ALTE PROBLEME

Alte probleme

Am să vă mai povestesc câte ceva, despre unele episoade din trecutul îndepărtat de prin anii ”85-”86. Și asta că mi-am mai adus aminte de unele episoade. Poate pe unii aducerea aminte, al vechiului regim, nu o să le producă prea multă bucurie, dar asta e! De unde altele mai frumoase. Eu o să încerc să le fac mai plăcute, mai vesele, deși...

Rodica îmi cerea mereu părerea la felurile de mâncare.

- Mai zi și tu ceva! Ce mâncare să mai fac? Ce mai mâncăm și mâine?

Asta era veșnica ei întrebare, înainte de a face mâncare.

- Iar? Ce atâta mâncare! Păi numai mâncăm.

- Păi nu? Bun de tine am scăpat! Dar eu? Fiică-ta?

- Ei cu fiică-ta...îi dăm lapte ...și gata!

- Ce fiică-ta? Ce e numai fiică-mea? Ce nu e și a ta?

- Bun cu fiică-ta... dar eu?

- Tu ce?

- Păi eu? Ce? Eu numai mănânc?

- Ba da!...Găsești tu ceva acolo...

- Bine! Am niște macaroane...Fac macaroane. Mai este un capăt de brânză...Am aranjat-o și pe azi!

- Păi și mâine? zic eu.

- Mâine? Picioare de scaun!

- Ei ălea le mănânci tu! zic eu supărat intrând în bucătărie și ducându-mă întins la frigider. Conținutul lui nu mă satisfăcu pe deplin.

- Auzi? Dar lapte?

- Ce-i cu el? Ăla e al fetei, nu te atinge de el!

- Păi nu mai este!

- S-a terminat și ăla? Făcusem socoteală că este și mâine.

- Ei, a fost...mâine...mai este o ceașcă. Îl las fetei.

- Păi să te scoli mâine cu noaptea în cap...și ei fetei lapte...

- Offf! Tot eu? Noroc că mâine am liber, că altfel...

- Altfel ce?

- Te duceai tu!

- Tot eu? Dacă n-aș fi eu v-ar mânca câinii! Și pe tine și pe fiică-ta!

- S-o crezi tu! Găsesc eu... o mămicuță...

- Ce? Îți dau eu ție! zise ea apucând un prosop de pe sârmă de la bucătărie, cu gând să dea în mine...Îți trebuie gagici? Acu numai sunt bună? .

- Ei cine a zis că ești bună... asta... mămicuță rea...dându-mă înapoi din cale prosopului furios.

- Foarte bine, drept pedeapsă, te duci toată săptămâna și ei lapte...

- Bine gata! Mă duc la lapte, numai taci...

- Taci ai?...

- Știi ceva, mai bine mergem amândoi...îmi mai ți-i de urât...una alta...Trece altfel vremea!

- Bine! O să mă mai gândesc până mâine!

După care o oală se umplu cu apă și ateriză pe un ochi de aragaz. În așteptarea ca oala să fiarbă, își făcu de treabă. Așa făcui și eu, și ca să nu o încurc, sau să o mai supăr, mă retrag la televizor. Dar zelul meu fu oprit de o remarcă tăioasă:

- Ce gata ai plecat? Bine că ți-ai pus palma în ... și mă lași iar pe mine singură.

- Și ce ai vrea să fac? Apa fierbe singură, macaroanele așișderea...Cu ce să te ajut? Crezi că prezența mea aici, o să le facă să fiarbă mai repede?

- Păi fă și tu ceva! Ia răzătoarea și rade brânza...

Mă întorc supărat și îi satisfac cererea. După ce termin zic:

- Ei gata! Ți-am îndeplinit dorința! Ce mai vrei să fac?

- Du-te lasă ...gata...

Mă execut arucându-mă în pat. Dau drumul la televizor. Și pentru că nu-mi plăcu primul post începui să-l butonez, schimbând programul.

- Dar lasă-l undeva! Ce tot îl fugărești atât?

- Păi nu era frumos acolo...

Într-un final mă opresc la un post.  Asta făcu să-mi umple timpul până când auzii o exclamație din bucătărie:

- Gata la masăăă!

Mă ridic și închid televizorul. Mă îndrept cu pași voioși către bucătărie.

- Chiar începuse să mi se facă foame. Caracatița aia îmi ridicase apetitul...

- Lasă caracatița și treci de mănâncă, câ nu stau cu masa întinsă toată ziua!

- Și tu?...

- Ce și eu...?

- Parcă ești mama. Numai ea mereu îmi zicea aceeași vorbă. Parcă erați surori...

- Da ce, și ea zicea la fel?

- Da!

Restul timpului îl petrecurăm savurând delicioasele macaroane. Ca să fie mai gustoase, madam, le mai puse peste ele și unt topit și niște șvaițer. La urmă mă declar mulțumit.

- Au fost bune... păcat că...

- Că ce?

- Păi mergeau mai bine udate cu ...o bere... ceva...

- N-am! Apa de la robinet îți stă în gât?

- Păi ruginește gâtul...

- Lasă că nu ruginește...

Mă uit la ceas. Era aproape 6 seara.

- Știi ceva? Mai bine te duci din seara asta. Lași sacoșa cu sticle și te mai duci din când în când și le verifici.

Aici avea dreptate. Părăsirea sticlelor nu era garantată prin lege. Dispăreau relativ ușor, dacă nu erau păzite.

- Offf! Încă o noapte pierdută...exclam eu dezamăgit.

- Ce vrei? ai vrut-o pe fiică-ta... acu crește-o!

- De parcă am vrut numai eu?

- Ce, când ți-a fost bine... acu mai zii ceva!

- Bine, bine...

Până la ora 21, când preconizam noi să ne ducem, mai era destul timp. Așa că ne petrecurăm restul timpului în dormitor. Cum fiică-mea tocmai se trezise, o teleportăm în sufragerie:

- Te-ai sculat? Du-te la bucătărie și mănâncă și tu. Ai pe masă. Și mai ai și o ceașcă cu lapte. Diseară merg cu tat-tu, să-ți iau iar lapte, să mai ai două zile. După ce mănânci, te duci și te joci la televizor la desene animate. Da?

- Da!

După ce plecă ea, îi luarăm noi locul. Asta dură cam două ore. Pe la ora 21 ne-am sculat. Fata era la desene animate. Râdea de una singură. Îi plăcea cum îl fugărea Tom pe Jerry.

- Hai îmbracă-te și la piață...

- Mai stai ce te grăbești așa? Nici la miliție nu a închis încă...

- Hai că lumea nu te așteaptă pe tine. Să mergem mai repede, să fim și noi mai în față...

- Bine, bine...

Înfașc sacoșa cu cele două sticle pregătite de ea din timp. Ia și ea o altă sacoșă în care odihneau alte două sticle. La ridicarea sacoșelor, sticlele protestară. Nu erau prea dornice de plimbare. La fel ca mine.

Era un obicei din asta. Trebuia, dacă voiam mai mult lapte, să fim doi. Asta așa ca acoperire, în caz că nu ajungea la toată lumea. Și mai trebuia să ți-i cont și de un alt amănunt. Nu trebuia să te cunoști. Eram străini la rând. Păi atâta ți-ar fi trebuit! Imediat începeau protestele:

- Păi cum voi sunteți doi, și luați patru sticle de lapte, în timp ce noi luăm numai două?

De multe ori mai protestam și eu, trimițându-i... acasă să mai aducă alte sticle.

- Da cine nu te pune să iei? Ia și șase sticle! Din partea mea ia toată naveta!

- Păi dacă sunt singură și nu am pe nimeni, cum să iau, că mai mult de două sticle nu dă!

Aici cam avea dreptate. Asta era regula. Mai erau și zile când se depășea baremul. Dar asta era rar, și mai ales în zile de sărbătoare...

- Păi ia și mata cățelul...pisica...

- Da, da! zicea ea râzând. Dacă ar merge...?

Așa că plecăm. Când ajungem acolo surpriză mare! Deja erau 12 sacoșe, ce așteptau să intre în tura de noapte.

- Dar ce faceți fraților? Nu mai aveți somn, protestez eu supărat. Erați în stare să le puneți încă de dimineață...

- Păi uite ăia din față au pus sticlele de la ora 15...

Pun, adică punem și noi sacoșele jos. Eram nr 13 si 14...

Acum nu ne mai vorbeam. Eram precum doi străini. Cu toate că unii mă cunoșteau, doar copilărisem ani buni acolo în mahala. Dar se făceau și ei că nu mă cunoșteau. Doar și ei foloseau aceeași stratagemă. Noroc că pe madama me, nu o cunoșteau încă bine toți... că altfel...

- Păi da ați venit la lapte toată casa...

- Păi nu chiar toată...am mai lăsat ceva acasă...

Mulți mai râdeau, alții însă:

- Uite cum mai și comentează...

Noroc că eram gen masculin, și mai era și ”umbra”mea de față, că altfel...

Odată două femei se păruiseră, tot din același motiv. ”Cum ea să ia mai mult lapte ca mine” De multe ori mai interveneau și câte un bărbat mai stingher, care îl fugărise nevasta de acasă, ca să stingă revolta. Că altfel...își dădeau și cu sticlele în cap.

Mă uit la ceas. Era trecute de zece. Ce repede trece timpul aici. Mai o vorbă, mai o snoavă de la altul sau alta, ...mai un episod de ceartă apărut din senin... Ce avea să fie până la ziuă...?

”Umbra” mea se retrage mai deoparte, făcându-mi semn să o urmez după colț. Ajuns acolo îmi spune:

- Eu mă duc acasă. Vin pe la 12, și te schimb pe tine.

- Bine! zic eu și îmi reiau locul.

Acu cu plecarea ei, dacă am rămas singur timpul parcă trecea înnebunitor de încet. Mai trăgeam cu urechea la ce mai spune lumea.

- Auzi dragă, cică mâine aduce carne!

- Da? Întreabă alta.

- Păi aș vrea să iau și carne. Să mă duc să prind rând și acolo.

Și o văd că dispare.

- Gata! Dacă ai plecat, ai pierdut rândul! Păi cum mata vrei să iei și carne? zice glumeț un om mai în vârstă.

Noroc că glumea. Dar o femeie deja prinse ideea.

- Păi sigur că da! Ce așa pot să fac și eu!...

- Păi și de ce nu faci? zise glumețul iar.

- Păi nu am nevoie acu de carne.

- Păi nu ai nevoie, că altfel...

- Da și ce ...?

Îmi îndrept urechea către altă zonă, mai în spate. Deja se mai strânseră încă vreo 30 de sticle. Adică sacoșe. Câte sticle aveau în ele, cine știe? Unele arătau că ar fi avut chiar și trei sticle... Unii puneau cărămizi sau pietre în ele. Asta ca să fie sigure că nu rămân și fără sticle. Slabe șanse pentru ei. Dacă apucau și două sticle cu lapte, era foarte bine. Era ideal dacă apucau și câte o sticlă. Tot era mai bine decât nimic. Mulți de la capătul cozii, aveau toate șansele să se mai întoarcă și cu sticlele goale acasă. Asta în funcție de câte navete cu lapte aduceau.

Cu una, cu alta, se făcu și 12 noaptea.

”Umbra” mea se ținu de cuvânt. Dar tot mai întârziase un sfert de oră. Nu avui curaj să-i reproșez nimic, că ăla eram. Îmi sărea toată coada din spate în cap. Păi cum eu ... și ei ...nu! Așa că din semne și priviri discrete, mă făcui că dispar și eu. Rămănând ca la ora 5-6 dimineață, să revin și eu.

Nu plec imediat. Îmi fac drum, înainte și înapoi, cu gând ca să-mi dezmorțesc picioarele. Chiar îmi amorțise. Mă mut pe trotuarul celălalt și mă uit la felul cum evoluau lucrurile. De acolo coada părea imensă. Și nu numărul oamenilor, care se mai răriseră, ci numărul sacoșelor, care erau aliniate lângă perete, așteptând cuminți să se facă dimineață. Mai fac câțiva pași în afara zonei minate, și mai uitându-mă încă o dată, la ”umbra” mea, dispar și eu acasă. Ajuns acasă mă întâmpină ca de obicei, fiică-mea:

- Ce faci tată? Ai cumpărat lapte?

- Da de ce nu dormi tu la ora asta? mă fac eu îngrijorat. Nu acu, mâine! Am lăsat-o pe mă-ta la rând. Mâine mă duc și eu la rând, ca să-ți ia tata lăptic.

- Nu pot să dorm. Spune-mi o poveste ca să adorm... se rugă ea.

- Apoi tu crezi că mie la ora asta, îmi mai arde de povești?

- Hai te rog una mică măcar...

Ce am putut scăpa de ea! Nu m-a lăsat până nu i-am încropit o poveste, mică, mică, că era 3 și eu nu mai terminasem povestea. La un moment dat mă trezește:

- Hai scoală! ”Nu domi!” Spune mai departe!

De multe ori uitasem ce spusesem și începui alta.

- Nu nu e asta! Mi-ai spus aia cu cățelul...

- A da! Cu cățelul... sigur... Era odată un om .... care...

- Ce făcea? zise ea trezindu-mă din nou.

- Auzi mai bine culcă-te că acu trebuie să mă scol iar. La 5 plec.

- Poi și povestea? Ce a făcut cățelul?

- Poi... cățelul ... s-a culcat și el. Gata! Noapte bună...

Nu prea am convins-o. Se tot foia. Văd că se scoală și dispare la baie. Se întoarce.

- Hai te rog spune-mi mai departe...

- Mă lași? Uite îți pun niște muzică să adormi. Mă scol și pornesc magnetofonul Majak, pe care îl cumpărasem cu câți-va ani în urmă de la magazinul Modern. Zece luni am tot plătit la el. De credeam că nu se mai termin ratele. Deja abia terminasem ratele la televizor. Îi pun ”căsuța Indiană” Era preferata ei. De căte ori îi puneam acest cântec, adormea imediat. Ce efect avea acest cântec la ea, nu știu! Într-adevăr adoarme. Adorm si eu, magnetofonul trecând la altă melodie. Dar cine îl mai auzea?

Nu știu cât am dormit, că criminalul de ceas, mă trezi zornăind. Avusem grijă să-l pun de cu seară. Mă uit speriat la el. Era 6. Cred că ”umbra” mea, adică santinela, era nerăbdătoare să mă vadă. Mă scol repede și mă îmbrac. Cobor jos, și la piață!

Când ajung la rând m-am speriat de mulțimea oamenilor. Apăruseră ca ciupercile, după ploaie. Mă uitam cu milă la cei de la coadă. Nu aveau nici o șansă. Doar cine știe?

Mă așez lângă sticlele mele, gest ce nu scăpă neobservat de ceilalți codași.

- Da ce domnule, abia ai venit, și te bagi în față?

- A fost aici, îmi ia apărarea o femeie care mă cunoștea. A fost aici omul. De aseară stă săracul.

- Care de aseară că eu am venit la 1 și nu era, nu se lăsa aia.

- Da taci femeie că a fost. A lăsat rând, zice madama me mai convingătoare. Nu știu cât de mult o convinse, că nu a mai comentat, dar se duse la locul ei bombănind. După câteva minute de ora 6 apare mașina cu lapte. Lumea fremătă nerăbdătoare la vederea mașinii. Unii chiar își luară locurile, crezând că, gata, o săi și servească.

- Dar stați cuminți. Că abia a adus laptele. La 7 vine vânzătoarea...

- Da de ce nu vine mai dimineață? Ce noi stăm aici ca proștii...? comentă alta.

- Ei cum vrei să se obosească...mai au o oră de dormit...

- Poi sigur ele dorm, în timp ce eu îmi pierd timpul aici, zise alta.

- Poi cine nu te lasă să dormi acasă, zise iar glumețul de lângă mine.

La scurt timp după ce descărcă vreo șase picioare cu navete cu lapte, mulțimea de la coadă prinse a vocifera:

- Da de ce nu aduceți mai mult lapte să apucăm toți...?

Dar cel care descărca nu-i răspunse. El își văzu de treaba lui. Lăsă și câteva lăzi cu iaurt și smântână. la vederea lor, madam, comentă:

- Uite vezi nu ni-i s-a legat și câteva borcane de mână, mai luam si iaurt...

Un semn de al meu o făcu să-și schimbe vorba.

- Mai bine mai luam și niște borcane.

La mulți remarca trecuse neobservată. Deodată apar o pereche de după colțul complexului, se reped la un picior de lapte, scot două sticle dintr-o sacoșă, pune niște mărunți în ea, și se autoservesc, spre protestele celor din jur:

- Da bine cucoană! Noi stăm ca proștii aici la rând, și mata vii aici odihnită, bine mersi, și ne iei în râs.

Ea nu a comentat, dar a ajutat-o bărbatu-su:

- Auzi cucoană? Ce nu ți-i bine? Ciocul mic. Am lăsat banii în sticlă...

- Păi așa puteam face și eu la fel... zise alta.

- Păi cine nu te lasă să faci? ziseră ei îndepărtându-se.

- Păi dacă e vorba de așa, zise ea îndreptându-se și ea furioasă la piciorul respectiv, fac și eu la fel!

Dar lumea nu o mai lăsă să-și facă damblaua. Năvăliră peste ea, determinând-o să renunțe de bună voie, că altfel...nu mai apuca neam lapte... Se retrase la rând comentând:

- Da pe aia, de ce ați lăsat-o? Pe ea nu ați văzut-o se burzului ea.

- Ei, ea era cu bărbatu-su, încercă alta să o îmbuneze.

- Păi da! Ea era cu bărbatu-su. Lasă că mâine vin și eu cu bărbatu meu!

- Bine vino! dar să nu uiți, zise iar glumețul. Poate cu amantul...

Dar iată că apărură de nicăieri două țigănci, care se repeziră și ele la sticlele cu lapte. Până să se deștepte lumea, ele deja plecaseră. Dar lăsaseră și ele banii în sticle.

- Păi da pe ele de ce le lăsați? se aprinse iar aia.

- Păi ele sunt ele... zise glumețul.

Păi da sigur, noi stăm aici ca proștii...ele au întotdeauna prioritate...la toate rândurile.

- Fă-te și mata țigancă, ca să ai trecere... comentează un altul.

Restul timpului până la ora 7, se scurse relativ normal, cu sporovăială.

În sfârșit se făcu 7, dar ele tot la 7 si cinci veni ră și deschise magazinul. Asta stârni iar un cor de proteste.

- Dar de ce nu veniți domnișoarelor mai dimineață? Noi stăm aici, toată noaptea...

- Cine v-a pus?

- Ia uite la ele, pe deasupra mai este și obraznică...

În fine, după ce luă în primire laptele, văzu că au deja patru sticle goale întro navetă. Asta le făcu să comenteze:

- Cine a luat de aici lapte?

- Două ”colorate”, strigă una din rând.

Dar nu au mai comentat, văzând că lăsaseră banii în sticle.

Și începu vânzarea.

Vedeam cu disperare, cum dispăreau navetele. Deja două, dispăruseră în magazin, pentru personalul din dotare, spre protestul celorlalți:

- Dar ce luați atâta lapte? Ce o sticlă nu vă ajunge?

- Dacă erai matale în locul ei, mai vorbeai? zise glumețul.

- Poi normal că nu mai vorbeam, zise ea râzând.

Cu toate astea navetele tot mai dispăreau din fața mea. Aseară erau numai 12 sacoșe, dar acu apărură peste noapte și altele. Așa că ajunsesem la jumătatea cozii. Chiar începusem să-mi fac probleme, că aș fi stat iar degeaba la rând. Doar nu era să fie prima dată. Cu chiu cu vai când mai rămase doar un picior de lapte din cele sase, ne veni și nouă rândul. Eu dau banii ficși și o tai repede cu două sticle. Din urma mea madam, mai cere cu totul, încă 2 borcane cu iaurt. Și se lipește. Când să plecăm aud de la coadă:

- Dați numai câte un kil de lapte, să ajungă la toată lumea!

Erau în stare să desfacă ultima sticlă și să dea lapte cu lingurița, ca să ajungă la toată lumea!

Când ajungem acasă victorioși, deja ceasul arăta 8. Nici nu deșertăm bine sacoșele, când sună la ușă. Cine credeți că era?...

Cine alții decât soacră-mea și socru-miu. Veniseră iar încărcați cu de toate. Soacră-mea deja răsufla greu. Când mă văzu în pragul uși, zise:

- Da sus te-ai mai urcat măi Bebi! Nu v-a dat și vouă mai jos?...

- Săru”mâna! fac eu împrumutând o față veselă.

- Ce vrei fă, dacă aici ia dat statul casă...Bună Bebișcă!

- Cine a venit? întreabă madama mea.

- Aaa! tata cu mama...

- Cei Rodicuțo? Nu prea pari veselă să mă vezi...Ce ai?

- Ei, sunt obosită, nu am dormit toată noaptea, am stat cu Bebi la lapte...

- Păi se vede...zice socru-miu.

- Ei lasă că v-am adus eu niște lapte, tu-vă camforul vostru, că nu vreți a mai da pe la țară. De astă vară nu ați mai călcat la noi.

- Da când să vin? Azi am avut liber și nici așa n-am scăpat, că am fost la lapte...

- Lasă băieții în pace, ce ai cu ei? Sare în apărarea mea, socru-miu.

- Ce am ? Știu eu ce am...

- Auzi fa, dacă ai venit cu arțag, mai bine te lăsam acasă...

- Si camforul tău, cine mai căra astea?

- Da ce ai adus mamă? se face interesată Rodica.

- Mamă? Acu sunt mamă! tu-s crucioiu tău...

- Ia lasă fă prostiile și apucă de aici. Bebișcă ajut-o pe mă-ta!

Întrun final bagajele fură debarcate în casă pe hol. Două genți uriașe, un bidon de 20l cu vin, și un altul mai mic de trei litri.

- Ăsta e al nostru Bebișcă, îmi face socru cu ochiu, fapt scăpat de mama soacră.

După ce o parte din bagaje le dosii în cămară împreună cu bidonul de 20l, ne retragem în bucătărie la povești. Urmară întrebările de rigoare: ”Ce mai facem?” Și pentru că noi nu prea ”aveam ce să facem”, începură tot ei.

- N-ați mai dat și voi pe la țară tu-vă crucioiul vostru, zise ea râzând.

Așa ne dezmierda ea, și serios și vesel. Că nici nu știai când glumește sau vorbește serios.

- Ei da lasă copii în pace fa! Bebișcă dar noi nu bem nimic? Păi am luat niște lapte...

- Păi cum măi Bebișcă, vin la tine o dată pe an, și tu îmi dai să beau lapte?

Ridic din umeri.

- Ia adu bidonul încoace, Rodica! Unde e bidonul? Adu-l încoace.

- Ei ce vrei să bei așa cu noaptea în cap? zice soacră-mea. Ce motiv ai să bei așa de dimineață?

- Păi mi sete fă! Bebișcă ia adu niște lapte de al tău...râde el. Mă duc la frigider și aduc râzând o sticlă. Socru-miu când o vede, râde de să-i cadă fața.

- Uite fă, Bebi a și crezut.

- Ei lasă că e bun. Nu ți se urcă la cap...

- Stați așa! zic eu. Și dispar la cămară. Cu sticla goală de lapte mă duc și o umplu din bidonul cu vin adus de ei. Apoi iau căpăcelul roșu de aluminiu de la sticla de lapte, și astup sticla provizoriu. Apar triumfător cu sticla de lapte în care era vin și o pun pe masă. Socru-miu când vede râde iar:

- Ia uite s-a colorat laptele lui Bebi! Păi pune, adu trei pahare...

- Eu nu beau așa de dimineață, am treabă...

- Da cine îți dă ție? Eu ziceam, poate bea Rodica...Rodica ia d-aici.

- Nu beau nici eu.

- Ei atunci lăsați că ne sacrificăm noi și pentru voi...De abia ne rămâne nouă mai mult... Nu așa Bebișcă?

Așa mă alinta el.

- Ei așa unul mic merge... aprob eu.

- Nici n-ai mâncat...intervine madama me.

- Păi dă-ne ceva... o gustare ceva... ca să meargă vinul...

- Păi n-am ce să vă dau!

- Parcă am știut, face mama ei, luați de aici câte ceva, pân” venim noi, ca să ne apucăm de mâncare.

- Da ce? Unde vă duceți?

- Ei avem și noi treabă...Unde? Unde?...

Pachetul mamei, se desfăcu repede dând la iveală, niște piftele, brânză, roșii 2-3 cepe, ridichi...

- Ce am putut și eu... zice ea cu dezvinovăție.

- Lasă că merge. Uite bucatele vinului...zice râzând socru-miu.

Gustăm fiecare, după care le udarăm cu câte un pahar de vin.

- Gata! se declară soacră-mea. Am venit, v-am văzut, hai la treabă! Noi o să plecăm până prin piața mare.

- Bebișcă hai cu noi! Ne mai ți-i de urât... una alta...

Nu prea îmi surâdea ideea, mai ales că fusesem de ”noapte”. Dar le fac pe plac. Coborâm, și când ajungem în fața blocului, soacra mă întreabă:

- Unde aș putea mânca aici la voi o ciorbă de burtă? că tare îmi este poftă. Nu am mai mâncat demult!

- Poi aici la capătul blocului la un local, îi zice ”Expres”

Ajungem tus trei la localul cu pricina. Intrăm si luăm loc la o masă. Socru se duce la tejghea și ea o tavă. Când ajunge la cupele cu supă sau borș, ia trei și le pune pe tavă. Mai ia și trei tacâmuri, trei chifle, împreună cu o mică strachină cu mujdei de usturoi. Pe masă mai aveam și o solniță cu sare și alta cu piper. Eu am cam strâmbat din nas, la vederea ciorbei. Nu o agreeam. Mâncasem odată și nu-mi plăcuse. Ajuns cu ele la masă ei se apucară gospodărește de ea. Văzând că nu mă încumet să mă apuc de ea, socru îmi zice:

- Ce-i Bebișcă nu-ți place?

- Lasă că îl ajut eu, se oferă soacră-mea.

- Hai că iau și eu cu voi câteva linguri.

O amestec și o gust. Văd că avea și o tentă de smântână. Mai pui sare, apoi presar și niște piper. După care iau 2-3 linguri de usturoi și-l pun în supă. O amestec bine și o gust. Era mai bună acu.

- Ia să văd ce ai făcut tu acolo, se oferă soacră-mea să guste.

Ia o lingură, ia două...

- Da tu ce faci fă, îi mănânci supa lui Bebișcă?

- Vai da ce bună e a lui acu! mă lăudă ea.

- Da? Ia să văd Bebișcă ce ai făcut tu?

Gustă și el, și îi place.

- Păi ia dă încoace castronul, zice el. Ia-l pe al meu, și fă-l la fel și mă-tii. Le iau și le fac aproximativ la fel. Acu mâncau cu poftă.

- Poi Bebișcă ești bun de bucătar, mă lăudă el.

Eu după ce mâncai zeama, lăsai ”tăiețeii” la fund. Soacra când îi vede se oferă să mă ajute. Așa că îi teleportez la ea în castron.

- Da ce Bebișcă, nu-ți place ”tăiețeii?”

- Ba da, dar ăștia nu sunt tăieței. Sunt bucăți de burtă...

După ce terminăm ciorbele, socru-miu face:

- Păi auzi fă, tare ar merge acu o bere după ciorba asta...nu Bebișcă? zice el făcându-mi cu ochiul.

- Poi unde vezi tu bere? Aici nu are.

- Are alături, zic eu la Expresul celălalt .

- I-auzi fă, hai acolo!

Ne ridicăm și ne ducem la celălalt local, unde se servea numai băuturi. Cum era trecut de zece, vânzarea era în floare. Așa că, ei caută o masă liberă, iar eu mă duc să fac cinste cu bere. Ajung la tejghea în față, și cer trei halbe de bere. Făcea 18 lei. Le iau și vin cu ele. Când să mă așez, văd că nu am scaun. Caut din priviri un scaun liber și îl aduc la noi, sub protestele unora. Dar văzând unde mă duc cu el, n-a mai protesta nimeni. Așa că după ce dăm gata și berele, ieșim în stradă. Ei se duc în piață în treaba lor, iar eu o tai sus. Ajuns acasă, mă întreabă madama, unde i-am lăsat. Îi zic scurt istoria și mă duc să mă culc.

Nu știu cât am apucat să dorm? Vorba vine! În timp ce dormeam, aud ca prin vis remarcile și replicile, socrilor și a madamei.

- Unde-i Bebi?

- Ssst! Lasă-l că doarme! A fost cu mine toată noaptea la lapte, aud eu prin vis, remarca apărătoare.

Dar pe socru-miu nu-l rabdă. Deschide ușa la sufragerie și intră întrun gest teatral:

Bebișcă! Da ce faci dragă dormi? O viață ai și pe aia o dormi?

- Dar lasă-l măi să doarmă, nu auzi că a fost de noapte, sare în apărarea mea soacră-mea.

- Cum adică lasă-l? Păi vin și eu la el la 6 luni, și atunci îl găsesc dormind? Hai jos Bebișcă că avem treabă!

- Ce treabă ai cu el? Te pomini că nu poți mânca sau bea fără el...?

- Ei vezi fă! Cum ai ghicit?

Era timpul să nu o mai fac pe somnorosul, că din două fraze reușise să-mi sperie somnul. Mă uit la el întrun ochi. Fapt constatat și de el.

- Uite la el, se uită la mine întrun ochi...

- Da mai lasă-l măi, tus cruceasca ta... Cum ai vrea să se uite?...Ce nu lași omul să se odihnească? Pe tine dacă te-ar scula unul ce ai zice?

- Aș da cu el de pământ, dacă nu are motiv...Hai Bebișcă să facem un șah...Uite vezi când a auzit de șah, s-a trezit de-a binelea!

- Hai că mă dau jos, zic eu bosumflat.

Mă dau jos și mă îmbrac. Îmi fac și eu apariția în bucătărie.

- Ei ce-i cu voi aici, hai plecați și lăsați-ne, că noi avem treabă! zice Rodica.

Ies. La ieșire mă ciocnesc cu socru-miu, care și el încercase să mă urmeze.

- Ce-i Bebișcă? Te-a dat Rodica afară?

- Păi nu vedeți că noi nu mai putem de treabă? Numai voi mai erați aici!

- Păi bine măi Rodicuțo! Noi nu mâncăm nimic azi? Nu bem nimic? zise el întorcându-și privirea disperată și hazlie către mine.

- Nu-i gata mâncarea! Când e gata vă chem eu. Poți să te întinzi și matale, dacă vrei...

- Nu pot Rodica dragă! Eu nu pot să dorm dacă sunt flămând...

- Și mai ales de sete, adaug eu spre veselia exagerată a lui.

- I-auzi fă și lui Bebișcă îi este foame și sete...Nu ai milă deloc de noi!

- Ei, să aștepte...

- Aaa! Păi tu Rodico nu ești bătută! Păi cum adică? Ai găsit terenul slab...

- Adică ce vrei să spui, îi sare țandăra și soacră-mii, că eu te țin sub papuc? Ai băut ceva? Vorbește beutura nu tu!

- Ia ascultă fă! De când îți permiți tu să vorbești așa cu mine? zise socru-miu agasat, intrând peste ele în bucătărie.

- Ce vrei omule, lasă-ne...avem treabă, zise ea arătând către oalele ce dădeau în clocot de pe aragaz.

- Păi până e gata ciorba voastră, mie îmi este foame... Nu așa Bebișcă?...Uite și lui Bebișcă îi este foame.

- Na-vă tus camforul vostru de oameni nebuni...Na !

Și zicând asta scoate un pachețel pe care l-au achiziționat pe undeva din piață, la un stand unde se făcea mici. La vederea lui socru-miu se mai învioră.

- Ei așa mai vii de acasă... Da unde mâncăm?

- Pe balcon! zise Rodica.

- Gata Rodicuța tatei. Am înțeles! Hai Bebișcă în balcon.

Intrăm în balcon și ne instalăm în jurul unei mici măsuțe, străjuită de doi tabureți mici.

- Să-mi lăsați și mie! se aude dincolo de ușă vocea madamei mele.

- Păi să ne mai gândim!...Nu așa Bebișcă?

Zâmbesc la rându-mi. Nu comentez. În timp ce mâncam, socru-miu își aduce aminte de ceva:

- Poi Bebișcă! da tu ce fel de gazdă ești?

Mă uit la el și nu înțeleg imediat unde bătea.

- Păi cum mă lași să mă usuc de sete?

- Aaa! zic eu. Mă scol, și ca să nu mai intru pe terenul minat, ies pe ușa de la sufragerie, apoi ajung în hol. Cum bidonașul tatei, se afla în hol în cămară, profit de neatenția lor, și iau bidonul, după care mă refugiez iar în balcon, spre bucuria lui socru-miu.

- Ei așa mai merge Bebișcă! Poi cum ni se usca gâtul. Nu alunecau micii pe gât. Păi se poate?

Așa că din vorbă în vorbă, aproape doi litri se duseră. La urmă mai rămase un mic. Îi spun:

- Ăsta e al Rodicăi!

- Daaa! i-auzi! face amuzat socru-miu. Ei așa mai vii de acasă. Poi Bebișcă! Știi tu ce ar merge bine acu?

- Nu!

- Un șah Bebișcă. Un mic șah.

Nu prea îmi ardea mie la ora aia de șah, dar i-am făcut hatârul, numai ca să scap de el. Prilej de a profita de neatenția mea, luându-mi două partide.

- Poi cum măi Bebișcă? Eu credeam că tu ai mai învățat șah, de când am mai jucat noi împreună!

- Adică de când n-am mai jucat noi împreună... zic eu supărat.

- Daaa? Hai încă una! Hai că de data asta te las să mă bați, zise el cu convingere.

Dar știam că lucrurile nu or să stea așa. Doar de câțiva ani de când tot jucam șah cu el, îl cunoșteam acu. Nu de puține ori se lăsa cu supărare, de ambele părți și piese aruncate s-au răsturnate. Nici azi nu avea să se schimbe în mai bine situația. Mă concentrez și reușesc să-i întind o cursă. Apoi cade în ea și îi ”fur” regina. El fără regină era mort.

- Stai așa! Cum ai luat-o? Doar nu a fost aici?

- Dar unde? fac eu enervat deja.

- Bine măi Bebișcă, fie ca tine, cedează întrun final socru-miu. Ce crezi că dacă mi-ai luat regina, ai câștigat? Stai să vezi.

Își deschide câteva piese grele, amenințându-mi și mie regina. Prilej la mine ca să atac prin învăluire și mascare forțată. Atacasem două piese deodată - cal și tură. A trebuit să cedeze în final tura. Pentru el calul era cel mai valoros. Până la urmă regina mea și-a făcut treaba, spre nemulțumirea lui. După ce am făcut ”curățenie” pe tablă, socru-miu se declară învins, răsturnând piesele.

- Hai încă una Bebi!

- Numai, gata! Nu mai joc!

- Cum măi Bebișcă? Nu-mi dai dreptul la revanșă?

- Păi care revanșă? E deja 2-1 pentru matale.

- Unde e micul meu? întreabă Rodica făcându-și apariția peste noi în balcon.

- Care mic? face nevinovat socru-miu.

- Cum care? Micul meu, porcilor!

- Ei, vezi Rodicuța cum vorbești? Păi unde te trezești tu?

- În casă la mine...

- I-auzi!

- Hai gata, lăsați șahul, tu vă camforul vostru și poftiți la masă, că e gata mâncarea! se auzi vocea soacrei.

- Daaa? Păi mămicuță noi am mâncat...Nu ne mai este foame...

- Poi da porcul ăla tânăr, mi-a mâncat micul...nu se lăsa madama me.

- Ho! Uite! Ia de aici! Ți-am păstrat și ție... zic eu împăciutor, scoțând micul la vedere.

- Dar al meu? sare și soacră-mea.

- Cum? mai vroiai și tu? zise el râzând.

- Păi da eu stau la rând și mă afum pentru voi și tu...

Până la urmă intrăm în bucătărie și ne puse în față madamele, câte o farfurie de borș din carne de curcan. Mâncăm noi și nu prea, mai ales socru-miu, dar avu grijă să termine restul de vin din bidon.

În timp ce mânca Rodica se scapă:

- Și când plecați?

- I-auzi! Rodica ne dă afară...observă socru-miu.

- Ho am întrebat, nu am dat cu parul...

- Păi parul mai trebuia, zise el pornit.

- Ei, mă gândeam să plecăm mâine dimineață...dar o să plecăm cu ăl de patru, bătu în retragere și soacră-mea.

- Păi pe cel de patru numai aveți timp, zic și eu, poate la cel de 8...

- Da cred că e mai bine așa, adaugă și soacră-mea.

- Da stați cât vreți! Nu vă dă nimeni afară! Puteți pleca și poimâine...

- Numai să plecați... completează în glumă socru-miu.

- Ei, da tu tată... iar vorbești aiurea!

- Poi ce vorbește el? Vorbește beutura din el. Dimineață bere, la piață altă bere, ce crezi că am scăpat de el? Aici iar... cu ce a mai ciugulit dimineață...L-a ajuns!

- S-o crezi tu fă că m-am îmbătat, zise iar cu arțag socru-miu.

- ...Și apoi am orătăniile, porcul,...cine le dă de mâncare? Porcul ăla îmi mănâncă și urechile. Roade și cotețul...

Cănd aud asta mă amuz copios:

- Roade si cotețul?...

- Păi, auzi Bebișcă, porcul roade cotețul, zice socru-miu înveselit nevoie mare.

- Păi da! Voi ce știți? Știți numai să râdeți!

După masă mai luarăm o pauză. Soacră-mea tot încerca pe alde socru-miu, să-l facă să se ducă să se întindă și el nițel.

- Cum fă? Mă trimiți la nani, ca copii mici? zise el iar vesel.

- Du-te și culcă-te lângă fiică-mea, zice Rodica.

- I-auzi și tu Rodicuțo, mă trimiți la nani? Lasă că eu mai fac un mic șah cu Bebișcă. Nu e așa Bebișcă?

- Nu! zic eu hotărât.

- Ia mai tăceți, că mă duc să mă întind nițel și eu, că îmi ajunge în fiecare zi scolă-te, masă...

- Bine dragă! Du-te și te întinde! Cine nu te lasă?

- Păi tu, că nu-ți mai tace gura aia...

- Păi de ce am gură? fă!...

Dar soacră-mea nu-l mai ascultă și se duc amândouă în dormitor.

Eu dau drumul la televizor, în timp ce socru-miu, se pune și el alături în pat lângă mine. În timp ce se uita la o emisiune, după cinci minute, îl aude că sforăie încetișor. ”Taci că a adormit în sfârșit” zic eu în sinea mea, lăsând sonorul mai încet. Apoi îl închid și mă las și eu pradă somnului.

Și am stat așa până pe la 6 seara, când ia dat deșteptarea soacră-mea.

- Hai scoală! Hai că acu se face vremea de plecat! Până fac bagajele...

- Da ce fă, nu poți face bagajele fără mine? Trebuie să mă scoli? zise el îmbufnat.

- Ce nu-ți convine că te-am sculat? Să vezi și tu cum e! Când nu lași pe altul să doarmă, zise soacră-mea uitându-se cu sub înțeles la mine.

- Daaa! Ce Bebișcă, te-ai supărat pe mine, că nu te-am lăsat să dormi?

- Nu, și așa trebuia să mă scol, zic eu împăciuitor.

- Ei vezi! Nici Bebișcă nu s-a supărat!

- Hai odată! Dă-te jos tus camforul tău...că acu vine trenul și nu stă să te aștepte pe tine. Până ajungem la gară...

- Bine dragă... dacă zici tu...

În acest timp soacră-mea împreună cu Rodica, golea gențile masive cu ce aduseseră ei: cartofi, ceapă, roșii niște carne de porc, un borcan cu jumări în untură... ce au găsit și ei. Bașca cu cel curcan care îl aduse gata tăiat. Când au vrut să ia și bidonul de 20 litri, socru-miu m-a pus să deșert vinul în sticle. Am găsit vreo18 sticle prin cămară, că atâta mai rămăsese, si am transbordat vinul.

- De acu Bebișcă ai vin să bei până venim noi iar...zise el râzând. Aluzie la cât eram eu de băutor.

- Ei nici chiar așa. Mă mai ajută și Rodica...

- Adică ce vei să zici că eu sunt bețivă? se aprinse madama me.

- Nu dragă, dar un pic de colaborare fructuoasă... nu ar strica!

- Lasă..lasă...

Cum se făcu ora de plecare, ne luară-m rămas bun. Când să iasă socru-miu pe ușă, îmi aruncă:

- Bebișcă! Să mai înveți șah, până mai vin eu...

Dar din păcate, nu am mai jucat șah, niciodată cu el. Aș fi vrut să mai vie și să mă mai bată, măcar odată...

Cumpăna socrului

        Când ne-am mutat la bloc, Costică încă nu exista. După aia a deschis și el ochii la bloc. Era boier. Eu cât am fost mic, îmi dorisem să stau la bloc. Vedeam că era bine la bloc, în opinia mea. Când mă duceam în desele mele vizite la bunica lui Țuțu, unde mai poposeam vrând nevrând, vedeam altfel lucrurile. Încercam să-i conving și pe părinții mei să ne mutăm și noi la bloc. Ei încercau să mă lămurească că nu pot.

Când m-am mutat la nana, la fel, visul meu fusese să mă mut la bloc. Ziceam eu în sinea mea, că e mai bine acolo. Chiar încercasem să fac câteva schimburi cu alții care stăteau la bloc. Dar nu a mers din mai multe puncte de vedere. Una că cei care vroiau casă, nu erau proprietari la bloc și care erau proprietari nu puteam, deoarece și casa mea intrase în zonă de demolare. Așa că așteptam  să vie demolarea cât mai repede.

Și iată că întro zi a venit. Mi se împlinise visul cu ochii. Însă după câțiva ani, nu aveam să mai fiu așa de entuziasmat. Aici se plăteau destule. La casă în afară de impozitul anual, apa și lumina, numai plăteai altceva. Doar văruiala anuală și micile reparații. Întreținerea casei. Numai că la mine erau câteodată cam mari reparațiile.

Pe când eram încă la casă, eram să pățesc și eu întro zi, cum pățise bunica mea. Când i s-a dărâmat peretele la camera din curte. Și la mine începuse să se lase peretele din spatele casei. Și asta numai din cauza țiganilor din spate. În fiecare zi aruncau zoaile acumulate în timpul nopții, la care se adăugau și cele de ziua, spre peretele meu. Oricât le spuneam, să nu mai arunce, degeaba! Parcă vorbeai la pereți.

Așa că am adus o balastieră, am pus un cofrag și am turnat împreună cu o altă rudă, o centură de beton. M-a ajutat si socru-miu cu niște saci de ciment pe care i-am folosit la înterior. Și așa am salvat casa. Și casa vecinei Raicea, cu fata de la banchet, pățise același lucru. Și la ea se dărâmase spatele casei.

Nea Constandache fusese și el înainte la bloc. Apoi a plecat la casă. Spuneau ei:

- E greu la bloc, Marinică!

Eu credeam că glumesc. Și tanti și el, încercau să mă convingă, să nu mă duc la bloc. Că acolo sunt o mulțime de taxe. Eu nu știam, așa că o țineam pe a mea. Încercam să le spun că e bine acolo. Că ai wc. în casă, te speli în casă, nu mai ieși noaptea afară pentru orice fleac, atât vara, cât și iarna, și mai ales iarna. Că dacă stăteai mai mult îți îngheța fundul. Că nu mai ieși iarna afară în ger să scuturi burlanele, sau să arunci cenușa. Te sculai dimineață în frig și până aprindeai focul, te îmboboleai bine. Aici îmi dădeau și ei dreptate. Că ziceau:

- Pe undeva e totuși bine la bloc, măi Marinică, dar e și rău. Aici acasă cumperi ceva? Îți pui un zarzavat, o legumă o roșie...

- Ei da, dar până se fac roșiile, nu tot de la piață le cumperi? Nu mă lăsam eu. De multe ori râdeau și ei.

- Aici mai ieși afară, e aer curat, ai pomi, verdeață, păsărelele cântă frumos...

Da aici așa era! Recunoșteam și eu. Pentru cei care stăteau la etajele superioare, vara era un infern. Mai târziu când am coborât și eu la parter, aveam să am și eu păsărele la geam.

- La bloc ce faci? Te închizi între patru pereți de beton și te coci...

Și aici avea dreptate. Dar fac eu:

- Da la bloc sunt gaze, nu mai stau cu butelie și nu mă mai scol noaptea la ora 12, ca să mă duc să mă trec pe listă...Nu mă lăsam eu.

- Ei Da! Aici ai și tu dreptate, Marinică, zice ea.

Cred că v-am mai povestit episoadele cu buteliile. Dacă aveai numai o butelie era greu. Greu ajungea trei luni, și asta dacă făceai economie. De multe ori la majoritatea nu țineau mai mult de două luni. Când stăteai la rând la butelii, sau așteptai să vină mașina, dacă nu erai atent aveai ocazia să rămâi și fără butelie. O dată s-a întâmplat asta la o femeie. Cum țațele stăteau la taclale, nu mai dădeau importanță la butelii. Așa că atunci când a venit mașina toți se înghesuiră, iar o femeie rămase fără butelie. Poate era chiar lângă ea persoana cu butelia ei, dar ce aveai curaj să spui că e a ta? Dacă nu o însemna? Eu scriam mereu pe ea inițialele mele pe fundul buteliei și pe ea. Mai mult! Mă așezam și pe ea. Ca să fiu sigur că nu mi-o fură nimeni. Dar nici dacă te duceai noaptea la apel, când se striga iar lista, nu erai sută la sută sigur că ai să ei butelie a doua zi. Nu! Dimineața apăreau alții care, ori nu fuseseră noaptea la apel, ori nu erau înscriși. Atunci rupeau lista și făceau alta, trecându-se ei, și cei rămași, pe dinafară. Așa că cei ce dormeau acasă, în mod sigur numai apucau butelie. Și iar se lăsa cu scandal.

Când a luat și tata butelie, pe când încă mai eram la madam Berdan, asta după moartea mamei, umpleam butelia chiar la colțul străzii, unde se deschise o anexă. Pe vremuri fusese centru de pâine, apoi aprozar, ca după aia să devină centru de distribuție a buteliilor. O vreme a fost bine. După aceea s-au mutat la centrul de gaz, de pe Cazărmii colț cu Brăilei. După desființarea și acestui centru, mă duceam cu butelia pe cărucior, tocmai în Tecuci colt cu Coșbuc. Pe atunci era bine că nu era așa mari cozile, că era la început. Lumea nu prea știa de ele. Dar după aia, să te ții… Pe la trei luni mă duceam mereu cu ea, chiar dacă mai avea oleacă de gaz în ea. Aici în I.C.Frimu, era altfel. Acum fiindcă aveam două butelii, una fiind de la nana, aveam grijă mereu de ele.

După ce umpleam o butelie goală, după o altă săptămână, sau două, prindeam iar rând, de cu seara la listele interminabile. Și așa aveam butelie plină mai mereu. Nu mă lăsam cu amândouă buteliile goale niciodată.

De câte ori veneau socrii la mine, întotdeauna veneau încărcați și mai ales cu damigenele sau bidoanele cu vin. Așa începusem să mai învăț să beau și eu câte oleacă de vin de țară. Aveau un vin rosu foarte bun. De ce beai, de ce mai voiai să bei. Oricum eu îmi știam măsura.

Ne pregăteam de botezul lui Costică. Și trebuia sărbătorit gospodărește evenimentul. Nu?

Așa că după ce au venit cumătra și cumătru de la biserică ne-am încins tare. Cum nici cumătru Costică nu se da în lături de la băutură, socru-miu își găsise un bun partener. Cu mine ar fi murit de sete amândoi. Și vorba aia: Dă-i cu bere dă-i cu vin... Până la ziua s-au aranjat amândoi.

La eveniment au participat toate rudele Rodicăi. Eu nu prea mai aveam. A fost și nelipsita doamna Luca. Trăia pe atunci. Și câțiva vecini, cumnații și gata! S-a umplut sufrageria. A fost bine.

În alt an ne-am pus și noi în gând să botezăm pe cineva. Cu ocazia asta aveam să mai îmi fac și alte cunoștințe. La capătul străzii unde stătusem noi, gard în gard cu Lenuța, stătea și vară-sa - Nina. Mama  Ninăi, reușise să calce pe ”bec” la bâtrânețe și făcu o fată. Cum mă cunoștea și ea de când eram mic - numai pe ei nu-i cunoscusem până atunci - s-au oferit să–i pună numele, după al meu - Marina. Și Marina a rămas.

Mama  Ninăi și mama Lenuței, erau surori. Așa avea să intre în familia noastră o nouă cunoștință – Nina cu bărbatul ei. Ei nu aveau copii. Când ne-am mutat la bloc, după un timp s-au mutat și ei la un bloc de garsoniere, ce se construise peste noapte - N5, de lângă noi. De acum mai avea cine să mă mai viziteze - Nina. Era o fată frumoasă și atrăgătoare. Era cu câțiva ani mai mică ca Rodica. Mereu venea la câte o țigară sau o cafea, și când era Rodica acasă, dar și când nu era. De multe ori se suprapuneau vizitele ei și cu a doamnei Luca. Așa că aveam ce povestii. Nina era o drăcoaică și jumate. Numai bună de bătut. De multe ori ne mai jucam și noi, dar numai în ”pauza de masa”. Îmi plăcea să o necăjesc. Doamna Luca vedea că eu mă uit cam galeș la ea. Și mă atenționa că mă spune la Rodica. Dar ea glumea.

Când stătea și Nina la casă, mă chemau să le repar și lor televizorul. Cred că de aici mi s-a tras. Mereu se stricau televizoarele astea. Și numai la mine. Când le-au demolat și pe ele, Nina a luat bloc, pe undeva în spatele depoului de tramvaie, Iar mă-sii, la un bloc care se construise chiar în fața fostei case a mătușilor. Da! Pe Gladiolelor în colț. După aia s-au mutat, și au venit lângă noi la garsoniere.

Când ne-am mutat noi la bloc, nu erau prea multe blocuri prin preajmă. După câteva săptămâni au început să răsară ca ciupercile după ploaie. Țin minte că ne uitam seara și noaptea din balcon, cum se construia viitorul bloc al Ninăi - N5. Ziua muncitorii stăteau la umbră, că nu vedeai unul, iar noaptea construiau pe răcoare. Atunci aveau ei chef de treabă. Că am auzit întro noapte pe unul:

- Cât e ceasul? întrebă unul pe un altul.

- E 12 trecute de două, răspundea acela.

Și ținea construcția toată noaptea. Că în două săptămâni au și terminat blocul, spre uimirea noastră. Ultimul tronson ieșise cam strâmb de atâta grabă. Dar ei ziceau : ”că merge!”. Și a mers! A ținut încă la vreo 3-4 cutremure de atunci. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost unul ca cel din ”77?

Peste câțiva ani, întro zi am aflat o veste groaznică. Socru-miu, tatăl Rodicăi, paralizase. Era cam în anul 1991, pe când Costica al meu împlinea 4 ani. Suferise un accident vascular la creier. Era întro comună învecinată, la o petrecere. Îl luase și pe Costică al meu cu ei. Spuneau că în timp ce mânca, bea și râdea, i s-a strâmbat gura și nu mai putea vorbi. Partea stângă cu mâna și piciorul, nu-l mai ascultau. A fost dus de urgență la noi la spital. Era în perioada când făcusem schimb. Eu țineam pe Lia-cumnata, și ei pe Costică. Cât a fost la noi la spital s-a ocupat biata Rodica de el. Era furios, era nervos, avea toane și mișcări necontrolate. Era într-un pat cu zăbrele ca la copii mici. Îl păzea zi și noapte. Când și-a mai revenit după un timp, și era mai lucid, voia să fumeze. Bineînțeles că nu avea voie. Rodica îl tot păzea.

Câteodată o mai schimbam și eu, pe Rodica câteva ore. Se săturase și ea. Cât stăteam eu cu el, era un mare chin. Mă teroriza cu ieșirele sale. El nu prea mai judeca. Îmi cerea să-i aduc țigări. Eu încecam să-i spun că nu-s bune și că nu are voie. Dar degeaba. Mi se părea o veșnicie până apărea Rodica. Și atunci răsuflam ușurat. Abia așteptam să mă întorc acasă.

Să nu credeți că era numai din vina lui socru-miu. Mie în general mirosul de spital și mai ales spitalul, nu-l puteam suferi. Cred că tocmai din această cauză m-a căutat întotdeauna. Știți vorba aia: ”de ce îți este frică, nu scapi!”. A stat o lună în spital. Începuse să se facă mai bine, putea vorbi mai bine, dar mâna și piciorul stâng, nu le-a mai mișcat normal niciodată.

După ce ia dat drumul acasă, a chinuit-o pe biata soacra-mea. Îi făcea și ei zile amare. Cred că vă dați seama ce înseamna să duci munca de lămurire, cu un om bolnav ca el. La asta se mai adăuga și alte probleme. Numai ea știa cât suferea. Și atunci când îi mai vizitam, îmi spunea:

- Ei, voi veniți, stați un pic și apoi plecați, iar eu rămân singură cu el. Și numai eu știu cât sufăr cu tat-tu!

Toată ziua o cicălea pe soacră-mea. Mereu era veșnic nemulțumit. El tot zicea soacră-mii că el știe că se face bine și să fie dus, căutat și tratat, că de aia are pensie și le-o dă el toată numai să-l facă bine. Bineînțeles că soacră-mea la început, îl lăsa să vorbească singur.

După o perioadă de un an, prin 92,  a aflat din diverse surse, reviste, radio si la tv, că sunt așa ziși ”vindecători miraculoși”. Îi intrase în cap idea, că dacă se duce la ei se v-a face bine. Apăruse după revolutie și acești ”vindecători cu bioenergie”. Începuse să apară ca ciupercile după ploaie. Exploatau ignoranța oamenilor. Bineînțeles că aceste ședințe ”miraculoase” costau și bani. Auzise că erau la Timișoara, Cluj și București.

În final, ca să se convingă și să-i facă hatârul și mai ales să scape de gura lui, să se convingă el singur, soacră-mea s-a decis să-l ducă la București. A luat-o și pe fiică-sa și împreună au venit la Galați. De acolo urma să ajungă la București.

Eu eram în concediu. Soacră-mea m-a rugat ca să merg cu ei la București să am grijă de socru-miu - tat-tu, cum zicea ea. El cu mine se înțelegea altfel. La început nu prea am vrut. Nu prea îmi surâdea ideea. Parcă aveam o presimțire. Dar dragostea de socru a învins până la urmă, știind în ce stare era el.

Când am ajuns la gară, ei tocmai coborâseră. Când am văzut cu câte bagaje au venit și mai ales ce grele erau, m-am speriat.

- Ce aveți aici pietre de moară? le-am zis.

Cred că aveau fiecare câte 40 kg. Mi-a explicat după aia, soacră-mea că urma să stăm în ”gazdă”, pe perioada ședințelor de bioenergie, la o cumătră de-a lor. Și spunea ea: ”că nu poți să te duci și să stai atât timp la ei, cu mâna goală”.

Mâna goală!..., hmmm! Ar fi fost în stare să mute toată casa la București. Când am încercat să ridic bagajele, credeam că intru cu ele în pământ. Mi se lungeau mâinile. Grele mai erau. Și aveau și multe. Nu știu cum le-au cărat până la gară. Presupun, cu mașina. În fine, accept să merg cu ei.

Cumnata - Lia, când a auzit, zice:

- Păi dacă merge Bebi eu plec acasă.

Și chinuite Bebi cu ei și cu bagajele lor. Cred că de la ele mi s-a tras, la ceea ce aveam să pățesc și eu mai târziu.

Ajungem noi în sfârșit, la București. Acolo, la gară ne aștepta ruda lor – cumătrul. Alde soacra-mea erau cumetri cu ei, că le botezase o fată. De două colete m-a scăpat ruda. Dar tot mai aveam două. Soacra-mea căra și ea două. Total 6 genți a câte 20 -30 kg fiecare. Până la metrou am tras oleacă. Simțeam că îmi ies mâinile din umăr. Începusem să fac popasuri dese. Apoi ruda mi-a mai luat o geantă. El avea acu trei.

Am mers cu una, schimbând des mâna. Socru-miu de abia mergea, sprijinându-se în baston. Mai mergea și încet, făcând să pară drumul și mai lung. În sfârșit ajungem la metrou. Răsuflu ușurat. Le căra acu metroul. Dar numai o stație. În Crângași am coborât. Când ne-am dat jos, am mai mers preț de 500 metri până la ei acasă. Stătea la un bloc cu 9 etaje. Ei stăteau la 6. Noroc că mergea liftul. După ce ajungem în casă, cumătra, ne poftește în casă. Ne facem lejeri și trecem la oile noastre. Ei știau de vizita noastră, că le dăduse în prealabil telefon.

Cumătrul avea două fete. Și mai avea și doi Porcușori de Guineea. Când i-a văzut socru-miu, nu se putu abține:

- Eu nu aș ține așa ceva, nici să mi-i dea degeaba.

Soacră-mea îi face semn să tacă, zicând:

- Păi ei ne primesc aici și tu ...Cine te primește atâtea zile...

Nici cumătru, nici soacră-mea și nici eu nu credeam, în ”minunile” acelor escroci și șarlatani. Socru-miu o ținea pe a lui. Că lui îi face bine și o să se îndrepte. Soacră-mea mă luase mai mult și pentru că eu mai cunoșteam cât de cât Bucureștiul. Doar mai fusesem de câteva ori.

Desface soacră-mea gențile și scoate la iveală: cartofi, roșii, ceapă, brânză, carne etc. Total 120 de kg. Am zis eu că venise cu tot aprozarul. În fine mâncăm noi ceva și rămase ca în următoarea zi la prima oră, să mergem kilometri buni. Era aproape de Gara de Nord. Ca să ajungem acolo trebuia să luăm iar metroul. Am coborât cu o stație înainte de gara de Nord. Când ajungem acolo, vedem pe un tânăr, în halat alb, care chipurile avea ”puteri magice” susținut de două cadre medicale. Probabil că una era doctor. Pe hol în sala de așteptare erau destui ... creduli. Mulți erau și din alte orașe ca și noi.

Această clinică era pe la ”Stăvilar” - Un lac mare. Înscrierea Se făcea cu programare. Noi trebuia să facem două săptămâni. La prima ședință intru și eu de curiozitate cu ei, să văd și eu, ce și cum? Omul nostru începe să tragă de niște ”fire” invizibile imaginare, apoi își plimba mâinile în sus și în jos, de-a lungul corpului. Din când în când mai pocnea și din degete, adică să ”descarce energia”. Și asta ținea cam 15-20 de minute. Când ieșim, îl întreabă pe socru-miu:

- Ei ai simțit ceva, sau dau banii în vânt degeaba?

- Da! spune socru-miu. Parcă am început să simt ceva!

După fiecare ședință trebuia plătit un onorariu de cam 5-6 sute de mii. 600.000 x 12 zile ...o mulțime de bani! Eu aș avea pretenția ca acel escroc, să dea banii însușiți în mod fraudulos, înapoi și să fie și arestat! Plus dobânda și chinurile mele…

Nu știu dacă socru-miu, într-adevăr ”simțise ceva”, dar cred că o spunea mai mult ca să nu-l certe soacră-mea.

Nu l-a luat nimeni în serios. Soacră-mea deja credea că a aruncat niște bani pe fereastră. Mă duceam în fiecare zi cu ei, la ședința de ”bio-energie”. Nu eram convins că asta, o să schimbe sănătatea lui socru-miu, cu ceva. După ce am ajuns acasă la cumetrii, eu le zic că mă duc pe la verii mei, că nu i-am văzut de mult.

Iau metroul și cobor la stația - Leonte Sălăjan. Acolo stătea unul din verii mei – Fănel. În subsol la metrou, era cam întuneric. Nu prea vedeam mare lucru. Când ies afară, era pe la 6 pm. Mă lovește o rază de soare în ochi și am văzut atunci imediat, că pe ochiul stâng, mi se puse ca o perdeluță neagră, care se mișca într-una de câte ori ridicam și eu privirea. La început a fost mai mică. Dar după câteva zile se mărea și ea. Nici pe Fănel nu l-am găsit atunci acasă.

Când am ajuns din nou la cumetrii, am spus despre asta și lor. Dar nimeni nu știa ce să creadă. Nici soacră-mea nu mi-a spus: ”Hai la un doctor să vedem ce ai?”. Era foarte neplăcut. Cumătru, ca să mă facă să mai uit mă provoacă la o partidă de șah. Eu cum mai învățasem printre picături pe calculator și de la socru-miu, îl bat de câteva ori. Nu s-a supărat, dar îmi spune:

- Vezi mai bine piesele cu un ochi, decât cu doi.

Nu prea am gustat gluma lui. Nu–mi făcea plăcere când îmi amintea iar de ochi. Cred că și el s-a însemnat că făcuse o greșeală, dar nu a mai zis nimic.

Socru-miu îi făcea mare plăcere să-l frec pe picior și mână. Zicea el, că atunci când îl frec eu, se simte mai bine. Nu știu dacă asta era o părere, sau o toană de a lui, dar cred că și eu posedam putere de vindecare. Și asta avea să-mi confirme că și pe Rodica mea când îi făceam o frecție, se simțea mai bine.

Când mai era o săptămână înainte ca să plecăm, mă ia și pe mine o stare proastă de la rinichi. Probleme cu rinichii. Mă duceam des la toaletă și mai mult degeaba.

Aveam usturimi și senzația că trebuie să mă duc mereu la baie. Cred că am bătut drumul de la baia lor, cât făceam de la București acasă. Ochiul mă supăra și el. Bănuiesc că din cauza efortului supraomenesc pe care l-am făcut cărând bagajele lor. Și eu neînvățat… cât mi-a trebuit? Eu eram cam plăpând la vremea aia.

Dar altă treabă curioasă. După ședințe, când veneam acasă, mâncam și ne lungeam oleacă în pat. Eu dormeam și stăteam cu socru în pat. El se văita, eu mă văitam. El ca să mă ajute îmi zice să fac și eu ședințele alea că o să mă fac bine. Nici nu am vrut să aud! Și apoi nu aveam bani. Și așa soacră-mea mă luase pe cheltuiala ei. Mă mai lua soacră-mea seara la câte o bere. Dar numai la ele nu mă gândeam eu. Mergeam cu ea ca să-i fac mai mult ei plăcere. Când rămâneam numai cu ea, la câte o masă într-un local, se punea să-și verse tot oful mie, despre socru-miu, plângând. O înțelegeam. Și mai ales acu, când și eu sufeream.

Când ieșeam în oraș era un chin, pentru mine. Mereu aveam popasuri din 5 în 5 minute. S-a speriat si ea. Odată am apelat la boscheții din parc. Ca să nu mă vadă ea, m-am lungit jos pe iarbă și întorcându-mă cu spatele la ea, irigam iarba. În alta zi pe când Soacră-mea stătea cu el la o ședință, ies afară să i-au puțin aer.

Întro după amiază cum stăteam eu în pat cu socru-miu, îmi vine o idee. Ce ar fi dacă... Mă uit la corpul lui socru-miu și îmi imaginez că este înconjurat de un câmp. Îmi imaginez că îl desfac și dirijez acel câmp spre mine. Câmpul se îndreptă, condus de mine către rinichi și... Nu spuneți că mi-a trecut durerea și senzația aia proastă!

Dar nu ținea decât cât mă gândeam eu. După aia apărea iar durerea. Începusem să fac aceste ședințe dese, fără știrea lui. Și mă simțeam mai bine. Îmi ziceam în sinea mea, că corpul lui socru-miu, este încărcat cu bio-energie, iar eu o canalizam spre mine vindecându-mă. Asta ținea numai seara. În cursul zilei era iar teroare. Dar nici noaptea nu scăpam de dureri. Cu chiu cu vai, vine și ziua plecării. Credeam că nu se mai terminau ședințele..

La gară iar mă apucase crizele și făceam mereu subsolul, până a venit trenul. În tren la fel. Închiriasem wc-ul stăteam lângă un compartiment, care era mai aproape. Tot drumul mi s-a părut o veșnicie. Noroc că nu era aglomerat. Credeam că nu mai ajung acasă. Nici nu am mai coborât în gara mare, ci la Barboși. Oricum era mai aproape de mine. Îmi i-au ziua bună de la ei și cobor. Când am ajuns într-un târziu acasă, mă vede Rodica în ce hal eram și se sperie. Se duce la prima farmacie și îmi ia Biseptol. Cică era bun pentru infecție la rinichi. Când i-am mai spus și despre ochi, se ofili.

Bun! După două zile s-a cunoscut. Începuse să mă mai lase rinichii. Făcusem vreo 3 zile de tratament.

Întro seară ne ducem la un cunoscut de familie și șef direct al meu de la PSI - Stelică. Când aude el ce aveam, îmi dă 10 pastile de Megram, zicând că sunt bune că și el a folosit. Într-adevăr au fost benefice. Ca să iau pe rețetă trebuia să mă duc la doctor. Am văzut că nu mă mai durea și a rămas așa. Trebuia în schimb să văd ce e cu ochiul meu.

Mamă este cea care te crește, nu și cea care te face

Până a nu-și băga dracu coada, cum se spune, totul părea că merge normal. Până când cu patru ani înainte de a muri și părintii mei, mi s-a adus la cunoștință de gurile rele, că de fapt părinții actuali și pe care i-am pierdut în ”71 mama și în ”75, tata, nu fuseseră nici ei adevărații mei părinți. Probabil că știți, sau vă imaginați starea prin care am trecut eu atunci, la auzul aceste teribile vești. Ei pentru mine fusese mama și tata și nu mai cunoscusem pe nimeni alții, așa buni sau răi cum au fost. Bineînțeles că la insistentele mele au cedat și mi-au mărturisit că într-adevăr nu ei sunt părinții mei adevărați. Dar nu am aflat nimic mai mult.

Pe strada la noi, la numărul 1, stătea un băiat cam tot de vârsta mea, pe nume Ionuț. Lui îi cam plăcea să mă caftească. Eu fiind mai retras, nu răspundeam la provocările lui. De multe ori mă limitam numai să-l îmbrâncesc. Asta îl supăra tare, sporind și mai mult furia lui. La început l-am dat pe mâna tatei. Așa că tata s-a dus la el acasă, să-l pâre lui ta-su. Probabil că nu i-a plăcut corecția pe care i-a administrat-o și lui ta-su, pentru că a doua zi când m-a prins iar pe traiectorie, s-a răzbunat iar pe mine. De frică încercam mereu să-l evit, dar parcă expre mă urmărea.

În altă zi veni iar spre mine, cu un alt băiat de pe altă stradă, să se laude că el mă poate bate pe mine. Cum nu-i venea a crede nici colegului, acesta zice că face o demonstrație. Se repede la mine, îl evit și îl îmbrâncesc de cade jos, în râsetele colegului. Bine că asta nu ia convenit deloc. Nu știu cum s-ar fi terminat toate astea pentru mine, dacă nu ieșea Lina să mă scape.

În altă zi iar apare. Iar mi se făcuse inima cât un purice. Dar nu! Veni la mine foarte serios și îmi spune:

- De ce stai la ăștia, că doar nu sunt părinții tăi adevărați?

Când am auzit să cad jos.

Vestea m-a zguduit pe moment. Nu știam ce să cred. Cu lacrimi în ochi am încercat să refuz răspunsul acelui băiat.

- Ba nu! Nu-i adevărat, ziceam eu plângând.

- Ba da, mi-a confirmat și tovarășa învățătoare Lina.

Probabil că știa tot de la tasu, când a fost tata pe la ei acasă, sau Lina ca să-l facă să mă lase în pace, i-o fi spus ceva de existența mea.

Intru pe poartă cu lacrimi în ochi.

Așa m-a găsit și mama mai târziu, și când a încercat să afle despre motivul stării mele, întărind-o cu câteva palme sau nuiele pe spinarea mea, m-a convins să spun. Nici pe ea, vestea, nu a înveselit-o prea mult. Am văzut că se face neagră la față și a rămas mută multă vreme. Așa a găsit-o și tata pe mama, care și el a întrebat-o de starea ei și a mea.

- Uite Fănică, ce vrea să știe Bebi!

- Ce? întreabă tata.

- Cică un băiat de pe stradă i-ar fi spus că noi nu suntem părinții lui buni...

Mama ca mama, dar tata s-a făcut mai negru. Deja el era negru, de pe urma bronzului primit de soarele din prin diversele bălți, dar acu…

Atunci tata s-a uitat cu o privire mai specială la mine, pe care nu aveam să o mai uit. A rămas și el pe gânduri o vreme. Simțeam că și în sufletul lui se dădea o aprigă luptă. Târziu îl aud că zice, după câteva ore, ce mie mi se părură o eternitate.

- De unde știi?

- Băiatul de la 1, mi-a zis, și a zis că i-a confirmat și Lina.

Când a auzit tata de Lina, mai să iasă la ele cu arțag. Dar l-a oprit mama.

- Mimi, hai să-i spunem. Mai bine să afle de la noi, decât de la străini.

Mama îi face semn pe la spatele meu destul de îngrozită, în ai mai lua din avânt tatei. Apoi îl aud că spune:

- Dragă Bebi, - așa mă alintau ei, în rarele clipe de răgaz și veselie ale mele, dintre două bătăi - așa cum mă botezaseră și cei de la Casa Copilului de atunci înainte de a mă lua ei.

-...Da! Ai fost luat de noi, de la casa Copilului, în anul 1958. (Presupun că în ”58, deși nici și de această dată nu sunt așa de sigur.

- Era iarnă. Era în luna Februarie. Zăpada și gerul își spuse cuvântul. Nu aveam bani să luăm lemne. Stăteam unul în altul ca să ne încălzim. La început se îmbolnăvește mă-ta. Când se mai înzdrăvenește ea, cad eu. Atunci îi zic: ”Mimi, dacă mai apucăm primăvara...Hai să înfiem un copil”...

- Cum s-a încălzit afară, ne-am dus la Casa Copilului și începem să alegem. Prima dată au adus un copil, dar nu i-a plăcut mă-tii. Apoi au mai adus unul, dar când i-au dat jos căciulița, avea capul deformat.

Cum i-am refuzat, atunci una din asistente zice:

- Păi să vi-l arătăm pe Bebi al nostru…

Când te-au adus pe tine, nană-ta, că și pe ea o luasem cu noi, doar te-a botezat - Marin, zice:

- Uite Bebi, a venit mama ta să te ia. La care tu inocent i-ai sărit în brațele mă-tii, la care, nana-ta mai adaugă:

- Ce bine seamănă cu tine...Fănică!”

Și m-au luat! Aveam atunci 2-3 ani! Și am stat timp de 12 ani în casa lu” madam Berdan.

Am, rămas cam nemulțumit de scurta poveste a tatei, spre ușurarea mamei, că tata se limitase doar la atât. Orice încercare a mea, de a afla mai multe atât de la ei, cât și de la alte rude, s-a soldat cu eșec. Așa au trecut anii, păstrându-mi în inima greaua povară, de a-mi cunoaște pe adevărata mamă.

De acu avea să urmeze vechea și nelipsita placă: ”mamă este aceea care te crește, nu și cea care te face!” Așa au trecut anii. În clasa a VI-a a aflat inevitabil și diriginta mea - Moldovan. Și cred că ori de la colegi, ori de pe urma unei ședințe cu părinții, la care tata asistase. Diriginta îi propusese tatei, că dacă îi este greu cu mine, să mă ducă înapoi.

Dar tata a refuzat. Chiar de acu, mama ca să mă mai tempereze din urma unor boroboațe de ale mele, mă amenința că mă duce înapoi, dacă nu mă fac cuminte și nu o ascult. Iar eu plângeam când auzeam, crezând în sinea mea, că, mai bine o bătaie și o mâncare de cât două bătăi și nici o mâncare.

Când mă apropiam de clasa a VIII-a, starea sănătății mamei se înrăutățește tot mai mult, culminând cu moartea ei. Asta l-a afectat pe tata, care s-a mai potolit cu bătăile mele, dar mai mult că nici el nu stătea mai bine cu sănătatea. Asta a făcut să mai uit de dorințele mele. Mai ales că și starea lui se înrăutățea pe zi ce trecea. După patru ani îl pierd și pe el. Înainte de a muri, m-a învățat tot ce ar fi urmat după moartea lui, dar nu mi-a destăinuit nimic, luând secretul cu el în mormânt. Dar a avut grijă să-l spuie popii, când s-a împărtășit.

M-am retras la mătușele din partea mamei, unde copilărisem.

De când aflasem că - mama, respectiv tata, nu fuseseră părinții mei reali, m-am tot întrebat întruna: cine sunt părinții mei adevărați? Și cum la întrebările mele nu am găsit răspuns, am încercat să aflu de la alții - rude sau prieteni. Dar nici ele nu se grăbeau a-mi destănui prea multe. Nici ”tanti nașa” nu a vrut să-mi zică ceva. Atunci gândul mă ducea, să fac tot felul de presupuneri, privind existența mea.

Cum am aflat de la mama povestea surorilor lor, și cum nu prea le vorbea de bine, am mai tras și de aici niște concluzii. De pildă la una din discuții despre nana, am aflat că ei nu i-au plăcut copii. O vedeam și pe asta o posibilă variantă. Ea să fi avut un copil, ca apoi să-l ducă la orfelinat. După care la insistența tatei să mă i-a, ca apoi să mă înfieze. Dar nu prea se potrivea cu vârsta.

Ar fi fost destul de în vârstă pe vremea aia. Ea fusese prima soră. Dar nu era exclusă nici varianta mătușii Lili. Și despre ea aflasem multe. Tot de la rude. Întrevedeam și prin ea, ca fiind o posibilitate. Știind ca tanti Lili avusese o decepție pe când era și ea tânără. Vorbise cu un căpitan amorez. După care s-au despărțit. Nu mi-a spus niciodată cauza. Dar după unele calcule, făcute de mine nu prea se potrivea nici la ea data, cu vârsta mea.

Ea era și cu trei ani mai mare ca mama. Mai aveam o pista: că aș fi putut fi chiar rodul tatei, la vreo aventură de a lui din tinerețe, și m-a urmărit din umbră. Prea frumos ar fi fost să fie adevărat. Prea se potrivesc unele chestii. Atunci am apelat la nana. Era după moartea tatei.

Am prins-o când era bine dispusă - că îi cam plăcea băutura - ce era ai ei era pus deoparte. A avut și ea destule necazuri la viața ei. Atunci am încercat să aflu mai multe. Numai că nana era mai lucidă și mai prudentă la ce vorbește, când era beată.

- Nană, spune-mi și mie, de fapt eu al cui sunt? Și cine sunt adevărații mei părinti?

S-a schimbat la față, când a auzit ce-i ceream. S-a oprit din vorbe, a stat mult pe gânduri, și zâmbind forțat, o văd că într-un final îmi zice:

- De ce vrei să ști?... Cu ce ți-am greșit eu?...Nu îți este de ajuns că noi te iubim?... Că dacă o să-ți spun o să ne mai iubești tu pe noi? Poate ai fost făcut de fată mare...și lepădat la gard... Mamă, e cea care te crește, nu și cea care te face!...

Trebuie să spun că acest răspuns nu mi-a convenit și nici nu m-a mulțumit. Deși cred că în sinea ei nu mă mințise cu prea mult. Știa ea ceva. Acest răspuns a făcut ca să simt în inima mea o gheară de foc. Totuși îmi povestește, cum tata și mama se hotărăsc într-un an să înfieze un copil.

Asa s-a terminat discuția cu nana atunci, nu fără a mă impresiona. Nu am mai aflat nimic în plus. Nu aflasem mare lucru. Cu toate strădaniile mele. A dus și nana secretul meu în mormânt.

 Țin minte prima mea zi, când am deschis ochii în casa aceea, când stăteam în fundul patului între perne și mă uitam afară. Totul era verde în curte. Cred că era în luna Mai. Vedeam prin fereastră, un oțetar mare. Eu mă legănam, și el odată cu mine. Și mie îmi plăcea asta. Am mai încercat odată pe când stăteam la Tanti Lili, după armată, s-o întreb și pe ea. Am luat-o de departe:

-Tanti Lili, cine este doamna Bizim? Eu găsisem prin hârtiile tatei după moartea lui, o hârtie pe care era notat acest nume.

A rămas și ea surprinsă. A încercat să–mi spună că era o veche clientă de a ei. Și pentru că nu credeam, m-a liniștit într-un fel, spunându-mi că mama mea nu e madam Bizim, cum crezusem eu. Poate era adevărat!... Dar, în felul ăsta mi-a spus indirect adevărul. Deci nu eram fiul legitim al sorei ei - Mimi.

Deci era adevărat că fusesem luat. Fapt confirmat și de ea. Dar numai atât. Prea multe nu am aflat nici de la ea, ducând și ea misterul în mormânt, împreună cu mama ei, adică bunica mea - mam ”mare. A ținut să-mi mai spună totuși că mama mea adevărată trăiește, și că a fost de multe ori în casa la ele și chiar la noi în casă, dar nu știam cine e. Că nu s-a dat niciodată pe față. Sau poate nu a lăsat-o să zică ceva mama sau tata...

Câteodată, ca să mă mai tempereze cu curiozitațile mele referitoare la mama, sau poate ca sa îmi mai taie elanul, imi spunea:

- Ce vrei să știi?  Vrei să te duci la ea? Du-te! Te duci la o nebuna? Noi am fost ca părinții tăi și te-am iubit de mic...Mama ta e o nebună! Crezi ca e mai bine la ea? Du-te la ea!

Eu oricum, nu-mi mai amintesc de acea persoană. Poate o fi fost! Cine știe? Și cu atât am rămas. Tanti Lili a ținut să precizeze că nana mea, nu i-a plăcut niciodată copii. Posibil! Deși nu înțeleg de ce a insistat pe această problemă. Nu avusese nici un copil... Sau mai știi...Acum încerc să-mi aduc aminte din răsputeri unele discuții cu sora lor de la București, care pentru mine atunci nu aveau nici o semnificație.

Venise odată Iuliana, fata Mioarei. Iar eu mă uitam la ea cu sfială. Unchiul mă puse să o pup pe vara mea. Eu eram rușinos. Și tot el îmi spune: ”hai pup-o că poate mai târziu ne încuscrim”. La care soția lui a făcut o față:

- Nu! nu în nici un caz! făcând niște semne disperate către mine. Probabil că nu i-ar fi convenit, că eu eram sărac, sau poate mă înrudeam cu cineva din familia lor. Nu știu. Logic, dacă eu eram străin, nu văd de ce nu ar fi fost de acord.

După ce m-am însurat, la insistența mamei soacre, mama Rodicăi, care a vrut să afle cu tot dinadinsul, despre obârșia mea, am făcut o cerere la arhivele statului din Galați, doar, doar oi afla ceva. Că a zis soacră-mea:

- Vreau să știu și eu, ce ești turc, rus, jidan...!

Deși, eu știam sigur, că nu am mari șanse să mai găsesc ceva.

Dar după câteva zile am primit un răspuns evaziv: ”Nu s-a găsit nimic”. Știam ceva vag de la tata, că distrusese actele mele privind existența mea. Nu am mai găsit în casa lor, decât o hârtie veche pe care scria istoria mea, vaccinurile și ștampila Casei Copilului din acea vreme. Ăla era să fie primul și singurul act al provenienței mele.

Dar iată că misterul avea să se dezlege încet, încet, și tocmai de la cine nu mă așteptam ...

        După alți ani, prin ”90, aveam să aflu o altă veste care nu am primit-o cu voie bună.

Pe timpuri, înainte de revoluție, se obișnuia să se vadă filme cu casete pe aparate video. Eu, cum nu aveam încă video pe vremea aia, apelez printr-o cunoștință, la un coleg de la servici, care se ocupa și el cu așa ceva. Îmi spune că nu poate, că deja sunt închiriate aparatele, dar are el o cunoștință, la care pot să apelez. Mă trimite la o altă persoană, care închiria aparate video. Nu o cunoșteam pe acea persoană. Femeia nu mă cunoștea și m-a privit cu neîncredere. I-am spus cine m-a trimis. Femeia mi l-a dat cu condiția să-i las în gaj buletinul de identitate.

A doua zi, după cutremur, că la ora 6 a fost și el, i-am dus aparatul. Am fost surprins când femeia m-a întrebat dacă am rude în Nărtești. Citise în buletin. Bineînțeles că am negat. Nici nu știam de acea comună sau sat, pe vremea aia și nici nu călcasem vreodată acolo. Îi spun că nu cunosc pe nimeni, deoarece eu am fost înfiat de alți părinți și le zic pe scurt istoria.

Fără ca eu să știu și fără permisiunea mea, femeia face investigații în satul Nărtești, unde, spunea ea, că are rude. După câteva zile vine la mine, spunându-mi că a descoperit, cine erau de fapt adevărații mei părinți. În prima fază luat pe nepregătite și emoționat la culme, am răspuns că o să mă mai gândesc dacă o să-i caut. Bineînțeles că soția mea, nici nu a vrut să audă, spunându-mi că: ”părinți sunt cei care te-au crescut, nu cei care te-au aruncat”. ...

Peste câteva zile mă pomenesc iar cu doamna ce îmi împrumutase acel video. Îmi aduce altul stricat, spunând că știe de la colegul meu de la servici, că mă pricep să repar și video-uri. Mă uit la el. Era blocata banda din casetă în el. Îi spun că o să mă uit la el, după care pleacă.

Trebuie să spun că mi-a cam dat de furcă, că nu mai percuta nici la comenzi, prin acționarea butoanelor, de diferite funcții. După o săptămână îl fac. Îl duc la dânsa acasă. Când îl vede se bucură nespus. Îmi spune că atunci când o să mai am nevoie de video, o să mi-l dea, fără pretenții. Prima săptămână nu. Următoarea, pe vineri, mă înființez iar la ea, spunând dacă poate să-mi dea aparatul, pentru sâmbătă și duminică. E de acord. Sâmbătă îl cer. Se adunase la mine mai multe rude de a Rodicăi, vecini și prieteni. Era și socru-miu, soacră-mea, fratele ei și a lui. Pe când era vizionarea mai în toi, apare doamna la ușă, la ora 23, spunând să-i dau aparatul, că îl are de închiriat, și că băiatul ei nu știa de înțelegerea noastră. Supărat, îl închid și îl restitui.

Cred că vă dați seama ce a fost la mine în casă după aceia. Numai reproșuri am primit. Am înghițit-o. A doua zi nervos socru-miu, îmi zice:

- Măi Bebișcă, dar tu nu poți să iei un video care să fie numai al tău?

- Ba da! zic. O să merg la București și o să-mi cumpăr unu. A doua zi mă duc la muncă. Un coleg Silviu, îmi spune că a văzut un player, cum voiam eu, la un magazin de la Piatra Neamț. Când vin acasă îi zic lui socru-miu, că merg la Piatra Neamț, că sunt acolo. Socru-miu când aude, se oferă voluntar, să meargă și el cu mine. Pe atunci era iîn putere. Așa că înarmați cu bani și plini de voie bună aterizăm și noi peste câteva ore la Piatra Neamț. M-am dus mai mult să văd și eu orașul de unde se trăgea unchiul Griguță, bărbatul nanei. Tot nu-l văzusem niciodată. Nana se mai ducea la rudele lui Griguță, dar pe mine nu m-a luat niciodată.

- Ce vrei să vezi? mă întreba nana, la desele mele rugăminți de a mă lua și acolo cu ea.

Spunea ea, că toate neamurile lui, că avea sapte frați si surori, erau de treabă, în afară de una - Aurica! Ea era cea mai al dracului, că era foarte avară și zgârcită, cea ce aveam să constat și eu peste ani, când a venit la moștenire.

Așa că, ajunși acolo, vedeam acu și eu, pentru prima data acel oraș. Era un orășel de munte, cu o pantă abruptă de la gară ce suia pieptiș pe un deal. În depărtare se zăreau alte dealuri sau munți. Cum orășelul era mic, dăm repede de acel magazin, pomenit de colegul meu. Ne uităm în vitrină și văd acel video. Intrăm în magazin. Însă la cererea noastră vânzătorul ne spune, că acel aparat e stricat și că altul nu mai avea. Ieșim bosumflați din magazin. După o clipă de gândire cădem amândoi de acord, ca să ne ducem și la București.

Așa am și făcut. Aveam tren direct către capitală cam peste o oră. În așteptarea trenului am mai făcut ceva cumpărături pentru drum.

Peste câteva ore ajungem în capitală. Luăm toate magazinele la rând, inclusiv pe cel a lui Petru Roman. Dar erau toate scumpe. Nu te puteai apropia de ele. Eu cum aveam bani ficși, trebuia să ne mai rămână și de tren la întoarcere. Dezamăgiți ne ducem la un chioșc de ziare și luăm un ziar local, în care se dădeau și anunțuri publicitare. Așa dăm de diverse anunțuri, care mai de care mai costisitoare. Într-un final ne oprim la un anunț mai convingător. Aflăm adresa de la un tip, strada Vestei, și ajungem la el. Era o mahala cam dubioasă, ce lui socru-miu nu prea ia plăcut. În fine intrăm la respectivul, niște rromi mai romanizați, și ne prezintă două aparate la alegere. Îl punem pe un TV alb-negru cu integrate. Primul nu m-a satisfăcut, că mereu se desincroniza imaginea. Al doilea văd că merge și ne împăcăm la preț. Am dat 47 000 lei. Ne mai rămăsese și de drum.

Ajungem acasă seara. Rodica se dădea de ceasul morții văzând că noi întârziam. Când a mai aflat și de peripețiile noastre, că am mai ajuns și la București, s-a speriat:

- Măi oameni nebuni! Dacă vă ataca unu și vă lua banii?...

- Măi Rodicuța tatei, face socru-miu pe grozavul. Tu nu știi încă cu cine stai de vorbă…Păi tu de ce crezi că l-am luat și pe Bebișcă cu mine, ca să facem treabă bună…

- Și ați făcut treabă bună? sau am să am reclamații, zice râzând Rodica.

- Am făcut treabă bună, mă laud și eu. Toată lumea a fost mulțumită…zic eu ca să o necăjesc.

- Vă dau eu vouă, zice ea prizându-se unde băteam noi…Nu mai vă dau mâncare caldă.

- Dar nouă chiar nu ne este foame de loc, nu-i așa Bebișcă? Zice socru-miu făcându-mi cu ochiu.

- Sigur! întăresc și eu.

Soacră-mea de colo:

- Păi da cel bătrân… numai prostii are în cap… tu- vă camforul vostru… ne dezmiardă ea râzând.

Apoi am plecat amândoi să facem proba și la TV-ul meu. Și al meu era tot pe integrate. Un ”Diamamt 153”. I-am dat drumul, apoi i-am reglat ”traking-ul”, și a luat-o!

De bucurie, socru-miu a vrut să vadă un film interzis minorilor, sau cu bulină roșie, dar cum era și fiică-mea și fiică-sa acasă, a renunțat. Dar tot am pus un film horror, cu canibali și ororile lor- ”Canibals Holocaus”. Era un film francez. Lui socru-miu ia plăcut filmul, mai puțin la cealaltă asistență.

Acum aveam și eu video-ul meu, nu trebuia să mă mai rog de alții.

Și am mers așa cu el vreo patru ani, după care l-am vândut, luând 75 de mii pe el. Bineînțeles asta, că am mai schimbat și pastilele de la cap, că erau uzate. Cu banii câștigați am pus gresie și faianță în tot apartamentul.

Peste alte câteva săptămâni, mă găsesc cu acea femeie pe stradă. Își cere din nou scuze de incident și îmi spune întro doară:

- Știi! Eu am făcut investigați la mine în sat în Nărtești, și am găsit pe mama ta.

De tată nu a zis nimic.

- Da? zic eu un pic tulburat. Și cine sunt?

- La început, zice ea, am găsit pe alții care erau gradați de armată sau miliție, dar s-a dovedit că nu erau ei. Apoi am dat de adevărata ta mama. O cheamă Ariton Vasilica. Este singură, nu s-a măritat niciodată, și ai fost făcut fără voința ei. ”Deci un posibil viol” zic eu în gând. Parcă auzindu-mi gândurile, îmi spune:

- Da tatăl tău, nu a vrut să recunoască, deși tot satul știa, zice ea, Dar nu mi-a mai dat alte amănunte.

- Când am auzit povestea ei, m-a impresionat profund. Așa că atunci când am ajuns acasă figura mea nu a scăpat neobservată de privirile iscoditoare a Rodicăi, întrebându-mă ce am.

La început am amânat discuția pe mai târziu.

Așa a aflat și ea în parte adevărul. Dar ea mi-a spus ca să-mi văd de de treabă, repetând: ”adevărații părinți, nu sunt cei care te fac și te aruncă, ci cei care te și cresc”

După o săptămână, mă trezesc cu patru persoane la mine acasă, pretinzând că ei sunt rude cu mine, unchi, veri, nepoți de veri, sau așa ceva și, că mama mea trăiește și o cheamă... Ariton Vasilica. Cum soția nu era acasă, în schimb era sora ei Lia, le-a dat de înțeles ca să-și vadă de treabă. Aceștia au plecat nu înainte de a-mi lăsa trei sticle de vin roșu! Totuși la plecare mi-au spus că dacă vreau să vin pe la ei, sunt bine primit. Venise atunci cu ei, și unul Chirilă, spunând că e rudă cu ei, deci implicit și cu mine. Spunea el, că lucrează la Cristea Nicolae. Chiar mi-au dat și un număr de telefon, pe care recunosc, nu  l-am abordat. Ba mai mult soția, îl făcu dispărut. Ce e drept nici eu nu eram sigur că aș fi avut curaj să sun la ei și nici nu eram convins pe deplin, că ce îmi spuseseră ei, era pe deplin adevărat. Asta era prin anul ”90.

Când a venit soția și a auzit, s-a făcut foc:

- De ce nu am fost eu acasă? că ... le ziceam eu.

- Mai bine că n-ai fost, îi zic eu.

Și de atunci am ”îngropat” știrea ani de zile, cu toate că în inima mea se dădea o permanent luptă, dorința de a afla cine sunt eu? Cine sunt părinții mei adevărați. Nici ei nu au mai insistat. Și au trecut anii.

Operația la ochi

Am mai încercat între timp, să intru la facultate. Dar toate încercările mele au eșuat. Nu puteam să mă concentrez. Nu reușeam să obțin nota care trebuia. După un timp m-am lăsat păgubaș. Când am venit din armată nu m-am mai dus la revizie, ci a intervenit tatăl lui Eugen spunându-mi că mă bagă la el în combinat. Cum era obligatorie vizita medicală la angajare, atunci am aflat și eu cu cu adevărat că nu vedeam bine. M-am dus la policlinica de la spitalul mare din M19. Acolo, când m-am prezentat și la cabinetul Oftalmologie, un doctor pe nume Boiciuc, îmi spune, după ce mă examinează la niște aparate optice, că am un început de dezlipire de retină. Și că, după părerea lui trebuia operată cât mai repede. Eu cum nu știam pe atunci ce e aia, am trecut cu vederea. Dar mi-a prescris totuși o rețetă și de ochelari. Așa descoperise că la stângul aveam -1 , iar la dreptul -3. Și astigmatism combinat cu strabism. Nu era prea bine în opinia lui, dar m-a liniștit, că în timp se v-a corecta vederea mea, dar cu condiția să port acești ochelari. I-am făcut până la urmă și i-am purtat o bună perioadă de timp.

Acum eram la CSG. Aveam acolo policlinică.

A doua zi mă duc la policlinica CSG la Oftalmologie. Rând mare și acolo cu bonuri. Dar până la ora 13, tot nu am intrat. Acolo era să cunosc pentru prima dată pe Dr. Șerban. Când m-a consultat a decis să mă trimită la Iași sau la București, să mă operez de urgență. Mă procopsisem cu dezlipire de retină....

Mă întreabă:

- De ce ai stat atât omule? Dacă veneai de prima dată, poate se mai putea face ceva.

I-am povestit pe scurt că fusesem presat de împrejurări.

- Eu te-aș opera aici, dar nu merge laserul.

După ce a sunat la București la un doctor, din discuții am dedus, că acel doctor nu era prea încântat să mă opereze. Doctorul îmi spune că trebuia programare. Și eu trebuia să mă operez de urgență.

Așa că m-a trimis în final la Iași. Acolo avea el, pe un alt coleg de-a lui. Pe doctorul Chisăliță.

La sunat și pe acela în prealabil. După îndelungate discuții la telefon, la convins Dr. Șerban, să mă opereze el. Aveam impresia că nici acesta nu era prea încântat. Știa el ce știa! Îl întreb:

- Cam cât mă costă?

Mă liniștește spunându-mi, că cu 15-20 de mii scap. Erau bani și aceștia pe atunci. Eram  în ”92. Norocul meu - așa noroc - că aveam ceva bani puși deoparte la CEC. Dar asta e! Nu mă puteam bucura în alt fel de ei. Cum aveam să constat și mai târziu. Mereu intervenea câte ceva...

Așa că atunci când doctorul Șerban de la policlinică din combinat m-a examinat și el după problema ce îmi apăruse, a zis că la ochiul drept îmi scăzuse dioptria la -1, iar la stângul aveam dezlipire de retină. Cum și când a apărut și asta în decursul vieții mele și doctorul a vrut să știe, dar nu puteam să-i spun cauza și când se întâmplase. Mi-a confirmat și el că e dezlipire mai veche, ce în timp a avansat. Probabil că efortul meu de atunci de la București, și-a spus în final cuvântul. Când am auzit ce a spus doctorul, am rămas năuc. Nu știam ce e asta și cât e de grav.

Mă duc împreună cu Rodica la Iași, unde mă trimise Dr. Șerban. Aveam tren seara către Iași. Am mers toată noaptea și am ajuns zgribulit la 5 dimineața. Era un frig teribil în tren! Dimineață m-am prezentat la Spitalul Sf. Spiridon. Acolo aveam trimitere. Pe Ia ora 8, a venit și doctorul Chisăliță.

Așa îl chema. Avea un nume predestinat. Mi-a pus ceva în ochi pentru dilatarea pupilei și mă scoate pe hol, spunându-mi să aștept. În acest timp Rodica încearcă să vorbească cu doctorul. Îi spune că ne-a trimis domnul doctor Șerban. Îmi spune că știe situația, că i-ar fi zis că doar să mă vadă, dar nu și că o să mă și opereze. M-a consultat și am văzut că ezita. În fine mă lasă. Până la urmă peste câteva ore se decide.

Mă internează. Mă bagă întrun salon uriaș, cu multe paturi. Așa credeam eu că sunt multe. Dar aveam să văd că după două zile, avea să devină neîncăpător. Femeia de servici a trebuit să mai aducă două canapele de pe niște holuri, ca să le transforme în paturi. Am mai stat internat încă o săptămână, până m-a operat. În fiecare dimineață mă chema la el și mă consulta. A încercat să mă liniștească, că nu e așa de grav, că se poate opera. La două zile mă apucă iar criza de rinichi. Asta a făcut să mă mai întârzie.

Mă trimite doctorul la o policlinică alăturată. Mă duc acolo și le povestesc ce și cum. Erau trei doctorițe, în cabinet. Una din ele era în vârstă. Mă întreabă:

- Ai fost cu vreo ”gagică” și te-a îmbolnăvit...

Bineînțeles că  a folosit alt termen. Mult mai jignitor. Mă uit la ea și ea la mine. Ei, o astfel de întrebare nu ar fi fost cazul să-mi pună. Răspund totuși, că nu e nimic din ce bănuia ea. Mă întreabă ce am luat și îi zic că Biseptol.

- Da! zice ea, e bun, continuă cu ăsta.

De unde să i-au acu? Și cu ce? Rodica plecase și se întorcea Luni. Eu aveam iar crize. Până Luni...

Norocul meu, că vine la un om bolnav din salonul în care eram și eu, o rudă. Îl rog pe respectivul să-mi ia și mie Biseptol. I-am dat niște bani și după o jumate de oră vine cu medicamentul. I-am mulțumit. După ce am luat pastilele, mi-am mai revenit.

Am aflat de la doctor, că luni mă operează, asta fiind sâmbătă. Dar nu s-a putut nici luni, că a intervenit altceva. Apoi nici marți, că am făcut conjunctivită. Așa că am mai fost amânat până mi-a trecut. Miercuri pusese pe viitorii doctori tineri care făcuse facultatea la acest profil, să facă școala cu mine. Ei făceau acu practica. Doctorul Chisăliță, l-a pus pe unul din ei să mă consulte și să-i dea verdictul în cazul meu. M-a pus acela la tot felul de teste. Ba să urmăresc un creion care apoi ieșea din câmpul meu vizual, ba una ba alta...În final s-a convins și el și la întrebările doctorului a trecut cu brio. Numai eu nu eram ”brio”.

După ce a venit iar Rodica, se roagă de doctor să o lase pe timpul operației mele, să stea cu mine. A avut acceptul. Dormea și ea în același salon, pe un pat, lângă mine.

În salon erau foarte mulți suferinzi. Acolo aveam să vad pentru prima data cât de nenorocită este lumea asta. Și cât de neajutorată. Erau acolo tot felul de oameni, care mai de care cu probleme cu ochii. Un inginer de la capătul celălalt al salonului, pe partea de la perete, era și el operat. El lucrase în mină. Și spunea el, că din cauza vibrațiilor de la uneltele de acolo, i se dezlipise și lui retina. Fusese operat a doua oară. El nu mai vedea cu nici un ochi. Lângă patul lui era un gălățean. Nici el nu avea o soartă mai bună. Povestea el, că nevastă-sa, îi aruncase în ochi cu sodă caustică. Cică îl prinsese cu alta. Ca să vezi lume! Avusese totuși noroc că cu un ochi mai vedea puțin. Nu îl afectase prea tare.

Lângă patul meu era un om bătrân care nu mai vedea de loc. Pentru el se limita totul la o lumina alba lăptoasă. Nici la el nu fusese mai îndurătoare soarta. Dar nici nu spera ca o să mai vadă vreodată. Avea glaucom. Stătea toată ziua pe marginea patului și privea în gol. Mai stăteam cu el de vorbă ca să mai treacă vremea. Pe mine începuse să mă afecteze emoțional situația lor. În spatele meu îl aduce pe un tânăr. Și el avea probleme cu un ochi. Când îi vedeam pe toți cum orbecăiesc printre paturi și rugându-se de alții, ca să-i scoată afară, mă prinse mila. Mă gândeam: ”Oare așa o să pățesc și eu?” Mă uitam la paturi și le număram. Chiar îi spusesem și partenerului meu de suferință de lângă mine:

- Sunt 12 paturi! Când am să cobor jos din pat o să le număr. Ca să știu când ajung la ușă.

Când aude, face și el haz de necaz cu mine. Nici pe el nu avea să-l ocolească operația. În alt pat mai era și un preot tânăr. Nici pe el nu-l ocolise soarta vitregă. Și el avea probleme mari la ochi. Eu aveam la mine un tranzistor mic. În fiecare seară îmi spunea să-l deschid ca să audă știrile. Pe uni îi supăra, spunându-mi să-l închid. Atunci preotul se răstea la ei, spunându-le să-l lase să asculte. Nu mai sufla nimeni. Avea o voce tunătoare. Cu o zi înainte, doctorul mă mai controlează nu știu pentru a câta oară și se hotărăște spunându-mi:

- Gata! Mâine te operez. Ți-a mai trecut crizele de rinichi?

 Îi spun ca da!

- Bine! zice el.

Când am auzit, începuse să mi se facă inima cât un purice de frică. Nici Rodica, care era lângă mine, nu fusese prea încântată.

A doua zi, mă duce în sala de operații. În timp ce ieșeam din salon mă uit cu durere la Rodica. Nici ea nu-i era prea bine. În sală, mai era un pacient și un coleg de salon și suferință. Acestuia i se făcea o operație de transplant de cristalin. Era gălățeanul meu. În timp ce îl opera zbiera continuu. Eu când îl văd și îl aud, mi se strânge iar inima. Doctorul îmi spune că să nu mă uit la el că pe mine nu o să mă doară deloc. Că el se preface doar. Că numai gura e de el.

Cred și eu e ușor să îți dai cu părerea, când nu ești în pielea lui. Aveam să mă conving pe propria mea piele de adevărata durere.

În acest timp îl liniștea și pe celălalt.

- Mai taci măi!...

Între timp îl scoate și pe el din sală.

O asistentă în vârstă, îmi dă în mână un ”arici” de metal cu zimți, ca să–l strâng în mână pe timpul operației. Nu știam ce rol avea. În timpul operației aveam să aflu. Înainte de a începe operația, doctorul încerca să mă liniștească.

- Nu ai de ce te teme. Nu o să te doară de loc. Decât o mică înțepătură ca asta... și în timp ce mă ținea de vorbă, îmi face o injecție lângă ochi. După aceea nu am mai văzut nimic, cu nici un ochi. Se stinse lumina. Numai îi auzeam. Am simțit cum îmi scoate ochiul bolnav afară și apoi cum începe să-l hăcuie. El era ajutat de un asistent tânăr și de asistenta mai în vârstă.

Mă legase zdravăn de pat. Apoi am simțit primele dureri. Până ajungea la retină, apoi îi suda cu laserul, capetele desfăcute. Și aveam multe asemenea capete de sudat. Mirosea numai a carne friptă. Nu vă mai spun prin ce am trecut eu. Cum mă țintuia durerea aia ascuțită. Prima dată mă pierdusem. Apoi mi-am adus aminte de operația de la deget. Și așa am reușit să stăpânesc până la un punct durerea. Când apărea durerea, dădeam aerul afară. Dispărea durerea, apoi trăgeam iar aer, în piept. Apărea iar durerea. Dădeam aerul afară. Și așa mai departe. Am făcut asta timp de 45 de minute, cât a durat operația. O repriză de fotbal cu tot cu prelungiri. Și prelungiri la prelungiri. Credeam că nu se mai termina. În timp ce mă operau cei doi, îl aud pe doctor:

- Nu!

Apoi se lăsă o tăcere apăsătoare. Nici musca nu se mai auzea. Mă încordasem, încercând să prind ceva. Nu am reușit. După câteva minute, ce pentru mine nu se mai terminau, îl aud pe doctor:

- Da hai să continuăm…

Și au mai continuat o vreme, până îl aud iar pe doctor:

- Gata!

Am răsuflat ușurat. Am simțit iar că îmi bagă ochiul la loc. Operația mă epuizase.

Ce se întâmplase? Nu am aflat niciodată. Presupun că mi-a atins ceva din greșeală. Vreun nerv…ceva…

După operație m-a dus în salon. Rodica mă aștepta cu inima strânsă și ea. Nu o vedeam dar am simțit-o când a venit lângă mine. Eu aveam amândoi ochii bandajați. Nu mai vedeam nimic. Doctorul mi-a zis să stau așa cu fața în sus și zi și noapte și să nu fac vreun efort. Când i-am auzit glasul Rodicăi în sfârșit, începuse să-mi joace bărbia. Cu greu mă puteam stăpânii. Zic:

- Dacă ai știi prin ce am trecut?...

Ea a încercat să mă liniștească, spunându-mi să stau cuminte, că era rău și pentru mine. Apoi a stat sărăcuța timp de o lună lângă căpătâiul meu. Avea grija să mănânc, hrănindu-mă cu lingurița zi de zi și de trei ori pe zi. Îmi dădea mâncare ușoară. La început îmi dădea numai supe. Apoi mai îmi schimba treptat meniul.

Totuși după nouă zile nu mai puteam rezista și a trebuit să o umilesc. Nu s-a supărat și nici nu mi-a scos ”ochii”, cum se spune. A trebuit inevitabil, să-mi pună și plosca. Își făcuse prietene la bucătărie.

Întro zi simțeam ca îmi ia capul foc. I-am spus să ia un prosop să-l ude și să mi-l bage sub cap.

Cât am stat acolo în pat am pierdut un sfert din păr. Cădea mereu, luând zeci de fire din cap. Ca să nu se infecteze ochiul, doctorul mi-a dat Prednison. Acest tratament avea să-mi dăuneze mai târziu. Ca așa e! Când vrei să te îndrepți de una, te strici de alta. Așa avea să mi se întâmple și mie. Și iar îmi vine în minte întrebarea: ”De ce toate mi se întâmplă numai mie?”

Azi mă uit la părul meu cu groază. S-a rărit de tot și a albit.

Rodica, mai bea cafele, cu bucătăresele. A lăsat un loc de bună ziua, cum zicea soacra-mea. După plecarea ei, pentru că eu am mai stat două săptămâni în pat, femeile de la bucătărie, îmi aducea mâncarea la pat. Pe tânărul de lângă mine l-a băgat și pe el între timp în operație. Nu l-am mai întrebat nimic. Dar știam prin ce trecuse și el. Martoră era tăcerea lui. După 3-4 zile și-a mai revenit. Venise și soția lui să-l vadă întro zi. Eu încă mai aveam bandajul pe ambii ochi și nu am putut-o vedea.

După aproape trei săptămâni, mi-au scos și mie bandajul. A urmat alte zile de control și de tratament. Când mi-a scos bandajul, am încercat să mă ridic din pat și să plec, prin salon. A trebuit să mă pun repede înapoi în pat. Aveam amețeală. Am stat numai la marginea patului. Mă săturasem să stau numai cu fața în sus. După câteva ore am reușit, ținându-mă de paturi să ajung în hol. Tânărul de lângă mine îmi zice:

- Nu mai numeri paturile?...

Îi zâmbesc în silă.

Pe inginer, nici după a doua operație nu l-a făcut mai bine. Tot, ținându-se de pereți ieșea afară. Odată a dat cu capul de tocul ușii, încercând să iasă afară. Mi s-a făcut milă de el și l-am dus eu afară. Și pe tânărul de lângă mine l-am dus afară. Îi spusese doctorul să meargă cu capul în sus. Ca să nu-i vie sângele în ochi. L-am ajutat și pe el. După alte zile am văzut-o și pe soția lui. Era frumoasă. Eu cu dreptul mai vedeam. Îl externează și pe moșul de lângă mine. Cu același rezultat: ”Mai mult nu se poate!”

Întro zi vin niște belgiene cu doi copii care trebuiau operați de strabism. Ele erau de la o societate de crucea roșie. Un fel de emisar. Nu știau românește. Am încercat să vorbesc, cât de cât cu ele în engleză. Asta știau. Eu nu le vedeam atunci. Ele spuneau câte ceva și eu încercam să le traduc la ceilalți ce spuneau.

Îmi făcea zilnic injecție în ochi sau lângă el. Apoi mă îndopa cu Prednison și picături în ochi. În fiecare zi mă duceam la control în cabinet la el. După alte zile îmi dă o veste proastă. A mai apărut două rupturi lângă celelalte. Mă răcisem. Știam ce mă așteaptă iar. Dacă mă operează iar? Pe o femeie din salonul alăturat, o operase din nou. Stăteam cu frică. Gălățeanul meu mă liniștește spunându-mi că l-a auzit pe doctor, când a spus că nu mă mai operează.

Până la urma doctorul s-a decis să nu mă mai opereze. M-a costat 30 de mi operația. În afară de ”ciubucurile” Rodicăi. Ba la bucătărie ba la una...ba la alta...Cred că trecuse de 40 de mii de lei.

Era vara. Nu mai era nimeni în salon. Rămăsesem singur. Începuse într-un timp să mă supere și ochiul drept. Mă sâcâia și lăcrima. Începuse să mă și usture. Din cauza lacrimilor nu mai vedeam nimic. Întro zi se hotărăște doctorul să-mi dea drumul acasă.

Peste câteva luni, m-am întors la control. Era toamnă acu. Am urmat alt tratament.

Când am venit la Dr. Șerban, m-a întâmpinat cu un:

- Ce faci eroule?

Semn că fusese informat de evoluția operației mele.

Zise asta cu un zâmbet șters care se stinse repede în final, de pe fața lui. A încercat să mă liniștească, spunându-mi:

- Cu timpul o să-ți revină vederea. ”Stofa proastă”.

Mi-a mai scos două ațe.

- Dacă nu era laserul defect, te-aș fi operat aici…

După ani, am aflat de la alt doctor, tot din spital în urma altui control de rutină, și necesar pentru dosarul de pensionare pe caz de boală:

- Ce?... nu ți-a spus nimeni, că nu ai să mai vezi niciodată cu acel ochi?...

Din nou la muncă

După operația de la ochi, a urmat o pauză, până am început din nou munca. Unii colegi erau mișcați, de ce pățisem. Stelică, șeful meu de atunci, a fost singurul care mi-a ridicat moralul și inginerul Oprea de la Telecomunicații. Mi-a spus că mă voi obișnui cu timpul și să nu disper. Dar să am grijă mare de ochiul care mi-a mai rămas.

- Marinică, până ai să începi să vezi cu ochiul operat, să ai mare grijă de cel bun.

Știa el ce știa.

După un timp am început munca. Trebuia s-o încep. Că altfel...și așa unii din colegii mei nu vedeau cu ochi buni faptul că eu mă operasem la ochi. Pentru ei eram de acu o epavă. Chiar umblau pe la șef, ca să-l convingă, să mă dea disponibil. Numai că șeful m-a înțeles și el, și nu s-a luat de prima data după gurile rele.

Ca să mai uit de starea situației mele și de a demonstra la cei de acolo, că mai sunt bun de treabă, chiar dacă aveam numai un ochi bun, m-am hotărât să pun în practică ideea ce îmi venise încă, pe când stăteam în grelele nopți la spital. Proiectarea unei noi variante a centralei mele. Bineînțeles că și cu concursul inginerului Oprea. A spus că pentru mine, o face din plăcere. El a fost singurul din secția lui, care m-a înțeles și m-a apreciat. Știindu-mi situația mea, se hotărâse să mă ajute. Pentru a înlătura unele neajunsuri, am proiectat încă o centrală pe aceleași principii, dar mult mai stabilă și fiabilă. Acum am folosit integrate în tehnica MOS. Ce vreți trebuia să mă adaptez cu tehnica. Să fiu în pas cu moda, cum se spune.

Cu acest prilej am mai îmbunătățit și sistemul de alimentare a liniilor - a buclelor. Dacă înainte o făceam cu un curent continuu de 40 mA și la o tensiune de 60 de V C.C, acum foloseam un montaj cu curent constant, la o tensiune de 24VC.C. și o tensiune de alimentarea cartelelor cu 12VC.C. În felul ăsta mai acopeream starea proastă a liniilor, precum și punerea în evidența a altor neajunsuri: ca rupere buclă, punere la pământ, semnalizare trecere, sau cădere baterii sau alimentare…etc.

Și așa m-am mai ales cu încă un brevet, de data asta personal. La primul a fost trecut și șeful, precum și familia lui, ca să fie mai credibilă lucrarea mea. Și așa nu m-am ales cu mare lucru. 2000-3000 de lei. Dar avea grijă șeful și de mine, la câte o primă. Nu prea le săream, ceea ce a trezit antipatii din colectivul meu. Și doar erau de 200-300lei, pe vremea aia.

- Ce vreți și voi primă? Faceți și voi ce a făcut Grigoriu…

Asta era placa pe care o punea șeful, nemulțumiților.

A fost tare greu la început. Din cauza efortului îmi lăcrima mereu și ochiul sănătos. Nu voiam să-l obosesc prea mult. Când mergeam pe stradă aveam mereu probleme. Mă loveam de toți care încercau să mă depășească prin stânga, datorită câmpului vizual redus. Eu nu-i mai vedeam pe cei din spate care încercau să mă depășească, și dădeam peste, ei sau dădeau ei peste mine.

Și bineînțeles că nu toți erau înțelegători. Unii mai erau și recalcitranți. Alții mă jigneau, făcând aluzie la starea sănătății mele, chiar dacă ei nu știau ce e cu mine. Chiar și acu mă mai împiedic de ei.

Întro zi unul m-a dat jos, că fugea și s-a lovit de mine, și ne văzându-l am căzut. Vă dați seama ce greu m-am sculat. Cum încercam să mă scol anevoie și din cauza piciorului, mulți o puneau pe seama băuturii. Chiar unul mi-a și spus:

- Bea mai puțin tataie!...

Ca să vezi cum e lumea noastră! Nu crede niciodată pe cel bolnav. Așa sunt unii oameni nu te cred decât în clipa când și pe ei îi încearcă câte o cumpănă. Atunci toți devin miloși.

Nici aici la PSI cum vă spuneam, nu toți au fost entuziasmați de revenirea mea. Noroc de Lenuța. Cu ea am mai uitat de necazurile mele. Ea încerca mereu să mă înveselească, făcându-mă să mai uit și de mine, spunându-mi câte o snoavă. De multe ori imi povestea din filmele comedii, de altădată, pe care eu în lipsă de TV, le-am mai sărit. dar a avut grijă Leana să-mi împrospăteze memoria. Apela în special la comediile franțuzești, cu Louis de Funes sau altele...

Din puținele povești personale pe care mi le spunea și ea, ajunsesem la concluzia că nici ea nu avusese parte de o copilărie fericită. Din contra. Dar ea nu a vrut să intre în amănunte.

Și Margareta mă înțelegea perfect. De abia acu aveam să aflu de la ea, că și ea suferise o aceeași operație. Ea se operase aici în oraș, cu ani în urmă, la spitalul mare. Și nici ea nu vedea cu un ochi. Dar nu spusese la nimeni. Probabil de frică, să nu fie dată afară. Că la noi  era acest obicei. Și cred că se aplică peste tot în țară și în lume.

Cât ești bun, trai pe tine. Când ai pățit ceva sau te-au mirosit că nu mai faci față la ceva - Gata! La rebut cu tine.

Nea Stelică tot încerca să mă apere și să mă protejeze de vorbele și ocarele șefilor mai mici. Șeful mare nu avea treabă cu mine. El mă înțelesese. De multe ori mă mai apăra ne aplecând urechea la ceilalți. Cum și el era de partea mea, acei care nu mă înghițeau, nu se lăsau până nu-l făcea și pe șef să zică ca ei. Așa am avut o serie de sancțiuni din urma unor ”aranjamente”. Asta avea să se întâmple cu ocazia aducerii în dispeceratul PSI, a unui magnetofon pentru înregistrarea convorbirilor telefonice de la telefonul de intervenție - 1690.

Întro zi, cade în abatere Margareta. Primise un anunț de incendiu de pe un loc de muncă. Și cum nu ieșise bine incendiul, se căuta un țap ispășitor. Numai eu și nea Ion aveam atunci cheia de la magnetofon. Dar numai eu știam să umblu la el. Pe atunci aveam alt șef - pe Toader. Cum Adrian, coordonatorul, era foc și pară, a vrut să asculte convorbirea să vadă cine a greșit, Margareta cu nea Ion, sau cei de pe locul de muncă, care a anunțat incendiul. Fusese și nea Ion de servici atunci. Și crezând că o ajută pe Margareta mai rău a încurcat-o. Eu nu eram de servici zilele alea.

Trimite după mine acasă, ca să vin cu cheia să asculte banda, deși aveau cheie. În prima fază au ascultat-o în ziua aceea de zeci de ori, până sau lămurit. Erau de fața atunci toată ”floarea cea vestită a întregului apus” de la PSI, în frunte cu șeful și șefii mai mari din combinat, precum și directorul nostru. După ce s-a lămurit, Adrian decide ca Margareta e de vină și cu nea Ion. Referat de sancțiune pe trei luni. După câteva zile vin și eu de tură. Fusesem în libere. Mă pune iar Adrian să asculte banda. Deși nu cred că mai era cazul. Ne bănuind nimic îi îndeplinesc dorința. Când în locul unde trebuia să apară convorbirea cu Margareta, acesta dispăruse.

Culmea, convorbirea cu nea Ion rămăsese. Când vede Adrian că nu mai este convorbirea, a dat vina pe mine că eu am șters convorbirea, ca să o salvez pe Margareta. Bineînțeles că nu m-a crezut nimeni, că știau că numai eu știu să umblu la el. Repede s-a dus la șefu, să-mi facă și mie referat. Sub ce motiv nu știu? Am încercat să mă apăr dar degeaba. Ei o țineau una și bună. El zicea, ca și nea Ion, că dacă ar fi umblat el la magnetofon ar fi șters si convorbirea lui, nu numai a Margaretei.

Ei, cred că văzuse că mă împăcam bine cu Margareta și ziceau că aveam motive. Dacă am văzut că nu ține, atunci am contraatacat. Mă știam cu conștiința împăcată. Nu umblasem la magnetofon decât în prezența lor. Presupun că știam cum stătuse lucrurile.

Nea Ion ca să scape și el, a chemat vreun prieten de la telecomunicații și dându-i cheia l-a rugat să ”îi șteargă” convorbirea. Adică înregistrarea. Dar probabil ca cel în cauza, nu a apreciat bine momentul și a ratat. Altfel nu-mi explic. Ca doar nu era să se șteargă banda singură. Aveam și eu magnetofon și știam cum stau lucrurile în acest caz. Atunci sfătuit și îndemnat de Lenuța, m-am dus la PCR și la Securitatea pe combinat de la Turn. Le-am povestit totul. Și ei m-au crezut și le-a interzis celor de la PSI să se mai îmi facă probleme. Chiar unul zice:

- Adrian ăsta face furtună întrun pahar cu apă...

Eu scăpasem acu. Dar avea să aibă mai târziu viață grea și Lenuța. Că nu s-au lăsat până nu au dat-o și pe ea afară. I-au găsit până la urmă și ei ”nod în papură”. Și o dată cu ea a plecat și colegul ei - Chiriță.

Nici nu mai știam în cine să mai am încredere. Toți de față cu mine se prefăceau că țin la mine și mă protejează, iar când plecam mă lucrau pe la spate.

Și pe șef, tot Constantin îl chema, ca pe fecioru-miu. Apleca urechea la toate minciunile referitor la mine. Unii care erau cu mine, mă mai avertizau, la ce se punea la cale, contra mea.

- Marinică, vezi că ăștia vor să te lucreze…

Eu nu aveam dreptate niciodată. Ei întotdeauna aveau dreptate. Ei erau toți ingineri si tehnicieni și eu un simplu muncitor, să le dau lecții? Chiar dacă aveam categoria a VI-a. Nu puteau accepta așa ceva.

Stelică a fost singurul care m-a înțeles și m-a ajutat să o aduc și pe Rodica la PSI. Și Rodica și-a început ucenicia la remiza ULP, unde am debutat și eu. Dar și pe Stelică, aveau să-l lucreze, cu toate că și el era tehnician. De asemeni aveam să aflu peste ani, în 2014 luna martie, că s-a stins și el. Ne-a părăsit destul de devreme.

Eu ajunsesem la categoria a VI-a. Dar pe mine nu au vrut să mă avanseze tehnician. Dar nici pe a VII-a nu au vrut să mi-o dea. Cică nu aveau posturi. Dar pentru alții aveau!

M-am obișnuit până la urmă cu timpul. Ba mai mult mă apucai să pun faianță și gresie în bucătărie și baie. A ieșit mai bine decât dacă o punea un maistru. Când m-am apucat de pardoseala se îmbolnăvise socru-miu. Până la urmă, am terminat. Eu muream de treabă, când mă pomenesc și cu el la mine. Eu puneam gresia în baie, iar el, că să-l masez că îi face bine. În bucătărie tot miscându-se pe gresia abia proaspăt pusă, mi-o sparse cu bastonul lui. Trebuia să se ducă la spitalul de recuperare de la Iasi- Nicolina. A doua zi a plecat.

Una din fetele lui tanti Profira, venea la noi, cu băiatul și soru-sa. Chipurile să mă mai ajute și pe mine. Și se ajutau și ei, că mai mâncau și pe la noi. Îi pusesem la treabă. Voiam să văruiesc și el mi-a șmilgheluit tavanul în dormitor, baie și bucătărie. Făcuse un praf, că nu se mai vedea om cu femeie. Parcă era moș Crăciun albit. Apoi am pus și tapet. Toată casa era întoarsă în sus. Seara rămâneau la noi cu toții. Ne împărțeam prin toată casa. Cum afară era cald dormeam la sol pe saltele.

Am terminat în sfârșit treaba și au plecat. Când am venit a doua oară acasă de la Iași, în urma altui control de rutină, Rodica lucra în noaptea aceia. De aceea nu a mai venit la Iași să mă ia. Așa că a lăsat-o pe nepoata lui tanti Profira să mă primească ea. M-a primit foarte sumar îmbrăcată. Era numai în chiloți. Când am văzut-o, simții că se trezește instinctul din mine. Ea a înțeles și s-a grăbit să se îmbrace. Când după câteva minute apare și Rodica. Ca să vezi! Eram cuminte! Că îmi spusese doctorul: ”fără eforturi fizice”.

Brândușa 2

 Întro zi îmi aduce un vecin de palier - Sorin, o pisică siameză. Avea vreo 6 luni. Îi punem numele de Brândușa. Așa cum o chemase pe fosta mea pisică din copilărie. Era ceva de speriat până s-a acomodat cu noi. Și mai ales cu mine. Când încercam să pun mâna pe ea, mereu mă zgâria, sau mușca. La fiică-mea nu! Cu ea nu avea treabă. Ea era feblețea ei. Și stătea boala de mâță, numai la ea. Când venea Dana mică, a lui doamna Luca și o vedea, i se punea pata. Și asta că ei îi plăcea să o necăjească.

Nu-i plăcea de prezența ei. Fiică-mea și Rodica îi dădea la mâță numai ”kit-kat”. De fapt fetele mele o învățase cu asta. Că îi și spuneam:

- Ce pâinea îi stă în gât?

Dar ți-ai găsit!

- Cum să-i dau Brândușei mele, pâine? Se poate ea doar e feblețea mea!

Până si mă-sa îi ținea hangul și ei și mâții. Dar bineînțeles că ăla era doar desertul. Că mânca boala de mâță de toate mai puțin pâine. I se făcea rău dacă îi dădeai pâine. Mereu comenta:

- Miau, miau! Ca și cum ar fi spus: ”Ce de asta îmi dai tu”?

Îmi amintesc cum o păcăleam pe Brândușa mea de atunci, când eram mic. Muiam o bucățică de pâine în sos la mine din farfurie și îi arunc jos. După ce a mirosit-o vreo cinci minute, s-a hotărât să o mănânce. Dar ce fază! A mâncat numai partea unsă. Cea care nu apucase să fie unsă nici nu se atinse de ea. Ca să vezi istorie! Bineînțeles că mai mânca și carne sau resturi atunci când Rodica pregătea mâncarea. Dar și bătaie de la mine sau Dana. Era nelipsită dintre picioarele ei. Că până la urmă și ea sfârși călcată până la urmă pe coadă. Nu i-a convenit și a mușcat-o pe Rodica de picior.

- Asa, mai dă-i carne! E doar feblețea voastră, uite ce îți face.

Bineînțeles că Rodica a înscris un penalti cu ea. Și a dat și gol, că o jumătate de oră mâța nu a mai ieșit de sub pat.

Întro zi apare Dana. Mâța tocmai servea masa ei nelipsită de kit-kat. Dana cum o vede, o întreabă:

- Iar mănânci, ia nu mai mânca!

Nu spun că mâța a mionat de câteva ori, ca și cum i-ar fi spus: ”ce ai cu mine? lasă-mă să mănânc”, vezi-ți de treaba ta! Ce cauți aici?” Apoi, s-a ascuns sub masă și a pus capul pe labe, supărată. Rodica la Dana:

- Ce ai cu Brândușa, Dana? Las-o să mănânce!

Târziu, după ce a plecat Dana, mâța și-a continuat iar masa.

Acum Brândușa, se învățase. Cum o auzea pe Dana venind, se ascundea. Sau când făcea Brândușa prosti, că avea si asta hachițe, o certam și-i spuneam:

- Unde e Dana? A venit Dana!

Știți ce repede se potolea Brândușa mea! Se ascundea sub pat comentând:

- ”Sper să plece, până când stau eu la masă”...

Tocmai seara mai ieșea de acolo. Se învățase și Rodica cu ea. În altă zi, când a venit iar Dana mică, și cum îi plăcea să o necăjească, a luat-o de coadă și a învârtit-o. Bineînțeles că mâții nu ia plăcut că ajunsese pe post de ventilator. Asa că după ce a scăpat din mâinile ei, era să o lase fără un ochi, repezindu-se la ea cu laba desfăcută. Am constatat și eu că mâța nu știa de glumă. Dacă cu Brândușa de dinainte mă jucam mai în voie și mă mai ierta, asta nu! Cum puneam mâna pe ea, gata–harș! cu gheara. Mare noroc a avut că s-a ferit. Și de atunci nici Dana, dar nici Brândușa nu se mai sufereau.

O vecină din fața blocului nostru, avea și ea un motan - Costică. Da, în nume cu fecioru-miu. A adus motanul ei la noi. Era roș. După ce s-au cunoscut s-au împrietenit, după care sau împerecheat. Să fi văzut ce miorlăituri pe capul lor. Nu mai asistasem la așa ceva până acu. De ziceai că rag tigrii din junglă. După care începea lupta. Și dăi și luptă…și dăi și luptă… familia mea de la ”48... în cameră... După câteva luni, unde nu îmi toarnă Brândușa mea, o armată de mâți. Făcuse șase! Erau care mai de care mai colorați. Unul era cu rosu ca motanul. Trei, cu negru și alb și doi erau negrii, ca tăciunele. Unu din cei cu alb și negru avea mai mult gri. Era bună de prăsilă, Brândușa mea.

După ce s-au mărit să fi văzut hora la mine în casă. Toată casa erau numai pisici. Făceau numai tâmpenii. Alergau toată ziua unul după altul. Întorceau toate covoarele și răsturnau toate. Unul se urcase pe o mătură. După el, jos altul. Când au ajuns în vârf, s-a răsturnat mătura cu ei. Eu ca să-i potolesc am luat mătura și le-am dat câte una la fund. Să fi văzut ce față au făcut? Să mă înghită nu alta. Cred că dacă erau mai mari și ar fi putut, m-ar fi înghițit. Erau tare orgolioși. Să nu le sufli în borș, că vai! Se șifonau foarte repede. Asta m-a făcut să mă gândesc cum să scap mai repede de ei. Și de ea.

Așa că mai întâi am măritat mâții. Pe cei doi negri i-am dat la niște prieteni. Unul îl luase chiar Valentin la țară. Iar pe ceilalți patru i-am abandonat la o curte. Când i-am lăsat jos nu mai voiau să mai iasă din sacoșă. Doi din ei se luase după mine. Eu îi goneam, ei nimic. Trece pe acolo o bătrână. Când îi vede zice:

- Vai ce pisicuți drăguți? De unde îi aveți?

- Nu–s ai mei i-am găsit aici, zic eu, tot împingându-i din fața mea. Ei nimic. Voiau iar la mine.

- Mai bine îi luați acasă! zice ea. Nu vedeți că vă iubesc?

- Nu, că mai am și alții, zic eu.

Nu mai scăpam acu nici de mâți și nici de babă.

- I-ai matale, dacă vă plac, zic eu.

- I-ași lua eu, dar stau la bloc.

- Păi și eu stau la bloc, zic eu crezând că scăpasem. Atât mi-ar fi trebuit să-i spun babei că îi exilasem. Nu mă mai spălam cu toată Dunărea pe cap. Până la urăa îi las și plec. Nu știu ce s-a mai întâmplat cu ei. Oricum îi lăsasem lângă o curte. Nu apucase încă să demoleze acolo, deși erau numai blocuri prin preajmă. Următorul an a demolat și în acea zonă.

Cu Brândușa avea să fie mai greu. Cum să scap și de ea? Îmi puneam în cap toată familia. Mai ales pe Roxy. Cum să se despartă ea de feblețea ei. Nici mâța nu putea să mănânce, dacă nu o mângâia Roxy. Îmi aprindeam paie în cap.

Vorbesc întro zi, cu vecinul Sandu de la parter și îi spun treaba. Eu dimineața mă duceam la treabă. Omul la fel. Ne sfătuim ca la 6 să ne întâlnim jos în fața blocului. La mine toată lumea dormea la acea oră. Am momit pe Brândușa cu niște salam, după ce l-a, mâncat – că nu puteam s-o i-au cu burta goală - am pus mâna pe ea. Am băgat-o în sacoșă și pe aici ți-e drumul.

Am coborât jos. Vecinul mă aștepta cu mașina pornită în fața blocului. Am demarat în trombă. Pisica speriată de zgomotul motorului, începuse să se zbată și să miorlăe. Am luat-o și am liniștit-o. În fine ajungem la combinat și o duc la mine în secție, la bobinaj unde lucram eu atunci.

Când a văzut Brândușa câtă gălăgie era acolo, s-a speriat și a intrat într-un redresor. Nu știu pe unde a intrat și cum, că nouă ne-a trebuit o jumătate de oră, până s-o scoatem. Maistrul îmi spune să o scot de acolo. Eu cu încă un băiat - Marius, am demontat tot redresorul ca să o putem scoate. Am început să-i vorbesc frumos ca să o liniștesc. Am pus-o lângă banc la mine și i-am dat apă și mâncare. Când au văzut-o fetele de acolo, s-au strâns toate în jurul ei. Una s-a oferit s-o ia acasă la ea. De abia așteptam să o adopte cineva. Ceea ce am și făcut. I-am dat-o ei. În gândul meu: ”bine că am scăpat de tine”.

Când am ajuns acasă, nu spun ce jale mare era la mine. Unde e Brândușa? Ce plânsete ce suspine...Cine a luat-o? Când a ieșit pe ușă?

Când mă vede că intru pe ușă, atât fiică-mea, cât și Rodica au sărit pe mine. Nu știau sigur că eu o luasem. Au crezut la început că poate ieșise afară printre picioarele mele. Întâi le-am spus:

- Poate o fi ieșit dimineață după mine și nu am observat.

Nu prea a ținut. Ele se sculaseră pe la 10 și de abia după două ore au realizat că lipsea Brândușa. Până la urmă, i-am spus că am ”angajat-o” în combinat.

- Ce? Să-mi aduci pe Brândușa înapoi...spune Roxy. Rodica a zis că nu-mi mai dă mâncare. Să mă duc la vecinul. Îmi dă mâncare cu praștia de la etaj. A coborât jos când a venit vecinul. Ce ia făcut și lui...

- Să-mi aduceți pisica înapoi!

I-am spus că am măritat-o.

După câteva zile îmi spune colega la care i-am dat mâța, că e rea, că fuge, că-i sălbatică și ia rupt toate perdelele din casă. Ei poftim aveam și reclamații din cauza ei. Și că ia dat drumul pe stradă. Acum mă mai scotea și dator. I-am spus;

- Dacă nu ai știut să-i vorbești frumos!

A trecut și asta. Pe undeva, parcă îmi părea și mie rău de ea. Mă obișnuisem cu ea de doi ani. Eu la cine aveam să mai țip? Cine avea să mă mai distreze când venea Dana pe la noi. Parcă și acu o aud, când intra Dana pe ușă:

- Miau, miau, de parcă i-ar fi zis: ”iar ai venit? Du-te la casa ta!”. Era foarte inteligentă. Ce te joci? Și animalele simt cine le iubește.

După aia ca s-o potolesc pe Roxy, i-am cumpărat un papagal. Unu verde. Dar nu a avut multe zile. Nu știu de ce? Dar am observat că la mine nu trag păsărelele. Că nu am parte de ele. Un scatiu, un sticlete doi pițigoi, un măcăleandru, un florian, un bot gros, o vrabie și 3 papagali mici, dar nici unul nu a trăit prea mult. Cel mai mult a trăit scatiul - Vasilică, dacă nu se prindea de ”zeppelin”- hârtia de muște...

Apoi i-am luat alți doi papagali: unul alb cu albastru și unul galben cu verde. Erau blânzi și zburau prin casă. Pe cel alb îl iubea cel mai tare. Întro zi cum stătea cu el în mână, uitându-se la tv, trăind momentul la o secvență, din reflex strânge pumnul și îl omoară pe bietul papagal, lăsându-l văduv, pe celălalt. Hotărât lucru nu aveam parte de ei. Am luat mai târziu de la talcioc o cușcă mai mare și altă pereche. După 2 luni unul din ei a paralizat. Nu se mai putea scula în picioare stătea pe burtă. Când l-am văzut că se chinuie l-am luat și i-am dat drumul în grădina din fața blocului. Celălalt nu a trăit nici el singur, prea mult. Mă gândesc să nu fii fost de vină semințele sau poate cușca. Înclin să cred că ea era cauza. Pentru că peste ani i-am împrumutat-o și cumnatului, ca să-i ia și nepoatei un papagal. La fel a murit și ăla cu aceleași simptome. Cred că respectivul, o fi avut înainte o pasăre bolnavă.

Operația la picior

Dar seria evenimentelor mele proaste, nu aveau să se oprească aici. După doi ani, când de abia începusem să mă obișnuiesc cât de cât cu noua mea boală, avea să mă încerce alta și mai gravă.

Trecuse aproape doi ani de la operația de la ochi.

Întro dimineață, când mă trezesc, mă apucă așa deodată vrednicia. Hai să fac gimnastică de înviorare. De obicei la acest capitol sunt în general absent.

Dar atunci mi-a venit mie. Asta era în anul ”94. După câteva mișcări mă pune apoi dracul să fac și podul. Aproape de sfârșit, mă aleg cu o durere ascuțită la nivelul șoldului stâng. Era asemănătoare cu a unei dureri de măsea. Prima data nu i-am dat importanță. Dar după câteva ore, a început mai tare. M-am frecat, ce nu am făcut, degeaba! Nu voia să-mi treacă! Orice făceam sau cum mă puneam, tot aia era.

După o săptămână începu mai tare. Mă duc la policlinica sectorială din combinat, pentru investigații. Mă pune să fac o radiografie, nimic suspect. ”Nu ai nimica!” Gata mi-au ridicat moralul. Îmi dă doctorița niște unguente și gata pe aici ți-i drumul. După o săptămână mă duc înapoi la doctoriță, pentru că nu-mi trecuse. Îmi prescrie niște injecții. Aceste injecții, după cum eram să aflu mai târziu, nu trebuiau să le fac, ca mai tare mă agrava. Era Dyprophos. Spunea ea că am osteoporoză. Nu făcusem decât două și m-am oprit.

A mai trecut o lună, durerea să mă lase pace. Era ca o durere de măsele care te sfâșie. Așa era la mine la șold. Cumnata mea, terminase școala de surori și era la spitalul județean. Îmi spune întro zi:

- Vino la noi să îți facem și noi o radiografie.

Mă duc și într-un final, după vizualizarea filmului, trag concluzia: Necroză, cap femural stâng. Și trebuia operată. Nici șoldul drept nu arăta mai bine…

Hai că e bine. Mă aranjasem bine iar! La noi nu aveam curaj ca să mă operez. Atunci cumnata, îmi propune să mă duc iar la Iași, că acolo, zicea ea, că sunt cei mai buni doctori. Cică era un profesor universitar care opera astfel de cazuri.

Înarmat cu 80.000 de lei la vremea aia, mi-am luat inima în dinți și m-am dus iar la Iași.

Rodica nu a mers atunci cu mine. Ea urma să vină mai târziu, că lucra. Ca să-mi ridice moralul soacră-mea împreună cu cumnata și socru-miu, m-au însoțit până la spital. Simțea și ea că e datoare, eu cum mă dusesem pentru bărbatul ei la București. Mai bine nu mi-ar mai fi fost datoare. Începuse să plângă, când m-a văzut că sufăr. Ce vreți socru-miu bolnav de picior și mână, acu și eu de picior... Socru-miu venise și el acolo la recuperare. Crezând că se v-a face bine.

Acu m-am internat la Spitalul Nicolina. Aici la Iași aveam să cunosc pe doctorii - Popescu și Hobincă. Ei aveau să mă opereze. După ce m-a înternat doctorul Hobincă și soția lui, veniră seara să mă investigheze despre apariția bolii.

Le-am spus aproape tot ce știam. M-au întrebat de operația de la ochi și m-au întrebat ce medicamente am luat. Când au auzit de prednison, au concluzionat:

- De aici ți se trage! Ai luat prea mult timp.

Păi luasem doi ani aproape, ca să salvez și celălalt ochi...după cum îmi spusese doctorul de atunci. Nu sunt ferm convins că asta a și fost cauza. Poate era și de la desele transporturi de la cărat, când mă punea mama să car apă sau altele...ducând pe șold,când eram mic, ca să nu mai zic de foile de arc de la revizie...Eu neînvățat...

După investigațiile de rigoare se apropia și ziua H. I-am dat dreptul, toți banii care îi aveam la mine. În salon cu mine era un om de 52 de ani care suferea de aceeași boală ca și mine. El venise înaintea mea. Așa că l-a și operat înaintea mea. Îl anunță seara pe colegul meu de cameră, că a doua zi îl operează.

A doua zi de dimineață, acesta de frică, închiriase wc-ul. Acesta se afla în încăperea noastră. Lângă dormitor. Se speriase tare. În fine pe la 9 și un sfert îl duce la sala de operații. După o oră și jumătate apare și el. Îl las să se liniștească și apoi îl întreb a doua zi:

- Ei cum a fost, a durut ?

Bineînțeles că m-a asigurat că nu trebuie să-mi fac griji, că totul e ok. Nu cred că m-a liniștit prea mult.

După alte două zile îmi vine și mie rândul. Acum era rândul meu să închiriez wc-ul dimineață. Făcea și asta parte din procedură. Au venit asistentele și mi-au dat o lamă să mă rad pe picior și mai sus. Când au venit din nou, la una nu ia plăcut cum mă răsesem și m-au ferchezuit ele mai bine. Au luat piciorul și l-au ras de păr, până sus și chiar și pe burtă. Făcea și asta parte din procedură.

Când într-un târziu, ajung și eu iar pe masa de operație, mă dezbracă, cum m-a făcut mama, mă pune să mă încovoiez, cu capul în jos, ca să-mi facă injecția în coloană, pentru anestezie. Trebuie să spun că era cea mai dureroasă poziție. La un moment dat simțeam că nu mai pot. Îmi ziceam că mai bine aș suporta operația, decât să mai stau așa. Până la urmă reușesc să-mi facă injecția. Mă întinde pe masă și mă leagă zdravăn de picioare și de corp. După ce au crezut ei, că injecția și-a făcut efectul, mă înțeapă în talpă cu un ac să văd dacă simt ceva. Mă pune să mișc și piciorul. Îl mișcam. Se cam luase de gânduri ei. Își făcea efect injecția, mai greu.

După aia, se apucă întrun final și simt că începe să mă taie, la sold. Îl aud pe Popescu, zicând:

- Vezi că nu simte...

Ei, la un moment dat au ajuns la locul dureros, cred că la ”carie”. Din clipa aceea și până la sfârșit, nu am crezut că o să mă mai ridic de acolo, de durere. Și curios, în timp ce mă tăiau fără sa controlez piciorul, acesta începuse să tremure și să se zbată singur, că de abia reușeau ăia să-l oprească. Era ceva involuntar.

Cu tot efortul meu, nu reușeam nici eu să-l stăpânesc. Întrun târziu se potolește piciorul, și s-au apucat iar doctorii de treabă. Mi-am adus aminte de controlul durerii, cu ajutorul respirației și am aplicat-o din nou. Când apărea durerea expiram. Apoi inspiram...Numai că acu parcă durerile erau mai mari și insuportabile. La un moment dat, uitasem să mă mai controlez și i-am alertat pe doctori.

Mi-au mai făcut repede o injecție. După aia iar am început să mă controlez. Așa am reușit să fac față operației. La un moment dat au folosit dalta și ciocanul. Au cioplit acolo, au dat jos răul, după care au folosit și bormașina făcându-mi și niște găuri în os. Într-un final respir ușurat, când o aud pe o asistentă:

- Gata s-a terminat acu vă coase. Ați tras-o tare, hai că e gata!

Simțeam cum mă cosea. Operația durase 1,5 ore. M-au dus în salon. Îi reproșez colegului de suferință:

- Ai spus că nu o să mă doară de loc!

Iar el :

- Ce eram nebun să-ți spun!

Am înțeles că și el suferise tot așa de mult, ca și mine. După operație mai târziu vine și socru-miu să vadă ce fac. Eu dormeam. Au zis ceilalți că sunt bine și a plecat la el în salon. Apoi a venit seara Rodica. I-am spus și ei prin ce trecusem.

Dar odată cu seara au apărut și durerile. Ea mi-a luat niște fiole cu piafen. Erau mai tari decât algocalminul. Unele le-am băut pe altele mi le-a injectat. A stat și ea câteva zile cu mine, până m-am mai înzdrăvenit. Apoi a plecat că trebuia să se ducă la muncă. Mi-au făcut la injecții cu piafen că le și uitasem numărul.

După o săptămână mi-am mai revenit. Începuse să se vindece și rana. Mai târziu ne plimbam amândoi șontâc, șontâc, pe culoare cu socru-miu. După ce mi-au scos ațele am mai stat vreo câteva zile și au zis că pot să plec.

Dar cum să pleci? Nu aveam cârje. Afară era iarnă și zăpada destul de mare...Mă rog de cineva în salon să-mi facă și mie niște cârje contra cost. Am dat 200 de lei și pe ele. Una o mai am și acu. Era sâmbătă. Rodica nu apăruse. Îmi spune că vine tocmai marți. ”Marți?” fac eu. Gata plec, nu mai stau! Îmi face externarea și o iau ușor prin zăpadă și gheață, până la gară. Pe socru-miu îl las acolo. Pe el avea să-l ajute soacră-mea. Era iarnă. Plecasem cu două ore înainte. Cred că am făcut o jumătate de oră până la gară, unde în mod normal, făceam zece minute. Acolo, surpriză! Nu mai aveau bilete cu loc. Mă rog de ele, zicându-le că sunt operat și că trebuie să merg până la Galați. Cum să stau atâta timp în picioare. Făceam vreo 4-5 ore. Până la urmă îmi dă un bilet cu loc.

Când vine trenul, era aglomerat, de parcă venea din America. Cu chiu cu vai de abia am putut urca în tren. M-au ajutat și niște creștini. Dar să vezi comedie. Eu, ca să mă urc mai repede în tren, nu am realizat că eram la coada trenului. Iar biletul meu cu locul rezervat, era la capătul celălalt al garniturii. În două cârje, cum numai eu știu cum, am parcurs vagon după vagon, apelând la ”claxon” ca să se dea lumea la o parte și să-mi facă loc. Câțiva au fost de treabă, dar alții... Doar vedeau în ce hal eram. Într-un târziu ajung și eu la vagonul meu. Era ultimul.

Acolo să vezi obrăznicie! Locul meu era ocupat. Cu greu, și mai ales cu ajutorul oamenilor, am reușit să-mi iau locul în primire. Doar aveam bilet. Când eram aproape de Galați, sun pe cumătru Negru, tatăl lui Genu, să mă aștepte în gară la Barboși. Apoi vin să mă ia acasă cu mașina lor. Ei de urcat m-am urcat eu, dar acu la coborâre să vezi comedie. Că nu eram la peron. În fine ajutat și de ei, mă dau jos. Când s-a trezit Rodica cu mine acasă, mai să nu-și creadă ochilor:

- Ce faci măi?...Cum ai reușit să vii?... De ce nu mai așteptat?...

Și așa am mai trecut iar printr-o nouă cumpănă. Au urmat zile de chinuială și suferință. Cumnata se oferise voluntar să mă vegheze ca la căpătâiul unui bolnav. Era în CO. O perioadă a stat cu noi. Trebuie să spun că m-a ajutat și ea mult. O avea în sânge. Era asistenta perfectă. Tare aș fi vrut să nu fie cazul să facă școală cu mine.

După operația de la picior, am făcut iar o pauză de sase luni. Perioada în care, după spusele doctorului, nu aveam voie să pun piciorul în pământ și asta timp de șase luni. Mergeam numai ajutat de cârje. La o lună a trebuit să vin din nou la control. Trebuia să fac ședințele de recuperare. Așa că am venit iar la spitalul de recuperare de la Nicolina-Iași.

Făceam multe proceduri. De la gimnastică medicală, la mișcare în bazin cu apă caldă și sulf, electroterapie-diadinamice, electromasaj și masaj. Trebuie să spun că am fost un elev silitor. Ceea ce era curios, că pe maseur îl chema la fel ca și pe mine. De asemeni o asistentă și un bolnav din salon, aveau același nume ca mine - Grigoriu.

Bolnavul din salon era un om de 90 și ceva de ani. Visa și el să facă 100, ca bunică-mea. Nu știu dacă a mai apucat. Fusese gradat în miliție. O spunea cu mândrie. Activa și la un partid, nu mai știu care. Era tare moșu...în politică. Nu permitea să-l contrazici, că se făcea foc și pară. Venise la spital că, spunea el, nu-l mai ascultau picioarele, și voia să facă și el fizioterapie.

Într-una din zile vin niște ”colorați” cu niște sticle cu sirop de ”Gin-Seng”, sau așa ceva. ”Rădăcina vieții” Spuneau ei că revitalizează organismul. Moșul cum aude întreabă:

- Cât costă? vreau și eu una!

Aveau sticle mari și mici. El a luat una mare. Dăduse parcă 600 de lei. Am luat și eu una mai mică, că nu am avut ce face. M-am luat după moș. Acu moșul se lăuda că dacă ia sirop de ăsta o să se pună pe picioare, fără gimnastică. Asistenta de salon, tiza mea, îl aude și îi spune:

- Te pomenești că acum o să întinerești!

- Ei no-i întineri eu, dar măcar oleacă acolo...

Mergeam după masă, în fiecare dimineață, la sala de gimnastică. Nu spun câtă văicăreală era pe capul lui. Că îl doare, să îl ia mai încet, văleu...! Așa își făcea exercițiile moșu, spre disperarea asistentei.

Eu eram silitor. Strângeam din dinți, și făceam cât puteam, tot ce îmi spunea ea. Asistenta îi spune moșului:

- Moșule, în fiecare dimineață, înainte de a te da jos din pat, să faci exerciții de gimnastică.

Chiar mă amuza urmărindu-l. Dimineața stătea cu fața în sus și ridica două degete de la mâini și le mișca în sus și în jos. El cică făcea gimnastică. Eu încerc să-l conving, nu așa, mai cu viață și ridica mâinile sus. Atâta mi-a trebuit. Începuse ”știrile de la Pro-Tv”.

Când vine asistenta în salon și-l întreabă:

- Ei moșule ai făcut gimnastică?

- Sigur că da, se poate?

Iar noi eram pe burtă. Ne întreabă și pe noi:

- A făcut moșul gimnastică, cum i-am zis?

Noi:

- Nuuu!

Iar, el de colo:

- Ce știu ei, ei dormeau când eu făceam gimnastică...

În acest spital, ca și în celălalt, la Sf. Andrei, aveam să văd, mulți oameni suferinzi. Fiecare avea câte ceva. Și aici la acest spital, lucrurile stăteau cam la fel. Pentru că nu erau locuri, dormeam câte doi în pat. Cel cu care dormeam avea probleme cu o infecție care se localizase la gleznă, iar acu urca către genunchi. Nici în ruptul capului nu voia să se opereze, chiar dacă știa că v-a pierde piciorul. Dar i-ar fi rămas totuși viața.

Nici un doctor nu a reușit să-l convingă, ca să-i taie piciorul mai sus de genunchi. Zicea el, că mai bine preferă să moară decât să umble olog. Oameni și oameni... Sau altul venise cu fractura de tibie deschisă. Zicea că l-a târât vaca când încerca să o suie pe o căpiță ca să mănânce. Tare semăna povestea asta cu a lui Ion Creangă. Vaca s-a speriat fugind și a agățat lanțul de piciorul lui. Aceasta l-a târât, o bună bucată de drum. Până l-au găsit era deja prea târziu. Ce a pățit și el. îl legase cu bandaje să se așeze osul la loc, urmând să-l opereze. Că eram oleacă mai sprinten îi mai ajutam și eu pe bolnavii de acolo cu câte ceva până veneau asistentele.

Noaptea de durere, și-a dat foc cu bricheta la bandajele care îi țineau piciorul sus, cu contra greutăți. A căzut piciorul în pat, dar odată cu el și greutatea care îi ținea piciorul sus. Aceasta căzând jos cu un bubuit puternic. Sărise toate asistentele să vadă ce s-a întâmplat. Când au văzut, l-au certat, dar el nu se sinchisea de ele. Nu știu ce a mai pățit, că atunci când m-am întors peste o lună, el tot acolo era. Și multi, multi alți...cu tot felul de probleme. Când s-a făcut iar o lună am plecat acasă cu recomandarea să mă duc întro stațiune, pentru recuperare la Amara, Techirghiol, Mangalia, sau Herculane. 

La stațiunea Amara

        Și uite așa la 36, respectiv 38 de ani, aveam să dau piept cu cele mai grele cumpene. Dar ele nu aveau să se sfârșească pentru mine. Nuuu!

După ședința de fizioterapie, de la Spitalul Nicolina din Iași, medicii îmi recomandase să fac în continuare tratament anual, la unele din aceste stațiuni: Amara, Herculane, Mangalia sau Techirghiol. Am ales stațiunea Amara, că era mai aproape de mine. Am luat cursa Slobozia, iar de acolo am luat alta către stațiunea Amara. Acolo predomina iodul. Cică era bun pentru mine. Aduceau nămolul direct din lac.

Era în apropierea hotelului era o  livadă mare de nuci. În hotel se făcea și tratamentele. Făceam destule. Bazin cu sulf, băi de nămol, masaj cu nămol, de ziceai că suntem draci, etc. Băile fierbinți cu nămol nu prea îmi plăceau. Dar de nevoie le făceam.

Odată din cauza că apa era prea fierbinte, era să mi se facă rău. Apoi femeia de acolo a mai răcit apa. Apoi urma diadinamicile, electro masaj, masaj și gimnastică. La masaj erau oameni cu vederea slabă sau, lipsiți de vedere. Se călăuzeau după zgomot. Eu îl aveam pe nr 6. Așa că după ce serveam masa la 7-7,30 plecam la exerciții. Prima dată am venit numai cu Rodica. Următorul an l-am luat și pe juniorul - Costică. Aveam un profesor la gimnastică și la bazin, care îl chema – Georgescu. Făceam diferite mișcări în apă. Profesorul când îl vede pe Costică al meu, îl ia și îl aruncă unde apa era mai adâncă. Și el se sperie. Îi era frică de apă. Dacă a văzut că nu vrea, l-a lăsat în pace. Da, dar dacă îl lăsa pe el, atunci profesorul venea și se ocupa de mine, ”omorându-mi” piciorul de la șold și sporindu-mi durerile. După ce ”mă omora” bine, mă lăsa în pace continuând singur seria de mișcări în apă. Multe din proceduri le conducea el. Făceam gimnastică în apă.

După două zile Rodica pleacă și rămăsese să vină să mă ia la plecare. A doua zi veni o tanti tânără lângă mine, la procedura de la bazin, ca să facă exerciții și ea. Nu avea bărbat dar avea cu ea un băiat mai mic decât fecioru-miu. Fecioru-su se împrietenise cu Costică al meu. Ea era tot timpul lângă mine. Când ne spunea să o luam la dreapta ea o lua la stânga și dădea peste mine. Când eu schimbam la stânga, ea la dreapta, și iar peste mine. Profesorul – Georgescu, se tot uita la noi.

Întro zi iî zice profesorul:

- Mai lasă-l în pace pe domnul Grigoriu!

Hotărât lucru, ghinion! Ba mai mult, îmi promite că mă spune la doamna Rodica. Nu știu dacă glumea sau nu, dar...oala acoperită...

M-am simțit bine o perioadă după proceduri. Dar acu aveam și febră musculară. Așa că la plecare, aveam să consatat că mă durea piciorul mai tare decât atunci când venisem. Eu venisem înarmat și cu bastonul. Am auzit în prima zi de la unii, la venirea mea, că la plecare se făcură bine și că au aruncat bastonul. Oare așa să fie?

Am stat trei săptămâni. Am făcut febră musculară de la gimnastică și mai ales de la ”bicicletă”. Cred că făcusem turul României. La plecare abia mai mergeam. La asta se mai adăuga și durerea mea de la picior. S-a ținut de cuvânt profesorul, că mă dădu în gât la Rodica. Asta dădu naștere la niște priviri, urâte spre mine. Dar tot profesorul mă salvă.

- Dar nu a fost nimic! Domnul Grigoriu a fost cuminte…

Și așa nu fusese nimic.

Procedurile mele se tot repetau zilnic.

După ce a venit Rodica, veni și cu soru-sa și cu fiică-mea - Roxy. Înainte să vină, cumnata ne dă telefon și ne întreabă:

- Cum e acolo? E frumos? Ce fel de lume este?

Noi îi spunem:

- Sunt numai babe și moși.

Ea înțelege că:

- Sunt tineri și frumoși?...

Nu era măritată pe atunci.

Au stat și ele o săptămână pe cont propriu și au făcut și ele câteva ședințe de nămol.

Cum și pe cumnata o durea picioarele, a intrat și ea în cada cu nămol. Când a văzut la început apa aceia neagră plină cu nămol, Rodica zice:

- Și cum eu o să intru în apa aia ...așa neagră? S-o crezi tu !

Dar până la urmă tot a intrat. Problema era mai mare la ieșire, că dura mult până te curățai de ierburi și alte plante negre, prinse pe corp. După aia la duș.

Țin minte că la Amara la hotel, când ne-a cazat și m-am urcat în pat, s-a rupt un picior de la pat cu mine. Au pus apoi o oală drept picior. În alt an, era vara și ne dădu-se o cameră la et. 3 chiar sub ghena de gunoi.

Vă dați seama ce mireasmă era când deschideai geamurile vara. Am fost la recepție și am schimbat iar camera. Am schimbat patru camere până am găsit una ca lumea. Fiecare avea câte ceva. Când ne-a dat la corpul vechi, acolo toate paturile aveau întăritură cu oale. Ba mai și scârția pe deasupra…

Când a venit Rodica ne-a căutat disperată prin tot hotelul. Nici cei de la recepție, nu mai știau unde mai eram. De la 120 am ajuns la 220. Nu volți...

La Amara ne certam mereu cu toate babele. Și erau destule. Cred că erau cam 75 la sută. Aici dacă întârziai la masă rămâneai flămând. O babă luase un coșuleț cu pâine și niște salam cu brânză și se duse sus în cameră cu ele. Eu am vrut să-i urmez exemplul, numai că nu am ajuns bine la ușa, că a venit bucătăreasă, cu o falcă în cer și mi-a luat mâncarea. Am protestat, spunând că am să o mănânc mai târziu. Dar degeaba. Așa că vrând ne vrând am consumat-o acolo. Doar era plătită. La alții mergea!

Sâmbăta și duminica, mai luam și noi o pauză prin împrejmuiri. O cumpărătură, un mic, o bere…Făcea cinste d-l Nae…adică Rodica. Mai făceam o plimbare, șontâc, șontâc… la iarbă verde, o plajă, o una alta…Mai jucam șah cu pensionarii pe bancă…

Știu că i-am tras la unu o bătaie, că l-am bătut cu toate piesele pe tablă. Nu apucase să-mi ia măcar un pion. Am intrat în el cu toate piesele. I-am sugrumat regele, cu toată regina lui, pe care mi-a dat-o amanet în schimbul lui. Ei, dar mai erau și alții jucători mai buni. Mai o tablă, la care învățăturile tatei, aveau să prindă bine…

În altă după amiază, se pornește o furtună și o ploaie puternică, cum nu mai văzusem demult. Mai avea oleacă și intra apa în hotel.

Întro zi ne-a dat borș, în care erau numai zarzavaturi. Un ocupant de  la masa de lângă noi zice:

- Ăștia au cosit iarba din fața hotelului și ne-au pus-o la noi în ciorbă.

Bineînțeles că a glumit. Așa de bogată în buruieni era. Si avea să fie și mai bună când ne-am apucat de exercițiile de la sala de sport. Văzusem și eu cum în acea dimineață, un om cosea iarba din împrejurimile hotelului.

În altă zi ne-a dat ca desert ”prăjitură de mălai”. Că râdea și Rodica când a auzi de asemenea sortiment.

- Păi cum? Am dat atâția bani ca să mănânc prăjitură de mălai?

Aveam bonuri de masă. Venisem cu bilet prin sindicat de la CSG. Mare belea am mai avut până am obținut acest bilet, de parcă îl furasem. Doar era dreptul meu. Era pentru sănătatea mea! La mulți le dădea bilete și erau mai sănătoși decât mine.

Mai târziu peste alți ani, nu a vrut să–mi mai dea bilet. Următorul an am fost la Mangalia. Asta, că auzisem că s-a desființat și unele proceduri, la Amara. Oricum, noaptea până dimineață, aveam gălăgie de la o discotecă de alături. Cică eu venisem la tratament și liniște…Dimineața eram mai oboist, decât mă culcasem. Și aveam iar de muncă…

Dar nici la Mangalia nu aveam să scap de muzică…

La Mangalia

Întro zi aveam să aflu că soacră-mea, mama lui Rodica fusese adusă de urgență la spital la noi, cu diagnosticul - peritonită. Se spărsese apendicita în ea. Probabil și de la efort. Și de la țară până la noi i se agravase situația. Rodica lucra atunci la ULP. S-a rugat de șef să o învoiască, să se ducă la ea la spital. Poate o salva. Dar ei nu au vrut. Noaptea intră în operație de urgență.

Dar nu a mai apucat dimineața. Fusese prea târziu și orice efort al medicilor fusese de prisos. Rodica și soru-sa, rămaseră cu convingerea că mama lor murise cu zile. A urmat 3 zile de jale. Rămăsese singur, săracu socru-miu. Și bolnav cum era, avea să-i fie și mai greu de acum înainte.

Aflând că la Amara se schimbase condițiile, multe dintre proceduri ne mai fiind de actualitate, am plecat toți patru la Mangalia. Așa că dis-de-dimineață am luat trenul spre Constanța. Ajunși la Constanta am luat cursa spre Mangalia. Când ajungem noi acolo, oraș frumos, hotel de asemenea, după care ne-am dus la recepție. După repartizare am urcat în camerele noastre.

La 12,30 era masa. Coborâm noi la masă. Aveam și aici cartele. Alături de masa noastră era un neamț. Venise și el la procedurile de aici. Când îl vede pe Costică al meu cu părul roșu, ”se îndrăgostește” de el, și îi dă un măr, zâmbind.

I-am mulțumit și eu cum am putut, rostind un mulțumesc stricat în limba lui. Cred că a înțeles mai mult din înclinarea capului meu, decât din ce i-am spus eu. Era de treabă. Într-una din zile venind de la o procedură își încurcase papuci cu a altui bolnav. A coborât ca să-i recupereze.

Pe masa erau tacâmuri pentru patru inși. În fața noastră era un coș cu pâine. Prima dată eram numai două familii la masă. Noi am atacat coșul cu pâine în forță. Mai ales fecioru-miu care a uscat coșul. Când au venit și ceilalți la masă, ei numai aveau pâine. Și s-au așezat la altă masă.

Cum cei din sala de mese ne repartizase pe fiecare la câte o masă, s-au cam supărat pe noi când au văzut că îi lăsasem fără pâine. Dar și noi nu ne-am lăsat și le-am mai cerut încă un coș cu pâine. Ce or fi spus oamenii: ”uite au venit și flămânzii ăștia de la Galați la noi”. Ei voiau ca fiecare să mâncăm numai câte două felii, după părerea lor. Așa că a doua zi, când ne-a văzut cei de la masa noastră că venim și noi la masă, și-au luat pâinea lângă ei. Era bună mâncarea.

La Mangalia procedurile erau cam la fel cu cele de la Amara. La controlul de rutină de la cabinet, doctorița îmi găsește nu știu ce la inimă și îmi mai taie din ședințe. Nu aveam voie să fac efort. Asta aveam să constat și eu mai târziu pe propria piele. De aici avea să mi se tragă toate. Așa e când e să fie rău, nu mai ai ce face. Sau când intră boala în tine.

Oricum am făcut electromasajul, masajul și diadinamicele. Am stat și aici trei săptămâni. Rodica a plecat a doua zi. Ea lucra. Ne adusese numai pe noi. Luasem două cartele și le împărțeam cu copii.

Întro dimineață, pe când îmi așteptam rândul cuminte pe o bancă, pentru a intra la o procedură, văd o femeie care semăna perfect cu soacra-mea. Că m-am și speriat când am văzut-o. Mai ales de faptul că o știam moartă de câteva luni. Avea același mers, aceeași figură încruntată pe care o știam de ani de zile și mai ales când mă vedea la poarta ei, la fel de plinuță și de statură mică, numai că era un pic mai tânără. A trecut pe lângă mine și nu mi-a dat nici o atenție. În ultima săptămână când a venit iar Rodica să ne ia acasă, i-am povestit de aceea femeie. Ei nu-i venise să creadă, spunând că mi s-a părut.

- Da? zic eu: vino mâine cu mine la cabinete.

A doua zi venim noi acolo, ne așezăm jos la rând, pe niște scaune și o aștept să apară. Nu știam dacă venise sau nu. Când peste zece minute apare și ea. I-o arăt și ei.

Când o vede Rodica, mai să nu-și creadă ochilor.

- Vai ce bine seamănă cu mama! Zici că e ea! Este la fel când era ea mai tânără, zice Rodica.

- Nu ți-am zis că seamănă cu ea. Și eu am crezut prima data că a înviat. Oare chiar înviase ? O fi fost vreo sosie de-a iei care ne urmărea!...

Cât a fost plecată Rodica, noi am făcut numai prosti în cameră. Era întro dimineață de sâmbătă. Sâmbăta și duminica nu se făceau proceduri. Eu pun fierbătorul în priză și îmi fac cafeaua de dimineață. Uitând de ea și luându-mă cu ei, o vărs în foc. Roxana, negăsind cu ce să șteargă pe jos, îmi ia un slip și șterge de pe jos zațul. Când văd asta, iau o cană cu apă și o ud. Și protestez:

- Cu altceva nu ai găsit ca să ștergi pe jos? De ce ștergi pe jos cu ei? Fecioru-miu nevrând să rămână și el mai prejos, o udă și el pe Roxana. Și apoi să te ți. Roxana fugea cu cana cu apă după Costică, încercând să-l ude. Eu o ud iar pe ea, ca să-l lase pe Costică. După aia Costică fugea după Roxana cu cana cu apă.

Ea începe să mă ude și pe mine. În final ne-am udat toți trei reciproc și mai ales pereții în cameră. Ca să se răzbune la urmă pe mine, Roxana îmi umbla la colecția mea de lenjerie și luând câțiva chiloți, îi aruncă în baie întro chiuvetă unde era apă.

Bineînțeles că s-au încins iar spiritele și i-am udat și pe ai ei. La urmă se umpluse baia de chiloți și slipi puși la uscat. Apoi ne-am pus și noi în cârlige agățați pe sârmă în balcon. Noroc că era cald și soare. În jumătate de oră sau uscat toate.

Lângă noi veniseră niște băieți tineri, un pic mai mari ca fiică-mea. Ei trebuie să spun că fiică-mea își făcea mereu drum în balcon discutând printre despărțiturile de la balconul vecin. Când eram plecat ziua la proceduri, ea conversa tot timpul cu ei. Întro zi vin mai devreme de la proceduri și pentru că nu aveam cheia la mine, a trebuit să stau oleacă la ușa. Îl aud pe Costică al meu, cum o striga pe fiică-mea, dar tot am mai stat la ușă. Când intru mă i-au de ei.

- Ce m-ați ținut atât la ușa? Nu ați auzit că eram eu? Costică a auzit și tu nu?

- Eram în balcon.

- Da? zic eu, erai la gagii...

Bineînțeles că nu a recunoscut nimic.

În altă zi vine și aici o furtună mare. Era cu o zi înainte de a veni Rodica. În balcon aveam înșirat la uscat, un prosop și un slip de al meu. Până să ies în balcon, vântul le-a luat de pe sârmă și le-a dus în niște copaci aflați jos sub noi. Când a venit Rodica, am pus-o să se cațăre în copac să recuperez lucrurile.

Sâmbătă sau duminică mai ieșeam și la plajă. Sau chiar în timpul săptămânii după proceduri. Pe la 5 - 6 o tăiam afară, ori pe plajă, ori prin oraș. Și aici la mare pe plajă găsii multe admiratoare. Una tot așa, văzându-mă singur și care avea un băiat cum e Costică, intrase în vorbă cu mine. Dar m-am limitat numai la bună ziua. Mai încolo fiică-mea se distra cu băieții ei, de la camera de alături. Asta se petrecea în vara anului `98. Ca în același an în toamnă m-am și pensionat.

Seara mă puneau amândoi să le spun câte o poveste ca să adoarmă mai repede. Așa cel puțin credeam eu. În timp ce le povesteam îi văd că dau să adoarmă. Mă opresc să văd ce fac.

- Spune mai departe că noi nu dormim, zic ei.

Continui. În timp ce le povesteam adorm eu. Când mă trezesc mai târziu, ei erau amândoi în balcon și ascultau muzica de la o discotecă aflată pe plajă.

- Ce faceți voi aici ? De ce nu dormiți? Marș la culcare toată lumea, zic eu supărat.

Trebuie să spun că am avut mare belea cu acea discotecă. De la ora 24 și până dimineață la ora 5, mă urla în cap bubuiala lor. Se transmitea vibrațiile de la instrumente și mai ales cele de percuție, până în camera la mine. Oricum mă puneam în pat tot aia era. Vibra și patul. Parcă era în aer liber! Am coborât de câteva ori la recepție reclamând, că nu pot să mă odihnesc din cauza zgomotul produs de discotecă. Dar fără nici un rezultat. Am fost și la Directoare. Ea m-a înțeles, dar ăia și-au văzut de treabă în continuare, spre disperarea mea. I-am reproșat directoarei:

- Eu am venit aici în stațiune ca să mă recuperez, că sunt bolnav și am nevoie de liniște! Dacă voiam discotecă, mă duceam la discotecă la mine. Nu mai făceam atâta drum până aici.

Întro seară enervat de atâta gălăgie mergem pe plajă la acea discotecă improvizată. Mă duc la Dj-ul ăla - un puștan cam arogant. A trebuit să țip la el ca să fiu auzit, și eu de el, și el de mine. Îl întreb cine e patron cu discoteca.

Îmi spune în zeflemea:

- Unu Radu...

- Radu și mai cum? întreb eu din nou țipând la el. În tot timpul discuției cu mine nici nu a vrut să lase muzica mai încet. Ba o dădea și mai tare.

- Unu Mazăre... îmi zice el răzând.

Am plecat supărat, mai ales de faptul că am crezut că mă ia la mișto! Nu știam dacă o zise să scape de mine sau chiar exista acel om cu acest nume. Târziu aveam să aflu, că este primarul Constanței de azi. Oare tot el era și pe vremea aia? Tot el se ocupase și de Mangalia? Deși dacă fac acu abstracție de fizionomia lui de atunci și cea de azi, parcă înclin să cred, că îl avusesem în față chiar pe el. Sau cine știe?

Nu știu dacă a avut vreun răsunet plângerea mea, că în zilele următoarele, dăduse muzica mai încet și și-au văzut de treabă în continuare. Nici aici nu aveam să scap de discotecă. Și la Amara a fost la fel. Și acolo era gălăgie noaptea. Credeam că plecând de la ei, o să scap și de gălăgie. Dar ți-ai găsit. Nimerisem din lac în puț. I-am amenințat că mă duc și la primar.

Puțin îi păsa! Cred că și primarul era cu ei acolo. Ar fi putut să aibă și ei puțin respect, pentru noi, cei bolnavi. Că nu venisem ca alții din plăcere. Puteau să pună discoteca în altă parte, sau mai departe de hotel. Am mai avut câțiva susținători, din cei mai în vârstă. Nici ei nu puteau dormi noaptea de hazul lor. Unii din tineri mai erau și obraznici:

- Du-te mamaie la cimitir că acolo o să ai liniște!

Poftim cultură!

Bineînțeles că a plouat cu comentarii, de ambele părți. Ce să-i faci tinerii ăștia în afară de muzică și mai ales să o asculte la volum maxim, mai știu altceva? Ei cred că asta e muzică ce ascultă ei. Bum ! Bum ! și atât. Asta nu e muzică! Își mai strică și sănătatea. Or să devină surzi mai devreme. Muzica, e aceea care trebuie să îți ”gâdile în mod plăcut urechile”. Care pleacă de nicăieri și îți inundă corpul. Trebuie să o simți. Să știi să o simți.

Ultima săptămână pe care am petrecut-o, a trecut fără alte incidente. Dar tot la hârjoneală tot nu renunțasem. Acu jucam jocuri cu pedepse. Costică al meu era cel mai bătut de soartă. Că și zicea:

- Dar eu nu mă mai joc! Ce numai eu? Numai eu?...

Mâncam acu mai puțin că venise și Rodica. Seara ne mai scotea Rodica la câte un mic și o bere, pe la o terasă din zonă. Nu prea am văzut vreo schimbare în bine și după aceste tratamente. Tot șchiopătând am plecat acasă. Ba mai aveam și febră musculară, pe deasupra. Seara mai cutreieram împrejurimile. Sau mai jucam câte o tablă sau un șah prin parc sau club. Îmi găsisem niște adversari pe măsură. Am mai bătut, dar am mâncat și bătaie. Normal! Nu?

Și așa a venit și ziua plecării. Nu ne-am mai întors acolo nici până azi. Una că nu aveam bani pentru bilet întreg, dar nici de la sindicat nu m-am mai lipit. Asta era să fie ultima stațiune pe care o frecventasem până să mă pensionez. Cât despre bilet de la pensionari... era teribil de complicat.

După ani aveam să aflu în urma unei crize, că sufăr și de tensiune. Era oscilantă. În fine fac cum pot ședințele și vin acasă.

Acum, nu știu. Ori din vina băilor cu nămol, ori din alte motive, m-am ales cu o infecție la genunchi. Probabil că avusesem o mică rană sau un coș, pe care l-am scărpinat și în contact cu apa aceea neagră, s-a infectat. Nu știu de ce, dar toate belelele trăgeau la mine... Și nu mai îmi trecea. Cumnata, care stătea atunci pe la noi, mă îngrijea. Și cum curgea continuu un lichid de la buba de la genunchi, ea mi-a spus să o las să curgă singură și să nu o acopăr. După trei săptămâni, s-a vindecat, dar rămăsesem și cu genunchiul umflat.

Acum mă durea și genunchiul, pe lângă șold. Și tot la stângul, al naibii. Dreptul începuse să prezinte și el semne de limitare la mișcări. Stângul era de mult. Așa că la primul diagnostic făcut de doctori, a fost: ”Coxatroză bilaterală avansată”.

Tot ei, mi-au propus să mă operez pentru proteză. Asta îmi mai lipsea! Iar durere și de unde atâția bani? Era cu programare și după ani, dacă îți venea rândul. De abia după ani s-a mai dezumflat un pic genunchiul.

Dar durerea din el și din șold tot nu a dispărut. Ba din contră se făcea mai mare pe zi ce trecea. La efort mai mare, ca mers, sau la stat mult în picioare. Chiar și dacă stăteam jos prea mult era același lucru. Asta făcuse ca la servici să îmi facă greutăți șefii și nu numai ei. Expres mă trimiteau pe teren numai pe mine, să cutreier tot combinatul. Când eram sănătos era altceva, dar acu...Bașca că din cauza deselor certificate medicale, era în pericol locul de muncă.

După moartea soacră-mii, socru se oferise să stea la mine. Nu aveam nimic cu el, dar nu mai el îmi mai lipsea. Și aveam numai două camere. Unde să mai stea și el? Noi eram patru... Eu cu boala mea, el cu a lui. Devenise și agasant si plictisitor. Asta mă făcea să fiu și eu nervos.

Gigi, băiatul lui, nu mai avea prea multă grijă de el. Îl lăsa singur și pleca. Asta l-a făcut să se decidă să vină la azilul de bătrâni de la noi. Spunea el, că a venit mai aproape de mine, și să vin zilnic la el. Și să nu-l las. Și toate astea le spunea plângând. Că mă făcea și pe mine, când mă duceam pe la el. O vreme i-am făcut hatârul. Dar nu puteam tot timpul, cum voia el.

Acum mă suna într-una și mă punea să vin la el. Am mers de câteva ori. Dar acolo îmi făcea tot felul de scene. Se repezea la colegul de cameră, cu o sticlă goală că să-i dea în cap, spunând că îl enervează. Toți îl enervau. Încercasem să atenuez situația. Îl știau și doctorii de acolo și se învățase cu el. Mai avea și momente mai bune. Dar rare. Mie îmi făcea rău asemenea scene. Stăteam cu frica continuă, de câte ori veneam la el.

După un timp nu m-am mai dus la el. Și asta că mă durea și pe mine piciorul. Se apucase să bea. Era bolnav și de inimă. Lua medicamente cu pumnul cu alcool. Asta era să-i fie fatal. Înclin să cred că se săturase și el de viață.

Întro zi ne anunță cei de la azil că a murit. La cinci ani de când îi murise soția, se stingea și el. L-am dus înapoi la țară la el și l-am înmormântat și pe el. Trebuie să zic, că a fost un coșmar, deplasarea lui către biserică și către cimitir. Tot timpul pe drum curgea un lichid din el si din coșciug. Se umflase. Îl plimba cu capacul pus, bătut în cuie. Nici în biserică nu l-a băgat. L-au depus jos în curtea bisericii, cât i s-a ținut slujba. Rămăsese Rodica, Lia și Gigi singuri. Lia era în vorbă cu viitorul cumnat. Era inginer și avea și mașină. Visul lor. După un an s-au luat.

Au făcut nunta și petrecerea la mine în casă. Am rămas prieteni în continuare. Și acu mai apelează cumnatu pe la seviciile mele. În calculatoare în electronică și ca beby-sitter. Iar el ca recompensă, mă plimbă cu mașina pe la diverse destinații: plajă, țară și ”iarbă verde”.

Probleme la muncă

Cu toate tratamentele de la stațiuni, durerile mele nu au mai încetat. Ba se făceau mai mari pe zi ce trece.

Și acu am probleme mari, când mă scol din pat dimineața, sau dacă stau mai mult pe scaun, merg, sau stau mult în picioare. Trebuie să spun că asta a afectat și serviciul meu. Numai eram așa de sprinten. Trebuia să colind iar tot combinatul. Să verific centralele sectoriale, să întrețin și să controlez și avertizoarele mecanice din tot combinatul, de la centrala GFZ - acu electronică.

La asta se mai adăugau și obiectivele de la pază. Și nu erau puține. Și acestea erau împânzite în tot combinatul.

Era o muncă istovitoare acu pentru mine. De abia mai puteam să merg. Din zi în zi era și mai rău. Iar șefii îmi sporeau suferințele, făcându-mi viața și mai grea.

Cât am activat eu la PSI, s-au schimbat patru șefi de serviciu.

Dacă primul, șef de serviciu, a fost pentru mine și a ținut cu mine, nu același lucru aveam să constat și la ceilalți care au venit mai târziu.

După plecarea lui Negru, a venit la noi la PSI, inginerul Cârlan. El avea să ne fie o vreme șef de serviciu. Pe atunci la centrala de alarmare era acum șef Toader P. El fusese la centrala telefonică a combinatului. Venise la noi și îl promovase tehnician la prevenire. Și ca să aibă schema cât mai încărcată, figura și la noi șef de centrală. Eu eram mâna lui dreaptă. Văzuse și el realizările mele premiate de București și avea bază mare în mine. Numai că asta a făcut ca să se mărească și numărul atribuțiunilor, dar și a sarcinilor mele, pentru care nu primeam nimic în plus la salariu. Dar și antipatii de la alții, față de mine. Ba îl mai ajutam și pe el cu informați de la centralele sectoriale. De aceea îmi făcea grafic de lucru. Și ca să nu zic nimic, le făcea grafic și la ceilalți doi băieți, când erau la zi, sau și la celelalte fete, când erau doi pe schimb. Unul pleca pe teren. Asta era regula. Numai că mie îmi dădea cele mai îndepărtate obiective, zona Ox2, Aglomerare, Tratarea apei, LTG 2, UCC-1, UCC2, iar el și la ceilalți, sectoare apropiate de sediul nostru. Asta nu era o problemă. Doar din 1979, tot făceam combinatul, de la un capăt la celălalt. Dar acu cu durerile mele, plecam la 8 și veneam la 12 frânt, că abia mai puteam merge. Noroc de Leana. Cu ea îmi trecea toate durerile. Avea darul de a te face să uiți de toate, cu ghidușiile și glumele ei.

Cum ajungeam în centrală și era ea de servici, mă și ataca:

- Bine ai venit măi Marine! Păi noi de azi dimineață nu am băut măcar o cafea?...și râdea mereu.

Îmi știam sarcina. Puneam de cafea. De multe ori, lucram în colaborare. Ori puneam eu cafeaua și a doua zi,  ea punea zahărul, ori invers. Când se termina zahărul la amândoi, mai apela și la d-na Molniceanu, care era magazionieră în acea vreme. Și ca plată, îi făcem și ei o cafea. De multe ori venea și beia la noi în centrală. Aăa că mai stăteam și cu ea la palavre. mai trecea timpul. Și asta o făceam și la intrarea în schimb, dacă era ea de tură.

Dar cum eu mai zăboveam pe traseu, Leana, mai făcea vreo două cafele. Așa că atunci când veneam eu, deja ea era sătulă de cafea. Mai punea o linguriță peste zaț, oleacă de zahăr și o punea iar la fiert. Pentru că făcea multe cafele, că făcea la tot serviciul PSI, se arsese fierbătorul. Atunci am improvizat eu un fierbător din două lingurițe de inox, presate la o presă de la un atelier mecanic din apropiere. Apoi le-am aranjat, una peste alta, despărțite de un izolator din fibră de sticlă de 8mm. Cozile le-am legat la un ștecher, trecute printr-un manșon de plastic. Le-a plăcut inovația mea. O vreme am mers pe aceasta. După ce se mai răcea cafeaua, prilej ca să mă mai odihnesc și eu, ne apucam de sorbit. Dacă nu era nimic, adică nici un foc - nu la inimă - ne vedeam liniștiți de treabă. După ce dădeam și raportul șefului direct, nu ne mai supăra nimeni până la 14,30, când se termina programul. Asta dacă eram la zi. Dar dacă eram la tură 12/24, că mai făceam și din acestea destule, plecam și la 18,30. După ce m-a mai cunoscut noul șef, am dus o perioadă relativ bună. Dar nici el nu a stat mult la noi. A demisionat de la noi. În locul lui a venit inginerul Albu. Dacă a plecat Cârlan, a plecat și Toader.. Acum aveam să am alt șef direct pe Stelian, sau Stelică cum îl mai dezmierdau alții.

Și el era omul dreptății. Așa că a intervenit mereu în apărarea mea, văzând și el cât suferisem și după operația de la ochi. Numai că părerile colegilor erau împărțite. Nu toți vedea cu ochi buni activitatea mea. Li se părea că muncesc mai puțin acu. Iar ei dădeau în brânci de atâta treabă. De multe ori se punea în gură și cu Albu, dar și cu Directorul administrativ de atunci. El era șeful nostru direct. Păi nu? La noi toți erau șefi! Cum zicea și Leana:

- Măi Marine măi! La noi toți sunt șefi. Șef de serviciu, șef de prevenire, șef de birou, UTC, șef de birou PCR, șef de formație, șef de tură, șef de schimb, șef de grupă, șef de țeavă…Numai șefi și șefuți. Iar noi suntem cei de la urmă - cei f…

De multe ori, exasperat pe Toader, de atâtea curse interminabile, mă mai supăram și eu pe el, dar numai în pauza de masă.... nu de puține ori mergea cu mine la șef, cu propunerea de sancțiune. Atunci șeful uneori mă mai apăra, iar după plecarea mea din biroul lui, îl beștelea pe el. Asta făcea că să vină nervos în centrală:

- De mâine o ei pe Lenuța, tot ți-I dragă ție, că văd că vă înțelegeți bine voi amândoi, pe Margareta, cine e de tură, și pleci cu ele pe teren, ca să le înveți combinatul. Așa a rămas. Ca să nu mai comentez eu, am mai cărat și pe fete cu mine. Când plecam cu Lenuța parcă traseul se mai scurta. Trecea altfel timpul. Cu Margareta nu! Ea era și fricoasă, când traversam un laminor.

Întro zi ne ducem, eu cu Lenuța, pe la Fabrica de var-1, de lângă OLD-1. În timp ce urcam scările și așa pline de praf alb, de parcă era zăpadă, ne mai trezim și cu câteva lopeți cu var în cap. Asta că de la etajele superioare, oamenii făceau curat la ”comandă”. (dispecerat). Asta a făcut ca să cerem și echipament de protecție de la magazie: cască, salopetă, bocanci…Tot să faci teren...acu!

La propunerea lui Cârlan, a mai plecat cu ocazia unei restructurări și alți doi colegi de la noi, printre ei fiind și Leana. Cum Toader, avea o destulă simpatie pentru mine, a preferat să renunțe la alți doi, numai la mine nu. După plecarea lui Cârlan și implicit și a lui Toader, a venit șef la noi un alt tehnician - Stelică.

După venirea lui Stelică, iar ni s-a mai mărit schema. Ba mai mult la toate formațiile zonale, s-au înființat posturi de telefoniști, la propunerea lui Stelică. Asta avea să facă ca și sarcinile mele să se mai mărească. Mereu trebuia să mă duc zilnic și la formațiile de pompieri sectoarile, Ox2, UAF, UCC și ULP, ca să montez, sau să repar stațiile radio, sistemele de alarmare sau telefoanele, când acestea ”cădeau”. Câteodată mai prindeam TV-ul, (o mașină mică de intervenție a șefilor) și mă mai duceam cu ea. Dar nu era duminică în fiecare zi. Stațiile radio, RTF-uri, RTM, sau RTP, în caz că se stricau le duceam la Laboratorul de Radio de la Telecomunicații, unde era șef Ing. Oprea.

De multe ori apelam și la serviciile fetelor de la ”masa de verificare” de la centrala telefonică, pentru repunerea liniilor în stare de intervenție. Odată cu înființarea posturilor telefonice de la formații, au fost dotate și cu centrale sectoriale de alarmare a incendiilor, de tip : SESAM. Venise o echipă de la Brașov – ”Teleconstrucția”, care ne ”trăgeau” linii noi pentru cele 15 centrale, a câte 38 de linii fiecare. O grămadă de obiective. Mai erau și sistemele de alarmare direct cu noi, de la formații. Când primeam un eventual incendiu la centru, adică la UOR, unde eram noi, în funcție de locul incendiului, alarmam și pompierii din zonă. De multe ori plecau toți și ne lăsau pe noi singuri în gura ”lupului” certându-ne cu toți șefii de pe platformă, începând de la Directorul General - (secretara) - sef de secție zonal, Producția, PCR, Securitate, dispecerul gaze, dispecerul hidro…dispecerul electric, chiar și miliția uneori… Numai șefi!…Asta ne făcea viața amară. Iar când se termina incendiul, o luam de la început în ordine inversă, cu anunțurile telefonice, precum că s-a terminat. De la primirea anunțului de incendiu și până se termina, eram mereu sub stres. Iar dacă se lăsa cu victime sau pagube materiale, se reflecta asta și la noi, de parcă noi eram de vină. Ce vreți? Viață de artist! Ziua trist, noaptea trist…Da! Că stăteai cu grijă și noaptea. Nu te mai prindea somnul! Ca nu care cumva să te trezești și cu câte o sancțiune de 10-15% pe o lună sau trei, asta în cel mai fericit caz…Dimineața găseai ”plăcinta”.

Întro zi Stelian, află de la Telecomunicații, că șeful lor care se ocupa cu aprovizionarea, vor să aducă de la București, telefoane automate, BC-uri sau cu tastatură. Cum ei nu aveau mijloc de deplasare, se oferă Stelică, să-i ajute, contra ”cost”, să ne dea și nouă vreo 40 de BC-uri, și câteva telefoane cu tastatură mai moderne, de tip ” Ioana”. Nu prea le-a convenit. Dar au mers până la urmă. Am mers și eu cu ei la București cu ”TV-ul” nostru.. Pe drum, că era vară, am ”atacat” o pepenieră, unde era paznic unul beat. Așa că am făcut și noi plinul. Dar aveam să fin dezamăgiți. Erau în parte toți cruzi. Seara ne-am întors. La întoarcere, ne-au dat câteva BC-uri și trei telefoane cu tastatură, pe care le-am montat tot eu.

BC-urile le-am montat la formații în locul celor vechi și uzate. (BC- telefoane pentru centrale de tip ”baterie centrala”. Sunt și BL – ”baterie locală”).

Cu această ocazie am mai făcut o inovație locală, cuplând toate telefoanele de la formație printr-un interfon de tip ”WL-20” de tip nemțesc, de la telecomunicații. Se puteau cupla la el 20 de abonați. Acestea se puneau atunci la LTG-2 pentru interfonizarea sectorului. Asa că, am dotat centrala noastră, cu o aparatură de tip interfon cu 20 de posturi. Ba am mai și legat și o linie telefonică. Erau legați și Producția și Dispeceratele gaze, Electro sau Hidro, precum și alte zone importante din combinat. Ia plăcut idea lui Stelică, care m-a felicitat și a propus șefului să mă treacă la primă. Era cam 300 de lei. Oricum nu era din drum. Ei, dar asta a trezit numeroase animozități a colectivului. Doar vedeau și ei că le-am ușurat munca și am și modernizat legătura telefonică, dar ei…

Dacă au văzut codoșii, că Stelică mă ținea, după părerea lor, în brațe, au început să-l ”sape pe la spate”, crezând că dacă cădea el, mă puteau da afară și pe mine. Numai că odată cu cele două certificate de inovator, am crescut în ochii șefului ing Albu, care s-a convins singur, că eram mereu lucrat pe nedrept. Asta a zis-o, cu ocazia unei ședințe de partid lunare, la care a ținut să mă felicite în fața întregului colectiv-(cele cinci formații), și mi-a înmânat actul. Asta se petrecea cam în 1994. Eu terminasem centrala în 1992, dar actele au durat…Și bineînțeles că mi-i s-a dat și o primă, ca să crape colectivul de ciudă.

Aveam să aflu și direct, dar și indirect, că nu toți din colectiv și mai ales din rândul tehnicienilor, erau împotriva mea. Unii îmi mai dădeau și dreptate, spunând că eu îi duc în spate. Dar cum învățasem lecția de la LTG-2 de la acel colectiv, acum știam lecția, și am rămas prudent. Multe din sfaturi puteau fi și o cursă. Nu puteai știi ce era în mintea oamenilor. Am rămas prudent, zicând ca ei și făcând ca mine. Nu am dat curs la provocări, văzându-mi mai departe de treabă.

       Eu ajunsesem între timp la categoria 6. Sau 2/2 cum era pe atunci. Am încercat din răsputeri să o cer și pe a VII-a. Dar toate încercările mele s-au soldat cu eșec. Normatorul nostru de atunci Cruceanu, pentru care ”îi mulțumesc din inimă” de grava abatere ce a săvârșit-o cu încadrarea mea la PSI, spunea că nu prevede postul de la centrală pentru categoria a VII-a, că trebuie să ceară de la ”Organizare”, că una alta, dar unui electrician de la ULP, ia dat-o pe a VII-a. Cred că ăsta a fost și motivul real. Am încercat atunci să merg în audiență la directorul Administrativ. Era Moglan pe atunci. M-a ascultat, apoi mi-a făcut memorial ”ghem”… Am câștigat întâlnirea, și am rămas mai departe la încălzirea cu lemne”. C-așa -n tenis! Bineînțeles că și Albu a aflat de audiența mea la director, iar când acesta l-a chemat, nu cred că convorbirea a decurs în mod ortodox, că a venit cu o falcă în cer, și a început ca să se ”laude” de față cu toți, despre faptele mele. Bineînțeles că cei care nu doreau acest lucru la mine, m-au privit cu un ochi. Am fost și la Albu, protestând și despre necazurile mele, atât medicale, cât și supărările colectivului. Când m-am prezentat la el M-a luat:

- Ce faci domnule? Ai început să mă reclami și la director?

- Păi nu aveam motive? Dacă văd că ăștia mă lucrează pe zi ce trece, îmi caută mereu nod în papură, speram și eu poate mi-o dă pe a VII-a…

- Care ăștia domnule? Nu se poate domnule! E schema deja încărcată… Poate dacă nu te duceai la director… ți-o dădeam pe a VII-a, zice el zâmbind…

- Păi spuneați..

- Ce spuneam? Nu spuneam nimic… Hai domnule nu mă mai ține atâta din treabă. Eu am atâta treabă… și tu mă ții de vorbă…

Spunea toate astea tare, fiind și ușa deschisă pe hol.

După care iese afară din birou, lăsându-mă să ies afară. Pe hol erau deschise ușile și la biroul PCR, cât și la sala de consiliu. Acum striga și el tare, ca să se facă auzit și de ceilalți. Ca să spună și ei: ”Uite ce șef ferm avem!”

Mi-am dat seama că juca și teatru. Că indirect îmi dădea de înțeles că: ” nu se poate ce vreau eu”. Că eu sunt prea mic, în timp ce șforile sunt solide…Nici el nu putea face mare lucru pentru mine, mai ales că era și el strâns cu ușa de alții.

Dacă am văzut că nu găsesc nici la șeful serviciului, înțelegere și câștig de cauză, m-am gândit să fac școala de maiștri. Eram conștient, că ei nu o să-mi dea în veci post de maistru. Mai ales că aveau unul la atelierul auto. Dar mă gândeam la viitor. Poate, ziceam în sinea mea, găsesc pe undeva în combinat. Așa că m-am dus la ”Învățământ” și m-am înscris la școală. Prin anul 1995 dau la școala de maiștri-electro. Am dat examen și am luat cu brio. Eram al 8-lea pe listă. Ei dar gestul meu avea să sporească nemulțumirea celorlalți colegi de la centrală, și nu numai. Mai erau și alte persoane, care nu vedeau cu ochi buni inițiativa mea. Așa că tot ele s-au dus la șef, ca să-l convingă. S-au plâns, că ele nu-mi pot asigura tura, ca să fac seara școala. Era de la 18 la 22.

Dacă era bunăvoință s-ar fi putut. Dar unde nu este dragoste, nimic nu e! Atunci șeful, ca să le facă pe plac și să scape de ele, și de ”ei”, au pus la cale un complot în defavoarea mea. Stelian era în concediu. Eu eram în niște libere cuplate. Stăteam acasă cam 4-5 zile. Numai bine pentru aplicarea planului lor diabolic.

Când vin din libere, un susținător de al meu, mă informează, pe șestache:

- Vezi Marine, că ăștia te-au lucrat. Ești propus de la întâi, la ULP.

Când am auzit mi se făcuse negru în fața ochilor. Mă duc la pavilionul șefilor. Cum șeful nu era, îl întreb pe șeful de la PCR-Gheorghiță, care e situația? Acesta cu o figură zeflemistă și furioasă, mi se adresează:

- Păi Marinică… Dacă tu vrei să faci școala de maiștri… Nu se poate… Îmi aprind, cu ăștia paie în cap… Lasă că e mai bine pentru tine acolo. Acolo se poate face… sunt condiții…

Nici nu l-am mai ascultat. Am ieșit răvășit și frustrat la maxim. Aproape că nici nu mai vedeam pe unde merg. Cum? Îmi ziceam în gând. Atâția ani am lucrat la ei, au tras de mine, mă trimitea și pe ploaie și pe vânt, și iarnă și vară, pe zăpadă și ninsoare, iar acu nu mai sunt bun? ”Marinică vezi că nu merge aia! Marinică vezi că nu merge ailaltă…!” Și acu mă aruncă la gunoi? E mai presus sfatul sau propunerea unei femei, decât șeful serviciului?

Aveam să constat asta și pe când eram la spital la Iași, dar și când lucram la CFR. Femeia de servici era șefă...

Am întrat negru de supărare în centrală. Toți știau sentința mea, dar unu nu a spus nimic, nici de bine, dar nici de rău.

Cum la noi venise băieți tineri și alte fete, eram mai mulți decât trebuie.

Intru în anticameră la vestiare, văd o sticlă de suc pe masă, credeam eu că e cu apă. Noroc că eu din obișnuință arunc lichidele din orice sticlă, punând apă proaspătă. Voiam să-mi fac o cafea, ca să mă liniștesc și să reflectez la ceea ce aveam de făcut în continuare. Înhaț sticla și plec cu ea la spălător. O vărs și văd că se cam urca ”aburi” de la lichid. Nu dau importanță. O clătesc și pun apă curată în ea. Din obișnuință, vreau să i-au un gât de apă din sticlă. Când duc sticla la gură, simt pe buze gust dulceag de acid sulfuric diluat. Eu cum lucram și cu acizi în sala bateriilor, știam ce gust au. Alarmat mă întorc la Centrală, spunând că cineva a vrut să mă otrăvească cu acid. Unii s-au speriat, iar alții nu le-a păsat nicicum. Nici șefului nu i-a venit a crede, spunând că vorbesc prostii. Singura Margareta care era de servici s-a speriat, spunând, că dacă beia si ea din sticlă…

Aveam să aflu că acea sticlă fusese lăsată de cineva, pentru unul din tinerii noi de la centrală- Dragomir. Acum, ori uitase de ea, ori cineva o lăsase acolo cu intenție, greu de spus. Mirosea totuși a conspirație. Prea se potriveau toate. Dacă o lăsam eu acolo, se lăsa sigur 200% cu anchetă, chiar dacă nu bea nimeni. Mă știa tot combinatul. Dar așa …Toate se spărgeau numai în capul meu.

Și cum a doua zi era întâi, mi-am golit vestiarul, și am purces la ULP. Am dat ”divorț” de Centrala de Alarmare, spre bucuria majorității, unde mi-am trăit traiul și unde mi-am mâncat mălaiul, ani de zile, din 81 în 95. Șeful de tură de la formația ULP, nea Ciotină, știind treaba, se oferă să mă ducă cu mașina lui la formație. Cei de acolo au încercat să îmi ridice moralul, văzând cum arătam. Aflase și ei de intenția șefului.

Trebuie să spun că în acea zi când am ajuns acasă, Rodica s-a speriat de mine la felul cum arătam. Nici eu nu știu cum am ajuns acasă. Eram schimbat tot. Deja jumătate de față nu o mai simțeam, se ofilise, piciorul și mâna stângă erau toate amorțite. Deja mâna stângă mă durea și nu o mai puteam ridica nici la orizontală. Dar și piciorul. Am fost la un pas de paralizie. ”Acțiunea lor” lăsase urme adânci în conștiința mea. Eram să pățesc ca socru-miu. Numai frica, a făcut ca să îmi dea putere.

A doua zi m-am prezentat la cabinet la policlinica de la spital. Doctorii , când m-au văzut, mi-a dat trimitere la sala de gimnastică a lor de la ortopedie, prescriindu-mi și niște pastile. Aici era sală de gimnastică ca la Amara sau Mangalia. Acum aflasem de ele. A trebuit să mă lupt cu mine și cu durerea, trei luni și mai bine, ca să-mi revin cât de cât. Așa am trecut pe lângă pareză, prin voință de fier. Poate dacă și socru-miu era la fel ca mine, se mai îndrepta. Cine știe?

Acum zilnic trăgeam de fiare puse pe scripeți, atât cu o mână cât și cu cealaltă. În paralel vedeam și de picior. Deja degetele de la picioare nu le mai simțeam, și de jos până la șold, mă durea tot piciorul. Cu toate astea nu am neglijat nici școala de maiștri.

Au urmat încă trei ani de școală și de chin, atât iarnă cât și vară. Dar nu m-am lăsat. Eram printre cei mai buni. Și profesorii puseră ochii pe mine. Eu mă ofeream mereu să răspund spre mulțumirea lor și a mea. Iar strădania mea se răsplătea cu câte un nouă sau zece. Mai erau și alții destui de buni. Și doamna de Acționări și Automatizări mă testase. Ea fusese diriginta noastră. Pe atunci era și fiică-mea la liceul 3, al combinatului. Era cam prin anul 4.

Nici nu știu când trecuseră cei trei ani. Și cât m-am chinuit. Ieșeam de la servici și intram la ore până la orele 21. Când eram de servici până la ora 18, vorbeam cu schimbul să mă schimbe mai devreme și apoi rămâneam lor dator. Dar asta era doar de două ori pe săptămână. La urmă profesoara de electronică m-a pus să fac și proiectul. Am ales ca proiect tocmai centrala mea, pentru care primisem certificat de inovator. Bineînțeles că adaptată la linii sub 5km și cu avertizoare tip contact închis. Se putea instala și întro clădire mai mare ca sistem de pază și efracție. Am luat 10 și la acest proiect.

Numai că în anul când am terminat școala de maiștri în 1998, am fost nevoit datorită bolii mele, care se tot agrava, să mă pensionez pe caz de boală. Lucram iar la ULP. Ca să vezi ironia. Am început cu ULP-ul și aveam să termin tot cu el.

În schimb mă bucuram că se mutase Rodica la centru, în locul meu.

Faptul a coincis și cu o lucrare care o efectuau, o grupă de muncitori de la Brașov. Ei trebuia să pozeze și să lege cabluri și sesizori la noile centrale SESAM. Acestea aveau să împânzească tot combinatul. Șeful serviciului, mi-a spus, ca să mă liniștească, că este nevoie de un om priceput ca mine, aici la ULP, care să supravegheze și să verifice lucrările. Ajutat și de doi băieți de la ”Unitatea Nucleară”, am ”sunat” și legat cele trei centrale, la repartitor. Băieții erau chiar colegii de liceu, din clasa B, unde învățase și Genu. Apoi mi-am luat rolul în serios și aveam grijă ca lucrătorii de pe traseu să facă treabă bună.

Câteodată îi mai întorceam când vedeam că apar deranjamente din urma lor. Nu prea le convenea nici lor... dar...Doar șeful avusese încredere când m-a dat acolo. După ce au terminat am luat eu în primire finalizarea proiectului. Am amenajat și aici un dispecerat pe cinste. Am făcut și o sală de baterii, care se legau ”în tampon” la centrale. În așa fel încât, dacă ar fi căzut sistemul de alimentare, centralele să rămână un timp alimentate, pe acumulatorii de 12 V.

De asemeni mi-am adus contribuția și la construirea sistemul de iluminat și alimentare. Bine că eu fusesem cu ideile și alții cu execuția. Numai șeful de formație d-l Matei, nu vedea cu ochi buni reîntoarcerea mea la ULP. Cred că le era frică că le luam tronul…

Numai bine după ce am terminat, m-a terminat și pe mine boala. Domnul Matei când eram de servici numai pe mine mă punea să fac teren. Acu el era șef de formație. La centrală erau trei băieți tineri. Dar nu se prea înghesuia să facă teren.

Câțiva m-au înțeles și au mers și ei cu mine pe teren. Erau noi și trebuia să îi învăț combinatul cu toate obiectivele. Pe alții în schimb, Matei îi țineau la căldurică în brațe, iar eu până la ora 14, cutreieram combinatul. Iar dacă ceream și eu ore suplimentare, sau de noapte, Matei îmi spunea: ”ce, nu ție rușine?” Lor le dădea maximul ce se putea lua, 32 sau 36 de ore suplimentare, iar mie ce le mai scapă și lor printre degete. Dar avea grijă ca revelioanele să le fac acolo, tot eu, pe toate!

Tot mie trebuia să-mi fie rușine. Ca să vezi! Dacă la unii încercam să mă impun, acestora le sărea repede țandăra și mă raportau la Matei. Și asta că și ei erau copii de persoane sus puse... Că ce, tocmai eu m-am găsit să le fac observații sau să-i pun la treabă? Iar Matei mă lua în șuturi, sau îmi ținea lecții de dirigenție..

La fel ca în armată. Și aveam dreptate. Când veneam seara să-i schimb, găseam mizerie mare în centrală. Era gunoi cât cuprinde. Mai avea oleacă și ajungea la scaun. Parcă era în grajd. Coji de semințe, hârtii, mucuri de țigări, chibrituri,...Fum… Cred că expres făceau. Ca să mă supere pe mine. Nu măturau, nu făceau nimic. Eu întotdeauna lăsam lună, când venea scjimbul. Numai eu știu cum stăteam în genunchi, ca să mătur și să dau cu cârpa. La fel ca în armată. Nu puteam să mă aplec. Pe jos erau covoare groase de cauciuc. Și trebuiau spălate.

Când veneam după atâtea ore frânt la remiză, nici să plec acasă nu mai puteam. Noroc că mașinile interioare erau lângă noi. Câteodată nu reușeam să mă mai urc în ele, fiind aglomerate și mă duceam pe jos până la poartă. Și mai ales iarna. Înotam prin nămeți și troiene cu puteri supranaturale, pentru a răzbi până la poartă. De multe ori cădeam și nu mă mai puteam ridica. Mai aveam bastonul cu mine. El ce mă mai ajuta, dar și de multe ori îmi făcea și el șicanii, alunecând pe gheață, și odată cu el și eu. Unii vedeau și mă mai ajutau să mă ridic. Dacă eram în oraș, aveam lozinca: ” bea mai puțin tataie!” Îmi înghețau degetele și mâinile în contact cu zăpada. Dar nimeni nu mă credea. Numai inima mea știa cât a îndurat. Numai inima mea știe câtă durere a tras. Trebuia să străbat trei laminoare, plus distanța de la Turn la poartă.

Până când întro zi, nu am mai putut să îndur atâta durere și m-am pensionat pe caz de boală. Nu se mai putea în aceste condiții...Am făcut școala de maiștri degeaba. Nu m-au angajat nimeni nici până azi pe acest post.

Dar după ce am plecat și eu de la ei, la un an moare și Matei. Am aflat asta mai târziu. Și a cam dat moartea în serviciul PSI. Mulți au mai murit după aceea. Mulți au mai și plecat. Ba mai mult s-a desființat si formațiile.

         Pensionarea mea

Trebuie să-i mulțumesc pe această cale soției pentru aportul adus la diminuarea suferințelor mele și înțelegere. A stat în două rânduri cu mine pe patul spitalului, ziua și noaptea în toată perioada operatorie și de post operatorie, la cele două operații. Îi mulțumesc că m-a ajutat să trec cu bine peste acele clipe. Nici pensionarea nu a fost floare la ureche. A trebuit să mă pensionez. Rodica a umblat pentru mine, întocmind toate hârtiile. A trebuit destule analize și forme, pentru a mă pensiona. Cu toate că eram operat tot nu voiau să mă creadă. După îndelungate investigații, am reușit să-i conving.

Apoi m-am internat iar la spital la noi, la ortopedie. În fine reușesc să mă pensionez. Doctorul de la ortopedie, Gogulescu, care era atunci, îmi spune:

- Dacă vi iar la mine peste un an sau doi, să te depensionez, îți rup și celălalt picior.

Știa el ce știa. Dar mare mi-a fost dezamăgirea când am văzut că îmi făcuse pensia de 400 de mii, asta reprezentând cam un sfert din salariul ce îl avusesem atunci, înainte de pensionare. Salariul era cam de 1.5480.000 lei. Plecasem de la 1800 la LTG-2, în 1979 înainte de revoluție, ca apoi acesta să crească exponențial în timp și mai ales după revoluție. Numai că la noi salariile erau mici în comparație cu ceilalți de pe platforma combinatului. Eram împărțiți după 3-4 sisteme de salarizare pe grupe și specială. 1, 2, 3 și specială. Sau gradul zero(0). Ar fi trebuit să se țină seama de asta și la mine, că doar mergeam zilnic prin combinat, prin toate noxele, de la un capăt la celălalt. Bașca că mai erau și secții unde se lucra cu acizi, cum era la decapare sau alte sectoare. Zilnic nasul meu era colorat, ori roșu, ori negru, ori alb, asta în funcție de zonele pe care le traversam. Noi eram ultimii. Eram plătiți pe ”construcții de mașini”. Și asta tot administrativul. Noi și paza eram plătiți la fel. Noroc că o aveam pe a VI-a și mă mai ridica și suplimentarele, orele de noapte și sărbătorile, pe care le ”prindeam”. Încă din start pe mine m-au ”faultat” la salar, că normatorul Cruceanu de atunci, nu mi-a respectat încadrarea de la LTG-2, unde o aveam pe a II-a pe atunci. Doar făceam și acolo și la noi tot aceeași treabă, și tot electromecanic eram. Și venisem și prin transfer intern. Am văzut după aia, că deja salariul de unde plecasem era mai mic cu două categorii. Noroc că am avansat repede. Da, dar dacă eram la LTG-2 cu a VI-a eram boier. Mai aveam cel puțin 2 milioane în plus. Dar asta e! Ce să faci? Unde să te duci? Cu cine să te cerți? Am încercat să-mi apăr dreptul, dar degeaba. Nimeni nu a vrut să miște un deget, de a cere măcar mărirea organigramei. După ce am luat-o pe a IV-a la PSI, m-am gândit să trec la Metrologie. Dar aici șeful de la ei, când a auzit că o am pe a IV-a, a zis că sunt prea mare. Că dacă vin la ei, poate mi-o dă peste 6 luni pe a III-a. Era mai bun… dar nu m-a lăsat șeful de atunci - Ing Negru, zicând că e treaba multă teren și alergătură. Oricum, nici aici nu aveam să scap de alergătură. Am mai încercat la Electrocentrale. Șeful de acolo era  tot la telecomunicații.  A fost încântat. Chiar mă trimise să fac vizita medical. Dar m-am oprit aici, când a auzit că o aveam pe a V-a. Peste tot era mare categoria mea, dar pretențiile lor nu erau mici. Același lucru era să mi se spună, la tentativa mea de mai târziu, de a veni la SRE.

În aceeași situație erau și cei șase centraliști pe care i-am găsit acolo, după transferul meu, de la LTG-2.. Și ei lucraseră la Telecomunicați, la centrala mare. Și ei au pierdut la salar, venind la PSI. Și erau tot electromecanici, și făceau aceeași treabă. Mai bine zis, făceam aceeași treabă. Unii din ei erau angajați telefoniști. Mai rău! Nici măcar tehnicienii sindicaliști, nu au făcut nimic în acest sens. Ei dacă aveau salariu mare...nu-i durea de noi. Dar pretențiile erau mari, atât la ei, cât și la conducere.

După pensionare, după câteva luni, am încercat să mai lucrez pe la unele firme private, pe ici, pe colo, dar în zadar. Nimeni nu mă mai voia. La unele firme de calculatoare nu mă primeau că nu aveam hârtie în domeniu. Iar când am avut, tot au găsit alte motive, că sunt prea ”bătrân”, că nu mai sunt sprinten, diverse motive, ca să nu mă primească. La 42 de ani, cât aveam atunci, eram bătrân pentru ei?...Asta era in anul 1998.

Apăruse o inițiativă cu cursuri pentru noi locuri de muncă, de la RICOP. Se țineau la Casa de Cultură a Sindicatelor. Am făcut și eu unul de turnător în metale și aliaje, - să nu se înțeleagă altceva! - ca să fim clari. Domnul Dobre, care avea un mic atelier de turnătorie în oraș, a efectuat cursul. Apoi practica, după care ni s-a dat diplomele. Am fost șase. O fată și cinci băieți.

Am mai învățat și în domeniul ăsta câte ceva. Ba am și lucrat efectiv. Nu era chiar așa de greu. Pentru executarea formelor, îți trebuia multă răbdare. Era o muncă migăloasă. Unele obiecte metalice le vopsea cu vopsea termoizolantă, pe care o usca in cuptor, la câteva sute de grade. Eu mă ocupam de piesele turnate, din diverse materiale, alamă, bronz, cupru, aluminiu, etc.

Trebuia să finisez piesele după turnare, prin pilire și lustruire. El la turnare, folosea un cubilou de 50—80 l în care topea aluminiu. Apoi turna tot felul de obiecte cu profil bisericesc, cum ar fi: candele, opaițe, candelabre, cățui, sfeșnice, bibelouri, cârlige de cuier etc. Mai făcea la comandă și alte construcții metalice cum ar fi: balustrade metalice, uși de tot felul, porți, grilaje de cimitir, cruci și chiar clopote de biserică, între 50 și 80 kg. Dar nu acolo, ci la el la țară la Movileni, unde s-a și mutat în final. Acolo deschise o altă turnătorie, tot cu profil bisericesc. Ne spunea că la turnarea clopotului, trebuie avut grijă ca în compoziția aliajului de bronz, la care predomina și zincul, trebuie să se țină seama de cantități foarte precise, altfel clopotul nu ar mai scoate acel sunet caracteristic. Zicea că rețeta e secretă.

Domnul Dobre, pentru că mă cunoștea, prin Valentin, a apelat la serviciile mele cu ajutorul calculatorului. Avea și el unul, dar era cam demodat și se ”mișca” si greu. Asa că am apelat la calculatorul meu pentru ai face o reclamă pentru firma lui. Reclama era pentru obiectele pe care le turna el, cu profil bisericesc și nu numai. L-am ajutat în acest sens. Am făcut în așa fel ca să fie și el și eu mulțumit.

Când făceam practică ne-a pus să îi facem un candelabru pentru biserică. Ceilalți l-au asamblat, iar eu i-am făcut instalația electrică și am fixat duliile cu becuri. Am lucrat 3 luni și eu la el și m-a plătit, corespunzător, `după el`. Dar nu m-am angajat la el. Am plecat, că nici nu-mi convenea și nici nu puteam face față. Începusem să am ceva nou. Oboseam repede. Cât pileam piesele trebuia să fac pauze. La formele de turnare, nu puteam să mă bag, că nu puteam să mă aplec și nici să stau pe vine. Eu și acu, dacă scap ceva pe jos, trebuie să mă pun în genunchi ca să-l iau. Totuși pe perioada practicii, de o lună... ne-a plătit cu câteva sute de mii.

După ce am terminat cu dânsul, am mai făcut un curs de operator - calculatoare. Acesta se făcea tot prin RICOP, la Brăila. L-am făcut și pe acesta, pe care l-am absolvit cu nota maximă. Mi-a dat diploma de ”Operator calculator”. Dar tot degeaba. Eu pe ce am pus mâna nu m-am lăsat să nu termin cu notă maximă. Și școala de maiștri am terminat-o cu 9,90. Și am avut și 10 la proiect. Am diplomele și ce folos? Mă uit la ele. Mă uit la ele cum stau în cui. Nici în domeniul calculatoare, nu am găsit ceva. Aș fi putut face orice. Dar dacă nu eram tânăr, nu se punea. Ce voiau unul de 18 ani? Ce experiență avea ăla?

La insistența unui fost șef direct, de la PSI - Stelică, care lucrase cu mine, la Centrala de Alarmare, îmi propune să mă angajez la un prieten de al lui. Acest prieten era șef la o firmă de pază, securitate și protecție. M-a încântat ideea. El avea o echipă de tineret și un adjunct mai în vârstă. Eu eram cel mai ”bătrân”. A fost impresionat de mine, așa că m-a primit. Am instalat o linie de alarmă la IUG apoi la IAMRSG în combinat, la birouri. Apoi la încă vreo trei firme. Aici trebuia să te mai și sui pe scară să pozezi cabluri, sesizoare de prezență, centrale, difuzoare, tastaturi și multe altele. Lucru ce nu era chiar la îndemâna mea. Ba chiar adjunctul pleca și mă lăsa singur pe scară să mă descurc singur. Avea încredere în mine. Chiar și centrale am montat, cu o întreagă serie de sesizoare. El monta numai tastaturile și le programa, dându-le diferite coduri.

Mă mișcam mai greu. Dar am strâns din dinți, cum se spune și am continuat. La început a mers treaba mai greu. Ceilalți mai tineri își tot dădeau coate arătând spre mine. Mi-a dat seama ce anume îi nemulțumeau. Chiar mi-am ajuns pe la urechi și unele vorbe de ale lor Chiar și șeful mare care m-a angajat, mi-a reproșat că eu fac numai munca de jos și ei pe cea de sus. Așa că am participat și eu la munca lor, urcându-mă și eu pe scară. Nu prea mă încânta. Puteam să cad oricând.

Odată pe când eram sus la 3 m pe scară s-a mișcat scara și simții că mă răcesc. Dar mi-am revenit repede. Adjunctul dacă a văzut că mă descurc, m-a trimis pe mine și cu alt tinerel, ca să instalez în altă parte, o altă linie de avertizare.

Adjunctul nu prea muncea cu noi pe scară. El numai regla sesizoarele de prezenta, și poza locul lor, sau programa centrala și tastatura. Aici am mai învățat și eu câte ceva. I-am instalat și la șef acasă în apartament o asemenea instalație. Dacă pornea alarma, scula toți vecinii, inclusiv tot blocul. Și mai dădeau și alarme false. Eu mă adaptez imediat la nou. Doar nu era mare lucru, legam niște sesizori la o linie de cabluri care se ducea la centrala și apoi la tastatura de programare. Iar aici se tasta codul de intrare .

După deschiderea ușii, aveai între 20 și 60 de secunde, timp reglabil, ca să tastezi codul de acces. Dacă greșeai codul sau nu te încadrai în timp, pornea alarma. O altă linie de alarmă silențioasă era legată la sediul poliției. Problema era atunci când trebuia să faci găuri de trecere în pereți sau fixarea canelurilor de plastic în care erau pozate cablurile. Legătura era relativ simplă. Doar erau cabluri colorate.

Trebuia să respecți culorile. Eu foloseam întotdeauna, rosu și albastru pentru alimentare. Când aveam. Dacă nu, maro cu verde, sau alb cu negru. În funcție de cablurile care erau. Că nu toate erau la fel. Unele erau cu 6 perechi altele cu 8, 10, 12, 14, 16 etc. Am mai avut comenzi și la portul mineralier din port - Combinat. De multe ori șomam, că nu aveam comenzi. Dar nici el nu se omora cu plătitul. Ne dădea te mir ce pe zi, sau la interval de 2-3 săptămâni, motivând că nu avem comenzi.

Întro zi, când nu aveam de lucru, șeful mă pune să fac un mic curs de electronică, cu cei tineri. Le-am predat cum am știut eu mai bine și numai lucrurile esențiale. Ce este curentul electric? De câte feluri este? Despre transformatoare și redresoare, surse, ce e rezistenta și condensatorul, clasificare, cum se citește valoarea înscrisă pe ele, semnificația semnelor, codul culorilor, cum se leagă ele, de ce? Ce se întâmplă la legarea lor în serie, sau paralel și multe altele. Cunoștințele predate, se regăseau la aplicațiile la care lucram noi și le prindeau bine.

Dar șeful era cam zgârcit la bani. Nu ne plătea corespunzător. Ne dădea azi 200 de mii, mâine 500, poimâine 300 și tot așa. Nu înțelegeam mai nimic din ei. Pe perioada în care am lucrat, de abia dacă am strâns 4 mil în 8 luni. Că o luasem din vară în august și terminasem în martie, anul următor. Așa că am plecat și de la el. Dar am mai învățat ceva nou. Multe din aceste învățăminte, aveam să le aplic și la Babadag, când aveam să-i pun și lui nea Fane o asemenea instalație.

La biblioteca tehnică de la combinat, era un om care mă cunoștea. Era un inginer de la invenții și inovații - Moraru. El mi-a trimis dosarul cu invențiile mele. Știind situația mea, mi-a propus să încerc să lucrez la un prieten de a lui, care își deschise un centru de depanare radio TV. M-am dus și la dânsul. El îmi spune că îmi dă 40% din câștig, de fiecare aparat depanat. De nevoie am acceptat. Și am început treaba. Tatăl lui lucra și el acolo. El îmi dădea să repar numai acele televizoare vechi și cu tuburi, pe care ei nu reușise să le repare. Avea destule începute de alții și neterminate. Așa că după ce am terminat cu ele, am trecut și la cele cu tranzistori sau integrate, spre satisfacția lui tasu și a fiului lui.

Ne-am înțeles bine. Era corect și mă plătea pe loc cum făceam câte un aparat. La pretenția mea îmi lua 60 %. Câteodată mai îmi dădea și 50%. Nici eu nu mă aruncam. Dacă eu ceream 200 el îi cerea clientului 300 sau după caz. El putea să-i ceară și 500. Era ciubucul lui. Eu tot cu 200 rămâneam. Nu mă lăsa să ridic ștacheta prea mult. Ca să câștig și eu mai mult decât îmi dădea el, mai improvizam și eu defecte imaginare. Așa cum mă învățase nea Popa. Și câtă dreptate îi dădeam acu. Câteodată mai mergea. Dar mie îmi dădea întotdeauna cât ceream, sau cât ne înțelegeam.

Nu eram un tip ascuns. Mai colaboram la rezolvarea unor defecte mai dificile. Avea destule piese.

Când nu avea, făcea comandă. Mi-a spus ”la angajarea mea”, ca să am grijă cum repar, ca să nu-i vină omul cu obiectul a doua zi, că nu mai merge și să nu fac reparații individuale fără știrea lui. Dar mai făceam și ”teren”. Uneori mă chemau chiar clienții. Tasu le cerea întâi deplasarea, pe care o încasa oricum, indiferent dacă eu îl reparam sau nu.

Odată venisem mai devreme și pe când îi așteptam să deschidă, trece pe acolo un cetățean și mă ia acasă la el ca să-i fac un TV. Eu îi spun:

- Dar șeful?...

Mă liniștește și îmi spune:

- Lasă! Ce trebuie să împarți chiar totul cu ei? Nu trebuie să știe ei.

M-am dus la el și am rezolvat treaba. Mai mult că era și peste drum. Când m-am întors m-a luat la întrebări tatăl lui.

- De ce ai întârziat?

Prima data nu i-am spus. Dar după aia de frică să nu mă dea de gol vreun client, am mărturisit că fusesem la un alt client. Bineînțeles ”câștigul” a fost ”taxat”, cerându-mi banii ce îi câștigasem. Când a venit în schimb fiu-su, mi-a mai dat înapoi, jumătate. Adică o sută! Nu am mai zis nimic. Cât a fost vară și era cald mai mergea. Când s-a înrăutățit vremea și eu începusem iar să merg greu, am renunțat și la ei. Să nu credeți că mă îmbogățisem dacă lucrasem și la el. Da de unde? Tot sărac am rămas!

Noi la PSI eram foarte prost plătiți. Cred că cel mai rău din tot combinatul. Poate și paza. Noroc că o aveam pe a VI-a că m-a mai ridicat un pic la bani. Ei poftim trăiește cu acești bani. O parte din bani se duceau regulat în fiecare lună pe medicamente.

Chiar dacă Rodica câștiga aproape 3 milioane, tot nu se ajungea. Patru suflete ... coane Fănică!

Așa că pensionarea mea, m-a costat. Dar nici că se mai putea. Pensionat pe caz de boală, plecând de la un salariu de aproape – 1.548.000 lei. Dacă împărțim la 4, dă aprox 400 de mii lei, ceea ce mai luam eu în mână. Intre timp, mi s-a mai mărit pensia. După doi ani am ajuns la 600 de mii lei.

Trăiește cu ei!