PRIZONIER IN TIMPUL MEU: 2022

MISTERUL ROBOTILOR PARTEA A XII-A

A doua zi, când m-am sculat, Anda dispăruse de lângă mine. Mă dau jos din pat și mă îmbrac. Ies afară cu gândul că poate o găsesc la bucătărie. Străbat curtea. Intru în bucătărie. Anda tocmai terminase de făcut cafelele.

- Ooo! Dar ce matinală ești? Abia e ora... dar când mă uit mă sperii.

- Așa mult am dormit? E 10,30.

- Da! Nici eu nu am fost prea departe. Eu m-am sculat la 9.

- Păi și ce ai făcut până acu?

- M-am familiarizat cu casa noastră, cu misterele ei. Am citit prospectul lăsat de Zeno. Are foarte multe aplicații și surprize.

- Cred! Totuși nu înțeleg un lucru. Cum au reușit ăia să teleporteze, ditamai casa aici la noi, cu toate sistemele sofisticate, de la miliarde de miliarde de... N-are importanță...până la noi?

- Sunt foarete civilizați. Ceea ce fac ei acum, noi nu o să facem nici în 5000 de ani. Sau cine știe..?

- 5000 de ani? Glumești, după felul cum merg lucrurile, cu actualul guvern, și mă refer la țara noastră, o să mai treacă multă apă pe Dunăre, dacă nu o seca vreodată. E distanță ca de la cer la Pâmânt. Pământul aflându-se undeva într-un colț al Universului. Și ce surprize ai mai descoperit la casa noastră?

- Bea cafeaua! O să-ți arăt. Plus că putem avea legatura cu ei în orice clipă. În caz de nevoie, în 5 minute ar fi la noi.

- 5 minute? Dacă nu aș vedea aevea toate astea, aș zice că spui povești, basme, de odinioară, când părinții, ne adormeau cu poveștile lor... dar așa...Ca să-ți spun drept și sincer, nici nu credeam că o să apuc ziua asta, a revoluției tehnologice interstelare.

- Și stai să vezi, când om ajunge înapoi la mine, pe acea insulă, vei vedea că asta nu e totul. Mie mi-a trebuit 5 ani ca să mă adaptez, la tot ce e nou la ei. Și încă mai am lacune. Cred că o să treacă o viață și tot nu voi afla totul. Asta că datorită robotizarii, ștința si tehnologia avansează extrem de mult și repede. Doar ai văzut și tu. Acum 5 ani în cât timp străbăteau distanța Zirda și Pământ? Cam în juma de oră. Ca apoi acest interval să se scurteze din ce în ce mai mult. Apoi telepatia... Am reușit grație lor să exersez tot mai mult la acest capitol. Și văd că și tu ai început să faci progrese uimitoare, mirându-se chiar și Zeno.

- Ei... când mă concentrez, merge. La acest capitol trebuie să mai exersez. Să separ evenimentele si timpul. Să fac curat în memoria creierului. Să mă concentrez numai asupra anumitor date.

- Da păcat de Kurt.

Și vocea ei coborâ, cu 3 semitonuri.

- L-am întâlnit acu 5 ani în păduricea de lângă stațiunea Herculane.

- Da știu! Ce eu nu am fost acolo cu voi.

- A fost dragoste la prima vedere, cum se spune. M-a ajutat foarte mult în tot și în toate...Iar acum... a plecat departe pentru totdeauna...

Și Anda izbucnii în plâns. O las să se descarce. Nu prea savuram acest capitol lacrimogen. Dar asta era. Făcea parte din viața ei.

- Și mie îmi pare rău, de el. Parcă îl văd când a coborât forțat cu nava lui, în curte la mine. Apoi pericolele ce le-am străbătut împreună...să scape de acea planetă a Stelei de Fier, ca apoi acum să nu mai fie, apărându-mă pe mine.

Întimp ce depanam amintirile, se aude un semnal acustic care venea din casă. Sărim amândoi în sus ca arși. Fugim către casă. Când intrăm în sufragerie, ecranul era tot aprins, pe el vizualizând toată panorama așezărilor de pe Zirda. Când ajungem la pupitru, El-Dor ne comunică că dacă vrem să venim, o să pregătească teleportarea noastră.

- Da ce s-a întâmplat? Tocmai cînd începeam să ne obișnuim cu noua casă...

- Nu-i bai aveți tot timpul. Trebuie să fiți aici. Se pregătește un mare experiment.

- ”Iar se folosesc de noi la experimente noi...” zic eu în gând, dar mai bine îmi dădeam o perche de palme. Sunt sigur că mi-au interceptat gândul.

- Dacă nu vreți să veniți, nu veniți. Nu e absolut necesar.

- Tu Anda dacă vrei du-te. Eu am să mai zăbovesc pe aici o țâră. Vă voi urmări de aici.

- Bine cum vrei. Anda pregătește-te...

Urmă o numărătoare...5, 4 , 3 , 2 , 1 , start! Și Anda dispăru de lângă mine. Incercai să trag cu ochiul pe altă împărțire a monitorului, unde se vizualiza traseul Andei. Trecu 5 minute, trecu 10 , 15, 20... dar Anda să mai apară pace!... Simțeam că mă i-a cu tremur. Oare unde a dispărut Anda. Vedeam și pe figurile celor 12, semne de îngrijorare. Cred că nici ei nu știau adevărata cauză a întârzierii Andei.

- Ce inspirat am fost, fac eu. Altfel cine știe prin ce sisteme solare m-ași fi împrăștiat...

Mă duc la bucătărie. Intru. ”Oare pentru ce am venit eu aici? Aaa! Să fac o cafea. Da ați ghicit. Dacă Anda mea a plecat, prin cine știe ce coclauri și cărări universale...I-au un ibric numai de o ceașcă, nu de alta , dar nu aș vrea să murdăresc ditamai ibricul. Pun apă de o ceașcă. Caut zahărul și pun cam 1-1,5 lingurițe. Dau să caut cafeaua. Prin minune a mai supraviețuit încă aproape o linguriță. E clar mâine, cred că o să mă duc să i-au cafea. Adică de ce mâine? Astăzi. După ce fac cafeaua, o tai la piață. Ultimul cuvânt mi-a rămas în gât. ” La Piață?” fac eu... Cred că ăia s-au săturat de mine . Sper. În câteva minute cafeaua mea se ridica victorioasă în sus. Noroc că am fost atent, că altfel, iar îmi făceam de treabă. Și cum aragazul era nou, ca scos acu din fabrică, parcă îmi era milă de el, ca să-l murdăresc. O las oleacă să se răcească. După 5 minute o pun într-o ceașcă. Mă apuc de sorbit, cu gândul la Anda. ” Andaaa! Unde ești? Am strigat într-o doară. Că nu cred că mi-ar fi răspuns. Mă concentrez, dar nimic. O las baltă și termin cafeaua. Mă îmbrac și o tai repede la complexul de lângă mine. Nu era departe. Întreb dacă are cafea. Îi cer de 10 lei. Aproape 400gr. Mai i-au și niște zahăr vanilat și 4 sticluțe cu esență de rom. Să fie acolo. Mai i-au și o pâine. Și vreo 3 cutii de conserve. Eu știu cât o să lipsească Anda mea...Dar dacă...Ajung acasă. Pun ce am cumpărat pe masă vraiște, fără a mai ține cont. Mă duc în dulapul mare din bucătărie, ce arăta ca o debara. O scot afară pe Nina. Aprind lumina și mă apuc serios de ea. Refac circuitul servomecanismului central. Apoi măsor acumulatorul Părea bun. Măsor și bateria de rezervă. Și asta arăta bine. Le cuplez și îi dau drumul. La început Nina mea a deschis numai un ochi. Și se uita la mine buimac.

- Ce ai Nina? Ce te uiți așa la mine?

- Vai Creatorul meu...Mi-a dat viața.

- Iar? Parcă îți tăiasem asta cu Creatura...Mă rog Creatorul...

- Da. Dar mister Marinuș, aș avea rugămintea să nu mă mai scoți din priză. Să mă anunți și pe mine...

- Și dacă știai ce făceai? Te pomeni că nu reușeam să te scot din priză...

- Păi!

- Auzi, Anda a plecat, nu știu când o să mai vină, sau dacă o să mai vină, dar tu ca o fetiță harnică și cuminte ca tine, trebuie să te menții în formă și să-mi face toate cele...De cafea azi ai scăpat. Dar de mâine...

- Ce... De mâine?

- Cum ce? Îți intri iar în atribuțiuni... faci mâncare, cafea, curățenie...de iarbă ai scăpat. Dar mături curtea. Vezi că am cam modificat casa, și bucătăria, să nu te rătăcești în ea.

- Dar cine e Anda?

- Cum nu știi? Ai uitat-o de ieri, până azi? E fosta prietenă și iubita a lui Kurt.

- Cine e Kurt?

- E clar Nina. Pe tine te-a cam lăsat memoria. Să nu-mi spui că e de vina întreruperea tensiunii... Aaa! Stai așa. Am uitat. Memoria tampon ...Am uitat de ea. Stai așa.

Și o întorc și deschid capacul din spate. Mă uit la circuite. Da, în viteza mea de ieri, am smuls și un fir care alimenta și acel circuit. Gata! Acu cred că merge. Asaaa! Ei Nina cine ești tu?

- Eu sunt gagica ta, iar tu un nesuferit.

- Stai așa cred că am greșit firul. Nu se poate? Iar o luăm de la început? Mai bine îți tai amintirile. Sunt periculoase.

- Nu mister Marinuș. Mie îmi fac deosebită plăcere...

- Mie nu.

Dau să deschid iar ușița, dar Nina mă electrocutează, că ajung jos.

- Așa! Să te înveți minte! Să nu mă mai deconectezi , fără să știu eu.

Și văd că se duce spre casă. Eu o urmăresc încă amețit. Mă scol anevoie și mă i-au după ea. Când să intre în casă o ajung din urmă. Intrăm amândoi. Când ajungem la consolă și ecran, Zeno îmi face semn cu mâna.

- Unde ai fost?

- Am repus-o iar în funcție pe roboțica mea Nina...

- Vezi că am dat de Anda. A ajuns cu bine în constelația 1!234$5%7&* E la un parsec de noi. Cam zece ani ne desparte. Noroc că a nimerit în lumea civilizată de lângă noi. Altfel...

- Da ce s-a întâmplat cu ea? Cum de nu a mai ajuns la destinație?

- Un nor obscur s-a înterpătruns în calea ei. Și nu am reușit să o mai prindem.

- Bine că nu am fost și eu, că ne uneam ...Eram AndyMary!... Și când vine acasă la voi?

- Cred că peste o săptămână, să scăpăm de acel nor. Și vă aducem pe amândoi.

- Nu pe mine, mai lasă-mă încă o săptămână, până mai prind curaj. Pe Anda puteți să o aduceți. Monitorul se împărții în mai multe cadre. Pe unul din ele apare Anda. Arăta bine, dar cam serioasă, sau mi s-a părut mine...

- Anda ta, nu mai este om. E robot, îmi zice Nina.

Mă uit uluit la Nina și nu-mi vine să cred.

- Cum adică nu mai e om?

- Păi am fotografiat-o și am văzut că nu e om, ci robot. Uite: Și Nina face o poză, pe care o scoate din ea. Apoi mi-o dă.

Mă uit la poză. Într-adevăr era o poză făcută X-ray. Vedeam interiorul Andei plin de diverse mecanisme, iar capul era plin de fire și alte circuite și procesoare.

- Dar cum a ajuns așa? Cine a modificat-o?

Dau să întreb pe Zeno, care e treaba cu Anda, dar monitorul se stinge.

- Deci cineva, nu s-a lăsat și a făcut și Andei o copie. Ori Zirdenii, ori cei de unde zice că ar fi ajuns Anda. Dar de ce? Nu mă mai duc la ei. Poate îmi fac și mie o copie. O să ajung să țip la mine, sau ăla la mine...

Am mai încercat să i-au legătura cu cei de pe Zirda, dar era peste poate. Una că nu stăpâneam toate comnenzile consolei...

- Nina, i-a încearcă tu, să dai de Zeno, sau de cineva de pe Zirda.

- Nu cred că pot Marinuș. Nu mi-i s-a implementat această sarcină în memoria mea.

- Deci aș putea să mă trezesc cu încă un robot, Anda. Că de nu ar fi fost de ajuns numai cu unu... Mai stau oleacă în fața monitorului, poate, poate, apare ceva, sau cineva. Dar liniște. Nici după o oră nu se mai aprinse nimic. Simții că mi se face foame.

- Nina, dar noi ce mâncăm azi? Adică eu...că tu...Fă și tu ceva de mâncare. Zeno m-a lăsat fără Anda, tu erai în covalescență...Măcar acum că te-am adus pe linia de plutire, fă și tu ceva util.

- Bine mister Marin. Mă duc la bucătărie, să văd ce și cum.

Rămas singur, mă i-a gândurile. ”Ce s-o fi petrecut de fapt acolo?” ”Ce i-o fi venit lui Zeno, să facă o copie Andei?”

Văd ghidul consolei, după care ”învăța” Anda. Îl deschid și încerc să descifrez termenii tehnici. Dar constat cu groază, că tastatura avea pe ea o mulțime de hieroglife. Nu era o tastatură normală de calculator. E clar, o să-mi prind urechile. Trebuie mai întâi să învăț semnificația acelor hieroglife de pe butoanele tastaturii. Lucru teribil de complicat pentru mine. Încerc cu primul rând. Dar și așa treaba mergea anevoie de greu. Caut un caiet și pun câte o hieroglifă urmată de un egal, și mă uit în caietul Andei și scriu traducerea. Am reușit să scriu zece. Simțeam că deja mă i-a cu călduri. Oare de ce nu am făcut la școală și limba Zirdană, acum mi-ar fi prins bine. Dezamăgit mă las păgubaș. Mă duc la bucătărie, să văd stadiul Ninei. Deja erau o oală și o cratiță pe foc. Ridic capacul și adulmec. Părea bun.

- Așteaptă o oră, că de abia am pus mâncarea la foc.

- Bine dar mie îmi este foame. Și învățatul, mai bine zis încercarea mea, de a traduce tastatura, a cam dat greș. Și asta mi-a sporit foamea.

Mă duc la dulap și caut niște conserve. Găsesc una cu stavridă în ulei. O i-au și o deschid. Tai o felie mare de pâine și încep să înfulec. Nina se uită cu coada ochiului la mine, dar nu-mi zice nimic. După ce termin conserva, o arunc la gunoi. Era ceva mai bine acu. Dar chiar dacă am stăpânit foamea, nu mi-i s-a deschis și pofta de a mai învăța ceva. Merg în casă. Când intru în sufragerie, văd că ecranul se luminează, dar rămâne așa. Aștept. Dar dacă văd că nu mai apre nimic, mă duc în dormitorul Andei. Mă arunc pe pat. Deodată văd teleportorul Andei pe masă. Mă scol și îl i-au în mână. ”Hai să-i facem o probă” Și mă teleportez la bucătărie. Nina când mă vede zice:

- Tot nu-i gata mâncarea, mai ai o juma de oră.

Nu zic nimic și ”dispar” iar în casă. ”Deci merge” zic în sinea mea. Oare cât bate? Asta am uitat să întreb pe Anda. Dar dacă îmi amintesc bine, a bătut de la Iași până la Galați. Înseamnă că se poate și mai mult. Dar cât? Nici nu voiam să risc. ”Oare până la mare ar merge?” cuget eu în gând. ”Să-l încerc, să nu-l încerc...Dar dacă se termină bateria și rămân la mare. Cum mă mai întorc?”. Mai bine nu. Mă ridic și îl pun într-un sertar. Acolo văd că Anda mai puse încă două aparate acolo. Dematerializatorul și paralizantul. Închid sertaru. Mă pun pe pat. Închid ochii. Încerc să i-au legătura cu Anda. Dar era și asta peste poate. Mă luase transpirațiile de atâta efort. Mă las iar păgubaș. Încerc să adorm. Când visam mai frumos, mă trezește Nina.

- Hai la masă Marinuș! E gata mâncarea!

- Da? Poate vin mai târziu, acum nu îmi mai este foame.

- Da e 6 seara Marinuș!

- Da? Fac eu cu un căscat mare. Bine, o să mă duc mai încolo. Mai bine fă-mi o cafea repede.

- Ți-am făcut și cafeaua! Te așteaptă!

- Mă scol bosumflat. Merg la bucătărie, în timp ce Nina mă urmează ca o umbră. Intru și i-au loc la masă. Mă apuc de sorbit. Nu era fierbinte. Nina, mă întreabă mai mult de formă:

- Cum e Marinuș? Îți place?

- Desigur Nina. Este tocmai așa cum te-am învățat eu: Nici prea, prea, nici prea foarte, foarte. E numai bună.

După ce termin cu cafeaua, mai stau oleacă. Mă uit la Nina și îmi vine o idee.

- Nina nu ai vrea tu să mă ajuți?

- La ce să te ajut?

- La dezlegarea enigmei de la tastatura de pe consolă. Am încercat să traduc doar rândul de zece caractere de sus. Mai departe nu mai pot.

- Insistă domn Marin, Insistă!

- Cum adică? Dar tu ce hram porți? Măcar ajută-mă cu traducerea semnelor hieroglifice. Tu ești mai răbdătoare. Eu mă plictisesc repede.

- Și mie ce îmi iese la toată treaba asta?

- Cum adică ce îți iese? Da de când ai devenit tu materialistă? Tu trebuie să te supui, ca să mă ajuți, că de aia ești robot, adică roboțică...

- Îmi dai un pupic?

- Poftim?

- Ei numai unul mic, ca să te iert.

- Bine, bine, numai unul mic, dacă insiști. Mergem în casă. Mă duc direct la consolă. Nina i-a caietul Andei și-l cercetează. După ce se dumirește și ea, cum stă treaba. Scrie în caietul meu traducerile la toate simbolurile de pe tastatură.

- Ei așa mai merge, fac eu.

- Nu uita promisiunea.

- Bine, bine, uite, și drept mulțumire îi dau un sărut pe obraz.

- Și pe celălalt?

- Poftim și pe celălalt.

- Și unu pe gură...

- Poftim și unu pe guriță. Gata îți ajunge. Ți-am făcut damblaua.

Văd că Nina e cam nemulțumită, dar nu zice nimic. Mă uit la ceas. Era deja 9. Cred că ar fi timpul să închei treaba. Mai este zi și mâine.

- Gata Nina! Ajunge pe astăzi. Mâine o să continuăm.

Și mă reped la telecomandă. Trec ecranul pe TV. Tocmai dădea niște știri. Dar nici nu le auzeam. Gândul meu rămase în continuare la Anda. Oare o s-o mai văd vreodată? Mă uit după un film. Găsesc unul de acțiune. Până la urmă adorm cu telecomanda în mână.

”Se făcea că eram într-o încăpere, mare, luminoasă, pe o masă. Lângă mine auzeam mai multe voci. Vocile le producea niște oameni. Nu înțelegeam ce spun, sau ce vor. Sus spre tavan Eu, mă contemplam cu mine însuși. Mă uitam la mine spre masă, și la cei din împrejurul meu și nu înțelegeam ce vor de la mine. Încerc să cobor, mai aproape de mine.

În sală era un du-te vino, de doctori, asistenți și alte cadre. Unii urmăreau niște aparate ce prezentau niște grafice, altele...nu mai știu ce mai făceau și ele. Eu mă priveam într-una și nu știam dacă Eu-l meu de pe masă, eram tot Eu, sau un alt pacient. Dar parcă prea semăna cu mine.

Am stat așa și m-am urmărit, o oră, exasperat dar și curios, ce avea să se întâmple cu mine. Oare unde eram? Nu vedeam pe nimeni cunoscut. Până la urmă cei de la masă, găsesc o soluție și mă lasă să intru în propriul meu corp. Am răsuflat ușurat. Apoi am adormit iar”

Târziu, spre seară, am deschis și eu ochii. Lângă mine era Nina, Anda, Zeno, El Dor și alte oficialități, pe care nu le mai cunoșteam. De când murise Kurt și plecase și Anda, alții le-au luat locul, în marea funcție de guvernator, a așezării respective.

- Ce s-a întâmplat cu mine? Unde sunt? Am murit și încă mai visez?...

- Stai liniștit mister Marinuș. Ne-ai tras o spaimă...Era cât pe ce să te pierdem. Noroc de El Dor.

- Cum adică? Am fost mort?... eu...da cred că am crezut că am visat... Eram sus și pluteam și mă uitam curios la mine. Apoi după o oră m-am apropiat de corpul meu, de E-ul meu. Și ne-am contopit ca unu singur. Groaznică experiență. Dar cred că nu a fost de cât un vis. Un vis urât. Nu-i așa?

- Da din păcate, erai să rămâi cu visul.

- Bine dar ce am pățit? Știu că o pusesem pe Nina să mă ajute să învăț hieroglifele alea de pe consolă...Apoi m-am urcat în pat și am adormit. Cât e ceasul? Mă uit după ceas, dar el dispăruse.

- Unde mi-i ceasul? Cât e ora?

- E 8 seara după timpul tău. Stai liniștit.

Apoi Zeno face semn la un asistent, și îmi face o injecție. Apoi un întuneric mă învălui și nu am mai știut nimic de mine.

Târziu am deschis iar ochii. Acu era dimineață. Păsărelele începuseră iar recitalul. Unele zburau sus, altele se fugăreau jos. Eram in casa mea, cea nouă, dăruită de Zeno. Geamul era deschis, ca să intre aer proaspăt de afară. Încerc să mă ridic, dar Nina, care mă veghea la capătul patului, îmi interzice asta.

- Stai liniștit Marinuș, încă ești în covalescență. Mai ai răbdare. Uite și gustarea de dimineață, mai ușoară. Așa a recomandat Zeno. Să începi încet.

- Dar bine, dar eu numai atăt mănânc azi? Fă-mi repede o cafea.

- Din păcate acest capitol nu mai există. Trebuie să uiți că mai există acest aliment. De la el, se pare, că ți se trage. Erai să dai colțul. Noroc că inima ta e încă puternică, că altfel...Și Nina începe să plângă în stilul ei caracteristic.

- Ooo! Că nu a murit nimeni. Gata oprește-te! Am înțeles fără cafea.

Încerc să mă ridic. Dar mă i-a o amețeală. Mai stau întins vreo zece minute. Apoi întind mâna către farfurie și i-au ce găsesc acolo. După vreo zece minute, îmi este mai bine.

- Și nu vrei să-mi spui ce am pățit?

- Păi nu ți-am spus? De la cafea ți se trage. Ai avut noroc, că te-am teleportat la ei, că altfel...rămâneam șomeră. Ți-i s-a acordat primul ajutor, inima s-a oprit vreo cinci minute. Apoi ai fost resuscitat, de câteva ori, până ți-ai revenit. Apoi te-au adus înapoi aici.

- Bine Nina. Vă mulțumesc tuturor, că ați avut grijă de mine. Dă și tu la un post, ceva...

- Nu merge nimic. A fost oprit procesorul de la consolă. O să mă ocup poate mâine de el.

- Ok! Bine vedem mâine.

Cum era destul de târziu, m-am culcat iar. Abia a doua zi m-am trezit.

Când deschid ochii dimineața, văd că sunt singur în cameră. Încerc să mă scol. Merge. Apoi mă ridic cu grijă. Încerc să merg prin casă, ținându-mă de pereți. Ajung la ușa de la intrare. O deschid și arunc o privire în curte. Aerul dimineții mă învălui vioi. Cum bătea și vântul, îmi zburlește o șuviță de păr. Concertul de afară reîncepuse victorios. Câteva turturele, se băteau, și se fugăreau tot timpul. O vreme le-am urmărit amuzat. Dar și două vrăbii gureșe, făceau la fel. Când o văd pe Nina, că se îndreaptă spre casă. O tai înapoi în pat, ca să nu mă găsească jos din pat. Nu îmi făcea chef nici o cicăleală de dimineață.

- Gata Marinuș? Ei cum te simți azi? E mai bine?

- Da Nina, așa de bine mă simt, că îmi vine să fac o tură cu tine, în jurul lumii, zic eu, jumate în glumă jumate serios.

- Hai că nu ai ambițu? Și unde ai vrea să mergem? insistă Nina. Undeva la tropice, unde e cald și bine, unde fetele dispuiate, stau la soare, sau înoată prin laguna albastră...

- Cred că ai temperatură...face Nina.

- Nu Nina. Zău aș face o plimbare, undeva unde e cald.

- Mai ai de așteptat până atunci. Când te faci bine, o să-l rog pe Zeno, să ne ducă la el la plajă, la recuperare, face Nina.

- Da bine...zic eu posomorât. Nu te ocupi de TV? Că mă plictisesc teribil.

- Nu vrei să te învăț hieroglifele?

- Nu! Astăzi nu! Poate altădată. Acum trebuie să nu mai fac efort. Cred că de la studiul lor, mi se trage. Cred că m-am solicitat prea mult.

- Se prea poate, face indulgentă Nina. Astăzi este mâncare. Poate mâine fac altceva.

- Bine Nina, faci ce trebuie.

- Hai că arunc o privire la TV, să văd ce are.

Cred că i se făcuse și ei dor de telenovele. Văd că deschide capacul ecranului și umblă pe acolo. În timp ce trebăluia acolo, apare o imagine a unui post local. Cred că era un film. Nina mai zăbăvește acolo un pic. După aia

închide capacul și se retrage de lângă TV. Caută un post. Și îl găsește. Eram sigur că asta căuta. Apare filmul ei îndrăgit cu novelele.

O las să-și facă damblaua. După ce se termină filmul atac:

- Da noi nu mai mâncăm azi? Adică eu...că tu...ții cură de slăbire.

- Du-te la bucătărie. Și vezi tu ce e pe acolo.

- Cum adică –”du-te”. Hai să mergem, ca să mă servești. Că de aia te-am făcut. Ai uitat?

- Nu cum să uit Marinuș dragă...Dar voiam să te necăjesc puțin.

Plecăm amândoi la bucătărie. Când intrăm, Nina se duce la frigider și scoate mâncarea afară. Era bostănăi sau dovlecei umpluți.

- Câți vrei unu sau doi?

- Tu încălzește doi. Văd eu...

- Bine.

Îi pune pe aragaz într-o crăticioară. După cinci minute, zeama arăta că sunt gata. Îmi pune amândoi într-o farfurie.

- Cu ce i-ai umplut?

- Cu una din conservele tale de carne de curcan.

- Aaa! Da? E bine atunci.

Mă apuc gospodărește de mâncat. După ce termin, ies afară să mă plimb. Înconjor bucătăria. Când ajung în spate, văd ceva ca o ușă ascunsă în pământ. Încerc să o deschid. Nu voia. Mă uit mai atent. Văd niște butoane colorate. ”Oare ce or fi făcând?” Apăs la întâmplare, pe primul buton. Ușa se deschise. Și în jos cobora o scară. Mă uit cu grijă în jos. Cam întuneric. Mă întorc la bucătărie și caut o lanternă. În fine după câteva încercări de a deschide 6 sertare, găsesc o lanternă. O aprind. Cam chioară.

- Vezi Nina, dacă nu ai pus lanternele la încărcat? Ia să le pui pe toate, începând de azi.

Apoi ies. Aud în urma mea întrebarea:

- Dar unde te duci cu ea, Marinuș?

Nu-i răspund. Ajung la ușă. Cobor scările. După vreo zece trepte, urmă un hol cam lung, după părerea mea. După direcție cred că ducea în casă, sau mai bine zis sub casă. Merg înainte. Când credeam că am ajuns sub casă, se deschide o ușă și apare o cameră mare, plină de monitoare și ecrane și alte alea, de ziceai că sunt la sediul NASA. Plimb fascicolul pe pereți. Văd niște pătrățele pe pereți. Mă duc la ele luminându-le. Văd că aveau două butoane, unu roși și unu albastru. Da, cred că am înțeles. Apăs pe albastru și camera se inundă de o lumină puternică și albă. Apăs pe rosu, și camera se scufundă în întuneric. Apăs iar pe albastru și lumina apare din nou. Sting lanterna că devenise inutilă. Mă plimb prin fața aparatelor, monitoarelor, consolelor, pupitrelor, pline de asemenea de o mulțime de beculețe minuscule ca niște LED-uri de toate culorile, și alte multe butoane. Văd pe un pupitru un buton roșu, sub care scria: lângă o hieroglifă și cuvântul ”ON”. Apăs pe el. Un monitor se însufleți. Se aprinse, arătându-mi o lume diferită de a noastră, și cred că și, de cea de pe Zirda. Era mișcare multă. Sute de ființe, care mai de care mai trăsnite, umblau care încotro. Nu-mi dădeam seama, dacă cele ”ființe”, erau vii sau roboți. Pe când mă plimbam cu un joystick, pe consolă, apare în fața mea mutra unui posibil localnic. Se răstește la mine întrebându-mă ceva, care foarte bine ar fi putut însemna mai multe: Cine ești?, sau ce cauți acolo? sau cum ai ajuns la noi?... etc. Cum nu înțelegeam ce zice, respectivul apasă pe un buton. După care aud clar întrebările.

- Păi stimabile domn, eu sunt Marin, de pe planeta Pământ. Mi-i s-a pus la dispoziție o tehnologie de a putea să vă văd. Voi cine sunteți și de pe ce planetă vorbiți?

Văd că respectivul, întoarce capul după cineva și rostește ceva. Stau așa câteva minute în așteptare. Deodată apare pe monitor ...Anda.

- Ce faci Marin? Te-ai făcut bine? Da cum ai dat de centrul subteran de monitorizare a noastră secretă.

- Ei, am cercetat și eu. Din greșeală. Văd că și casa mea are multe surprize, încă pentru mine. Deci ești pe Planeta Zirda.

- Nu Marin. Sunt pe planeta, unde am ajuns din greseală, în urma erorii teleportării. Eram să ajung salată boeuf.

- Deci ești în constelația 1!234$5%7&*.

- Da pe planeta, Zirgon. O planetă asemănătoare cu Zirda. Dar e mult mai mare. Asta are numai un sor albastru. Aici toate sunt în nuanțe de albastru, unde culoarea se schimbă în funcție de poziția astrului, de la răsărit la apus.

- Și de ce mai stai acolo? De ce nu vii acasă la mine?

- Cei de pe Zirda au probleme tehnice și probleme cu apariția unui nor obscur. Când s-o îndepărta destul de mult, cred că o să te vizitez.

- Auzi, tu ești cea reală Nu ?

- Da care ai vrea să fiu?

- Păi te-am văzut pe planeta Zirda, și în timp ce te admiram, Nina, care era lângă mine, mi-a spus că ești robot. Mi-a și confirmat, arătând o fotografie de a ta, cu raze X-rai. Erai numai fire și alte mecanisme.

- Posibil să-mi făcut Zeno o copie de-a mea.

- Bine când poți să vii, vino! Te aștept. Monitorul se stinge. A luat sfârșit conversația mea cu Anda. Mai încerc să apăs pe alte butoane. Dar ecranul rămâne negru. Mă uit în sus. Văd o trapă. Mă apropii de ea. Exact în clipa când am ajuns sub ea, platforma pe care stăteam se ridică în sus, ca un lift și apar în sufragerie. Nina se sperie de apariția mea.

- Vai ce m-ai speriat Marinică dragă...

- Dragă?

Ies afară Îmi adusesem aminte de un amănunt. Mă duc iar în spatele bucătărie. Ajung la așa zisul beci. Apăs pe butonul alabastru și ușa se ferecă singură , de parcă nici nu a fost. Ocolesc bucătăria și intru în ea. Masa era strânsă și vasele curate, puse la locul lor. Mă întorc mulțumit. Când intru în casă și ajung în sufragerie, Anda stătea în mijlocul camerei. Mă uit după Nina, dar Nina nicăieri.

-” Unde a mai dispărut și asta?” Mă uit la Anda. O întreb ceva. Dar nu prea pricepe mare lucru. Cred că e copia Andei. Mi-a trimis-o Zeno, drept recompensă, sau mai știu de ce?...Ecranul se aprinde și apare pe el Nina.

- Mister Marinuș, eu sunt aici oleacă. Zeno ți-a trimis-o pe Anda roboțica, să te ajute în locul meu. Eu o să mai întârzii ceva pe aici. Tu, ai să te descurci și fără mine un timp. La revedere! Lângă ea se înființează Zeno. Mă salută.

- Am făcut schimb cu Nina. Anda robot, o să te ajute la treburile tale. Avem nevoie de ea. Pe curând!

Și monitorul se închise iar. Îmi aduc aminte de un amănunt

- Anda! Nu-mi faci și mie o cafea?

- Nu Marin. Cafeaua pentru tine este un tabu. Nu mai ai voie, sub nici o formă.

”Și pe asta a programat-o...”

Abătut, mă pun în patul din sufragerie.

- Hai la mine în camera mea, adică a noastră, îmi sugerează Anda.

- Da ce aici nu e bine?

- Ba da, dar e mai intim la mine acolo. Am o poftă de o trântă, doamne, doamne...zice ea, trăgându-mă de mână și intrând la ea în cameră. Mă împinge pe pat. Mă întinde pe spate. Mă dezbracă de tricou. Apoi se i-a de pantalonii mei, lăsându-mă în chiloți. Încerc să ripostez slab, dar ea se aruncă pe mine, și mă îmbrățișă puternic. După câteva săruturi și alte alea, pofta vine iar. Așa că am răspuns chemării ei lăuntrice. Nici nu am zis că e robot. S-a comportat întocmai ca o ființă vie. Că m-am și întrebat: ”oare Zeno nu a greșit persoana? Că prea era ”vie”, ca să fie robot. Oare tehnologia lor a progresat așa de repede, a ajuns așa de departe, înlocuind omul pe afară, sută la sută?

Se făcu dimineață iar, dar eu mai leneveam în pat, alături de Anda. Ea era cu capul la perete. Eu alături de ea, cu fața în sus. Stăteam și mă gândeam: ”Ce bine e de tine, când nu ai grijă, ai tot ce-ți trebuie, ai de toate, ai nevastă electronică... ce mai trai pe tine. Dar cât o să mai dureze minunea asta?” Eu ca eu, dar Anda mea robot, chiar că nu are nici un stres. Deodată aud în urechi: ” S-o crezi tu că nu am și eu destule stresuri. Ce crezi că dacă sunt robot, am terminat cu grija? Din contră, grijile mele sunt și mai mari.

- ”Și mă rog, îi răspund eu în gând ce griji mari ai? Mai mari ca ale mele? ”Dar deodată îmi i-au seama. I-am răspuns telepatic Andei. Deci și ea are...

- ” Da sunt și eu telepată ca Anda adevărată”.

- Deci nu dormi. Te prefaci doar, zic eu vesel spre ea. Credeam că am scăpat de Nina, care mă supraveghea și telepatic. Ca cei de pe Zirda. Vino încoace, drept pedeapsă.

Mă întorc spre ea, și mă sui deasupra ei. Nici nu crâcni măcar. După care îmi dau toată silința să o posed din nou, dar de data asta arunc eu zarurile. După vreo zece minute de chin și lupte, sfârșesc vesel nevoie mare. Dar ea nu s-a mai arătat așa de dornică. Răsuflu adânc de câteva ori, ca să-mi pot regla pulsul, ce o luase razna.

- Vezi că abia te-a doftoricit ăia. Nu mai ai voie să faci nici un efort. Gata cu sexul, gata cu cafeaua...

- Păi eu atunci pentru ce mai trăiesc. Dacă tot ai venit, cum să te las uitată.

- Mai răruț, că e mai drăguț.

- Bine dar tu ieri...

- Numai când am să consider eu de cuviință, mai facem ceva.

Mă dau jos bosumflat. Îmi stricase toată ziua. Mă îmbrac și ies afară. Era o zi rece, înnourată și posomorâtă ca mine. Bătea și un vântecel rece, din când în când. Ies în curte, cu gând să mă duc la bucătărie. ”Poate mai stă în casă, până pun eu de o cafea”. Întru în bucătărie și caut cafeaua și zahărul. Zahărul îl găsesc, dar cafeaua neam. Tot cotrobăind, vine și Anda.

- Ce faci? Am zis fără cafea.

- Da bine fără, zic eu îmbufnat. Îmi fac un ceai. Tot căutând ierburi, nu am găsit. Opresc aragazul. Ies în curte. Anda după mine. Două mâțe se fugăreau pe gardul vecinului. Una din ele, cred că ea, se dezechilibră, și pică în partea cealaltă a gardului. Motanul de sus, se uită o clipă la ea de sus, după care văzându-mă pe mine, sării și el după ea. Și fuga a continuat la vecin în curte. Mă plimb aiurea vreun sfert de oră, fără nici un țel.

- Hei oprește-te, că ai tocit curtea.

”Mda, îmi zic în sinea mea. Cât o să fie ea aici, nu am să mai pot face nimic. Nici cafea... Cred că ea a ascuns-o, dacă nu o fi și aruncat-o...”

- Păi cum crezi? Trebuie să am grijă de tine, pănă o să te duci pe Zirda la Zeno, ca să te vindece. O să-ți pună o inimă nouă, electronică cu o baterie, un fel de acumulator, ce ține 50 de ani.

- Numai atât mai trăiesc? Păi credeam că fac și eu suta, măcar...

- Numai Zeno poate decide cât o să vrea el să trăiești. Și cum are nevoie de brațe de muncă...

- Da am înțeles Anda! Am șanse să devin nemuritor, ca în filmul ăla serial, scoțianu ăla, care a trăit 4-5 secole fără să îmbătrânească. Și au murit pe rând de bătrânețe, toate fostele lui soții...

- Da ca în filmul ăla. Dar Zeno poate să-ți prelungească cu mult mai mult viața. Poate să o egaleze cu cea a lui. Deja el are 4999 de ani.

- 4999? Deja a început să mă i-a durerea de cap. Păi ce am să fac eu atâția ani? O să mă plictisesc teribil.

- Acolo la ei nu ai să ai timp de plictiseală. Mereu o să fie câte-o zi, ca să faci ceva. Numai noutăți.

- Hai mai bine în casă să mă înveți hieroglifele alea...

Mergem în sufragerie. Îi dau caietul Andei și cu al meu în față, făceam comparația. Și am muncit așa din greu, până la ora 13, când din instinct, mi se făcu foame.

- Gata Nina.. asta... Anda. Ajunge pe azi. Hai i-a o pauză. Hai în bucătărie, că mi-i s-a făcut o foame de lup.

Ies în fugă afară. Anda mă urmează ca o umbră. Când ajungem la ușă, mă dau la o parte, invitând-o pe ea prima în interior. Se uită la mine, dar nu zice nimic. Intru și eu după ea.

- Ce mănânci?

- Păi ce am mâncat și ieri. Dovleceii ăia...

- Mai este și borș. Ce ăla îți stă în gât?

- Ba nu. Nu știam că ai făcut și borș. Punem o farfurie de borș.

După ce îmi umple farfuria, mă apuc de mâncat. După 5 minute, trec la felul doi. Anda vede și fără nici un cuvânt, îmi pune în altă farfurie și un dovlecel mai mărișor.

- Da ce nu mi-a pus în aceeași farfurie? Făceai economie la spălat vase...

Nu-mi răspunde. Mă apuc și de bostănel. Când termin, mă ridic greoi ca un greiere burduhănos și o i-au agale spre casă. Intru. Dau drumul la TV. Mă joc oleacă cu telecomanda, până mă hotărăsc, pe ce post să-l las. Nu era nimic interesant. Până la urmă găsesc un post de desene animate, cu Mr. Bean. Îmi plăcea acest serial. Chiar dacă se tot repetă periodic unele acțiuni. Când eram mai mic, mă uitam la Tom și Jerry. Sau la Pantera Roz...Sau cel cu lupul: ” Ai să vezi tu” – ” Nu zaiet pagadi!” De atunci au mai scăzut din vizionare cele vechi. Astea actuale zic ei noi, care nu au unele nici sare, dar nici piper. E un fel de a spune. Aaa! ” Mai era și ”Aventuri în epoca de piatră ”, sau altele mai vechi, ”Ce vrăji a mai făcut nevasta mea” sau Planeta Giganților,... De fapt astea erau și filme. Și multe seriale care astăzi nu mai sunt. Sau se dau foarte rar. Apare și Anda.

- Ce faci domn Marin ? îți plac desenele animate?

- Păi ce să fac și eu. În lipsă de altceva? Nu e nimic interesant. Numai minciuni, sau știri false. Domnii ăștia și doamnele, în graba lor de a vâna câte o știre senzaționala, se grăbesc cu presupusul, că e așa, iar mâine spun că e altfel. Minciuna e pe primul plan. La acest capitol stăm bine. Nu ne întrece nici dracul.

Dimineață când m-am trezit, mă uit după Anda. Dar Anda nicăieri. ”O fi la bucătărie?” Mă scol și mă îmbrac. Apoi simt nevoia să ies afară pentru una mică. Trag pantalonii pe mine și o tai spre bucătărie. Întâi folosesc wc-ul. Apoi intru la bucătărie. Când ajung acolo, Anda mea, pregătea micul dejun. Mă aștepta.

- Hei bună dimineața, puturosule! Cum ai dormit? Ai dormit neîntors până acu.

- Da? fac eu cam mohorât.

- Da ce ai? Te văd așa, cam dezorientat.

- Hmmm! Poate! Ce avem azi bun?

- Păi servește-te. Uite farfuria aici. Alege ce vrei.

Era niște brânză, niște salam, cașacaval și niște roșii cu castraveți. Anda le făcuse salată. Nu era rea. Am mai pus o juma de ceapă, ca să aibă și alt gust. Apoi am turnat și oleacă de ulei de măsline. După ce termin de preparat salata, mă apuc serios de mâncat. Anda mă privește galeș.

- Ce e?

- Nimic ! Mă uitam și eu.

În timp ce mâncam, aud bătăi în poartă.

- Cine să fie la ora asta?

Dar îmi aduc aminte de ultima aventură. O trimit pe Anda la poartă, în timp ce eu trăgeam cu ochiul din ușa bucătăriei. Dar îi spun să se înarmeze cu paralizatorul. Cine știe? Poate prinde bine. Anda cu o mâna în buzunar, se îndreaptă către poartă.

- Cine e? întreabă ea.

- Om bun, i se răspunde.

- Și ce vrei? Cine ești?

- Păi sunt vecinul vostru de alături. Voiam să il mai văd pe vecinul Marin. Să-l întreb ce mai face? Poate mai jucăm o tablă ceva...

- ” Vecinul?” fac eu în gând. ”Dar nu a murit?” ”Ăsta câte vieți are, sau poate câți frați?”

Îmi i-au și eu o armă și ocolesc curtea, spre poartă, în așa fel, ca cine o fi la poartă, să nu mă poată vedea. Îi fac semn Andei să deschidă. În fața Andei apăru un bătrân cam de 75 de ani. Se uită curios în curte, când Anda îi deschise poarta. Mă cocoț pe o ridicătură la gard și mă uit în stradă. La 50m de poarta mea era oprită o mașină. Unul era la volan. De după doi copaci pândea cineva. Strig la Anda, să aibă grijă, că vecinul nu e singur. Anda scoate fulgerător arma și îl ochește pe primul care era mai aproape de poartă. Acela căzu fulgerat și rămase acolo cu fața în sus. Cel din spate vru să o i-a la fugă, dar eu ajung la poartă și fug după el, cu arma pregătită. La vreo 6m îl ajung și trag și asupra lui. Cade și ăsta. Cel de la mașină văzând că treaba e grie pentru el, porni mașina și vru să o i-a din loc. Dar Anda reglă arma la distanță mare și tărie maximă. Un fulger lovi mașina care explodă, luând foc. Am fugit repede în curte, trăgând și în așa zisul vecin, care căzu și el nedumerit de ce se întâmpla. Am zăvorât poarta, dând drumul și la protecție cu câmpul energetic. Am fugit amândoi în casă. De acolo cu ajutorul a două camere, urmăream strada. Focul se ridicase binișor. Probabil că cineva alertase pompierii , că se auzeau sirenele urlând. Mă uit și aștept. Veni și o mașină a salvării și una de la poliție. Mașina de la poliție opri chiar la mine în poartă. Un cadru se dădu jos din mașină și încercă să vină la poartă. Dar câmpul protector își făcu datoria. O scuturătură puternică îl apucă pe gradat. Apoi se prăbuși jos. Cel din mașină ieși repede să vadă ce a pățit gradatul. Dar spre norocul lui că nu intră în raza de protecție. Îl apucă pe gradat și îl trase spre mașină. Apoi se chinui să-l bage în ea. După ce acesta era în mașină, mașina demară în trombă. Pompierii își vedeau liniștiți de stingerea mașinii. Echipajul de la salvare, îi luă pe cei trei și îi depuse în mașină. După ce stinse focul, salvarea mai luă și pe nefericitul din mașină, care era mort. Toate aceste evenimente, scoase lumea în stradă, dar cum nimeni nu știa nimic, nimeni nu a putut lămuri ce se întâmplase de fapt. După o juma de oră toate mașinile dispărură. Martor mai era valurile de fum, ce se mai ridicau de la mașina incendiată. Apăru o mașină mai mare și tractă și relicva.

- Ce e de făcut Anda. Iar o luăm de la început cu ăștia. Mereu mă vânează și imaginația lor nu are limite. Auzi la el, -Vecinul-. Cred că ăia care au înscenat stratagema, nu știau că vecinul nu mai e.

- Ce facem ne mutăm pe planeta ta?

- Cum vrei d-l Marin, oricum ei nu pot intra aici.

- Ei nu pot intra! Nu te pune cu ei! Au ei destule mijloace tehnice și destule feluri de armament, ca să ne scoată de aici. Dacă lansează o mini rachetă, un AG ceva, e suficient ca să ne facă casa și curtea iar praf.

- Avem subsolul. Nu pot răzbate. E anti în toate privințele. Nici o bombă dacă ar cădea în curte, nu ar afecta subsolul.

- Eu zic, să nu ne punem mintea cu ei. La mintea lor orice e posibil. Când vor să ducă la îndeplinire un fapt, nu se lasă până nu distrug totul. La o rachetă nucleară nu te-ai gândit?

- Ce sunt nebuni? Păi mor și ei.

- Puțin le pasă de noi, muritorii de rând. Ei să-și facă interesele. În ce mod? Mai puțin contează. Cred că ar trebui să luăm legătura cu cei 12, sau El-Dor și Zeno, să ne sfătuim, ce să facem? Cum să-i facem să renunțe, să ne uite?

Anda se duce la pupitrul uriaș, deasupra căruia era și un ecran la fel de uriaș. Apăsă pe niște butoane. Ecranul se însufleți. Pe el apăru figura impenetrabilă a lui Zeno. Lângă el era și El Dor.

- Ce faceți pământenilor? Iar ați avut vizitatori?

- Da fac eu. În ritmul ăsta o să dorm la noapte în stradă. Planton sch. 1, 2 și 3. Nu mai e de dormit cu ăștia. Mereu inventează ceva ca să ne scoată afară. Li s-a pus pata pe mine. Mă vor cu orice preț.

- Păi cred că ar fi timpul să le dăm oamenilor de acest tip, o lecție, ca să o țină minte, cât or trăi ei.

Și cred că dacă tot te vor, o să le îndeplinim voința. O să te facem scăpat afară, și le vom înlesni să pună mâna pe tine. În felul asta, noi o să te însoțim și în limita posibilităților, o să face și o curățenie generală.

- Să nu-mi spuneți că o să-i omorâți pe toți, cu care aș intra eu în contact.

- Nu! Le vom ”suci mințile” oleacă. Îi vom face mielușei. Îi vom face să uite de persoana ta. El Dor și cu mine o să venim mâine la voi. Apoi o să-i așteptăm. Te las să te răpească, fără să depui rezistență, iar noi o să-i urmărim. După asta e treaba noastră.

- Bine, faceți cum credeți că e mai bine.

După asta ecranul se stinse, semn că emisia a luat sfârșit.

- Ce facem Anda? Mai avem de stat cu grijă încă o noapte. Ăștia nu se vor sfii, să ne calce la noapte. Mai bine veneau de azi.

- Poate nu vin, cu noaptea în cap. Oricum de intrat pe poartă, sau în curte, este peste poate. Cu atâtea câmpuri de forță...Nici o pisică nu ar putea intra în curte, fără să auzim noi.

Și așa și era. Și chiar atunci, ca să îmi arunce orice grijă privind, musafirii nepoftiți, o pisică de la vecinul, se înființă pe gard la noi. O vreme merge agale, pe gard, țanțoș. Dar când a vrut să coboare la capătul gardului la noi în curte, o apucase tremuratul. Speriată cu părul sculat, miorlăind disperată, reușii cu greu să se cațere iar pe gard, și sări în curtea vecinului. Mă uit la ea, printr-o altă cameră ce viza curtea vecinului. A stat nedumerită câteva clipe, tot spălându-și o labă. După aia a plecat frustrată.

- Vezi? Uite demonstrația!

- Da, Anda, dar ăia sunt oameni și sunt răi. Ei sunt mai insistenți.

- Lasă că le venim noi de hac. Ce cred ei că se joacă cu noi?

Mă uitam la Anda, cât de războinică e.

- Tu semeni cu ”Xena”, artista aia din filmul ”Prințesa Războinică”.

- Ooo! Nici nu știi ce ai la ușă. Știu toate tipurile de arte marțiale, Jiu-jitsu, Judo, și multe alte procedee și alte tehnici de auto-apărare.

- E bine! Dar ei nu o să vină să se bată cu noi, cu mâinile goale. Au arme, automate, aruncătoare de grenade... Pot aduce aici un întreg arsenal, și ne pot ține aici captivi, multe luni, dacă nu cumva și ani. Ți-am spus, îs dați dracului.

- Bine! Nu au decât să vină... Chiar îi și rog...

Stăteam așa lângă Anda, pe un scaun, emoționat, cu o oarecare frică, în fața monitorului, așteptând să sune alarma. Se făcuse 2 noaptea. Când eram gata să ațipesc pe scaun, inevitabilul se produse. Sunetul exasperat al alarmei, mă făcu să sar direct în picioare tremurând. Dar Anda nici o grijă nu avea, de parcă asta făcea parte din planul ei de bătaie. Îmi dădu un paralizant. Avea și ea unu, și mai avea o armă și în mâna stângă. Nu eram sigur de destinația ei. Acest fapt, și mai ales, că în mână țineam o armă de temut, îmi mai dădu un dram de curaj. Ne aruncam pe rând privirea, când la monitor, când afară la poartă. Câțiva soldați, la ordinele unor gradați, încercară să survoleze poarta. Doi din ei rămaseră pe gard, în timp ce unu reușise să sară în curte. Dar îl apucă și pe ăla tremuratul. Ofițerul striga la ei, înjurând:

- Ce aveți tâmpiților? Nici un gard de 2m, nu sunteți în stare să-l săriți? Ei lasă că dacă nu vă măresc numărul de sărituri garduri, la unitate, să nu-mi spuneți mie Andrei.

- Ei, uite că am aflat și numele ofițerului-Andrei...face Anda.

- Domn căpitan, încercați și dumneavoastră. Noi ne-am dat toată silința. E peste poate. Au un câmp ceva...Nu se poate trece de poartă.

- Și e și căpitan, observă Anda.

- Și voi ăia de sus, de ce nu săriți în curte, tu-vă mama voastră...Ce aveți de tremurați, vă e frig? Ei lasă că vă încălzesc eu la unitate. De dimineață până seara o să vă încălzesc, și până a doua zi dimineață...

Căpitanul se duse la ai lui. Discutară ceva cu alți ofițeri. Apoi îi văd că cară un obiect spre poartă. Prima dată nu am înțeles ce menire avea.

Abia după am văzut. Era o trambulină. După ce o trase lângă poartă, căpitanul sări de două ori în sus, luându-și avânt, după care cu un arc de cerc, trecu peste poartă, și căzu la 1m de ea. Dar și pe el îl luase ”frigurile”. Soldații se uitau la el printre crăpăturile gardului, făcând haz de el. Câțiva ofițeri, se uitară și ei. Unul zâmbea. Dar alții se luară de soldații veseli, dându-le câte o cizmă în spate, și alergându-i în stradă. Cu toate eforturile lor, nu reușiră să cucerească reduta.

- Luați de aici, face Anda, în timp luase la țintă poarta.

Un fascicol alb-albăstrui căzu lângă poartă, făcând-o țăndări, cu o mare explozie. Cei care se aflau întâmplător acolo căzură lați jos. Câțiva ofițeri și soldați cu gradații lor, o șterg de lângă poarta. Câțiva erau răniți, văitându-se. Dar Nina alergă prin spate de-a lungul gardului, luând în vizor strada. Era plină de soldați, ofițeri, două tancuri, și câteva aruncătoare. Dar Anda nu se înspăimântă. Trimise o rafală către tanc, care parțial îl topi. Apoi mătură toată strada, până departe la vreo sută de metri. Toți care îi prinse raza, rămaseră acolo jos. Apoi Anda se întoarce victorioasă.

- Ți-am spus domn Marin, că nu trebuie să ne facem griji?

În timpul ăsta mă uit iar pe monitor. La capătul străzii apăru alt tanc, mai sofisticat. Avea și rachete cu bătaie medie.

- Anda, vezi că mai au un tanc. Dacă apucă să tragă spre noi, ne-au terminat, zic eu fugind spre bucătărie.

Gândul mă duse la intrarea secretă de la subsol. Aveam de gând să o folosesc. Dar Anda nu se lăsă intimidată. Se duse la poartă și se urcă pe gard. Văzu și ea tancul, care tocmai trase cu o încărcătură. Un obuz, trecu pe deasupra capului ei, căzând în fața casei lângă intrare. Explozia făcu un dezastru. Jumate din intrare se făcu praf. Eu când aud explozia, mă cuprinde panica, și cobor iute în subteran. Închid pe dinăuntru ușa, în așa fel ca ăia dacă intră totuși în curte, să nu de-a de ea. Îmi era rușine că am fugit ca un laș, lăsând-o pe Anda în bătaia focului. Ajung la pupitrul central. De acolo urmăresc bătălia, care se apropia de casa noastră. Văd un joystick. Îl mișc și văd că un tun le luă în cătare forțele lor speciale. Când suprapun cele două cercuri perfect, apăs pe un buton. O salvă de tun aruncă în aer toate rămășițile ce mai erau pe stradă, inclusiv tankul lor de temut. Mai caut și alte relative forțe nereperate încă. Cum mă uitam eu așa, apare Anda lângă mine.

- Dar văd că ai început să te descurci. I-ai făcut praf. Cred că pentru azi le ajunge. Până dimineață, nu cred că or mai încerca să ne atace.

Mă las disperat fără vlagă, moale pe un scaun. Încercarea mea de a lupta, de a nu cădea în mâna inamicului se lăsă cu probleme. Mă apucase și pe mine tremuratul, dar nu de frig ci de emoție. Anda veni lângă mine, luându-mă în brațe. Degaja o căldură uimitoare. Ea avu efectul, ca să îmi mai scadă tremuratul. Ba începuse să-mi fie prea cald. Mă smulg din strânsoarea ei.

- Gata Anda îmi ajunge!

Mă duc afară cu grijă. Mă apropii de poartă. Ies afară în stradă. Toată strada semăna cu un câmp de luptă, plin cu cadavre, de sodați, ofițeri, dar și câțiva civili. Cele două tancuri care mai fumegau, stăteau contorsionate. Mă uit cu jale la starea porții. Apoi vin iar în centrul de comandă subteran.

- Dar cu civilii ce ai avut Anda? Ăia nu ne făceau nici un rău.

- Nu am avut de ales Domn Marin. Din toate am ales varianta cea mai bună. Nu puteam să apăr și civilii. Și la urma urmei ce căutau acolo?...

Mă uit la ceas. Era 6 dimineața.

- Păi Anda, mai avem cred, doar câteva ore de odihnă și liniște. După aia o să înceapă ”Al treilea război Mondial”. Cred că nu se vor sfii să folosească și rachetele nucleare. La mintea lor... Numai venin au în sufletele lor. Darul de a face rău, de a distruge, de a face rău și lor și semenilor lor. O plăcere diavolească. Poate că El-Dor, împreună cu armata celor 12 ”maimuțe”, o să-i liniștească odată pentru totdeauna. Să le șteargă ura din sufletele lor chinuite, pline de orgoliu nebunesc. Să le șteargă minciuna, trădarea, hoția, răutatea, crima, precum și alte rele din cutia Pandorei. Poate atunci om trăi mai bine, în liniște și Pace!

10.

De atâta încordare, am adormit cu capul pe pupitru. Anda veghea. Nu a mai fost nimic. Noaptea a trecut fără alte incidente. Când s-a făcut ziuă, ridic capul speriat de pe pupitru. Eram iar singur. Oare unde o fi Anda? Mă ridic, sau mai bine zis încerc să mă ridic, nu cu un oarecare efort. Una că mă durea gâtul, dar îmi amorțise și picioarele. Șchiopătând și cu capul strâmb, ies afară. {n curte rămase martore urmele luptelor din ajun. Intrarea în casă era praf. Mai era bucătăria. Mă îndrept cu pași șovăielnici către poartă. O să mă cam coste schimbarea porții ăsteia. Ajung la poartă și mă uit în stradă. Și aici se vedeau urmele luptelor de ieri. Numai cadavre. Merg până la primii soldați, și uitându-mă cu grijă prin îprejur. I-au automatele de la patru soldați, și port încărcătoarele cu cele 3 încărcătoare. Îmi ziceam, că poate prind bine vreodată. Mai fac doi pași și le i-au încă două arme și port încărcătoarele. Și așa lor nu le mai trebuie. Cu armele în mână merg agale, către poartă. Intru. Întru în casă cu armele. Apoi mă întorc la bucătărie. Anda mea mă aștepta. Când o văd, rămân surprins.

- Bună dimineața fată dragă! Ce faci? Să nu-mi spui că îmi faci o cafea...

- Ba da ! Ai ghicit. Azi îți fac o cafea, că o meriți.

- Ooo! Ești o forță Anda. Stai să vezi cu ce m-am dotat. Am furat 6 arme kalașnikov, si 6 port încărcătoare, de pe ”câmpul” de luptă. Pe total 18 încărcătoare plus cele 6 de la arme, cu câte gloanțe or mai fi. Dar cum nu cred că au tras, sunt deci 24 de încărcătoare. Le-am luat ca dobândă, și poate or prinde bine. Mai știi. Sper să nu le folosesc. Mai grav e cu poarta Anda. Mi-ai distrus frumusețe de poartă. Acum o să intre toate orătăniile la mine în curte.

Între timp Anda ascultându-mă mâinile nu au stat. Îmi pune în față o ceașcă, cam dolofănică plină cu cafea.

- I-a de aici! O meriți.

- Păi nu mai sunt bolnav? comentez eu.

- I-a și bea-o, până nu mă răzgândesc.

În timp ce îmi beam cafeaua, îmi vine o idee. Sorbisem o gură de cafea. Ies afară în stradă. Mă duc cu grijă la cel mai apropiat soldat. Îl apuc, și îl târâi în curte. Îl duc până în spatele bucătăriei. Acolo îl dezbrac de veston și pantaloni. Îmbrac haina și pantalonii lui. Arătam ca un soldat din armată. Apoi îl ascund cât mai bine în spate. Mă duc în casă și mă înarmez cu o pușcă și îmi pun și centura cu două port încărcătoare. Să fiu mai convingător. La centura tipului avea și o baionetă O păstrez și pe ea. Îmi pun în cap și chipiul. Când mă vede Anda, la început se sperie. Dar apoi îmi recunoaște glasul.

- Nu te speria sunt eu. M-am deghizat în soldat. Dacă ăștia vine vreunul, să le dau raportul. O să fie singurul supraviețuitor.

Îmi i-au ceașca în mână și continui. Între timp se răcise. Era numai bună. Nu am așteptat mult. Se auzi o mașină a armatei. Erau 12 militari în ea. Din cabină coboară doi ofițeri. Un căpitan și un colonel. Se uită ei în stradă și își fac cruce. Eu stăteam în curte în așteptare. Anda era jos la subsol și veghea la noi. Era pregătită În caz că se îngroșa gluma. Era pregătită să reacționeze. Cu arma pe umăr, mă plimbam nepăsător prin curte. Unu din ofițeri observă poarta distrusă. Intră. Din urma lui și colonelul. Intră și privesc cu nedumerire, aspectul casei.

- Da aici s-au dat lupte grele.

- Intre cine și cine, face colonelul.

Căpitanul rotindu-și ochii mă observă și mă strigă.

- Ei soldat! I-a vino încoace. Ce s-a întâmplat aici?

- Să trăiți, fac eu. Noi am încercat să atacăm, dar inamicul a opus o mare rezistență, și ne-a decimat toate forțele, zic eu pe nerăsuflate.

- Inamicul? Care inamic?

- Nu știu. Erau foarte bine înarmați. Aveau aruncătoare cu laser. Ne-a topit și două tankuri...

- Și tu cum ai scăpat?

- Păi să vedeți...După ce am atacat poarta, am intrat în curte numai eu. Ceilalți i-au prins explozia. Eu de frică, m-am deranjat la burtă și am intrat în buda inamicului. În acest timp, nu mai știu ce s-a întâmplat afară. Când am ieșit, erau numai morți. De frică am venit și m-am refugiat în această anexă, ce seamănă cu o bucătărie. Acolo am mâncat și am și dormit...

- Înteresant soldat!

- Cum să dormi măi, pe timp de război? Îți dai seama ce ai făcut? Ai încălcat consemnul. E foarte grav. Curtea marțială te paște, se bagă în seamă și căpitanul, țipând la mine. În timp ce vorbeam cu cei doi, intră în curte și câțiva soldați cu armele pe umeri. Mare greșeală. Dau jos arma de la umăr, și îi secer cu o rafală de mitralieră. Cei doi se opriseră prostiți, uitându-se speriați la mine. Dar Anda, profită de reacția lor, și îi luă în cătare. O armă energetică se descărcă asupra ofițerilor. Semănă și ei curtea cu trupurile lor. Ceilalți 8 soldați, auzind armele, veniră și ei la poartă. Eu mă pun pe burtă, și profitând de acoperirea mea, trag la întâmplare în tot ce mișcă. Doar sergentul din mașină, nu se arătă așa de dornic să se arate. Rămase ascuns sub mașină, așteptând vreun prilej ca să atace.

- ”Vezi că afară sub mașină mai e unul”. Mă avertizează Anda. Schimb încărcătorul de la armă. Armez, în așteptare. Ies cu grijă afară în stradă. Sub mașină mă aștepta sergentul. Dar cănd mă văzu soldat, nu a înțeles cum stă treaba. Iese afară și mă întreabă:

- Ce se întâmplă? Unde sunt colonelul și căpitanul?

- Păi du-te și vezi. Sunt în curte.

- Sergentul mă depășește și intră în curte. Dar Anda îl i-a la ochi, unde căzu și el alături de ofițeri.

- ” Gata Anda ! Petrecerea s-a terminat deocamdată. Îi zic eu.

Cobor și eu la subsol. Aduc și toate armele aici, precum și încărcătoarele.

- Și ce ai de gând să faci cu aceste arme primitive?

- Primitive, neprimitive, dar foarte eficiente, pentru acum. Până or ajunge să se lupte cu aruncătoarele cu laser, mai au de așteptat. Le putem folosi și noi la derută.

Dar nu mai aveam nevoie să lupt cu aceste arme. Soarele se întunecă. Mă uit afară în sus, să văd vreun nor. Dar nimic. În schimb cobora încet o mare navă gigant extraterestră. Am priceput că ne veniseră ajutoare. Dacă se grăbeau oleacă mai repede, ne-ar fi prins în scurta luptă.

Deodată se înființează lângă noi toți cei 12 lideri ai planetei Zirda.

11.

Aceștia erau:

El-Dor, Zeno, Tod, El-Mer, Da-Mur, Korr, Da-Rut, E-Mir, Perret, Otto, Ub-Dir, Murr și Gott. El-Dor era al trei sprezece-lea. El era șeful. Comandantul suprem al planetei. Ultimii doi au fost aleși în locul lui Kurt și Retta. Asta până când o veni Retta înapoi. Dar cum acolo mai era o problemă, rămâne de văzut. Se adunară în curtea mea în cerc, având-ul pe El-Dor în mijloc. Acesta luă cuvântul:

- Ne-am adunat iar aici, pe planeta Pământ. Și asta pentru că situația o impune. Oameni9i au devenit îngrijorători, de activi în a face rău, în a se etala, de a da orgoliul lor afară. Martore sunt aceste lupte , care s-au dat aici lângă și în curtea acestui pământean. Dar datorită armelor noastre, situația putem spune că este încă sub control.

- Și ale mele șefule, zic eu. Și eu mi-am adus contribuția, în ai elimina cu propriile lor arme. Cred că nu se așteptau la această replică de proporții a noastră, că altfel ar fi venit înarmați până–n dinți.

Dar El-Dor continuă netulburat.

- Da am văzut faptele de vitejie ale tale, în lupta cu aceste arme primitive ale oamenilor. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat, dacă omenirea ar fi avut la dispoziție aceste arme teribile ale noastre. S-ar fi omorât până la unu. Viața ar fi luat sfârșit pe Terra. Ar fi rămas doar elita mondială, și câți-va membrii, salvați, pentru a duce mai departe perpetuarea speciei, pe mai departe. Aceste arme sunt în stoc la noi de mii de ani. Stau în depozite nefolosite. Iar acu cu această ocazie le-a venit iar rândul. Noi am venit aici pentru a convinge oamenii, ca să fie mai pașnici, să ștergem răutatea din ei, să –i facem mai buni. Pentru ca și pe această planetă să predomine iar liniștea. Să fie Pace! O să avem de dus o aprigă luptă cu ei însuși, de ai face să le schimbăm comportarea. Dar , grație tehnologiei noastre, putem să-i controlăm. Nu pe toți. Numai pe cei cu psihicul afectata, de glorie, măreție, răutate, egoul lor. De aceea am venit cu această navă mama, pentru a restabili ordinea și în acest sistem. Trebuie să le spunem oamenilor, că Soarele lor, se apropie cu pași repezi de ”moarte”. De autodistrugere. Că reacția lui poate fi imprevizibilă. Că se poate și transforma într-o supernova, care v-a exploda, aruncând în aer toate planetele ce-l înconjoară, tot sistemul solar. Au mai fost planete în acest sistem a lor, care s-au distrus. Una din reacția alteia, care, a fost autodistrusă de alte elemente asemănătoare și rele precum oamenii, de pe această planetă. Nu vrem ca lucrurile să scape de sub control și pe această planetă. Suntem nevoiți în a lua măsuri grabnice. Să-i convingem pe oameni, că punerea în aplicare a planurilor lor diavolești, de a folosi tehnica nucleară, este un mare rău ce se poate răsfrânge la adresa planetei lor.

El–Dor făcu o pauză, ceea ce a dus la un ropot de aplauze a celor 12.

- Și cum ați vrea să începeți această problemă? Întreb eu.

- Asta e secretul nostru. Nu putem să ți-l spunem încă, și nici nu ai înțelege cum stau lucrurile în această problemă. Mai ai încă multe de învățat. Toate la timpul lor. Întru cât suntem aici în România, orașul Galați, o să aducem aici pe primarul acestui oraș, pentru ai afla gândurile, și în a i le corecta pe făgașul cel bun. Un semn și deodată în mijlocul lor se f iscă o ceață deasă. Când aceasta se risipi, alături de cei 13, apăru în carne și oase primarul nostru. După ce se risipi ceața, acesta se uită speriat la cei 13. Nu înțelegea cum de a ajuns acolo, și nici cum stăteau de fapt lucrurile. Tocmai vorbea la telefon, când fu luat cu forța și adus aici. Aici unde?

- Ce?...Unde sunt? Cine sunteți?...Ce vreți de la mine?...

- Nu trebuie să vă faceți griji. V-am ales pe dumneavoastră, ca în calitate de primar, să aveți un cuvânt greu de spus tuturor acestor locuitori. Prin dumneavoastră, să-i faceți pe acești oameni în niște mielușei. Să dați ordine disciplinare, care să nu mai fie încălcate de nimeni. Dar nici de rudele voastre sau a matale. Toată lumea să fie fericită, și cu viața mai bună. Vom elimina din start corupția! Ei ce ziceți domn Primar? Vă sunt pe plac aceste aspecte viitoare? Dumneavoastră nu trebuie decât să dați ordinul, de sus în jos, care să fie ascultat de toți. La fel vom face cu toți primarii sau șefii tuturor localităților din România. După ce terminam cu România, ne mutăm peste o alta țară, care ar avea nevoie și ei de așa ceva. De noi ordine!

- Și cu această navă mamă, ce o să se întâmple? Nu vor voi alte terțe să vă o i-a în vizor, în cătare, pentru a vă distruge.

- Nu domnule. Tehnologia care o păzește pe această navă este una sigură. Este înconjurată și de un câmp mare de forță. Nici o pasăre dacă ar vrea să vină spre noi, noi tot am știi. Din partea asta să nu ai nici o grijă. După asta ne vom muta deasupra Americii și vom luat la rând, stat cu stat, până la final. Așa vom face și cu Rusia, China, Anglia, Franța, Germania, și alte state care dețin în arsenalul lor arme de nimicire în masă, armele nucleare, sau care au păreri diferite de ale noastre. Toată lumea trebuie să aibă o singură părere la unison. La început le vom cere să le distrugă, în mod voit toată lumea odată, ca să nu mai existe suspiciuni, de ascunzișuri, de trădare.

- Tare aș vrea să văd cum o să bată oamenii ca în epoca de piatră, cu bâta, bolovanul su praștia...

- Nu se vor mai bate. Nu vor mai vrea să se bată Cuvântul bătaie, v-a dispare, împreună cu altele aferente, din dicționarele lor. Așa cum ar fi și armele, pe care încă le mai văd și pe aici. Un semn făcut cu mâna, și tot ce era armament, tanc, aruncătoare, mitraliere kalașnicov, toate dispărură ca și cum nu ar fi fost.

- Poate îmi reparați și mie casa, pe care mi-ași făcut-o cadou, zic eu.

Un alt semn a lui El-Dor, și casa se schimbă ca înainte, celelalte dependințe asemenea se schimbară și ele ca noi, de parcă nici nu simțise urgia războiului.

- Mulțumesc! Ei, așa mai merge...Poate și poarta... și ea a suferit săraca.

- Nici o problemă. Oricum nu ai să mai stai mult timp pe aici...

- Da tu Anda unde ești? Nu vrei să ei parte și tu la această cuvântare a șefilor?

- ”Sunt aici jos, și vă urmăresc de când au venit”, îmi transmite Anda.

- Păi ... se auzi vorba primarului... În general aș fi de acord, ca toți oamenii să fie fericiți, să aibă îndestulare, belșug, să trăiască fericiți prin grija dumneavoastră. Să se schimbe tot sistemu, de jos până sus, până la cele mai înalte cote. Poate și luminățiile lor, preoții Biserica, își v-a schimba voința. Să facă doar pentru ce au fost lăsați să facă. Să nu mai sară calul. Să–i creadă pe nevoiași pe enoriașii lor. Poate în viitor nu vom mai avea nevoie de atâtea biserici și de statul Biserică. E o noțiune ce nu trebuie să mai facă parte din dicționar. În orice alt ținut sau stat din lume. Este un obicei în plus. Dar cu timpul se vor schimba în bine multe. Multe obiceiuri și tradiții vor dispare.

- Da bine domn Primar, e timpul să trecem la treabă. Vă trimitem pe nava mamă, pentru a lua la cunoștință despre activitatea noastră.