupitru.

- Cât timp facem până la New York?

- New York? Dar nu mergem la New York.

Arunc o privire întrebătoare în direcţia Ninei. Aceasta ridică din umeri.

- A, da! Au schimbat locul în ultimul moment. Conferinţa se va ţine la Washington D.C., la Casa Albă. Cică ziceau ei, din motive de securitate. Vin acolo toate personalităţile marcante din întreaga lume. Din toate ţările, vine câte un reprezentant:  general, responsabili cu securitatea, preşedinţi de state…şi... chiar Papa!

- Papa, cum vine şi el?

Îmi închipui ce escortă şi pază o să fie acolo. Noi cum o să intrăm? Că nu cred cu buletinul. Nici nu îl am la mine. Am uitat de el.

- Şi aşa nu îţi v-a folosi la nimic.

- Şi atunci, cum intrăm?

- Ai să vezi!

Kurt îndreptase nava către vest. Spunea el că e mai aproape. După nici cinci minute traversarăm și Romănia. După ce traversam și toate țările din vest, mai trebuia să traversăm și Atlanticul. 

- Hmmm… face Kurt. În fața noastră este semnalată o furtună puternică.

Trebuie să o ocolesc, nu de alta, dar la voi pe această planetă, sunt multe enigme electrice și magnetice și nu aș vrea să nimeresc în ele. Mai ales că trebuie să ne grăbim, că doar suntem așteptați…

Mă uitam la ceas și vedeam cu stupoare că nava asta întrecea orice închipuire. Am traversat țara în 5 minute, iar tările din vest cam în 10 minute. Acum ne pregăteam să traversăm oceanul Atlantic.  După traversare, întrăm pe teritoriul Americii.

- Auzi Kurt nu o să ne întercepteze iar?

- Nu! stai fără grijă. Asta este altă navă. Mult mai specială și rapidă. Pentru voi este o curată bijuterie.

- Dar cum ai ajuns așa de repede de pe Zirda, la noi?

- Am combinat plecarea mea cu teleportarea. O idee de a mea.  L-am convins pe Zeno, să combine cele două câmpuri și să mărească suprafața undelor. Așa că m-am teleportat cu tot cu navă, direct pe pămănt. Îți dai seama că până au prins ei de veste deja noi eram pe Pâmânt.  Nu au avut timp nici să răsufle.

 Pe când vorbea, se zărea în depărtare coastele Americii.  Kurt după ce făcu invizibilă nava, o luă cu cea mai mare viteză direct spre Washington D.C.( Districtul Columbia)

Deci mergem la Casa Albă. Era pentru prima data când aș vedea-o în realitate. Până acu mă mulțumeam să o admir din pozele de prin cărți, sau internet, filme etc. Ceva mai știam eu despre ea și din cărțile de Engleză, din care profesoara ne punea să ne inspirăm atât în românește cât și în englezește. Mare chin cu traducerea asta. Oare nu era mai bine dacă toată lumea ar fi vorbit o singură limbă? Am fi scăpat de multe!  Da! Casa Albă, din câte îmi mai amintesc era și a fost de-a lungul timpului, reședința președinților ai americii.

Au început-o la13 Octombrie 1792, Casa Albă - adica The White House, este reședința oficială și principalul loc de muncă al președintelui Statelor Unite ale Americii. Aflată la adresa oficială 1600 Pennsylvania Avenue NW în Washington, D.C. Clădirea principală a fost construită în stil georgian, între 1792 și 1800, din gresie vopsită în alb, fiind reședința șefului executivului american pentru toți președinții începând cu John Adams. După ce Thomas Jefferson s-a mutat în Casa Albă, în 1801, împreună cu arhitectul Benjamin Henry Latrobe, au realizat planuri de extindere a clădirii pentru a crea facilități de stocare. ...

Acțiunea de construire a unei reședințe oficiale a executivului a fost inițiată de primul președinte american, George Washington, care împreună cu proiectantul orașului, Pierre Charles L'Enfant, au ales locul construcției.

Clădirea oficial a primit numele de Palatul Prezidențial, sediul executivului, până când președintele Theodore Roosevelt a numit-o "Casa Albă".

Construirea a început cu punerea pietrei de temelie pe 13 octombrie 1792. Într-un jurnal păstrat de către comisarul pentru construcții din Districtul Columbia scrie că fundațiile au fost săpate chiar de sclavi. Majoritatea celorlalte lucrări au fost făcute de către imigranți, mulți încă fără cetățenie. Cele mai multe dintre lucrările de construcție și tencuială au fost efectuate de către imigranții irlandezi și italieni. Perioada inițială de construcție a fost de opt ani, cu un cost estimat de 232,371.83 $ USD (2,4 milioane $ USD în 2005). Deși încă neterminată, Casa Albă a fost gata de ocupare în 1 noiembrie 1800. Când a finalizată construcția, pereții de gresie au fost acoperite cu un amestec de var și orez lipici, oferind casei o culoare familiară.

John Adams a fost primul președinte ce și-a stabilit reședința în Casa Albă pe 1 noiembrie 1800

Avea mai multe camere vopsite in culori diferite. Camera Roşie aranjată de Stéphane Boudin în perioada administraţiei John F. Kennedy în stilul Imperiul American.

Parterul cuprinde Camera Orientului, Camera Verde, Camera Albastră, Camera Roșie, sufrageria oficială, sufrageria familiei și Sala tratatelor. Etajul este format din Sala Ovală a Diplomaților, o sală de recepții, mai există de asemenea, Sala Hărților, Sala Chineză, o sală Vermeil, Biblioteca Prezidențială, o bucătărie și alte birouri. Cel de-al doilea etaj este reședință familiei. Include Camera ovală galbenă, care are ieșire la balconul Trumam și mai multe camere, inclusiv dormitorul principal, dormitorul Lincoln , dormitorul reginei, precum și alte două camere, o mică bucătărie și un vestiar. Cel de-al treilea etaj este format dintr-un solar, o Sală de jocuri, Linen Hall, un bufet și o altă cameră.

Biroul Oval este biroul oficial al Președintelui Statelor Unite. Creat în 1909 ca parte a unui ansamblu de expansiune din corpul de vest de la Casa Albă în timpul administrației lui William Howard Taft, biroul a fost inspirat după camera albastră. Camera are trei mari caracteristici, fereastra de la sud care se află în spatele birolului președintelui și un cămin în nordul camerei.

Biroul Oval : Oval Office, este biroul oficial al Președintelui Statelor Unite. Biroul Oval are patru usi: în est, ușa ce duce la Grădina de Trandafiri; la vest, ușa duce la o sală mică de studiu și sufragerie; ușa de nord-vest se deschide spre coridorul principal din corpul de vest și ușa de nord-est care se deschide către biroul secretarelor președintelui.

De când președintele Jefferson a deschis Casa Albă publicului  în 1805, aceasta nu si-a închis ușile niciodată, cu exceptia perioadei de razboi și perioadei de  după atacurile din 11 septembrie 2001.

Cu cât ne apropiam mai mult cu atât se vedeau a mare de mulțime. Unii erau civili, populația civilă venită mai mult să caște gura. Unii erau din rândurile  trupelor de ordine. Mai erau și așa ziși civili cu însărcinări special în privința securității. Mulți din ei ocupaseră din vreme locuri strategice, de observație, înarmați cu stații, binocluri sau puști cu lunetă cu bătaie lungă și cu tot dichisul. Era un furnicar nemaipomenit. Ce vreți nu în fiecare zi veneau atâtea oficialități! Trebuiau păzite! Nu? În preajma Casei Albe,  chiar că nu mai aveai  loc, să arunci și  un ac. Zona era înțesată de oameni de toate culorile. De aici de sus se vedea impunătorul râu, Potomac.

 Râul face parte din frontierele dintre Washington, DC, și  Virginia  pe malul stâng descendent şi Maryland şi Virginia de pe malul râului drept.

De aici de sus totul părea altfel.

- Ține asta! zise Kurt, întinzându-mi un mic dispozitiv, a cărei utilitate nu o cunoșteam. Dă-i și Ninei unul. Ea știe ce să facă cu el și la ce servește. Dacă e cazul o să apeși pe butonul roșu. Asta în cazul că ar trebui să o ștergem de aici repede.

- Sper să nu fie cea mai scurtă conferință la care iau și eu parte?

- Să sperăm că Tod și ceilalți o să pună lucrurile la punct.

- Cum, vin și ei ?

- Desigur! Păi asta e și clinciul. Vor să profite și ei cu această ocazie pentru ai mai înmuia pe pământeni, tot sunt cu toții de față...

- Păi, și bine, cum or să-și facă ei intrarea aici ?

         -Intrăm noi întâi. Apoi în funcție de cum merg treburile, vor veni și ei să ne ajute. Dacă ceva nu merge bine, ne întâlnim în navă. Dispozitivul pe care ți l-am dat e un teleportor portabil. Ia numai o persoană. Deci ai înțeles ?

- Și unde aterizăm?

-Întenționam pe acoperișul clădirii, dar văd că e ocupat. Chiar dacă ne-am apropia în liniște și am ateriza, s-ar putea să de-a cineva peste navă. Cred că o s-o lăsăm în aer, plutind la 10 m deasupra acoperișului.

- Da, să vedem acum unde are loc conferința. Da, cum îmi închipuiam în cea mai mare cameră din Casa Albă. Camera de Est. Acolo în mod normal se organizau baluri și petreceri...Văd că în Office Oval, biroul președintelui, sunt acum câteva persoane marcante. Nu a început conferința.

Spunea toate astea urmărind un mic ecran de pe o consolă unde, se împărțea tot timpul în mai multe cadre, urmărind aproape simultant, aproape toate camerele interioare. Kurt își adânci atenția asupra pazei. Erau destui. Și unii erau sub acoperire. Nici nu ziceai că sunt oameni care făceau parte din gardă. Îi dădea de gol ustensilele electronice și mai ales pistoalele cu surdină aflate asupra lor. Toți erau echipați până în dinți. Kurt le interceptă semnalele din televiziunea cu circuit închis. Acum tot ce vedeau ei în interior vedeam și noi pe monitoarele noastre.

- Și când te gândești că sunt așa de siguri de sofisticata lor pază pe care o cred foarte bine pusă la punct. Dacă am fi vrut, erau ai noștrii de mult. Dar noi am venit aici cu o treabă foarte importantă, să vedem cum convingem pe luminățiile sale de aici, ca să fie PACE ! și mereu!

Zicând acestea Kurt își mai privi odată ceasul special de la mână. Apoi exclamă:

-E timpul domnilor. Să Înceapă reprezentația! Pentru început o să vizităm întâi Office Oval, cum îl denumesc ei - Biroul Oval!...

 

 

3.

 

-      Exact! Acu apăsați cu toții la trei pe butonul albastru de pe acel dispozitiv. Aveți grijă să nu le pierdeți. Că aici rămâneți.

Pe mine mă stăpânea o teribilă emoție cu toate prevederile lui Kurt. La trei apăsăm. O lumină verzuie ne împresoară. Apoi ne trezirăm în înteriorul Biroului Oval. Apariția noastră nu fusese observată chiar de la început. Așezat pe  un fotoliu, presedintele Americii, vorbea cu  cineva alături.  În ciuda acelei camere, care nu părea așa mare la prima vedere, era destul de aglomerată.  Mai erau în aceea cameră destui președinți ai celor mai mari țări din lume. Și bineînțeles că și Papa. Acesta trecea prin dreptul fiecăruia și sub o ploaie de cuvinte latine, stropite din belșug  cu agheazmă ”specială”,  îi binecuvânta  pe toți,  și  pe cei care treceau și  prin dreptul său. De asemenea nu era lipsită și crucea de aur, care o avea ca ajutor. Kurt profită că cei de acolo erau ocupați  și îmi zice ceva. Dar din cauza gălăgiei nu  aud nimic. Apoi uitându-mă la semne îmi dau seama ce intenție avea Kurt. Voia să trecem și noi pe la Papă,  ca să ne blagoslovească și pe noi. Refuz. Dar Kurt insistă.  Noroc că se apropie Papa de noi. In timp ce își ridica crucea, unul din cei de la pază cred, observă că ceva nu era în ordine. Așa furăm descoperiți.  Nu știu cum și de unde au apărut atâți  oameni ca din senin, că ne și înconjurară. Se dădură la o parte speriați toți.  Așa că cei însărcinați cu paza  se apropie mai mult și repede de noi.  Dar Kurt, nu se pierdu cu firea. Se duse glonț la președinte, care până să-și de-a seama ce se întâmplă și  trecu în spatele lui, ținându-l la respect cu o închipuită armă la spate. Președintele se ridică alb la față, aruncându-le oamenilor să-i însărcinați cu paza lui, figuri ucigașe. Când văzură asta toți se opriră. Și cum se făcu și liniște, Kurt profită ca să le zică:

- Nu vă panicați și vă rog să rămâneți la locurile voastre. Nu vă vrem răul. Sunt un emisar de pe altă planetă  și am venit și noi cu această ocazie pentru a vă ajuta.

 Spunea asta ținând cu o mână întoarsă la spate pe președinte în timp ce cu mâna cealaltă ținea în mână dispozitivul de teleportare.

-  Poate, continuă Kurt, că o vi se pară ceva ce numai în filme întâlnești, dar asta e  realitatea.

- Ce mai faci domnule președinte, ne mai fugăriți prin România zâmbi cu subânțeles Kurt.

- Cum voi sunteți?...

- Ba bine că nu!

- Acu vă cred.

- Spune oamenilor dumneavoastră să rămână calmi și cuminți. Nu vrem să stricăm această conferință,  care, ironic se numește pentru PACE.

- Liniștiți-vă! porunci președintele. Îi cunosc! Am avut  cinstita plăcere să fac contact cu ei acu ceva timp în urmă. „Numai  plăcere nu s-ar zice, făcu președintele în gând, mi-a scos din funcțiune ce-a mai de temută navă  și mândria flotei mele!”

- Ce să–i faci domnule președinte,  voi ați vrut-o! Nu noi am atacat! Noi nu am făcut decât să ne apărăm. Și să ziceți mersi, că nu ne-am pus mintea cu voi. Că mai sărăceați și  cu câteva  submarine și ce mai aveați scoase atunci prin zonă...

La auzul acestei remarci președintele se schimbă la față.

- Cum? Ne puteți citi și gândurile?

-Bineînțeles! Și mai ales,  uite de exemplu,  omul ăla care nu ține seama de ordinele unui președinte și  pentru asta am să-l pedepsesc. Și zicând acestea, indreptă aparatul lui multifuncțional către un om de la pază. Acesta crezând că nu-l observă nimeni se furișase încet în spatele lui Kurt. Numai că,  cum Kurt avea și ochi la spate, se întoarse fulgerător și înainte ca acesta să mai apuce să tragă dintr-o armă cu amortizor, Kurt trase o rafală în direcția lui. O rază albastră îl învălui pe agresor, căzănd pe covorul destul de gros.

- Nu vă faceți griji nu e mort. E numai puțin în lumea viselor. După două ore nu o să mai aibă nimic. Nici ținere de minte nu o să mai aibă, zise vesel Kurt. Mă uitam la Kurt,  cum reușise singur,  să pună stăpânire pe situație, numai în câteva minute. Ocupați cu Kurt și președinte, cei de acolo uitase de prezența mea. Ca să fiu și eu mai interesant și totodată mai stăpân pe situație, îmi făceam și eu de lucru cu aparatul  dat de Kurt. Plimbându-mă  printre ei țanțoș, ținându-i  pe toți la respect.  Toți se dădură la perete.  Înclusiv Papa, care nu mai contenea cu bolboroseala lui, făcându-și necontenit semnul crucii catolice.

- Ei acu că v-ați potolit, continuă Kurt,  o să purtăm o mică conversație deocamdată, despre scopul nostru aici.  Unde preferați aici sau în latura de Est?

- Văd că ești perfect documentat de arhitectura Casei Albe.

-Bineînțeles! Am avut tot timpul din lume să o studiez, pe când oamenii tăi dormeau pe acoperiș, zise Kurt zâmbind.

 

                                                       ***

 

Președintele se uită lung la Kurt, dădu să spună ceva, dar tăcu. Apoi continuă adresându-se publicului.

- Domnilor, e timpul să mergem în latura de Est. Acolo va avea loc conferința.

Flancat de Kurt, pentru a preîntâmpina orice surpriză, președintele ieși primul. Din urma lui Kurt, la o oarecare distanță, eu.  Iar din urma mea apăru de nicăieri Nina.

- Tu pe unde ai umblat?  Dacă ăștia ne linșau? Pe unde ne mai  scoteam cămașa? îi zic eu cu reproș.

Ocupați cu noi, oamenii nu-i acordară,  nici o atenție Ninei. Ei credeau că făcea parte din protocol. „Bună deghizare și-a mai luat Nina asta” zic eu în gând. „Și-a intrat normal în atribuțiuni. E plină de surprize”

- Și încă mai am de arătat multe surprize, nu se lăsă Nina, ocolind întrebarea mea.

Din urma noastră ne urmau cu toții, comentând și vociferând. Unii președinți deja comentau la adresa președintelui american. Nu toți  vedeau cu ochi buni prietenia noastră. Ba unii îl mai și acuzau de trădare.  Unii chiar ziceau, împrumutând parcă vorbele  lui  din Caragiale: ”Trădare,  trădare, dar să o știm cu toții”. Cei mai înfipți erau chinezii, japonezii, rușii și nemții.  Papa era cel mai gânditor. El mergea agale cu capul în jos, bolborosind într-una. Pe margini îi flancau oamenii de pază a președintelui. Faptul că nu voiau să  pățească ca și colegul lor, îi făceau  prevăzători. Nu știau nici câți suntem și cine suntem.

Puteau foarte bine să se amestece și  printre ei. Nu  erau mulți  care se cunoșteau între ei.  Șeful lor le trimitea prin stație anumite ordine și coduri, iar ei percutau în funcție de acesta.

Ajungem în sfârșit și în sala mare. Aici erau pregătite din vreme scaunele comode,  pe care  fiecare avea să se așeze,  în funcție de ce scria pe scaunul lui. Fiecare țară avea reprezentantul ei. În față la o tribună se afla  un pupitru de unde   fiecare va ține și  câte o cuvântare, împlicit și președintele. Acel pupitru era înțesat de zeci de microfoane. Care mai de care mai sofisticate și mai sensibile.  Alături mai era o cutie,  a cărui rost, nu  am știut de prima dată. Aveam să aflu că era un fel de traducător sau translator automat . ” Nu cred că era nevoie de asta, zic în gând.  „Kurt,  dar și Zirdenii, au și ei așa ceva. Dar mă rog, fiecare cu  aparatura lui”.

 Trecu cam o jumătate de oră, până când  toți se așezară pe scaunele lor tapisate și confortabile.  Președintele urmat de Kurt, se îndreptă către tribună.  Eu la o mai mică distanță de ei stăteam nehotărât, privind cu neliniște și totodată curiozitate, la această mulțime numeroasă și pestriță. Când toți pătrunseră în sală și se așezară pe locurile lor,  pe margini de-a lungul pereților, la un pas unul de altul, oamenii de la pază împânziră sala.  Mulți din ei erau cocoțați pe sus, având în vizor toată sala. Papa avea cinstea să stea imediat lângă tribună, ca să fie și mai aproape. De altfel, după cum aveam să aflu, el trebuia să deschidă, printr-o cuvântare, lucrările conferinței pentru PACE! Și asta după ce vorbea președintele.

Când îi văzu pe toți pe scaune, președintele făcu un semn cu mâna ridicată, semn că era gata de cuvântare. Se făcu liniște. Nici musca nu se mai auzea. Toți ridicară privirile în sus, mai mult curioși,  de cea ce avea să spună președintele.

- Domnilor!  Ne-am adunat în această zi solemnă, pentru a fraterniza, și de a găsi o soluție pașnică în menținerea pe mai departe a relațiilor noastre bilaterale, de întrajutorare, securitate, respect reciproc, și de ce nu,  găsirea unei soluții în comun de acord, pentru a fi  pace în lume. Să spunem un NU!  hotărât  tuturor armelor din lume.  Să colaborăm numai în domenii pașnice:  tehnică, medicină, agricultură, construcții, construirea de  noi autostrăzi și vehicule cât mai rapide,  de găsirea unor noi soluții pentru a înlocui energiile periculoase, de a găsi noi resurse nepoluante și nocive pentru organismul omului.

 Sigur că or să fie proteste și discuții de la mariile companii, cum ar fi cele  petroliere,  de armament, și multe alte lucruri care nu mai sunt folositoare, sau rentabile.  Să nu mai fie sărăcie în lume. Să fie o mai bună înțelegere între oameni și popoare. Să nu mai fie ură între oameni. Să punem accent pe învățătură. Să eliminăm corupția încă din fașă și să ducem o luptă strânsă împotriva ei, să eliminăm  minciuna,  hoția, jafurile,  crimele, omuciderile, violența, să dăm controlul  justiției, pentru a-și face  cu precădere și până la capăt datoria.

Vom mai lărgi un pic sistemul de control prin suplimentarea unor noi locuri de muncă, atăt în pază, ordine disciplină și protecție atât civilă și de stat,  cât  și pentru consumul zilnic. Banii să fie o singură monedă unică ce o vom stabili în comun de acord.  Sigur că asta nu se v-a putea face peste noapte. Dar important  e să vrem.  Fiecare să muncească la locul său, fără al mai înteresa de vecin. Fiecare pentru el. Fiecare v-a munci pentru el.  Să fie o plăcere munca pentru ei. Cât v-a munci atât v-a avea.  Să fie și el conștient de asta.

De asemenea se v-a pregăti și pune la punct un program pentru toți neajutorații, care din diverse motive,  nu au randament maxim. Dar asta nu înseamnă că vom tolera și leneșii sau bolnavii închipuiți.  Nu vor mai fi încurajați , trișorii, sfidătorii, șarlatanii, impostorii, cămătarii, și alții care se ocupă cu lucruri necinstite, jocuri de noroc neomologate, la fiecare colț de stradă. Contrabandă de stupefiante, făuritori de bani falși, deturnătorii  de vehicule, trenuri, avioane, garnituri de  metrouri, etc, etc. Să trăim în bună stare și pace, fără frica zilei de mâine. Și cu ocazia asta să le oferim  un viitor mai bun copiilor noștrii. Ei sunt viitorul nostru de mâine. De ce, peste ani când noi nu vom mai fi, să nu ne aducă și nouă, generația viitoare, un pios omagiu. 

Putem să construim spitale noi și să le dotăm cu aparatură modernă superperformantă, sau să le utilăm corespunzător pe cele existente. Putem să ne adâncim sfera de studiu și în medicină, a căror ramuri mai ascund destule necunoscute. Și poate de ce nu? Să  putem să ne mărim rata vieții. Să încercăm să trăim mai mult. Așa cum strămoșii noștrii trăiau mai mult, după cum  reiese din anumite izvoare și scrieri mai vechi. Poate unele lucruri de acolo or fi și exagerări, dar totul este posibil.

Poate unii or spune, dintre țările mai dezvoltate, că nu este cazul la noi, dar mai trebuie să ne gândim și la alții. Că sunt multe țări din lume, care au foarte multe lipsuri în majoritatea domeniilor.  Că nu au ce mânca, nu au școli, nu au cultură, nu au  trai decent, nu au îmbrăcăminte, sunt subnutriți, nu au siguranța zilei de mâine.

Să combatem și să înlăturăm exploatarea omului de către om. Să fie și ei renumerați după munca depusă. În cazul că unele exploatări miniere nu mai sunt rentabile, să se facă orientări.

Bine că vom fi receptivi și la unele idei, ale altor state, de a colabora din punct de vedere științific între noi  din  toată lumea. De ce să ne mai ascundem? De ce să nu ne unim și să fim o singură  forță? Împreună putem face multe, dacă vrem. Să mai lăsăm mândria la o parte! Să lăsăm mândria, orgoliu, răutatea, vanitatea și multe elemente din cutia Pandorei, ce ne caracterizează. Să încercăm să ne făurim un viitor bun. Să ne făurim propriul nostru viitor.

Totodată trebuie să avem și o mai mare grijă de planeta noastră. Să folosim cu  grijă mare resursele care   ne-au  mai rămas:  pădurile, flora, fauna, de a putea  controla și stăpâni clima,  de a face timpul cum vrem noi și unde vrem noi, pentru a ne fii prielnic. Nu trebuie să așteptăm, sau să fim la mila naturii, sau cum spun unii, la mila lui Dumnezeu. El ne ajută, dar nu ne bagă și în traistă. Noi trebuie să arătăm că dacă vrem, putem îmblânzi și natura. Ea ne poate fi prieten și nu dușman.

 Ne confruntăm cu o problemă de o mare  anvergură mondială. Schimbarea în rău a climei. Și asta pentru că nu am știut, luați de valul  industrializării, să ne oprim sau să  gândim mai mult,  la ceea ce  facem. La toate astea se mai adaugă și erupțiile vulcanice,  la deplasarea scoarței sau a plăcilor tectonice, ceea ce ar putea duce la un adevărat dezastru întro zi.

Eu, în mare, atât am avut deocamdată de spus. Puteți veni cu  completări. Sunt receptiv la orice idee, sau ofertă. De aceia să se înscrie în mod civilizat fiecare, pentru a lua cuvântul.  Aveți lângă domniile voastre un buton. Apăsând pe el vă veți înscrie electronic într-o bază de date, ce vă va fi comunicată, în timpul cuvântărilor dumneavoastră.  Până vă veți înscrie la cuvânt, să dăm acum cuvântul Suveranului Pontif.

 În urma cuvântării președintelui se produse o mare rumoare în sală.  Mă uitam la ei, și încercam să le citesc sau să le aud vorbele sau gândurile. Eram foarte curios, ce impresie făcuse cuvântarea  președintelui, care după opinia mea, se cam întrecuse pe sine. Rămâne de văzut să auzim și părerea celorlalți. Că sunt sigur că vor fi și mulți  cârcotași. Fiecare  poate avea  părerea  sa.  Unii erau pentru președinte, alții nu, alții se abțineau. Și de ce nu,  cred că unii, erau indiferenți. 

 

4.

 

Papa se apropie șovăind de tribună, urcă cu greutate cele două trepte ale micului podium unde se țineau cuvântările. Se apropie de unul din microfoane, își drese glasul, și începu:

- Cu voia lui Dumnezeu, ne-am adunat în această sfântă zi, pentru a propovădui  pacea în lume. Cu această ocazie facem apel la toți credincioșii să renunțe la strălucirea  societății de consum și la ”orgoliul” ratiunii liberale intelectuale, pentru a se lăsa atrași de smerenie și de mesajul de pace a lui Iisus.

- Dacă vrem să îl găsim pe Dumnezeu apărut în chip de copil, atunci trebuie să coborâm de pe calul raţiunii noastre liberale, să ne lepădăm de falsele noastre certitudini, de orgoliul nostru intelectual.

     Să îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să privim dincolo de faţada strălucitoare a acestor vremuri, pentru a găsi dincolo de ele, copilul din grajdul de la Betleem. Crăciunul a devenit o sărbătoare comercială, ale cărei străluciri orbitoare ascund taina smereniei lui Dumnezeu, care admite că "unii oameni nu mai reuşesc să îl recunoască pe Dumnezeu în credinţă. Aceştia se întreabă dacă răul nu este la fel de puternic şi originar ca binele şi frumosul pe care le întâlnim în momentele luminoase în cosmosul nostru.

Cu Tine, noi trebuie să fim artizanii păcii, iubim copilul Tău, lipsa Ta de violenţă", zise Papa adresându-se lui Dumnezeu, în timp ce "lumea este continuu ameninţată de violenţă, în numeroase locuri şi în diferite feluri". Arată puterea Ta, o, Doamne, a implorat Suveranul Pontif. "În lumea noastră, fă ca bastoanele opresorilor şi cizmele zgomotoase ale militarilor să fie arse, a mai spus Papa, care a citat astfel termeni din pasajul din Vechiul Testament, citit la fiecare Crăciun, în care profetul Isaaia vesteşte sosirea unui "prinţ al păcii", care va desfiinţa toate opresiunile.

De asemenea Papa, le-a mai cerut celor peste un miliard de catolici să se roage "să le apară o rază a bunătăţii lui Dumnezeu tuturor celor care trăiesc Crăciunul în sărăcie, suferinţă sau ca imigranţi".

Papa mai era și un aspru critic al excesului de raţionalism şi refuz al transcendenţei.

De asemenea a continuat el: “ameninţarea” pe care o reprezintă pentru omul contemporan “întunericul ce îl ascunde pe Dumnezeu şi valorile” întro perioadă  în care imensele sale realizări îi conferă “o putere incredibilă”.

“Dacă Dumnezeu şi valorile, diferenţa dintre bine şi rău rămân ascunse în întuneric, toate celelalte iluminări, care ne dau o putere incredibilă, nu sunt doar progrese, ci şi ameninţări care pun în pericol lumea. Întunericul cu adevărat ameninţător pentru om este faptul că el este capabil să vadă şi să caute lucrurile tangibile, materiale, dar nu vede încotro se îndreaptă lumea şi de unde vine aceasta”, a remarcat Papa într-o notă pesimistă.

   Papa a transmis prin cuvinte simple, dar cu o încărcătură simbolică deosebită, cum omul, deși a evoluat tehnologic rapid, nu mai este capabil să identifice puterea divină și binele. “Astăzi, putem să ne luminăm oraşele într-un mod atât de uimitor, încât stelele de pe cer nu se mai văd.  În ceea ce priveşte lucrurile materiale noi cunoaştem şi putem incredibil de multe, dar ceea ce merge dincolo de aceasta, Dumnezeu şi binele, nu mai reuşim să identificăm”.

Omul contemporan, în esența lui bun, refuză transcendența, uitând că răul provine din negarea credinței, care este menită a-l lumina, a transmis Papa.

Termenul transcendență, se referă la ceea ce se află dincolo de orice domeniu dat, de lumea materială. În filosofie, transcendența transmite conceptul de bază de la semnificația literală a cuvântului, de a călători sau de a merge dincolo, deși cu diferite conotații în diferitele etape istorice și culturale. Aceasta include filosofii, sisteme și abordări care descriu structurile fundamentale ale ființei, nu ca o ontologie (teoria ființei), ci ca cadru de apariție și validare a cunoașterii ființei. "Transcendental" este un cuvânt derivat din învățământul scolastic, care desemnează atributele extra-categorice ale ființelor.

Mai departe, Papa a continuat: “Materia primă a lumii este bună, fiinţa însăşi este bună. Răul nu provine de la fiinţa creată de Dumnezeu, ci el există în virtutea negării. Este nu-ul. Odată cu învierea lui Iisus, lumina însăşi este creată într-un mod nou” pentru a lumina omul. “Cooperarea comunităţii vii a credincioşilor în Biserică este aproape similară muncii albinelor… Putem vedea în ceară o reamintire a faptului că noi înşine şi comuniunea noastră în comunitatea Bisericii există pentru ca lumina lui Cristos să poată ilumina lumea”, a afirmat Papa.

De aceea vă invit la acest eveniment aşa de important pentru Biserica din Europa şi pentru Biserica universală. Şi aş vrea ca toţi tinerii, fie cei care împărtăşesc credinţa noastră în Isus Cristos, fie cei care ezită, care sunt în îndoială sau care nu cred în el, să poată trăi această experienţă, care poate să fie decisivă pentru viaţă: experienţa Domnului Isus înviat şi viu şi a iubirii sale faţă de fiecare dintre noi.

De asemenea, și cu asta închei, că Dumnezeu să vă lumineze, în căutarea voastră de a deosebi, binele de rău, ura de dragoste, dreptatea de minciună, să-și frâneze frica, să aibă milă de semenii lor, să-i ajute necontenit, să nu mai fie războaie în lume. Unii nu vor ca Dumnezeu să-I lumineze, apucând pe drumuri lăturalnice, în a dezbina, credința la alții, de aș făuri discursuri și cu ajutorul Radioului sau a Televizorului.

Cu ajutorul televiziunii ajungi să cunoști locuri si persoane minunate. Dar tot prin ea se promovează violența, individualismul, pornografia, manipularea, viciile etc. Așadar, televiziunea aduce si lucruri bune, dar si lucruri nocive. Relația noastră cu televizorul trebuie să țină seama de sfatul pe care Sfântul Vasile cel Mare l-a dat tinerilor in legătura cu atitudinea pe care aceștia trebuia s o aiba față de cărțile păgâne: "Faceţi şi voi aşa cum fac albinele, merg din floare în floare şi unde găsesc nectar şi polen mai mult, se opresc mai mult, iar de unde nu găsesc, zboară în altă parte".

 

        Deci, nu televizorul în sine este rău, ci modul în care ne folosim de el. Problema omului de astăzi e că nu mai cunoaşte "zborul". Indiferent ce i se oferă prin intermediul televiziunii, el nu mai spune nu. E asemeni unui om înfometat, care nu caută un anumit fel de hrană, ci orice hrană că să-şi potolească foamea foamea.

 

       Şi pentru că sunt părinţi care nu pot să spună lor înşişi nu, ajung să nu mai spună nici copilului nu. Bineînţeles că părinţii nu trebuie să se oprească la negaţie, că au obligaţia să le ofere copiilor alternativă, dar cel mai grav este că au ajuns să creadă că televizorul este cel mai bun însoţitor pentru copil. Aşa se face că televizorul ţine pentru unii copii loc de carte, joacă, părinţi etc.

 

      Nici pentru adulţi lucrurile nu sunt îmbucurătoare. Numărul persoanelor care îşi trăiesc viaţă mai mult în faţă televizorului decât împreună cu semenii este în continuă creştere. Şi pentru acest mod denaturant de viaţă găsim foarte multe scuze.

 

      Revenind la titul acestui articol "Televizorul ne înstrăinează de Dumnezeu?", pot spune că da, ne înstrăinează în măsură în care din cauza lui uităm să mai vorbim cu El. Dacă omul s-ar ruga potrivit timpului petrecut în faţa televizvorului, multe lucruri s-ar schimba în bine. Cât de minunată ar arata lumea, dacă copilul întrând în casă şi-ar găsi părinţii la rugăciune şi nu în faţa unui televizor.

 

      - Nu este păcat să te uiţi la televizor, este păcat să-ţi pierzi timpul în faţă lui. Să nu uităm că menirea noastră este să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu. Şi poate că din multitudinea ştirilor de astăzi, cea mai importantă în acest sens ar fi că Dumnezeu a făcut să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi. Fac apel la credința fiecăruia, ca luminat de Dumnezeu, să ne unim toate religiile, în una singură, cea catolică. Să nu mai fie zeci de mii de secte si alte religii, care la urma urmei în toate e vorba de un singur Dumnezeu comun la toată lumea. Numai unii din ambiție și orgoliu, nu sunt în stare să vada pe adevăratul Dumnezeu, cel care a făcut pe om și toate.

După această cuvântare, spiritele se aprinseră și mai tare. De abia acu lumea reacționa mai tare. Iar se împărțeau în 2-3 tabere, și asta pentru că nu toți vedeau cu aceiași ochi religia și pe Dumnezeu. Președintele se apropie iar de microfoane, și ceru din nou liniște.

- Domnuilor! Domnilor! vă rog puțină liniște. Nu vrem să transformăm această conferință, întro discuție ca la piață. Vă rugasem să vă înscriți la cuvânt. Puteți începe. Cine vrea să fie primul?

- Da! Primul e președintele Rusiei. Să poftească!

 

Cu pași ușor apăsați, cu o privire impenetrabilă, președintele Rusiei, își făcu loc către tribună. Se urcă sus și începu:

- Nu aș vrea să o lungesc prea mult. Am să încerc să fiu cât se poate de scurt. Trebuie să vă spun că m-a impresionat cuvântarea sființiei sale. Toate bune și la locul lor. Numai că sfinția sa a mai și exagerat pe ici pe colo. Și mai ales în părțile esențiale. Dacă în privința lui Dumnezeu, mai treacă meargă, nu același lucru aș împărtăși privind evoluția noastră. După părerea sfinției sale, noi ar trebui să stăm și acu în întuneric, la lumina opaițului sau a lumânării.

 După dânsul nu sunt bune progresele tehnice. Că ar fi mai indicat să ne întoarcem la epoca de piatră, ca dânșii să ne exploateze iar și/sau mai bine.  Poate că prin unele locuri am mai și exagerat puțin, privind tehnologiile, dar asta nu înseamnă că nu putem și îndrepta situația, luând măsuri drastice. Faptul că vrea cu orice ca tineretul să fie alături de Dumnezeu, este și bine dar și rău, după părerea mea. Tocmai sfințiile sale ar trebui să arate tineretului calea dreptății, în ai învăța ce să aleagă, dar nu neapărat din frica de Dumnezeu. Sunt și alte căi de exprimare a voinții. Dumnezeu chiar dacă ne veghează de undeva, de acolo de sus, nu are timp pentru noi. După cum văd ați transformat și v-ați folosit de tradiția veche a oamenilor în scopuri mai puțin evangheliste. Dați vina acu și pe televizor. Cu ce e de vină televizorul? Ce v-a făcut de îl urâți atât? Voi spuneți că televizorul ne înstrăinează de Dumnezeu? Tocmai voi afirmați asta? Voi care vă folosiți la maximum de el. Pentru a vă face prin intermediul lui publicitate? Nu e obligat nimeni să stea numai în fața televizorului. Și aici o vină o au poate și părinții. Că are și el meteahnele lui, din punct de vedere al sănătății. Că nu toate emisiunile fac cinste lui, suntem liberi să alegem la ce ne uităm. De aceea avem telecomanda. Nu ne place un post schimbăm canalul. Faptul că ai nostri copii, se uită la orice fel de programe, este tot din vina părinților, care nu știu să îi educe. Să le dea program cu porția! Și să le pună parolă la programele interzise. Spuneți că mai bine copii ar găsi pe părinții lor, rugându-se decât să stea în fața televizorului. Păi ce să facă și părinții ăștia După o zi plină de muncă au și ei măcar satisfacția unei destinderi. Copiii la joacă! Cred că ar fi mai bine dacă fiecare și-ar vedea de treaba sa. Că religia nu are de ce să se amestece în politică. Că ea vrea să aibă suprema putere.  Și așa am fost conduși din umbra de ei, și s-au amestecat în toate sectoarele. Ce? Vor să ne întoarcă la întuneric, ținându-ne iar sub papuc cu vorbele lor meșteșugite? Cât privește cele prezentate de colegul nostru american, nu cred că poate fi așa de curând posibil. Și asta că el vine cu această problemă puțin cam târziu. Asta trebuia să o facă din timpul Comunei Primitive.  Dar cum spunea și dânsul: ”Niciodată nu-i prea târziu!” Cât privește și dezarmarea, eu nu pot dormi bine noaptea, când știu că eu mă dezarmez și alții se înarmează tot mai tare pe ascuns. Să fim realiști. Cine își asumă răspunderea că o să renunțe toți deodată și definitiv la orice fel de armamemt? Că nu ne vom bate iar cu praștia?

 La aceste cuvinte sala izbucni în râs.

Cineva ar trebui să facă un control al acestei acțiuni, la sânge. Putem ști deodată cât armamemnt conventional sau nuclear se mai ascunde prin măruntaile pământului? Câte baze secrete sau de lansare mai avem active? Nu putem domnilor. Eu aș fi de accord ca eu să fiu ultimul care predă armele de orice fel. Dar asta după ce și ceilalți toți ar face-o și ei. Se știe că treaba asta cu dezarmarea a fost și mai este de actualitate. Cred că o să mai treacă încă mii de ani până când am face-o toată lumea. Dar până atunci om mai face altele și mereu altele, că noi nu putem trăi, dacă nu ne stăm călare pe un butoi cu pulbere.

Apoi președintele Rusiei părăsi scena, în aplauze puternice.

- Da! Următorul la cuvânt e președintele Germaniei! Spuse președintele Americii, uitându-se pe un monitor.

Acesta veni cu pași agale și se urcă și el la tribună.

- Domnilor, părerea mea despre dezarmare cred că o cunoașteți cu toții.  Aș fi și eu receptiv la asta, dacă întradevăr s-ar dori cu adevărat asta. Noi am dus o puternică muncă pe toate planurile pentru a ne reveni de pe urma războiului. Și putem spune că în mare parte am reușit. Noi singuri am participat ca să înlăturăm urmele războiului. Ne-am reconstruit din propria cenușă.   

 

        Cert este că ambele părţi pledează pentru libertatea alegerii, multiculturalism, diversitate şi respect reciproc. Însă prin metode diferite. Eu personaL RENUNȚ la toate armele convenționale sau de orice fel, de rachete, si alte tipuri de armament. Dar cine mă asigură, că una facem și alta vorbim. Că în timp ce eu ma dezarmez, alții se vor inarma și mai tare. Până nu cădem cu toți la un consens, la un singurt răspuns, la o singură acțiune, în rezolvarea dezarmării totale, nu va fi PACE în lume. De ce să nu topim toate armele aparatura, tancurile, rachetele, distrugerea  focoaselor nucleare, iar în locul lor să facem utilaje ptr. agricultură, medicină, promovarea stiinței, în bine?

După plecarea preşedintelui German, se iscă iar un adevărat vacarm. 

- Domnule, noi aici dezbatem dezarmarea totală, nu vorbim acu de religie. Asta face alt proiect de studiu.

În timp ce preşedintele încerca să facă din nou linişte, Kurt se apropie şi el de tribună şi îi zise ceva la ureche preşedintelui. Acesta încuviinţă. 

- Domnilor un pic de linişte. Cine mai vrea să vorbească, este binevenit.  Are cuvântul preşedintele Chinei.

Acesta veni ţanţoş la tribună. Încă nu se liniştiră protestele când acesta începu să vorbească.

- Domnuilor, nu am să mă leg de religie, pentru că religia voastră, pe noi nu ne interesează. Noi avem religia noastră. Referitor la dezarmare, aş vrea să apuc şi eu ziua asta. Câţiva din sală râse.

Noi în general suntem cooperanţi până în anumite limite. Nu vrem să se înţeleagă greşit că şi  acordul nostru privind dezarmarea trebuie să fie luată că o măsură de slăbiciune din partea noastră. NU! Noi suntem  chiar bucuroşi de a renunța  de bună voie şi la arsenalele noastre, dacă asta se va hotărâ. Dar tot aşa cum a spus şi preşedintele Rusiei, noi ultimii!

 După ce părăsi şi preşedintele Chinei tribuna, Kurt se alătură iar preşedintelui, cerând şi el cuvântul.

- Domnilor are cuvântul reprezentantul extratereştrilor din constelaţia Orion.

- Domnilor!  Mă numesc Kurt.  La mine este o poveste mai lungă, ce am să v-o comunic la timpul potrivit. După cum unii poate aţi şi aflat, eu vin de pe planeta Zirda, din constelaţia Orion.  Sunt peste 50 de ani lumină până la noi. Dar asta, graţie tehnologiei avansate de care dispunem, facem ca această distanţă să nu fie o mare piedică pentru noi. Şi asta ne permite   să vă mai vizităm din când în când. Şi asta de când aţi ajuns în centrul atenţiei noastre.  Eu am fost împuternicit ca mesager pentru planeta voastră.  Am ascultat opiniile şi părerile pro şi contra ale voastre. Am ascultat pe toţi cum puneţi sau aţi pus problema în trecut şi azi.  Putem spune că vă cunoaştem istoria, decând v-aţi născut.  Că din cele mai vechi timpuri v-am studiat şi încă va mai studiem.  Asta nu înseamnă că nu am încercat în timp, să luăm legătura cu voi. Dar am considerat că încă nu a sosit vremea.  Mereu aţi întervenit cu câte ceva negativ, în istoria voastră. Unele realizări tehnologice sunt şi rodul intervenţiei noastre. Unii le-aţi descoperit şi singuri, urmând ca să le îmbunătăţiți.  Pot spune că de când aţi descoperit focul, aţi progresat mult. Dar aţi progresat şi în a vă juca cu focul. Şi cred că ştiţi la ce mă refer. Istoria vă e martoră. Eu am să dau acum cuvântul reprezentantului planetei Zirda. – Cavalerul ordinului în persoana lui Tod. El v-a veni însoţit de ceilalţi 12 cavaleri ce au în administraţie această planetă.

 Kurt aştepta să vadă ce efect au produs cuvintele lui. Văzând că se făcuse linişte şi toţi aşteptau curioşi la ceea ce o să urmeze, Kurt se juca la ceasul lui special de la mână. După câteva secunde în sală apăru un nor lăptos alb. După ce acesta se risipi, lângă Kurt apărură din senin cei 12 reprezentanţi de pe planeta Zirda. Cel puţin aşa am crezut şi eu prima dată. Dar veniseră 11? Cei 12 se apropiară de podium şi se prezentară pe rând, după ce Tod depuse pe pupitru, un aparat universal de traducere. Avea după cum ştiam şi eu, dublu rol. Traducea de la o limbă la alta.

- Eu sunt liderul celor 11 Cavaleri ai ordinului de pe planeta noastră, care se numeşte Zirda! Planetă ce se află în constelaţia Orion.  Şi face parte şi din sistemul @3#$Yxz.  Iar numele meu e Tod!

În continuare se prezentară pe rând şi ceilalţi lideri pe care încă nu făcusem nici eu cunoştinţă.

- Eu sunt El Dor, spuse al doilea făcând un pas în faţă şi o mică plecăciune.

- Iar eu Zeno

- Eu, El Mer!

 - Da Mur!

 - Korr!

 - Retta!

- Da Rut!

- E-Mir!

- Perret!

- Kurt!

- Otto!

 

 

 

 

 

 

 

 

5.

 

Dacă numele celorlalți lideri nu m-au surprins, în schimb numele lui Kurt, fu o adevărată surpriză pentru mine. ”Deci avansase! Și mie nu mi-a spus nimic!” ”Iar Otto, unde am mai auzit eu numele ăsta?

După ce se prezentară toți 12, liderul lor Tod, se apropie de microfoane și continuă:

- Dragi Pământeni! După cum ați observat, a fost floare la ureche să vă vizităm. Am ascultat până acu părerile voastre și pro și contra atât referitor la religie, cât și la dezarmare. Asta e de fapt și tema de azi.  Poate o să vă surprindă, dar vă monitorizăm de când ați început. Când Kurt, aflat aici de față, ne-ar fi dat semnalul, ceea ce a și făcut, noi ne-am teleportat aici pe planeta voastră. Și trebuie să vă spun că nu e prima dată când vă vizităm. Chiar dacă am făcut-o până acu cu nave rapide și ultra rapide, care tot ne-au luat la început, o lună de zile ca să ajungem la voi. Dar acu grație ultimei noastre descoperiri, putem să facem asta în zeci de secunde. Trebuie să recunosc că am rămas cam dezamăgit, privind părerile voastre, referitor la dezarmare. Dar nu vă condamn! Pe vremuri cu foarte multe milenii, înainte de ă vă ”naște ” voi, poate  gândeam și noi la fel ca voi. Trebuie să vă mai spun că nici noi nu am fost singurii din univers. Că și la noi s-au dus și se mai duc și acu prin sisteme foarte îndepărtate, lupte pentru putere și expansiune.  Noi o vreme am fost în război cu alți semeni de ai noștrii, care erau din sisteme învecinate. Dar puterea noastră de convingere a învins, în cele din urmă. Bine că noi nu aveam s-au foloseam arme ca ale voastre, nu, nici pomeneală. Dar erau eficiente. Știu care este de fapt adevăratul motiv, motivul care vă macină. Orgoliul și Teama! Nesiguranța! Perfidia și Necinstea celorlați. Așa cum și presedintele Rusiei,  aici de față, sau a Chinei și poate și a altor state, care gândesc la fel, ca el să fie ultimul care renunță la dezarmare! Dacă e să se meargă pe încredere, nu o să apucați niciodată această zi. Că voi sunteți altfel decât noi. Voi nu sunteți sinceri și drepți. Și în mare parte se datorează și sistemului” defect ” pe care îl abordați. Voi aveți în sânge, din cele mai vechi timpuri, de când v-ați ” născut ”, și ați prins viață pe această planetă, Gena Urei!

 La această remarcă se auziră câteva glasuri care comentară.

  - Nu trebuie să vă surprindă! Ăsta este tristul adevăr. Poate v-ați uitat în jurul vostru și ați observat că unele comportamente ale unor animale, aduc izbitor, cu comportamentul vostru. Nu pot spune că nu sunteți pe aproape. Oricât de calmi ați părea la un moment dat, tot explodați.  În cazuri extreme tot o să vă întreceți cu ele. Dar nu e vina voastră. Voi ați evoluat din niște microorganisme care au fost trimise în spațiu de noi. Dar nu toate și-au atins ținta. Unele s-au pierdut în eter.  Numai că pe drum și în contact cu atmosfera și condițiile de atunci de pe Terra, au făcut să denaturize un pic comportarea acelor microorganisme.

 În drumul lor au nimerit pe această planetă, unde au găsit condițiile ideale de a se dezvolta și evolua. La început aceată planetă, nu arăta așa cume  acu. Era un singur continent, scăldat de ape. Se numea Pangeea. Și uite așa, după apropae 50 de milioane de ani a venit și rândul vostru.  Numai că nu erați produsul finit de acu. Erați niște specii de maimuțe, cu care noi am intrat în contact, încercând să vă perfecționăm. Cu toată tehnologia noastră de care dispuneam la acea oră, încercările noastre nu au fost încununate de succes. Ba mai mult, câteva specii de mutanti, au luat-o razna, scăpând de sub control, ceea ce a făcut ca să le distrugem.  S-ar putea să mai fi rămas vreo 2-3 exemplare, care cu toată strădania noastră tot or fi scăpat. Dar cred că de atunci sunt slabe șanse să mai trăiască vreun specimen din acesta.  Bine, că nu ne-am lăsat și v-am perfecționat în mod continuu.  Și uite așa ați apărut noua generație de oameni primitivi. Cum voi, și vă înțelegeam, nu ne cunoșteați și nici nu aveați încă habar de multe fenomene climatice sau meteorologice, a trebuit să treacă foarte, foarte mult timp, ca să vă facem să ne înțelegeți.  Și mai ales să vă stăpâniți frica. Și așa a mai trecut iar alte milioane de ani, unde diversele fenomene de eruptie și ridicarea unei noi scoarțe și modificarea climei, a adus modificări majore și vieții pe planeta voastră. 

- Dar acele mamifere uriașe, pe care noi le numeam Dinozauri, de unde sau când au apărut? Se auzi o voce din sală.

- Da, bună întrebare!  Ajungeam și acolo.  În acest sistem solar în apropierea planetei voastre, este o centură de asteroizi, ce se află intre Marte și Jupiter. Fapt că acolo inainte era o planetă, un pic mai mare decat pamantul Noi o numeam Geeia! Voi îi spuneți – Theea! Și această planetă ne-a atras, crezând că aici o să meargă treaba mai repede, deoarece era deja viață aici.  Acolo am văzut cu groază că viața explodase mai ceva ca la noi. Că acele mamifere uriașe erau ceva de neînchipuit.   Dar un fenomen deosebit a făcut să ne grăbim. În urma explorărilor noastre geologice, și a analizei planetei, am observant că planeta era pe ducă. Că se declanșase o puternică eruptie pe aproape întreaga planetă. Am întreprins atunci un studiu de recuperare a celor mai deosebite exemplare de faună și floră, precum și viețuitoare aemănătoare cu oamenii de azi, și le-am salvat pe Pământ.  Am cules imensele ouă ale dinozaurilor, și nu numai a lor, și le-am creat condiții de dezvoltare aici. Nu după mult timp, planeta a explodat în miliarde și miliarde de exemplare de asteroizi și alți meteoriți, ce au bombardat și planeta voastră.  Un mare asteroid a căzut pe Pământ. În urma împactului, sau format destule fenomene aprige, făcând ca și pe planeta voastră să se repete apocalipsa. Ba mai mult în urma impactului, axa planetei s-a modificat la 23 gr. Dar asta a fost și un lucru bun, că a dat naștere la apariția anotimpurilor.  Ei dar și continentele au plecat la plimbare, în urma dezastrului.  Astfel uscatul a început să ia   stăpânirea oceanelor.  La început era un singur continent înconjurat de ape. Tocmai în apa asta ați evoluat voi, ăștia de azi.

 Se stârni altă rumoare.  Nu cred că auzul acestor fapte i-a mulțumit pe vreunul.

- Și ce s-a întâmplat mai departe cu acei Dinozauri?

- Unii au murit datorită frigului ce s-a instalat după impact. Alții au încercat să se adapteze, dar fără succes. Iar alții, a trebuit să ajutăm oamenii de atunci, ca să scape de ei mai repede.  Mulți au murit la poli. Iar odată cu ei au mai dispărut și alte specii de faună și floră.  Așa că nu trebuie să vă surprindă că întro zi când după topirea ghețarilor de la poli, o să dați de urma unor animale uriașe și rare. Ca să nu mai zic de vegetația de atunci.  Unii au sfârșit în urma erupțiilor vulcanice, îngropându-I de vii. Și odată cu ele păduri întregi de foioase, conifere și alți arbori uriași.  Oricum tot ce mișcă azi pe pământ, a apărut și evoluat din mări și oceane. Dând naștere la mutații. Așa au apărut și oceanele și mările. Poate cel căruia îi spuneţi Darwin, avea întro oarecare măsură şi puţină dreptate. Când noi am mai revenit pe această planetă, viaţa era la începuturi. Erau diferite animale care mai de care mai mari şi mai ameninţătoare. Atunci ne-am oprit la nişte mamifere, ce voi le spuneţi astăzi - gorile.  Am ales această specie, pentru că erau cu un grad de evoluţie mai aproape de populaţia băştinaşă. Cum noi eram puţini, am vrut atunci să facem ca ritmul de răspândire şi înmulţire să crească vertiginos. Aşa că am întervenit genetic la aceste gorile. Le-am însămânţat un ADN care să apropie gorila de om. A fost o muncă uriaşă în încercarea noastră de a-i reda minte şi gândire la aceste primate. La început experienţa noastră nu a fost încununată de succes. Odată cu dezvoltarea gândirii, acestea au inceput să devină şi foarte violente și agresive. A trebuit să renunţăm la multe exemplare.  O parte din ele s-au dezvoltat mai mult în dimensiuni, mărindu-se considerabil. Adevăraţi uriaşi. Unele au scăpat de sub controlul nostru şi a trebuit să ducem o vânătoare și printre ele, până la dispariţia lor. Cu trecerea timpului aveam să obţinem şi alte subiecte care se dovediră mai paşnice. A trebuit să ducem şi cu astea o luptă, pentru a le învăţa ce e bine şi ce e rău. Unele s-au adaptat şi au făcut progrese uluitoare.  Şi aşa am separat maimuţa de suratele ei, apropiind-o de om. Sau mai bine zis, am transformat unele maimuţe în oamenii de mai târziu.  A trebuit să ducem o luptă şi pentru integrarea oamenilor primitivi în societatea de atunci. Aşa i-am învăţat multe. Au început, încet, încet să se adapteze şi ei. Prindeau uşor. Dar erau încă destul de departe de perfecţiune. Nu mai spun, că nici oamenii de atunci  şi nici gorilele transformate în oameni, nu se înţelegeau între ei, dând naştere la dese dispute. Şi numai întervenţia noastră în forţă,  o mai potolea.  Pe unii mai silitori i-am învăţat despre obiectele de bază, matematica, geometria, alchimia, astronomia şi astrologia. Dar şi mulţi alţii mai târziu au folosit aceste stiinţe în folosul lor, trăgându-si drepturi de autor. Unii au răspândit aceste ştiinţe, iar alţii au profitat atribuindu-si pe nemerit brevetul. Aşa ați cunoscut că vechi oameni din antichitate, cum era Milet, Aristotel, Platon, Arhimede, Thales, Pitagora şi multi alţii. Mai târziu au mai apărut şi alti cercetători care din cauza orgoliului lor si lipsei de modestie, nu s-au înţeles între ei. Fiecare îşi fura invenţiile sau unele descoperiri, de la alţii. Eram in prag de eşec total. Cu toate insistenţele noastre nu am putut să separam instinctele animalice de la aceste gorile.  Adică să-i cumințim. Odată cu trecerea timpului acestea s-au înmulţit care cu cine au vrut, dând naştere la alte specii.  Și uite așa cu trecerea anilor, voi ați rămas la fel ca unele animale.  Că mai păstrați instincte primare de ale lor. Poate o să mă contraziceți, dar istoria vă e martoră.  De când vă știm ați dus nenumărate lupte pentru supremație și teritoriu. Ori unii din voi vă atacau, râvnind la pământurile voastre, ori la femei.  Sau invers, voi erați plecați întro ”misiune de luptă”. Cu cât a trecut timpul cu atât v-ați perfecționat și armele. De la toporul de piatră, sulițe sau săgeți de bronz și mai târziu de fier, la săbii, arcuri, arbalete, apoi odată cu descoperirea prafului de pușcă și la altfel de arme. Pistoale, puști, tunuri, tancuri și azi rachete. Ba mai mult ați culminat cu bomba atomică, ce nu vă face nici cinste și nici bine. Ba puteți avea mai târziu soarta vecinilor voștrii. Și asta se poate repeta oriunde și oricând!  Ei, cum e? Am sau nu am dreptate. Sunt bune armele sau e vremea să renunțați de bună voie la ele! Și la toate astea aveți si toate trăsăturile din cutia Pandorei. Niște legende grecești.  Cred că ați auzit de ea! Dar mai aveți o singură scăpare: – Speranța! Și asta ia cote alarmante spre religie, spre biserică.

 

- Iar ca tacâmul să fie complet, ați mai și inventat religia care să vă facă să vă urâți și mai mult. Și asta că încă nu vreți să vă înțelegeți.  Primul pas, și văd că deja se încearcă să se facă, este de răspândirea și vorbirea unei singure limbi.  Văd că americanii, sub paravanul tehnologiei și computerizării, se vrea și se dorește să se învețe o singură limbă: Engleza! Nu e rău! Asta nu înseamnă ca să renuțați și la vechea voastră limbă. Cu timpul o să vă mai vină mintea la cap și o să acceptați și asta. 

- Mai bine era limba noastră, română!  Că e mai ușoară. Cum se scrie, așa se și vorbește. În timp ce altele…zic și eu aflându-mă în treabă, ceea ce făcu să răsară o mulțime de vociferări. Fiecare își iubea limba lui. Totdeauna a lui era cea mai bună. În timp pentru alții era cea mai grea.

- Nu e rău! Și asta se poate învăța. Dar asta depinde de voi la ce limbă vă hotărâți. Pentru noi e tot una!  A doua problemă, și văd că e cea mai gravă, e aceia, că nu vreți să fraternizați la o singură religie. Că la urma urmei, dacă e să mă iau după cum puneți voi problema, este un singur Creator! De la el aveți viața! Unii îi spun Dumnezeu.  Alții Allah! Alții… în toate felurile posibile. Care de fapt e tot una!  Cred că știu de unde pleacă confuzia. Voi nu ați reușit încă să cădeți de accord la existenta divină.  Pe vremuri pentru a vă mai calma, pentru a vă potoli, ca să zic așa, am făcut-o și noi pe post de Bau-Bau. Pentru că nu se mai putea, erați ceva de speriat. Și atunci v-am exploatat necunoașterea și v-am speriat cu tot felul de tunete și flăcări artificiale de la navele noastre de atunci. Așa am reușit să vă mai calmăm și să sădim în sufletele voastre frica. Frica de ceva de necunoscut. Frica de zei. Și asta, că ne-ați luat drept zei încă de la început.  Chiar am numit din rândurile voastre mai dezghețați, un   lider care să se ocupe de aceasta. Un responsabil.  Numai că și asta a scăpat de sub control în timp. Unii au făcut din asta o profitabilă afacere. Dând naștere la cel mai mare și mai de temut aparat – Biserica! Cu ea ați reușit să stăpâniți toată lumea.  Unii au scris multe manuscrise despre activitatea noastră de pe atunci. Dar cum nu știați cum se pune problema și nici multe știință nu aveați, au făcut ca acele scrieri ale lor, să fie descoperite și înterpretate în fel și chip. Ba mai mult unele scrieri au fost și completate după bunul lor plac, ca să fie mai convingătoare. Religia avea să atingă apogeul vreme de sute de ani, până în 1906, prin înfințarea Inchiziției. Inchiziție ce a adus o pată roșie în istoria voastră. Bine, că au mai fost și altele.  Luptele între voi au avut cele mai mult de suferit.  Iar cum voi sunteți niște popoare inventive, că trebuie să recunosc, că ăsta e cusurul vostru, sunteți inventivi și în bine dar și în rău.  Oare de ce nu v-ați folosit inventivitatea numai la descoperirea de noi tehnologii, în medicină, în asigurarea traiului de zi cu zi, în ducerea unui trai decent la fel cu toată lumea, fără grija zilei de mâine.  De ce 90 % din idei, le folosiți la modernizarea unei arme sau la achiziționarea alteia mai perfecționate, de a face mai mult rău?  Oare după rachete la ce o să mai vină rândul?

- Aha! La arme de distrugere în masă. Arme care omoară viața, lăsând construcțiile sau obiectivele în picioare. Păi atunci vă întreb oameni buni, la ce o să vă ajute asta? O să rămâneți o mână de oameni care o să trebuiască să o luați iar de la început. Și asta dacă nu are să vă ia înainte chiar Pământul, care nu o să-l mai rabde nici pe el, să vă mai țină.

- De unde știi că asta ar urma să facem?

- Poate nu știți, dar noi posedăm o tehnologie la cere putem citi așa zisele gânduri ale noastre și implicit și ale voastre. Și mai ales ale voastre.

- Înseamnă că pentru noi, voi o să prezentați o adevărată amenințare, prin deconspirarea acțiunilor noastre.

- Exact! Este și asta o cale de a vă face forțat să deveniți sinceri unii cu alții. Și asta o să dea rezultate mult mai bune, decât frica de Dumnezeu, de care se folosesc alții. 

- Și ce o să facem cu atâta armament care ar trebui scos din funcțiune. Și cine ne garantează că vor fi toți cinstiți? 

- Cu garanția, vă putem ajuta pentru început chiar noi. Nu v-a fi pentru noi o greutate de a descoperii uneltitorii și mincinoșii. Acei oameni falși. Și apoi nu uitați că noi dispunem de o tehnologie mult mai avansată decât a voastră. Putem detecta  acele arme, indiferent de forma sau capacitatea lor, o să fie floare la ureche pentru noi. Noi avem de gând să vă ajutăm, dacă și voi vreți. Puteți alege între a rămâne pe mai departe în ignoranță, de care alții vor profita, sau de a ne răspunde pozitiv la doleanțele noastre.  Poate v-ați pus și chiar văd că vă puneți în continuare întrebarea:  de ce Noi? Sau de ce Voi?  Vrem în urma cooperării noastre cu voi, să mai îndreptăm din greșelile noastre de atunci.

- Și cu atâtea fiare, care se vor transforma inevitabilîn fiare vechi, ce or să se întâmple cu ele?

- Nimic! Se vor retopi! Nu e neapărat să mai folosim în totalitate fierul. Sunt deja mnateriale plastice, polimeri, care vor înlocui treptat materialele fieroase. Și din ele putem să vă facem și navete, cu care ați survola aerul la mică înălțime. Niște mașinuțe cu aripi.  Putem să vă facem și roboți.  La noi, nu cred că știți încă, majoritatea muncii noastre a fost înlocuită de roboți.  Dar acești roboți sunt din material special și din organe care seamană cu ale voastre, numai că sunt artificiale. În rest totul fiind computerizat. De asemenea putem să vă ajutăm și în medicină.  În industrie, în agricultură, în chimia alimentară. Câte nu am putea face împreună?

- Păi cum după ce ne-ați stricat, acu vreți să ne scoateți și viața din noi? Sentimentele? Dragostea? E ceea ce ne-a mai rămas!

- Vă înțeleg! dar asta o facem la roboți, nu oamenilor.  Roboții nu trebuie să aibă sentimente. Nu trebuie să gândească în mod creativ. Că întro zi se pot răscula…Și o să fie cel mai rău atunci.

- Și cum credeți că o să reușiți să ne convingeți?

- Prin două căi. Una ar fi să vă las să vă gândiți bine, și să ne dați un răspuns, și doi, să vă forțăm un pic fără a prinde chiar de veste. Dar o să fie mai bine pentru voi decăt acu. Sau poate unii dacă consideră că ei nu au probleme în cunoșterea foamei, bolilor, suferințelor și a lipsurilor, nu tot așa s-ar pune problema și la cei săraci. Și văd că sunt încă foarte mulți și din aceștia.  Numai cei din lumea a treia și sunt destui, cât au de îndurat.  Când o să vă lăsați de exploatarea omului de către om? De vânzarea armelor, din care ați făcut o adevărată industrie și o mare afacere. De producerea și răspândirea drogurilor, care vă aduc și astea profituri uriașe, fără a tine seama de viața a miliarde de tineri. Doar de vizarea intereselor voastre ilegale. Fără a tine seama de cei săraci și năpăstuiți. Să nu credeți în nici un moment, că dacă unii o fac pe stăpânii lumii, lăudându-se cu capacitățile lor de intimidare, noi o să stăm și o să privim.  Nu vă spunem asta ca să vă sperii sau să vă înspăimânt.  Pentru noi armele voastre nu valorează nici cât unghia mică.  Probabil că ați dedus și asta.  Uite, și Tod, arătă cu mâna către liderul American. Uite tocmai la presedintele American, în țara pe care o conduce, lucrurile nu stau mai bine.  Corupția este și la el în floare. Și de la asta pleacă toate neajunsurile de mai sus. Să nu mai fie  încurajați, trișorii, sfidătorii, șarlatanii, impostorii, cămătarii și alții care se ocupă cu lucruri necinstite, jocuri de noroc neomologate, la fiecare colț de stradă. Contrabandă de arme și  de stupefiante, făuritori de bani falși, deturnătorii  de vehicule, trenuri,  avioane, garnituri de  metrouri, etc. Să trăim în bună stare și pace, fără frica zilei de mâine. Și cu ocazia asta să le oferim  un viitor mai bun copiilor noștrii. Ei sunt viitorul nostru de mâine.  Și mai sunt și alte destule țări, unde lenea, corupția, șantajul, cămătăria, hoția, tâlhăria, omorurile, afacerile clandestine, dobândirea de bunuri fără acoperire sau fără voie, practicarea jocurilor de noroc, fără licență, sunt numai o parte din relele sistemului. Și asta pentru că, chiar sistemul este corupt începând de sus.  Bine că mai sunt și alte țări la care toate astea au dispărut, sau se încearcă să se scape de ele. Și cred că ar fi indicat să li se urmeze exemplul. Acu noi vă lăsăm să vă gândiți, la ce hotărire o să luați, de azi în trei zile. Noi ne vom întoarce iar, și vom hotărâ, ce și cum. Ar fi de indicat ca initiativa să vă aparțină.

 

Cei 11 se strânseră iar într-un cerc, și după câteva secunde dispărură într-un nor alb. Kurt rămase și se alătură mie.

- Să-i lăsăm să delibereze singuri, în timp ce președintele ne făcea semne ca să mai rămânem. 

Veni și Nina.  Apoi luându-ne aparatele în mână, părăsirăm Casa Albă,

trezindu-ne iar în navă, acu a lui Kurt.

 O vreme rămasem pe invizibil.  După ce părăsirăm coastele Americii, ne înscriem către casă. În 20 de minute eram iar deasupra casei mele. Kurt puse cu băgare de seamă nava jos, trăgând cu ochiul și la eventualii musafiri nepoftiți.

Cum deschise ușa, fui primul care se aruncă afară din navă, croindu-mi drum către bucătărie. Conferința asta îmi făcuse o poftă teribilă de mâncare. Ce luase Nina cu ea, am devorat pe drum.

- Nina!  nu-i așa că merit și eu o cafea? Că de la plecare, nici o cafea nu am băut, la americanii ăștia!

 

 

6.

 

În timp ce îmi sorbeam cafeaua, trăgeam ultimile concluzii referitor la Conferinţa de Pace.

- Ca să vezi, câte păreri! Papa vrea o singură religie, cea Catolică...

- Îţi face sânge rău degeaba, zise Kurt. Atât timp cât nu se schimbă sistemul, voi trai bun nu o să mai aveți, cu toate încercările de cârpeli. Că de fapt asta se şi face. Se votează o lege şi după aia se găsesc 100 de portiţe de scăpare, numai pentru cei cu funcți sus…că să … vorba aia tot românul să prospere! Să se facă referendum și la acest capitol. Să mai stea luminăţiile sale în banca lor, fără a ne pune… Biblia în coaste!  Sau să ne oblige ce trebuie să facem. Ai văzut până şi în Germania, nu e considerat obiect obligatoriu. Numai noi…facem haz de necaz.

- Cred că prietenii nostril americani şi ceilalţi, nu cred că le-a priit variantele voastre.

- O să vedem peste 3 zile, când o să ne întâlnim iar cu toţii.

- Chiar e nevoie de toţi?  Nu poate preşedintele Americii, să-i împuternicească?

- Depinde! Sunt liberi să facă ce vrea!

- Oricum cred că Americanilor le-ar surâde ideea de retehnologizare. Numai că rămân sceptic la acţiunea de dezarmare.  Nu ştiu ce are să se întâmple în viitor? La felul cum pun ei lucrurile în mişcare …slabe speranţe.  Şi apoi au cheltuit atâţia bani pe aceste modernizări militare, cu banii ăştia ar fi acoperit planeta de 10 ori. Sau poate chiar mai mult.

- Vorba e ce facem noi până atunci?

- Până atunci, ce?

- Până la viitoarea Conferinţă, sau cum s-o mai numi… modernizare…

- Păi eu o să dau o fugă până la ai mei, că să nu mi se simtă cumva lipsa prea tare.

- Aprop! Nu mi-ai zis nimic de funcţia ta de Cavaler…De când?

- Ei şi tu, vrei să le ştii pe toate deodată.  Toate la rândul lor.

Şi zicând asta îşi luă rămas bun, promiţând că se v-a întoarce peste 3 zile la ora 8. Ca apoi până la ora 10 să fim la ei.

- Ora lor, sau a noastră?

- Ora lor!

Şi dispăru în navă. Nici nu ştiu când dispăru din curtea mea. Rămas singur cu Nina, ascultam doi gugușciuci. Chemarea lor silabică mă făcea să văd că şi o pasăre cât de mică, ar vrea să trăiască în libertate, fără să i se spună ce trebuie să facă. Pe ele le-a învăţat natura ce şi cum să facă. Oare pe noi …?

  Dar Nina apăru din bucătărie, intrerupându-mi gândurile.

- Cu ce să te mai servesc domn Marin? că e 4 şi începe telenovela mea preferată.

 Foarte bine, zic eu absent, mai fă-mi o cafea şi poţi să-ţi vezi telenovela.  Auzi apropo! Ai auzit ce s-a discutat azi acolo! Ai auzit că nu trebuie să ne mai uităm la televizor, că ne strică.

- Ei nu au decât să facă ce vrea. Eu aici mă uit la ce vrea circuitele mele.

- Păi tocmai asta e! Că la noi s-a bătut apropo-ul. Că România a fost de accord cică, să aprobe religia în şcoli. Şi asta e numai începutul.  O să ne şi interzică în curând să nu mai avem nici televizor, calculator, Net, Radio, să ne întoarcem iar la Epoca de Piatră. Barem aia nu ştiau de nimic atunci.

- Nu cred că or să reuşească să se impună cu aşa ceva. O să le sară poporul în cap, pe care ei îl credeau creştin. Ei chiar se joacă cu focul. Se joacă de -a Dumnezeu. Se contrazic singuri. Trag cu dințiii de ultimele rămăşiţe de credinţă şi aia falsă.  Ei! Cine se cred de fapt? Ce tot atât? Ce noi suntem cârpa lor de şters pe jos? Şi aşa ani de zile au măturat cu noi pe jos, cum au vrut. Vor să-şi scoată acum pârleala din 49 până în 2006? A trecut vremea lor. Suntem în secolul 21. Să se mai uite şi ei la posturile şi emisiunile de ştiinţă de la TV. Să vadă că ştiinţa a învins. De acum ştim cum stă treaba.  Nu o să ne mai sperie cu Bau – Bau-rile şi minunile lor. Ce îşi spun acu speranţa în copii ăştia mici şi fără minte, inocenți? pentru a le prelucra iar creierele. De a le baga numai prostii în cap? La muncă cu ei!

-Măi Nina! dar văd că ţi-a priit bine Conferinţa de azi.  De când ai devenit tu aşa de revoluţionară?  Te-ai molipsit de la Tod, Zeno sau Kurt?

-Nu Creatorule! Eu văd prin prisma mea adevărul gol-goluţ. Nu mă poate da la întors nimeni. Simt când cineva are dreptate, sau nu.  Când vrea să mă înșele sau să-mi spună un adevăr. Îmi vin toate astea prin Eter!  Deosebesc Minciuna de Adevăr! Şi toate aceste farafaslâcuri mă fac să simt o mare frustrare. Simt că mi se încing circuitele.  Că ei încă mai cred că se mai joacă cu noi. Dar până Când! Eiii!...

Mă uităm cu mirare la Nina mea, şi nu o mai recunoşteam.

-Auzi Nina, tu ai fi bună în Parlament. Vezi că am pe masă în bucătărie un calmant, rămas de la Kurt. Te rog să-l iei cu încredere, înainte de culcare.  Poate mâine altfel or sta lucrurile. Se vor schimba în bine. Nu de alta dar să nu faci scurtcircuit, că până în trei zile ce fac până vine Kurt? Eu cum o să îmi mai savurez cafeaua…?

- Gata am plecat la TV!

- Bine du-te că la 7 am eu meci. Joacă Oţelul cu Viitori campioni- Pandurii!

  Cum orele treceau anevoie de greu, nu mai ştiam cu ce să-mi umplu timpul. Deodată îmi aduc aminte de vecin. ”Oare ce o mai face? Nu cumva mai este şi acu jos după gard?” Mă ridic şi mă duc glonţ la gard. Cum gardul meu avea cam 2 m, era cam greu să-l escaladez. Găsesc ceva pe care să mă urc. Mă ridic şi aşa pe vârfuri şi privesc la vecin în curte. Mă uit şi jos, dar nu văd pe nimeni. Răsuflu uşurat dând să mă dau jos. Când vocea vecinului de undeva de lângă mine se auzi clar, luîndu-mă prin surprindere:

- Ce faci vecine? Mă spionezi, sau ai treabă cu mine?

 - Eu … Nu! Dar unde eşti că nu te văd.

Păi sunt în copacul de lângă gard. De azi dimineaţă stau cocoţat în el şi te pândesc să apari.

- Uite cine vorbea de spionaj.  Dar ce treabă ai cu mine? Am fost plecat. Am avut nişte treburi urgenţe de rezolvat.

- Te cred vecine! De aia ai plecat cu maşinăria aia ciudată. Parcă era un OZN!

Hotărât lucru. Vecinul asta devenise insuportabil.  Cred că razele Ninei, nu l-au potolit. Cred că atunci când vine Kurt, o să-l rog să se ocupe pentru ultima dată de el.  Întâi îmi trecu prin cap să o strig pe Nina, să-l înveţe ea minte, până o veni Kurt.  Dar mă oprii. Nici nu puteam să-l văd pe vecin de desimea frunzelor.

- Da ce treabă ai avut cu mine, întreb eu, făcându-mă că nu observ unde bătea el de fapt.

- A nimic interesant.  Voiam să te întreb de fapt de apariţia acelei nave sau ce o fi, în curtea ta.

 - Da! Şi? Te deranjează cu ceva?

- A nu! Voiam numai…

 - Ei de azi să nu mai vrei! Şi când ai treabă cu mine mă cauţi la poartă,

nu să stăm la taclale prin copaci ca guguştiucii!

Cobor nervos de pe gard. Apoi mă duc glonţ în casă. Nina era băgată până în cap în telenovela ei. Mă opresc în prag. Nu voiam să o deranjez. Oricum mai aveam cam o jumătate de oră şi se termina şi aşa. Vecinul mai putea să aştepte un ultimatuum.

 

 

7.

 

Mă pun alături de ea şi mă fac nespus de interesat de ceea ce era acolo la TV. Când se termină filmul, Nina atunci mă bagă în seamă

- Să nu-mi spui că a început să te pasioneze şi pe tine telenovelele?

- Nu, nicidecum! În schimb a început vecinul nostru scump şi drag să-i placă de noi. Cică şi-a pierdut toată ziua pândindu-ne din copac ca să vadă când apar eu.  A mai jignit şi nava lui Kurt, făcând-o OZN! Auzi la el, OZN!

 - De ce nu m-ai chemat pe mine, că îi dădeam eu lui, OZN!

- Păi am văzut cât de concentrată erai dragă în faţa TV–ului şi îmi era milă să te deranjez.

- Unde e?

- L-am lăsat în copac. Nu ştiu dacă mai este acolo. Da ce vrei să faci? Lasă-l că îl spun lui când vine Kurt. Să ia el măsuri.

- Ce Kurt? Stai niţel că îl aranjez eu acu!

Şi se grăbi să iasă afară.  Eu după ea. Când ajunge afară şi se opreşte lângă gard, Nina strigă la el:

-Coboară jos vecine! Şi vino la luptă dacă ai curaj! În ce vrei să ne batem? În săbii laser? În drone energetice sau în luptă că e mai dreaptă.

- Ba în luptă cucoană!

- Ce? Cum mi-ai zis? Ce eu sunt cucoana ta? De când îţi permiţi să vorbeşti aşa cu mine? Ce am păscut gâștele împreună și nu știu cumva? Vezi că modific imediat înţelegerea şi trec peste ultima variantă.

- Ce ai muiere cu mine?

- Muiere e măta! Eu sunt o doamnă! O Ledy! Arată-te un pic, ca să mă vezi mai bine…

Şi cum vecinul era curios din fire, Nina nu a aşteptat ca el să mai apară o dată, şi îl învălui iar în raze albastre. Vecinul nici nu a mai apucat să ţipe. Căzând din cracă în cracă, nu se opri decât pe pământ, inert şi fără suflare. După ce Nina îl analiză, spuse:

- Ei, pentru azi ajunge! Sper că porţia de azi o să-ţi ajungă pe toată săptămâna.

Priveam la ea, şi rămasem impresionat.

- Cred că nu ţi-am ales bine numele de – Nina! Mai bine îţi spuneam – Xena! Prințesa războiului”

- Aşa-i trebuie! Să se înveţe minte să nu ne mai spioneze şi să înveţe să vorbească mai frumos. Auzi la el – ”Cucoană”, ”Muiere”, dar cine se crede dumnealui?

- Aşa învaţă-l minte. Încă câteva ”învăţări de minte” din astea şi nu o să mai am vecin.

- Să nu-mi spui că ai început să şi plângi după el?

- Nu, dar să nu moară dracului, că o să ne găsim beleaua cu asta. Şi aşa nu ştiu dacă nu cumva ne-a denunţat. Că a văzut OZN –ul lui Kurt în bătătura mea. Şi mai ales şi când am coborât din navă.

- Cu atât mai bine! Iată un motiv în plus!

- Păi da ţie sau lui Kurt, vă vine uşor să vorbiţi. Vrei să mă mut la ei în gazdă, pe Zirda! Că dacă vin băieţii cu ochii albaştrii, nu o să mă mai pot ascunde nici în toată galaxia!

- Fi calm!

- Auzi lasă-l pe vecin. Noi nu mai mâncăm azi? Poate ţie nu îţi este foame, dar eu aş da o fugă până la piaţă. Ca să îţi dau şi ţie de o ocupaţie.

- Nu te mai uiţi la meci?

- A da! Uitasem de el. Atunci am să mă duc mâine! Tu vezi ce poţi prepara ceva uşor, din ce mai găsești și tu pe acolo…până după meci. Că ai timp! 105 minute, cu tot cu pauză. Şi fă-mi şi o cafea repede!

Fără să mai aştept răspunsul „Xenei ” mă întind în pat . Trec TV–ul pe alt canal şi văd că meciul începuse.  Deja era 1-0 pentru Panduri.  Când am văzut că e egal am mai prins curaj.  La pauză apare şi cafeaua NInei.

 - Păi aşa de mult ţi-a trebuit?

- Domn Marin, v-am văzut aşa de concentrat la meci, că nu mi-am permis să va deranjez.

- Da bine, pune-o jos.  Numai bine până începe iar meciul o să se şi răcească.

- E deja rece. Doar 45 de minute a avut timp berechet să se răcească.

- Da? Du-te şi mai încălzeşte-o!

- Păi hotărăste-te odată, vrei cafea sau mâncare.

- Amândouă! Şi hai mai repede că acuşi începe meciul.  Exact la terminarea pauzei, când echipele şi-au trimis jucătorii iar pe teren, apăru şi cafeaua Ninei. O puse jos, şi fără nici un cuvânt o şterse.  La 2-2 iar mi se aprinse noi speranţe, că totuşi noi vom lua măcar un punct. Dar, ghinion! Când mai erau câteva minute, au înscris iar Pandurii, un gol de toată frumuseţea şi râsul curcilor pentru portar. Asta era! În ritmul asta, o să ajungem iar în B.

Mă scol supărat şi ies afară.  Din pragul bucătăriei Nina mă iscodeşte:

- Ce aţi făcut?

- Ce au făcut şi turcii la Plevna!

Mă duc iar la şezlongul meu.  Soarele apuse de mult. Un vânticel călduţ, abia adia.  Păsările amuţiră şi ele.  Guguştiucii mei cred că se culcaseră. Mai era până se întuneca.  Nina îşi tot făcea de treabă prin bucătărie.

- Nu mai este alt meci, ca să nu mai stai să mă tot păzeşti?

- NU!

- Atunci fă ceva! Adu-mi nişte apă!

- E canalul în curte!

- Ei lasă că acolo o să te trimit să mănânci!

- Bine! bine! zic eu îmbufnat.

Şi mă duc după apă. Mă prezint cu cana cu apă la bucătărie.  O pun pe masă. Dar Nina avea treabă. Nici nu mă bagă în seama.  Era foarte concentrată. Ies şi mă pun la loc, trăgând cu coada ochiului la Nina.

După o jumătate de oră se prezentă şi Nina cu gustările pe o tavă, pe care o puse pe măsuţa din faţă mea.

- Poftă bună!

- Mersi!

După ce mâncăi, mă scol şi o tai în casă. Mă uit iar la TV. Aleg un canal ştiinţific, că să mă mai delectez.  Nina după ce termină în bucătărie, se cuibării iar lângă mine.

- Mă mai iubeşti Tu?

- Cred că au dreptate ăia, că prea mult televizor strică. La început…mai ştii cum ai evoluat şi cine mai era mămicuța ta, adică tăticuțu…Că de atunci şi până acu ai trecut prin trei faze. După ce te-am făcut eu, te-au găurit forţele malefice de pe acea planetă, apoi în corpul acelui robot te-am pus, ce-a mai rămas din ţine. Apoi Zeno te-a prelucrat şi te-a îmbunătăţit, şi acu eşti cea de azi.

- Cum să uit Creatorule! Adică domn Marin! Nimic nu am uitat!

- Păi hotărăște-te! Mereu îmi spui altfel: ba Creator, ba domn Marin, ba Marinus, Marine, Marinică….

- Păi depinde! De cum îţi bei cafeaua!

- Da? Bine că nu-mi ştii şi numele de alint de când eram mic, că alfel…

- Şi care e Marinus?

- Nu-ţi spun  

- Hai Marinică dragă…

- Nu!

- Hai că nu îţi mai fac cafeua dimineaţa…

- Nu e nimic! O să mă las! Şi aşa nu ai zis tu că nu am voie. Că nu-mi face bine?

- Ei aşa una acolo… şi doctorul a zis…

- Da ştiu deviza doctorilor! Mănâncă tot ce nu îţi face rău, bea tot ce cuprinde, dar cu ligurița, şi o scuturi bine înainte…

- Ei şi tu …Asta arată cât de grijulii sunt doctorii cu voi…

Deschid Tv, mai mult să scap de gura ei şi totodată să aud şi alte ştiri. Era pe Pro TV. Tocmai dădea de Apocalipsă.

- Nu ştiu dar postul asta are ceva cu noi! Mereu ne sperie. Cred că sunt pe post de Bau – Bau!  Nu este zi să nu moară unul, să nu între un avion în casa cuiva, să nu cadă o maşină într-o groapă din asfalt, să nu omoare una pe unul… Ce mai, sunt ceva de speriat…S-au molipsit şi ei de la sectele Mondiale. Numai aia umblă cu aceste ştiri palpitante. Cred că sunt în legătură cu Biserica. Ca să se sperie oamenii şi să-i facă să mai treacă şi pe la biserică, ca să se roage, aşa cel puţin cred ei. Că parcă bolovanul ăla, ne-ar auzi rugile. Sau ei ar trăi mai mult după Apocalipsă.

- Ia taci să ascult …

”Astronomii ruşi sunt de părere că asteroidul Apophis va intra în coliziune cu Pământul pe 13 aprilie 2036, deşi alţi oameni de ştiinţă consideră că probabilitatea ca această ciocnire să se petreacă este destul de mică.

"Apophis se va apropia de Terra la o distanţă de 37.000-38.000 de km în aprilie 2019, dar o coliziune cu planeta noastră ar putea avea loc pe 13 aprilie 2036", a declarat profesorul Leonid Sokolov, de la Universitatea Sankt Petersburg.

-      Hmmm! Eu am să am atunci 80 de ani...O viață de om...Om trăi, și om vedea...Dacă oi mai trăi...

 

Alţi cercetători însă, susţin că posibilitatea unei coliziuni este extrem de mică, întrucât asteroidul se va dezintegra în părţi mai mici şi ar putea avea loc mici coliziuni în următorii ani.

 

"Sarcina noastră este să luăm în calcul diverse alternative şi să dezvoltăm scenarii şi planuri de acţiune în funcţie de rezultatul următoarelor observaţii făcute asupra asteroidul Apophis", a declarat Sokolov,

 

Asteroidul, care a fost descoperit în 2004, este considerat cea mai mare ameninţare la adresa planetei noastre, deşi astronomii NASA au dezminţit o posibilă catastrofă provocată de asteroid în 2036. Imediat după descoperirea sa , NASA a calculat că energia pe care asteroidul ar elibera-o în cazul unei ciocniri cu Pământul ar reprezenta echivalentul a 1.480 megatone de TNT.

 

Apophis are un diametru de 270 de metri, iar potrivit estimărilor oamenilor de ştiinţă, zona de impact a acestuia va echivala suprafaţă unei ţări europene de dimensiune medie”.

- Ce Nina, te-a cuprins şi pe ţine grija Apocalipsei?

 -  Mai rău e de mine. Dar Tu? Tu ai viaţă nelimitată cât te ţin bateriile…Sau cât mă ţin pe mine nervii şi nu te închid acu…

- Nu ai tu inima aia …

- Ba cred că am! Asta cred că e singură care mi-a mai rămas, aşa bună rea cum îi. Mie nu îmi este frică de moarte. Doar nu o să mor de mai multe ori. Aşa că …

- Ssst! Stai să văd ce dă mai departe.

” Patriarhia Română şi-a manifestat nemulţumirea că obiectele de cult se fac şi de alţii şi nu de oamenii lor…

- Păi Nu? Le este frică că o să sarăcească. Să nu care cumva să se îmbogăţească altul mai mult decât ei.  Dar la urmă urmei…poate au şi ei niţeluş dreptate. Păi le ia pâinea de la gură. Cum ei în profil…Dacă nu fac ei astea …Doar sunt în temă…dacă cruciuliţele nu sunt omologate de biserică și mai ales sființite … nu mai au nici o putere tămăduitoare sau vindecătoare, mai ştii?

- Nina gata! Pauza s-a terminat! Capul la fund!

- Adică?

- Adică la nani!

- Păi şi ce treabă are capul…?

- Ei era un banc mai vechi cu raiul şi iadul şi condiţiile de acolo.

- Spunemi-l şi mie, miorlăi Nina.

- Nu, că nu cred că o să-ţi placă. E cam …porcos…

- Hai că mie îmi plac de toate…

- Heiii! cu ţine nu o mai scoate omul la capăt…

- Cică era un om care a nimerit după ce a murit, în Iad. Că în Răi nu mai aveau locuri pentru el.

- Dar ce e ăla Răi şi Iad?

- Nina, parcă eşti copil uneori.

- Raiul e acel loc iluzoriu de care tragem noi toţi nadejdie, că ar fi cel mai bun loc după moarte. Sau după cum ni-l tot promite luminățiile sale. Că acolo totul e altfel. Că e cel mai pitoresc loc. Acolo cică curg râuri de miere şi lapte dulce. Şi se duc numai oamenii care au fost buni pe lumea asta.  Iar Iadul este acel loc oribil, întunecat cu foc, în care toţi oamenii care au greşit sau au păcătuit pe lumea asta, se duc acolo, ca să fie pedepsiţi în continuare.

-  Aşa bun!  Şi?

- Păi şi… uite că mai întrerupt şi am uitat unde am rămas…

- A murit un om şi s-a dus în Iad…

- Aşa, a murit. Că dacă nu murea nu se mai ducea nicăieri. Rămânea să sufere în acest Iad de pe Pământ.

- Aşa cum spuneam, acel om era şi cam pretenţios. În timp ce cutreiera iadul, i se înfăţişa mereu locuri de chinuri şi cazne care mai de care mai rele. Era să zic mai trăsnite.  Prima dată, se opreşte cu însoţitorul, un drac, la un cazan cu apă fierbinte. ”Nu! face omul, mai departe!” Merg ei mai departe, când dă de un cazan cu smoală sub care ardea un foc. ”Nu! face el, mai departe ” Mai merg ei şi ajung la un cazan cu rahat, în care stăteau laolaltă mai mulţi oameni. Unii mai şi fumau. „Aici e de mine, zise omul când văzu ce condiţii aveau ăia. Rămâne aşa. Se urcă omul nostru în cazan, îi dă şi lui o ţigară.  Când după o vreme, se auzi comandă: ”Gata! Pauza s-a terminat! Capul la fund!

- Ai înţeles acu cum stă treaba? De aici rezultă că nici prea multe mofturi dacă faci, chiar și în Iad, nu rezolvi mare lucru.

- Pe mine m-a lăsat rece bancu tău, desi trebuie să recunosc că inventivitatea oamenilor este fără margini.

-  Normal că da …hai la culcare…şi…aşa…clic! Asta că să nu-ţi mai vină vreo idee.

- Noapte bună Nina!

 

8.

 

Dimineață mă trezesc destul de devreme ca de obicei. Se luminase de ziuă. Guguștiucii mei începură serenadele binecunoscute și zilnice. Mă uit pe furiș la Nina mea.  ”dormea ”! Oare ce o să-mi facă pentru ce i-am făcut aseară? Mă dau jos din pat.  Mă duc apoi la bucătărie.  Îmi propun să-mi fac singur cafeaua de dimineață, nu de alta dar cred că după ce aș ”trezi-o” pe Nina, nu o să mai am zi bună cu ea. Și nici cafea nu mi-ar mai fi făcut.  După ce îmi savurez cafeaua, îmi aduc aminte că nu este nimic prin frigider. Și că trebuie să mai fac și piața. Vorba vine – fac piața! Piața e făcută de mult!  Îmi trecu prima dată prin cap să o ”trezesc ” pe Nina și să o trimit pe ea să facă piața. Dar mă răzgândii.  Cred că aș fi postit în ziua asta. Mă îmbrac și o pornesc către poartă. La jumătatea drumului către poartă îmi aduc aminte de ceva.  Mă întorc speriat să văd ce face vecinul. Mă apropii de gard cu fereală, și urcându-mă pe butucul de lângă gard, mă uit totodată și curios peste gard în curtea vecinului. Când, țipenie! Nu mai era nimeni jos. L-o fi trimis Nina mea la culcare, sau s-a dus singur? Ușurat, mă îndrept iar către poartă. O deschid și dau să ies. Când lângă poartă, cine credeți că era? - Vecinul!

- Ce faci vecine, ai plecat cu noaptea în cap?

- Da, mă duc la piață! zic eu prefăcându-mă că nu știam nimic de ce pățise în ajun.

- Aha! Ți s-au terminat proviziile?

- Aha!

Și fără să mai zic nimic, o tai repede mai departe. Vecinul rămase în continuare prostit lângă poarta mea.

” Nu, că ăsta mă enervează tare. O să-I spun Ninei, să-l culce afară în stradă ” Ajung în piață. Ca la piață. Fiecare țipa cât îl ținea gura și bojocii.  Mă duc la o precupeață și dau să iau niște roșii. Amabilă imi pune în tas cam 2 Kg. printre ele apuc să văd că era și una strivită.

 - Nu–mi pune și aia, că e stricată.

Dar ce are? lasă că merge la bullion.

- Nu fac bullion!

- Atunci faci supă, ciorbă, ceva…

- Nu fac nici supă și nici ciorbă.

- Da ce?

- Compot!

Și fără să mai aștept răspunsul ei, îi răstorn sacoșa cu roșii înapoi în ladă. Apoi dispar repede la alta. A trebuit să ocolesc toată piața ca să scap de gura ei.  Că parcă se transformase în vulcan. În fine ochesc un alt loc care mi se păruse că sunt mai de doamne ajută. Mă hotărăsc și cumpăr și niște cartofi.  Apoi mă opresc și la o alimentară ca să iau și ceva copănele. Ies și în drum mai iau și niște zarzavaturi. Mă întorc victorios acasă. Mai mult eram curios să văd dacă vecinul era tot acolo. La un colț mă uit la mine la stradă și îl văd. Parcă crescuse acolo. Nu se mișcase din loc. ”Ce ar fi!” îmi trece ceva prin cap. Hai să-I joc un renghi vecinului.  Aveam la mine teleportorul lui Kurt. Cred că uitase de el. Sau poate uitasem eu cu bună știință să il mai înapoiez…Îl activez și mă trezesc în curte.  Mă și amuzam în gând, ce față o să facă vecinul când o să vadă că eu sunt în casă.  „Nu are decât să stea și până diseară lângă gard” zic în gând. Mă duc cu captura în bucătărie.  Când să intru în bucătărie, era să scap sacoșele cu cumpărături din mână.  Nina mea stând picior peste picior cu un aer de indiferență, uitându-se la perete, fără să se uite la mine mă și atacă:

- Ai venit? Vai ce harnic ai fost! 

- Păi dormeai…. Și când veneam … cum ai făcut?  Când te-ai trezit?

- Cred că ai uitat cu cine stai încă de vorbă. Ce credeai că dacă mă oprești, sitemul meu de veghe … doarme? Mai am și baterii, sau ai uitat? Pentru că ai făcut piața te iert. Dar data viitoare să mă anunți din timp. Dacă nu mă țineau bateriile?

- Ei și tu, atâta pagubă….

- Ce ai zis?

Și înainte ca eu să mă feresc, azvârli cu un ibric în direcția mea.

- Nu cu ăla că e de la mama…apuc eu să mai reproșez.

- De la mama? lasă că vezi tu, zise ea apucând altă tigaie și vrând să o transforme în proiectil. Apuc să mă feresc și o tai afară.  Dar Nina nu se lăsă mai apelă la o uiltimă tentativă, azvârlind după mine și cu o oală. Cum oala nu își atinse ținta, căzu cu zgomot pe niște pietre în curte. Zgomotul îi atrase atenția vecinului, care se agită întâi la poartă.

- Ce se întâmplă femeie? zise el, că știa sigur că nu eram acasă.  Mă fac că nu aud. Vecinul se duce în curte și iar se transformă în pasăre.

-Da ce faci vecine? Când ai venit? Și pe unde ai intrat? Mă întreabă el, pe când începusem să fac 100 de m în 8 secunde din cauza Ninei.

Văzând că Nina mă fugărea prin curte înarmată cu o altă cratiță, acesta țipă la Nina.

- Da lasă-l fă. Ce ai cu el? El ți-a făcut piața și tu așa îl răsplătești?

Mare greșeală. Nina mă lasă pe mine și, văzăndu-l pe vecin iar în copac, aruncă cratița, cu toată puterea cu care era ea în stare. Aceasta ateriză în capul vecinului.  Impactul îl făcu pe vecin să cadă jos.

- Așa îți trebuie!

- Da ce faci dragă, mă lași fără veselă. Eu în ce mai fac mâncare?

 - Te duci la vecinul și mănânci azi!

   - Mă îndoiesc că va mai mânca ceva…Cred că l-ai omorât. Uite nici nu mai mișcă, zic eu cățărându-mă la rândul meu pe gard și uitându-mă la vecin în curte.

- Lasă-l că nu are nimic! Sau poate vrei să îi ții companie?

Mă duc supărat în bucătărie.  Iau o oală, pun apă în ea, și o pun la foc.

- Ce mâncare vrei să faci? mă întreabă ea din prag.

- Nu știu ce-o ieși!

Nina veni ușurel și se așeză pe un alt scaun, uitându-se la mine pe furiș.  Acu era rândul meu să mă fac că plouă.

- Haide Marinuși, nu știi de glumă?

- Glumă? Dacă nu se băga vecinul, eram eu acu pe jos, cu un cucui.

- Ei și tu! Doar ști că mă pricep să-ți accord primul ajutor, gură la gură.

- Da știu! După ce mă omorai …

- Cum să te omor Marinuș dragă? Eram supărată că m-ai oprit aseară. Că m-ai scos din priză…

- Promit că o să-ți cer permisiunea… deși …

- Deși, Ce?

- Ce rost ar mai avea? Că aș ști răspunsul.  De abia aștept să vină Zeno, că nu mă mai înțeleg cu tine. Să–ți facă ceva. Să te repare sau să te regleze…Așa îmi trebuie! Robot am vrut, robot am găsit! zic eu deznădăjduit.  Mai vrea Tod ca să ne facă roboți. Asta ar mai lipsi! Îmi închipui ce viață grea ar avea toți bărbații…Cred că ați rămâne singure. Ca Amazoanele din junglă…

- Hai, nu te mai bosumfla atât! Mi-a trecut!  hai că termin eu mâncarea. Ce mâncare vrei?

- Păi directiva unu…ai tot ce îți trebuie, zic eu repede, ca nu cumva să se răzgândească și o tai la șezlongul meu, fericit că scăpasem așa de ieftin.  Cel puțin deocamdată. Când o fi gata mâncarea, cine știe ce oi mai pății. Că Nina asta e schimbătoare ca o furtună.

 

 ***

         Ascultam glasul păsărilor. Cei doi guguștiuci, sau poate alții, fredonau cele câteva silabe. Era și cald. Soarele apărea și dispărea dansând pe fața mea, în ritmul frunzelor legănate de vânt.  Eram gata să ațipesc. Dar glasul Ninei, mă readuse la realitate:

- Gata masa!

- Da? Chiar începuse să mi se facă foame. După sportul de azi…

- Lasă că îți prinde bine nițică mișcare! Cred că ar trebui să te fugăresc mai des, și zilnic. Că apoi te îngrași.

- Lasă că am 75…Vrei să mi se ridice tensiunea?

- Care aproape 80. Mai précis 79,98 Kg. Nu mori!

- Ei și tu! Vezi că e defect cântarul ăla.

- Nu e! M-am cântărit eu și am aceeași greutate de săptămâna trecută.

- Bine dar tu… la tine nu e cazul. Tu ai aceeași greutate. E constantă.

- Tocmai de aia, cântarul e bun!

- Mă rog, hai dă-mi să mănânc ceva.

- Să mănânci puțin și fără pâine multă.

- Fără pâine? Oh! Boy! Când eram mic mama și tata mă bătea mereu la cap ca să mănânc cu pâine. Și cu toate astea la 25 de ani aveam numai 58 dezbrăcat…Iar fică-mea avea 3,500 la naștere. Numai eu nu îndeplinisem cincinalul…

- Ei asta a fost atunci. Acu ai recuperat. Și ești în pericol să dai în obezitate.

- Eu și obozitate. Cred că nici la 100 de ani nu am să am mai mult de 75. Asta dacă nu mă voi întoarce la greutatea din copilărie. Știi ce am descoperit Nina?

- Ce?

- Că undeva, de la o anumită vârstă, timpul începe să se de-a înapoi. Observ că evenimentele mele istorice încep să se repete dar în ordine înversă.  De aici rezultă că te apropii constant și de primul eveniment. Nasterea! Adică moartea! Văd că la mine se verifică acest lucru. Nu știu la alții? Poate o fi numai o părere sau o coincidență… sau poate o…asta cum îi zice …premoniție, sau asta cu… trecerea pe sub scară…

- Ghinioane?

- Nu asta… cum îi zice?... când îți pui asta în gând…a autosugestie! Mă rog.

- Nu trebuie să te gândești, și…

- Da, și totul se va adeveri…odată.  Cum a făcut și mama. Avea presimțire și știa că v-a muri.

- Prosti!

- E bună mâncarea?

- Dar când nu a fost bună mâncarea făcută de tine?  Oricum e mult mai bună decât dacă o făceam poate eu.

- Adică ce vrei să spui? Că nu îți fac mâncare bună?

- Ba da! E bună! Dar ști bancul ăla: Nu e ca la mama acasă…

- Cum e bancul ăla?

- Bine ți-l spun, dar promiți că nu te superi.

- Dacă o să-mi permită circuitele…să nu mă supăr…Bine zi-l!

- Cică un om s-a însurat cam târzior. Și asta că măsa lui murise destul de în vârstă. El își petrecuse vaița numai cu ea. Ea îi făcea mâncare, ea îl spăla. După ce rămâne singur, omul nostru își i-a inima în dinți și se însoară. Azi așa, mâine așa, era el mulțumit și nu prea. Nevasta observase că nu prea era el mulțumit. Și întro zi îl întreabă:

” Spunem și mie barbate, de ce ești nemulțumit?” El la început a tăgăduit. Nu voia să o supere, pentru faptul că nu-i plăcea mâncarea făcută de ea. Dar la insistențele ei, își calcă pe inimnă și îi spune:

” -Faci mâncarea bună, nimic de zis, dar … dar nu e ca la mama acasă.

-Dar cum făcea mama ta mâncarea?

-Nu știu, dar era altfel. Nu este ca a ta!

În fine mai trec câteva zile. Întro zi apucându-se să facă niște fasole cu slănină, se ia cu altă treabă și afumă mâncarea. Speriată a schimbat ea cratița, dar degeaba se cunoștea. Ei, ar fi aruncat ea mâncarea, dar nu mai avea timp să mai facă alta. Trebuia să vină bărbatu-su. Lasă mâncarea așa. Înainte de a veni bărbatu-su lasă ușa larg deschisă, ca să aibă timp să o șteargă, la gândul că ce o să-I facă bărbatu-su. Și așa nu-i plăcea lui cum gătea, dar acu …

Cum vine bărbatu-su o și întreabă:

- ”Gata mâncarea că îmi e o foame de lup?”

-Gata bărbățele, zice ea, cu gândul să-l mai înveselească. Îi pune mâncarea în față. Mare i-a fost surpriza, când bărbatul ei gustând din mâncare, exclamă: ” - Ei așa mai merge. Acum mai vii de acasă. Acum ai făcut mâncarea ca la mama acasă…”

- Aha! Deci pe ocolite faci aluzie la nepriceperea mea…

- O! Ai spus că nu te superi. Doar tu nu ai afumat mâncarea! Ai spus că circuitele tale o să priceapă…

- Nu cred că le pot face să priceapă.  Uite ia și felul doi.

- După ce gust, mă uit la Nina.

- Ei acum ai făcut și tu mâncarea ca la mama acasă…

- Nu eu sunt de vină. Aragazul tău. Cred că se termină butelia. De aia am dat mai tare flacăra, că mă apuca seara. Și cred că de aia.

- După ce termin mă ridic, fără să mai spun nimic.

- Ei ți-a plăcut? Nu se lăsă Nina.

- Da e bună. E destul de reușită. Mai trebuia nițeluși niște sare, dar e bună. E bine că a alunecat pe gât...Poți să pui de o cafea …

Mă retrag la măsuța mea de afară, în așteptarea cafeluței.

- Păi de ce cafeluței, și nu cafelei? O spui așa ca să îmi faci plăcere cumva?

- Nu! A uitasem că Zeno te-a mai și învățat să îmi citești și gândurile. Mare greșeală, de parcă nu îmi era de ajuns și așa cum erai la început.

- Văd că Nina se întoarce și se uită un pic cam curioasă la mine.  Face doi pași.

- Va să zică, în tot acest timp nu era decât interesul la tine. M-ai făcut numai ca să mă pui la treabă. Și eu care am crezut…. Și începu să plângă. Niște lacrimi șiroiau pe obrazul ei fin. Mă și miram cum or reușit ăia să o facă atât de perfectă. Din ce în ce, Nina mea îmi oferea numai surprize.

- Dacă te-ai săturat de mine, gata plec…

- Unde?  La mama? întreb eu încercând să glumesc un pic cu ea, sperând că o să reușesc să o înduplec.

- Ești un nesuferit. Gata nu ai decât să-ți faci singur cafelele și cafeluțele. Ca să nu mai spun de directive. De azi îți gătești singur.

Mă uitam la ea cât era de originală. Cred că nici dacă era nevastă-mea nu i-ar fi reușit atât de natural această scenă.  Parcă juca o scenă de teatru.

- Ce te-a apucat? Numai poate omul să mai și glumească cu tine.  Nu știi de glumă? Cred că Zeno a uitat să îți mai complecteze la programare și ceva pe tema asta. Nu ai Umor!

- Ce e acela Umor?

- Ei, apoi vezi, dă-mi voie să-ți explic:

- Umorul e ultimul lucru pe care îl mai fac oamenii, sau apelează la el, când boii lui sunt plecați de acasă, pe câmp…Încearcă să mai uite de necazuri. Ceea ce nu văd la tine.

- Nu, nu mă duci tu cu astea! Cred că de la făcutul pieții ți se trage…

- Piață?

- Da ce cred că nu știu? De aia ai și întârziat. Crezi că nu te-am cronometrat? Că acu știu unde e piața și cât faci până acolo.

- Măi Nina. Tu nu ții cont de un fapt. Că eu nu eram singur acolo. Că era multă lume…. Și am stat și la rânduri….

- Rânduri?

- Nu ai nici un motiv să fii bănuitoare pe mine.  Ce ți s-a cășunat? Ba te ei de vecin, ba de mine, măine ai să te iei și de Tod, Kurt sau chiar Zeno…Cred că sau slăbit bateriile. Mai bine hai să te pun în priză. O încărcare te va revigora…Cred că ai tensiunea slabă.

- Da! Văd că nu mă minți. Asta ar mai fi trebuit ca să aflu. Că era vai de circuitele tale…

- Ale mele? Eu nu am circuite. Eu am circuite din vasele de sânge… și alte circuite.

- Auzi mai avem două zile. Nu ai vrea să mergem împreună la mare.  Undeva întro stațiune ceva…Unde vrei tu, numai să nu zici că nu ți-am dat eu de ales.

- Văd că stă câteva clipe, ca și cum ar gândi profund. Puteam să aud cum zornăie rotițele și cum se încing circuitele. Începuse să miroase a creier ars. 

- Și ce să fac eu acolo? Eu în mare nu pot să intru.

- Nu e nimic! Intru eu și pentru tine. Tu stai frumos pe cerceaf, sau o pătură, în timp ce eu fac baie.

- Păi da! Tu să te scalzi cu toate coțofenele și pe mine mă pui să stau ca o proastă…Și începu iar să plângă.

”Oare cât de mare e rezervorul ăla. Când o să se termine?”

- O să plâng căt vreau eu!

În acest timp se întoarse brusc și o luă spre casă. Intră înăuntru și se auzi bușituri. Alarmat alergai după ea. Nu voiam să-mi dărâme casa, sau ceva de pe acolo.

- Când intrai, o surprinsei că îmi ia Tv-ul. Câteva scaune zăceau răsturnate la întâmplare.

 - Ei ce faci, cred că nu ai de gând să-l ei cu tine la mare?

- Nicidecum! Îl arunc! Numai Tv–ul te-a stricat!

- Uite cine vorbește! Cine se uită mai mult la TV? Eu, sau Tu?

- Gata! De azi nu ne mai uităm nici unul la Tv.

- Și meciurile mele? Eu la ce mă mai uit?

- Va să zică îți este mai mult de meciuri, decât de mine.  Te duci la vecinu și te uiți.

- Mă îndoiesc că o să mă mai primească după câte i-ai făcut și lui săracul. Nici nu mai știu dacă mai funcționează?

Nina rămase cu Tv –ul în mâini și nu știa ce să mai facă cu el. Profit de asta și îl iau încet și cu grijă și îl pun la loc pe măsuță.

- Dacă nu vrei la mare, hai la Zeno, poate te mai repară…

- Dar Kurt nu e aici? Cum ai de gând să ajungi acolo.

În prima fază îmi trecuse prin gând, să folosesc teleportorul lui Kurt. Dar uitasem un amănunt. Nu era decât pentru o distanță mică, maxim 200 de metri.

- Păi îl chemăm pe Kurt și ne duce cu nava.  Dacă nu vrei să mai aștepți? Oricum peste două zile ar fi venit și singur.

- Da păi atunci hai să mergem în casă și să așteptăm cuminți ca niște oameni liniștiți ce suntem  și îl așteptăm pe Kurt.  Dar asta nu înainte de a-mi mai face o cafea, ca să mă calmez.

Văd că Nina se duce supusă și cam nesigură la bucătărie.  Eu mă opresc întâi la șezlongul meu, mai mult curios, de ceea ce avea să facă Nina mai departe.  O văd că întră totuși în bucătătrie, de parcă trăgea câinii de ea. Se aud iar zgomotele obișnuite din prima zi.  Un zornăit de cioburi sparte mă anunță iar, că serviciul meu de cești noi, se mai reduse cu una. Apoi liniște. Nici guguștiucii nu se mai auzeau. Și ei amuțiseră.  După vreo zece minute o văd că revine iar. Parcă era mai sigură acu pe ea. Mă uit bănuitor la ea.  Ea se face că nu mă observă.  În timp ce îmi trânti mai mult, tava cu ceașca de cafea pe măsuță, îmi spune:

- Asta a fost ultima mister Marin, De mâine îți faci singur cafeaua!  Plec la Tata!

   Și spunând acestea, Nina se duse în mijlocul curții, și scoase aparatul multifuncțional.

- Doar nu crezi că cu acel aparat, ai să te teleportezi tocmai acolo pe Zirda.  Nu îți ei și valiza ?

Dar Nina nu îmi răspunse. Era prea preocupată să tasteze niște cifre sau litere la acel aparat.  Când termină se  înțepeni bine pe picioare și așteptă. Nu trecu mult și o rază de lumină verde, o învălui pe Nina. Odată cu raza, curtea se umplu și de o ceață lăptoasă.  Când ceața se risipi,  locul unde stătuse Nina, rămase gol. Mă uitam în sus cum raza se ridică și se îndepărtează tot mai mult, dispărând  din  câmpul meu vizual. Am rămas o vreme nemișcat.  Se făcuse și dintr-o dată liniște. O liniște apăsătoare, nemiloasă.  Nici turturelele nu mai cântau.  Mă cuprinse tot felul de gânduri. Nu știam și nici nu vedeam cu ce am greșit, de am făcut ca Nina să plece. Am tot sperat până în ultimul moment.

Credeam la început că e o glumă. Dar mi s-a confirmat până la urmă, că Nina mea, Nina pe care eu o făcusem, mă părăsise.  Abătut mă îndrept către șezlong. Nu mă puteam hotărâ, dacă să mă așez sau nu. Până la urmă mă așez. Cu ochii la bucătărie, mai speram ca să aud cum mai sparge Nina câte o ceașcă. Doream ca să le spargă pe toate, numai ca ea să se întoarcă. Simțeam că mă cuprinde emoția. Mi se puse și un nod în gât. Când eram gata să explodez, vecinul, bunul meu vecin, mă aduse la realitate:

- Și zi așa, te-a părăsit?

Mă uit surprins  la vecin, dar din pricina lacrimilor care începuse să-mi inunde chipul, nu îl mai vedeam prea bine.  Mă duc înspre el lângă gard, ștergându-mi într-una lacrimile, care ca un făcut nu mai voiau să se oprească.

- Știu! Cunosc  acest  gen de lucruri. Și pe mine m-a părăsit nevasta cu mulți ani în urmă.  Barem a mea a rămas aici cu picioarele  pe pământ, în timp ce a ta ....

- Iar m-ai spionat, îi reproșez  vecinului.

 Dar  nu am mai ținut cont.  Mă întorc și  sper ca să o revăd iar în mijlocul curții. Dar nu! Nina mea nu era și nici nu  cred că se va mai întoarce așa de curând. Singura mea speranță, cred că o să fie tot la Kurt. Poate el o va convinge sau cei de acolo...

Îl las pe vecin lângă gard și intru în casă. Casa era pustie.  Nimic nu mă mai pasiona. Nici măcar Tv–ul, pe care reușisem să-l salvez din mâinile Ninei. Mă apuc, sau mai bine zis încerc, să scriu ceva. Dar parcă nici ideile nu mai vin ca altădată. Iau o hârtie și încerc să schițez ceva:

 

Rămas-am singur mohorât

Ca vremea de-a fară.

Când tu să pleci te-ai hotărât

De dimineață până seară.

 

În casă-i totul liniștit

Căci zgomot; cin-să facă?

M-apuc de scris și de citit

Iar timpul începe ca să treacă.

 

Si pregătind la teme avan

Timpul se scurge pe-ndelete

Am terminat ce aveam în plan

Si-acum, la drum băiete!

                        

Mă-mbrac pentru a putea pleca

Și nu știu de ce-s în stare;

Să fug, sau să zbor de a-și putea

S-ajung la timp, în constelația...Ursa Mare.

      Mă arunc în pat și închid ochii. Poate încă visez. Poate visul ține și acum.  Adorm. Îmi spuneam, în timp ce încercam să adorm, că mâine o să fie toate cum au fost până acu. Și că atunci când mă voi trezi, o să găsesc nelipsita cafeluță, iar alături de mine, fața zâmbitoare a Ninei.  

 

                                    Sfârșitul părții a V-a