PRIZONIER ÎN TIMPUL MEU - PARTEA A II-A - CUM A ÎNCEPUT TOTUL

PARTEA A II-A

Cum a început totul

        Dacă îmi aduc bine aminte, ar fi foarte multe de spus despre viața mea, care a fost destul de zbuciumată. Cred că nu-mi v-a ajunge şi o altă viată, ca să descriu toate întâmplările mele zilnice, mai bune sau mai rele, prin care am navigat.

Nu este zi, să nu-mi amintesc de câte o întâmplare din viața mea. Nu știu cum se face, dar întâmplările din copilărie, au avut o mai mare pondere, decât amintirile mele actuale, sau cele cu zeci de ani în urmă.

Nu că acestea nu ar fi avut o mare importanta, dar parcă tot cele vechi sunt mai frumoase, având farmecul lor aparte... farmecul copilăriei. De ce mă cufund mai mult în anii copilăriei, de ce îmi apar tot mai limpede multe scene, mai mult sau mai puţin plăcute, de parcă ar fi aievea. Îmi aduc bine aminte de prima zi.

Aveam doi-trei anișori. De abia ”mă adusese” de la ”Casa copilului”, casă de care nu-mi amintesc nimic. Poate vagi străfulgerări de imagini, care se estompau repede. Doar vagi sunete, plânsetele altor copii, m-au mai bântuit o perioadă, mai mult în vise. Dar aveau să se șteargă, încet, încet din memoria mea. Am fost adus în casa doamnei Berdan, unde viitorii mei părinți, stăteau cu chirie.

 Cred ca era vară. Stăteam în pat, între perne şi mă uitam pe geam. Era o fereastră mare din trei canate, trei mai mari şi trei mai mici. Era verde totul în curte. Vedeam în curte mai mulţi copaci, dar primul lucru care mi-a sărit în ochi și nu l-am uitat, era un copac mare, înalt, bătrân şi gros – un ”oţetar”. Cred că era la început de luna mai. Şi cum stăteam eu acolo pe pat în funduleț, mă legănam, iar copacii se legănau odată cu mine. Iar mie îmi plăcea asta, că se mişcau şi ei odată cu mine.

 Şi nu înţelegeam de loc acest lucru. Un lucru mi-a rămas în minte clar. Ziua în care am fost botezat. Ţin minte că popa m-a băgat de trei ori într-un cazan cu apă rece. Nu mi-a convenit, că începusem să orăcăi. Nana mea mă îmbărbăta:

- Gata! Mai e de două ori, ...şi gataaa!

După ce termină popa cu scufundările, mă dădu nanei, care, grijulie mă înfăşă repede şi mă puse pe pat. Ea era să fie primul chip mai blând cunoscut de mine atunci. La care aveau să se mai adauge şi alte două. La acestea aveam să le spun mai târziu - mamă şi tată. Şi am stat foarte cuminte în acea zi. Și cred că era să fie prima și ultima zi. Şi aveau să vină multe altele, triste și mai puțin triste, sau cu puține bucurii, unde zilele cu bucurii erau inundate de cele triste. Și aveau să fie destule, că parcă dinadins nu se mai terminau.

Aşa aveam să cunosc în perioada următoare, toate rudele viitoare ale mele, toate lucrurile din casă, precum şi toţi oamenii cu care aveam să intru în contact de mai târziu, precum toți oamenii din acea casă veche, unde aveam să trăiesc și eu. O casă veche, a doamnei Berdan, de aproape o sută de ani, ridicată pe bârne înalte de brad, cu curțile interioare, pline de diverse dependințe avariate, în stare jalnică, sau în pericol să se prăbușească, unde aveam să copilăresc până la 15 ani.

Doamna Berdan era o femeie bătrână și bolnavă, cu diabet, veșnic nemulțumită atăt de familia ei, cât și de noi. Restricția ei de a-mi limita ieșirea, sau joaca în curte, grija ei exagerată asupra mea, la care avea să se adauge și grija părinților mei, au avut un mare rol pentru mine, înfluiențându-mi copilăria. Și au avut grijă! Au avut grijă să aibă destulă grijă.

Poate în opinia lor a fost cu intenție de a mă pregătii pentru viața aspră care mi se deschidea în continuare, dar cred că au și exagerat la capitolul exces de zel. Acum când scriu aceste amintiri ale mele și trecându-le prin prisma gândirii mele actuale, le dau totuși un câștig de cauză, asta vis-à-vis de felul cum se pune azi accentul pe educația tineretului de azi.

Un tineret crescut întro democrație rău înțeleasă și mai ales aplicată. Un tineret lăsat de izbeliște, la voia întâmplării, de niște părinți nepăsători, sau de un sistem al statului, care nu se implică îndeajuns, un tineret certat cu legea. Și nu numai. Și atunci ce să învețe copilul acela?

Educația trebuie începută din fașă, prin punerea în evidență a celor ”șapte ani de  acasă”, precum și supravegherea permanentă de părinți și de cadrele didactice de mai târziu. Ei trebuie să facă continuarea educației, ce nu de puține ori, este pe sens interzis. Iar la asta se adaugă un mare pericol - Anturajul. El poate strica tot ce părinții s-au chinuit a face în ani de zile. Dar și asta trebuie făcută cu grijă și cu atenție. Cu artă! Pentru că a știi să dai, sau să faci educație, este o artă.

Educația

  Maică-mea s-a ocupat personal de educația mea. Tata era cu ”încadrarea în societate”. Când eram mic, cred că pe la 4 ani, tata mă puse să învăț ”crezul”. Cu asta am ”debutat”. Și aveam să țin minte toată viața, acea zi. Și cum nu-mi intra deloc în cap și pace, tata a recurs la mai multe metode de convingere, de a mă face să-l învăț.

Vine întro seara băut.

Poate, tocmai starea asta, l-a făcut să aibă curaj, pentru ce avea să urmeze. Și pentru că mama ia raportat faptul că nu voiam să-l învăț, a început să mă bată la palmă. Apoi, m-a pus la colț cu orele. Dacă a văzut că nu și nu, m-a pus cu genunchii pe coji de nuci și boabe de porumb, iar în tot acest timp de dimineața până seara nu am primit nimic de mâncare. Aceste tipuri de pedepse, aveam să le îndur mulți ani până am început școala, dar și după. Cum era iarnă, iar în casă ardea focul la godin, tata ia un vătrai, deschide ușa de la sobă și îl bagă în foc. Nu știam ce voia să facă. După câteva minute, mă întreabă din nou:

- Îl știi?

Și cum tot nu-l știam, tata îmi zice:

- Descalță-te de ciorapi.

- Pe care să-l descalț, stângul sau dreptul? întreb eu senin, neștiind de fapt, ce vrea să facă.

- Nu contează, care vrei tu!

Atunci m-am descălțat de ciorap la piciorul drept. Mama, o văd că pleacă tremurând, în săliță.

- Dă piciorul încoace, zice tata.

Iar eu senin neștiind ce mă așteaptă, îi întind piciorul. Tata mă apucă de picior și mă arde cu fierul vătraiului, care începuse să se înroșească, la ultimul deget de la picior. Am sărit în sus de durere. Parcă și azi simt durerea provocată de acel fier roșu. Nu vă mai spun, prin ce am trecut. Câte plânsete și suspine. Dar toate astea nu au trezit nici o milă în ei. Ba aș putea zice, din contra. Dar ”crezul” tot nu l-am învățat, ori câte pedepse și cazne mi-au mai fi dat. Și nici astazi!

Au încercat cu religia. Cu Biblia. Nici astea nu s-au prins de mine. În schimb ajunsesem să o privesc cu alți ochi, atât biserica, cât și pe slujitorii ei. Și credeți-mă, că nu prea bine. Nu a reușit să mă convingă nimeni, nici până în ziua de azi, mai ales azi, despre toate cele bisericești. Mai ales acu când am studiat sute de cărți tehnice și științifice. Acu Biblia, sau cele bisericești, nu mai aveau nici un efect asupra mea. Ba mai mult. Acum încerc să trec cele scrise din biblie, prin prisma gândirii mele de azi, despicând firul în patru și căutând răspunsuri în lumina științifică de azi. De a găsi interpretări. De a găsi alte răspunsuri reale, nu luate de bune de ce zic alții.

Ei dar asta era să fie doar preludiul a numeroaselor mele bătăi și multiple pedepse, și nu aveau să fie puține. Asta fusese începutul. Dacă a văzut că au dat greș cu biserica și cu cele sfinte, au început să mă învețe diverse poiezii cu caracter patriotic și revoluționar, unde partidul era în toate și în tot ce e sfânt. Ei, aici făceam față. Aveam o memorie bună că țineam minte. Tata cum era membru de partid, mă pregătea să învăț câte o poezie, două, cred că despre partid, pentru o brigadă artistică și de agitație, ce se ținea cu aceste prilejuri, precum și la ședințele de acest tip. Și de! Tocmai fiul tatei - adică eu - să nu mă prezint și eu cu ceva deosebit? La înălțimea cerințelor sale?

Îmi aduc aminte că sala era plină. Dar eu nu m-am emoționat, spre deosebire de alții și am făcut față cu brio, spre satisfacția tatei. Îi creștea inima de bucurie, că are un așa flăcău, cum obișnuia el să-mi zică câteodată. Dar asta când era ”pilit”, sau era în toane bune, iar mama nu apucase să-i raporteze despre toate boațele mele, făcute în timpul zilei. Tot timpul au avut grijă să-mi umple timpul cu câte ceva nou și, să mă arțăguiască și la cea mai mică greșeală.

Țin minte că am încasat-o iar, rău de tot, întro altă seară. Fiind mic de statură, încercam să văd și eu ce e pe masă. Cum nu ajungeam să văd, mă ridic pe vârfurile picioarelor și mă agăț de fața de masă. M-am dezechilibrat și am căzut jos cu tot cu fața de masă și cu tot ce era pe ea. Și asta pentru că nu-i dădusem drumul din mână.

 Căzuse și un ceas de buzunar al tatei, cu lănțug auriu, care în cădere s-a stricat. Mi-a administrat atunci o bătaie soră cu moartea, precum și numeroase înjurături, pline de biserici și toate cele sfinte, precum și alți sfinți, de la A la Z. Cu astea începea de câte ori trebuiau să mă bată. Asta era introducerea sau preludiul. Știam ce avea să urmeze. Foarte rar scăpam de bătaie în acea zi. Și asta fie că intervenea ceva, o vizită a unui prieten, sau coleg de al tatei, care îmi mai ținea parte, sau când mai venea pe la noi nana, sau mam”mare cu tanti Lili. Așa m-a învățat tanti Lili, să-i zic bunicii. Atunci răsuflam și eu ușurat. Mama se uita la mine și îmi spunea:

- Lasă că tot ți-o iei, după ce pleacă ăștia. Ce crezi că ai scăpat? Că doar nu or sta aici toată ziua!

Dar cum de nu puține ori, vizitele la tata se mai și prelungeau, fie că cel care ne vizitase, venise ”înarmat” și cu câte o sticlă cu tărie, sau o sticlă de vin, ori mă trimitea tata, după o sticlă de vin de la alimentara, spre năduful mamei, care bodogănea tot timpul:

- Sigur! pentru băutură ai bani...

Dar așa mai încet ca să nu cumva să o audă tata. Că nu i-ar fi fost deloc bine, după ce plecau musafirii. Și cum tatii îi sticleau ochii după așa ceva, ne apuca și seara cu vizita celui în cauză, care parcă uita să mai plece, spre bucuria mea. De multe ori mă rugam să stea cât mai mult, doar așa mai scăpam și eu de vreo bătaie inventată. De multe ori mama lăsa toată rușinea la o parte și mai trimitea musafirul, într-un mod mai puțin ortodox ”la el acasa”. Asta îl supăra foarte tare pe tata, care după plecarea celui în cauză, își vărsa tot focul pe mama, uitând de mine. Nu avea mama ce să se facă dacă veneau rudele ei. Cum ar fi surorile ei: nana, tanti Lili și mai rar bunica. Dar se uita urât când veneau rudele tatei, pe care nu le înghițea și,  mai ales nașa de cununie a lor - Niculina. O perioadă lungă de timp nu și-au vorbit. Târziu s-au împăcat.

Regulile tatei

Tata avea un fix. Nu suporta să fie contrazis, înșelat, furat, sau minciunit. De aceea și mie îmi cerea același lucru. Să nu-l mint, să nu fur, să fiu cinstit și să am curajul răspunderii. Mă învăța tot timpul câte ceva nou, de care zicea el, că îmi va prinde bine în viață. Și avea sa-și puna semnătura și pe spinarea mea. Numai câte curele a îndurat săraca!

 Când mai veneam ”arțăguit” de câte unul sau mai mulți colegi, suferea și el alături de mine, dându-mi sfaturi despre cum să mă apăr pe viitor. Numai că la capitolul ”aplicare”, stăteam mai rău. Nu aveam curaj. În schimb se făcea foc, dacă încercam să-l aburesc cu ceva. Nu făcusem niciodată asta și nici nu aș fi avut curaj, chiar și în glumă. Mă prindea imediat cu minciuna. Să fi încercat să fur ceva, bani, sau alte obiecte, era peste poate. Mai eram și încercat uneori. Nu aș fi avut nici o șansă.

Odată uitase mama ce făcuse cu banii și pentru că nu-i ieșeau la socoteală, a dat vina pe mine, spunând că eu ia-și fi luat. Norocul meu totuși că nu era tata acasă, că altfel bătaia mea ar fi fost și mai mare, că tata credea tot ce-i spunea mama despre cum m-am comportat eu peste zi. Și bineînțeles că până și-a adus aminte mama, ce făcuse cu banii, mi-a administrat întâi o bătaie, în așa fel căt să nu o uit prea repede.

Când și-a adus aminte de ei, uneori își mai cerea scuze, așa de ochii mei, ca după alte ore s-o ia de la capăt, găsindu-mi atunci alte motive reale, sau imaginare, inventate de ea, numai că să mă bată. De aceea mă certa mereu, cerându-mi socoteala despre existența banilor, când vedea că am mai mult de trei lei în buzunar.

În fiecare zi când veneam de la școală mă percheziționau prin buzunare și îmi făceau inventarul. Orice plus era ”sancționat”. Doar lucra la fisc....Dar îi plăcea și mă învețe și să strâng bani la pușculiță. Chiar de ziua mea, nu știu în ce an a fost, cred când împlinisem 8 ani, mătușa mea, tanti Lili, îmi făcuse cadou un ceas – pușculiță din plastic galben. Avea două întrebuințări, mă învăța și ora și era și pe post de pușculiță.

Bineînțeles că încercarea mea de a umple pușculița, s-a dovedit anemică. Mai profitam și eu de sărbători, sau când tata era în ”toane bune” și mai ciuguleam și de la el câte un leu, doi, până în cinci lei. Rareori vedeam și câte un zece lei. Mama nu îmi dădea niciodată bani. Sau dacă îmi dădea și ea un leu, până seara îl cerea înapoi. Mai mult noroc aveam de la nana mea, care era mai generoasă. Și nu numai când era după ”chef”. Primeam și de sărbători câte un 25 de lei. Odată mi-a dat chiar și un 50 de lei. Ooo! Era zi mare pentru mine atunci. Eram cel mai fericit om!

În alt an, când am venit de sărbători la ea, de la poartă mi-a spus:

- Dacă nu îmi spui plugușorul, sau un colind, nu vezi bani!

Eu ca să-i fac pe plac, am mormăit ceva acolo, că la urma mi-a dat 100 lei. Un ”Bălcescu albastru”. Eram foarte bucuros.

Numai că ce strângeam la pușculiță, avea grija mama, ca nu cumva să se umple vreodată. Altfel unde ar mai fi încăput...atâția bani? Ar fi dat pe afară. Așa că mama, apela mai mereu la pușculița mea, când ”rămânea în pană”. Și rămânea în pană destul de des. Când îl prindeam pe tata mai treaz, o spuneam lui:

- Tată, iar mi-a umblat mama la pușculiță!

Mama când auzea, se uita fioros la mine și scrâșnea din dinți amenințându-mă cu pumnul, în spatele tatei.

Tata se supăra și o lua pe mama la întrebări. De multe ori doar de ochii mei. Mama motiva că nu avea cu ce să ia pâine și că mi-i v-a înapoia. Da, dar asta făcea ca a doua zi, să-mi iau bine cuvenita păpară cu vârf și îndesat. O dată am găsit 10 lei pe stradă. Aveam acest noroc de mic, să mai găsesc și bani. Și văd că norocul ăsta îl mai am și azi. Și acum mai găsesc pe stradă, din când în când, câte un leu, cinci, zece sau, 50 lei.

Când am ajuns acasă, bineînțeles că a urmat controlul de rutină, după care nelipsitele întrebări:

- Cum a fost la școala? Ce ai mai făcut? Te-a ascultat la ceva? Ce note ai mai luat?

Bineînțeles că aveam grijă să ocolesc notele mici, care al naibii începuseră să tragă de la un timp, mereu la mine, ca la un magnet. Le spuneam numai pe cele bune, sau foarte bune. Dacă luam un 10, ăla era primul de care pomeneam. De rest ...dacă mai era cazul. Că mă și întreba:

- La ce ai luat 10 la muzică sau la sport?

- La desen și unul la sport.

- Mă gândeam eu... zicea mama.

După care a urmat controlul. Când a văzut cei 10 lei, m-a și întrebat de ei

- De unde îi ai?

- I-am găsit pe stradă.

- Nu te cred! Minți!

- Spune drept! De unde îi ai? întreabă iar mama, întărindu-și spusele cu două palme peste față, ce mă luase prin surprindere.

- I-am găsit, o țineam eu, una și bună.

Dacă a văzut că nu-mi schimbam părerea după toată bătaia, mă credea și ea.

Câteodată mă mai credea. Dar găseam odată, găseam de două ori, ei... a treia oară, se lăsa iar cu pericol de bătaie. Nu mă mai credeau. Într-o zi s-a convins și mama de norocul meu. Pe când mergeam cu ea odată la piață, văd de departe un 3 lei de hârtie. Eu mă duc întins spre el. Mama îl vede și ea.

- Dă-l încoace, zice ea.

- De ce? E al meu! Eu l-am văzut primul, zic eu.

Dar două ghionturi în coaste, m-au convins să il dau. Mai găseam diferite obiecte uitate prin bănci, când eram de service, și dacă veneam cu ele acasă, tata se supăra zicând să le înapoiez colegilor uituci. Acest fapt a făcut să câștig încrederea în colegi și a tovarășii. Acum își puteau uita liniștiți lucrurile, știind că eu le voi înapoia.

Am fost scos la tablă în fața clasei și învățătoarea m-a dat exemplu:

- Vedeți? așa să faceți cum a făcut Grigoriu!

Bine că nu toți erau cinstiți ca mine. Unii chiar dacă găseau ceva, uitau cu bună știință să mai înapoieze ceva. Și se găsea mereu câte ceva: ba un echer, ba un raportor, ba un stilou, un toc, un pix, o călimară, un creion, o radieră, o line, un compas, ... Chiar și caiete am găsit. Iar întro altă zi chiar și o geantă cu cărți, uitată de un coleg. Ce era mai dureros că eu, dacă pierdeam, sau uitam ceva, nu era nimeni să zică, că l-a găsit. Ceea ce făcea să-mi crească muștruluiala de acasă.

Erau și printre colegii mei unul doi care erau cleptomani. Pe unul l-au descoperit. Unul era Gronscki. El avea ce avea și își însușea tot ce nu era a lui. Odată îl văd și eu, dar m-am făcut că plouă. Într-o zi iese învățătoarea din clasă la o pauză. Cum rămase în clasă puțini elevi, el profită și ia de pe catedră un creion în două culori: albastru și roșu. Când vine învățătoarea iar în clasă, după ceva timp, observă că nu mai are creionul. Se face foc. A luat pe rând pe toți și i-a controlat în geantă și prin buzunare. Așa l-a prins. L-a scos și pe el în față și l-a făcut cu ”ouă și cu oțet”, dar l-a și pedepsit cu linia ei ”specială”, până i-a înroșit palmele, spunându-i:

- Mai faci? în timp ce ploaia de lovituri numai continua. De usturime și durere, de abia mai putea îngâima:

- Nu mai fac! Spunea el în acest timp țipând și plângând. De acum, bietul de el, chiar dacă nu era el autorul, toate oalele aveau să se spargă mereu în capul lui. De câte ori lipsea sau dispărea ceva cuiva, cine era de vină? – Gronscki! Iar asta, îi făceau pe alții să profite. Aveau acum acoperire.

Tata îmi spunea mereu: ”Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou” Eu aș completa : ”mai multe ouă”. Așa că atunci când mai găseam ceva pe stradă, sau îmi rămâneau bani de la diverse cumpărături, cum o să vă povestesc și asta mai târziu, apelam la o ascunzătoare situată afară în stradă în spatele scândurilor gardului, de la madam Berdan. Madam Berdan era proprietăreasa. De câte ori aveam nevoie de bani, aveam ”cont deschis”.

Pe Gronscki l-am cunoscut înaintea lui Țuțu. O vreme mergeam acasă cu el. Era în drumul meu. El stătea tocmai în capătul străzii Morilor, iar eu o luam pe prima la dreapta, pe Zorilor. Întro zi ne-a dat de la școală ”cadourile” pentru pom. El se oferă să-i dau lui punga mea, că cică, o ține la frigider. Am refuzat. Acasă când i-am povestit mamei, râdea

- Ce crezi că o mai vedeai?

Întro zi la insistenta lui Gronscki, îl convinge pe tat-su, să vină la mine să mă cunoască și el. Cum tata era și el acasă au discutat mult. Ca niciodată, tata era teaz atunci. Pe mine m-a trimis în altă cameră ca să nu aud ce discutau ei. Totuși am înțeles ceva în mare. Era crescut și el la ”Casa Copilului” Tat-su îl înfiase. Erau necăjiți și ei. Cred că o duceau mai rău decât noi. Aveam să aflu că mai avea o soră vitrega mai mare.

 Fusesem odată la el întro zi, cu ocazia cumpărării pâinii de la o fabrică de lângă el. Când am intrat atunci la el, stăteau întro, nici nu știu cum să-I zic, o camera sub orice critică. Așa i-am cunoscut și sora. Nu-mi amintesc dacă avea și mamă. Presupun că nu. Știu că aveau în schimb o mașină de cusut ”zingher”, la fel cu a bunicii.

 Nu știu ce i-o fi zis tata că după aia nu a mai venit la noi. Nici băiatul dar nici tasu. La școală nu ne-am mai vorbit o vreme. Pe atunci nici eu nu-mi cunoșteam adevărata existentă. A trebuit să aflu și eu știrea asta dureroasă de la alții, dar mult mai târziu.

Când îmi creștea părul pe cap, tata apela la un frizer. Era bun prieten cu el. Avea o anexă închiriată, pe Brăilei, puțin mai jos de Cazărmii. Aproape de strada Română. Nu știu cum îl chema pe acel frizer, dar din cauza că avea un beteșug la picior, tata îi spunea - ”șchiopu”. La el mergeam amândoi ca să ne tundă.

Țin minte, că punea pe scaunul lui, un alt scăunel mai mic, sau punea o mică scândură, pe care mă suia, după care mă prelucra. Eu stăteam cuminte, față de alți copii, care plângeau de fiecare dată de câte ori frizerul se apuca de ei. Mulți plângeau la vederea acelei mașini electrice de tuns. Nici mie nu-mi făcea prea mare plăcere, acea mașină, care huruia, și vibra pe capul meu, dar tata se uita la mine și îmi era deajuns. Apoi urma tata. Nu de puține ori când ajungeam acasă, mama uitându-se la noi, comenta mereu:

- Iar ați fost la ăla? Ce pe altul nu ați găsit? Uite ce rău v-a tuns.

Dar tata nu comenta. Mai târziu ”nea șchiopul”, cum îi ziceam eu, și-a mutat prăvălia, tocmai în port. Și asta că unele prăvălii de pe Brăilei se naționalizase, în ele băgând statul chiriași. Dar tata nu pregeta, ca să nu-i facă o vizită. Doar era clientul lui fidel. Mai târziu când m-am mai mărit, aveam să mă tund singur și uneori și cu tata, la frizeria din Țiglina 1. Era acolo o frizerie mare și pentru bărbați, dar și pentru femei. Și era 3 lei, tunsul, un mic breton și 2 lei tuns chilug. Apoi aveam să mai măresc plata și pretențiile, când m-am mai mărit și eu.

Copilăria

        Țin minte, că încă din primul meu an de viață, petrecut la ei, mi-au făcut pom. Tata îmi luau brad de Crăciun. Bradul îl dusese în camera tatei. Eu nu aveam voie să intru la el în cameră și să-l văd, decât numai atunci când era gata împodobit. Voiau să-mi facă o surpriză. Dar eu eram prea mic şi nu știam ce meşteresc ei acolo. Făceau tot felul de bărcuțe, coşulețe şi steluţe din carton, pe care apoi le acopereau cu staniol colorat sau poleială de la bomboane, sau ciocolăți. Staniolul îl lipea cu ”pelicanol”. Pe o parte le făceau şi pe alta le căra în cameră, punându-le în brad. Mai făceau diferite ghirlande din hârtie colorata gofrată.

Dimineaţa când m-am sculat, m-au chemat şi am intrat prima dată în acea cameră. M-am speriat la început de acel brad mare și frumos împodobit. Era înalt pană în tavan. Încă tata i-a mai tăiat oleacă vârful, că nu încăpea în cameră. Avea în vârf un glob de sticlă ascuţit şi rosu. Tot bradul era plin de obiecte artizanale. Mai avea şi multe bomboane şi alte dulciuri. Unele erau agăţate direct de crengi, iar altele erau direct în acele coşuleţe şi bărcuţe. Printre ele mai tronau și lumânări colorate fixate de crengi cu suporturi cu arc. De asemeni şi multe globuleţe de toate mărimile, formele şi culorile. Şi pe lângă toate astea, o mulțime de artificii de tip ”stelute”, ce le aprindeau de anul nou. Jos, sub brad pe o pânză roșie, acoperită cu vată şi alte sclipiciuri, erau şi câteva pachete cu jocurii sau jucării.

Am fost foarte încântat de toate astea. Tata, a desfăcut un pachețel şi a scos de acolo o jucărie. Era un pionier cu cravată, călare pe o motocicletă. Motocicleta mergea cu arc. Roata din faţă era deja înclinată cu un unghi. După ce răsuceai cheia, motocicleta se învârtea pe o traiectorie circulară, până se destindea tot arcul. M-a amuzat această jucărie. După un timp tata mi-a luat-o şi a închis-o înapoi în cutie zicând:

- Gata pe azi! Mâine o să vedem ce ţi-a mai adus ”Moş Crăciun”.

De multe ori îi spunea și: ”Moș Gerilă” Că l-am și întrebat odată: ”Ori e Gerilă, ori e Crăciun”. Nu prea am fost încântat atunci de răspunsul lor.

Şi avea să-mi mai aducă câteodată şi mai mult, în anii următori. Mi-au făcut pom de anul nou, aproape în fiecare an până în clasa a VI-a cred. Nu îmi mai aduc aminte dacă au ratat vreun an, fără ca să nu-mi mai facă pom de anul nou. Mai mult ca să mă necăjească îmi zicea:

- Dacă nu ești cuminte nu mai vezi anul ăsta pom. Numai ca odată cu trecerea anilor și pomul arăta mai sărac în cadouri și dulciuri, chiar dacă era totuși împodobit frumos.

Știu că era atunci pe vremea aceea, un joc, pe care mi-l cumpărase tata, precum și alte asemănătoare cu zaruri. ”Nu te supăra frate”. Nu trebuia să te superi! Sau mai aveam un joc cu ”peripeții”, cu pioni colorați, unde aruncând cu un zar cu fete colorate, te deplasai cu pionii la culoarea respectivă. Cine ajungea primul la finiș câștiga. Aici era de noroc. Pe drum aveai de făcut și pedepse, dacă nimereai pe o culoare interzisă. Te întorceai înapoi sau o luai mai repede înainte. Sau mai aveam o cutie cu cuburi pe a căror față erau lipite diferite scene după niște ilustrate. Cu poza în față trebuia să refac imaginea. Ăsta mi-a plăcut cel mai mult. Mereu făceam și desfăceam acele imagini. Și erau sase poze. Toate închipuiau diverse păsări sau animale. Mai veneau câteodată de sărbptori, de anul nou, sau la ziua tatei, nana şi tanti Lili cu bunica şi cântau colinde sau alte cântece. Iar după ce se încingea mai tare atmosfera, tata mai cânta şi alte cântece mai puțin ortodoxe, din gură, împreună cu ceilalţi. Multe din ele nu le ştiam şi nici nu le înţelegeam pe atunci rostul.

Mai știu că tanti Lili împreună cu mama și nana, cântau ceva de genul: ”Biram-bam!”... sau aşa ceva. Doar cu Biram - bam, am mai rămas.

Tata începea să cânte și la mandolină. Aveam și așa ceva. A încercat să mă învețe și pe mine să cânt la acest instrument. Dar nu am progresat prea mult. Că mă durea degetele la un moment dat. Tata zicea ca trebuie să cânt mult până fac bătături la degete. El nu știa notele. Cânta după ureche. Și nici nu știa să-mi predea. Dar frecventa anumite cercuri unde îsi etala talentele la un ansamblul de mandoline. Între timp am mai învățat și eu să cânt la mandolină. Țin minte că primul meu cântec cântat la acest instrument, a fost: ”A ruginit frunza din vii”. A iesit. Apoi: ”Hora Unirii”, ”Imnul” din acea vreme, ”Pe al nostru steag”... si ”Valurile Dunării”. Dar nu am progresat prea mult. Pe o parte din cauza usturimii degetelor și pe alta, că nu avea cine să se țină de mine. Eu visam să cânt la pian sau orgă. De fapt orga era baza. Mai târziu am încercat să construiesc mai multe variante, din acest gen de instrumente, dar fără prea multă reușită. Că nu erau precise. Chiar m-am înscris mai târziu la Casa Pionierilor. Eu voiam la pian, dar nu aveau decât cerc de mandoline. Iar tata nu m-a mai lăsat. Mai târziu peste ani, inspirându-mă din diverse reviste tehnice, am confecționat tot felul de montaje electronice de pian sau orgă, Dar fiind montaje simple nu aveau constituția unui montaj adevărat de precizie. Și implicit nici notele nu ieșeau cum trebuie. Și nici mari pretenții nu puteam să am. Mai târziu mi-am cumpărat o orgă mai profesională, unde aveam să fac și muzică cu un prieten de familie - Rapotan Ioan. Așa am mai exersat cu el. Dar asta mult mai târziu.

Am avut și zile mai bune, dar numai la Paște și la Crăciun. Dar nici atunci nu sunt sigur de asta. În rest tot timpul anului, erau zile presărate și cu necazuri. Poi de prea multă fericire...ți se putea urca la cap... Nu?...

Și nu puține astfel de zile au fost. Sau îmi mai luau și jucării, ca de pildă, doi cocoși legați între ei cu un arc. După ce întorceai cheia aceștia ”se băteau”. Apoi o moară care mi-a stricat-o Viorel, vărul meu de la București. Apoi un autobuz de tablă luat de tanti Lili. Și multe alte mașinuțe, pistoale de tir jucărie, cu apă, armă cu ventuze și multe altele. După ce trecea anul nou, accesul meu la jucării era limitat, și numai în prezența unuia din ei. Și mai ales al tatei.

- Nu i le da! că le strică, zicea mereu mama.

Ei, dar pe unele tot le-am stricat. Ce erau să stea cuminți în cutie și să ruginească?... Eram curios să văd ce mecanism au, de le pune în mișcare. Când vedea tata sau mama că le demontasem, ”trai” pe mine. Atunci se enerva mama sau tata și mi le arunca la gunoi. Asta a fost cât am fost mic. După ce m-am făcut mai mare nu mai aveam ”ce strica”. Erau mai rare cadourile. Noroc de nana sau tanti Lili. Ele nu mă uitau niciodată. Și niciodată nu veneau la mine cu mâna goală. Mereu îmi aducea câte ceva nou, printre care și diverse dulciuri.

- Nu îi mai cumpăra atâtea jucării, că le strică, zicea mama.

- Ei lasă copilul să se joace, mai sărea în apărarea mea, tanti Lili, sora mamei.

Nu știu, dar când mă gândesc acu, și gândesc cu mintea omului mare, trecut prin atâtea, observ că, atât tanti Lili cu bunica, cât și nana, au fost buni cu mine. Nu mi-au dat niciodată o palmă. Chiar dacă îi mai supăram cu câte ceva. Se mulțumeau numai să mă certe și să-mi explice frumos, că nu era bine ce făceam.

O singură dată mi-a dat și tanti Lili o palmă, dar asta mult mai târziu peste ani, când eram mare. De aceea când era vorba de mers la ele săream în sus de bucurie. Acolo, la ele, era ”raiul”. Și mai bine zis ”Raiul Florilor”. Că avea grădina plină de tot felul de flori, care mai de care mai frumoase, colorate și frumos mirositoare. Mireasma lor te îmbăta și mai ales a teiului când acesta înflorea.

Ţin minte că era în prima iarnă, pe care aveam să o cunosc, de când mă aduse şi pe mine în casa lui Berdan, unde stătea mama și tata cu chirie. Tata la început, vrând să mai facă economie la lemne, mă mai lăsa şi pe mine la bunica sau nana. Dar mai ales în vacanțe. Mă lăsau câte o săptămână. Apoi cum venea ziua de luni, unul din ei mă luau acasă. Ceea ce nu-mi mai era pe plac. Şi asta avea să se întâmple de multe ori înainte de a începe şcoala sau prin vacanţe. Era într-o sâmbătă. Eram la nana. Şi duminca ce a urmat mi-am petrecut-o tot la ea. Venea în schimb ziua de luni şi mă întristam ştiind că mini-vacanţa mea avea să se termine. Coincidenţa a făcut ca nana ”să pună de un an” pentru bărbatul ei. Era deci în anul ’59. El murise în ’58. Tot iarna. Era în decembrie şi era cam ger afară. Nana şi-a luat, coliva, colacul, sacoşele cu pacheţele şi ce mai avea ea acolo şi se pregătea să meargă cu mine la cimitir. Eu nu voiam să merg că ştiam că la cimitir mă aştepta mama sau tata. Cred că aşa a şi fost convenţia. Împuşcau doi iepuri dintr-un foc, chiar dacă nici nana nu era de acord să mă dea acasă. Eu invoc motivul că e frig afară şi o să îngheţ. Atunci era trează. Poate altfel ar fi stat lucrurile dacă era mai cu chef. Poate m-ar fi lăsat acasă. Dar aşa...

- Lasă că nu îngheţi! zice ea.

Mă îmbracă bine, dar în picioare nu aveam ghetuţe, ci nişte pantofiori şi aceia uzaţi. În fine ieşim pe uşă şi o luăm spre cimitir. Nu era departe cimitirul de casa ei. O luam prin spate două străzi şi ajungem la poarta din vest. Când ajungem la biserica din centrul cimitirului, o văd de departe pe mama. Simțeam cum mi se strânge inima. Abia mă aştepta. Trebuie să spun că până am ajuns la cimitir mi-a îngheţat picioarele. Dar la vederea mamei, pe loc mi s-au încălzit. Noroc că aveam totuşi mănuşi făcute de tanti Lili

După ce şi-a terminat şi nana treaba ei cu pomana, o tăiem cu mama acasă. Tot drumul cât am mers pe jos, până acasă, a făcut să mă încălzesc cât de cât. Nu aveam curaj să-i spun mamei că îmi este frig, sau că mi-a îngheţat picioarele, că mă încălzea ea şi la propiu şi la figurat. Și aveam de mers. Mergeau pe atunci tramvaile, dar mama în doru ei de a face economie, o lua mereu pe jos. Și doar era 25 de bani biletul.

De fiecare dată când era iarnă afară şi mai era şi zăpadă şi avea să fie destulă, prin acei ani până târziu încoace, trebuia să îngheţ de fiecare dată. Erau ierni când zăpada atingea înălţimea de un metru. Ştiu că tata se chinuia să dea mereu zăpada din curte, făcând cărare de la poartă până la wc, sau în spatele casei. Madam Berdan era bătrână și nu putea, Lina nu servea, doar cu măturica îşi făcea şi ea prezenţa din urma tatei. Lorica - fiică-sa, nici atâta. Câteodată mai îl ajuta și pe tata domnul Bahrim, soțul Linei, respectiv, ginerele madamei Berdan. Dar atunci se împărţea sectoarele, ca să nu cumva să se creeze accidente. Aşa că atunci când tata era în spatele casei, Bahrim era la poartă. Şi invers. Nu se întâlneau decât la mijloc uneori. Și asta că nu-și vorbeau. Nu am aflat nici până azi ce l-a făcut pe tata să fie așa de dușmănos cu ei. Poate o fi avut motivele lui, la vremea aia.

Dacă cu Lina sau Lorica, tata mai schimba din când în când, câte o vorbă, cu Bahrim nu! Nici cu madam Berdan nu se prea omora la început. Doar când era nervos, s-au băut, o beștelea. Asta la început. Dar și eu aveam restricție în a discuta cu ei. O mai făceam foarte rar, și asta când nu era nimeni de la mine acasă. Nici binețe nu mă lăsau să le dau.

Cu cât treceau anii, zăpada care începea să se depună, se micșora ca înălţime, ajungând rareori şi la jumate de metru. Eu când vedeam că începe să ningă, mă rugam să o ţină cât mai mult. Câteodată ningea toată noptea spre bucuria mea. Când vedeam dimineaţa câtă zăpadă s-a depus, nu mai puteam de bucurie. Numai că, nici mamei și nici tatei nu-i prea convenea atâta zapadă şi îmi potolea de îndată bucuria. Și ca să mă satur de zăpadă, mama îmi punea în mână lopata grea, zicând?

- Daaa! Vrei zăpadă, ia de aici. Du-te ți dă zăpada din spatele casei.

De multe ori mă duceam, dar după câteva lopeți oboseam si veneam înghețat în casă, prilej pentru mama să zică:

- Mai vrei afară?

Când m-am mai mărit și eu tot nu am scăpat de teroarea zăpezii. Mai participam împreună cu tata. Dar cum eu oboseam de pe atunci, destul de repede, termina el treaba. Si aveam să am acest coșmar, grija zăpezii, atât la nana cât și la bunica, când mă prindeau la ele. Îmi dădeau mereu de treabă. Dar asta când începusem să mai cresc, s-au când m-am mutat la ele.

Câteodată când era zăpada mai mare, tata mai scotea sania mare de fier şi grea, la insistențele mele. Și asta când era ”pilit”. Mă punea pe ea, iar el în spate, ”ne dădeam” pe derdeluşul improvizat, ori pe strada noastră, că avea pantă mare, ori mergeam pe strada Smârdan sau Caragiale. Aici panta era şi mare, dar şi lungă. Cum tata îi dădea viteză cu picioarele nu prea îmi plăcea şi nici bine nu-mi făcea. Că îmi era frică. Când după două ore de joacă mai mă trăgea şi acasă, când ajungem aproape de poarta noastră, tata se face că răstoarnă sania, iar eu aterizez cu nasul în zăpadă. Şi ca să fie meniul complet, mi-a mai frecat cu zăpadă, nasul și gura cu tot cu față. Nu-mi era deloc pe plac acest tratament. Simţeam că nu mai aveam aer, dar nici nu mă slăbea. Trebuia într-un final să ţip ca să mă lase. Veneam fuga în casă îngheţat şi îl mai pâram mamei

- Uite mama ce mi-a făcut tata. M-a frecat iar cu zapadă...

- Lasă că nu ai nimic. Aşa e iarna...Mai vrei afară?...

Dar acest tratament avea să mi se repete şi în anii următori şi pe stradă şi când mă mai trimitea mama pe la cumpărături și mă prindeau băieţii pe stradă, dar şi la şcoală. Se enervau că nu reuşeau să-mi pună piedică, căzând ei pe jos, şi atunci tăbârau pe mine cu toţii. Şi dacă nu trecea cineva atunci pe acolo, să mă salveze, ăla eram.

Întrun alt an, tot iarna, ne ducem împreună cu mama şi tata, pe la nana. Tata era din start ”chitrofonit”. Când ajungem la nana, nici nana nu era prea departe de el. Dar era tare necăjită. Toată casa îi era plină de fum şi pe deasupra, ca meniul să fie complet, îi mai curgea pe pat, din burlane - stirijie - spunea ea, un fel de gudron de la funingine. Cum lemnele erau cam umede, aburul combinat cu fumul se condensa pe burlane și așa pline de funingine, iar aceasta dădea naştere la acest preparat negru. Preparat care se scurgea pe pat, murdărind pătura şi lenjeria.

- Uite Fănică ce am păţit! ne întâmpină ea, în loc de bună ziua.

Când vede tata asta, îşi dă cu părerea:

- Coşul e înfundat!

Pe atunci nana avea în gazdă un chiriaş, nea Gicu, cum îi spuneam eu. Eu pe atunci aveam 5 ani. Nea Gicu, era să fie şi primul ei chiriaş, de când murise bărbatul ei, Grigore, sau Griguță cum îl alinta ea si restul familiei. De fapt pe chiriaș, îl chema Lungu Gheorghe. Aveam să mă întâlnesc cu el pe platforma CSG, mulți ani mai târziu, peste ani. Tare m-am minunat cât se schimbase și ce gras devenise. Nu cred că atunci, m-a mai cunoscut

Tata se oferă să se urce pe casă la băgeac, în timp ce nea Gicu se urcă în pod ţinând de coş. Tata găseşte o bucată de fier de care leagă o şfoară mai groasă. Astfel înarmat cu acestea, se urcă pe bucătarie, cu ajutorul unei scări, apoi reuşeşte pănă la urmă să se caţăre si pe streaşină. Acoperișul bucătăriei nu era la înălțime cu acoperișul casei. Și asta ca bucătăria, nu avea pod. Mama tremura văzându-l pe tata, cum escalada casa. Mai ales că îl ştia şi cum e.

Ajuns sus, lângă băgeac, tata coboară de câteva ori fierul, până acesta se opreşte undeva. Apoi tot ridicându-l şi tot coborându-l, reuşeste într-un final să spargă cărămida care căzuse din coş şi se puse de-a curmezişul. Cărămida spartă căzu în puţul de la horn, până jos la gura de vizitare.

La coborâre tata a coborât pe partea de la casa. Puse iar scara pe streaşină şi coborâ întrun final, spre liniștea mamei care tremura de jos, tot uitându-se la el. Şi avea de ce să-şi facă griji. O mai păţise odată! După aia focul a mers normal. Cum se aprinseră până la urmă şi burlanele şi cred că şi coşul, tata o întreabă pe nana dacă are cumva prin casă pucioasă sau sulf. Spunea el că e bună în acest caz. Dacă a văzut că nu are ia cerut sticla cu oţet. Aşa a reuşit să stingă focul. Tata avea o astfel de cutie cu sulf, pe care o ţinea în casă, pentru orice eventualitate, spunea el. Ştiu că am mai folosit-o şi noi de câteva ori, când tata era mai ”vese”l şi uita să se mai oprească băgând lemne în foc, până se înroşea şi soba şi burlanele.

Pe când eu încă nu eram ”chiriaș” la madam Berdan, mi-a povestit mama, în rarele ei zile de liniște, că întro iarnă, canalul din stradă a înghețat, iar cel din curtea noastră, era oprit de Berdan. Pe strada noastră mai la vale aproape de capătul străzii, era un canal comunal. Acesta era bine protejat. Teava de plumb care era prinsă de un stâlp, ce era înconjurată de un gard de scânduri. Între gard şi teavă puneau cârpe și paie, ca să apere țeava de îngheț. Asta ca să nu înghețe canalul, spuneau ei. Dar în unele ierni mai geroase îngheţa și apa de pe ţeavă de sub acel gard. Cum tata nici pe atunci nu era în relaţii prea bune cu madam Berdan, întro iarnă a oprit apa de la canal. Când a venit tata seara acasă chitrofonit, mama ia şi dat raportul:

- Uite Fănică, Berdan nu mai vrea să ne dea apă. Cică nu i-am dat chiria. Nici mâncare nu am avut cu ce să fac...

- Da? zice tata. Şi se duce să facă panaramă la uşa lor. Cum nimeni nu a ieşit afară, tata se duce la căminul de la canal din curte, îi deschide capacul şi dă să coboare în el. Mama îl vede și-și dă seama ce vrea să facă şi strigă la el să nu se bage în groapă, ştiindu-l cum este. Dar tata nu ţine seama de protestele ei şi îşi face vânt în groapă. Cum groapa era destul de adâncă, nu prea a calculat bine, și când se lăsă în mâini, îi cedează clavicula. S-a chinuit mama, biata de ea, o oră până să-l scoată pe tata de acolo. Mai ales că acum nici nu mai putea să se apuce de margine cu o mână.

A apelat până la urmă la un vecin, pare-mi-se la nea Gheorghiu de la nr.7. Cât a stat tata în groapă nu a ieşit nici una, sau unul, din casa madamei Berdan, ca să o ajute să-l scoată pe tata afară. Şi de atunci mama i-a ţinut minte. Că atunci, când după ani, avea să cadă şi Bahrim în beci, nici mama nu l-a lăsat pe tata să-l ajute să iasă afară.

Odată la un revelion, când venisem cu ai mei, nana se îmbătase tare. După un timp iese afară. Noi vedem că trece cam mult timp până să apară ea. Era noapte. Când mama îngrijorată, îl trimite pe tata să vadă de ce întârzie nana, tata, o găsește trântită în zăpadă, dând din mâini și picioare, încercând fără folos să se ridice. Când după puţin timp apar amândoi ţinându-se unul de altul. Mai mult ea de tata. Dar ea râdea nici nu-i păsa, de parcă asta făcea obiectul îndeletnicirii sale zilnice. Mama când o vede şi cu sânge pe obraz, strigă la ea alarmată:

- Ce ai păţit, Maria?

- Ei … și tu…Am căzut…Și ceee?...zicea ea, râzând prostește.

Dar ei nici că îi păsa. După ce se șterse de sânge, începu iar să râdă. Şi tata râdea. Numai eu şi mama nu râdeam. Nu ştiu de ce, dar văzând-o în ce hal era, parcă cineva îmi spunea că ea nu o să moară de moarte bună. Şi avea să mi se confirme acea predilecţie peste ani. Nu trebuie să fii vizionar sau cititor în stele, ca să-ţi poţi da seama ce viitor sumbru o aştepta, dacă nu se lăsa de băutură. Dar de multe ori unii beţivi sfârşesc şi când sunt treji. Cum aveam să mi se ivească peste ani şi asemenea cazuri. Dar bine nici aceste cazuri nu sunt bătute în cuie.

Stau şi mă gândesc, dacă acei oameni care beau, nu sunt mai vizionari, decât unii de drept, dar treji?

De pildă nana, când se supăra pe bunica şi sora lor, Lilica, se îmbăta. Şi după ce își aducea aminte de când lupul căţel, mai le şi blagoslovea, spunând la beție, că au să moară din cauza unuia care o să intre noaptea în casă peste ele. Bineînțeles că eu pe atunci nu am pus preţ prea mare pe ce spunea ea.

Dar și când mergem la bunica, și bunica spunea același lucru despre nana, că nu o să moară de moarte bună. Beția o să fie cauza.

Ce o fi și cu viziunile astea domnule. Și multe lucruri avea să-mi spună nana și despre mine, mult mai târziu. Așa cum și mama în rarele ei zile mai liniștite, sau poate de suferință, avea să le prevestească, sau să-și prevestească sfârșitul.

Dar aveam să văd că şi în cazul mamei, că i se v-a adeverii şi ei spusele. Nu ştiu dacă presimţea, sau ştia şi ea de la țigance, sau alţi prezicători pe care ea îi contactase. Sau beţia te face să spui lucruri ”trăsnite”. Vezi viitorul mai puţin în ”roz” O fi şi asta un talent. Şi mie mi-a spus diverse lucruri când eram mai mic. Că am să am doi copii, că am să trăiesc mult ca bunica, că am să am foarte multe cumpene, dar o să le răzbesc. Și multe, multe, altele. Ceea ce avea să mi se confirme mai târziu o parte din predilecţii şi de la tiganca vecină, şi de la cele din tren, pe care aveam să le întâlnesc mai târziu, când mă duceam iar la armată. Și asta numai, uitându-se în palma mea. Oare unde o fi adevărul? Oare toate astea or fi numai în mintea noastră, sau cineva se joacă cu mintea noastră. Că de auto sugestie, în nici un caz nu poate fi vorba. Gândul mă duce că pot fi, și așa numite blesteme…Oare așa să fie? Și dacă e așa, care e cauza lor? Oare nu cumva atunci cănd suntem foarte supărați, pe cineva, se deschide în mintea noastră un alt ”simț”? Că pleacă ”o undă” de la noi și ”îi face viața amară” celui în cauză?

Îmi plăcea tare mult să merg mereu la bunica și mătușa Lili. Acolo la ele, mă simțeam foarte bine. Stăteam câte o săptămână. Mă aduceau sâmbăta și veneau luni să mă ia. Când auzeam că merg la ele săream în sus de bucurie. Acolo nu erau bătăi, iar ele îmi satisfăceau toate dorințele și mofturile. Cu toate că ele o duceau mai rău din punct de vedere finaciar, decât noi.

Bunica avea o pensie de urmaș, de 400 lei. Bărbatul ei lucrase la atelierele CFR și murise în timpul războiului în ”44. Cu toate astea se descurcau, făcând economie la sânge. Ținea cont pentru fiecare bănuț.

Bunica nu mă bătea, dar îi plăcea să mă dea de gol la câte o ”snoavă” de-a mea. Sau nu de puține ori mă certa.

Odată, întrând în buda bunicii, cu ocazia unei vizite a-lor mei, văd un târnacop, tocit de vreme și cu coada pe jumătate ruptă. Wc-ul era şi pe post de magazie. Înghesuise de jur împrejurul pereţilor de scânduri, diverse unelte şi alte accesorii. Chiar eu am asistat la construcția wc-ului. Nea Gicu, chiriașul nanei, săpase groapa și apoi a ridicat și pereții de scânduri. Nu ştiu ce o fi fost în mintea mea atunci, că am aruncat târnacopul, înăuntru în gaură. Bineînțeles că nu le-am spus nimic atunci, de isprava mea. Peste câteva zile când ne ducem iar la bunica, atât bunica cât şi tanti Lili, de față cu părinţii mei, mă întreabă:

- Ia spune tu ce ai făcut cu târnacopul nostru? Unde l-ai pus?

La început uitasem de el. Dar după aia mi-am amintit.

Mă cam speriase întrebarea ei. Mai mult, că știam că o s-o iau iar pe cocoașa, de la tata și mama. Mă uitam pe furiș, când la mama, când la tata, care așteptau cu sufletul la gură, răspunsul meu, care se încăpâțina să vie.

- Ei nu vrei să spui, hai că îți zic eu unde e?

Apoi a povestit tanti Lili care a fost treaba:

- Întro zi, îmi trebuia târnacopul, zice tanti Lili. Îl caut şi iar îl caut si tot îl caut… Târnacopul nicăieri! Parcă intrase în pămant. Cănd, ”mamaica” - așa îi spunea tanti Lili la bunica- îi vine ideea:

- Hai să-l căutăm și în gaură la budă.

Mă duc după niște ziare și vin cu ele. Apoi le aprid câte unul și le arunc în jos. Când vedem o parte din târnacop înăuntru. Mi-am dat seama că era opera lui Bebi

Deja ai mei se făcură negri. Mai aveau oleacă și explodau. Și sigur, explodau, dacă nu ar fi sărit în apărarea mea atât bunica cât și tanti Lili.

A încercat apoi bunica să mă apere, spunându-i lor să mă ierte. Acu încerca să dreagă busuiocul, cum se zice.

Până la urmă recunosc. Când a auzit tata deja și el și mama, strângeau din dinti către mine. Iar mama îmi șoptește:

- Lasă că ajungi tu acasă!...

Tanti Lili dă să aplaneze și ea situația mea. Știa ea cu cine are de-a face. Îi zice să mă ierte. Nu știu dacă a fost foarte convingătoare, că acasă tot mi-am luat porția de la tata.

Nici bunicii și nici mătușii Lili, nu le plăcea ”tratamentele” la care eram supus, de către mama sau tata. Și tare se mai supărau.

Tot bunica mi-a mai făcut-o odată.

Întro zi fiind la ele, Încep să le povestesc și lor o întâmplare ce mi se întâmplase mie, întro zi când mă întorceam de la școală.

- Să vă spun ce nenorocire mi s-a întâmplat într-o zi. Dar să nu mă spuneți la mama sau tata.

- Nu! Nu te spune-m! Spune! mă încurajează ele.

Eram în clasa a II-a. Era toamnă afară și o ploaie rece mocănească cernea din cer. Văzând că plouă, mama îmi dă o manta albă-străvezie, ca să mă apere de ploaie. Când am ieșit de la ore, nu mai ploua. Așa că nu am mai îmbrăcat-o. O țineam la subțioară. În mana dreaptă aveam ghiozdanul. Drumul meu trecea pe lângă blocurile A. Bătea și un vânt puternic.

La un moment dat, nu știu cum îmi scapă din mână mantaua de ploaie. Cum era ușoară, vântul a început să o deplaseze printre blocuri, jucându-se cu ea. Eu alergam după ea plângând și implorând-o să se oprească. Dar ți-ai găsit să stea! Ba la un moment dat vântul începu să o ridice în sus. Eu alergam disperat plângând după ea. Dar ea se ridica tot mai sus. Și uite așa s-a jucat vântul cu mine. Acu o ridica, acu o lăsa jos. Când să pun și eu mâna pe ea, vântul iar mi-o răpește. La un moment dat m-am speriat așa de tare, când am văzut cum vântul o ridicase deasupra blocului. Eu, ”gata, am pierdut-o!” zic în sinea mea, cu mâna ridicată spre ea. Dar cum mă uitam eu așa după ea, disperat, și implorând-o să se întoarcă, cred că o rafală de vânt sau un curent o întoarce și văd că începe să coboare. La un moment dat chiar se așează cuminte pe pământ la picioarele mele. Am luat-o în grabă și ținând-o strâns în mână, până acasă nu i-am mai dat drumul. Bineînțeles că acasă nu le-am povestit pățania mea.

Tanti Lili si mam”mare au început să râdă copios de istoria mea. Nu știu dacă râdeau de pățania mea sau de felul în care am spus-o. La un moment dat tanti Lili oprindu-se din râs:

-”Mi s-a întâmplat o mare nenorocire”, repetă ea, după care pornea iar, într-un nou hohot de râs.

Mam”mare îi ținea și ea isonul.

După câteva zile când vin iar cu mama și tata, nu o rabdă pe bunică-mea:

- Am să vă spun o întâmplare, începe mam”mare:

- Mi s-a întâmplat o mare nenorocire!...

Eu, când aud începutul, mi-am dat seama că de mine era vorba, simțind iar că mă ia cu frică. Acu părinții mei așteptau cu sufletul la gură, să asculte urmarea. Credeau că lor li se întâmplase ceva. Când într-un final după ce povesteste pățania mea cu mantaua, se prind și ei.

Au început să râdă și ei. Încercau cât de cât să mai aplaneze situațiile de genul ăsta.

Odată pe când eram clasa întâi, era toamnă. Dimineață a fost acceptabil. Ploua mărunt. La prânz când să ies de la școală, mai mergi dacă mai poți. Înghețase tare. Se făcuse un alunecuș, de ziceai ce e aia. Cu greu am reușit să merg pe stradă. POână acasă mi s-a părut un an. Care erau în drumul meu, mai apelam la oameni sau copii mai mari. Când am ajuns pe strada Morilor, m-au dus de mână două fete mai mari. M-au condus până la strada mea. Când am intrat pe stradă , tocmai îmi ieșea mama înaintea mea. Când mă vede, îmi zice:

- De ce nu ai avut răbdare, că veneam eu să te i-au.

- M-au adus acasă două fete, zic eu.

Odată când eram tot în clasa a II-a, vine tanti Lili la noi. Eu scriam, mai bine zis încercam să scriu la ceva. Cum eram neatent tot timpul, mai greșeam. Vai! să fi văzut mama sau tata vreo greșeală la mine în caiet, că foc se făceau. După ce o încasam bine, pentru toată ziua, îmi mai rupea și foaia:

- Scrie din nou!

Și aveau să se tot repete astfel de practici din partea tatei, că întro zi dintr-un caiet nou, nu mai rămase, nici zece pagini. Așa că a trebuit să încep altul.

Acu era tanti Lili și avea cine să mă apere. În timp ce scriam greșesc iar o literă. Tanti Lili vede. Tocmai ieșise mama afară, să întindă niște rufe. Tanti Lili ia repede o lamă și încearcă să radă litera greșită.

- Bun! zice ea, cât e afară putem să o ștergem.

Dar seara la controlul de rutină a tatei, tot mi-a găsit greșeala. Am recunoscut că ștersese tanti Lili. A lăsat așa, nu mi-a mai rupt iar foaia în ziua aceea, dar tot nu am scăpat de o săpuneală de la mama:

- De ce nu ești atent? Și bang o palmă peste ochi.

Și aveau să fie o ploaie de palme peste fața mea în toți acești ani, până am trecut și eu în ciclul doi - clasa a V-a!

Mai grav era când rupea foile ce trecuse de jumătate. Că o dată cu ele, ”zburau” și celelalte foi. Și atunci mă punea să scriu și pe cele vechi. După aceea am exersat și eu ștersul cu lama. Câteodată nu se ”prindeau”. Mai târziu apăruse ”picul” Era o substanță cristalină și albă, ce se dizolva în puțină apă. Când dădeai pe foaie, dispărea scrisul. Posibil un decolorant. După ce se usca puteai să scrii pe același loc. Dar după o zi sau două apărea o pată mare albastru deschis, peste scris. Aşa că mai bine lăsam așa.

Sau în altă zi, când tot mic fiind, 4-5 ani, când eram la tanti Lili, mă trimite să iau ceva din piață. La întoarcere însă, uitându-mă după niște copii, în loc să o iau pe stradă care trebuia, o iau la dreapta. Merg eu pe strada aia, merg, când la un moment dat, nu mai recunosc nici strada și nici casele. Totuși o iau pe prima stradă la stânga. Mai merg eu pe ea, când recunosc strada din apropiere de strada nanei. Ei de aici știam drumul înapoi către bunica. Casa nanei nu era departe de casa bunicii. Era drumul mai ocolitor, dar știam acum pe unde trebuie să o iau. După o jumătate de oră, ajung și eu acasă la bunica. Bat în poartă, că poarta era închisă. Așa o țineau tot timpul încuiată și zi și noapte. Când o văd pe tanti Lili, că apare, îi zic:

- Haide tanti Lili dă-mi drumul mai repede că m-am ”tărăcit”.

Ea când a auzit începe să râdă.

- Cum? Ce ai făcut? continuă ea râzând.

- M-am ”tărăcit”, repet eu din nou.

- Măi! Te-ai rătăcit, mă corectează ea.

- Ei așa!... zic eu.

Și de atunci atât ea cât și bunica, mare haz mai făceau pe seama mea. Mereu îmi aduceau aminte scena. M-au spus și părintilor. Se putea să scape o asemenea ocazie? Au râs si ei.

În altă zi vine tanti Lili iar, pe la noi, aducându-mi o minge. Era nouă, portocalie, cu niște nervuri pe ea, ca niște mici șosele. Mama când o vede pe soru-sa, se apucă să facă ceva, ca să o servească. Așa că face un fel de chec. Ea avea o rețetă aparte. Îi spunea ”cozonac colorat”. La el punea patru ouă, un pahar de zahăr și două-trei linguri de făină, vanilie, cacao și un pachet de unt de 100g. După ce bătea separat albușurile spumă, se apuca de cealaltă compoziție. După ce termina de bătut compoziția cu oule, untul și zaharul, împărțea în două, compoziția.

Pe una din ele o amestecă cu cacao. După ce se înnegrea destul, o turna în tavă peste cealaltă compoziție. Și nu înainte de a unge tăvile cu unt, după care le presăra cu făină albă. Zicea ea, ca să nu să se lipească, sau să se prindă de tavă.

După 45 de minute cozonacul era gata. Avea un talent la preparat mâncăruri și deserturi. Făcea multe astfel de deserturi, dar numai când avea și bani și chef. Eu mă duc afară, cu mingea pe care mi-o cumpărase tanti Lili, să ne jucam. Am lăsat-o pe mama să ne termine cozonacul colorat. Când ieșim afară și Lina și Bahrim erau la bucătăria lor de vară. Mâncau. Lângă peretele nostru de la casă, era o masa veche de a lor, înnegrită de ploi și vreme.

Tanti Lili la un moment dat, obosește de atâta joacă cu mine și se pune cu fundul pe masa șubredă. Cum tanti Lili era și un pic voluminoasă, când o vede Bahrim, se duce la ea și-i ia pur și simplu masa de sub ea, spunându-i că i-o strică. Mai să cadă jos tanti Lili, motiv iar de râs pentru noi. Mai târziu am intrat în casa și ne-am delectat cu cozonacul mamei. Ieșise foarte bun. Eu nu mă mai puteam opri.

- Ei, ajunge! zice mama mai lasă și la alții.

- Da, lasă-l tu! E copil, zicea tanti Lili.

Mai târziu a plecat, spre nemulțumirea mea. Cum tanti Lili lăsase mingea la noi, am profitat de ea ca să mă joc cu ea singur, și a doua zi. Ieșisem afară și o băteam mereu de ciment. Cum era bine umflată, făcea și un ecou. Sunet ce o supără pe madam Berdan. Aceasta ieșind afară îmi întrerupe joaca:

- Ei dar potoleștete Bebi, nu mai bate mingea aia! Că mă doare capul!

Mama când aude, se supară pe ea și mă cheamă în casă. Dar în casă unde să te joci cu mingea? Puteam lovi câte ceva, dându-i iar motiv, mamei, de bătaie. După câteva încercări eram să sparg o vază. Așa ca mama înterveni iar:

- Ei potoleștete, vrei să spargi ceva? În casa nu se joacă cu mingea.

În casă nu, afară nu, pe stradă nici atât... Așa că o vreme o țineam de bibelou. Dar aveam să o iau în vacanțe la tanti Lili, unde la ea nu comenta nimeni. Și aveam acolo loc destul. M-am jucat acolo cu ea, până într-o zi când eram să o pierd într-o groapă.

Tanti Lili avea în fundul curții o groapă săpată de mult. Spunea ea, că o începuse tatăl ei, că voiau să facă chipurile o fântână. Dar au abandonat lucrarea, cică de frică, ca să nu cumva să cadă copii în ea. Erau pe vremea aia patru surori, care locuiau cu ele. Pe atunci erau mici, alde tanti Lili și mama, precum și celelalte două surori - Tanța si Victoria. Și au fost șapte. A doua, Tinca, a murit la șase luni.

Acum groapa, o transformase în groapă de gunoi. Tot gunoiul îl arunca în ea. Și cum spuneam, dau mai tare în minge cu piciorul și aceasta se ducea către groapă. Înfricoșat, mă uitam disperat după ea cum se duce spre groapă. Deja pentru mine era ca și pierdută. Ce avea să spună tanti Lili? Și cum mă uitam eu la ea disperat, rugându-mă să se oprească, deodată mingea se oprește singură la marginea gropii, parcă oprită de ceva, sau de cineva. M-am dus repede la ea și am luat-o răsuflând ușurat. Și tare m-am mai minunat cum de se oprise mingea. Asta avea să fie al doilea miracol din viața mea. Primul a fost cu mantaua de ploaie. La cel de al doilea, avea să urmeze, mai târziu la școală, și un al treilea. Și multe trăsnăi mai făceam. Poate la unele din ele, aveau motive părinții să mă tempereze. Dar nu cred, că la toate.

Țin minte, că întro zi bunica, m-a trimis să iau pâine neagră de 2 lei

Pe drum m-am oprit la o mică grădiniță cu flori, ce se întindeau pe toată lungimea străzii în fața fiecărei porți. Voiam ca să culeg niște semințe de flori, ca să i le dau mătușii. Ea iubea tare mult florile. Avea multe în grădină. Și în timp ce căutam semințe, scăp un leu printre flori, ce îmi alunecase din palmă. Oricât l-am căutat, nici nu l-am mai găsit. Trecuse o jumătate de oră și eu tot acolo, căutam leul. Alarmată, mătușa a ieșit înaintea mea. Când mă vede, mă întreabă:

- Ce faci de ai stat așa de mult?

Când mi-a cerut restul, a văzut ca lipsea un leu. Am încercat să spun că: ba că așa mi-a dat vânzătoarea, ba că e pâinea mai scumpă. Dar nu a mers. Până la urmă am recunoscut că am pierdut banul. A mers cu mine să caute și ea, dar parcă intrase în pământ.

Vai ce urlete și bocete pe bunica mea, când a aflat. Cum am pierdut leul? Că ce face ea acu? Plângea pentru un leu. De altfel ele plăteau lumina 1,50 de bani pe lună. Că stăteau mai mult pe întuneric, până se întuneca bine afară. După care aprindea lumina pe la 9 seara, pentru a lua masa, la 10 - Stingerea! Radio nu aveau la început. Mai rămânea tanti Lili să mai lucreze câte un ciubuc de la prietenele ei. Câte un pulover, o față de masă brodată, mileuri...Că o apuca și 1-2 noaptea, până când bunica, trezându-se peste noapte, o trimitea la culcare, țipând la ea:

- Dar mai lasă alea și stinge lumina odată, că nu o plătești tu!

Mă înțelegeam bine cu mătușa. Pentru că ea cusea tot felul de mileiuri, broda sau tricota, ca să-i mai iasă și ei un ban. Ea cum nu avea servici, mai ciugulea și ea câte ceva. M-a învățat și pe mine să cos și să brodez. La croșetat nu a mers, cât s-a chinuit ea să mă învețe, nu a reușit. Brodatul mi-a prins bine în schimb, mai târziu la școală. Pentru că pe atunci și băieții, la lucrul manual, învățau să coase. Erau niște cartoane colorate cu desene și trebuiai să coși urmărind desenul. Așa am învățat cusutul în puncte, macrameuri, etc. Aveam mereu 10 la acest obiect. Mai aveam și la desen și la muzica tot 10.

La început tata mă ”ajuta” el la desen, făcându-mi el, planșele. Eu desenam și el le colora. Până s-a prins învățătoarea și a zis să le fac eu. A doua zi am venit cu un desen colorat și făcut de mine, sub îndrumările tatei. Când l-a văzut învățătorea nu m-a crezut nici atunci că la-și fi făcut eu. Atunci m-a pus să fac altul acolo în clasă.

Când am terminat m-a crezut, și mi-a mai pus un 9. Mi-a plăcut muzica și pictura de mic, dar dacă nu am avut cu cine s-o perfecționez, asta e! Și mai ales și cine să se țină de mine.

La fel și cu muzica. Tanti Lili mă punea să cânt diferitele fragmente ale cântecelor ce se difuzau pe atunci la radio.

Când aveam vreo12 ani și mă aflam la ele, cântă un cântec într-o zi la aparat. Avea atunci și ele aparat de radio, trimis de o alta soră de-a lor, tanti Lița. Ea stătea la București. Era cam în perioada când aflasem cu destulă emoție, de la un băiat de pe strada mea, fapt confirmat și de Lina, fata lui madam Berdan, că eu nu sunt copilul părinților mei actuali. Vestea m-a tulburat profund. Am negat, dar mi-a dat confirmarea și mama și tata la urmă. Și pentru că ei s-au limitat, să-mi povestească o poveste scurtă, am întrebat-o și pe tanti Lili, despre adevărata mea existență. La început a încercat să ascundă, dar la insistențele mele, mi-a zis că o să-mi spună odată, cum a stat treaba. Acum ascultam cântecul. După ce se termină, eu mă apuc să-l fredonez întocmai imitând melodia și cuvintele. La care mătușa tresare surprinsă, din timpul lucrului:

- Bravo măi! Bravo! Așa cântă, doar tac-tu e un mare artist.

Eu la început nu înțeleg, am crezut că vorbea de tata.

- Păi...zic eu... tata nu-i...la care ea zice:

- Nu mă tac-tu ăsta, ci ăla care te-a făcut...

Nu am înțeles nimic, și știu că orice întrebare am mai pus după aceia, nu am mai primit alt răspuns.

Mam”mare aude insistența mea și cere lămuriri suplimentare la fiică-sa.

- Ce? Ce vrea Bebi?

- Ei, să-i spun cine e tac-su!

La care ea începe să râdă scurt monosilabic, acompaniată și de tanti Lili:

- Hă, hă, hă...

Numai că de data asta ea nu mai râdea ca de obicei cu gura până la urechi, ci mai retras și forțat. Nu am mai aflat nimic de la ea, multă vreme, dar nici atunci prea multe. Numai niște idei și presupuneri. Dar și atunci am crezut că ea glumește. Și ca să-mi distragă atenția mă trimite în curte la mâncat zmeură.

Odată cred, ca să scape de mine a zis un nume, pe care eu aveam să-l confirm mai târziu, cu oarecare teamă și emoție. Chiar și viitorul cumătru al fiică-mii, era de accord cu asta. Iar asta se petrecuse în intervale de timp diferite. Asta la la combinat, când într-o zi de față cu toți, cum eu purtam ochelari, șefu zice:

- Măi tu semeni cu Beligan, când nu avea ce mânca.

Aluzie la mine la cât eram de slab. Cei de față începuseră să râdă.

- Da să știi că chiar seamănă, îl aprobară și colegii mei râzând.

Nu prea am luat-o în serios, dar un cuțit în inima tot am avut o perioadă. Ar fi fost o presupusă variantă plauzibilă. Și avea să-mi spună asta multă lume și alte rude de-a tatei: nașa de cumetrie, cumătra peste ani…altă cumătră al de Grosu…că a-și aduce cu Beligan. Adevărul că pe vremea mea, se dădeau multe teatre radiofonice, în care era și el nelipsit. Trebuie să vă spun că atunci când îi auzeam vocea și, i-am văzut poza mai târziu, pentru mine avea să aibă un efect total neașteptat, în a mă emoționa.

 Parcă revederea cu el, mă liniștea, uitând de bătăile primite, de durerile mele, punând zâmbet peste lacrimile mele. De aceea de câte ori auzeam sau știam că ”se dă” un teatru radiofonic cu el, nu pregetam în a-l asculta.

 Nu știu de ce aveam aceea atracție de la el? Ceva lăuntric! Din câți artiști erau, numai el îmi căzuse cu ”tronc”. Numai de el mă ”îndrăgostisem” Acest mister m-a urmărit toată viața, până târziu încoace, când am mai aflat câte ceva, posibile adevăruri privind existența mea. Totuși nu-mi explic, de ce nici tanti Lili nu a găsit alt nume ca să mă facă să renunț? Putea să zică orice. Pe atunci fiind mic, nu aveam nici o trăsătură în a semăna cu Beligan.

De asta acest gând m-a urmărit toată viața. Prea mare ar fi coincidența. Faptul că atunci când eram mai tânăr, purtând ochelari, aduceam un pic cu el, și mai ales când mai râdeam și eu, este pentru mine un mister. Informațiile le-am primit în perioade diferite de timp. Ceva este totuși. Și acest dialog, avea să se reia după alți mulți ani, când m-am mutat la ele. Am încercat și atunci, si mi-au spus aceeași poveste, că nu aș fi străin de Beligan. Dar nu în de ajuns de precis pentru mine.

În alte zile, tanti Lili, mă punea să desenez sau să colorez diferite scene din cărțile de desenat, pe care tot ea mi le lua. Bunica îmi făcea mereu câte o surpriză. Se scula cu noaptea în cap în fiecare dimineață pentru a-mi prinde câte un ”calul popii”, o libelulă uriașă. Llibelulă ce îl lega de coadă o ață, și o priponea, ca să mă joc cu ea. Și multe alte jucării îmi mai scornea… Țin minte că îmi făcea orez cu lapte. Și tare bun și parfumat mai era. La urmă punea deasupra, un praf de scorțișoară. Făcea și mama, dar parcă al bunicii era mai bun. Și multe alte mâncăruri și deserturi pe care le-am savurat foarte încântat, pe timpul cât stăteam la ele.

Cu căt treceau zilele mai repede, începea să pună teama, stăpânire pe mine, că vin ai mei și o să mă ia iar acasă. La vreo două străzi de ele, stătea a doua mătușă a mea, nana mea, care mă botezase - tanti Maria. Așa i-am spus o vreme. Apoi am dat-o cu ”nana” la cererea ei. Mă duceam și la ea destul de des. Și chiar de sărbători, revelioane, sau veneau ele la noi, la câte o petrecere.

Când se apropia sfârșitul verii și eu eram încă pe la ele, bunica mă lua cu ea la cumpărat lemne. Plecam cu căruțașul pe care îl tocmea. Ne suiam amândoi în căruță și ne duceam la depozit, tocmai la Filești. De acolo s-a aprovizionat o vreme bunica, cu lemne de foc. După ce umplea căruța cu lemne, atent supravegheat de bunică, referitor la calitatea lemnelor, ne suiam înapoi în căruță peste lemne, și acasă!

Când ajungeam acasă la ele, trebuia să descărcăm căruța. Căruțașul ducea și lemnele de la poartă în magazie. De multe ori le depozita direct în curte, pentru a fi din nou tăiate, sau despicate de alt om. Câteodată când mă mai prindea la ele, mă puneau să despic eu câțiva butuci, mai ușori. Mai căram și eu și bunica butucii mai ușori. Pe vremea aceea, bunica era în putere. Doar avea vreo 72 de ani. Tanti Lili nu servea. Mai târziu când bunica nu a mai putut să meargă, a început și ea să mai facă treabă. Când era iarnă, scotea cenușa din sobă dimineața cu mănuși. Să nu cumva să se murdărească.

Cum pe vremea aia nu se prea folosea cimentul, bunica stătea cocoțată la gard și pândea trecerea unei căruțe cu cai sau boi. După ce trecea căruța, unele animale lăsau în urmă bălegar. Atunci bunica îi spunea fiică-si să strângă balega din drum, până nu vine altcineva să o ia. Tanti Lli când eram eu de față, profită, trimițându-mă pe mine. Ea zicea că îi este rușine. Cum să o vadă lumea? Sau să-și murdărească bunătate de degete? Îmi dă o lopată fără coadă și o măturică rea.

- Hai pune mâna și ia-o mai repede!

- Ei da sigur, că tu nu puteai să te duci! Îl trimiți repede pe Bebi! Ce ți-i că te murdărești pe mâini? Zicea bunica apostrofând-o.

Dar ea râdea.

Și astfel îi făceam materie primă pentru dresul pereților casei. Când ieșeam în stradă mă uitam în stânga sau în dreapta, ca să nu mă vadă cineva și strângeam repede balega. Îmi era și mie rușine. Dar tanti Lili de la gard mă îmbărbăta.

- Așa, așa! Bravo! Ia-o mai repede! În timp ce bunica bolborosea, la adresa fiică-si

După ce îi aduceam materia primă, bunica amesteca balega cu pământ galben cu puțină apă, și tencuiala era gata! După câteva zile se usca. După alte zile, bunica văruia partea de jos cu boia-gri. O cumpăra de la țiganii, care treceau frecvent pe acolo. De multe ori acea vopsea o luau și de la ”tractorul” din piață. Un magazin de chimicale. Erau destule țigănci care își strigau marfa pe străzi. Unii vindeau var, alții geamuri, alții cu căruțe cu diferite produse legume sau fructe. Unii cumpărau haine vechi, alții fier vechi…Altele vindeau mure. Ei, astea îmi plăceau și mie. De multe ori îmi mai făcea hatârul și ele, cumpărându-mi două trei pahare cu mure, pe care le amestecam cu zahăr. Și pe strada mea mai treceau oameni cu mure. De câte ori îi auzeam, strigam la mama, să-mi cumpere și ea. Câteodată îmi mai lua, alte ori motiva că nu are bani.

Odată, cam pe la 4 ani, eram la tanti Lili acasă și mă jucam cu mașina lor de cusut ”Zingher”. Era stricată parțial și nu o mai foloseau. Dar nici nu se omorau s-o repare. Fusese mașină bună la viața ei. Prilej de dispute dintre mama si ele.

Când s-a măritat mama, mam”mare ia promis-o mamei ca zestre. Între timp s-a răzgândit. A fost mare panaramă cu mama atunci, încercând să o recupereze. Acolo a rămas mașina, mulți ani până când am recuperat-o eu, după moartea lor.

Eu dădeam cu mâna la pedală și învârteam roata mare. De roată era prinsă o curea. Bunica mă atenționează, să nu mă mai joc acolo cu mașina. Eu îmi văd de treabă mai departe.

La un moment dat sare cureaua de pe canalul roții. Eu, bag degetul între roată și apărătoarea roții, să împing cureaua la loc pe canal. Când să scot degetul mai scote-l dacă poți. Am început să țip și să plâng de durere. Tanti Lili mi-a sărit în ajutor.

- Ei ce ai pățit? întreabă ea.

- Degetul! nu pot să-l mai scot, ziceam eu plângând.

După mult timp au reușit să-mi scoată degetul de acolo. Bunica de colo:

- Hei! te mai joci acolo? Când ți-am spus, nu m-ai ascultat!

Ce coincidență? Si fecioru-miu peste ani, avea să-și prindă și el degetul, dar de data asta la încheitura ușii interioară, unde erau balamalele, țipând după ajutor, în stil italian-”Agiuto!”

Era libertatea mea când veneau ele la noi, sau mă lua, sau mă duceam eu la ele. Când stăteam câte o săptâmână la ele îmi făcea toate mofturile. Legau o punguliță cu bomboane de o crenguță și o punea într-un pom din curte. Dimineața când mă sculam mergeam cu tanti Lili în grădină și îmi zicea:

- Ia uite ce ți-a adus păsărica!

Eu găseam crenguța și auzind păsările cântând, le ziceam:

- Mulțumesc păsărică, să-mi mai aduci și mâine!

Iar tanti Lili, împreună cu bunica râdea de mine. Târziu am aflat și eu, care era treaba cu păsărica. Că ea nu avea nici o vină! Și peste ani, avea să-mi aducă aminte mereu de păsărică. Apropo de păsărele!

În fiecare an începând de la începutul verii și până pe la sfârșitul ei, în curtea ei se auzea cântecul a multor păsărele. Dar cel mai deosebit era cântecul mierlei. Mai erau și mulți fluturi, pe care eu îi fugăream, încercând să-I prind. Și cel mai frumos era unul roșu cu picățele negre.

Mătușa îmi prindea mulți fluturi de toate culorile, pe care apoi îi împungea în spate cu câte un bold pe mijloc, pe o cutie de chibrituri goală. Îmi zicea că face insectar pentru mine. Că îmi va fi util la școală. Mai erau și mulți cărăbuși. Ăștia mă distrau cel mai tare, având o formă foarte variată și culori deosebite. Unii mai aveau și câte un corn sau două în frunte. Ea zicea că sunt rădaște.

O singură dată s-a supărat tanti Lili pe mine, când eram mic și dormeam în pat cu ea. Patul ei era lângă o fereastră. Când se culca, scotea ceasul de la mână și îl punea pe pervazul ferestrei. Zicea ea că e din aur. Patul era lângă geam. Dimineața ridică plapuma dându-se jos. Plapuma atinge ceasul și acesta cade jos sub pat, pe la perete. Până să-l găsească dădea acum vina pe mine. Că unde e ceasul? Ce am făcut cu el?

Târziu după căutări se uită și sub pat. Când îl vede și mai ales că nici nu mai mergea, se face foc. Era prima data când o vedeam supărată pe mine. Poate avea și de ce? Că ceasul pe vremea aia o costase poate o avere. Ea dădea vina pe mine, că eu i-am dat ceasul jos, nu ea cu plapuma. Nu a vrut să mă creadă și m-a mai pârât și tatei.

- Acu să îl dau lui tac”tu să-l repare! Așa îl ”alinta” ea pe tata, când era supărată pe el sau pe mine.

Ceea ce a făcut să mai încasez altă serie de bătăi, când am ajuns acasă. Pană nu i-a reparat ceasul nu s-a lăsat. Asta a făcut ca o vreme să nu mă mai lase la ele. Câte buclucuri avea să mai facă și ceasul ăsta! Și asta peste ani.

Avea foarte multe flori în grădină și îi plăceau mult. Ea se ocupa de ele când avea timp. Dar avea și mulți pomi fructiferi. Un gutui mare lângă poartă. Mai încolo lângă gardul din stradă, un vișin mare și bătrân. Mă punea să mă sui în el ca să culeg vișine. Avea o scară pe care o foloseau și ele. Dar când mă prindea pe mine la ele, mă punea să mă urc și eu pe scară. Mam”mare de câte ori mă vedea că mă cocoțam pe scară, mereu îmi zicea:

- Dă-te jos de-a colo, vrei să cazi?

Dar tanti Lili îmi lua mereu apărarea, lăsându-mă să mă urc ca să-i culeg vișine pe care tot mam”mare le transforma apoi în compot. Îmi făcuse și un leagăn. De o creangă mai groasă legase niște funii pe care prinse un fel de platformă de scândură, pe care stăteam eu. Și mă legănam mereu în bătaia soarelui, ce pătrundea prin frunziș.

Lângă vișin era și un zarzăr, care în fiecare an, umplea curtea cu ele. Erau tare dulci. Trebuia să le culegi repede de cum cădeau pe jos, că altfel le năpădea furnicile. Și pe acestea le culegeam. Până la urma l-au tăiat. L-a tăiat bunica, că zicea ea, că îi murdărește curtea de zarzăre. Alături lângă zarzăr era un cais mare și bătrân. Făcea niște caise mari și parfumate. Odată de plin ce era se rupse o cracă mare, spre disperarea bunicei. Trei ore a plâns! Apoi a pus sub creangă un arac.

Mai în fundul curții, era un alt cais, un alt vișin mai pitic, un măr și un alt gutui. Lângă gardul vecinei avea câteva tufe cu zmeură. Boala mea. Când se coceau în luna August, nu mai plecam de lângă ele. Mai avea și un loc cu căpșuni. De câteva ori mă prinse și tanti Lili dând iama la ele Câteodată mă mai certa:

- Ce nu-ți ajunge cât ți-am dat eu? mai lasă și mâine. Astea erau cu restricție! Adevărul că își făcea griji că nu le ajungea lor de dulceață. În fiecare an făcea diferite dulcețuri din aproape toate fructele: nuci, căpșuni, gutui, vișine și trandafiri. Ei asta era feblețea mea. Nu mă mai săturam când îmi dădea o linguriță, două. Mereu mai ceream.

- Ei îți ajunge cât ai mâncat! Să nu-ți facă rău!

Ea făcea dulceață, ca să aibă ce le da la musafiri.

Odată am mâncat la nana niște dulceață de nuci. Și cum mi-au plăcut foarte mult, nu m-am lăsat până nu am golit aproape tot borcanul de 800g. Mai târziu mi-a fost rău.

- Ei mai vrei dulceață? Mă întreabă nana râzând.

O vreme nu m-am mai atins de ea.

Zarzavat sau legume nu prea erau. Dar erau multe flori, de toate culorile. Cărarea de la poartă era străjuită de două rânduri de flori. Stânjenei albaștri și galbeni. Când înfloreau, umpleau curtea de mireasma lor, dar nu erau și singurele. Îmi plăcea parfumul lor deosebit. Nana zicea că miros a mort.

Când venea mama și tata, nu plecau cu mâna goală, ci cu un buchet uriaș de flori. Tot lângă poartă mai avea două tufe de, ”rochița miresei”. Multe ”pietricele” sau flori de piatră, de toate culorile pe două semicercuri, petuni, trandafiri, regina-nopții, săpunel, flux, etc. Florile astea le avea și nana în curte. Ea mai avea și lalele roși sau galbene și bujori. Și cu cât treceau anotimpurile, apăreau alte și alte flori, până venea zăpada. De abia mai târziu au început să pună și ele roșii sau fasole spre fundul curții, pe care le udam și eu seara. Avea destul loc, că avea teren de patru sute de metri pătrați.

        Mai târziu, când m-am mai mărit, tanti Lili, mă punea să fac muncă voluntară la ea, săpând toată grădina și toamna și primăvara. Mai făcea și mătușa treabă, când făcea pauze, după ce lucra mileuri sau croșeta. Toată ziua de dimineață până seara cu excepția mesei, lucra la mileuri, fețe de masă brodate, lenjerie de pat, sau tricota pulovere, comandă de la diverse cliente.

Avea și un câine, o cățea, care era prieten cu toată lumea, indiferent cine întra pe poartă. Cât era la poartă respectivul, lătra și ea. Dar după aia era prietenoasă. Avea și multe găini și un cocoș. Mam”mare, înarmată cu un ciomag, bătea mereu cocoșul că nu lăsa bietele găini în pace. Când intra bunica în țarcul cu găini fugărind cocoșul, acesta sărea la bunica la bătaie. Iar eu râdeam când vedem scena. Că îmi zicea și tanti Lili:

- Du-te repede să vezi cum bate mam”mare cocosul!

Mai degrabă cocoșul ”o bătea” pe bunica.

Uneori tot vara bunica mergea cu mine la cimitir, ca să caute aragi pentru fasole sau roșii. Înarmată cu câte o secure defrișa prin cimitir salcâmii. Pe atunci cimitirul era mai aerisit. Nu erau atâtea morminte ca acu, că nu ai pe unde duce mortul la groapă. Mormintele erau rare. iar intre rânduri era loc destul loc, că treceai cu mașina. Dar acu?

În spatele cimitirului era un loc viran. Nu știu dacă era a cimitirului pe atunci. Dar un lucru e sigur că acolo se depozitau multe oase de oameni, rezultați din urma dezgropărilor. Cum era un mic câmp presărat cu oase, când treceam pe acolo, mă jucam cu ele. Bunica striga la mine să nu mai pun mâna pe oase, dar eu pace! Și ce e mai interesant, că pe atunci nu-mi era frică de ele sau de cranii, în timp ce acu am o oarecare reținere, când le văd.

Când ne întoarcem acasă, bunica striga la tanti Lili, încă de departe, să mă pună să mă spăl pe mâini, că zicea ea, că are microbi. Iar după ce mă punea tanti Lili să mă spăl foarte conștincios, mă dădea cu spirt pe mâini, zicând că mă dezinfectează.

Și nana mă mai lua și ea prin cimitir după aragi, dar asta când eram mai mare.

Nana venea la noi mai rar. Odată a venit la noi acasă, cu o rață. O cumpărase din piață. Zicea că se duce s-o taie ca să o gătească.

- Da de ce o tai? spun eu, mângâind-o pe cap. Las-o să trăiască. Rața parcă știind și ea ce o așteaptă, mă aprobă cu un măcăit.

- Mac, mac!

- Da? Și eu ce mănânc? întreabă nana.

Venise să mă ia la ea, dar mama nu a vrut să mă lase, cu toate rugămințile noastre.

Întro zi, cred că era toamnă, vine tanti Lili plângând la mama.

- Ce ai? întreabă mama.

- Vino la noi și ajută-mă, că o să cadă peretele de la casă peste noi. O crăpat de jur împrejur și pârăe, și cade mereu câte o bucățică.

Când aude mama, se pregătește de plecare. Pe mine mă lasă acasă, ca să–i spun tatei unde era ea. Nu venise încă tata, semn că iar se abătuse pe la ”nea Meluță”. Era locul lui zilnic de popas. Era la câteva străzi de noi, pe str. Română colt cu Smârdan, unde era o bodega. Dar mama nu mai are răbdare să-l aștepte pe tata. Se duce cu tanti Lili, spunându-mi să-I zic că e plecată la bunica ca să o ajute la cărat lucrurile în altă cameră. Bun! Pleacă ele. Din urma lor pe la șase seara, apare și tata ”chitrofonit” rău. De abia mai putea să meargă, darămite să le mai ajute și pe ele. Când mă întreabă de mama, îi zic:

- Mama e plecată la tanti Lili, să o ajute la cărat lucrurile din cameră. Că zicea ea, că se poate dărâma peretele peste ele.

Dar cum tata nu mai judeca, începe să plângă, zicând că mama ne-a părăsit. Și a ținut-o așa până a reușit să adoarmă. Pe la un-sprezece noaptea apare și mama.

- Ce a zis tat-tu?

- Păi ce să zică? A venit iar beat și a zis că ne-ai părăsit.

- Tat-tu a înnebunit de tot. Doar vorbea paharul, nu el. Pe la unu se trezește tata, și când o vede pe mama, începe să se i-a de ea:

- Unde ai fost?

Uitase ce îi spusesem eu.

- Poi nu ți-a zis Bebi? Am fost la Lillica și Mamaica, ca să le ajut că se dărâma peretele peste ele.

- Și ce, tu îl țineai?

- Nu-l țineam om nebun! Am ajutat-o să se mute în cealaltă cameră.

- Va să zică, mă mai faci și nebun pe deasupra.

Și iar la ea să dea în ea. Eu când am văzut că iar e groasă, încerc să mă bag între ei. Drept recompensă mă aleg și eu cu un pumn. Încep să plâng. Apoi tata se întoarce spre mine. A mai durat o oră panarama. Târziu spre ziuă reuși mama să-l convingă să se culce, nu înainte de a încasa și ea păpara.

A doua zi vine nana și ne povestește și ea, că noaptea la ora unu, a căzut peretele bunicii. Noroc că nu mai era nimeni acolo, și căzuse în afară în curte. Ce chestie! Ora unu! Avea să fie ”un ce?”, cu această oră!. Cred că tot atât a fost și atunci ceasul...

A doua zi cum era Duminică, ne ducem toți trei la bunica. Când am văzut prăpădenia am rămas foarte surprins. Noroc că fuseră inspirate să mute și păsările, că altfel le făceau plachie. În spate la perete era curtea păsărilor. Mi-a povestit tanti Lili cum fusese în acea noapte a groazei.

- Pe la unu noaptea aud o bubuitură, de parcă era cutremur. Atunci mă duc dincolo și mă uit pe geamul de la ușă. Văd lumina din curte a vecinilor. Când deschid ușa, perdelele de la celălalt geam începuseră să fluture de curent. Atunci când am intrat nu am aprins lumina de frică. Dar când am văzut lumina de la vecinul din spate, am înțeles că ne căzuse peretele jos. Cum se trezise și mam”aica, i-am spus de perete. Ce bocete și urlete pe capul ei. Până dimineață nu a mai contenit.

Au luat bani de la ADAS, ca să repare peretele. Dar nu le-a ajuns ca să finalizeze lucrarea. Așa că ani de zile, camera aia a rămas în paragină, pe post de magazie, cu peretele nefinisat și văruit. Ca să nu mai spun de starea jalnică în care erau plafoanele. Nimeni nu și-a mai bătut capul și cu ele. Le-a lăsat să cadă în bună parte.

Când intram în aceea camera, nici nu ziceai că fusese vreodată locuită. Acu arăta ca după bombardament. Și atunci cred că arăta mai bine cu mici excepții.

În timpul bombardamentului, casa scăpase atunci, dar o parte din geamuri se făcură praf, iar schijele sfărâmară parțial cercevelele. A astupat găurile cu cârpe, și ochiurile de geam oblojite, că nu aveau bani să le pună de-a întregul. Bașca, că a mai rezistat si la două cutremure: cel din ”40 si cel din ”77.

De multe ori vizitele mele cu părinții la bunica, se transformau în lecții de dirigenție, care se terminau prost pentru mine. Mama și tata se plângeau de ochii mei, că nu sunt cuminte, că nu o ascult, și că dacă continuu așa, mă duce înapoi la casa copilului. Asta după ce aflasem în parte, câte ceva. Ca să fie mai convingători, mai întărea și tanti Lili sau bunica. Când vedeam că și ele nu-mi țineau parte, de supărare pentru morala primită, începeam să plâng. Mama de colo:

- Mai ești tu obraznic? Mai mă asculți?

Iar eu promiteam că mă fac băiat cuminte, numai ca să nu mă ducă iar acolo. La urmă tanti Lili ca să destindă atmosfera îmi ținea și ea parte:

- Ei gata lasă-l! Dacă a promis...iartă-l!

Și eu iar începeam să plâng, când auzeam asta.

- Ei ce mai ai? mă certa mama.

De multe ori eu nu asistam la ședințele lor, dându-mă afară. Se ținea ”cu ușile închise”. Oricum tanti Lili nu era de acord cu politica lor și mai ales cu bătăile lor asupra mea. De multe ori o făcea și ea de ochii lor. Dar în adâncul sufletul ei, știam că ține la mine. Ea nu mi-a dat niciodată vreo palmă cât am fost mic. O singură dată am primit și de la ea o palmă, când eram mare. Și asta înainte de armată, când eram mutat la ele. Cred că ea ”semnase” pregătirea, sau le dăduse tonul la cei din armată, pentru ceea ce avea să mă aștepte acolo.

Marieta

Hai să vă povestesc și despre nepoata mea de vară, Marieta. Ea este fata verișoarei mamei mele – tanti Sica. Practic eram verișori buni. Întro iarnă s-a îmbolnăvit tare mama  Sicăi, adică bunica Marietei. De fapt lor le spunea Mainschi. Bunica Marietei, tușea într-una. Dar nici la doctor nu voia să se ducă. Când în primăvară - mai să nu o apuce - și-a călcat pe inimă și mai mult la insistențele fiicei, adică lui tanti Sica, s-a dus și ea la doctor. După ce a făcut filmul cu radiografia, ia spus ce are. Când la ieșire, fiică-sa o aștepta pe hol.

- Ei ce ți-a spus doctorul că ai? întreabă curioasă tanti Sica.

- Cică am rac... la plămâni...

Și dăi bocete....amândouă. Până acasă au udat șapte batiste.

Sau altă poantă. Pe vremuri era obligatorie vizita medicală, dacă nu, se lasă cu amendă. Așa că și părinții mei s-au dus la doctor să le vadă plămânii. Când s-au înfățișat la rezultat, pe fițuica tatei, scria ”Imagine toracică normală”, iar pe a mamei – ”ITN”. Bineînțeles că atunci când a venit tata acasă, mama într-un bocet și printre lacrimi îi spune: ”Fănică eu am să mor... La tine scrie ”Imagine toracică normală” iar mie mi-a scris ”ITN”. Și dăi plânsete mai departe. Până când a aflat și tata despre ce era vorba și a doua zi a liniștit-o, spunând că la ea prescurtase, dar era același lucru ca la el.

Marieta, era fiica Sicăi. Iar mama Sicăi, era soră cu bunica mea – mam”mare. Deci mama mea era vară bună cu fiica ei. Marieta îmi era nepoată de vară. Marieta era cu doi ani mai mică decât mine. Poate fi inecredibil, dar eu pe fata asta am cunoscut-o, târziu, după vreo trei ani, pe când mai venea pe la bunică-mea în vizită ca să ne jucăm.

 Eu aveam atunci 5-6 ani. Ei, eram mare. Bunica ei, mama Sicăi, era foarte rea și arțăgoasă. Cred că semănau leit cu mătușa Mărioara a lui Creangă. La fel de zgârcită și hapsână era. Mătușa Mărioara făcea caz pentru o mână de cireșe, dar bunică-sa, avea pe lângă alți pomi prin curte și un nuc uriaș. Cred că era în stare să alerge cioara toată curtea, dacă i-ar fi luat vreo nucă.

Pe măsură ce creșteam, se măreau numărul vizitelor. Când venea ea la bunică-mea, când mă duceam eu la ei acasă. De câte ori veneam eu la ei, bunica ei se uita într-un ochi la mine. Dar nici pe tanti Lili nu prea o agreea. Bunica mea și a ei se certaseră, cu ani în urmă, pentru, ziceau ele, din cauza unui iubit de-a lor. Multă vreme nu și-au vorbit. Când într-un an, simțindu-și sfârșitul aproape, și-a călcat pe inimă bunică-mea și a veni la cererea ei de împăcare.

După nici șase luni de la eveniment, se stinse și bunica Marietei. De fapt normal o chema Mărioara, dar noi toți o strigam – Marieta.

Tanti Lili când mă prindea pe la ea, îmi dădea de treabă ca să nu mă plictisesc cumva. Mă mai lăsa prin curte să mă mai joc și eu cu ce găseam. De multe ori admiram și număram florile multicolore din curtea ei. Când credea ea că m-am ”jucat”` destul, mă chema în casă și îmi dădea iar de lucru. Îmi cumpărase o carte de desenat și colorat. Eu trebuia să completez paginile albe cu desenele aferente, după care trebuia să le colorez conform paginii.

Așa am învățat cu ea, să încep să desenez, respectând desenele de mai sus. Multe îmi ieșeau, spre surprinderea și mirarea ei. Mai târziu aveam să desenez și la scară. Aici era mai simplu.  Pătrățele mă ajutau. Cred că știți cu vine asta? Impărțeam poza în pătrățele, egale, după care, pe foaia alba și mai mare, făceam același număr de pătrate, dar mai mari. Dacă poza original avea 64 de pătrate și poza viitoare, avea tot atâtea pătrățele, dar mult mai mari. Ăsta era desenul la scară. Era si mai ușor de urmărit. Când terminam mă felicita zicându-mi:

- Bravo măi! uite vezi azi ai făcut prima pagină. Mâine trecem la următoarea. Drept recompensă mam”mare o să-ți dea orez cu lapte.

Când auzeam eu de orez cu lapte, bucuria mea. Nu știu de ce, dar ea avea alt talent de a găti, total diferit de a mamei. Fiecare avea stilul său. Nici mâncarea nanei nu semăna cu a bunicii și mai ales dulciurile. Și mama gătea bine, dar nu era mâncarea ca a lor. La fel și nana nu gătea ca mama sau bunica. Făceau dulcețuri de trandafiri și căpșuni, moartea mea. Dar și de vișine, cireșe, gutui sau nuci în funcție de sezon. Dar trebuie să spun că nici la acest capitol nu semănau. Fiecare avea stilul și mireasma ei. Legau borcanele cu șfoară și le puneau sus pe șifonier, ca să nu cumva să mă urc eu la ele.

 Pe vremuri era moda cu servitul dulceței la musafiri. Dar tanti Lili, în funcție de clientă sau rudă, mai dădea și șerbet cu apă. Ca în povestea aceea: Cică un boier angajează o slujnică. Nevastă-sa o învață cum si ce. Întro zi o învață să facă dulceață de prune. De asemenea îi dă lecții cum să servească dulceața, când or venii musafirii. ”Auzi Ioano! Dacă vin niște musafiri mai de ”sus” , tu să le servești câte două prune. Dacă vin musafiri mai de ”jos”, tu să servești numai câte o prună”.

Întro zi vin niște musafiri la cucoană. Servitoarea era tare încurcată, că nu știa cu câte prune să-i servească. Până la urmă, deschide ușa, și de față cu musafirii, întreabă: ”Cucoană! Musafirii sunt de o prună, sau de două?”

Întro zi vin la tanti Lili, niște doamne, pentru o comandă de lucru, față de masă sau pulover ceva...nu mai știu exact. Le dă după vreo cinci minute câte o dulceață. Dar eu de colo:

- Dar mie nu-mi dai tanti Lili dulceață? că sunt și eu musafir.

Au râs toți ca după o glumă bună. Până la urmă, mai mult de rușine, sau, că voia să-mi facă toate poftele, mi-a dat și mie dulceață. Poi cum se putea altfel! Doar eram și eu musafir! Ei dar ca să nu devină prea monotonă activitatea mea creatoare de design, care, câteodată mă și plictisea, găsea tanti Lili și altceva, cu care să-mi umplu timpul. Asta ca să nu stau degeaba. Iar ea broda sau tricota.

Întro zi mă învață și pe mine să tricotez. Ei cu primul rând a mers bine când am pus ochii pe andrea, dar după aia... Nu reușeam să mă prind, cum vine treaba asta cu ”un ochi pe față și unul sau doi pe dos...” Mie îmi ieșea numai pe ”dos”... Nici nu s-a prins de mine, cu toate încercările ei. Nu era de mine. Nici să croșetez, nu am reușit să învăț. În schimb m-a învățat să cos, după contur, pe diferite materiale și cârpe care îi mai rămânea ei. Desena câte o rață sau o floare de pe desenele ei, cu indigoul și apoi eu trebuia să cos după linie și nu care cumva să mă abat de la ea. Din când în când mă verifica

Câteodată era nemulțumită, dar după aia am învățat spre satisfacția ei. De multe ori mam”mare o certa pe tanti Lili, ca să mă lase în pace cu cele broderii. Că zicea ea, că nu e lucru pentru băieți. Băieții, ciocanul și cuiele...

Trebuie să spun că mi-a prins și bine când am început școala, că aveam numai 10 la lucrul manual. Pe vremea aia făceam cusutul la școală. Știa tanti Lili ce știa! Erau niște cartoane desenate cu locurile marcate cu puncte pentru ac, cusând cu ață colorată după desen. După aia treceam la pânză direct. La tanti Lili am învățat să cos și macrameuri și cusut în puncte și lănțișor sau din urma acului, etc. După ce făceam conturul urma faza a doua că trebuia să umplu și conținutul. După ce terminam o întrebam:

- Mă lași să mă joc la Marieta?

De multe ori mai mă lăsa. Sau venea ea la noi.

- Du-te, dar vezi să fii cuminte. Și la 12 vii la masa, nu mânânci acolo.

Adevărul că nu cred că m-ar fi invitat bunica ei la masă. Cred că în perioada aia aveam vreo 9 ani. Mă duc la Marieta. Bat la poartă și o văd pe bunica ei, că își croiește drum în silă către poartă. Mă întreabă de departe ce vreau. Îi zic că venisem să mă joc cu Marieta. Marieta când mă vede sare în sus de bucurie.

- Ei, ce ai? îi taie elanul bunică-sa. Șezi potolit.

În fine îmi dă și mie drumul în curte.

- Vedeți să vă jucați frumos, că sunt cu ochii pe voi!

Și intră babornița în casă. Dar unele geamuri dădeau în curte. La adăpostul lor, de după perdele, ne urmărea zgripțuroaica.

La început Marieta, se plimba cu tricicleta. Avea așa ceva. După câteva ture de curte, mă lăsa și pe mine să mă plimb cu tricicleta. Eu eram mai mare și oleacă mai greu. Bunică-sa când mă vede pe tricicleta Marietei, tipă la mine:

- Dă-te jos de pe ea. Ce asta e pentru tine? O strici. Spunei lui tat-tu să-ți cumpere o bicicleă pentru tine.

M-am ridicat, ce era să fac? Marieta dacă vede că bunică-sa nu mă mai lasă să mă urc pe tricicletă, îmi propune să ne jucam cu mingea. Jucam un fel de volei. Eu nu prea le aveam cu asta și trimiteam mereu mingea numai într-o parte și alta, numai spre Marieta nu. De multe ori mingea mai căpăta câte o traiectorie mai ciudată oprindu-se ba în zid, ba în tocul de la geam, ceea ce făcea ca bunică-sa să tipe iar la noi:

- Ședeți binișor, că o să-mi spargeți geamul.

Mai ne jucăm noi oleacă și ne schimbăm poziția. Acum mai mult Marieta o dădea în geam. Când vede iar bunică-sa că mingea noastră se încăpățina să tot vină expres spre geam, se înfurie și ne-o confiscă. Dar Marieta după ce s-a îmbufnat oleacă, spre nemulțumirea bunică-sii, găsim alt gen de joacă.

În curte lângă o fereastră aveau o movilă de nisip. Acolo se juca Marieta. Avea un set de veselă, crătiți și alte tigăi, din tablă, tip jucărie, la care se mai adăuga și o sobă mică tot din tablă. În închipuirea ei, umplea crătițile cu nisip și le punea ”la fiert” ”pe foc”. Zicea că face mâncare. După care punea conținutul de nisip în niște farfurii și mă invita să mănânc:

-I-a de aici! Tu aduceai bani și eu îți făceam mâncare. Iar tu trebuia să mânânci. De ce nu mănânci și tu? întrebă ea, făcându-se că mănâncă, ca să îmi facă mie plăcerea.

- Că nu îmi este foame, ripostam eu la insistențele ei. După o vreme se plictisește de făcut atâta ”mâncare”, atâtea tigăi și oale și văzând o păpușă prin preajmă, zice:

- Hai să ne jucam de-a mama și tata.

Eu la jocul ăsta nu mă pricepeam, așa că întreb:

- Cum de-a mama și tata?

- Cum nu știi? Stai să-ți arăt. Tu te duceai la muncă și aduceai bani. (Ce ți-e și cu femeile astea! De mici au banii în sânge!) Apoi tu mi-i dădeai mie și eu după ce îi număram mă duceam cu ei să....

- Să îi faci praf. Cum face și mama mea, zic eu râzând.

- Da, dar îți aduc de mâncare și tu trebuie să faci mâncare să pui toate la foc.

- Tot eu? Auzi, de-a altceva nu vrei să ne jucăm?

Bine atunci, hai de-a doctorul... acceptă ea.

- Asta cum mai e?

Păi uite cum faci, zice ea. Tu îți pui mana pe pieptul meu și mă consulți. Și îmi ea mâna mea în mod demonstrativ, punând-o pe pieptul ei și apoi plimbând-o peste tot corpul.

Dar văzând că sunt cam îndemânatic, se oferă ea să-mi arate pe viu cum se face. Și dă ”să mă consulte” plimbându-și mana peste corpul meu în timp ce îmi dădea cămașa la o parte... Cred că mi-ar fi dat jos și pantalonii scurți. Dar nu a apucat să termine consultația, că scorpia cu o falcă în cer și una în pământ apare de după colț, cu o curea în mână, zbierând la Marieta:

- Dar bine fă, de-a altceva nu puteați să vă jucați? De-a mama ... de-a doctorul ... ei lasă că îți dau eu ție numai mama și doctori. Și zicând asta, îi arde din mers două curele peste șale, Marietei, în timp ce ea încerca să fugă prin curte. Dar o ajunge hârca din urmă și o bagă în casă. În acest timp urletele ei însoțite de plâns, țipete și de zgomotul făcut de curea, ajungeau până la mine afară, făcându-mi inima cât un purice. Sufeream și eu împreună cu ea. Cu fiecare curea ce se abătea pe corpul ei. Ea, mă făcea să tresar, de parcă eu eram cel care o încasam. Știam cum e, că doar și eu traversam aceste scene de neuitat. Credeam că numai la mine se întâmplă. După vreo cinci minute, o scoate afară, amenințând-o din mers, cu vorbe de ocară:

- Mai te joci de-a doctorul? lasă că-ți dau eu ție, Îți scot eu doctorul din cap...

Dar, dând cu ochii de mine, mă trimite și pe mine acasă, zicând:

Pleacă la tine acasă! Și îmi deschide larg poarta. Marieta protestează. Dar o uitătură urâtă de-a bunică-si o readuse la tăcere.

Plec la bunica înapoi. Bat la poartă să-mi deschidă. Când mă vede tanti Lili că am venit chiar prea devreme, mă întrebă:

- Ce-i cu tine? De te-ai întors așa de repede. Mai este până la 12.

- Păi bunica ei, m-a dat afară, după ce a bătut-o zdravăn pe Marieta.

- Dar de ce? Ce ați făcut?

- Nimic! Ne jucam, spun eu nevinovat.

Nu prea a crezut ce am spus eu. Seara cănd a venit și tanti Sica, măsa Marietei, se duce tanti Lili la ele să afle cauza. Nu stă mult și o văd că se întoarce și ea.

- Ei, ce a fost? se interesează curioasă și mam”mare.

- Ei, cică s-au jucat de-a mama și tata și la urmă au făcut-o și pe doctorul. Cică Bebi o consulta pe Marieta, spuse ea, ne mai putând să-și țină râsul.

- Ba nu! ea m-a consultat pe mine, zic eu. Eu nu știam și mi-a arătat ea cum se face, zic eu nevinovat.

- Și ți-a arătat? zice tanti Lili într-o isterie de râs. Nu se mai putea opri. Râdea  cu lacrimi. Iar asta a făcut să o molipsească și pe bunica.

Râdeau amândouă, să leșine ce mai! În timp ce eu mă uitam la ele stingherit, neștiind ce să le spun. După amiază a venit și nana să mă ia acasă la ea. Bunica-mea nu a scăpat ocazia, ca de obicei, să o pună la curent și pe nana. Când a auzit și nana povestea, au început să radă în cor continuu, molipsindu-se una de la alta. Toate trei râdeau și făceau mare haz de privirile mele inocente. Din când în când nana mai făcea câte o pauză, adresându-se mie:

- Ei și cum a fost? Ți-a plăcut cum te-a consultat Marieta? Și iar se porneau toate pe râs. Mă uitam la ele teribil de stânjenit. Într-un final se opresc să mai facă pauză. Dar tot mai râdeau când își aminteau. Tanti Lili își aduce aminte de ceva:

- Auzi Marie, ști ce a zis Bebi, azi?

- Ce a mai zis? zice ea zâmbind, o face pe doctorul si cu tine? Și dăi iar râs.

- Nu! zice ea. Azi mi-a venit niște mușterii, să le fac un pulover. Și le-am servit cu o dulceață, iar Bebi zice: că să-i dau și lui, că ce? El nu e musafir?

Când aude nana și asta, să moară de râs nu alta. Nu se mai oprea. Din când în când repeta ce îi zise tanti Lili și dăi iar râs. Bunica-mea nu auzise și tot întreba:

- Cei?

Nana se oferă să-i repete treaba cu dulceața, cu mine.

- A! zice ea. Da?... hă ...hă...râde și ea întrerupt.

După aia ne-a chemat la masă, pe toata lumea. Când venise nana, mam”mare tocmai mesteca mămăliga în ceaun pe o lampă cu gaz. Ne-a servit mămăligă cu brânză și ouă prăjite cu salată de roșii. Nana tot nu o răbda și printre două îngițituri, își amintea isprăvile mele.

A doua zi mi-am călcat pe inima și cu frică m-am dus iar la Marieta.

- Nu e acasă Marieta, zice hârca. Ce vrei? Iar vrei să vă jucați de-a doctorul, lasă că vă arăt eu vouă...

Am plecat cu coada între picioare, deși știam foarte bine că Marieta, mă urmărea tristă de după o perdea.

Aveam să aflu la vreo două zile că Marieta și-a mai luat o porție de bătaie și de la măsa - Sica.

Și uite așa treceau anii unul câte unul neschimbând prea mult jocurile copilăriei noastre. Au trecut anii! Acu, Marieta se făcuse mai mare. Eu terminam pe a IV-a. Trecusem de 11 ani. Mergeam pe 12. Ca să nu ne mai jucam în curte sub privirile bănuitoare a bunicii ei, sau a mă-sii, ne jucam acu în stradă și ne fugăream până ne ieșea inima din piept la amândoi. Jucam și ”mijoarca” când ne ascundeam după straturile înalte de flori din stradă, sau ”țările”` și multe alte jocuri. Vis-a-vis de Sica stătea o altă rudă de-a mamei -Tanța. Era tot un fel de vară cu maică-mea.

După ce am terminat clasa întâi, mama mergea și pe la ele. Acasă mama mă învăța, că dacă mă vor întreba ce premiu am luat, să le zic ca premiul I. Avea o chestie maică-mea, cu cel premiu. Nu excilam către vreun premiu, dar nici ultimul din clasă nu eram. Eram cam al 12 - lea, dar nu la catalog. Așa că atunci când m-a întrebat Tanța de față cu toți și Marieta și măsa, am spus cum mă învățase mama.

După un an iar s-a repetat scena. De data asta, cum mama voia iar premiul I, am spus că dacă se prinde, lasă ,zic că l-am luat pe II. Și așa a fost. Aveam totuși senzația proastă că nu fusesem prea convingător și crezut pe deplin. Mai ales că tot ei mă învățase să nu mint. Și cred că se cunoștea. După a III-a am spus că am luat premiul III. Deși nu cred că i-am convins nici atunci. Când am terminat clasa a patra, ele mă întrebă iar:

- Ce premiu ai mai luat? Premiul I?

- Nu! zic eu.

- Premiul II, încearcă ele să ghicească.

- Nu! zic eu din nou.

- III?

- Nu acum am luat mențiune, zic eu, mai mult ca să le fac plăcerea alor mei.

- Ei, da din ce în ce e mai greu, zice și Marieta, căutându-mi o scuză.

Adevărul că cu toată bătaia pe care o mânca zilnic și Marieta, în serii scurte, de la bunică-sa sau mă-sa, nu a făcut-o ca să-i placă prea mult cartea. Când cu chiu cu vai a ajuns și ea în clasa a VIII-a nu a mai putut-o termina, nici pe aia. Că am aflat de la tanti Lili că rămăsese corijentă la trei obiecte și deci - repetentă.

Dar mă-sa, se lăuda pe la rânduri, că fata ei, într-adevăr a rămas corijentă, dar o să recupereze la toamnă și o să treacă. Nici până azi nu am aflat ce s-a întâmplat atunci. Dacă a mai trecut clasa a VIII-a sau nu. Dar un singur lucru e sigur că s-a oprit cu școala. Tatăl ei, era muncitor la depou. O iubea foarte mult. De multe bătăi o scăpa și el, atunci când era acasă. În dorința lui de a avea un băiat, o învăța de toate și pe ea. Iar în timpul liber sau când era în concediu, el mai lucra diverse grilaje, cruci, pentru locuri de veci. Și o punea și pe Marieta să-l ajute.

Știu că ne-a făcut, într-un an, și nouă unul, pentru care tata s-a tocmit ore în șir până ia plăti 600 de lei. El ceruse inițial 900 de lei. Suma destul de mare pentru veniturile noastre de 1400 de lei de pe atunci.  Tatăl Marietei, lucra cu dornul și ciocanul, ca să facă găuri în cornier, după care prindea elementele în șuruburi, o punea și pe Marieta să îl ajute, ținând și ea cum putea. Îi plăcea această muncă. Prefera să-l ajute pe tasu, decât să învețe sau să citească o carte.

Întro zi mă fugărea Marieta prin curte. Grilajul era gata și stătea cuminte într-un colț de curte. Ca să scap de ea m-am refugiat în locul cu grilaj. Dar din viteză nu am văzut lanțul care închipuia o portiță. Mă împedic de el și cad, julindu-mi genunchii și coatele. Marieta și ceilalți sar repede să mă ajute.

- Am căzut în locul de veci, zic eu cu o privire disperată către ei, în timp ce mă durea coatele și genunchii. Când au auzit au început toți să râdă. După ce m-au doftoricit, dându-mă cu spirt, cea ce facu ca suferința mea să se accentueze, ne-am continuat joaca. Tanti Sica, îmi zice:

- Nu mai intra acolo!

Odată pe când eram în vizită la ele împreună cu mama și tata, tanti Sica vorbea cu mama ceva. La un moment dat, tanti Sica zice de față cu toți și spre rușinea mea:

- Voi știți că Marieta și Bebi sunt frați?

La auzul acestei știri, toată lumea încremenise. Chiar și Marieta se uita când la mine, când la măsa, cănd iar la mama. Chiar și tata, care juca table cu nea Ticu, rămase cu zarurile în mână, curios să audă și el continuarea.

- Păi da, continuă ea. Amândoi fac aceleași prostii și în pat și în pantaloni. Bine că au spus-o mai pe românește. Nu știu ea cum s-a simțit, dar eu lăsasem capul în jos rușinat. Cred că mă făcusem roșu.

De multe ori, când ne mai jucam și când mă ajungea ea sau eu pe ea, ne mai cuprindeam în brațe, râzând, ceea ce stârnea mânia mă-sii.

- Marieta!

Când ajung acasă la mama și tata, îi povestesc de pățania mea de la bunica Marietei, că nu mă lăsa să mă plimb cu tricicleta. Îi spun totuși:

- Cumpără-mi tată și mie o tricicletă.

La care mama zice:

- Coșcogeamite măgar bătrân, îți trebuie tricicletă? E mică pentru tine. Ție îți trebuie o bicicletă.

Eu iar la tata:

- Tata i-am și mie o bicicletă mai mică.

Dar toate rugămințile mele se izbiră ca de un zid. Mama și ea de colo:

- Numai cu genunchii și coatele julite, sau cu capul spart, nu ai mai venit acasă. Tata avea bicicletă mare, un ”Carpați”. Bune biciclete! Dar tata nu a vrut să mă învețe să merg pe bicicletă, motivând că e prea mare pentru mine, iar eu sunt prea mic.

Târziu după moartea tatei am învățat singur să merg - întro zi. Și asta la sfaturile lui Genica, fiul lui madam Berdan. Câteodată mă mai lua tata cu el călare în față și mergeam la pește sau să colecționăm râme și alte momeli vii.

Altă dată jucam table cu Marieta. Dar asta mai târziu. Prin clasa a VIII-a. Se supăra când o băteam. Îmi luam și eu revanșa de la tata. El nu mă lăsa deloc să-l bat. Mai îmi dădea și el câte o linie la zece partide. Ea învățase de la nea Ticu - tasu. Dar nu știa strategie. Între timp câștigasem eu teren la ele.

Nea Ticu, mă chema să-i mai schimb câte o priză, sau câte un întrerupător sau câte o siguranță. După aia măsa m-a lăsat să repar și Tv cu lămpi a lor. De fapt fugea imaginea și am reglat-o din spate, de la oscilator sincro – vertical. Le vizitam pe rând. Începeam cu nana, apoi cu bunica și la urmă cu Sica. Mai jucau câte o tablă cu tata, în timp ce noi ne vedeam nestingheriți de treabă. Între timp moare și bunică-sa, Marietei.

Dar spionul de mă-sa era pe baricade, să nu cumva.... Numai că, a avut mare dreptate acela care a spus că: ”de ce îți este frică nu scapi”. Cu toată bătaia mâncată de Marieta mea, că trebuie să subliniez acest lucru, mânca bătaie zdravănă, nu a reușit să-i schimbe părerile. Poate asta a și determinat-o să găsească o evadare în altă parte. Până la urmă, de voie, de nevoie, mă-sa a acceptat situația, de a întrerupe fiică-sa școala. De liceu ce să mai zicem... Așa că acum fata se ruja se spoia pe la ochi, ceea ce a atras atenția și nanei, când o vedea.

- Ia uită-te la ea, zice nana, a ajuns o g... și alte epitete. Tanti Sica avea de la un timp în gazdă băieți. Făceau școala de ucenici la locul de muncă la profesională în combinat. Mecanică - și strungărie.

Și azi așa, mâine așa, îi căzu cu drag fata. Profitând că mă-sa nu era acasă, sau jucat de-a ”doctorul”. Peste câteva luni când a aflat că fata ei e gravidă, a făcut bâlci mare. Cu cine? Până la urmă a recunoscut că  cel din gazdă, se legase de ea. Ar fi trebuit să-și dea seama de asta. Sau poate era numai actorie, crezând că o să-i facă fetei un viitor. Cum la început viitorul ginere nu prea era încântat, tanti Sica l-a amenințat că îl dă pe mâna Miliției, dacă nu o ia de soție pe fiică-sa.

Și uite așa s-a înmulțit familia Mainski. După nouă luni a veni și o fată. Nea Ticu numai putea de bucurie că era acum și bunic. Ia făcut un pătuț și apoi un leagăn din șipci. Cea ce nu puteam să spun același lucru și despre Sica. Era precum, câinele cu pisica. Dar până la urmă a acceptat situația. Uneori o mai întâlneam pe Marieta pe drum, pe la piață, și o întrebam: ”Ei cum e să fii măritată?” Ridica din umeri și zicea că e bine. Dar nu răspundea la toate întrebările mele, spunând: ” lasă că ai să vezi tu” Și am văzut!. Dar asta mult mai târziu!

Ca să spun sincer și eu pusesem ochii pe fata lor. Era frumoasă. Dar...? Chiar mi-am exprimat acest gând, față de tasu întro zi când era dispus. Dar asta mult mai târziu, când tot tanti Sica, umbla să mă însoare cu alte rude sau cunoștințe. Dar nu a fost să fie nici cu ele. Cică mergea cu mine la împețit. Când i-am spus lui nea Ticu, s-a uitat la mine și a râs forțat, zicând ”Ei ... te cred, dar din păcate ... nu se poate. Măsa râdea și ea zâmbind forțat, când a auzit de propunerea mea. Iar nea Ticu a completat:

- Dacă și cu parcă... dacă parcă nu era, dacă se îneca...și asta fără prea multe comentarii. Au ocolit cu desteritate, adevărul.

Nu înțelesesem pe atunci ce rost au acele vorbe.

Ei, și așa, ginerele a început treaba în combinat la un strung. După câteva luni a reușit să o bage și pe Marieta la Prelucrări 3, la un strung. Acum lucra cot la cot cu bărbatul ei. Odată îmi spune tanti Lili că a auzit-o într-o zi pe la rânduri pe Sica, cum se lăuda la toată lumea, când aceasta o întreba unde e fiica ei:

- Lucrează în combinat, a ajuns bine! ”E șurubăreasă!”...

Mare haz am făcut cu tanti Lili de aceasta. Auzi, la ea – ”șurubăreasă”...După ce ia demolat și pe ei nu prea am mai ținut legătura cu nici unul din ei. Odată m-am întâlnit cu Marieta întâmplător, la poarta combinatului și așa am aflat că murise și tasu. Tot de la ea am aflat că avea acu și un băiat.

După ani, am aflat de la alte rude, că fata și respectivul băiat, se făcuse-ră mari și nu prea mai erau în relații bune cu Marieta. Mama ei, Sica se mutase la un bloc în spatele depoului, la blocul D, parcă. Dar nu am mai văzut-o decât o singură dată. Nici nu știu dacă mai trăiește, deși mă îndoiesc. Sau o fi bolnavă...dacă avea în jur de 30 când eu aveam 4-5 ani....ar fi avut acu, aproape 85....cine mai știe. Odată cu pierderea legăturii cu ei, am mai pierdut încă o posibilă verigă lipsă, în a cunoaște adevăratul meu trecut. Poate ea mi-ar fi spus cum au stat lucrurile.

        Mama, dacă a văzut că eu trăgeam mai mult la bunica și la mătuși, a început să umble cu intrigi și vrajbă. Începuse să-mi povestească de la un timp, cum a fost viața ei chinuită și amară, când stătea acasă cu ele. Îmi spunea că ea nu se înțelegea de când era mică, cu tanti Lili. Că mama era ”cenușăreasa casei”. Voia să-mi arate cu această ocazie și partea negativă, sau întunecată a mătușilor și bunicii.

Ea făcea cea mai multă și grea treabă. Încă de mică se urca pe casă și bătea cuie la carton, sau smolea cartonul. Făcea mâncare, curățenie, iar tanti Lili nu făcea nimic. Ea stătea cocoțată în pat vara, iar iarna după sobă, croșetând sau brodând. Când venea de la lucru înghețată tanti Lili, băga picioarele în cuptor ca să se încălzească. Pe atunci ea lucra. După o vreme s-a lăsat și de serviciu.

- Vai ce obosită sunt!

Mama ei, adică mam”mare îi spunea tot timpul: ”Eu nu am făcut-o pentru muncă”

Și se băteau în parte mereu. Mai bine zis mama o bătea pe ea. Odată cică a lovit-o pe mama cu piciorul în burtă. Și de atunci mama, zice, că o durea mereu burta. ”Posibil ca de la asta, să i se tras, suferințele de mai târziu”, zic eu în gând.

Sau începea să zică cuvinte de ocară de fiecare soră de–a ei și de mama ei. Că e așa... Că e pe dincolo... Iar eu duceam poșta. ”Uite ce a zis mama despre voi”. ”Asa? ziceau ele, da uite ce făcea măta cu noi”. Și uite așa eu ziceam, ele ziceau, eu spuneam mamei și la urma tot eu eram cel mai puțin câștigat, că mâncam și bătaie de la mama în final. Iar când mă duceam la tanti Lili, mă mai apostrofau și ele. Până întro zi când m-am lecuit, să o mai fac pe ”poștașul”. M-am învățat minte o perioadă. Câteodată mama, vrând să mă încerce, se prefăcea că îi rău. Se arunca pe jos, tăvălindu-se și strigând: ”Văleu mor! Mă doare inima!”. Iar eu începeam să plâng zicând: ”Nu muri!” După câteva minute se ridica zicând că ia trecut. Iar eu mă linișteam. Era să facă și ea cum era în povestea cu ”lupul la oi”.

Întro altă zi, mama aude iar trecând pe strada Cazărmi, un mort. Se auzea, cântând muzica. Pe vremea aia era o modă din asta. Acu mai rar, numai cine își permite, pune muzică. Acu nu! Pun să sune claxoanele de la mașini.

Mama se duce repede la gardul de la stradă și pândește trecerea mortului. După un timp apare și mortul trecând prin dreptul străzii noastre. După ce pleacă de la gard, vine cu lacrimi în ochi, și ducându-se în camera tatei, ca să nu o văd eu, continuă să plângă acolo mai departe.

Nu înțelegeam la vremea aia, de ce o neliniștea aceste lucruri. Aveam să aflu mai târziu cum stătea treaba. Și avea să se adeverească din nou proverbul: ”Că de ce îți este frică, nu scapi!” Îi era frică de doctori nu apela la ei niciodată. Aici semăna și cu tanti Lili. Nici ea nu-i iubea prea tare. Nici la cabinet pentru vaccin nu se ducea. Prefera să plătească amenda, decât să facă o injecție. Era o fire rezistentă. O singură dată ia fost rău, și asta că făcuse o indigestie. În general era sănătoasă. Dar avea și de ea, multă grijă, să nu se expună. Mama nu! Ea avea să aibă probleme de sănătate, încă de mică. Probabil că lovitura primită în burtă cu ani în urmă de la sora ei, avea să-şi spună peste ani, cuvântul. Sau poate nu!

Viața tatei

Întro zi tata avea chef de povești. Voia să ne spune și istoria vieții lui. O făcea destul de rar. Nici el nu avusese tată. Murise pe când era mic. Cred ca pe la 6 ani. Nu știu dacă nu-l cunoscuse deloc, murise, sau dăduse mama lui divorț de el. Nu-mi amintesc exact, acest amănunt. Pe vremea aia nu știam că viața lui , a mamei , sau a mea, v-a deveni subiect de scriere. Mama lui era de etnie turcă, sau greacă, nici asta nu mai știu precis. Era tuciuriu ca actorul Anthony Quinn, grecul irlandezo-mexican.

Numai ca tata era mai puțin mexican și mai mult grec. Sau cine știe? Dacă nu și un pic turc. În schimb purta mustață. Ea a rămas mai tot timpul neagră. Din cauza asta mulți îi spunea țigan. Dar nu, când se dezbrăca, era pe restul corpului destul de alb. Numai fața, picioarele, mâinile și de la brâu în sus era de culoare mai închisă. Asta și din pricina statului cu zilele, lunile și anii, prin tot felul de bălți și alte lacuri, cât și din cauza soarelui și a vântului. Pentru că îi plăcea să prindă pește. Era pescar amator și avea și permis.

Asta făcea să o mai îndulcească pe mama, când după o zi, și nu de rare ori, chiar și două nopți, venea încărcat cu pește. De multe ori nici nu dovedea mama să-l gătească. Cum nu avea frigider, il mai și conserva, îi presăra sare și îl usca. Mai ales știuca șalăul și alti pești albi. O parte mai mici, mai dădea și pe la vecini sau rudele lui, sau a mamei. Dar asta mai rar.

Pe mama lui o chema Eufrosina. O striga Frosa. Deci fusese botezată de un grec. De ce o chema tot Grigoriu, este un mister. Ori era după numele lui taică-su, ori așa o chema după numele de domnișoară. Nu a dat prea multe amănunte, sau poate nu am fost eu atunci pe fază. Multe din poveștile vieții lui, le-am reconstruit apelând la amintirile sale de atunci, punându-le mai târziu cap la cap, în ordine. Bunicul lui l-a crescut. Îl chema Ghiță Zarzăr. El era tatăl mamei lui.

Spunea că dormea noaptea cu el, iarna sau vara, tot timpul. Cum mama lui nu s-a mai căsătorit, au stat împreună numai ei trei. După moartea lui bunică-su, el făcea 14 ani. A rămas cu mama lui. Mama lui lucra pe un vas de croazieră, ca bucătăreasă. Vaporul pe care lucra mama-sa mai avea și ieșiri la mare. Dar făcea și diverse escale pe cursul Dunării, de  la Porțile de Fier, până la Sulina și invers. O vreme au stat în Brăila, după care s-au mutat în Galați.

Făcea dese escale și la Istanbul, dar și în unele porturi grecești. Așa avea să cunoască o mulțime de lume, ce avea să vină în contact și cu el. Mama lui era foarte severă. De mic spunea că îl altoia și pe el din nimic. Sau aproape din nimic. În general nu-i ieșea din cuvântul ei. Dar anturajul? Nimic nu e mai rău decât anturajul și mai ales cel prost. Așa că la sfatul unor cercuri dubioase, copii de vârsta lui de atunci, îi propusese tatei, să meargă în America, că ziceau ei că e bine acolo și v-a câștiga bani.

Când a aflat mama lui, de asta, ia dat tatei, o bătaie, ca să țină minte toate americile, începând cu cea de la nord și terminând cu cea de sud, cât putea el să ducă. Așa ia scos nebuneala din cap.

A lucrat alături de mă-sa, mulți ani. Cu munca pe vas a cam neglijat școala. Dar cred că nici el nu s-a omorât.

Nu reușise să facă decât șase clase. Apoi a mai făcut ultimele două, mult mai târziu.

În timpul celui de al doilea război mondial, se îmbolnăvește și mama lui, și toată beleaua a căzut pe tata. Cum era singurul susținător al familiei, tata nu a făcut nici armata. A fost scutit. Mama lui a mai avut trei surori, care au murit în timpul celui de al doilea război mondial. Când o bombă a căzut peste casa lor.

Multă vreme drept mărturie, se mai vedeau cei doi stâlpi, în locul în care fusese poarta, respectiv casa lor. Stăteau cam prin zona Română, colt cu Bolintineanu. Tata se mutase după război în casa madamei Berdan, unde a stat până a murit în ”75. Cred că aflase de această adresă prin intermediul Niculinei, viitoarea nașă, ce stătea atunci cu chirie și ea la madam Berdan, dar în dependințele unei fiice de-a lui Berdan - Lubița. Lubița stătea la nr. 8, tot pe Zorilor. Practic era în aceeași curte, dar nu era despărțită de gard. În timp ce casa lui Berdan era la nr 10.

Nu știu exact când s-a apucat tata de muncă. A încercat și el multe locuri de muncă până s-a hotărât la unul. După moartea bunicului lui, mama lui, s-a rugat de unul din frații mai mari, nea Iorgu, văr cu tata, ca să-i găsească și lui un post la circ, unde lucra el. A stat acolo o vreme. Acu era nevoit ca să muncească. Nu știu dacă și el se omora cu munca, dar nici văru-su nu se omora cu plătitul.

Știa de la dânsul o mulțime de șmecherii și trucuri. Pe multe din ele avea să mi le arate și mie mai târziu.

O vreme a lucrat și el acolo. Îmi spunea și mie, că diferitele numere de așa zisă magie, cu fata tăiată, sau săbiile băgate în ladă, nu erau decât niște trucuri ieftine, menite să abată atenția și interesul publicului. Se mergea pe principiul: ”mâna e mai iute decât ochiul”. Totul nu era decât o iluzie optică. Erau dulapuri compartimentate, cu fund dublu. Chiar podeaua era ”aranjată” cu un chepeng fals, în care cei vizați coborau jos, fără știința publicului. Respectiva ladă sau cutie, în care intra de obicei o fată, cobora în jos, iar cel care prezenta numărul putea băga în cutie, câte cuțite sau săbii voiau mușchii lui, că nu rănea pe nimeni. Ca să nu mai zic de fata tăiată cu ferăstrăul, că în acea zonă nu era nimeni. Alte numere se făcea cu oglinzi așezate în unghiuri diferite, la care intensitatea, culoarea, sau poziția luminii, avea un rol hotărâtor.

 Erau așa de bine calculate, încât să te facă să crezi că erau acolo, dar nu erau. Și multe altele. El mi-a explicat și excrocheriile pe care le făceau cei de la biserică, făcând ca o anumită icoană să ”plângă” cu lacrimi de ”sânge” sau mir. Când de fapt nu era decât un dispozitiv aflat în rama icoanei. Si care, printr-o comandă manuală, mecanică, sau electrică, elibera niște cerneală roșie, sau un lichid colorat sau incolor, de la caz la caz. Și multe alte așa zise ”minuni”.

Totul nu erau decât o minciună, menită să impresioneze babele și cei mai puțini vizați, sau credulii. Chiar mi-a cumpărat o carte, de-a lui Leonard Iosefini, în care se arătau destule trucuri și așa zisă ”magie”, pe care el le condamna, spirite sau alte stafii.

        Multe din așa zise trucuri, avea să mi le arate și mie mai târziu. ”Plutirea acului pe apă”, ”furculițele rotitoare”, trucuri cu cărți de joc, ”lingurițele jucăușe…”. De multe ori ca să ne impresioneze pe mama, sau pe mine, punea un ac în închietura mâinii, și închizând cotul, aveai impresia ca acul intră în carne. Dar nu intra. Sau jocuri cu hârtii colorate…

La un număr ”de magie” și trucuri, încercat de tata pe cont propriu, fără supraveghere, și probabil ca și un pic băut, se înțeapă în gât cu un ac. Asta i-a fost fatal. I s-a infectat gâtul. Numai putea să vorbească. Din lipsa banilor a stat așa o vreme. Cum gâtul i se infectase a fost la un pas să-și piardă viața. De unde, de ne unde, a făcut rudele lui rost de bani și mai ales la propunerea mă-sii. Așa l-a convins pe tata ca să se opereze.

 Doctorul l-a avertizat că e un mare risc, că sunt șanse de 1/100 ca să reușească. Așa că și-a luat inima în dinți și a trecut cu bine de operație. Iar de atunci a rămas cu handicapul purtării pe viață, a acelui ” buton ” cum îl numea el. De fapt era o dublă canulă, curbă, tubulară, din argint ca să nu oxideze, ce era introdusă în regiunea mărului lui Adam. Aceasta îi închidea traheea, și atunci când ducea degetul la acea canulă, astupându-i orificiul extern, permitea coardelor vocale să funcționeze. Altfel, vorbea abia auzit și șoptit. Ei, o vreme a stat în spital. Îl cunoșteau acum toți doctorii.

Directorul spitalului, văzându-I și știindu-i situația, îl întreabă dacă nu vrea să rămână la ei ca felcer. Un fel de infirmier. Era mâna a doua a doctorului. Acceptă, mai mult de grija mamei. Mă-sa fiind și ea bolnavă, numai putea să lucreze. Speranța era la tata. A lucrat o vreme acolo. Dar după un timp, face iar o operație de amigdalită. Trece și de asta. Pleacă și de aici. De acu avea să se chinuie toată viața și implicit, apoi și pe mine. Pentru că eu eram pus să fac curat lângă patul lui. Și asta în fiecare dimineață, timp de 12 ani, lăsând la o parte toată, frustrarea. Când a murit și el, făcea 40 de ani de când purta acel ”buton”.

Mama era scârboasă. Așa că eu făceam pale foile duble de ziar de pe jos, pe care tot eu, sau mama, le așezam seara lângă marginea patului lui, ca apoi să le aruncam la gunoi dimineața. Și asta datorită deselor expectorații pe timpul nopții. Îl apuca mereu tusea din cauza iritării de la canulă. Iar asta era cu atât mai frecventă, mai ales când bea.

Asta îl făcea să doarmă și puțin noaptea, fumând câte un pachet de țigări pe noapte. Pe total zi noapte, ajungea cam la trei pachete de țigări. Fuma numai Aroma. Costa 3,20 lei, pe vremea aia. Apoi mai târziu le-a schimbat cu Delta Dunării. Astea erau un pic mai scumpe – 3,60. Când nu mai avea bani, mai fuma de nevoie și Carpați cu filtru. Nana fuma numai Mărășești, de care tata, nici nu voia să audă. Nana fuma țigări mai scumpe tot de nevoie, când mai pleca la sora sa la București - Lița. Cum avea permise de clasa I, după bărbatul ei, nu se cădea să fumeze Mărășești. Fuma Amiral, sau Marlboro. Tata zicea că astea erau ”tari” pentru el, nu că sunt scumpe.

Aveam să aflu mai târziu, ce mare crai, fusese tata, când a fost tânăr. Multe din ”tainele” lui aveam să le aflu din gura mamei, sau a nanei.

Prin intermediul unei cunoștințe găsește de lucru la fisc, sau Secția Financiară, cum îi plăcea lui să spună. Așa avea să fie și inspector de teren prin satele și comunele din împrejurimile Galațiului. De multe ori ajungea până la Tecuci.

Fiind inspector la fisc, făcea destul teren și prin satele învecinate. Trebuia să meargă din sat în sat să strângă dările. Pe unii îi mai păsuia ... pe alții îi mai obliga, pe alții îi mai ierta, de la caz la caz. I-a plăcut viața care va să zică. Dar nu s-a însurat. Cum el avea acum și acest handicap, asta l-a făcut ca să se abțină. Spunând: ”cine se uită la mine?”.

Cum tata nu avea studii, nu a mai avansat. Ba mai mult după prima destabilizare, cam prin 1952, funcția i s-a redus, rămânând un funcționar oarecare la fisc. Scria, încasa și completa într-un registru, plățile oamenilor, eliberându-le chitanțe. Mulți ani, până să iasă la pensie, tata aducea de lucru acasă. De multe ori îl ajutam și eu, punând chitanțele în ordine alfabetică.

Tot aici avea să facă și el ”inovații”. Cum mulți din debitori erau morți sau dispăruți, sau făceau orice ca să se extragă de la plata fiscului, tata, vine cu propunerea ca să ”încarce” nota de plată a fiecărui contribuabil, cu o sumă modică de câțiva bani. Nu era mult, aproape că nici nu se observa. O trecuse ca taxă. Asta ca să acopere lipsurile. Șeful lui a fost mulțumit de această idee, dar numai verbal. În ”58 moare și mama tatei. Acu rămâne singur.

După o vreme tata povestea că se ducea mereu cu șeful lui la pescuit. Cum tata cunoștea foarte bine toate bălțile din zonă și împrejmuiri, că doar le frecventase pe toate, pentru a mânca și el, îl lua și pe șeful său. Nu era baltă sau lac din zona Galațiului sau a Dobrogei, să nu fie frecventată de tata. Aveam să fac și eu cunoștință cu unele dintre ele, prin vacanțe, unde ne duceam împreună cu mama sau tanti Lili. Și multe alte lucruri mai povestea tata, dar multe din ele nu mi-au rămas în cap, că pe atunci nu știam că o să-i fac o reconstituirea vieții lui și implicit a mea. Că altfel aș fi fost mai atent la detalii. Dar tumultul vieții mele, m-a făcut să-mi pierd interesul la unele povești de-a lor.

Tata pe vremea lui, se ocupa în a face orice, numai ca să facă economie la bani. Chiar dacă nu-i ieșea din prima. Data viitoare mai câștiga ceva experiență. Cum și el a fost autodidact în a ”fura” în ale meseriei, știa de toate. Sau cum se spune: ”câte puțin din fiecare”. Și el o făcea pe cizmarul, când voia, și mai ales cu încălțările lui. La urmă dacă mai veneau și rândul încălțărilor noastre, bine! Noi la urmă, ca pedestrimea în armată.

Dar el cum punea și dragoste în ceea ce făcea, nu de puține ori îi ieșeau treburile, care uneori puteau concura cu cele din atelierele de reparații. Că zicea: ”Nici noi nu erau așa!” Totuși înclin să cred, că el, în încercările lui de a se încadra, de a găsi un serviciu, luase la rând mai multe meserii, dar probabil că se și plictisea repede de ele, sau renunța, că nu era bine plătit, ca să nu zic - prost plătit. Altfel nu-mi explic! Cum știa de toate, dar nu erau perfecționate. Și era și dotat. Avea scule de cizmărie -rașpil, tot felul de materiale, tot felul de scule și dispozitive, pe care eu nici nu le știam. La multe din ele, le-am și uitat denumirea.

Cineva spunea, că odată cu cumpărarea pantofilor sau a ghetelor, îți mai dădeau ”cadou” și o pereche de pingele sau flecuri, din cauciuc dur. Eu nu am prins acele timpuri. Știu că pe vremuri se găseau de toate. Erau în piață magazine de cizmărie, unde găseai și ochi de om.

De multe ori tata cumpăra acele flecuri, de mai multe mărimi, se echipa, punându-și șorțul dinainte, apoi ni le ”încălța” la câte o nouă reparație. Și se adunau. Ale mele, a mamei și a lui. Sau lua blacheuri de toate mărimile și cuie potrivite ca mărime, pe care apoi ne ”potcoveau” pantofii sau ghetele. Avea și un dispozitiv de cizmărie, un fel de trepied de fier cu trei forme de tălpi de pantofi. Îl folosea la bătut cuie la pingele sau blacheuri. Un fel de calapod. Când mergeam pe stradă, se auzea pe asfalt cum troncăneam, de ziceai că sunt potcovit. Dar minunea nu ținea mult. După o săptămână, iar îi dădeam de treabă tatei, spre disperarea lui. Toceam masiv încălțările. De multe ori gradul avansat de uzură, nici el nu-l mai putea recupera, și își călca pe inimă ducându-le la reparat. De multe ori cizmarul, uitându-se cu milă și jale la ele, zicea:

- Păi cât o să-ți cer pe reparație, mai bine mai pui ceva și ei altele noi. De multe ori se împăca, dar și asculta pe cizmar.

De atunci tata, îmi verifica zilnic starea de uzură a lor, intervenind când era cazul.

Când se toceau marginile și în special la călcâie, tata tăia întro parte talpa, iar în locul ei punea un material de cauciuc dur, pe care îl lipea cu prenadez, sau alt adeziv de pe vremea aia. Dar nu înainte de a degresa locul cu benzină sau neofalină. Mă punea pe mine să suflu ca să se zvânte. Apoi îl bătea în cuie. După care trecea la tăiat după conturul tălpii cu un cuțit special de cizmărie, un fel de cutter, după care îl finisa. De fapt cuțitul pe care azi unii îi spun cutter, era o banală bucată de pânză de bomfaier, ascuțită la capete si având ca mâner, șfoară sau alte materiale plastice, lemn, etc.

La urmă după ce rășpăluia, dădea marginile, cu un obiect lat cu mâner, pe care îl încălzea în foc. Finisa marginile ca să iasă ca la fabrică, că nu mai făceai deosebirea, sau mai putea spune cineva că fusese reparate vreodată. După care le dădea cu cremă neagră sau maro, după caz. De obicei mie îmi revenea această ocupație finală. Mai repara și încălțările mamei, dar tot așa când avea chef. De multe ori mama o mai făcea și ea pe cizmarul, când tata nu era acasă, apelând și la serviciile mele de ucenic. Că îmi zicea:

- Uită-te la tat-tu, și învață! Că mâine poimâine rămâi singur!

Ce îți e și cu destinul ăsta? Întotdeauna avea dreptate. Parcă presimțea asta.

Nu-i ieșea ei reparațiile ca a le tatei, dar ținea două zile. Când se uita tata la ele, de multe ori râdea de mama, sau nu avea nici el ce să le mai facă, spre disperarea mamei.

- Hai te rog Fănică, mai lungește-le viața până la salar, că oi lua altele!

Și își călca pe inimă și lua. Și cum mama mergea pe stradă cu grijă, de parcă mirosea asfaltul, ca o pisică, la ea ținea mai mult reparația sau termenul de revizie și reparație. Că avea mai multă grijă de ele. Dar ne lua și nouă încălțări din când în când la 4-5 ani odată. Cam atât era termenul de garanție în viziunea ei, sau atât trebuia să țină.

Țin minte eram mic. Mergem tus trei în piață, la magazinul Universal. Aveam două. Era unul pe Mavramol și magazinul pentru copii, de pe Sahia. Era chiar pe colț. Intrăm în magazin și mama îmi alege niște ghete mici și negre. Mă pune călare pe un căluț de lemn și mă încalță cu ele. Îi probează și mă întreabă:

- Îți vin bine? Nu te strâng? Atunci îmi veneau bine, așa că zic:

- Da!

- Măi îți vin bine? că am dat o căruță de bani pe ei. Mâncam cu banii ăștia o săptămână, insistă ea iar.

- Da! repet eu.

Numai că după ce m-au dat jos și începui să merg prin magazin, piciorul stâng parcă simțeam că e mai strâns. Dar nu am dat importanță. Plecăm. Cum mersul pe jos se prelungise, că ai mei nu au mai apelat la vreun mijloc de transport, am luat-o pe jos, toată strada Tecuci, până în deal. Pe la un sfert de drum, începu să mă doară piciorul, și mai ales cel stâng. Mama, observă că începusem să merg șchiop și mă întreabă:

- Ce ai? Să nu-mi spui că te strâng, că îți dau cu ei în cap.

Ei, nu mi-au dat în cap cu ei, dar când după sforțări supranaturale am ajuns și eu acasă, după mers de 2Km pe jos, și am dat jos încălțările jos, deja aveam răni la degete și călcâie. Că mama s-a speriat, dar tot nu am scăpat de bătaie.

- Nu ai putut să spui acolo că te strâng? Că îți luam unele mai mari...

- Păi dreptul nu mă doare, zic eu, stângul!

Și de atunci au avut grijă ai mei să-mi verifice numai stângul, cum am făcut și eu mai târziu. Stângul meu era mai mare. Eu port 41,5 normal, dar luam 42, ca să fiu mai sigur. Că nici la comandă nu-și permiteau să ia.

Micile distracții

Întro zi, pe când eram mic, tata îmi cumpără, sau poate ia dat cineva - nu mai știu precis - un scatiu. De cel verde cu galben pe burtă. Îl chema ”Vasilică”. Cică era băiat. Era frumos și cânta când avea chef. Mai ales după ce stătea și el la masă. Am încercat să-l îmblânzesc, dar de abia după vreo 6 luni s-a mai dat și el pe brazdă. Cel de la care l-a luat tata, spunea că îl are de șapte ani. La început era sperios. Când îi puneam mâncare - asta era sarcina mea - fugea într-o parte și se agăța de gratii pe peretele opus. Mai târziu nu mai fugea.

După un timp îi lăsam ușița deschisă și zbura prin casă. La început era ”anchilozat” și nu putea zbura mult, căzând pe jos. Mă îndreptam încet spre el si îi întindeam un deget ca să se urce pe el. La început nu voia. Fugea de degetul meu țopăind. După un timp s-a învățat cu mine, dar și cu zborurile. Acum în fiecare dimineață, mă aștepta să deschid ușița. Sărea în prag si apoi pe ușiță și ”sfârrr”, făcea trei ture de cameră, după care poposea pe colivie, ștergându-și ciocul sârguincios. Făcea turul camerei. Îi pusesem înăuntru o ceașcă cu apă, chipurile ca să bea, dar de unde, el făcea baie în ea, colorând apa în verde. Să-l fi văzut, era o mare bucurie pe capul lui. Trebuia mereu să-i schimb apa.

Când voiam să-l prind era greu, așa că așteptam până ce intra să mănânce și ”tranc” - îi închideam ușa. Să-l fi văzut ce scene făcea. Se supăra, numai mânca și stătea îmbufnat și cu penele înfoiate. Dacă te uitai la el se întorcea cu spatele la tine - adică să nu-l vezi. Până la urmă îi deschideam ușa la cușcă. Mare bucurie pe capul lui. Ieșea repede afară. Dintr-un salt era în prag. Apoi se urca pe ușiță și apoi sus pe cușcă. Făcea vreo trei ture de cameră, ”cântând” și apoi se oprea pe cușcă, stergându-si fericit ciocul de fiecare dată. După care își făcea toaleta. Cu ciocul ”își pieptăna” fiecare pană de la coadă sau aripă.

În alte zile, când se afla încă în cușcă, băgam degetul arătător în cușcă și îl mișcam în fața lui. La început se ferea, dar apoi, nu știu ce era în căpușorul lui, că deschidea aripile, căsca ciocul și se avânta în jos ca un hultan și cârâia ca o cioară, dând din aripi și ciupindu-mă de deget. Pentru el, degetul meu era un posibil inamic. Apoi îi spuneam: ”hai, ia-l și mănâncă-l. Îmi cuprindea vârful degetului în ciocul său mic, și stătea așa un timp, fără să se mai miște. Cică el mă învinsese. Apoi mă retrăgeam, iar el fericit că a învins, își ștergea triumfător ciocul. Ce vreți? ”I-l murdărisem”. Când stăteam la masă venea și el la masă și mânca cu noi. Ciugulea și el ce găsea, apoi se suia pe mămăligă, când era. Mama când îl vede cocoțat pe ea, zice:

- Ia-l de aici că spurcă mămăliga!

Tata sau eu, îl luam binișor întinzându-i un deget. El se urca pe el, după care îl puneam în alt colț al mesei. Îi puneam în față o bucățică de mămăligă, ca să mănânce din ea. Dar el nu! Se ducea înapoi să mănânce tot de acolo. Aia era mai bună. Cea pe care i-o dădusem eu, nu era bună. Îl mai lăsam să-și facă damblaua.

După ce se sătura zbura la el ”acasă”. Se suia pe cușcă și începea să-și facă toaleta. Lua pe rând câte o pană de la aripă și o ciugulea. Apoi după ce termina cu ele, se apuca să ciugulească penele de pe burtă. Când termina și cu ele, se apuca de cântat.

- Uite vezi, zice mama, ne mai și cântă la masă.

Dar el cânta ți când dădeam drumul la aparatul de radio. În timp ce se difuza un cântec, Vasilică încerca și el să reproducă acele cântec. Câteodată chiar îi reușea, minunându-ne și noi.

- Uite ghiaurul,… face mama.

Altă dată când mama făcea focul, zbura pe deasupra sobei, spre neliniștea noastră.

- Ia-l de aici ca o să-l fac friptură. Diseară o să vă dau friptură de scatiu, zicea mama fugărindu-l cu prosopul.

Odată cum zbura prin casă, iese în sală, și cum ușa de la intrare era deschisă, ”sfârr...”, iese afară în curte. Se duce și se așază într-un prun, aproape de poartă. Tata și mai ales eu, ”Vasilică” în sus, ”Vasilcă” în jos, el nimic. Îmi părea rău după el. Când tatei îi vine o idee. Ia cușca lui și iese cu ea afară, punând-o pe balcon. În acest timp îl tot chema. După câteva minute, scatiul zboară de acolo și vine înapoi, și se așază pe cușcă. Apoi tata, ia încet cușca, cu el pe cușcă și intră cu ea în casă. Din urma lor eu închid repede ușa. Credeam că îl pierdusem.

În altă zi, tata se apucă să facă o altă colivie mai mare, zicând că îi schimbă locuința lui Vasilică. A făcut rost de niște șipculițe pătrate. Zicea el, că sunt pentru noua cușcă. Apoi tata s-a pus la lucru. Eu mă uitam și îl ajutam de câte ori era nevoie. Tata a luat șipculițele le-a însemnat, apoi le-a găurit pe unele cu dispozitivul de la traforajul meu. Pe altele le-a găurit jumătate. În găuri a introdus sârmele. Apoi cadrele ce le-a obținut le-a ansamblat. A folosit cuie mici. În final ia ieșit o cușcă de toată frumusețea. Ia pus și o ușiță, tot din gratii și șipci. Acum Vasilică avea o locuință nouă.

După un timp tata îmi mai ia un sticlete. Acesta era mai frumos colorat. Dar nu prea cânta. Dar acesta era sălbatic. Ca să nu-l mai lase pe sticlete cu scatiul în aceeași cușcă, tata ce s-a gândit, I-a cedat locuința nouă sticletelui. Acum putea mânca liniștit la el acasă. Când am început să îi dăm drumu prin casă, zbura direct în geam crezând ca iese afară. Îi mai făcea câte o vizită scatiului, mâncând de la el din cușcă, crezând că la el mâncarea e mai bună. Dar cum zbura mereu în geam, nu i-a trebuit mult timp, ca acest gest al lui, să ducă la moartea lui. Îmi părea rău după el. Acesta era mai frumos colorat și cânta altfel. Tata l-a îngropat în grădina madamei Berdan.

- Nu-i cântați și prohodul? Nu se putu abține madam Berdan, cu un râs scurt de al ei.

În casă aveam multe muște, nu știu de unde se mai adunau. Și oricât se străduia mama să le dea afară, ele tot mai apăreau câte una două. Știau și ele lecția. Când începea mama să agite prosopul sau obiectul pentru muște, ele se ascundeau. Așa că după ce trecea ”furtuna”, ele apăreau din nou victorioase de prin colțuri, spre supărarea mamei. De aceea a atârnat de plafon, niște ”zeppelin” un fel de hârtie cu o substanță lipicioasă pe ea, care ajuta la prinderea muștelor de ea.

Întro zi, scatiul cum zbura prin casă se lipește de acea hârtie. Cât nu am încercat să-l curăț. Bietul de el încerca să se curățe singur, ciugulindu-se. Dar în zadar. Mai rău își făcea. Ei de atunci nu a mai putut zbura. Cădea într-una pe jos. Cum mai mult țopăia pe jos, ne întâmpina de fiecare dată în săliță, când ne auzea pe unul din noi intrând pe ușă. Parcă era un cățeluș. Până într-o seară când noi ne întorceam acasă și fiind întuneric - că ne luase lumina - cred că cineva la călcat din greșeală. Când a venit lumina l-am găsit pe jos mort strivit. Mi-a părut rău după el. Tata l-a îngropat, și pe el în curte, într-o cutie de seringă. Pe madam Berdan nu am mai chemat-o la parastas.

De atunci, tata, nu mi-a mai luat nici o păsărică. Iarna, încercam să prind păsărele cu o capcană improvizată de mine. Puneam o ladă ce se sprijinea pe un bețișor de care era legat o sforicică. Sub ladă puneam mâncare. La celălalt capăt stăteam eu după colțul casei, pândind. Când văd că vin câteva păsări și vrăbii. Veniseră și ele la masă. Avusesem grijă ca să le îngraș bine, că le pusesem din belșug mălai, pâine și orez. Când văd că intră câteva în interiorul lăzii.

Trag de sfoară și câteva reușesc să iasă. Dar tot prind una. Era verde și avea un cerc alb cu negru la cap. Eu vesel o iau și o bag în cușcă.

Când vine tata, îmi zice că e pițigoi și aceștia nu suportă să fie închiși, că se sinucid. Nu l-am crezut și după câteva zile muri băgându-si capul între gratii. L-am găsit spânzurat. De aici am vrut să arăt, că și o păsărică cât de mică are și ea simțul practic. Are gena inteligenței. Și mai ales dorința de libertate. Păcat că nu putem comunica cu ele, poate am avea câte ceva de învățat de la ele. Această problemă m-a urmărit ani în șir. Voiam ca să fac o mașină care să ”traducă” acele sunete scoase de animăluțe. Mai târziu am încercat cu ajutorul calculatorului cu codul ASCII. Dar nu prea am avut rezultate. Totuși unele semne se repetau, de aici rezultă, că și sunetele scoase de ele. Dar … doar atât. Voi încerca mereu, poate voi găsi într-o zi o altă soluție.

După aia am avut o pisică: ”Brândușa” care făcea pui. Mare belea a mai fost și asta și câte am mai pătimit de la mama din cauza ei...

Da Baronul Munchausen! Cel mai mare mincinos. De la el am debutat cu prima mea minciună. Binențeles că din cele nevinovate...Când mi-a adus tata, pentru prima data aceasta carte, mi-a dat-o să o citesc, spunându-mi ca o să-mi placă, dar să nu fac ca el. Și mi-a plăcut! De bucurie m-am îndrăgostit de ea, că nu o mai lăsam din mână. Îmi plăceau câte feluri de minciuni, mai inventa omul ăsta. Ceea ce a atras atentia mamei, când voia să mai îmi dea de treabă. Dar cum eu eram atât de adâncit în citit, nici nu o auzeam de multe ori.

Așa că se enerva și mă ”aducea la realitate”. Poi și ce era de lepădat? De la prima poveste au urmat alta și alta, ca nu mă mai săturam de citit, înghițând cu nemiluita foile cărțuliei. Era un exemplar mic cartonat portocaliu, pe care o mai am și acu din fericire, prin bibliotecă, și așa învechită de atâtea exemplare vechi, și împuținată de alții. A supraviețuit timpului. Așa reușea mama să-mi mai întrerupă lectura. După ce terminam ceea ce îmi dădea să fac, mă si suiam repede în pat continuând lectura. De multe ori mă găsea și tata citind. Și mă întreba:

- Nu ai terminat-o?

- Asta e a treia oară!

Iar tata se întorcea la mama și îi zice:

- Uite așa învață să fie un mare mincinos! La care mama:

- Cum adică?

- Păi uite acolo, spune despre unul care spunea numai minciuni de înghețau apele și vara. La care mama:

- Ia să văd și eu ce citești tu!

îmi smulge cartea din mână și se apucă și ea să citească. După prima pagină nu prea a mers. Dar de la a treia și următoarele, nu se mai oprea nici mama din citit. Iar când tata ia dat și ei o pauză, o aud pe mama:

- A, deci de aici ai învățat tu să spui atâtea minciuni! Gata de azi matematica, nu asta!

Și dă să mi-o ia. Noroc de tata că ia luat-o din mână.

- Păi da, dă-i nas lui Ivan...

Dar nu m-am lăsat până nu am terminat-o de citit de zece ori. De multe ori citeam și noaptea la lumina lanternei. Așteptam să adoarmă ei, și punându-mi plapuma în cap la lumina lanternei, continuam netulburat lectura. De multe ori mă găsea mama cu plapuma în cap și sforăind alături de baron, care și el se oprise din atâtea minciuni și adormise și el.

Prima mea cumpănă

        Trebuie să subliniez, că eu, în toată viața mea, am avut destule cumpene. Că de când m-am născut și până acu, am dus-o și o mai duc, numai în cumpene. Că nu există perioade din viața mea, zi săptămână, lună, an, să nu am câte o cumpănă. Sau cum spun unii: ”nu exista zi lăsată de  la Dumenzeu, să nu fie ceva!” Sau cum zicea și mama: ”Nu este zi lăsată de la Dumnezeu, ca să nu mănânci bătaie!” Ei la acest capitol eram și eu de acord cu ea, măcar odată. Era adevărat!  Așa de multe cumpene am avut,  că le-am și uitat numărul. La cei 61 de ani pe care îi am acu, și la cei 50 pe care îi aveam de cand, am început să scriu despre viața mea, cred că vreo 50, tot am avut parte. Am ales totuși numai pe cele mai importante, care mi-au lăsat un gust mai amar. Chiar mă gândeam in sinea mea: ”De ce omului ii este dat mereu sa aibă cumpene, probleme, indiferent de natura lor. Unele probleme apar fără voia lui, altele parcă sunt căutate cu lumânarea...Mereu vin. Dar daca mă uit în jurul meu, constat că nu numnai noi suntem oropsiți, că si necuvântătoarele suferă. Mai mult sau mai puțin, mai mulți sau mai puțini, întocmai ca și oamenii. Că ajung să mă întreb: ”De ce oare?” sau ”De ce toate mi se -ntâmplă numai mie?” Dacă aș fi contabilizat si cele cinci până la 9 ani, acu cred că era a VI-a...Sau poate unele le-am uitat...

Eram cred că în clasa a II-a. Țin minte că aveam 9 ani. Cred că era prin anul ”65. Nu am să mai uit acel an. Mai era o săptămână până la 1 Mai. Forfotă mare. Ne pregăteau pentru marea defilare de 1 Mai. Ne punea să facem ”repetiții” înainte de a intra la ore și încă vreo două ceasuri după ore. Era un pedagog cu o voce puternică. îl chema Zisu. Era poreclit ”difuzorul”. Cu el în preajmă nu aveai nevoie de stație de amplificare.

Așa că sub ordinele și comenzile lui, se desfășura ”repetiții”` pentru defilarea de 1 Mai. Stătea cu noi printre rânduri și ne supraveghea. Și vai de cel care nu se conforma sau greșea. Cum unii se grăbeau și alții o luau înainte, ne făceau ”oi”. Și pentru că lor li se părea că noi nu mergem ”drept”, au trasat pe asfaltul din curtea școlii, unde se desfășura repetițiile, niște dungi albe cu vopsea.

Noi trebuia să ne învățăm să mergem peste ele. Dar nici așa, dungile merea ”fugeau” când la stânga, când la dreapta. Dar avea cine să ne ”mâne” de la spate, corectându-ne traiectoria. Și așa a mers treaba timp de o săptămână întreagă.

Ne chema și duminica, zicând ei, ca să iasă mai bine. Și acest obicei s-a păstrat ani de zile până în ”89, indiferent de forma de învățământ pe care o traversam sau unitatea în care lucram.

Chiar și în armată nu am scăpat de ele. Dar cel puțin acolo... munca ne era răsplătită cu câte o masă festivă. Și asta la fiecare: 24 Ianuarie, 1Mai, 23 August si 30 Decembrie. Da și de anul nou, sau la primul jurământ. De abia așteptam acele zile festive. Mai răsuflam și noi ușurați după atâta instrucție zilnică.

Ei, dar acu ... S-au terminat acele vremuri. Poate aveau și astea farmecul lor. Cel puțin pentru mine prima mea zi de defilare avea să se termine foarte prost. Așa de prost că eram cât pe ce să nu le mai apuc și pe celelalte viitoare. Dar, așa a fost să fie, să nu le mai scap nici pe cele viitoare, chiar dacă îmi trezeau amintiri neplăcute. Dar uite că m-am depărtat cu amintirile mele.

Și cum ziceam acu ”defilam” după dungile albe. Când li sau părt lor că începusem să ne descurcăm și că liniile numai ”dansau” sub picioarele noastre, ne mai dădeau câte o pauză. Sau ne mai trimitea și acasă, după caz.

Țin minte că mai era două zile și noi ”tocisem” asfaltul din curtea scoli. Pe 30 ne-a chinuit cel mai mult. Ce vreți, trebuia să iasă bine defilarea noastră. Altfel - făceam școala ”de râs”. Când ajungeam și eu pe la patru după amiază acasă, tata se lua de mine. Că ajungea el primul acasă înaintea mea. La întrebările lui îi răspundeam:

- Acu ne-a dat drumul de la pregătirea de defilare.

Uneori mă credea, alteori nu ... Dar și el pățea același lucru. Chiar dacă nu mai era elev. Numai că la el era altfel. Ei erau obișnuiți. Și se mai strecura printre rânduri câte un ”ghid” care ”le corecta” și lor ”mersul”, din mers.

Mă scol dimineața de 1 mai. Mai bine zis mă scoală mama. Mă uit la ceas, era 7. Mă scol anevoie. Parcă presimțeam ce avea să urmeze. Și plecarea la defilare nu-mi mai făcea nici o plăcere. Cu toate că nu aveam de unde să știu ce v-a urma. Dar totuși cineva parcă îmi șoptea să stau acasă. Aveam o presimțire. Și apoi cum să stai acasă? Că a doua zi era prăpădenie. Aveai oră ”de dirigenție”, atât cu directorul, cât și cu tovarășa. Și asta și în fața școlii. Mă îmbrac, mai mult în silă. Mănânc ceva.

Mama a insistat să mă îmbrace frumos. Îmi dăduse cămașa albă proaspăt apretată și călcată de ea, de cu seara. Mi-a pus la gât cravata roșie de pionier. Iar deasupra mi-a dat și haina. La piept aveam pe afară și insigna. Dimineața era cam rece. Niște nori pluteau pe cer, cam amenințători, după părerea mea. ”Sper să nu plouă” fac eu în gând. Dar nu a plouat.

Eram primul din clasă, când am ajuns și eu la locul unde trebuia să ne întâlnim. Era undeva pe str. Republici - azi Domnească - cam pe la ”parc CFR.”, la ”statuie”. Pedagogul care ne ”instruise” și câteva învățătoare și profesoare, apărură și ele. Când mă văzură ele că sunt ”ca scos din cutie”, mă puse în primul rând. Să dau exemplu. Ce vreți? Numai că ”difuzorul”,- d-l Zisu, cel care ne instruise o săptămână întreagă, vine la mine și îmi spune:

- Dă-ți haina jos și mută-ti și insigna pe cămașă.

M-am conformat uitându-mă și la ceilalți, care și pe ei îi dezbrăcase la fel ca și pe mine. Începuse să-mi fie frig. Era curent și începuse să bată și vântul. Soarele încă nu își făcuse apariția în întregime. Acu se ivea printre nori, acu dispărea în dosul lor. După vreo două, trei ceasuri în fine începusem și noi să ne ”mișcăm”. Dar mișcarea noastră era deseori întreruptă. Acu ne oprea, acu ne punea să mergem. Mersul parcă mă mai încălzea. Începuse și soarele să apară. Norii dispărură ca prin farmec. Acum soarele își spunea cuvântul. Începu din ce în ce, ”să ardă” și mai tare. Dacă până acu îmi fusese frig, acu mă încălzisem bine.

După dese opriri și alte ceasuri ajungem și noi prin fața ”tribunei oficiale” care era poziționată, – la ”Romarta”. Depășisem tribuna și ne îndreptam acu cu pași mai repezi spre malul Dunării. Mie începuse să-mi fie sete. Mi se uscase gura și limba. Simțeam că nici aer nu mai aveam. Când ajung în sfârșit la locul ”Elicei” de azi, o cotesc pe prima la dreapta cu gând să ies iar în Brăilei.

Când ajung la colț, în locul cinematografului ”Creangă” de atunci, văd un om care vindea ”parfeu” la o tonetă ambulantă. Era 75 de bani pe atunci. Mie îmi dăduse mama un leu, cu gând ca să-mi iau ceva de mâncare. Adică un covrig ceva. Dar mie cum îmi era teribil de sete, mă pune dracul și iau ”parfeu” – adică înghețată.

După ce l-am luat, l-am savurat, cred că și prea repede. Așa că după ce am ajuns pe lângă strada Română, îl și terminasem de mâncat. Am mers o vreme fără să am nimic. Am cotit în final pe strada Cazărmii, după care am cotit în sfârșit pe strada mea - Zorilor. Când intru în casă mama și tata mă așteptau.

- Da ce v-a ținut așa de mult. Tat-tu, a venit înainte-a ta, mai înainte. Treci și te spală pe mâini și hai la masă.

Numai că pe mine începu să mă ajungă ”efectul parfeului” și începusem să mă cam ofilesc.

- Nu îmi este foame răspund eu la comentariul ei.

- Cum nu–ți e foame? zice ea. De azi dimineață și până acu? Ce ai mâncat?

- Oleacă mai înainte un parfeu, că îmi era teribil de sete, zic eu.

- Păi da ...treci mai repede la masă și mănâncă, că nu stau cu masa întinsă pentru tine toată ziua.

Asta m-a făcut să mă așez totuși la masă. Am mâncat ceva în silă. Nici nu terminasem de mâncat când simții că mi se face rău. Începuse să mă ia o stare de leșin împreună cu o stare de rău, combinată cu o indispoziție. Mă ridic de la masă și mă pun direct în pat.

- Ce ai? întreabă mama speriată, văzând că aproape nici nu mă atinsesem de mâncare.

- Îmi este rău! zic eu stins.

- Lui Bebi îi este rău Fănică, vezi ce are?

Tata se înființează grijuliu lângă mine. Îmi pune mâna pe frunte și apoi sub braț. Începusem să ard ca focul. Parfeul își începuse să-și facă efectul.

- Culcă-te, zice tata și când o să te scoli nu ai să mai ai nimica. O fi și oboseala…

Totuși îmi pune termometrul. S-a ridicat repede la 38.

Mă culc. Încerc să adorm. Dar parcă puteam? Când după câteva ore de chin mă cuprinde, în sfârșit somnul, mă trezeam speriat. Visam tot felul de năzbâtii. Se făcuse seara. Observai asta în desele mele ”treziri”. Stăteau amândoi lângă patul meu, neștiind ce să facă. Îmi puneau mereu termometrul. Ajunsese la 39. Au apelat la tot felul de leacuri băbești. M-au dat cu spirt, cu oțet, mi-au făcu diverse ceaiuri, ce nu mi-au mai făcut. Dar degeaba. Era de acu 2 noaptea și febra mea ajunsese la 41 de grade. Și tot nu dădea semne că ar da înapoi, ci din contră. Se mai urcase câteva linii. La unele treziri dese ale mele, văzui că atât mama cât și tata plângeau.

Dimineața, ca nici eu nu știu cum am mai apucat-o, aveam deja 41 și 7 linii. Nu mai aveam mult și acu nu vă mai scriam. Mama speriată îl trimite pe tata în sfârșit, la o vecină de pe strada noastră, la Nr.5, la doamna Zamfir. Era moașă și lucra la un spital. Cred că la maternitate. Vine ea, parcă o văd prin ceață, se uită la mine, mă examinează, și o aud cum se luă de mama și tata.

- Păi bine oameni buni, de ce ați așteptat atâta? De ce nu ați chemat salvarea? Uite vă scriu aici o rețetă și du-te repede și o ia. Îmi prescrisese ”penicilină”. De unde au avut, de unde nu au avut, au făcut rost de bani și mi-au cumpărat injecțiile.

Numai fundulețul meu a știut, cât a suferit. După ce îmi administrase injecțiile tot ea, câteva pe buca stângă, îi cerusem să mai schimbe locul și pe dreapta. Și apoi la cât eram eu de slab, nici nu știu unde mi le mai făcea. Dar în final numai puteam să mai stau nici în fund. Stăteam mai mult pe burtă de durere.

Dar mi-au făcut și bine. După ședința de 12 bucăți, timp în care nu m-am mai dus nici la școală, au început să-și arate efectul. Începusem să mă simt mai bine. Îmi dădeau iaurt cu zahăr și cu pâine. Era singura mâncare pe care o voiam. Și după încă o o săptămână mă puse pe picioare. Tata din când în când ca să-mi ridice moralul îmi inventase un cântec de la radio, pe text compus de el. ”Fără Lună, fără Stele, și Bebi fără de izmene”. Aluzie la desele injecții, pe care mi le făcea d-na Zamfir. Iar eu mă supăram pe el, că râdea de mine.

Trecuse două săptămâni de la tratamentul meu. Era duminică. Vine și nana mea, să mă vadă. Când a văzut că eram mai bine zice:

- Hai la mine, să mai ieși la aer afară, că ai stat destul în casă.

 Așa că mă îmbrac și plecăm toți trei împreună cu nana la ea acasă. Mergeam agale pe jos străbătând toată strada Cazărmii până în capăt la str.1Mai, de unde am luat tramvaiul. Vine în sfârșit tramvaiul și ajungem la nana acasă. Cum spiritele se cam încinseră, se cam prelungi peste măsură vizita noastră. Nu știu ce am mai mâncat la ea și ce mi-o mai fi dat, că după ce am plecat în sfârșit acasă, pe drum începusem să am aceeași senzație de atunci. Îmi era din ce în ce mai rău. Aproape să nu mai ajung acasă.

La întoarcere am refăcut același traseu pe jos. Când intru în casă mă arunc direct în pat. Ai mei iar se speriaseră. Au anunțat iar moașa, iar aceasta când a venit o aud că spune:

- I s-a întors boala. Trebuie să o luăm de la început. Vă scriu iar o altă rețetă. Trebuia să mai stea în casă, prea repede a făcut contact cu aerul. A făcut congestie pulmonară. Și în final are și bronșită.

Când aud, frica de ac și de durere, mă făcu să ripostez, dar când încercai să mă ridic, mă lua iar cu amețeală și căzui într-un somn adânc. Nu știu cât am mai stat așa. Că abia dimineață târziu am deschis și eu ochii. Deja ai mei se împrumutaseră iar, ca să-mi ia  tratamentul. Costa destul de mult și pe atunci.

Și așa am luat-o de la capăt cu înjecțiile, care parcă nu se mai terminau. Dar de data asta nu m-am mai grăbit să mai ies așa de repede la plimbare. Pierdusem mult la școală. Rămăsesem în urmă. Trecuse o lună, dar nimeni nici de la școală, și nici vreun coleg de al meu, inclusiv Țuțu, nu catadicsi să vină la mine acasă, să întrebe măcar ce am.

Învățătoarea când mă văzu iar la școală îmi ceru socoteală, să povestesc, de față cu toată clasa, de ce nu mai trecusem pe la școală. De parcă chiulisem nemotivat întenționat, nu că îmi fusese rău. Semn că nici unul din părinți nu dăduse-ră pe la școală, să spună ce și cum despre situația mea. Dar nici ei, adică școala, nu se implicase să trimită pe cineva la mine acasă, să afle situația mea. Doar la urma urmei, din cauza lor, și acelui domn Zisu, sufeream eu acu. Dacă nu ne dezbrăca…și nu era defilarea!...

Când ajunsesem la pasajul, că aveam temperatura de 41 și 7 linii, unii se minunară.

- Puteai să mori dacă ajungeai la 42, zice și învățătoarea.

La început făcuse-și congestie pulmonară, iar acu mă alesei și cu o bronșită de toată frumusețea, bronșită de care nu aveam să mai scap niciodată și care avea să mă urmărească toată viața de acu înainte. La cea mai mică schimbare de temperatură, ăla eram. Și nu aveau să rămână singurile înjecții pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Avea să mă mai încerce, cu toate prevederile mele.

De atunci m-am învățat minte: Să nu mai mănânc înghețată, când sunt ”încălzit”.

Brândușa

Încă de mic, mi-a plăcut să observ activitatea diferitelor viețuitoare. Asta, poate și din cauza că nu aveam cu ce să mă joc. Pentru mine, ele reprezentau jucăriile. Părinții mei erau săraci și nu prea îmi luau jucări. Decât la Paste și la Crăciun. Dacă îmi lua odată, mă jucam cu ea cât erau ei de față, după care o luau și o încuiau. Așa că, mă jucam cu diferite insecte, coropișnițe, diverși cărăbuși, păsări și alte, animăluțe, câini, pisici etc.

Asta m-a făcut să le observ mai bine comportamentul și să studiez viața lor. Am făcut tot felul de studii pe ele. Mi-ar fi plăcut ”să pot comunica” cu ele, ”să pot vorbi” cu ele. Așa am observat că pot comunica între ele printr-un anumit mod, numai de ele știut. Un fel de ”telepatie”. Sau poate comunicau prin unde de înaltă frecvență. Si acum, cand stau si ma gabdesc, si judec  fenomenul in sine, vad ca si viata sau obiceiurile oamenilor nu se deosebesc mult de  cele ale animalelor.  Unele chiar intrecandu-le.

Pentru că aveam în casă destule muște, le prindeam cu mâna din zbor și le aruncam într-un lighean cu apă. Unele aterizau forțat în apă, altele nu apucau să-și ude aripile și ”o ștergeau” din lighean. Ce am constatat: Că la început nu erau prin preajmă nici o muscă. Apoi, în timp ce muștele mele, ”făceau baie”, au apărut ca din senin, altele care se plimbau pe marginea ligheanului, încercând să le ajute să scape pe celelalte. Cred că ”strigase după ajutor”.

Una, chiar în încercarea ei de a o salva pe alta, a plătit scump, că a rămas și ea prizonieră în apă. De aici am tras concluzia că și ele comunicau între ele, un fel de S.O.S. numai de ele știut. Dar asta nu a fost decât un experiment. La urmă am ajutat toate muștele să iasă din apă cu un chibrit și apoi le-am uscat și cu feonul. După care au zburat și și-au văzut de treaba lor. Ei și voi, chiar ați crezut că le-am uscat cu feonul? Nici nu cred că era așa ceva pe atunci sau chiar dacă era, nu aveam noi. Am spus-o și eu din top. Știu că se uscau și singure la soare. Și chiar dacă le uscam cu feonul, nu cred că le puteam face rău. Poate la unele chiar le plăcea.

Altă dată mă jucam în curte și am văzut mai multe mușuroaie de furnici care mai de care, de toate mărimile și culorile. Și cum mă uitam eu așa la ele, îmi vine un gând: ”ia să i-au eu o furnică mică și s-o pun la un mușuroi cu furnici mari”. Am luat una, de asta normală și am pus-o lângă mușuroiul cu furnici mari.

Trebuie să spun că nu a durat nici o secundă, că au și început să iasă mai multe furnici din mușuroi și să tăbare pe biata furnicuță. Ea, probabil că știa ce o așteaptă, că în momentul când i-am dat drumul jos, a încercat s-o rupă la fugă. Dar au ajuns-o din urmă furnicile mari și nu s-au lăsat până nu au omorât-o, tăind-o în bucăți cu cleștii lor. După care au cărat-o în mușuroi pentru a fi pregătită la felul întâi de mâncare.

Atunci am luat o furnică mare și am dus-o la un mușuroi cu furnici mici. Aceeași treabă, parcă știa și ea, ce o așteaptă, încercând să-și ia tălpășița. Numai că s-au petrecut lucrurile la fel ca la celălalt mușuroi. Au ieșit câteva și au fugit după furnica mare. Pentru ele era un intrus. Și unde nu a început o luptă pe viață și pe moarte. Furnica mare se lupta din răsputeri să scape,

 Dar nici furnicile mici nu se lăsau. Chemate parcă de cineva, apăreau mereu altelesi altele în ajutor. Pe una mică a tăiat-o pur și simplu în două, cu fălcile ei mari. Una se urcase în spatele ei și mergea cu ea. Câteva se apucase de picioarele ei, încercând să o frâneze. Alta se lupta cu antenele ei. Probabil că voia să scoată din luptă ”radarele” ei. Orientarea. La urmă au venit și alte furnici în ajutorul celor ocupate cu individa. Până într-un final furnica mare a fost doborâtă. Victorioase, furnicile mici au cărat-o înăuntru în mușuroi. - probabil s-o prepare și pe ea felul doi de mâncare.

Și de aici am tras concluzia că și ele, ca și toate viețuitoarele, indiferent de forma sau mărime, au în ele ”o genă” - un instinct- , de a se apăra de vrășmași. Ca și noi de altfel. Așa cum și oamenii din diverse triburi și timpuri, se apără de diferiți străini, care ar fi venit cu intenții ostile în mijlocul lor. Am văzut că furnicile erau și de dimensiuni mai mici - cele pitice. Am crezut la început că erau pui. Dar nu! Făceau parte dintr-o altă specie. Am pus o picătură de vin în fața unei furnici normale, care mergea pe acolo la întâmplare în zig-zag.  Aceasta, după ce s-a oprit în fața picăturii, probabil că a băut, că după ce a plecat nu mai putea merge și cădea mereu pe partea dreaptă – Curios, nu? Cred că se îmbătase! Întâmplarea sau nu, a trecut o altă furnică prin preajmă și a luat-o pe aceasta în spate. Poate era nevastă-sa...Iar el - bețivul, ”îi dăduse telefon”.

Și aveam sa ma joc cu multe alte vietăți: șopârle, coropișnițe, râme, asta ca tata fiind pescar, mereu mă aproviziona.

Într-un an, pe cand aveam vreo 5-6 ani,  tata mi-a adus o pisică. De fapt era un puiandru de pisică cam de vreo 6 luni. Și i-am pus numele de Brândușa. Era neagră cu alb. Avea nasul negru și pieptul alb, cu câteva vârfuri albe pe lăbuțe. Capul alb cu negru. Vărful cazi era un pic alb. Eram bucuros că acu aveam cu ce mă juca. Toată ziua trăgeam mâța de coadă și o scărmănam ca pe ea. Drept răspuns Brândușa se apăra și îmi lăsa zilnic câte o zgârietură proaspătă sau mă mușca de degete. Iar mama îmi zicea:

- Bine ți-a făcut! Parcă am învățat-o eu! Poate așa te mai potolești!

Dar a doua zi o luam iar de la capăt. Câteodată mâța îmi mai accepta joaca cu mine și se lăsa mai înduplecată. Îmi plăcea s-o necăjesc când se spăla. Ridica câte un picior în sus și eu îl apucam de el. Iar aceasta riposta. Dar câteodată parcă înnebunea. Așa se face că după ce am scărmănat-o într-o zi bine, când mama nu era acasă, mâța ca să scape de mine se ascunse sub pat. Acolo credea ea, că nu pot să o ajung și că e în siguranță. Dacă am văzut că nu vrea să mai iese de sub pat, eu cu mătura la ea, să o împing afară. Ea, nimic. Stătea lipită de podea și nu se mișca de parca era lipită cu ”super-glue”. Se uita fioros la mine, mârâia și miorlăia. Dacă am văzut ca nu-i chip am lăsat-o în pace. ”Lasă că iese ea mai târziu”, îmi zic eu în sinea mea. Nu trece mult și apare mama.

Când aude vocea mamei, pisica țuști în goana mare se repede la picioarele mamei, frecandu-se de ele si mieunând într-una.

- Ce ai? întreabă mama. Așa-i că nu te-a lăsat Bebi în pace?

Mâța de colo:

- Mâr, mârrr... ca și cum ar fi spus: da! da! Așa e...

Eu mă uit urât la mâţă și ea la mine. Mama se uită la mine și dă să mă cârpească. Eu dau sa mă feresc, dar nu fi chip ca tot m-au ajuns cateva palme ale ei. Si nu s-a lasat pana nu m-a scarmanat si pe mine bine.

- De ce nu ai lăsat-o pe Brândusa în pace? Așa mamă, să spui tot ce îți face ăsta, tot! Bineînțeles că mâța a confirmat cu un:

-”Miau...!”

- De acum am s-o întreb pe Brândușa, ce prostii ai mai făcut, spune mama.

Cumpărase niște urdă. Încearcă să-i dea mâței câteva bucățele. După ce le-a mirosit, a ridicat capul către mama și cu un: Miau” hotărât a plecat.

- Uite vezi nici să mănânce nu mai vrea din cauza ta, zice mama, si iar imi mai administreaza alte palme pe unde se nimereau.

La câteva zile mama iar pleacă. Acum mi-am luat eu revansa. Mama când vine ca de obicei o întreabă:

- Ei iar te-a necăjit Bebi? Mâța de colo:

- Miau...

- Iar nu ai lăsat pe Brândușa în pace?

- Ba nu! zic eu, minte! Nu i-am atins nici măcar un fir de păr.

Asta cu firul de păr, mă face să îmi amintesc după ani, de un banc spus de o colegă de servici, pe nume - Lenuța. Era un hâtru pus veșnic pe glume. Când era ea de față, nu te plictiseai. Mereu găsea câte ceva să scornească. Te făcea vesel chiar dacă erai trist sau aveai probleme cu șeful. Că erau destule și de astfel de probleme. Sau credeți că după ani, problemele mele aveau să dispară? Nuuu! Nici pomeneală. Se înmulțeau și ele odată cu trecerea anilor. dar iata cum suna acel banc:

”Odată se duc două babe la tribunal. Una din ele era puțin cam surdă. Tocmai atunci se judeca procesul unui așa zis pretins viol. Judecătorul îi dă cuvântul celui inculpat să–și susțină nevinovăția.

- Domnul Judecător și onorată curte! Începe el, ...Prima dată când am cunoscut-o, am dus-o în parc...

- Ce spune? ...Ce spune? întreabă baba surdă.

- Ei ... A dus-o în parc.

- Ce domn! zice ea.

-...După aia am dus-o la un film....

- Ce spune fa?...

- Ei dar lasă-mă să ascult acolo ... Ce spune? Ce spune? .

- Zice că a dus-o la film.

- Ce domn!...

-...Apoi am mers cu ea la o cofetărie, unde am luat câte o prăjitură....

- Ce a mai spus fa?

- Ei ... i-a dat o prăjitură...

- Ce domn!...zice baba iar.

-...Apoi m-am dus cu ea acasă. Dar jur domnule judecător, ca nu i-am atins nici măcar un fir de păr...

- Ce a spus? Ce a spus? întreabă iar baba cea surdă.

- Ei dacă nu m-ai înnebunit. Nu mai merg cu tine de acu. Să te duci singură!

- Hai fă zi și mie...

- A spus că nu i-a atins nici măcar un fir de păr...

La care baba surdă spune:

- Ce precizie!...`

Da, așa și eu acu... cu Brândușa mea.- „Nu i-am atins nici măcar un fir de păr”

Când  Brandusa, a ”debutat” și ea cu primii pui, tata i-a amenajat un culcuș după sobă, cu un scaunel cu picioarele desfacute ce aducea a trapez, cu baza mare in jos. A pus in el niste carpe. Brandus a fata trei mati. Erau ca niște șoricei golași fără ochi și mionau anemic continuu. Nici nu ieșiră bine afară că și ridicau boticurile în aer după țâțele mă-si. Era pentru prima oară. Nu mai văzusem pui de mâți. O vreme i-a hrănit, pana ce au facut ochi. Se uitau la mine curiosi. Pe cati-va i-am mangaiat pe crestet, si stateau dihaniile. Ce le-o fi placand acest fapt? Si nu numai lor ci si la pasarele...Apoi s-au facut mai mari și toată casa era a lor. Când mai ieșea Brândușa afară, lăsându-i singuri dormind, eu profitam și îi ascundeam lângă mine în pat. Când venea iar Brândușa, se ducea la locul ei.

Când a văzut că îi dispăruse ”copilașii”, a început să se agite și să mârâie și să miaune, căutându-i în toată casa. Unul din ei, de sub pătură când a auzit-o pe mă-sa, a început să miaune. Mă-sa când aude sare și ea pe pat. După ce am ridicat pătura și i-a găsit s-a bucurat cu câteva mionături și mârâituri ca și cum îi certa: ”ce căutați aici?” sau ”pe unde ați fost?”. După care îi spăla neîncetat.

Făceau numai nebuneli. Acum aveam și eu acoperire, când mai făceam ceva, dădeam vina pe mâți. Bineînțeles că mama nu mă credea, așa că tot ăla eram.

După ce i-a înțărcat am scăpat de ei. I-a repartizat tata pe alte meleaguri. La un an, iar ni se înmulțiră familia. La fel am făcut și cu ceilalți. Următoarea tură Brândușa mea nu a mai venit în casă. Așa că după câteva săptămâni am văzut-o cu ei în gură, cărându-i pe ușa podului. Pe unul l-a scăpat jos. Acesta în contact cu pământul a început să miaune disperat. S-a învârtit o vreme în jurul lui mieunând și ea, dar degeaba. Până seara a murit.                     

Când a venit și cu restul, încă trei în casă, să ne facă prezentările, aceștia fricoși se ascunseră care încotro. A trebuit să treacă ceva timp ca să–i conving să se împrietenească cu noi. Si mai ales cu mine.

Întro zi când mama se puse să se odihnească, al naibi mâță atunci o apucase iar. Sărea în sus, se oprea fugea iar sărea și tot așa. Aveam un piedestal cu trei picioare din lemn. Iar la mijloc era o casetă plină cu nasturi. Nasturi pe care mama ii strângea, de la lucrurile vechi. Mama abia adormise. Boala de mâță în săriturile ei atinge piedestalul și îl răstoarnă împreună cu caseta cu nasturi. Aceștia se răspândiră într-un zgomot asurzitor pe podea. Mama se scoală repede și țipă la mine că de ce nu o las să doarmă. Și cum nu m-a crezut, bineînțeles că iar am luat bătaie din cauza pisicii. Pisica se refugiase sub pat și nu a mai ieșit de acolo de cât târziu.

Degeaba am încercat să cerșesc îndurare, că nu a fost chip. Nu a vrut să mă creadă. ”Cum să facă pisica una ca asta” mi-a reproșat ea. Am îndurat eu bătaia aia în ziua aceea, dar după câteva zile când ai mei nu erau acasă, mi-am scos și eu pârleala. Am bătut-o și eu, de i-a mers fulgii. Când a venit mama acasă, mă întreabă unde e pisica. Pisica se ascunse iar sub pat. Mama iar la mine , ”ce i-ai făcut Brândușii”. Iar eu normal, nu-i făcuse-m nimic. După un timp iese boala de mâță și începu să se gudure pe lângă picioarele ei. Mama, de colo:

- Așa că Bebi, te-a bătut, la care ea foarte mieros:

- Miauuu...!

Iar mama de colo:

- Uite vezi mi-a zis pisica că minți! Și-mi dă iar bătaie...

Trebuie să spun că am cam fost gazda bătăilor, de la 3 ani și după, o bună bucată de timp, atât de la ea, cât și de la tata. Și tare îi mai plăcea să mă vadă că sufăr. Dacă mă lăsa ea, când venea tata de la muncă, îi reproșa și lui, nebuniile mele, amplificându-le. Și îmi aplica și tata o corecție. Iar tata folosea cureaua. Isi facuse una din niste piei, din care taiase niste fasii. Apoi lua doua si le impletea. Asta era arma sec5eta a tatei. Unde dadea lasa si urma. Numai ca el ma batea num ai la fund , ca sa nu se vada urmele, care durau cateva saptamani , ca nici nu mai puteam sta in pat sau pe scaun  . mai mult pe burta. Tata ma batea rar dar bine , spre deosebirew de mama, care nu era zi sa nu ma treca in revista. Chiar ea zicea: ” Estri gazda batailor!”. Nu știu de ce trebuia eu, să îndur atât chin, si mai ales si din cauza altora. Eu trebuia să fiu mereu țapul ispășitor, sau să scot castanele din foc cu mâna mea. În alte dăți tata se mai ducea la pește. Atunci mâța, era în al noulea cer. Se gudura pe lângă picioarele lui și miona într-una. Până la urma tata i-a dat câțiva peștișori mai mici. Se apucă să-i mănânce mârâind. După ce ia terminat nu s-a lăsat până nu a sărit pe masă și profitând de neatenția noastră, a mai înfășcat de coadă un peste mai mare. Apoi a sărit jos cu el în gură. Tata a văzut-o și s-a luat de ea. Știu că a bătut-o tare atunci. Nici a doua zi, mâța nu mai voia să mănânce nimic. De câte ori mama mai pregătea mâncarea și îi mirosea a carne, se freca mereu de picioarele ei mionând într-una. Din când în când, mama mai juca fotbal cu ea. Dar ea nici nu-i păsa se întorcea mereu.

- Acu nu mai este Brândușa ta? nu mă rabdă pe mine.

- Păi nu vezi că numai în picioarele mele stă! Mă împedic de ea.

Dar nu s-a lăsat până nu a călcat-o și pe coadă. Așa s-a mai potolit Brândușa.

Întro noapte dormeam în patul tatei din camera lui. Mă trezesc noaptea de un zgomot suspect. Se auzea un fel de crănțănit. ”Să fie un șoarece” îmi zic în gând. Că aveam și de ăștia destui. Nu îi puteam suferi. Nu puține nopți după ce ne găurea pereții ieșeau și mergeau ca pe bulevard la noi prin casă. Unu într-o noapte, merge pe o carpetă de lână ce era pe un perete la pat. De aceea a adus și tata pe Brândușa. Să mai scăpăm de ei, sau măcar să fugă șoareci de mâță.

Mă dau jos tiptil și aprind lumina. Când colo ce să vezi: Brândușa mea, se cocoțase pe ”scrin”, - un dulap cu trei sertare - de a tatei, și dăduse de o pungă cu bomboane cu lapte, uitata de mine. Iar acu ea se ospăta. Lua desertul! Se îndulcea și ea. M-am răstit la ea, să-mi lase bomboanele în pace. I-am lăsat-o pe cea începută și i-am luat restul pungii. Ca să vezi. Mama a văzut la mine lumină și veni repede să vadă ce e? Îi spun și o arăt pe infractoare. S-a minunat și ea, dar și tata când a aflat. Și aveam să văd că nu refuza nici un fel de dulciuri și mai ales caramele. Și câte mai făcea.

Într-un alt an și ultimul, o vecină m-a scăpat de ea definitiv. A pus o capcană. Cică o pisică îi mâncase puii de găină. A omorât-o degeaba, că nu era ea, ci o altă pisică care semăna cu ea. Mi-a părut rău după ea, chiar dacă pătimisem o mulțime de la ea. Eu la cine mai trebuia să țip?