MISTERUL ROBOTILOR PARTEA 13

 

MISTERUL ROBOTILOR 13.

 

 

1.

 

 

Trecuse anul. Nina mea, deritica prin casă. Era ziua ei de lucru. Tocmai dădea cu aspiratorul. Eu tot îmi ridicam mereu picioarele, stând pe un fotoliu uitându-mă la TV.

- Păi dacă tot ai treabă, eu să mă duc până afară prin oraș.

- Păi da, când fac treabă, tu pleci, în loc să mă ajuți și tu...

- La ce? Vrei să-ți țin curentul în mână?

O las să bombăne și ies pe ușă. Mă duc la poartă o deschid și o încui din urma mea. Merg agale, fără o țintă anume. Ajung la capătul străzii. Apoi o i-au la dreapta către centru. Când ajung acolo lume de pe lume. Oare ce o fi acolo? mă întreb. Când ajung la locul cu pricina, văd o navă curioasă, ascuțită în față ca o săgeată. Spre spate se rotunjea și se mărea. Era neagră. Aproape de capătul din față, avea o cupolă, străvezie albă ca sticla. Înăuntru la comenzi, se afla o ființă. Nu dădea semne că ar fi în viață oricum nu cred că dormea. Stătea cu capul sprijinit de consolă. Dau ocol obiectului misterios. În spate se afla ajutajele motoarelor. Încerc să mă apropii de ușă. Încerc să o deschid. Dar nu reușesc. Probabil că era încuiată pe dinăuntru. Scot aparatul de emisie și o chem pe Nina. A trebuit să aștept ceva, până să-mi răspundă. Probabil că nu auzea din pricina zgomotului făcut de aspirator.

- Ce e Marinuș?

- Auzi, nu vrei să te teleportezi aici, în zona centru. Uite coordonatele.

Nu trecu mult și apare și Nina mea victorioasă.

- Ce e ? De ce m-ai chemat?

- Păi uite a aterizat aici această navă. De unde o fi?

- Păi nu știu. O sa-l întreb pe Zeno.

În timp ce Nina, încerca să prindă legătura cu Zeno, s-a mai adunat o duzină de curioși. Încerc să i-au legătura cu unii din ei, poate știau mai multe.

- Păi nu știu, face unu. A căzut pur și simplu din cer. Încă ce m-am speriat...

- Dar văd că e întreagă, nu pare să se fi prăbușit.

- Dar a venit cam repede și s-a izbit oleacă pământ.

- Marinuș, vine întro clipă Zeno, să vadă ce și cum.

Deja apăruseră autoritățile. Cineva i-a anunțat cred.

- Nu vă faceți griji, încerc eu să–i îndepărtez, este nava unui prieten de al meu, zic eu la nimereală.

Autoritățile se ocupară acum de curioși, încercând să-i îndepărteze de la locul de impact. Nu trece mult și își face apariția și Zeno, întro trâmbă de ceață.

- Ce s-a întâmplat? Întreabă el.

- Îi fac semn la carlingă, arătându-i persoana.

- Da e în regulă. Mă ocup eu acum de el.

Se apropie de navă, scoate un dispozitiv și dispar amândoi într-un alt nor de ceață.

- Hai Nina, acasă, că cred că Zeno s-a mutat la noi.

Dar Nina, mi-o înainte, teleportându-se înaintea mea. Rămân singur acolo și mă mai uit la oameni, la autoritățile mirate de dispariție și încerc să plec. Dar unu din sefii autorităților, mă somează să stau.

- Ce s-a întâmplat? Am spus că un prieten de al meu, căruia i s-a defectat nava. Ce aveți cu mine?

- Am spus să te oprești.

Nu am încotro și ridic mâinile, în semn de supunere. Doi se apropie de mine cu armele în mâini, amenițându-mă. Apoi îmi pun cătușele la mâini.

- Ce e cu zelul asta la voi? Nu mai aveți înfractori și m-ați luat pe mine? Vi-i s-a pus pata pe mine?

- Hai las-o mai moale.

- O să regretați că v-ați luat de viața mea.

- Vai am și început să plângem...

- Da o să plângeți...

Dar ei nu mă ascultă și sunt împins înăuntru în mașină. Mergem câteva străzi și mă trezesc la o circă de poliție. Șoferul oprește. Mă dau jos însoțit de cei doi. Intrăm în secție. Apoi după ce străbatem câteva culoare, ne oprim în fața unei uși. Unu din ei deschide ușa. Intrăm. În cameră nimeni. Apoi ei dispar. lăsându-mă cu cătușele la mâini cu mâinile la spate. Rămân singur. Aș fi vrut să o chem pe Nina în ajutor. Dar era peste poate. Cu mâinile legate la spate...nu prea aveam mari șanse.

După 5 minute intră un gradat. Mă uit la el și îmi pare cunoscut. Cred că și el mă studia intens. Aveam impresia că l-am mai văzut undeva. Dar unde?

- Pot să știu și eu de ce m-ați adus aici? îl întreb eu.

Dar colonelul, nu îmi răspunde, studiindu-mă în continuare. Deodată îmi amintesc unde l-am mai văzut. Era cunoștința noastră comună de la Herculane. Căpitanul...Andrei parcă... sau nu parcă, nu așa îl chema. Apoi mai intră unul în cameră. Proaspătul venit îmi dă o hârtie și îmi spune să dau o declarație. Mă uit la el uluit. Ce declarație? Eram în plimbare prin zonă și am văzut lumea adunată. Am văzut nava...și atât. Altceva nu știu.

- Minți

- Nu mint. Dați-mi drumul că o să vă pară rău.

- Ia uită-te la el. Ne mai și amenință.

Deodată aparatul de emisie, aflat în buzunarul meu, prinse glas. Eram căutat. Cred că era Nina. Își făcea griji din pricina mea. Nu știa unde am dispărut.

Colonelul veni la mine și îmi controlă buzunarele. Dădu de aparat. Îl luă și îl studie. Se uită la el curios.

- De unde ai jucăria asta?

- Ce sunteți curios? E aparatul meu. Vă rog să mi-l dați înapoi.

- Văd că te-ai dotat. Parcă acum câți-va ani nu erai așa de dotat.

Deci și-a adus și el aminte de mine. E clar. De acu o să am viața lui Aldo Moro. ”Nina, Zeno, Unde sunteți. Ajutor”! Fac eu în gând, poate mă aude telepatic.

- Ce îți fac prietenii tăi? Mai ești cu ei?

- Sigur. Am foarte mulți prieteni, De abia aștept să dați cu ochii de ei.

- Nu mai spune și cred că îți faci speranțe deșarte. De aici nu mai scapi.

- Mai vedem...

Dar nu apuc să termin fraza, că incinta, fu învăluită de un nor de fum alb. Când se risipi, în afară de cei doi, în cameră nu mai era nimeni. Cei doi stăteau lungiți pe podea.

 

 

 

 

2.

 

 

Zeno reuși să mă teleporteze în curte. Cu această ocazie am văzut că mii se umpluse curtea. Nava extraterestră era in curte la mine. Zeno se duse la carlingă și încercă să o deschidă cu forța. Mai încolo era Nina, care se uita la Zeno. Pe mine nici nu m-a băgat în seamă, de parcă nici nu existam.

- De ce nu-l teleportați? Nu e mai bine?

Până la urmă Zeno apelează la teleportare. Așa că îl scoate pe nefericit din navă și îl depune în iarba cam înaltă. Mă uit cu reproș la Nina. Asta era treaba ei... Se apleacă zeno deasupra lui. Îi dă viziera de la mască jos. Când îi văd chipul, rămân surprins. Era ... Kurt.

- Cum ăsta e Kurt? Dar parcă a murit odată.

- Nu cel adevărat e mort. Ăsta e o copie. O clonă de a lui. Înteresant ce o fi fost în capul lui, de s-a aventurat până la voi. Ce a avut de gând să facă? Cum a luat nava? Și cum a navigat cu ea și cât timp? De ce oare s-a prăbușit.

- Cred că nu a apreciat corect forța gravitaționlă a noastră. Și a venit cam repede spre pământ, zic eu.

- Se prea poate.

Zeno mai scoate un aparat și îl analizează din punct de vedere medical. După care exclamă:

- Ia uite trăiește. Dar e leșinat doar.

Dar Zeno mai scoate un aparat cu impulsuri și îi trimite niște șocuri. După două șocuri își revine. Se ridică nesigur. Când privirea lui se intersectează cu a lui Zeno, acesta scoate un aparat din buzunar și-l îndreaptă spre Zeno. Dar Zeno mai apucă să-l imobilizeze cu alte serii de raze.

- Da, e bolnav. Trebuie dus la noi, să-l ținem sub tratament.

Și fără a ne înștiința ce avea de gând să facă, dispăru amândoi. Am rămas singur cu Nina. Eu fiind o fire curioasă, merg la carlingă. Văd pe marginea ei mai multe butoane. Apăs la nimereală.

- Ai grijă Marinuș...

Dar carlinga se desfăcu și se rabatează întro parte.

Mă uit cu atenție la aparatură. Apoi la bord. Câteva lumini erau încă aprinse. Unul pâlpâia. Mai apăs pe un buton și pâlpâirea se opri.

- Nina nu vrei să facem o plimbare împreună?

- Ba da! Aș vrea, dar bag de seamă că nu este loc decât pentru o persoană. Așa că las-o baltă. Tu nu știi să navighezi cu așa ceva. Ai putea să dispari definitiv în spațiu.

- Păi intră tu întâi și îmi spui ce face fiecare comandă. Așa o să le învăț.

- Ba puneți pofta în cui. Și pentru mine e complicată nava. E un model nou. Nu am mai văzut așa ceva.

- Cu atât mai bine. Eu voi fi eroul tău. Mă și văd navigând printre aștri.

- Lasă, nu ai ce face? Treci la treabă și termină treaba, că eu mă duc să termin mâncarea.

Și o luă repede către bucătărie. Mă întorc în casă, fără prea multă convingere. Gândul nu-mi dădea pace. Eram tentat să fac o cursă cu acea navă ciudată. Intru în casă și termin de aspirat. Șterg și praful. Șterg podeaua și reașez toate la locul lor. Deschid fereastra ca să intre aer proaspăt și să mai iasă și praful. După ce termin ies iar afară. Gândul de a încerca nava, nu-mi dădea pace.

Deodată îmi vine o idee. Ce ar fi dacă... Încerc să i-au legătura telepatic cu unu din Lideri, ori Zeno, ori El-Dor. Dar cu toate încercările mele, nu reușii să prind unu măcar.

Mă uit la navă. Mă bag înăuntru. După ce intru și mă așez mai bine la bord, apăs cu cotul ceva și în spatele meu se mai făcu loc de încă o persoană. Taci că e bine, zic eu în gând. Acum mai am loc pentru un pasager. Iar aici încape și Nina mea. Ies afară vesel. Merg la bucătărie.

Acolo ceva de nedescris. Toate oalele și cratițile mele, zăceau peste tot. Masă, scaune sobă, aragaz, dulapuri deschise, și câteva mai mari pe jos.

- Ce e asta Nina? Ziceai că faci de mâncare, iar tu ai deschis bazar aici? Ce ai scos toate cratițile și crăticioarele, precum și oalele afară?

- Păi am vrut să aleg în care să-ți fac mâncarea.

- Păi lasă, că și așa e târziu de acuma. Vei face mâine mâncare. Fă niște sandwici-uri ceva, că plecăm cu nava.

- Unde mister Marin? Cred că ai înnebunit? Ce ai căpiat? Cine o să conducă nava? Tu?

- Păi, am descoperit că are două locuri. Unu al meu și unul al tău. Dăm cu banul pentru fiecare loc. Cine câștigă ăla e.

- Tu nu ești întreg la minte. O să fac recomandarea mea lui Zeno, să te scoată din priză. Tu nu ai nici mașină aici pe Pământ și îți trebuie să te plimbi cu o navă străină?

- Păi aia se conduce greu. Trebuie să schimbi mereu pedalele, ambreaj-ul, accelerația, plus frâna... Ei, e teribil de complicat. Păi credeam că o să colaborăm. Că o să mă ajuți și tu...

- Credeai prost.

- Bine atunci pa! Și mă bag în carlingă.

- Mister Marinuș, oprește-te! Dăți seama ce faci! Asta nu e o jucărie. Dacă este Kurt acela, înseamnă că a venit de pe Zirda. Tu nu știi nici coordonatele Sistemului, darămite a planetei Zirda.

- Păi vezi, poate are program. O fi programată, ca să știe și drumul înapoi...Măcar să facem oleacă de școală cu ea. Ne ridicăm sus, coborâm, o luăm la stânga... la piață.

- Sigur să ne vadă toți. Vrei iar să te aresteze ăia? Abia te-a scăpat Zeno. Vrei înapoi du-te fără navă.

- Deci nu vrei să mă ajuți. Îți cedez locul în față. Vezi care e treaba cu ea.

- Bine dă-te jos, să urc eu. Mai bine trec eu în spate. Și urcă tu în față.

Nina urcă în față, iar eu în spate. Nina se uită la bord, la indicatoare, și descoperi și un mic ecran, pe care pâlpâia un semnal.

- Da ai dreptate. Aste locul de unde a plecat Kurt. Da, e planeta Zirda.

- Păi ce mai aștepți?...da stai așa, sandvișurile mele?

- Bine du-te și adu-le.

Mă strecor cum pot afară. Mă duc la bucătărie, aleg ceva din frigider și le îndes întro pungă cam nesimțită de 1leu. Dar cred că asta era de 5 lei...Ies afară și mă îndrept către navă. Când să urc, aud o sirenă a poliției. Oprește la mine la poartă. Coboară cineva și bate puternic în poartă.

- Sper că nu au berbec...Dar nici nu sfârșii bine vorba, că poarta căzu cu un zgomot în curte.

În cadrul ei se iviră patru oameni înarmați cu pistoale mitralieră. În spatele lor îl văd pe colonel, fostu căpitan de la Herculane. Mă precipit, spre navă alerg și mă arunc în ea, spunând :

- Haide Nina, calc-o, că e de jale. Ăștia m-au făcut prizonier și acu și atunci la Herculane...

- Bine așteaptă...

Apoi Nina închide carlinga. Eu mă dosesc în spate pe burtă. Dar Nina, nu se sperie. Actionă un buton și nava fu învăluită de un câmp protector. După care se ridică lin în sus. Nu se auzea nimic. Nici musca măcar. Colonelul se repede spre navă, dând ordin:

- Ce stați trageți în ea, că acu ne scapă. Dar era prea târziu. Câteva rafale, trase din cele patru arme, se îndreptară către carlingă. Dar erau inutile. Câmpul acționat de Nina, își făcu pe deplin treaba. Toate gloanțele deviară. Ne ridicăm din ce în ce mai repede. La un moment dat Pământul se făcu mic, cât o portocală.

- De acu nu ne mai pot face nici un rău. Și încotro Marinuș?

- Păi întâi, ne plimbăm aici pe Pamânt. Hai să mai vizităm și alte meleaguri. Uite, hai la Ruși.

- Vrei să pună nebunul ăla rachetele pe noi? Sau dronele? Nu știu încă câte de mare e protecția la această navă. Nu știu cât poate rezista.

- Păi alege tu o altă țară.

Începem să coborâm, parcă prea repede, după părerea mea.

- Mai încet Nina, că mi se apleacă.

Nina micșoră coborârea. Coborâm până deasupra unei păduri dese. Eram după spusele Ninei, pe teritoriul Bulgar. Aici survolăm pădurea. Găsim un luminiș. Și coborâm lin pe pământ.

- Hai mai i-a o pauză, ca să termin și eu de mâncat măcar un sandwici. Mă apuc gospodărește de el, în timp ce Nina cerceta consola, să vadă ce surprize mai ascunde.

- Da, făcu Nina. Am găsit traiectoria de zbor de pe Zirda, este salvată în computerul de bord. Dacă inversăm ciclul, facem cale întoarsă spre Zirda.

După ce termin două sandwici-uri, mă declar mulțumit.

- Păi Nina, dacă te simți în stare, refă drumul lui Kurt. Ne întoarcem spre Zirda. Auzi, dar ia vezi, ne ajunge combustibilul. Sper să nu rămânem în pană pe undeva printre constelația Ursa Mare...și Pegas.

Nina cerceta bordul și indicațiile ce apărură în urma manevrării unor butoane.

- Da ne ajunge. Cu condiția, să zburăm cu aceeași viteză.

- Și care este viteza aia, întreb eu speriat. Sper să nu fie cea a luminii. Nu de alta, dar nu aș vrea să rămân împrăștiat pe undeva prin Cosmos...

- Nici o nădejde, Mister Marin... Adică nu e nici o problemă...

- Atunci start spre infinit!

 

3.

 

 

Cum traseul fusese memorat de aparat, acum Nina inversase traseul spre origine. Refăcuse programarea.

Vedeam cum fug stelele și alți sori și galaxii. Mai trece din când în când câte un nor colorat în toate culorile curcubeului, sau obscur. Priveam, și alternanța constelațiilor mă oboseau. Închid ochii. Începui să visez. Se făcea că mă plimbam pe o plajă însorită. Pe plajă erau foarte multe fete cu trupuri, goale sau aproape goale. Cele mai puțin goale, erau colorate în toate nuanțele curcubeului. După natura slipului minuscul pe care îl purtau. Unele stăteau pe șezlonguri, la Soare, altele se bălăceau în apa de un verde de smarald. Câțiva tineri musculoși jucau pe plajă, diferite jocuri. Tenis, volei, fotbal... O tanti stătea pe plajă și puse ochii pe mine. Mă uitam fascinat la ea și ea la mine. Încerc să mă apropii de ea. Dar o sirenă începu să sune, bună de sculat morții. Tresar, și visul mi se năruie. Deschid ochii și o văd pe Nina că se precipita la consolă.

- Ce este? Ce s-a întâmplat?

- Nu știu Marine, a început să sune drăcia asta și nu știu care e cauza. Mă uit și eu după umărul ei la pupitru. Dar nu pot să-mi dau seama de situație. Începuse să-mi fie frică Pe spinare îmi curgea o transpirație rece, precum aerul de afară. Nina tot trebăluia la pupitru, fără folos.

- Ia-o ușor Nina. Nu te grăbi. Vezi ce spune computerul? Este o cauză sigur. Uită-te pe ecran. Nu vezi nimic?

- Nimic Marine.

- Vezi dacă nu merge să treci pe infraroșu.

Nina mai manevră câteva butoane. Și deodată apăru pe ecran un cerc roșu. Care oscila pe tot ecranul.

- Vezi ce valoare are atracția gravitaționala? Cât este?

- 100 mister Marin.

- Așa mare? Ce o face să fie așa de mare. Trebuie să fie o cauză.

- Cred că suntem în raza unei planete din acest sistem. E cam uriașă. E de zece ori mai mare decât Pământul.

- E grav. Nu poți să te abați de la traiectorie? Schimbă direcția, până nu e prea târziu.

Nina cuplă frânarea manual. Apoi porni motoarele, îndreptând nava pe o altă traiectorie. Dar minutele treceau și nava se încăpățina să păstreze vechea poziție. Nina mai încercă o dată, și când porni motoarele, schimbă încă o dată traiectoria navei. Alarma se opri, semn că nava nu mai avea motiv să fie atrasă de vreo planetă, sau altă structură meteorică. Nina studie distanța rămasă până la planeta Zirda.

- Mister Marinuș, nu cred că vom mai ajunge pe Zirda. Am consumat deja jumătate din combustibil.

- Păi lansează un S.O.S. Poate trecem prin apropiere de o civilizație, care ne-ar putea intercepta.

Nina se supuse și lansă în spațiu un S.O.S, cu plajă largă de acțiune. Din când în când, mărea puterea de emisie, doar, doar. Trecu o oră și nimic. Trecu trei și iarăși nimic. Simții că iar se lasă rece pe spinare. Cu toate astea nava zbura într-una, către destinația aleasă de Nina din computer.

- Nina ai verificat traiectoria navei, se înscrie pe traiectoria aleasă de computer? Poate ne trezim pe altă planetă.

- Dacă sunt ființe raționale...

- Și dacă nu sunt. Poate nimerim pe o planetă, unde în loc de oameni, sau ființe inteligente, dăm de niște creaturi, sau alte ordigănii, care o să ne transforme în felul întâi la masa lor.

- O să vedem.

- Păi da, ție îți este ușor să vorbești. Tu nu ești comestibilă. Dar eu? Cred că aș fi o mare delicateță la masa lor... Dar nu mai continui, că alarma sună din nou, vestind că ne apropiam de o planetă aproape ca Pământul de mare. Ba mai avea și atmosferă identică cu a noastră. Nina cercetă datele de pe ecran.

- Uite acum făceam analiza atmosferei. Are 75% Azot, 30% Oxigen, 2,8 la sută Co2, și în rest alte gaze rare. Deci se poate trăi. Pe ecran se aprinse o lumină ce clipea. Ni se cerea insistent să ne prezentăm.

- As@m!nb%hj$asd# T iou& bin^?

- Ce e asta Nina? Nu poți să traduci. Ce e păsăreasca asta?

Dar Nina dădu drumul la convertorul de limbă universal.

- Cine sunteți? De unde veniți?

- Eu sunt Nina și este cu mine și mister Marin Noi venim de pe planeta Pământ, a treia planetă de la Soare din sistemul nostru, din galaxia Calea Lactee. Am fost atacați de o planetă sau un Soare și am deviat de la traseu. Ne îndreptam către planeta Zirda din constelația Orion.

Urmă o pauză. Probabil că analizau spusele noastre. Dar difuzorul prinse iar glas.

- Dar cu ce navă circulați? Că până la Zirda, mai aveti 25 de ani de mers, la viteza asta.

- 25 de ani? fac eu. Păi ajung la Zirda bătrân. Ce e de făcut? Poate ne ajutați, să ajungem la destinație.

- Nu putem. Noi suntem un popor liniștit, la circa 20 de ani de Zirda. Nu puteam înterveni. Doar dacă vreți să veniți pe planeta noastră. O să trimitem două nave să vă escorteze. Pe ecran apăru două alte nave,...

- Dar bine dar navele astea sunt ca a noastră.

- E bine atunci Marinuș. Poate o să ne ajute să și ne întoarcem...

În fața noastră, apăru din senin cele două nave. Se postară în imediata apropiere de noi. Ne invită să nu ne abatem de la traseu. Le urmăm în liniște. În zare apăru o planetă albastră. Era aidoma planetei Pămînt, doar că era un pic mai mică. Pe măsură ce ne apropiam de ea, începea să prindă contur. Apoi ne trezim deasupra unor construcții ciudate, destul de înalte. Mai înalte decât zgârâie-norii de la noi. Navele survolă o platformă ce ieșea dintr-o clădire imensă. Suntem invitați să aterizăm pe acea platformă. Nina reuși să pună nava cuminte pe platformă. La capătul platformei era o intrare, cu o ușă imensă. Ușa se dădu la o parte, lăsând să iasă la iveală niște ființe mici, de un metru. Mă uitam curios și surprins la acele creaturi. Prima dată am crezut că sunt copii. Nina deschise carlinga, dar nu înainte de a analiza aerul. Era bun după datele observate de Nina.

- Este cam oxigenată planeta asta.

Platforma se umplu de lume, și se orândui ca un careu. Noi fiind în centrul lui.

- Bine ați venit pe planeta noastră, suna lozinca lor. Planeta noastră se numește: Terra.

 

4.

- Bine v-am găsit! Dar și planeta noastră se numește Terra. Noi îi mai spunem și Planeta Pământ! Sau mai bine le spunem, Terra 1 și Terra 2. Acum depinde cine a apărut întâi. A voastră sau a noastră. Noi datăm Pământul că ar fi apărut de acu 4,5 miliarde de ani în urmă. A voastră ce vechime are?

- A noastră are 100 miliarde de ani.

- Ohoo! fac eu. Atunci la a voastră să-i spunem Terra 1, și a noastră să se cheme,Terra 2. Asta dacă nu a mai apărut între timp și alte planete cu numele de Terra.

- Și spuneți că v-ați rătăcit?

- Da așa se pare. Noi voiam să ajungem pe Zirda din constelația Orion.

- E foarte departe. Am auzit și noi de ea. Au o tehnologie foarte avansată față de noi. Noi suntem cam la jumătatea lor, să zicem. Avem și noi nave și navete, cu care întreprindem diferite călătorii, la mare distanță sau la o distanță mai mică, asta în funcție de nevoi. Dar bine, ne plimbăm și aici pe planetă. Dacă mai rămâneți, o să vă arătăm și planeta noastră, așezările pe care le-am construit și viața noastră de obște.

- Sigur ne-ar face o deosebită plăcere să vă vizităm.

- Da, dar toate la timpul lor. Acum o să vă invităm la un mare ospăț. Probabil că călătoria pe care ați înterprins=o, v-a provocat foame.

- Asta cama așa e...

- Am organizat în cinstea venirii voastre un dineu festin. La el o să participe elita noastră cea mai de sus.

Ni se face semn să intrăm în interiorul clădirii. Intrăm cam cu stângăcie și reținere.

La cât sunt ei de mici, mă gândeam că ar trebui să mergem aplecați. Dar nu! Clădirile erau deopotrivă cam majoritatea, cam la fel ca la noi. Chiar și camerele, sau încăperile, erau înalte cam de 3m. Mergem pe un hol lung. La capăt se deschide o ușă mare.

Când intrăm în interior, o masă lungă ni se prezentă ochilor. Am văzut că și ei aveau un fel de grade, ca să zic așa. Erau și șefi printre ei. Când ajungem la masă, șeful ne face semn să ocupăm două scaune în capul mesei.

- Poftiți aici. Avem onoarea să vă prezentăm. Poate și noi când o să venim în viitor la voi, o să fim și noi primiți la fel.

- Ei, cât despre asta, o să fiți bine veniți, dar nu cred că prea curând. Tehnologia noastră de a străbate Spațiul și Timpul, aș putea zice că sunt la pământ.

- Adică ce vreți să ziceți?

- Adică, de ce să ne lăudăm, noi suntem cu mult în urma voastră. Dar ne place să ne dăm măreți în fața celor mici și slabi. Nouă ne place să ne luptăm între noi. Avem tehnică de război. La asta nu ne întrece nici dracul. Bine în comparație cu alte tehnologii ale altor planete, nu știu la voi, dar totuși suntem mult în urma voastră. Dar și față de Zirda, noi suntem pui.

- Deci să înțelegem că voi încă vă mai războiți între voi?

- Da și încă cum...Dar să lăsăm asta.

- Siguri luați loc și așteptați că vin și bucatele.

Între timp un fel de chelneri, se foiau mereu printre mese, aducând diferite talgere acoperite, distribuindu-le pe masă, într-o anumită ordine. Alții aduceau sticle și căni pline cu tot felul de lichide, care mai de care mai colorate. Mi se puse și mie în față, astfel de căni. Mă uit la ele și văd culoarea la lichid diferită. Când totul fu adus, se dădu comanda, să poftească și ceilalți meseni.

În scurt timp se umplu toată sala. Apoi luară loc în liniște fiecare la câte un loc, cred, că de dinainte prestabilit. Când toată lumea fu prezentă și luaseră loc, șeful se ridică în picioare:

- Bună ziua la domnii noștri vizitatori și al domniilor voastre. Ne-am adunat aici pentru un ospăț dat în cinstea noilor veniți. Pentru oaspeți dați-mi voie să mă prezint. Numele mele este Knox! Iar al adjunctului meu, Pair! Cel desemnat se înclină ușor. Asta cred ca să iasă în evidență față de noi. Dar nu era așa. Aveam să aflu că la masă veniseră mulți și din alte locuri de pe planetă. Probabil că și planeta lor era împărțită în sectoare, sau continente, cine știe?

După ce termină, ne apucarăm serios de mâncare. Chelnerii care stăteau lângă fiecare scaun, se repeziră să ridice capacul de pe acele talgere, dezvelind un fel de mâncare. Pentru mine necunoscut. Văd că un chelner îmi pune din acele talgere mai multe feluri în farfuriile din fața mea. Ce m-a frapat, este că tacâmurile erau toate din aur curat și strălucitor. Dar și farfuriile la fel. Erau pictate cu motive aurite și culori diferite și contrastate. Nu era o farfurie la fel. La toți diferea. Nina se uită și ea la ceilalți nepăsătoare, de parcă toată viața ei stătuse mereu la masa lor, sau era de a lor. Numai că ea nu se atinse de mâncare și băuturi.

În timp ce mâncam, șeful lor mi se adresează:

- Dar colegul, dumneavoastră, nu ne onorează să se ospăteze? Nu-i place mâncarea noastră?

- Ba da, dar ea nu mănâncă, că e robot. E din plastic și metal și are componente electronice și electrice. Sper să nu vă supărați pe ea.

- Aha! Pricep. Păi atunci... și se întoarse după un chelner și îi spuse ceva. Drept răspuns, chelnerul dispăru, dar se întoarse cu o cană cu un alt lichid în ea. Îl turnă întru-n pahar aflat în fața Ninei.

- E pentru roboți, se scuză Knox.

Mă apuc și încep să gust mâncarea. La început, nu mi se păruse prea promițătoare, dar, știți cum se spune : Pofta vine mâncând! Din când în când mai sorb și câte un fel de lichid din cană. Văd că Nina soarbe și ea preparatul dat de Knox.

- Nina! ce bei tu acolo?

- E un fel de ulei. E foarte bun la ungere.

Mă uit la ea și înțeleg. Cred că nici ei nu duceau lipsă de roboți. Și aveam să mă conving pe deplin de asta, cât de curând. După vreo oră, nu ni se mai aduce nimic. Knox declară masa încheiată. Oricum mă ghiftuisem cu de toate. Am încercat și tot soiul de băuturi. Unele erau un fel de sucuri, de diferite origini, necunoscute mie.

Eu cu Nina și Knox, ne ridicăm de la masă. Se ridicară și ceilalți și se arătară dornici să discute cu noi. Dar Knox , ne spune ca să mergem într-o altă sală de oaspeți.

Ajungem în altă încăpere parcă mult mai mare decât prima. La fel suntem conduși la mijlocul mesei. De acolo puteam vedea pe toată lumea, datorită formei rotunde a mesei. Pe masă se aflau un fel de microfoane și un aparat de traducere automată. După ce luară loc cu toți, noi între cei doi lideri Knox și Pair. După ce se făcu liniște, Knox, se ridică și începu:

- Stimați locuitori ai acestei planete. Avem cinstea de a ne vizita, doi locuitori ai planetei Pământ, pe care și ei îi spun Terra. Dar judecând după vechime, planeta lor s-ar putea numi Terra 2.

Se auziră aplauze. Knox ridică mâna și ele se opri ca prin farmec.

- Suntem onorați de vizita neașteptată a lor. Chiar dacă intenția nu le-a fost să ne viziteze, ci soarta sau întâmplarea a fost de vină. Dar îi dau cuvântul domnului...

- Marin

- Așa! Domnul Marin. Aveți cuvântul:

- Eu fac parte din locuitorii planetei Terra, sau Pământ cum mai spun unii. Suntem din galaxia Calea Lactee. Locul nostru este pe un braț al lui Orion din galaxie. Planeta noastră face parte dintr-un Sistem Solar ce are în componență sa, 9 planete. Dar ori cât ar fi de interesant, numai planeta noastră a adăpostit viața. Numai noi am avut fericita șansă, ca să trăim. Pe lângă noi, mai sunt mii si chiar zeci de mii, specii de animale și alte viețuitoare. Avem o populație de circa 7,88 miliarde de oameni și la fiecare 5 zile se mai nasc încă 1milion. Asta în anul 2021. Și ei sunt repartizați pe 7 continente, ce sunt pe planetă. Acestea sunt:

· Africa.

· America de Nord.

· America de Sud.

· Antarctida (a nu se confunda cu Antarctica, marea zonă sudică a Pământului)

· Asia.

· Australia.

· Europa.

Mai avem o zonă, America centrala, dintre cele două Americi, unde părerile sunt împărțite. Dar nu are a face acum. De asemenea, apa este cea mai mare întindere a planetei. Este cam trei sferturi din i

întinderea planetei, în timp ce uscatul acoperă cam o treime. Dar nu a fost așa tot timpul. Încă de la început a existat un singur continent, numit Pangeea. Dar în timp cu trecerea milenilor, din cauza rotației Pământului, a mișcării faliilor, și erupției vulcanilor, Continetul s-a rupt și au început să se desprindă și să plece la plimbare, stabilindu-și forma de astăzi. Nu știm peste căte alte milenii, cum v-a mai evolua forma planetei.

Avem o zi de 12 ore si o noapte de 12 ore. Asta că plantea se rotește, dar face și o mișcare de revoluție în jurul unui astru numit Soare. Soarele fiind in centrul sistemului nostru. El face să ne dea viață. Mai avem și un satelit numit Luna. Eu fac parte din Europa și dintr-o țară numită Romania. Iar în România, cum avem și alte sub diviziuni, sate, comune, și orașe. Noi facem parte din orașu Galați.

Mie mi-a plăcut electronica. Și mi-a plăcut să construiesc mereu câte ceva. Așa am făcut prima variantă a acestui robot, care la început s-a numit Robi. Dar între timp, am avut parte de diverse aventuri și călătorii. Am întâlnit un robot făcut de o întăitate străină, din apropierea galaxiei Andromeda. El a convenit să mi se alăture, deoarece robotul meu Robi, suferise avarii grave.

Și tot așa făcând cunoștință și cu entitatea, de pe Zirda, am perfecționat mereu robotul aducându-l în starea finală de acu. Trebuie să adaug, că este o roboțică. Adică de gen femenin. O cheamă : Nina. Nu știu cum e la voi, dar și noi oamenii sunt de două feluri : bărbați și femei. Adică de gen masculin și femenin.

Acum fiind prieteni cu cei de pe planeta Zirda, am dat tot din întâmplare de un consătean de-a nostru de pe Pământ, ce a fost dus pe această planetă, de când era mic. Și a rămas ca făcând parte din rândul lor. Numele lui era Kurt. Pentru că și lui îi plăcea să cutreiere, cărările Cosmosului, a venit la noi, în curtea mea, din greșeală și de atunci ne-am împrietenit. Numai că...

Dar Nina mă trage de mânecă.

- Nu cred că e cazul să mai continui despre Kurt.

- Da, cred că ai dreptate. Da, cam asta e...Asta mi-i povestea.

Se porniră aplauze puternice. Cred că au durat 5 minute.

Se putea spune că le-a plăcut expunerea mea.

Mă întorc spre Knox. Vedeam că în timp ce bătea furtunos din palme, mă privea cu o față zâmbitoare. Era primul extraterestru care zâmbea, sau poate și râdea. După cele 5 minute fix, Knox, se ridică și declară ședința încheiată.

- Acestea fiind spuse, vă puteți retrage la treburile voastre. Pe ei am săi conduc într-un apartament, să se odihnească după masă și după drum. Vă Mulțumim!

Ne ridicăm tus patru și Pair. Cei doi vorbesc ceva în limba lor. Apoi Pair, veni lângă noi și ne făcu semn să-l urmăm.

Refacem drumul, dar de data asta pe cu totul altă direcție. Ne scoase afară din clădire. Apoi ieșim la aer curat. Mai mergem oleacă și ajungem la malul unei ape. Dar cred că era mare sau ocean, că era mare de tot.

La mal ne aștepta o ambarcațiune, de 4 persoane. Ne suim în ea. Pair își făcu loc la pupitru în față. Noi mai în spate pe niște bănci acoperite cu un material moale. Pornește motorul, cred, dar culmea că în ciuda faptului, că barca începuse să prindă viteză, nu se auzea nici un zgomot. ” Cu ce combustibil o fi mergând?” Mă uit la Pair, iar acesta îmi zâmbește. De ce oare? Nu o fi și el telepat cumva? Mă uit la el și acesta zâmbește din nou. ” Unde ne duci? Încerc eu marea cu degetul? Iar Pair îmi răspunde ceva. Mă uit uluit la Nina.

Ce mai aștepți Nina, tradu please...

- Păi cred că, Mister Marinuș, că a spus că ne duce la palatul de cleștar.

 

 

5.

- Cum au și palate de cleștar aici?

Trag cu ochiul la Pair. Acesta își vede de treabă. Cu cât accelera, cu atât începea să se vadă un punct undeva în mare, sau ocean, sau ce o fi...Mai mergem cale de 5 minute. Ne apropiam de o insulă. În curând ni se arătă în toată splendoarea ei. Cred că avea un km pătrat. Pe insulă apare o construcție ciudată. Era asemănătoare cu un palat, dar strălucea în toate culorile curcubeului. Soarele lor, de un trandafiriu de topaz, se juca cu turnurile palatului.

Topazul pur este incolor, însă impurităţile prezente îi pot da o anumită culoare. Culorile naturale de topaz includ galben, portocaliu, roz, roșu, violet și albastru. Cel mai accesibil și cel mai frecvent este topazul albastru care îşi primeşte culoarea din iradiere. Dar asta era spre trandafiriu- violet. În fine ajungem la un debarcader. Pair trage ambarcațiune la el. Ne face semn să coborâm. După noi sare și el pe mal. Mergem către palat agale. Pair trece în față. Noi îl secundam în liniște.

- Nina oare cât m-ar costa, să-mi fac și eu un palat ca ăsta. Unul mai mic. Nu așa de mare îl vreau.

- Ba puneți pofta în cui. Ce nu ai ce face cu banii...La ce-ți trebuie?

- Unu așa de vis pe lângă o lagună albastră...în apele de la tropic...pe o insulă...zic eu visător.

După vreo 50m, apăru o cărare, cu dale, cred că din cleștar alb, în care se oglindea Soarele lor. O parcurgem și punem piciorul pe prima treaptă. Când punem și noi piciorul pe prima treaptă, cele din spate dispărură, iar în fața noastră se deschide o ușă, destul de înaltă. Împreună cu Pair, trecem pragul. Dar și aici surpriză. În clipa când am trecut pragul, apare un perete în spatele nostru. Mergem mai departe. Ne oprim într-un fel de antreu. Pair deschide o altă ușă și ne trezim într-un salon uriaș. Avea un mobilier diferit, de al nostru. Și erau toate din cristal, care mai de care cu nuanțe diferite, în toate culorile. Aceste nuanțe se puteau schimba la cerere.

- Bine ați venit în umila mea reședință, zise Pair. Aceasta e sala de primire. După ce intrăm în alte camere, Pair zise:

- Iar aici sunt dormitoarele, iar ăsta e unu dintre ele. Pe care doriți să le alegeți?

- Păi care o fi. Dacă are pat, pernă saltea, e în regulă.

Pair mă privi încurcat.

- Ce sunt obiectele astea?

- Păi mobila de dormitor. Unde dorm? Pe ce?

- Aaa! Am înțeles.

Pair se apropie de un perete. Își făcu de lucru cu degetele pe un perete. Deodată lângă el apăru două fotolii, care se puteau ajusta, mări, colora, cu de toate. Încerc unu. Pe celălalt, îl arăt Ninei. Mă întind pe el.

Pair intervine:

- Pe aceste obiecte o să vă odihniți. Vă puneți căștile pe urechi, iar muzica își va face treaba.

Îmi pun căștile pe urechi. Deodată mă inundă o muzică lină, care începea să-și mărească încet volumul. Îi spun că așa de tare e bine. Iar ea mă ascultă. Curând, adormii, în tonul muzicii, care începea să se estompeze, încetul cu încetul.

Nu știu cât am dormit. Aceeași muzică mă trezi, la o anumită oră programată de Pair. Și într-adevăr, după ce mă scol, apare Pair.

- Ei cum vă simțiți după acest somn?

- Foarte bine domnule Pair. A fost odihnitor, mai ales muzica...

- Foarte bine. Acu o să vă invit spre camera de oaspeți, unde o să luați cina, cum se spune la voi.

- Cina? Așa de târziu sa făcut? Cât e ceasul Nina.

- Păi, mister Marinuș, e trecut de 6 seara.

- Urmați-ne, zice Pair.

Îl urmăm în altă cameră. Aici ne aștepta o masă încărcată cu de toate. Doi, să le zic, chelneri, roboteau pe lângă masă, aducând de toate. Nu lipseau nici cănile cu lichide.. Ne așezăm la masă. Eu încep să aleg și mă înfrupt cu de toate câte puțin. Din . când în când, mai trag și câte o dușcă, din cele căni. Pair ne urmărea din picioare, în imediata apropiere.

- Dar domnule Pair, dumneavoastră nu serviți cu noi?

- Nu mulțumesc! Eu am servit mai înainte.

- Ce sunt aceste lichide din aceste căni?

- Depinde de culoare. Ce culoare ați preferat. Dacă e roșu, e un fel de vin, fără alcool, ușor acidulat. Dacă e galben e suc de portocale. Dacă e verde, e suc de Kiwi. Dacă e albastru, e un nou preparat făcut de noi. Îl puteți încerca cu încredere.

I-au o cană cu lichid albastru și îl gust. Era bun, dar nu am reușit să-l identific. Nu semăna cu nici una din băuturile noastre.

- E bun. Dar i-a spuneți-mi, voi aveți cafea? Că eu, la mine acasă, după o masă, mă delectez cu o cafea.

- Noi avem altceva mai bun, decât cafeaua. Și nici nu face rău. E o băutură energizantă. Vezi este în cana maro.

Aleg cana maro. O torn într-un pahar și o gust. La început gândul mă duse la băutura energizantă a lui El-Dor, de pe Zirda.

- Parcă am mai băut această băutură și pe Zirda.

- Tot ce se poate. Noi facem comerț cu de toate cu această planetă, dar și cu altele învecinate... Suntem în relații foarte bune cu ei. Multe din tehnologiile pe care le vezi aici, sunt și de la ei. Dar avem și noi surprizele noastre, cu care ai să intri în contact în curând.

- Așa deci...Nina dar parcă tot mai bună era cafeaua făcută de tine. Voi nu aveți arbori de cafea, de cacao? Nu știți procesele tehnologice ale lor, până ajunge pe masă?

- Nu din păcate nu! Dar cred că va plăcut masa. Sunteți mulțumiți?

- Sigur, din partea mesei, a fost de nota 10. Acum ce mai urmează?

- Dacă v-ați săturat, o să facem o plimbare prin zonă. Nu vă speriați, că vom folosi o mică navetă.

Ieșim în frunte cu Pair. De data asta ne apropiem de un alt perete parțial străveziu. Se deschide o ușă și ieșim pe o platformă. Pe platformă ne aștepta ... Terra-1.

- Bine dar...dar mâna Ninei îmi astupă gura, așa că nu îmi mai duse gândul până la capăt. Dar surprinderea de pe chipul meu spunea multe. Pair se uită la mine, dar nu spuse nimic. Ne îmbarcăm în acea navetă. Pair trecu la comandă. Noi ne așezasem în spate, pe alte fotolii comode. De o parte și de alta, erau două hublouri mari, ce permitea să privești afară. Dar și ce era în față.

Pair porni naveta, care se execută ascultătoare, prinzând viteză. Părăsim insula și ne înscriem pe o nouă traiectorie. După alte 10 minute survolam, împrejmuirile. Relieful era asemănător cu al nostru. Munți, dealuri, câmpii. Doar ca Soarele lor roziu acum , schimba culoarea peisajului. Mici râuri și fluvii, destul de mari, trecu pe sub noi. Munți, erau chiar prea înalți, față de a noștrii. Chiar mă gândem: ”Cum oare natura este așa de mare, iar planeta găzduiește niște ființe de mărimea unor copii. Oare copii lor cum arată, cât de înalți îs?” Dar ajunse un gând în urechile mele: ”Toate la timpul lor!”. Da, deci erau și telepați.

Mai mergem circa o jumătate de oră, până când în zare apăru o construcție ciudată. ”Cred că era unul din orașele lor de bază. Presupun, că mai au și altele” ” Sigur! Încă foarte multe”, îmi răspunde Pair.

 

 

 

 

 

 

 

6.

 

Cu cât ne apropiam, cu atât ieșeau în evidența trăsăturile construcției. Era ceva asemănător cu sediul Ateneului nostru. Cupola m-a izbit în mod magnific. Strălucea în mii de culori, după cum era poziția Soarelui lor pe cer.  Pair își îndreptă atenția asupra coborârii. Alese o pistă liberă din apropiere. După ce opri nava, Pair ne făcu semn să coborâm.

Pair o luă înainte, iar noi după el. Întrăm în clădire. Avea multe hale și ateliere, aranjate după procesul tehnologic, ce se efectua acolo. Pair ne conduce către o linie de asmblare. Fiecare secție făcea un anume lucru. Toate piesele veneau în această hală, unde erau asamblate. Deodată, sunt aduse niște capuri de oameni asemănători lor. Mă sperii. ”Să nu-mi spuneți că sunteți canibali” , fac eu în gând. Dar Pair se întoarce spre mine și zîmbește. ” Firește că nu!”

-            Aici este secția de asamblare robotică. Aici se fac roboți asemeănători cu așa zișii oameni ai noștrii. Acei chelneri pe care i-ai văut în sala de mese atunci, nu sunt decât roboți. Noi nu ducem lipsă de roboți. Cu ajutorul lor, facem alții, și alții, și tot așa. Pe o parte îi folosim la diferite munci, migăloase pentru noi, dar foarte potrivite pentru roboți. Văd că și tu ai unul. Adică ”Una”!

-            Păi eu am făcut primul robot, care s-a chemat Robi, din prea multă plictiseală, lipsă de ocupație, puturoșenie, sau hai să-i zic, comoditate. Voiam și eu să am pe cineva, cu care să schimb și eu o vorbă.

-            Apoi vezi? Și noi la fel. Avem  o producție uriașă de acești roboți.

-            Și ce faceți cu ei, la un moment dat, nu se mărește numărul lor?

-            Ba da! Pe unii îi facem pentru prietenii noștrii de pe alte planete. Suntem în legătură tehnologică cu peste 100 de planete din Sistemele învecinate.

-            Pai și aștia seamănă cu oamenii lor, sau cu ai voștrii?

-            Avem forma, copia, oamenilor lor și le întocmim întocmai.

-            Dar la voi, copiile astea, cum le deosebiți? Au nume, sau un numar de identificare?

-            Desigur! Noi știm să ne deosebim între noi de mașini. Mașinile nu gândesc la nivelul nostru. Ei  execută totul, conform unui program, stabilit întocmai pentru fiecare, pentru fiecare gen de muncă. Fiecare are treba lui. Nu se amestecă atribuțiile lor, cu ale altora. Numai în caz de nevoie. Apelăm și la copii, în toate privințele.

-            Mi-ar fi plăcut să avem și noi o asemenea linie tehnologică.

-            Cum la voi nu avți așa ceva?

-            Doar cazuri izolate, dar roboți mecanici, care nu gândesc. Care nu seamănă cu omul. Numai unii mai aduc. Ei numai coordonează un proces de producție, care se află sub controlul lor. Dar la noi problema robotizării, e cam trecută sub semnul întrebării. La noi oamenii nu le plac roboții. Cică le fură munca lor, că or să rămână ei pe drumuri. Le este frică. Noi mai avem mult până departe.

-            Deja sunt mase multe de oameni, care protestează, care sunt impotriva tehnologoizării și automatizării, a digitizării... Și asta, că la noi încă nu sunt oanmenii toți cinstiți. Unii văd prin asta o portiță, de a frauda, de a falsifica, de a fura, de  a conduce din umbră, diverse bănci, de a fura de la om, bani, și alte valori materiale. De a complota, de a șantaja,   în vederea de aș obține diverse bunuri materilae și bani.

-            Da, în cazul ăsta la capitolul tehnologizare, nu prea stați bine. Ci foarte rău. Ar trebui eliminate din fașă, acei gangsteri tehnologici, care altă ocupație nu au, decât să se îmbogățească pe spinarea oamenilor mai puțini bogați, presupun?

-            Da așa e. Nouă încă ne este frică de noi înșine. Mai avem multă muncă cu omul. Ed-Dor, de pe palneta Zirda, a încercat mai întâi să le schimbementalitățile,  abilitățile rele, să le înlocuiască cu altele mai bune. Unde răul să dispară. Să fie toată lumea egală în drepturi. Să aibe același venit. Și atunci poate or mai dispare și altele rele, precum invidia, răutatea, gelozia, hoția, crima, răzbunarea etc...adică interesul de el însuși.

-            Da sunt la curent cu ocupația zirdenilor, de a modela lumea rea. Și la noi au fost multe tabere și pro și contra. Dar ei ne-au ajutat, la acest capitol, aducându-i la același numitor. Cu mulți ani în urmă și la noi pe planetă era debandadă. Fiecare voia să facă ce vrea el, ce îl ducea capul. De aia aveam și noi multe neînțelegeri. De aia am avut și războaie. Bine că nu aveam și noi religioșii noștri! Asta ar fi fost cel mai mare colaps. Din păcate asta a fot printre primiile, pe care l-am stârpit. Bine că nu imediat. Au trecum ”n” generații pentru a dispare asta. Dar asta a fost! S-a dus! Acum suntem pe cel mai înalt făgaș!

-            Iar în această secție, o să vezi cum se face capul lor.

Privesc și mă minunez. Un robot punea într-o căpățină un procesor, cu de toate în el. Apoi făcea legăturile prin  multe fire la un conector aflat la gât. Gâtul se conecta la un trup, ce va putea pune în mușcare acel trup, pentru a  face diferite operații ce îi fusese împlementat.

A mai durat două ore, plimbându-ne prin atâtea secții. Credeam că nu se mai termină. Fiecare secție făcea profil diferit. La un moment dat, simții că mi se face și foame, dar și sete. Mă uit la Nina și ea mă înțelege. Văd că i se adresează, lui Pair:

-            Domnu Pair, lui Marinuș al meu i s-a făcut foame și sete.

-            Bine! Terminăm acu! Apoi mai vizităm încă două secții, dar în care nu am înțeles nimic, din pricina gândului meu la mâncare. ”Ce bună ar fi o cafea făcută de tine, Nina”! zic eu în gând.

-            Se rezolvă Marinuș!

Văd că Pair, părăsește sala pe care am cutreirat-o, îndreptându-ne la alta. Aici era ceva ca lumea. Mirosea foarte frumos. Cred că era bucătăria lor, sau cantina...Ne duce în altă sală, unde mai mulți oameni cred, stăteau liniștiți la o masă mare și lungă. Toți mâncau în tăcere. Nu se auzea nici musca. Doar zgomotul făcut de tacâmuri. Ne așezăm și noi la un colț. Pair se duce la o ușă, vorbește cu cineva acolo. După 2 minute, apare doi chelneri-roboți, cred, care aduc mai multe feluri de mâncare.

După ce aterizează pe masă acel platou cu bunătăți, mă înfing cu nădejde în el. Aleg mai multe preparate. După aia mă apuc să le savurez, cu oarecare viteză. Pair se întoarce și  mă întreabă dacă mâncarea e pe gustul meu. Dau din cap. Pair zîmbește și o șterge și el la bucătărie.

Un al doilea robot - chelner, îmi aduce o cană plină cu o băutură maro spre negru. Din ea ieșeau aburi. Mirosul mă îmbie. Apropii capul de cană. Și surpriză! Era cafea, ca la mama ei. Mă minunez la gândul, că au spus că la ei nu se face cafea. Dar cine știe? Să fie la mijloc, mâna Ninei?

 

7.

- Nina! Știi ceva despre cafeaua asta? Mi se pare cunoscută. Ție nu ? Parcă Knox spunea , că la ei nu cresc arborii de cafea și cacao.

- Taci și bea. Am adus-o eu de acasă într-un termos. Ei numai au încălzit-o.

- Aha! Deci tu ești de vină.

- Dacă nu o vrei o duc înapoi.

- Nu! Nu las-o E foarte bine venită. Probabil că ai știut că aici nu au cafea, și ce ți-ai zis: hai să-i fac lui Marinuș o surpriză.

- Păi vezi că știi. Cum eram eu să-l uit pe scumpul meu Creator, pardon, mister Marinuș, să-l fac să sufere. Se poate?

- Da Nina, ai mare dreptate. Ai fost și ești o forță.

- Și am să mai și fiu, cât m-o lăsa balamalele...

- Adică încheiturile...

- Zi cum vrei.

După ce termin de savurat cafeaua, se ivește Pair ca din pământ, în fața noastră.

- Domnul Marin, parcă, ești invitat la o excursie, ce o vei conduce singur. Vreau să-ți testez abilitățile de conducere.

- Ce, care abilități?...

- Urmați-mă!

Mă ridic de la masă, cam îngândurat, dar și îngrijorat. Nu știam la ce fel de test o să mă pună Pair. Ieșim afară din acea construcție. Afară era cam pe la asfințit, după culoarea cerului de un trandafiriu pur. Nu era petic de nor. Timpul era excelent. Cred că era cam 22 grade.

Ne îndreptăm tus trei către o altă platformă. Când ajungem acolo, surpriză. Ne aștepta o altă navă, de patru locuri, cu tot cu pilot și ajutor. Mă uit la ea... și mă minunez. Oare nu mai văd eu bine? Asta nu e...?

- Ba da. Ai ghicit. E nava Terra 1, de pe planeta Zirda. Este cadoul lor, către noi, în memoria morții lui Kurt. Era nava lui.

- Așa! Și eu ce vină am acu?

- Tu vei face o demonstrație de zbor, cum te-a învățat Zeno și Kurt.

Mă aproii cam cu sfială de navă. Nu credeam că o s-o mai văd. Pair mă împinge de la spate să mă urc. După mine se urcă Nina. Ultimul era Pair. Dar pe scaunul din spate, era și Knox. Probabil că le povestise despre abilitățile mele de a conduce nava. În prima fază, mă apuca panica. Nu-mi mai aminteam cum făcusem atunci.

- Fii calm. Ia loc în față. Pair v-a fi copilotul tău, în caz că ai probleme. O va trece pe pilot automat. Iau loc pe scaunul pilotului.

Văd pe consolă o pereche de căști. Îmi aduc aminte. Le iau și le pun pe cap. Mă uit în fugă și citesc instrucțiunile și datele despre zbor, parametrii tehnici ai navei, itinerarul de zbor, combustibil etc. Când îmi aduc aminte de toate, Îmi spun în gând să înceapă să se ridice încet. Nici nu sfârșii bine gândul, că nava se ridică ascultătoare de pe sol.

- Și încotro mergem?

- Ia-o înainte! Apoi te ghidăm noi.

Deci o iau înainte. Bun! Și dorința se puse în practică. Apoi începui să mă și ridic, cam un kilometru, mărind și viteza. Nava ascultătoare, îmi satisfăcea voința mea. Mergem așa cale de 10 minute. Apoi se ivi o mare, sau ocean. Mă uit întrebător la Pair.

- Tot înainte!

Mai mergem așa preț de vreo 20 minute. Deodată apare o insulă. În zare apare ceva ca o altă construcție, cu o arhitectură destul de complicată.

- Mergi spre ea. Când ajungi deasupra ei, o ei la dreapta,

200m, și apoi la stânga, încă 100m.

Mă supun, și odată cu mine și nava. Pair se întoarce și îi spune ceva lui Knox. Nu am înțeles prea bine. Cred că nu mă lăuda. Ar fi fost prea devreme. După ce execut cele două viraje, Pair spune să o i-au iar înainte. Îl ascult. Îl întreb în gând: ”Cât”. Dar nu-mi răspunde. Mă mai lasă să mă mai joc cu nava, după care se vedea ceva în zare. Apăruse ca din pământ alte 5 nave, de producție indigenă, de-a lor. Văd că la bord se aprinde o lumină care semnaliza și optic și sonor.

- Când le ai în cătare, trage! Apeși pe butonul roșu de pe

manșă. Fac niște manevre, dar văd că și eu sunt luat în colimator. Fixez cele două axe, pe una din nave mai aproape de mine. O încadrez în cerc și apăs pe buton. Nava dispăru întro explozie. Mai erau patru. Și cum și celelalte încercau să mă ia în linia de ochire, de data asta apăsai pe buton până și cele patru dispărură în flăcări.

- Bravo nepoate, mă felicită Knox, de pe bancheta din

spate. O să te luăm data viitoare întro misiune reală de luptă.

- Cum astea nu erau reale? Ba da, dar aveau roboți la

bord. Deci ai avut reflexe mai bune decât a lor. Felicitări! Cu ocazia asta o să mai analizăm și la capitolul ăsta. Să le mărim viteza de reacție.

- Cred că nu v-ați pus în gând să mă omorâți, să scăpați de mine.

Cei doi schimbară priviri pline de înțeles. Cu plimbarea mea terminată cu o simulare de lupta, mai trecu două ore. Începuse să se lase întunericul.

- Cât ține la voi noaptea?

- Noaptea 6 ore, iar ziua 18 ore.

- Am înțeles. Și voi aveți și anotimpuri? Vară, iarnă, toamnă sau primăvară?

- Câte puțin din toate. Cel mai lung anotimp, ține 6 luni, și este vara.

- Mă gândeam eu...Acum ce fac? Unde mai mergem?

- Pe partea luminată a planetei, în emisfera nordică.

Iau punct compas, direcția zisă și o pornesc cu cea mai mare viteză. După 6 ore, ajung și eu la lumina de pe partea cealaltă a planetei. Aici timpul era asemănător, cu mici excepții. Asta am constatat uitându-mă la datele de pe pupitru. Chiar și Soarele lor își schimbase culoarea. Era un roșu frumos și strălucitor. Aici apăruseră niște nori, cam amenințători, după părerea mea. Temperatura scăzuse cu 4 grade.

Semn că era mai frig aici. Și cred că se mai apropia și furtuna. Dar Pair îmi spuse să o i-au înainte spre furtună. Mă supun fără să crâcnesc. Mai merg cam 5 Km, și intru în centrul furtunii. Trec printr-o aglomerație de nori negri, ca apoi să mă trezesc în mijlocul lor, unde Soarele ardea puternic. Era ca o insulă în aer. Pair îmi spune să merg cu viteza norilor, și să nu mă abat nici un milimetru de la traiectorie. Nici eu nu cred că aș fi fost încântat să mă lupt acum și cu furtuna și ploaia. Plutim în derivă, după bunul plac al norilor. Care se duceau undeva către sud, luându-ne și pe noi ca tovarăși de drum.

- Și cât o să mai plutim așa? Lasă-te conduși de ei.

Mai plutim noi o vreme. În fața noastră norii începură să se destrame, lăsând grosul furtunii undeva în urmă în nord. Pericolul trecuse.

- Și acu?

- Acu uităt-te în jos. Spune ce vezi.

- Un oraș.

- Da un oraș. E orașul nostru de bază. Aici vețuim. Aici ne avem familiile și distracțiile. Vezi că în stânga o să apară o pistă. E o imensă parcare. Acolo cauți loc mai izolat și aterizezi încet.

Caut parcarea și aleg un loc, care mi se păruse mie mai izolat. Aterizez în liniște. Opresc nava și îmi scot căștile de pe cap. Le pun pe bord. Pair deschide ușa și coboară primul. După el eu și Nina. Din urma noastră coborî și Knox. Pair încuie ușa și făcu nava invizibilă.

- Mai este cazul și la voi?

- Nu se știe niciodată! Paza bună trece primejdia rea.

O luăm agale pe un bulevard larg. La marginea lui se desfășurau patru benzi de circulație, dus-întors destul de late, după opinia mea. Ba mai erau și trotuarele mari, largi cât o bandă de circulație. ” Ăștia nu se plâng de loc. Pe când la noi fac trotuarele cât mai mici, că nu încap nici doi oameni când încearcă să se depășească” ”Cât privește aleele de circulație pot zice că sunt ceva mai mari, decât trotuarele”. ” Chiar așa mare înghesuială e la voi”? ”Da prin unele locuri sunt și excepții...”

Mergem și mă uit pe bulevard. Treceau trecători de diferite genuri și fizionomii. Mai rar erau și copii. Asta făcând abstracție de mărimea lor. Dacă ei erau ca niște copii, de un metru, înseamnă că copii lor, aveau jumate de metru sau mai puțin...” Nu este chiar așa. Te înșeli”, îmi confirmă Pair în gând. Mai mergem și văd că din loc, în loc, pe trotuar, erau niște statui, galbene, ce străluceau la soare, de îți luau ochii.

- Să nu-mi spuneți că statuile, cu pricina, sunt din aur, sau alt metal străin nouă.

- Ba chiar din aur sunt. Iar mai încolo la intersecția cu alt bulevard, sunt și statui din argint.

- Vai dar voi sunteți bogați nu glumă.

- Ce voi nu aveți aur și argint?

- Ba da, dar acum avem cantitate mică. Pe vremuri înainte de a ne cucerii diverse popoare migratoare, sau dornice de a a ne cotropi, își însușeau bogățiile ca preț, că pierdeam lupta. Acum mai importăm din când în când de la alții. Cum s-ar spune ne luăm aurul înapoi, dar cu dobândă și cu un preț mult mai mare.

- Da e o treabă aici la voi. Voi încă nu v-ați descoperit toate comorile subsolului. V-ar trebui o echipă de a noastră să vă ajute, să recuperați restul de aur subteran, sau orice alte, minerale neprețuite sau metale prețioase.

- Și cât ne-ar costa acest serviciu al vostru, pe planeta noastră, presupunând că autoritățile noastre, ar fi de acord.

- Nimic! După cum vezi noi aveam mult aur, că îl punem și pe străzi.

- Și nu vă e frică, că vin hoții noaptea să vi-l fure?

- Nu, că aceste statui sunt sub supraveghere permanentă electronică, de către roboții noștri. Plus că asupra lor este un câmp special, ce face ca să nu te poți atinge de ele. Te electrocutează.

- Ei, la noi ar dispare într-o noapte toate statuile.

- Așa de mulți hoți aveți pe planetă?

- O,o,o! Da ce mulți! Și toate astea pentru a își mări câștigurile în bani. Pentru a ieși în evidență unii față de alții, de a se da mari, de aș face palate, de a avea mașini, cât mai multe...terenuri cât mai multe și mari...

- Înseamnă că avea dreptate El-Dor. Mai e mult de muncă cu omul, la voi!

 

 

 

 

 

 

 

8.

 

Să știți că  la noi s-au perindat diferiți conducători, care au încercat să țină cu poporul, mai mult sau, mai puțin. Nu trebuie să ascundem, că unii conducători, au încercat să-și mai și tragă dreptul și în folosul lor. Au profitat cum s-ar spune. Și toate astea s-au întâmplat mereu de-a lungul istoriei. Dar pe lângă regi, împărați, sau președinți, mai erau și alți profitori ce își duceau zilele, în umbra lor. Dar am avut și conducători, care iubeau dreptatea, neatârnarea, dar nu minciuna, hoția, tâlhăria și lașitatea. Și avem câteva exemple, de-a lungul istoriei ca: Zamolxes mitic, Burebista, Deceneu, Decebal, Mihai, Stefan, Lapușneanu, Ioan Vodă cel Cumplit, Vlad Țepeș, Mircea, Cuza, Gheorghiu –Dej, și de ce nu chiar și Ceaușescu. Poate unii nu l-au văzut cu ochi buni, mai ales clasa de jos, țăranii și orășenii săraci, care în mai toate orânduirile istorice au dus-o greu și foarte greu, în timp ce alții huzureau. Dar tot ce ”inventa” Ceaușescu, nu era tot și toate ideile lui. Mai erau și a oamenilor din umbra sa, care o duceau magistral. Care aveau grijă de șefu, care prin politica a partidului, aveau acces la multe avantaje. Compuneau  versuri și cântece, pe  care le  înălțau și osanale, ca fiind cel mai iubit conducător. Și treaba mergea foarte bine. Și astea până întro zi, când împinși de la spate, cei care aveau grijă de Ceaușescu, chiar ei l-au trădat. Trebuie să știți, că Tradarea, este la noi o trăsătură de mare ”cinste”.  O tradiție! , aș putea spune. Și trădarea a funcționat în mai toată istoria, de-a lungul timpului. Unele state, au înființat state capitaliste.

        Da  societatea capitalistă nu-i pentru noi. Pentru că nu am fost obișnuiți cu ea. Noi nu cunoaștem cu adevărat termenul de Democrație.  La noi este o Democrație rău înțeleasă, și mai ales aplicată.  Americanii...Americanii le-a trebuit multe sute de ani, ca să ”traducă” și să aplice cuvântul Democrație. Vezi ce stresați sunt oamenii, toți aleargă după banii, după mâncare, după îmbrăcăminte, după case, apartamente, terenuri, bijuterii, aur, pietre prețioase, etc... și nu mai au timp de ei și de familia lor. Ba unii de abia își duc zilele, amărâți și bolnavi, la care sisemul de sănătate nu funcțiuonează mai deloc.

         Copii cresc singuri, sunt lăsați de izbeliște, pentru că părinții sunt plecați la lucru în străinătate, pentru un ban, pentru a duce o viață aflată pe linia de plutire. Și sunt lăsați în supravegherte, latentă, de bunici sau bunică, sau alte rude. Dar ăștia nu au grija lor, și asta face ca ei să-și facă de cap. Se înscriu în diverse anturaje, care mai de care mai dubioase, unde mafia dictează totul. În socialism eram mai saracuți, dar aveam mai mult timp pentru noi. Era un stat social avea grijă ca toții să aibă minimul necesar. Nu știu spre ce ne vom îndrepta sincer.

 

        Cel puțin mai era și disciplină. Școala era școală, serviciul era servici, armata era armată, miliția era miliție, chiar dacă s-a mai exagerat în punctele esențiale. Dra poate aveau și motive. Cu unii. Era lumea mai liniștită, nu îți era frică să umblii noaptea pe străzi... Faptul că ne dădea mâncare mai puțină, se datora și faptului că el avea grijă de siluieta noastră, nu voia ca să ne îngrășăm, să ne imbolnăvim care cumva... Da...este o glumă cam amară... Tradarea și-a spus mereu cuvântul, când oamenii nu au mai vrut pe respectivul om de STAT. Și asta că la unii le pricinuia necazuri, nu mai aveau libertațile, de ei inventate. Și asta și în sânul boierilor, ce conduceau împărați, regi și președinți. Și asta se vede și astăzi, când se bat toți pentru ciolan.

 

        Se poate pune intrebarea carei civilizatii a apartinut animatorul existential a lui N.Ceausescu stiut fiind faptul că într-o prima faza ,oamenii au dus-o bine în societatea socialistă . Iar problema care se pune e spre ce ne îndreptăm fiindcă capitalismul e cam terminat. Iar ce s-a realizat în epoca aceea trecută s-a distrus Ceausescu se pare ca era animat existential de Civilizația Balaureană, el  ar fii  ajuns în Iran cu un avion plin cu aur, din care Iranul și-a dezvolta programul nuclear.

Tot am spus că nu se poate intra în Era Luminoasa cu ființe care aparțin civilizațiilor satanice, draconiene, iguanifere, feliene etc deoarece culorile lor civilizationale sant negru, gri, maro etc . Deasemenea specificul lor existential este acela de a agresa, exorciza și a se îmbogății pe seama altora. Civilizațiile Neagresional Civilizational Virtuale nu pot să se dezvolte fiintial superior datorită modului în care aceste Civilizații Agresionale se comportă. Prima dată trebuie scăpat de aceștia după care popoarele care vor exista după acest război vor avea libertatea să aleagă modul de dezvoltare fiintial superior. Inspirat și din scrierile Simion Capras(29-dec-2022).

 

 

Exista doua civilizații Reptiliene-Iguanifere. Una este pe verde și bioenergie de baza emotională. Conducatorul ei suprem se numește Crol (sau Krol) și, în ficțiune, sunt cunoscuți sub numele de "Krogani" ( uitați-vă aici: https://masseffect.fandom.com/wiki/Krogan ).

Ceilalți s-au făcut singuri cunoscuți ca "Inuaki" (prin intermediul cârții Aryanei Havah și a copilului-comunicator din acea carte), sunt pe violet si au bioenergie de baza vizuală (cum spuneti voi: Vaziva). Ambele civilizații erau foarte răspândite între 2010 si 2012. Pe maro sunt Gorilienii, alții nu știu să fie pe culoarea asta. Felinienii aici sunt, într-adevăr, pe gri deschis si au bioenergie de baza tactilă ca la pisici. Noi am avut niște civilizații strămoșești, care sau ocupat de noi și au încercat să ne  bage mințile în cap,  cum s-ar spune. Dar noi am fost și suntem agresivi. Suntem agresivi, cu cel de aproapele nostru, îl urăm dacă el are mai mult ca noi, dacă e mai bogat, aplicăm zicala: ” Să-i moarpă și capra vecinului”. Și toate astea se amplifică, când se foloseste, minciuna, crima, tâlhăria și alte violențe. Statul și înainte , dar și astăzi, au încercat să reprime aceste violențe, inventând aparte precum  închisorile. Dar când coprupția a fost și este în floare, la ce să te mai aștepți? Numai la dreptate nu. Mulți înfractori, care au relații și bani, care  folosesc șantajul,  care cunpără judecători corupți, intră pe o ușă și ies pe alta, curați ca lacrima. Și viața merge mai departe..

Dacă tot vorbim despre "agresivitate", să spun si despre alt aspect. Poate citeste cineva care poate schimba ceva. Legat de războiul Rusia-Ucraina. Îmi vine să zic că mai multă prostie,  nu cred că o să găsești în alt colț de lume. Încep prin a spune că e un război între două țări care vorbesc, aproape aceiași limbă. Asta ar trebui să ducă la ideea de solidaritate între două Țări care au ceva în comun. Rusia este saracă fiindcă, ca tot sunt ei parteneri cu China în nu știu ce treburi: China e mult mai bogată fiindcă conducerea țării lor s-a gândit să folosească creativitatea, inclusiv în copiat produsele altora. Și de ce nu? Și comertul, să vândă produse de tot felul, realizate într-un fel atractiv, de la lucruri ieftine sau extrem de ieftine. De ex. la mousi de PC, baterii, clesti de agățat rufe, până la unele foarte scumpe (ex: laptop-urile Huawei MateBook, despre care se spune că sunt copiate dupa Apple, sau automobile. Rusia ce produce, ce comercializează în afară de gaze, petrol si arme? Clasicul Kalașnicov, după care au patentat multe țări, iubitoare de arme, de dorința de a se înarma, cât mai mult.  Chinezii au ajuns acum la nivelul de dezvoltare la care au pe orbita sateliți pentru reglarea vremii și sateliti pentru a înlăura obiecte nefolositoare de pe orbita. Ex: meteoriți și alte corpuri celeste și amenințătoare, pentru viața de pe Pământ. Pe ruși îi doare politica de expansiune. Vor să-și mărească iar teritoriile, ce au afost anexate  de alți președinți de dinaintea lui Putin. Asta, în timp ce Rușii lansează, an după an, "veșnica" capsula Soyuz, cu design-ul ei sovietic oribil. Măcar racheta e drăguță, ce să zic. Revenind la ucraineni, dacă Putin ar avea minte, s-ar gândi să îi ajute pe ucraineni, nu să trimită armata, sa-i omoare cu bombe, obuze, clone, diferite dispozitive explozive, sau  gloanțe. Ba, sunt de-ai vostri. Când ii omorâți, gândiți-vă că vă distrugeți singuri. Nu ar trebui să vă intereseze dacă sunt în NATO sau nu știu ce. Lasând la o parte faptul că n-ar trebui să mai fie război nicaăeri în ziua de astăzi, că suntem toți pe aceeași planetă și acum ar trebui să exploram spațul, să vedem dacă mai sunt și în altă parte oameni din specia noastră, fiindcă, din câte știu eu, mai sunt, sau au mai fost niște planete similare cu a noastră.

-            Cam așa se pune problema pe planeta noastră.

-            Da, dacă sefii ar voi să vă ajutăm, să vă tehnologizați, să vă facem nave, cu care ați străbate  spațiul, pentru început numai în sistemul vostru Solar...tot ar fi un început.

-            Domnule Knox, matale vorbești de lucruri sfinte. Ei numai așa percep lucrurile numai cu sfințenie. Ei dacă nu plimbă osemintele, de 10 ori pe an,  la așa ziși sfinți, purtători de ”Minuni” ei nu se simt sătuli. Dacă nu plouă, sunt chemați popii , care la rândul lor, scot gloata de amărâți  pe câmp, ca să plouă. Și asta că nu au păstrat ce a făcut Ceaușescu cu acele sisteme de irigașii , pe care răii le-au stricat, sau vândut la fiare vechi. Și exemplele nu se opresc aici. Au văndut ei combinate, fabrici,  mine de aur, platforme petroliere...Flote marine, nave...Dacă ridică un edificiu, cheamă popa să-l sființească, daca fac o fabrică la fel, un automobil etc... Toate trebuie sființite! La noi toate realizarile sunt controlate de religie și Biserică. Cum oare ați putea să răsturnați o orânduire veche de mii de ani?

-            Dacă se vrea, se poate! Am avut și noi vremuri de mult apuse. Poate nu știți, dar în desele noastre periglinări, am descoperit că și în subsolul vostru, există acel  minereu, pe care noi îl folosim drept combustibil pentru navele noastre. Vă ajutăm să-l extrageți, prin noi, și  ne luăm și noi plata, cam 30 la sută...Ce zici?

-            Eu nu pot lua nici o decizie în numele țării mele, darămite a  altora. Chiar dacă ar fi de acord, ar năvăli ”Lăcustele Occidentului”, să sugă aceste binefaceri. Am avea iar războaie, ce deocamdată sș zicem că am mai scăpat de ele.Trebuie să contactați oficialitățile țării noastre. Și eventual aceste extracții, să se facă în mare secret.

Pentru multe țări ar fi o mană cerească, o modalitate binevenită, de a-și moderniza arsenalele militare, ale armamentului. De a găsi noi soluții,  de a ne omorâ mai bine între noi.  Noi nu  o să cunoastem niciodată Pacea! Noi am cunoscut Pacea, atât cât a domnit Ceaușescu! Din 65 în 89...Doar dacă El-Dor, ar interveni asupra creierului nostru. De a face ca toată lumea de pe Planetă, să vorbească la unison, în tot și în toate. Să fie adus omul la cel mai mic multiplu comun. Să nu se mai amestece diverse terțe în viața noastră.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

9.

 

 

- Da, bun destul cu poveștile, zise Knox. Hai mai departe.

Ajungem la capătul bulevardului. Într-adevăr așa era. Locul statuilor de aur, a fost luat de cele din Argint. Și acestea străluceau la soare. Văd tot felul de construcții, care mai de care mai trăsnite. Nu aveau o trăsătură comună. Erau amestecate și de toate mărimile, culorile, și de înălțimi diferite. Poate unele așa trebuiau să fie... Văd pe stradă tot felul de vehicule, și alea, care mai de care, de toate culorile, mergând spre treaba lor, cu viteză variabilă. Când mă uit sus, ce să văd. Și acolo erau tot soiul de vehicule, care mai de care mai trăsnite.

- Astea sunt un fel de taxiuri ale noastre. Te duce oriunde în oraș sau alte orașe. Unele se închiriază, altele le comanzi, doar un lucru e comun la ele. Toate au șofer robot. Ăsta nu se strică niciodată. Doar dacă intră altul în ele. Iar dacă moare un șofer robot, nu e bai pentru noi. Avem mulți disponibili. Trebuie doar să-i programăm.

- Și în acest oraș trăiți voi, cu copii, soțiile voastre

- Bineînțeles?

- Și care e vârsta maximă pe care o trăiți voi?

- Depinde! Fiecare cât vrea să trăiască. Când se nasc copii, ei spun cât vor să trăiască. Dacă între timp se răzgândesc, se poate interveni iar genetic.

- Aha! Deci toate din gene...Dar voi aveți un șef mai mare peste toși? Un om cu calități mai speciale? Care conduce acest oraș, să zicem? Sau alte zone de pe această planetă?

- Desigur! Eu sunt șeful din acest oraș, care se numește, Ontario. Iar șefii de pe alte meleaguri, sunt 7. Ai să faci cunoștință și cu ei în curând.

- Aha! Deci aveți o organizare aproape identică cu planeta Zirda. La ei sunt 12. Fiecare din ei, e șef întro anume regiune.

- Da cam așa ceva.

- Ați pomenit ceva, care nu înțeleg. Ați zis că și voi ați survolat planeta noastră. Când și cum ați interceptat acele zăcăminte, de care spuneți, ca ar fi un minereu cu proprietăți speciale. Un combustibil pentru navele voastre.

- Și nu numai pentru nave. Avem și rachete, cum le spuneți voi, care pot străbate Galaxiile, de la un capăt la altul. Deplasarea o facem prin teleportare.

- Aha! Ca cei de pe Zirda.

- Exact! Ei de la noi s-au inspirat, ca să zic așa. Noi le-am dat tehnologia inovatoare. Ei au mai perfecționat-o, mărind perimetru de acoperire și durata. Timpul de deplasare.

- Înseamnă că ne puteți teleporta și pe noi pe planeta noastră?

- Da ce v-ați și plictisit deja?

- Nuuu! Dar mă gândeam, că dacă tot ați putea-o face...

- Mai târziu. Acum mai avem de treabă cu voi și pentru voi.

- Treabă?

- Da ce nu vă place aici?

- Ba da... dar ce e mult strică. Nu am vrea să vă supărăm...Știți...Omul mai vine, ... stă oleacă... dar mai și pleacă.

- Deocamdată, stați aici, cât vrem noi.

- Deci să înțeleg că ne putem considera prizonierii voștri?

- Nu se pune încă problema plecării voastre. Am luat legătura cu oficialitățile de pe Zirda. Știu de voi, că ați nimerit la noi. La urmă o să vă trimit ori la ei, ori pe Pământ.

- Aș avea și eu o rugăminte.

- Spune! Te ascult!

- Nu ne faceți și nouă un cadou de plecare, o statuietă mai mică din aur? Dacă ar avea să zicem vreo 10 kile, ar fi ideal. Aș avea și eu o amintire de la voi.

- Mai vedem noi! Acum uite luăm un taxi și o să ne plimbăm și pe deasupra orașului.

Knox scoate ceva din buzunar, apasă pe niște butoane, și în fața noastră răsări de undeva, o navă – taxi. Se opri lângă noi. Era condusă de un robot. Knox și noi doi, ne urcarăm în el. Se ridică lin la o anumită înălțime, după care porni în mare viteză, ceea ce nu-mi produse o mare plăcere, amintindu-mi de navele Zirdiene.

- Oleacă mai încet, te rog. Eu nu sunt obișnuit cu așa viteză.

- Se rezolvă.

Dacă la început aveam 300 la oră, acum cred că avea suta. Mă las pe spate pe fotoliul comod. Era dintr-un material ce se adapta perfect corpului. Nina urmărea nepăsătoare peisajul colorat. ” Da ei îi convine”.

Mut privirea pe fereastră și încerc să disting câteva detalii. Eram curios, să văd pe unde o să mai mergem și cât timp. Văd la ooarecare depărtare, un lac imens, colorat în albastru. Pe mal era o verdeață luxuriantă de un verde crud. Mai erau pe margini din loc în loc și câți-va copaci, arbori, pomi, sau orice or fi fost. Nu lipseau nici pajiștile cu flori viu colorate de o varietate necunoscută mie.

- Ia uite! Aveți și verdeață aici!Și noi avem flori de toate soiurile...

- Bineînțeles.

- Să nu-mi spuneți, că în acest lac aveți și pești.

- Bineînțeles!

- Și cum îi prindeți?

- Prin mai multe metode. Cu unde ce străbat lacul, iar peștii ce cad pradă în năvoade, îi ducem la bucătării, depinde.

- Și acu încotro?

- Mergem până la capătul lacului. De partea cealaltă e așezarea altui lider. Se numește Lector.

Mai cutreierăm întinderea lacului o vreme. Într-un tîrziu i se zărește marginea.

- Ăsta cred că e un pui de mare, nu lac. Parcă e prea mare și întins.

Mai survolăm o vreme și pajiștea de pe malul celălalt. Era aceiași verdeață ca pe malul opus. Majoritatea arborilor, erau încărcați de diferite păsări, care mai de care, mai gureșe. Pe unele le-am zărit. Erau deosebit de viu colorate. Parcă erau papagali. Unele și-au luat zborul la venirea noastră. Undeva departe de mal se zărea altă construcție.

- Iată și sediul lui Lector.

Ne apropiem cu viteză mică, după care aterizăm lângă acea clădire. După ce coborâm din taxiu, Knox, îl trimite la plimbare. Ajungem la o ușă destul de înaltă. Ușa se deschide ca la comandă și ne întâmpină... Kurt.

- Bine, dar ai spus că aici e Lector?

- El e, cu fizionomia lui Kurt. L-am rebotezat noi. Am făcut și noi o premieră. Pe baza ADN-ului, am reconstituit fiecare celulă și moleculă și l-am reînviat pe prietenul tău Kurt.

Kurt se apropie de mine. Întinse mâna spre mine. O i-au, și i-o strâng bine. Același lucru face și el.

- Buna Kurt! Cum o mai duci cu sănătatea? Ți-a trecut mâna?

- Uite-o și pe Nina ta. Bineînțeles! Ce credeai că o să rămân la metodele voastre primitive de vindecare. Noi avem tehnică medicală de înaltă valoare. Putem să multiplicăm și un țânțar...

- Și la ce ar ajuta?

- În multe feluri. Noi mai replicăm unele viețuitoare și de pe alte planete, din galaxi diferite.

- Aha! Un fel de grădină zoologică sau botanică...

- Și, ce mai face Anda?

 

10.

- Anda? Păi ultima oară când am vorbit cu ea, era la mine. S-a supărat, nu știu de ce? Cred că i s-a cășunat pe Nina. Probabil că o fi geloasă. Acum e pe Zirda, în spital, în atenția lui El-Dor. A spus când se face bine, o s-o trimită acasă.

- Îmi pare rău pentru tine, dar Anda este a mea. Tu, nu ai de cât să-ți cauți altă nevastă. Ai înțeles?

- Bine, dar chiar tu ai spus cu limbă de moarte,să am grijă de Anda ta. Iar Anda a consimțit ca să-ți respecte ultima dorință. Dar mă rog...Acum dacă te-ai întors...Ți-o înapoiez pe Anda. Să fiți sănătoși!

Chiar mă gândeam: ”Uite cum o clonare face viața amară la unii și una dulce la alții. Chiar mă întreb: To be , or not to be”! Probabil că Kurt, era instruit și cu puterea telepatică, care cred că acum întrecea orice așteptări. Kurt se uită urât la mine. Am înțeles imediat care era cauza...Da Trebuie să mă stăpânesc...1,2.3...45...100 gata mi-a trecut!.

- Și ce mai faci Kurt, cum o mai duci? Cu ce te mai ocupi? Mai mergem noi în nebuloasa din Andromeda?

- Oricând dorești.

- Sper că nu mai mergem pe acea planetă, care era să ne facă prizonieri pe ea. Nu ții minte? Abia am scăpat grație motoarelor planetare de pe Vela...Da desigur și a amenazomului tău.

- Nu nu voi mai merge acolo. O să ne distrăm pe alte planete din alte galaxi și sisteme noi Solare. Acum putem ajunge foarte repede și departe. Nu ne va mai trebui nave intergalactice.

- Păi și cu ce ajungem acolo? Cum afli coordonatele locului? Grație lui El-Dor. Avem o hartă Siderală, care acoperă 100 de galaxi. Pe ea o s-o punem la treabă.

- Mă rog, nu ai de cât să te duci unde vrei. Eu nu cred că te voi însoții.

- Ba crezi prost.

Mă uit la Kurt și nu știu ce să cred.

- Bine, o să mă mai gândesc...

- Ei copii, face Knox, dacă ați căzut la înțelegere, treaba e bună. Hai să ne întoarcem.

Ne urcăm în navă toată lumea. Eu la urmă. Când furăm toți la bord, Knox, ridică nava și o zbughi tot înainte cu cea mai mare viteză...Viteză prea mare pentru mine. În fine după 20 de minute îmi mai revin. Văd că începe să se întunece.

- Să nu-mi spuneți că înconjurăm iar planeta, spre locul de unde am plecat?

- Exact!

Mai mergem noi, o oră și în sfârșit Knox coboară nava. Era pe undeva deasupra norilor. Dar indicațiile de bord nu-l puteau înșela pe Knox. După câteva secunde aterizăm într-un abis negru. Nu se vedea nimic.

Dar Knox aprinde farurile puternice ale navei. De departe se zărea o lumină palidă. Parcă era a unui oraș. Ne îndreptăm spre el. Când ajungem la el, Knox opri nava. Încerc să disting ceva în întunericul de nepătruns. Cu toate farurile lui Knox, care spărgea întunericul cale de 500m, tot nu reușii să văd ceva. Mă uit mai atent.

Ochii mei începură să se obișnuiască cu întunericul. Când văd ceva și mă sperii. O formă ciudată diformă trecu pe lângă mine. Avea un cap destul de mare, în comparație cu corpul lui. Semăna cu o specie de caracatiță. Dat fiind că mai avea și niște tentacule. Destul de multe, mișcându-le încet dar sigur.

- Nu te speria. Suntem în inima oceanului nostru. Aici ai să vezi multe vietăți pentru alții dispărute demult.

Și chiar în clipa următoare, trecu pe lângă caracatiță o altă creatură, vreun mamifer uriaș.

- Uite și cina noastră, se bucură Knox. Knox apăsă pe niște butoane din consolă, și țâșni spre mamifer, niște raze albastre, ceea ce îi făcu somn, după părerea lui Knox. Acesta mai apăsă pe un alt buton și namila fu înfășurată de o plasă, ce era agățată de navă. Și așa am mai mers o vreme tractând ”cina” lui Knox.

După o vreme simții că ne ridicăm cam brusc. Văd ca ieșim din ape. Apoi nava se îndreptă către un fel de debarcader. Când nava atinse cheiul, O macara de pe un ponton din apropiere, înfășcă namila și o depuse într-o altă ambarcațiune. După care plecă cu viteză spre o direcție necunoscută. Cum eram la mal, Knox dădu comanda:

- Gata, băieți. Plimbarea și vânătoarea s-a terminat pe ziua de azi. Am făcut o impresionantă captură.

- Da știu, zic eu: ”Cina”!

- Ai să vezi încă ce cină. Ai să te lingi pe degete...

”Poate”, zic eu în gândul meu.

- Sigur ai să vezi.

Coborâm și o luăm tus patru înainte. Knox primul, Nina a doua, Kurt al treilea, și eu ultimul ca de obicei.

Ajungem la o altă construcție cam ciudată, dat fiind că o ocrotea întunericul. Ajungem la o ușă. Mai mult se ghicea ușa de acea construcție, care ar fi putut fi orice.

- Da voi nu ați plătit factura la curent, zic eu, încercând să fac o glumă.

- Curent? Face Knox.

- Păi cum de este așa de întuneric. Nu aveti becuri sau alte mijloace care produc lumină.

- Ba da. Privește!

Knox scoase la iveală un aparat, la care apăsă pe niște butoane. Imediat se aprinse cerul cu o lumină orbitoare, care mă lipsi preț de câteva secunde, de a mai vedea ceva.

- Ce faci? Vrei să mă orbești? Măcar mă atenționai să închid ochii...fac eu supărat.

Dar Knox , nu luă în seamă remarca mea. Deschide ușa, unde ne întâmpină o atmosferă de nedescris. O sală mare și lungă mi se desfășură în fața ochilor. La mijloc, era o masă lungă și aceia. Avea foarte multe scaune. În fața scaunelor goale, era așezate în ordine o serie de tacâmuri aurii, cred că din aur. Că mă și miram, la cât aur au pe străzi, asta ar fi un fleac.

Knox o luă primul și după el noi. El se așeză în capul mesei. La dreapta lui era Pair. În stânga era locul lui Kurt. După el eram eu cu Nina. Ca să fiu politicos, o lăsai pe Nina între Kurt și mine.

După ce luarăm loc, se auzi o muzică specială, ca niște acorduri. După care o mulțime de altă lume năvăli în sală, ocupându-și locurile ce fuseseră prestabilite de dinainte. Când toți luară loc, apărură ca din pământ, o ceată lunga de ospătari roboți, ce începură să aducă felurite bucate, care mai de care mai apetisante și atrăgătoare.

Bineînțeles că nu lipseau nici carafele cu vin, sau ce o fi fost în ele. ”Sper că nu ne dau iar suc,” fac eu în gând. Mă uit la Knox și acesta zâmbește. Am înțeles că iar m-a interceptat. După ce termină treaba chelnerii, aceștia se retraseră spre perete, lăsându-ne în pace. La nevoie putând interveni. Când toată lumea se așezase, așteptând ordinul de a mânca, Knox se ridică, și începu să țină o cuvântare;

- Dragi meseni, și popor ai acestei așezări. Ne-am adunat aici la o cină de neuitat, în cinstea acestor doi eroi de pe planeta Pământ. Țin să le mulțumesc de vizită. Doar întâmplarea nea favorizat cu vizita lui și a frumoasei lui robotici, pe nume Nina.

Mă uit la Nina pe furiș. Nina mea era extaziată. Era cred că în al șaptelea cer. Așa impresie plăcută îi lăsase discursul lui Knox.

- De asemenea, continua Knox, nu vom pregeta, ca să facem mai departe experiențele noastre și în prezența lui.

Mă uit la el speriat, și nu înțeleg.

Se auzi un ropot de aplauze. Când se sfârșiră și ele, Knox, ne invită să ne apucăm de mâncat. Mă arunc și eu la ele, mai ales că plimbarea lui Knox, îmi chiar făcuse foame. Aleg din mai multe specialități. Toate erau ireproșabile. Nici nu știam cu ce să mai încep. Toate alunecau pe gât. Din când în când, mai stropeam mâncarea cu acel lichid, ce aducea a vin sec și dulce. Ara de două culori, alb și roșu. Când simții că mi se făcuse burta ca o piatră, mă oprii din mâncat.

Knox, mă întreabă:

- Ei, ți-a plăcut mamiferul ăla care l-am prins azi? Ai mâncat și din el...

- Da? A fost foarte bun. Dar care era?

Knox și câțiva mai din apropiere, râse. M-am lăsat pe spate în fotoliu, în așteptarea posibilului desert. Dar cum acesta întârzia să apară, m-am resemnat că a mers și fără desert.

Dar tocmai voiam să-l întreb pe Knox, care mai este ordinea de zi, adică de noapte, când chelnerii ca la un semnal, se apropiară de masă aducând cu ei și alte bunătăți. Unu ajunge la mine și îmi pune în față ceva, ce aducea a tort. Îmi pune o bucată inpresionantă.

A trebuit să mă lupt minute întregi, ca să o fac să alunece pe gât, ajutat și de vin. Nici nu mai puteam să mă scol de la masă. Mi se făcuse burta ca o tobă.

- Nina, mă duci tu în brațe, până la pat?

- Sigur Marinuș. Se poate? Ce nu fac eu pentru tine.

 

11.

Nu știu cât am dormit și cum am ajuns în pat. Probabil că m-au dus roboții cu ajutorul Ninei. Cine știe? Deschid ochii cam cu teamă. Încerc să-mi dau seama unde aș fi? Era o cameră destul de mare, luminată zgârcit. În afară de patul meu, pe care stăteam, mai era un fel de masă, ce era prinsă într-un perete pe ea erau destule obiecte, pe care nu știam să le retribui un rol. Mă uit după Nina. Nina nicăieri. Oare unde o fi? Încerc să prind o legătură cu ea. ” Da ce Marinuș te-ai și trezit?” ” Desigur ”. ”Unde sunt și ce se întâmplă?” ”O să vezi!” Și gata legătura luă sfârșit. Încerc să-mi dau seama , de cât ar fi ceasul. Îmi studiez ceasul de la mână. Era după ora Pământului. După el ar fi trebuit să fie încă seară...Dar nu puneam mare bază în el, având în vedere diferența de fus orar al lor. Nu știu dacă la ei conta noțiunea de zi sau noapte. La progresul lor...Deodată se deschide ușa. În cadrul ei era Knox, Kurt și Nina.

- Ce faceți? M-ați uitat aici?

- Cum să te uităm Marinuș dragă.

- Lasă te rog politețurile exagerate.

- Uite, face Kurt. Ți-am adus câteva preparate, ca să nu pleci de aici cu burta goală.

- Nina, Cafea este? Aș bea una mică...

- Sigur Marinuș. Se poate?

Mă scol anevoie din pat. Îmi simțeam capul greu, dar și picioarele mă dureau, de parcă jucasem două ore de fotbal. Ajung în sfârșit la acea măsuță improvizată. I-au ceva la întâmplare. Parcă nu mai aveam nici gust. Mai aleg ceva, după care i-au cana cu cafea a Ninăi. O sorb zgomotos. Nu era nici prea caldă, dar nici prea rece. De fapt era cam rece, după părerea mea.

- Nu puteai Nina să o mai încălzești o țâră?

- Mă duc să o încălzesc...

- Nu lasă... O beau așa. Merge și așa.

După ce termin, Knox și Kurt îmi spun:

- Gata! De acu ești al nostru. Nu trebuie să-ți mai bați capul cu cel Pământ. Planeta asta o să fie de acu, casa ta.

- Serios? Dar pe mine de ce nu m-ați întrebat mai întâi? Dacă accept?

- Vrei nu vrei, bea aghiazmă popo...Îmi zice Kurt.

- Da acu te cred că ești într-adevăr Kurt. Numai el putea să debiteze așa ceva...

- Ce ? Să nu-mi spui că îi iubești pe popi.

- Ferească Sfântul! Cine a zis așa ceva? Mă refeream la pildă...

- Gata! Hai cu noi.

Și aproape că sunt luat pe sus de cei trei. Ieșim afară pe un hol lung luminat mai bine. Mai traversăm niște încăperi, alte două săli și în final ne oprim în altă încăpere. Intrăm într-o altă încăpere de o persoană. Kurt îmi sugerează să-mi scot hainele până la bustul gol. Apoi el iese afară, lăsându=mă cu Nina.

- Nina te rog..

- Ce ? Acum ești și rușinos? Acolo pe Pământ , parcă nu erai așa...

- Acolo e una... Aici e alta. Poate vrei să-mi spui ce mă așteaptă?

- Păi mister Marinuș, vor să te supuie la un aparat de clonare. Vor să facă o armată întreagă de-al de tine.

- Ce ? Da ce i-au apucat pe toți? Cu ce am greșit Nina? Pe mine m-au întrebat dacă vreau? Te rog nu mă lăsa să se joace cu mine, de-a multiplicarea. Nici nu o să mai știu dacă sunt eu cu adevărat? Cine o să mai știe? Auzi am văzut niște albastru de metil. Nu vrei să îmi vopsești ”cuculețul”. Să-l faci albastru. Așa m-aș recunoaște după operația lor.

- Ok Marinuș. Dorința ta e lege pentru mine.

Apoi apare Kurt și mă învită să mergem în sala de teste. Văzându-mă așa, îl pufnește râsul.

- Ce ai și tu? Ce este așa de amuzant?

- Păi... jucăria aia colorată...

Dar nu avui timp să-i mai răspund. Sunt luat și dus în altă încăpere. Acolo era o armată de roboți. Printre ei văd și figurile lui Paid, Knox și Kurt. Nina nu era prezentă Doi roboți mă fixează de un pat. Apoi unu din ei îmi face un fel de injecție cred, cu un dispozitiv ca un pistol. Simt că se lasă un hău negru și nu am mai știut multă vreme de mine.”

 

 

 

12.

 

 

Visam că stăteam pe un pat. În jurul meu se roiau mai multe fete, sumar îmbrăcate și  cu chipuri angelice. Se roteau și mă priveau expresiv. De ce oare?  Mă uit mai bine în jur. Încerc să deschid un ochi. Când îl deschid și pe al doilea, surpriză. Eram la malul mării, cu Soarele destul de sus, era cald și bine, iar pescărușii scoteau sunete ascuțite. Mai încolo, o altă ceată, de data asta de albatroși cu sunetele lor plângăcioase. Credeam că nu mai sunt fetele. Dar nu, iată că sunt în apă unde se bălăceau râzând. Una strigă la mine, să vin în mijlocul lor. Mă dau jos din pat, merg doi pași și la al treilea cad cât îs de lung jos. Se stinge lumina, și toate imaginile frumoase dispar. Nu știu după cât timp sunt scuturat cu putere. Cred că s-a terminat visul... Deschid iar ochii. Dar de data asta nu mai eram pe plajă, ci pe o altă masă, sau cine știe pe a câta o fi fost... Nina stătea la căpătâiul meu și îmi masa capul și urechile.

-            Ajunge Nina...

Ca din pământ apărură patru roboți, însoțiți de Knox și Kurt.

-            Ce face eroul nostru? Mă întreabă Kurt fericit. Sau poate așa am crezut eu...

-            De ce ați fost așa de răi? Eram și eu o dată fericit, eram la mare la plajă, în mijlocul a patru fete... și voi răilor, mi-ați întrerupt visul...

-            Da? Păi sigur nu mai are nimic, face Knox.

-            Cum adică, nimic? mă sperii eu.

-             Mă refeream la starea sănătății tale. Ne-ai cam dat mult de furcă. Acum mureai, acum înviai...

-            Și acum cum sunt? Mort sau viu?

-            Păi după toate analizele, care spun că ești bine, asta însemnând că ești bine mersi. Deci ești viu.

-            Ce bine. M-ați mai liniștit. Credeam că nu o să mai apuc ziua de mâine...dar fetele? Unde sunt fetele? Ce ați făcut cu ele?

-            Ei, ți-am introdus în  viziunea ta, pe când erai încă inconștient, niște imagini virtuale, care ne gândeam noi, că te-ar face să te trezești la realitate...Și după cum vezi...Ne-a ajutat și Nina ta. A ei a fost ideea.

-            Da? Mi-ați speriat visul...

-            Dacă dorești îți mai putem introduce o imagine mult mai adevarată.

-            Lasă-l așa, nu-i mai tulburați memoria. Că o să uite și de mine, face Nina.

-            Da tu cine ești? întreb eu. Figura ei nu-mi era cunoscută.

-            Cum mister Marinuș, nu mă mai cunoști? Nu-ți mai recunoști tu, roboțica ta dragă?

-            Nu!

-            Marinușșș! Sau poate mai bine  Marineee!

-            Poți să țipi la mine cât vrei, că tot nu te cunosc.

-            Ce ați făcut cu Marinel al meu, face Nina plângând. Nu mă mai cunoaște? Eu la cine trebuie să mai țip?

-            Lasă că o să-și aducă aminte și de tine, face împăciuitor Kurt.

Knox, tot făcea fețe–fețe...Cred că nici nu-i venea să creadă răspunsurile mele.

-            Dar eu cine sunt, mă întreabă Kurt.

-            Tu? Tu ești eroul meu, ființa întruchipată a realizării mele.

-            Dar eu, cine sunt, întreabă Knox. Tu ești, adică erai prietenul meu cel mai bun.

Amândoi, se priviră preț de câteva clipe. Apoi se hotărâ. Mă transferă amândoi de pe pat, pe un altul mobil, cu roți și dispar pe un hol și în curând în altă cameră.

Aici, sunt dat pe mâna altor roboți, care se înghesuiră, care mai de care să mă atace, cu tot felul de instrumente, aparate și cagule respiratorii. Cred că au urmat alte înjecții, că iar nu am mai știut nimic de mine.

După mult timp, mă trezesc în sfârșit pe alt pat. O ceață mă învălui treptat, care apoi se risipi încet, încet. Dar patul ăsta mi se părea cunoscut. Când ochii mei se obișnui cu semi întunericul, văzui că eram in dormitorul meu de acasă. Da, eram în sfârșit acasă la mine. Din sufragerie auzem zgomote și voci cam agitate. Nu am reușit să recunosc una. Încerc să ridic capul. Niște luminițe mă învălui. Semn, ca să nu cumva să cobor prea repede.  De abia la a treia încercare luminițele dispărură complet. Am stat așa în șezut, preț de câteva minute. După aia m-am tras la marginea patului. După aia îndrăznesc să cobor și picioarele jos.  Cu mâinile pe pat, fac un efort să mă ridic în picioare. Dar o amețeală mă cuprinde iar. Închid ochii și stau în picioare, mai mult sprijinit de pat. Deschid iar ochii. Parcă privirea începuse să se contureze mai bine. Mă priponesc bine pe picioare și fac un pas, doi, trei, până ajung la ușă. Deschid ușa, care era  numai impinsă, și privesc în sufragerie. Erau Kurt, Nina și El-Dor.

-            Da ce faceți dragilor? Ați uitat de mine?

-            Cum să te uităm Marinuș, Marinușel dragă?

-            Ne-ai cam speriat, face Kurt și El-Dor într-un cuvânt.

-            Da ? De ce?

Apoi îmi aduc aminte. Prin fața ochilor mi se perindau imagini cam de mult uitate. Îmi aduc aminte unde eram și pentru ce?

-            Și cum a decurs experimentul? L-ați reușit?

-            Sigur! Și încă foarte bine. Am avut niște probleme la început, după a care totul a decurs normal.

-            Normal? Și mi-ați făcut o clonă de a mea?

-            Desigur. Dar nu numai una ci o sută, la început.

-            O sută? Și cum o să mă adresez mie de o sută de ori? Dar mă opresc. Îmi aduc aminte de un amănunt. Mă întorc cu spatele și încerc să-mi dau jos pantalonii, inclusiv chiloții. Dar Eram numai în halat și gol pușcă. Când cobor privirea în jos mă liniștesc. Eu eram. Nina mă făcuse inseparabil. Numai eu puteam avea piciorușul albastru...

-            Dar ce ați făcut cu pantalonii și chiloții mei? Nu cumva au rămas pe undeva prin Calea Lactee?

-            Nu! Stai fără grijă. Pe ălea le-am distrus. Ai rămas numai în acest halat. Dacă îți place poți să-l păstrezi, face El-Dor.

-            Da mersi. Acum am văzut că sunt EU cu adevărat.

-            Dar cum ai reușit să-ți dai seama?

-            Ei, face Kurt, și-a vopsit corpul, ca să se recunoască, după intervenția noastră...Asta așa ca să se convingă singur, că mai este cel original, face Kurt zâmbind.

-            Și sunt sigur? Cred că nu le-ați vopsit și la copiile mele ”piciorușul”...Altfel cum am să mă conving că sunt eu, sau dacă mai sunt tot eu.

-            Ești tu sigur, întărește și El-Dor. De altfel lor nu le este necesar asta. De acum ești acasă în concediu. Ești încă în covalescență. Nu ar trebui să te suprasolicți mult. După aia... mai vedem noi.

-            Deci o să mai păstrez legătura cu voi? O să mă mai luați cu voi pe Zirda? Dar stați așa. Eu eram parcă, după cum îmi amintesc, pe planeta... pe planeta,,,fac eu un efort, pe planeta lui Knox...

-            Da ai fost teleportat de acolo, direct aici. Și ei stăpânesc foarte bine teleportarea pe distanțe lungi, în timpuri relative lungi.

-            Ei dacă e așa, e bine. Mulțumesc pentru toate.... Și tu Nina, ce stai îmbufnată. La mine o cafea zboară...Știi tu cum o vreau, nici prea tare, nici prea moale, nici prea dulce, nici prea amară, nici rece, dar nici prea fierbinte...

-            Offf! Mai bine îi rugam pe Knox, să te mai ție acolo măcar un secol...

-            Ceee? Hai mai repede. Ce mai și comentezi?

Și Nina dispăru în bucătărie. Dar odată cu ea dispărură și cei doi. El-Dor și Kurt. Oare o să mai vină vreodată?

 

 

 

 

 

13.

Hai Nina odată cu cea cafea. Că îmi este tare dor de ea...

Nerăbdător mă ridic și o tai la bucătărie. Când ajung aproape de ușă, aud voci. Una parcă semăna cu...Intru și dau ușa de perete. Pe un scaun lângă Nina, stătea la masă...cineva care semăna leit cu mine. Adică Eu. Mă opresc lângă ușă și rămân fără grai. Cel care semăna cu mine, ridică privirea și rămâne și el surprins. Se uită întrebător la Nina. Nina se uită la mine și la început nu înțelege.

- Cine dracu ești, exclam eu înfierbântat. Ce cauți la mine în bucătărie? Și cum îți permiți să bei cafeaua mea, comandată de mine? Și mai și cochetezi cu Nina, roboțica mea dragă...

- I-auzi dragă! Același lucru te pot întreba și eu pe tine. Ce cauți Tu, în casa mea?... în curtea mea?...în bucătăria mea? Cum te cheamă?

- Mă cheamă Marin și sunt de 25 de ani aici.

- Tu de 25 de ani? Înseamnă că eu sunt de 25 de ani și jumate...Te rog să ieși imediat afară din casa și curtea mea, infractorule!

- Ba tu ești infractor. Nina dă-l afară pe farsorul ăsta. Afarăăă! Cum a intrat la mine în casă?

- Eu farsor? Tu farsor! Ce dacă semeni cu mine, cine îți dă dreptul să vii la mine în casă și să te faci stăpân?

- Același lucru te-aș întreba și Eu pe tine.

- Daaa? Nina ia-l pe străinul ăsta de aici și aruncă-l în stradă. Să se învețe minte.

- Cum Nina, eu te-am trimis mai înainte, aici ca să-mi faci o cafea...Dar stai așa... Ia să te întreb, cum zic eu Ninăi, când vreau o cafea?

- La mine o cafea zboarăăă!

- Și pe asta o știai?

- Și cum Nina, nu ți s-a părut suspect, că el era în bucătărie? Tu cu cine ții?

- Eu țin cu Marinnuș...

- Și cine e Marinuș, Eu sau El?

- Eu!

- Ba eu!

Mă reped la copia mea și îl apuc de mâini. Încerc să-i întorc mâna la spate. Dar nu am evaluat timpul și figura mea a dat greș. Și doar în școală o stăpâneam la perfecție. Rar mai scăpau cei certăreți. Atunci îi ard un pumn. Acesta luat prin surprindere, apucă să pareze și îmi dă și el un pumn. Pumnul lui în schimb și-a atins ținta. Mă prăvălesc jos pe podea. Dar mă ridic repede și îi pun piedică, Eu-lui meu și cade și el jos. Încearcă să se ridice, dar eu îl trag și îi aplic o figură de Judo. Încerc să-l imobilizez. Dar rezită eroic. El, adică Eu... Mă trage spre El și ajung peste El. Nu stau mult pe gânduri și îi aplic o altă figură, o tehnică de sacrificiu. Îl întorc deasupra mea, și punând-ui talpa mea în pieptul lui, îl arunc peste spate, cu mâinile. El, în cădere, lovește masa, care se răstoarnă, împreună cu tot ce mai era pe ea.

- Uite mi-ai stricat masa. Ba ai mai și distrus vesela. Nina în ce o să ne mai facă cafea de acu încolo?

- Știți ceva băieți? Ia lăsați certurile, și uite îți dau și ție o cafea, numai ca să nu vă mai aud comentând.

Nina, după ce ridică masa, îmi toarnă și mie o cafea în altă cană.

I-au o gură de cafea. Era cam fierbinte.

- Păi ți-am zis Nina, că o vreau nici rece, dar nici fierbinte. Asta chiar mă opărește pe gât. Mai răcește-o!

- Da e clar tu ești adevăratul meu Marinuș, zice Nina, arătând spre mine. El s-a însemnat, că vrea cafea potrivită, în timp ce tu nu ai zis nimic. Da e clar. El e un impostor! Marinuș! I-a dăți chiloții jos, să vedem ceva.

Îmi aduc și eu aminte de ceva și îi fac pe plac Ninăi. Și rămân în costumul lui Adam, dar colorat...

- Bravooo! Tu ești Marinuș al meu scump și drag...Acum m-ai convins. Ai făcut bine că ai ținut să-ți vopsești păsăroiul...Acum nu mai este nici un dubiu.

- Da? Face celălalt. Uite priviți! Și își dă și el hainele jos de pe el. Doar că purta niște chiloți de mătase albastră. Iar cănd îi dădu jos și pe ăia, rămăsei consternat. Și el o avea vopsită, tot în albastru.

Nina plimba privirea când la El, când la mine. Doar, doar, de a găsi un punct slab.

- Ei acu ce mai ziceți? Cine e impostorul?

- Ce mi-a făcut Nina Knox? L-a vopsit și pe clona mea. Acum cum o să ne mai deosebim?

- O să ne luptăm, până învinge unul, zise El.

- Da aveți dreptate. Diseară o să mă lupt și eu cu voi, să vedem cine e mai tare?

- Ba nu El, Eu!

- Ba nu El, Eu!...

- Daaa? Foarte bine o să tragem la sorți. Și Nina ia ceva de pe jos și îl ascunde la spate într-o mână. Ne apropiem amândoi de ea. Eu-l meu face o alegere.

- Acum tu Marinuș.

Jucam în copilărie mereu acest joc. Eram expert. Îmi aduc aminte, ca ieri. Întind palmele în față și îi spun Ninei, să lovească cu pumnii închiși palmele mele odată. Duc repede palmele la urechi. La pumnul unde se găsea obiectul, urechea mea trebuia să țiuie mai tare. Ridic mâna și aleg. Dar surpriză! Amândoi ghicisem.

- Nu așa nu o să mai ajungem la nici un rezultat, face Nina.

- Păi și ce e de făcut? Fac eu bulversat. Cum o să descoperim cine e infractorul.

- El e Nina. Poți să mă crezi...

- Ba Eu sunt! Infractorule...Și dau iar să mă reped la el.

Dar Nina ne oprește.

- Frumos vă mai purtați. Bine vă șade! Mai bine jucați un șah. Cine e mai tare, ăla o să se culce cu mine la noapte...

- Și dacă pierd? Eu nu am mai jucat Șah, de mic. Si nici nu eram prea instruit, de ce să mă laud...

- Mai bine. Ia să vă văd.

Și Nina, scoate dintr-un dulap jocul Șah. Celălalt Eu, se apucă și așează piesele cu o mare viteză. Eu doar câteva piese mai apuc să le pun la locul lor.

Și începe partida. După un început vijelios, El îmi întinde niște capcane și cad în ele. Iar asta m-a costat Turnul, Nebunul și un Cal. Ca să nu mai zic și de doi pioni, care sau sacrificat degeaba. Dar, cum El era atent să îmi ia și Regina, îi dau Șah, cu acces și la regina lui. Este nevoit să mute și pierde Regina.

- Și ce ? face El, te crezi învingător? Acum te fac mat.

Mai mutăm câteva piese, îmi mai ia și al doilea Turn, dar și eu un cal și un nebun. Dar dispăreau și pionii, direct proporțional cu numărul de piese. După 2 ore, terminăm și noi partida cu o remiză.

- Hai încă una. Facem trei. Cine ia două din trei.

Așa că a mai trecut încă aproape patru ore și noi încă mai jucam Șah. Până la urmă sau terminat toate la egalitate.

- Da Marinuș. Am văzut cât de slab ești. Da și tu, ești la fel, adaugă Nina, întorcând capul spre El. Nu prea ia convenit Lui, că se făcu roșu.

- Hai un skanderbeg, zise El, ca să nu fie mai breaz.

- Bine hai.

Ne apropiem de masă. El pe latura mai mare, eu în fața lui. Începem cu Nina arbitru:

- Gata începeți! face ea.

Ne încordăm și, când Eu eram gata să-l dobor, când El. A mai durat și acest sport încă o oră. Ni se umflaseră mușchii și ne ieșise venele afară de atâta efort. Dar nici unu nu se lăsa. Până la urmă Nina concluzionă:

- Gata 1 la 1. Hai că nu puteți să mă convingeți. Văd că amândoi sunteți la fel de puternici. O să trag eu la sorți. Cine e primul și cine e al doilea. Face Nina uitându-se galeș la noi.

- Daaa! Îi dau cuvântul Lui. Eu în schimbul 2. Unu și trei ocupat...ca în armată. Fac eu furios.

- Gata! Dezbrăcarea și fiecare la patul lui. Eu voi alege persoana care să fie prima.

Eu aleg dormitorul. El pe Nina. Mă uit îndurerat la Nina...Mă duc aproape plângând în dormitor. Mă dezbrac sumar și mă arunc în lume viselor, fără a mai ține cont de ceva...Eram prea trist. Târziu spre dimineață, simt o oarecare mișcare în dormitor. Nina se apropie de patul meu. Ea se cuibărește lângă mine. Eu exaltat, mă arunc pe Nina. Am făcut și lupte Greco-Romane cu ea. Până la urmă am învins. O întreb mai în glumă mai în serios:

- Ei Nina. Cum a fost Cu EL. Cine a învins Eu sau El...

- Amândoi! Zice ea oftând. Poate e mai bine să am doi Marinuș...zise ea resemnată. Apoi am adormit până la zece a doua zi.

 

 

 

 

 

 

 

4.

 

 

Mă trezesc în sfârșit. Mă uit la ceasul de perete și mă sperii.

- Nina! Nebunatico, m-ai lăsat să dorm până la 10?...Cred că știi lecția? La mine o cafea zboară...

- Ba mai puneți pofta în cui. Azi e Duminică. Măcar azi lasă-mă să dorm și eu mai mult, că destul muncesc în cursul săptămânii...

- Ei te pomini, că ai dat de greu. Roboții nu obosesc niciodată. Nu se supără, nu țipă, nu jignesc, nu se culcă cu stăpânii lor... așa că marș la bucătărie...

- S-o crezi tu! Roagă-l pe fratele tău geamăn, să ți-o facă, așa cum o vrei tu...

- Frate geamăn... Nu-mi amintesc ca mama să-mi fi făcut vreun frate și pe deasupra și geamăn. Aaa! Dar stai așa, L-am prins. Unde e?

Și mă dau jos din pat. Din viteză uitai că sunt gol pușcă. Așa că văzui chiloții de mătase albaștri și îi luai la început repede, fără a ține cont de un amănunt. Mă duc în sufragerie, după Eu-l meu, adică după fratele meu. Ce tot zic, după clona mea...Ajung în sufragerie, dar în afară de faptul că cineva a dormit în el, altă prezență nu mai era.

- Unde e Eu-l meu?

- Vezi la bucătărie! Zice Nina din dormitor, unde nu se îndura să se scoale. Ba se mai întoarse și pe partea cealaltă. Vreau să fiu și eu servită cu o cafea... La mine o cafea zboaaarăăă, zice Nina veselă.

O i-au spre bucătărie. Pe drum îmi dau seama de remarca Ninei. ” O cafea zboară?...” da de când Nina mea bea cafea? Ajung la bucătărie. Intru înăuntru. Într-adevăr Eu, adică nu Eu, El, făcea cafea la aragaz.

- Bună dimineața șefule, fac eu. Da ce matinal ești? Să nu-mi spui că faci cafea pentru noi și ea. Dar El se întoarce și dă cu ochii de mine.

- Ei dar nu ție cam frig numai în chiloți și ai mei pe deasupra? Probabil că Nina astă noapte i-a încurcat...

Mă uit la mine. În graba mea uitasem să-mi trag și pantalonii. Și așa era cald afară. Mă uit la el și constat că nici el nu avea pantalonii pe el. În schimb avea chiloții mei –roșii.

- Nu frate geamăn... Mi-ai furat chiloții...Diseară o să ne încurce Nina. Dar de fapt cum te cheamă, că tot nu am aflat?

- Eu sunt Marin 2, zis și Marinuș 2.

- Interesant. Dar cine ți-a dat numele ăsta?

- Cum cine? Knox. Tatăl meu.

- Ooo! Bun, am aflat și cine tatăl tău.. Dar mama cine e?

- Trebuia să am și o mama?

- Firește. Toți oamenii, adică copii, au câte o mamă și un tată. Ei asta, cu mici excepții, teoretic vorbind. Și eu am avut o mamă și un tată, dar care s-au dus demult.

- Unde?

- Păi la cimitir. Au murit demult, pe când aveam 15 ani.

- Ce e ăla cimitir?

- Cimitirul e locul viran, în afara orașului, sau parțial, unde drepții odihnesc...Locul unde sunt cruci multe, însemnate cu numele lor. Asta așa ca să nu uităm poziția lor acolo...

- Uite că eu nu o cunosc pe mama, care zici că m-ar fi făcut.

- Păi...De ce nu mi-ai spus asta de ieri, nu mă mai chinuiam să te bat, la șah, și la...

- Bine lasă acu am înțeles. Acum știu că eu sunt Eu-l tău și vice-versa...

- Hai toarnă cafeaua mai repede, că acu se răcește și dacă nu i-o place Ninei, avem al treilea război mondial cu ea.

- Ce e ăla război?

- Auzi, dar pe tine nu te-a învățat tata, care e treaba cu războiul... De fapt stai așa, că dacă ei nu au așa ceva, e clar că nici ție nu ți-a implementat cunoștințe despre el, și cred că încă multe lucruri. Dar nu-i bai, pe parcurs o să le înveți pe toate.

Scot o telecomanda și zic: ”Hai Nina că se răcește cafeaua!”

După nici 2 minute apare Nina în mare grabă în bucătărie.

- Gata cafeaua? Unde îmi este cafeaua mea?

- Uite-o aici! Alege și tu din cele trei, zice Eu-l meu.

- Dar de când bei tu cafea Nina?

- De ieri, de azi... din totdeauna...Păi ce credeați că eu o să rămân veșnic robot. L-am rugat și eu pe Knox, să mă umanizeze, să mă emancipeze...Mi-a făcut și mie o clonă a robotului de dinainte. El a rămas acolo printre nori...

- Să nu-mi spui că ești din carne și oase ca noi, ca femeile, mă rog ca fetele...

- Da astă noapte cum eram, fată sau femeie?

- Da la mine ai fost fată, iar la el femeie, zice Eu-l meu

Când aud să cadă cerul pe mine.

- Va să zică așa... zic eu și simții că mă cuprinde invidia. Va să zică așa...

- Nu-ți mai face griji, că așa a căzut norocul. Eu să fiu primul.

- Păi dacă știam te trimiteam undeva, să faci piața, numai ca să nu fii tu primul... Mi-ai stricat toată ziua...

- Lasă Marinuș, că o să-l rog pe Knox, să mă facă iar fată mare, zise Nina printre două sorbituri uitându-se la noi cu un ochi. Observai că ne examina ținuta sport a mea și a lui. Sorbea o înghițitură de cafea și se uita la chiloții mei, apoi plimba privirea și se uita și la ai lui...

- Lasă Nina nu ne mai studia atâta, că poate îți vine iar vreo idee.

În fine se termină și capitolul băutului cafelei.

- Păi Nina noi ce mâncăm azi? întreb eu. Cred că nu o să ne dai cafele toată ziua? Uită-te prin frigiderul ăla și dacă nu e prea plin, trage o fugă până la piață.

După ce băurăm toți cafeaua, Nina se oferi să spele cănile. Se duse la frigider și anunță:

- Frigiderul tău e cam gol. Nu am nimic din ce aș putea face de mâncare la noi trei.

- Atunci fugi la piață, ce mai stai!

- Foarte bine, eu mă duc la piață, iar voi faceți curățenie aici, spălați o cratiță mare și o oală mare și le puneți pe aragaz. După aia ca să nu vă plictisiți care cumva, faceți curățenie și în casă, dormitor, sufragerie și faceți și paturile...

- Știi ceva? Mai bine ne ducem noi să facem piața, zic eu, uitându-mă cu subînțeles la Eu-l meu.

- Foarte bine. Uite aici lista de cumpărături și uite și banii...și spor la cumpărături.

Se duce în casă, lăsându-ne perplecsi. Apoi apare într-o rochiță cam străvezie, după părerea mea, nu știu dacă și a lui, și pe deasupra și destul de scurtă. Când se apropie de noi, eu bag mâna și i-o ridic. Voiam să văd măcar dacă are chiloți...

- Am chiloți...

- Da am văzut, unii cu șnur nu ai găsit, fac eu sarcastic.

- Dacă vrei îi scot și pe ăștia...

- Nu, nu e nevoie. Lasă-i pe tine, zic eu într-un glas cu celălalt Eu.

Nina se îndreaptă spre casă, legănându-și șoldurile.

Dar noi nu reușirăm să ne urnim din loc. Rămăsesem stane de piatră, tot uitându-ne după ea. Într-un târziu rup tăcerea:

- Haide Marinuș 2, la piață. Că acu se face seară...și diseară ne culcăm flămânzi.

Ajungem și la piață. Eu-l meu nu cunoștea noțiunea de piață. Când ajungem acolo, lume și hărmălaie mare. Fiecare precupeț în dorința de aș face vânzare, strigau cât îi țineau gura, să-și laude marfa. Luăm niște zarzavat, apoi pâine, cartofi, roșii, varză, carne, niște pui congelați, brânză, lapte, paste, orez, ulei, zahăr, făină, cafea. Asta eram cât pe ce să o uităm. Nu mai aveam zile bune cu Nina. Încărcați ca o albină, adică ca două. Cu cumpărăturile noastre, trecuse două ore. Ne îndreptăm către casă. Intrăm în curte și ne ducem direct la bucătărie. În timp ce intram, apare ca din senin Kurt și El-Dor și Anda. Punem cumpărăturile pe masă. Când apar, Kurt mă întreabă:

- Ei cum ați petrecut noaptea, porumbeilor.

- La fel ca tine porumbelule!

 

 

 

 

15.

 

-            Dar de unde știi tu cum am petrecut noi noaptea?

-            Am presupus. Da, bună ziua, și bine ați venit la noi. Să știți că masa o să mai dureze, că de abia acum am venit și noi din piață... atac eu, încercînd să abat discuția. Nina a intrat deja în priză. Ce mai veste poveste la voi, că nu ne-am mai văzut demult.

-            Da de o lună...

-            Mă rog, pentru noi este un timp.  Numai bine  venea și Knox, că am ceva să-i spun.

-            Spune-m că îi transmit eu.

-            Ei ...mie rușine... Voiam să-i spun  între patru ochi. Dar ști tu care e treaba...Și îi transmit telepatic treaba...

-            Aha, face  Kurt vesel. Acum nu o să vă mai deosebiți unu de altul.

-             Ei, acum ne știm ... La început a fost mai greu că m-a luat prin surprindere. E tare neplăcut să te vezi  deodată în oglindă și să și mai dialoghez cu tine însuți. Cel puțin dacă mai aveam, de la început, un frate geamăn... alta ar fi fost treaba. Dar de  acu gata. Mai aveam și eu un reper după care puteam să mă ghidez...

-            Păi noi venisem, să vedem cum suporți  clonarea ta. Dacă nu ți-a făcut necazuri...

-            Ieri s-au luat și la bătaie, completează Nina. Au jucat sah, scandeberg, mai aveau oleacă și se duelau...Așa că i-am calmat seara în pat.

-            Da, ce idee, fac eu...

-            Deci cum rămîne? Când o să plecăm, o să-ți luăm copia cu noi, dacă te deranjează.

-            Nuuu! Puteți s-o lăsați. Abia am început să mă obișnuiesc cu ea. Tu de fapt ești Kurt originalul, sau tot o copie? întreb eu pe Kurt.

-            Uite și cafelele, zise victorioasă, Nina, fără alt comentariu. Așa că luarăm loc  în sufragerie. Toți șase.  Mă apuc să sorb cafeaua, făcută de Nina. Era ca la mama ei, așa cum îmi plăcea mie. Și aromată, și călduță și nu prea tare, și nici prea dulce. Mă uitam la toți pe rând să văd ce impresie a făcut Nina. Dar Nina nu le acordă nici o atenție, de parcă toată viața numai cu asta s-ar fi ocupat.  La urmă după vreo cinci minute, lasă toți ceștile jos.

El-Dor fi primul  care o lăudă pe Nina.

-            Dar ai învățat să faci cafele bune. Marinuș al tău e maestru al cafelei...

-            Păi de atâția ani la el...

Numai clona mea nu comentă.

-            Observ că ție nu ți-a plăcut cafeau Ninei.

-            Ba da, dar voiam să aud toate părerile.

-            Ei dacă vrei și părerea mea, face Kurt, e bună de gagică...

La aceasta remarcă toți izbucniră în râs. A râs și Anda.

-            Hei! Eu te-am întrebat de cum este cafeaua? Nu cum e Nina.

-            Văd că deja o să vă bateți iarăși, constată El –Dor.

-            Nu, ei...ne mai certăm și noi câte un pic din când în când... Hai Nina te apuci de cea mâncare, că cafeaua asta mi-a făcut o foame de lup...

-            Nu cred că cafeaua e de vină, ci Nina, zise Eu-l meu.

Mă uit la el surprins. Știam ce vrea să zică.

-            Auzi, Marinuș2. Cred că nu o să le spui tuturor, noaptea petrecută cu tine prima dată... Ar trebui să–i mai băgați informații, despre război, despre una alta, despre cimitire, morți, că nu știe bietul de el. Așa că ori îl mai lăsați aici o vreme, ori îl luați cu voi și îi mai țineți o lecție de dirigenție...

Nina și Anda, plecară la bucătărie, lăsându-ne pe noi, ca între bărbați.

-            Și ziceai că ai jucat șah cu clona ta?

-            Da? Și cine a bătut? Tu sau El.

-            Amândoi! A fost remiză  din trei partide, ziserăm amândoi deodată.

-            Daaa? Dar voi înseamnă că nu știți să jucați șah. Ia adu cutia cu piese, să te fac un șah, să văd ce știi? Uite după aia te dau pe mâna lui El-Dor.

-            Nu lăsați, eu nu cunosc jocul ăsta.

-            Nu e nimic, te uiți la noi și din trei partide înveți.

Răsturnăm piesele pe masă.  Apoi eu și kurt le așezăm cât mai repede pe câmpul lor pe tarlaua lui. Kurt termină de așezat înaintea mea.

-            Hai gata? Start!

        El alese albele. Și mută un pion, două câmpuri din fața reginei.
        Îl urmez întocmai. Apoi deschide pionul din fața calului. Aceiași mutare o fac și eu. Apoi el deschide pionul din fața calului 2. La fel și eu.  Așa că aveam  amândoi diagonala nebunilor deschisă. Era pericol de  a pierde cineva turele. O mică neatenție și gata!. După aia Kurt scoate caii la atac. Aproximez poziția lor viitoare și atac cu pionii, blocându-i caii.  Dar deschid regina și intră în mine când nici nu mă mai așteptam. După încă trei mutări, mă declar invins. Nici a doua sau a treia nu a fost în favoarea mea. Le-am pierdut pe toate trei cu brio.

-            Mai învață să joci, mă sfătui Kurt.

-            Păi ție îți convine. Tu joci de mic, esti clonă, ai  implementat  diverse programe... Așa aș vrea și eu.

-            Nici o problemă. Îl rugăm pe El-Dor, să te învețe șah.

-            Nu, dacă e tot pe calea asta, nu! Prefer să mănânc bătaie.

-            Treaba ta. Cum vrei. Noi nu te obligăm.

Mă uit la ceas. După părerea mea, cât am jucat noi șah, ar fi trebuit să fie gata mâncarea. Scot telecomanda.

-            Ce faci Nina? E gata mâncarea?

Dar nu primesc nici un răspuns. Contrariat, alerg spre bucătărie. Când ajung acolo, deschid ușa, dar bucătăria goală. Nina nicăieri. Din urma mea alerga și dublura mea. Așa că amândoi am constatat dispariția Ninei.

Ne întoarcem înapoi în sufragerie. Dar și aici surpriză. Dispărură și El-Dor dar și Kurt. Ne oprirăm amîndoi dezorientați.

-            Ce facem Marinuș 2?

-            Păi ne ducem iar la bucătărie, culegem ptr niste sendwici-uri, și gata. Când or veni or veni.

Zis și făcut. îmbucăm ceva la repezeală, după care ne băgăm amândoi în pat, sumar,  în dormitor.

 

 

16.

 

Dimineață când ne trezim, mai era cineva în pat cu noi. Dau la o parte așternutul și ce-mi văzură ochii - Nina era în pat cu noi, într-o cămășuță străvezie, fără altceva pe ea. Eu-l meu sare din pat. Era și el în chiloții lui albaștri. Iar eu eram în ai mei roșii. Interesant, oare cum am reușit să ne punem de acord amândoi?

- Da ce e cu tine la noi în pat Nină?

- Păi El-Dor m-a expediat pe la 2 noaptea, și mi-a fost frig. M-am băgat între voi să mă încălzesc.

- Bravos nea Iancule! Frumos. Și vii așa fără să ne anunți și pe noi.

- Păi l-am anunțat pe Eu-l tău. Tu dormeai așa de frumos...

- Va să zică m-ai trădat, mă uit eu urăt la clona mea.

- Păi ce vrei acu? Hai că eu plec să vă fac niște cafele, iar tu poți continua capitolul 2.

După ce iese Eu-l meu afară, mă arunc cu disperare pe Nina. Aceasta începe să chițăie veselă. Și cum eram înfierbântat, nu m-am lăsat până nu m-am terminat. S-a cam supărat Nina, și se uita urât la mine. Da ce era să fac. Acțiunea momentului și-a spus cuvântul. Exact după ce m-am dat jos din pat, a apărut și clona mea cu o tavă, în care erau trei cafele.

- Uite cine a venit, fac eu către Nina.

- Da gata porumbeilor. Ați făcut-o la foc automat? Eu credeam că vă mai găsesc în acțiune și acu...

- Ei și tu...Am făcut-o iepurește...

Nina se uită cu un ochi la mine. Nu-i era boii acasă. Se scoală și se așază așa cum era pe un scaun. Noi doi o secundăm. Ea era la partea mai mare a mesei, în timp ce noi eram amândoi în capul mesei. Ne apucăm de sorbit cafeaua. Nina termină prima, apoi dispare în dormitor. Când revine observăm că era îmbrăcată foarte sumar, în schimb avea chiloții pe ea. Își trage un capot pe ea și dispare la bucătărie. Noi mai aveam de sorbit cafeaua în liniște. Nu ne grăbea nimeni. Într-un târziu Eu-l meu rupe tăcerea:

- Ei, zi cum a fost așa la foc automat.

- La fel ca la foc cu foc, zic eu enervat de insistența lui. Ai văzut un kalașnicov? Ei nu ai văzut, e la fel. Aia trage foc cu foc și foc automat.

- Îmi dau seama, face el. Azi ce mai facem?

- Păi sincer nu știu! Hai să ne uităm la TV.

Deschid TV-ul. Butonez telecomanda, zece minutu, ca să caut un post ca lumea.

- Da hai oprește-te, că ai să o strici.

- Da ce vrei? Nu vezi că nu este un program ca lumea. Uite aici e publicitate, aici e reclama, aici e un interviu, aici...da uite și niște știri. Dar nu începuse bine, că iar publicitate. Schimb și dau din greșeală de un film.

- Lasă-l aici. Că nu am văzut filmul ăsta... După cinci minute, se termină și filmul. Supărat îl închid.

- Nu vrei să jucăm o carte, un tabinet sau un mic poker...

- Da! Ai cărți? Bine adu-le.

Mă duc la un sertar și caut cărțile. Cum nu le găseam pe cele normale, dau peste cele porno. Le i-au și nu-i zic nimic Eu-lui meu. Le i-au le amestec. I le dau amicului să le taie. După ce le taie, le împart câte șase la fiecare și mai pun încă patru cu fața în sus. Când le vede Eu-l meu, face ochii mari.

- Daaa, ce cărți mișto ai. De unde le ai:

- Le am de câți-va ani. Au și praf pe ele, dacă nu am avut cu cine să joc.

- Cu Nina!

- Nu le are cu cărțile...

În fine după duel, reușesc să fac mai multe puncte decât el. Mai facem încă trei jocuri și câștigă și el două. La urmă mai facem unu și-l câștigă tot el.

- Gata! M-am plictisit! Hai la bucătărie, să-i ridicăm moralul Ninei.

Ieșim pe ușă. Când să ieșim ne ciocnim toți trei între noi. Cât pe ce să o dăm pe Nina cu roatele în sus...Noroc că am apucat să o țin.

- Unde voiați să o întindeți? Hai la masă, că e gata!

Mergem spre bucătărie. Pe masă ne aștepta mâncarea pusă în farfurie. Încă mai ieșeau aburi din farfurii. Mă așez la masă și mă apuc de felul întâi. Era o ciorbă de zarzavat. Așa am crezut eu, dar căutând prin farfurie, dau și de niște perișoare.

- Ooo! Nina dar cum ai ghicit? Nu am mai mâncat de mult perișoare.

Nu zice nimeni nimic. Toți serveam masa în liniște. După felul întâi, veni și rândul felului doi. Era o mâncărică de cartofi cu carne. Ne apucăm și de ea. Simt că mi se face sete.

- Auzi Nina, dar ai uitat de o băutură ceva... Un vin ceva...

- Păi ce ? Apa vă stă în gât? Ieri ați fost în piață. Dar nu vii s-a legat de mână, o sticlă. Acum rabdă.

- S-o crezi tu că eu voi răbda.

Mă scol de la masă și caut prin dulapuri. Mă uit și în frigider, și dau de după niște sticle cu suc, și de niște sticle de bere. Mai erau trei. ”Exact cât trebuie”, fac eu.

Le pun pe masă, le desfac și torn conținutul în pahare. După ce le umplu, ciocnim.

- Să ne fie de bine!

După ce beau jumate din pahar, continui masa în tăcere. La urmă, Nina se duce la cuptor și scoate afară o plăcintă de mere.

- Ooo, Nina! Dar tu ești o forță. Cum de ai știut?

- Ai uitat de telepatie. Ți-am făcut gusturile voastre. Numai tu nu ai grijă de mine.

- Gata! La noapte mă revanșez. Te las pe tine să conduci.

Ne ridicăm și după desert.

- Ei ce spuneți?

- Săru-mâna pentru masă, facem noi amândoi în cor.

- Să vă fie de bine.

Noi ieșim, lăsând-o pe Nina să termine treaba în bucătărie.

Când să ies, mă lovesc de Kurt.

- Ce faci? Când ai venit? Hai și tu la masă. Noi abia am mâncat.

- Mulțumesc, dar nu trebuie. Eu abia am mâncat...

- Lasă, că două mâncări nu strică...și-l împing pe Kurt înăuntru.

Nina când îl vede zice:

- Hai să-ți dau și ție ceva. Ce vrei borș cu perișoare, sau tocăniță de cartofi? Mai este și plăcintă...

- Tu pune-i de toate. Vede el ce mănâncă.

Nina îi pune în față o farfurie cu ciorbă. După ce o termină, se alătură la farfuria doi. O savurează și pe aceia.

- Vezi îți era foame și nu voiai să spui.

Când Kurt ajunge la desert, o lăudă pe Nina:

- Ce plăcintă bună ai făcut? Din ce e?

- E de mere.

- E bună. Mulțumesc.

După masă Kurt ni se alătură nouă în casă în sufragerie.

- Și cu ce treburi la noi? Ieri ați plecat toți, fără să ne spui. Am rămas singuri amândoi...

- Și fără mâncare... comentă Eu-l meu.

- Ei ne-am descurcat. Am mâncat hrană rece, zic eu.

- Păi, face Kurt, a trebuit să plecăm. Clona ta a început să se războiască cu cei roboți ai noștrii.

- Ei, nu știam că fac rău la beție...râd eu.

- Da! Și a început să facă urât pe acolo. De abia zece roboți am reușit să-l calmăm.

- Și acu ce face? Unde e?

- E la păstrare. L-am închis.

- Dar numai una a făcut deranj? Restul cum au fost cuminți?

- Păi am făcut numai două după tine. Una este aici și una era acolo.

- Cred că ați enervat-o cu ceva. Sau nu a dat rezultate proiectul. O fi vreo eroare...

- Am verificat. Nu este nimic din toate astea.

- Ceva totuși... ceva este. Nu degeaba m-am supărat.

- Păi nu ați vrea să mergem acolo, să văd cu ochii mei. Poate, o fac să se liniștească... Fiind a mea...

- Eu rămân aici cu Nina. Te aștept să vii.

- Bine, face Kurt. Și scoate din buzunar o telecomandă.

Ne apropiem unu de altul. O apăsare de buton, și se făcu iar întuneric. După cinci minute mă trezesc alături de Kurt, înapoi pe planeta Zirda a lor. Da, erau două planete cu același nume. Cred că i-aș spune Zirda 1. Kurt mă însoțește spre un loc anume. Peste toți roboți. Câți-va văzându-mă se luară de viața mea. Dar Kurt i-a potolit repede.

- Vezi dacă faci necazuri... Ai intrat în colimatorul roboților.

Mai mergem ceva timp. În fața noastră apare Zeno.

- Ce e cu voi aici? face el.

- Păi acu vin de pe Pământ. I-am spus că copia lui face ravagii pe aici și a ținut să vină și el, cică el poate să-l liniștească.

- Nu aș prea crede, dar lasă-l să încerce.

Apoi tus trei mergem spre o parte mai misterioasă a clădirii.

Acolo erau numai cuști zăbrelite. În una din ele eram și eu captiv. Când ajung la acea cușcă, văd clona mea și aceasta mi se adresează:

- Haide odată! De când te tot aștept. Tu ești copia mea, iar eu sunt originalul. Vreau acasă la mama...se tângui el. Kurt deschide ușa surprins de discuția noastră. Dar mai surprins era Zeno.

- Cum e posibil? face Zeno și Kurt. Doar te-am etichitat bine. Nu este loc de confuzie.

- Și totuși ceva se întâmplă. Ia lăsați-m- singur cu el câteva clipe. Văd eu acu care e treaba.

Mă lasă singur cu el. El se bucură de venirea mea.

- Eu sunt cu adevăratul Marin din Galati

- Ia dăți jos pantalonii! zic eu. El îi dă jos ascultător. Văd că are chiloți.

- Și pe ăia jos!

Când mă uit la el, nu o avea vopsită.

- Da e clar acum știu ce s-a întâmplat. Cineva ți-a șters culoarea. Și așa te-a confundat.

Când se apropie Zeno și Kurt, le zic:

- Asta e originalul. Asta e Marin zero. Iar noi doi suntem clona lui. Hai acasă la roboțica ta dragă Marin. Trimite-l pe el, adică pe mine acasă și ia și copia aia de la mine.

- Bine de acord zice Zeno și Kurt. Dar te duci și tu cu el, să-mi spui cum se comportă, îi zice Zeno lui Kurt.

Acestea fiind zise, Zeno îl scoate afară pe mine și împreună cu Kurt, ajungem teferi acasă. Când ajung acasă, mă aștepta roboțica mea dragă.

- Ce faci Marinuș dragă. Te-ai întors acasă?

- Da scumpa mea roboțică. Ce ai de mâncare, că îmi este o foame de lup. De atunci nu mi-au dat ăia nimic de mâncare.

- Păi eu vă las zice Kurt. E clar acu. Poftă bună!

Și se volatizează.

Mergem la bucătărie. Nina îmi pune și mie în față borșul de perișoare. Mănânc. După aia a urmat și felul doi. Iar la urmă placintă de mere.

- Ooo! Ești o forță Nina!

Dar când gust, mă opresc cu ochii la Nina.

- Iar ai uitat să scoți semințele de la mere...

 

 

 

 

 

17.

 

-      De acu să-ți faci singur plăcinte, dacă  nu-ți plac ale mele.

-      Ba îmi plac, dar ziceam și eu...

-      Ce ziceai? Să-și faci de acu și mâncare, zise furioasă Nina.

-      Ce ai Nina, iar ți-a cășunat? Nu poate omul să-ți dea un sfat, că tu gata! Sai în sus. Iar te-au convertit aiai de pe Zirda? De câte ori vii de la ei, vii cu capsa pusă. Gata, dacă nu mai vrei să faci placinte, nu mai vreau.

-      Dar nici mâncare nu mai fac.

-      Hotărât lucru! Tu cauți ceartă cu lumânarea și nu găsești nici una. Mai bine spunem și mie, cum de nu m-ai vopsit așa cum te rugasem.

-      Păi au venit Knox și nu mai puteam să fac nimic. După ce te-a operat, am vopsit pe unu ca tine...

-      Da, care nu eram eu. Era dublura mea.

-      Da și ca să fiu sigură, am mai vopsit unu. Da, celălalt. Eu al meu. Dar ai făcut bine, că altfel cine știe când i-aș fi convins, că eu sunt cel original. Noroc de tine...

-      Vezi, tot mai sunt bună la ceva.

-      Da, tu ești bună la multe.

-      Adică!

-      Păi ai grijă de mine, îmi faci cafeaua. Chiar, ia fă una că de mult nu am mai băut o cafea făcută de tine...

-      Nu, am spus nu!  Nu mai fac azi nimic pentru tine. Vrei? Îți faci.

-      Dar de ce numai azi, azi ce are și mâine ce are?

-      Mâine e mâine. Poate o să-mi treacă. Depinde cum îți bei cafeaua.

-       Păi care cafea...Aaa! Cafeaua!... Da. Acum am înțeles, zic eu apropindu-mă de ea și privind-o galeș. Ce mai faci tu, roboțica mea, iubită?...

-      Da? Acum sunt roboțica ta mult iubită?

-      Păi?

        Și încep să o dezmierd, să o sărut, să-i dau  rochița și tricoul jos, sutienul și la urmă, o i-au în brațe și mă prăvălesc cu plăcere în pat peste ea.  Ea nu ripostează și se lasă dezmierdată, făcând și ea același lucru mie. După care pofta a venit mâncând. Am lucrat-o ca la carte. După juma de oră mă retrag răsuflând greu. Parcă alegasem după acceleratul de Buzău. Dar ea rămase contemplând tavanul râzând ușor. A prins și ea acceleratul. După alte minute, o aud că sforăie încetișor. O las în toanele ei și mă retrag. Ies din casă. Afară era o zi mohorâtă, cu o mică burniță și ceață deasă. Din casă nu vedem bine bucătăria. Mă dezlipesc de intrare și o i-au spre bucătărie. Intru. Mă uit prin prejur, doar de –oi găsi ceva de care să mă leg. Nu prea am avut de ce să mă leg.       Toate erau curate și puse la locul lor. Oare când  a deriticat? Chiar și bucătăria era curată, și măturată. Mă așez pe un scaun, tot gândindu-mă la ce aș putea face, ca să treacă timpul mai ușor.  Văd ibricul pe masă. În el se mai afla de o ceașcă de cafea, rămasă de ieri. Iau ibricul și îl pun pe aragaz, cu gând să o încălzesc. Ies în prag și admir curtea. Nu prea aveam ce admira. Vreme cețoasă. Nu se vedea nici poarta. Tot gândindu-mă uitai  de cafea.  Auzii cum sfârâia, când se urca în ibric. Mă reped și o i-au de pe foc. Era să o scăp de fierbinte ce era ibricul. I-au o cârpă și apuc coada și o pun în chiuvetă. Dau drumul la apă ca să  cuprindă fundul apa. Apoi opresc apa. O mestec cu lingurița ceva timp. Când mă plictisesc, o torn într-o ceașcă. O mai las să se răcorească. Când mă hotărăsc, dau să sorb din ea. Dar apare ca o furtună Nina în bucătărie.

-      Așa? Ție ți-ai făcut cafea, dar mie?

-      Nu am făcut cafea, a rămas ceva de ieri și am încălzit-o...

-      Bine  răstoană la loc în ibric și mai fă una și pentru mine.

      Mă execut, ce era să fac. Răstorn restul de cafea din ceașcă, mai pun apă de-o ceașcă și, apoi mai pun  o ligură de cafea si puțin zahăr.  După ce fierbe, adaug puțin, esență de rom. Pun ibricul în chiuvetă iar. Las să curgă apa, până la un sfert de ibric. Apoi mestec cu ligurița mea mai lungă. După ce aproximez că s-ar fi răcit destul, o torn în două cești. Trag ceașca cu farfuria în dreptul ei.

-      Bravo! Deci știi să faci cafea și mă pui mereu pe mine.

-      Păi, tu o faci mai bună.

        După aia a urmat o pauză. Amândoi sorbeam căte un pic din ceașca propie. După ce terminăm, Nina dispare în casă. Iar eu rămân să spăl ibricul și ceștile. Nu am ce face. După ce termin merg și eu în casă. Ea era tot pe pat, întinsă cât patul.

-      Ce Nina, mai vrei să treacă și acceleratul de București?

-      Păi! Bineînțeles. Ăla de Galați...

Și mă trase peste ea. Dar ei îi era de joacă. Cred că e de vină cafeaua...Îi fac toate poftele, nu mă împotrivesc. Dar nu mai puteam.

-      Gata Nina! Ajunge! Vrei să mă lași între stații?

-      Ce gata ai și obosit?

-      Păi ție îți convine. Eu nu sunt robot ca tine. Vrei să mor? Cine o să-ți mai facă cafeaua...?

-      Cum cine ? Tu!

-      Gata ! Lasă-mă să dorm.

-      Ieri erai mai bun în pielea clonei tale. Și aveam și doi de-al de tine...

-      Foarte bine...

Apoi adorm. Nu știu cât am dormit, dar afară era ziuă, iar Soarele ardea pe cer. Mă uit la ceas, arăta 11.

-      Ceee? Am dormit atâtea ore?

       Mă uit după Nina. Presupun că e la bucătărie. Mai stau să lenevesc o leacă. ”O veni ea să mă scoale” îmi zic. Dar ea nu a mai venit.  Mă uit prin casă. Ceva parcă nu e în ordine. Ies afară. Robi al meu uda florile din fața bucătăriei.

-      Ce faci Nina,... asta Robi?

-      Directiva 2, creatorule!

”Deci totul nu a fost decât un vis, care s-a spulberat” îmi zic eu în gând. 

 

                                                THE  END

 

 

EPILOG

 

Cum a încept totul.

 

Era vară. Era destul de cald. Soarele ne dărui destulă căldură peste zi. Stăteam la umbră, întins într-un şezlong şi ascultam cum cântă păsărelele. Câteva vrăbi gureşe se fugăreau, se băteau, sau ele ştiau în legea lor, ce voiau să mai facă. Undeva, într-un copac, pe o creangă cânta un guguştiuc.

 -Ti, taaa,ti...

Semăna cu alfabetul morse. Era ceva care aducea, a fi litera `R`. O alta, îi răspundea cu un `A`. Le ascultam amuzat. Eram încă la şcoală. Eram în ultimul an de liceu. Peste câteva luni începeam iar şcoala. Acu era sâmbătă. Stăteam aşa şi mă plictiseam teribil.

Lângă şezlong, pe o măsuţă, îmi pusesem o tavă, în care se odihneau două pahare. Unul era cu bragă şi altul cu cola. Erau băuturile mele preferate. Eram singur. Nu aveam prieteni de joacă. Făcusem nişte `braţe` robotice care turnau singure băutura în pahare, când mă jucam la telecomandă.

Mă pricepeam să fac orice automatizare. Debutasem cu instalaţia de apă din baie. Dar după ce reuşisem să mă frig întro zi, renunţasem la ea. Trebuia să o mai `răcesc`un pic. Până la urmă, nu m-am lăsat şi am făcut-o din nou, aducându-i mereu alte îmbunătăţiri. Apoi îmi făcusem o instalaţie, care îmi aducea la pat cafeaua de dimineaţă.

Ce mă enerva tare, era faptul, că nu reuşeam niciodată să potrivesc temperatura, că să nu mă mai frig la limbă. După ce mă hotărâ să mă dau jos din pat, o simplă apăsare de buton şi patul dispărea în perete. În locul lui apărea un imens tablou cu un peisaj. Acest peisaj se schimba, de câte ori voiam eu. Toate astea le făceam acţionând diverse butoane aflate pe consola unui pupitru de comandă. Tot de acolo acţionam și diverse aparate.

 Bineînţeles că urmă `sportul`. Îmi făceam câteva exerciţii zilnice la o bicicletă, dar nu prea mult, că îmi era frică să nu să se `strice` bicicleta... Şi câte nu mai făcusem! Îmi făcusem şi un sistem de atenţionare împotriva `vizitatorilor` nepoftiţi. Aveam un gard `electric` cu impulsuri de înaltă frecvenţă. Nici o pisică nu ar fi îndrăznit să treacă gardul. E drept că odată, uitasem să deconectez `gardul` şi m-am transformat în victimă, scuturându-mă niţeluş. Ce vreţi? Riscurile meseriei...

  Cum stăteam eu aşa gândindu-mă, că tare greu e să fii singur, îmi vine o idee.”Ce ar fi...?”

  Mă scol anevoie din şezlong şi ...mă duc în micul şi modestul meu atelier, pe care eu îl botezasem -`Laborator`. Ce ar fi dacă nu aş mai fi singur?

Şi am trecut la treabă. Folosindu-mă de mai multe documentaţii şi multe cărţi tehnice, precum şi multe alte materiale, am început lucrul. După o lună în sfârşit mi-am văzut şi eu visul cu ochii. Era în faţa mea şi parcă nici mie nu-mi venea a crede ochilor. Făcusem un robot. Îl programasem să facă orice. De la treburile gospodăreşti, până la rezolvarea problemelor mele. Şi mai ales de şcoală. Ce e drept că la asta nu prea se pricepea. Nu reuşisem să îl fac mai savant decât mine. Fapt recunoscut şi de el, mai târziu, când ne-am mai împrietenit...

  Acţionai telecomanda şi roboţelul meu, i se aprinse ochii, semn că eram pe calea cea bună. El, după ce zumzăi câteva clipe, `mărşăluind` prin încăpere, nehotărât, se apropie de mine, şi fără nici o introducere, începu:

   - Bună ziua! Mă cheamă Robi...

   - Ştiu cine eşti, doar eu ţi-am pus numele şi tot eu te-am şi creat.

Dar roboţelul continuă nestingherit, făcându-se că nu observă remarca mea:

   -...mulţumesc creatorului meu! Îl voi sluji până la moarte...

   - Bine `ieşi din priză`, zisei eu, sâcâit de sporăvoiala roboțelului meu.

Dar el continuă netulburat şi îmi înşiră o mulţime de funcţii la care trebuia să răspundă pe viitor.

   - Bine Robi, m-ai convins! Lasă introducerea şi treci la treabă.

   - Cu ce te pot ajuta, creatorule? continuă el.

   - Cu ce? Fă-mi repede o cafea! îi spun eu, la gândul că poate rezolvasem problema `fierbințelei` ei, şi totodată să  îl văd mai repede la treabă.

    - Cum o vrei, mai amară sau mai dulce? mă întrebă el.

     - Potrivită, îi ceru-i eu.

     - Te rog să specifici clar: O vrei mai dulce sau mai amară?

     - Mai dulce, îi spusei uşor iritat.

     - Cât de dulce o vrei? Cât zahăr să pun în ceaşcă?

     - O linguriţă, zisei eu simţind că încep să-mi pierd răbdarea.

     - Bine! zise el şi se îndreptă spre bucătărie.

Iar eu rasuflai uşurat, la gândul că acu găsisem pe cineva să mă servească. Dar nici nu ajunse bine în prag, că Robi se întoarse şi mă întrebă din nou:

      - Cum o vrei mai caldă sau mai rece?

      - Potrivită...

      - Ce înseamnă potrivită? Câte grade să aibă?

Mă uit la el uluit, şi negăsind un răspuns imediat, îi spusei enervat:

      - Fă-o cum o fi, dar mai repede că simt că îmi pierd răbdarea cu ţine. Fă-o la 35 de grade...

       - Trebuie să-mi dai toate datele, când îmi ceri ceva, se scuză Robi.

     În sfârşit Robi se hotărâ să intre în bucătărie. Iar eu mă aşez pe un fotoliu, în aşteptarea cafelei, reflectând: ”Cred că mi-am găsit în sfârşit beleaua cu robotul asta”. Deodată după nişte zgomote de farfurii şi ceşti sparte se aude vocea lui Robi:

      - Unde este zahărul?

      - În dulap! zic eu. Am auzit că ceştile le-ai găsit şi singur...

         Da! zice el ”au fost” în dulapul de sus...Şi cafeaua unde e?

       - Tot acolo într-o cutie albastră.

       - Da e în regulă, am găsit-o ...

După câteva minute îl aud din nou:

      - Cum deschid aragazul, şi cum îl aprind?

      - Deschide butonul 1 şi aprinde gazul cu bricheta ”electrică”.

      -”Of ce robot prost am mai făcut, o să mă calce pe nervi”

De dincolo, parcă ghicindu-mi gândurile, îl aud din nou:

      - Ce vrei ”calul de dar nu se caută la dinţi”

      - Ce?...

      - E expresia ta! Sau ai uitat? Am învăţat tot ce mi-ai pus tu în   memorie și programare.

     - Da, da!...cred că mai trebuie să mai lucrez la asta....

     - Cafeaua e gata!...

     - Stinge aragazul, îi amintii eu, să nu cumva să sărim şi în aer....

După alte minute, îl văd revenind în camera, ţinând o tavă pe care trona o cană mare de cafea.

     - Dar cum de nu ai găsit o cană mai mare? Ce o altă ceaşcă mai mică nu ai găsit?

     - Ba da, dar am zis că, să-ţi fac o cafea mare pentru toată ziua, că să nu mă mai pui şi după masă să-ţi mai fac alta…

   - Ei nu că asta întrece orice obrăznicie, nu mă mai abţin eu. Cine ţi-a spus că mai beau şi după masă.

   - Am presupus! nu se lăsă robotul.

   - Ia te rog să nu mai presupui pe viitor.

Îmi depuse o tavă cu cafeaua pe ea, direct pe masă de lângă fotoliul în care eram instalat.

    - Da e bună... e chiar foarte bună, zisei eu satisfăcut, sorbind o înghiţitură. Eşti bun de ...

     - Îmi pare bine că sunteţi mulţumit de serviciile mele... răspunse măgulit robotul.

     - Dacă nu mai aveţi nevoie de mine, mă retrag...

    - Cum să te retragi? Cum să nu mai am nevoie de ţine? Da ce crezi că te-am făcut că să-mi faci numai cafea? Hai la lucru! îndeplineşte directiva 1...Ştii peluza cu flori... tuns iarbă...spălatrul vaselor, ... După aia treci la directiva 2! - Udatul florilor... Trebuie să faci şi mâncare, sau crezi că o să beau numai cafea !  Vrei să mor de foame?...Văd că îţi place la bucătărie...Curăţi şi cartofii ăia şi toate legumele alea...Le pui întro oală şi îmi faci borş...apoi treci la directiva 4...

Robotul se opri şi se uită mirat la mine. Poate chiar foarte mirat. Aş putea spune, că era şi un pic speriat de mulţimea treburilor ce îl aştepta. Mă uitam şi eu contrariat la el, în timp ce îmi sorbeam cu nesaţ cafeaua. O făcuse foarte bună, ca pentru prima dată. Cred că nici eu nu reuşisem în atâţia ani să o fac mai bună. Aveam o bază acu.

Îi făcusem cu capul cam lunguieţ, cu un nas destul de mare, dar cu o mulţime de funcţii. În dreptul urechilor avea o proieminentă, care se termină cu câte o mică antenă. Corpul era normal, uşor bombat, care avea câte două braţe şi două picioare. Şi la picioare avea mai multe accesorii, care le-ar fi putut folosi pe viitor, în funcţie de caz. Când îl făcusem mă gândisem să fie cât mai complex, să-mi semene mie, dar nu credeam că o să fie şi sâcâitor.

Cred că îi împrumutasem şi ceva din caracterul meu. Voiam să fie şi un robot de protocol. Încercasem să fie cât mai perfect. Să fie în stare să-mi rezolve şi multe aplicaţii tehnice. Şi mai ales să-mi rezolve şi problemele de fizică și matematică de la şcoală.

Ce vreţi? aveam acu la cine să țip. Nu mai eram singur…

        După ce îmi terminai de băut cafeluța, îl pândii să văd cum se descurcă, Robi al meu. Tocmai terminase de tuns iarba. Aveam o maşinărie cam rudimentară, care îi pusesem numele de moto-coasă. Mă uităm la el din pragul casei, cum tundea ultima brazdă. Când termină Robi îşi şterse cu mâna `sudoarea` închipuită de pe frunte.

- Da ce faci eu muncesc şi tu te uiţi la mine, nu se lasă Robi de comentarii.

- Te rog să nu comentezi şi să nu fi şi obraznic.

- După ce m-am opintit atâta la `râşnița` asta a ta, pe care tu o numeşti ”maşină de tuns iarbă”, ...

- Ce vrei dacă nu-ţi convine fă tu alta mai bună...

După ce bodogăni ceva Robi, se apucă şi de straturile de flori.

- Vezi poate îmi rupi vreo floare...

Robi nu-mi răspunse şi după ce ”aranjă” şi florile, la urmă le udă. Dar le udă cu atât râvnă, că udă şi toată curtea şi pereţii casei.

- Ei ce faci nu vezi bine? Udă numai ce trebuie.

- Dacă nu ai calculat bine aria ...

- Ei astai, mă mai faci şi prost...

- Nu creatorul meu, ziceam că eşti mai slab pregătit, încercă robotul să o dreagă.

- Marş la bucătărie şi pregateste-mi mâncarea că acu e 12 şi eu am o foame de lup...

După cum se grăbea îmi dădeam bine seama că nu îi făcea prea multă plăcere noua sarcină și că o să mănânc pe la 1, dacă nu și 2… În fine se apucă de treaba. Eu îl lăsai în pace şi mă întinsei afară pe şezlongul meu.

- A, a, a, ce bine e să stai şi să nu faci nimic, iar altul să muncească pentru ţine, îmi ziceam eu, în sinea mea, întinzându-mă cât îs de lung.

Câteva păsărI începu iar să cânte. Un bondar, se foiau pe lângă urechea mea. Până la urmă renunţă. Eram gata să aţipesc, când un zgomot asurzitor, venind din bucătărie, mă făcu să sar drept în sus. Robi al meu, dăduse de oalele mele şi încerca câteva punând legumele în ele. Dar în grabă lui răsturnase tot teancul de oale şi cratiți care stăteau înghesuite într-un dulap. Şi doar deschiderea uşii cu pricina de către Robi, făcu ca ele să evadeze, protestând.. Dădui fuga la bucătărie. Robi se întoarse când mă văzu şi stânjenit îmi spuse:

- Nu ştiam că ai atâtea oale...

- Tu ai să mă laşi fără nici o cratiţă, o să ajung să mănânc de pe jos, precum găinile…

- Scuze! zise Robi, altădată o să fiu mai atent...

Apoi îşi văzu de treabă punând mâncarea la foc. Mă uitai la ceas. Era destul de târziu. Dacă mă lăsăm în baza lui nu mai mâncam azi. Sau cel puţin nu tot aşa de repede. Simţii că mă ia de la stomac. Îi spuse totuşi după ce termină:

- Ştii ceva Robi?  până termini tu mâcarea aia, nu eşti bun să-mi serveşti un mic aperitiv, că după atât muncă făcută cu ţine, simt că m-a apucat foamea?

- Ce aţi dori să vă aduc?

- Ce o fi!

- Țin să vă reamintesc că trebuie să fiţi mai precis cu mine.

- Deschide şi tu frigiderul şi alege ceva de acolo. Salam, caşcaval şi nişte măsline ...ceva acolo cu 4 feli de pâine tăiate la grosimea de 1,5 cm, să fie patru feli de salam şi 4 de caşcaval şi 4 măsline. Măslinile să nu fie nici prea mari şi nici prea mici…  rectificai la urmă ironic.

Dar Robi nu luă în seamă nuanţa de ironie din glasul meu, sau se prefăcuse că nu o observă... El primise ordine precise acu şi se conformă.

  ”Da! Mai trebuie să lucrez la el, întradevăr”...

 

Cam asta a fost povestea ”Misterul Roboților”. Dacă nu v-a plăcut, eu nu am nici o vină.