CEI 8 DE PE INSULĂ

 

CEI 8 DE PE INSULĂ

                                                            de      Marin Grigoriu

1.

  Stăteam culcat pe blana prietenii mele Mimi, și mă zvârcoleam într-una. Somnul nu se mai prindea de mine.  Afară era întuneric, semn că focul se stinse și el. Jos în poiană pirații sforăiau foarte convingător. Până și Fane și Mimi, dormeau  fără grijă.

      -  Dormiți? ...Fane !.... Mimi!...dar nu primii nici un răspuns.

   Mă ridic în capul oaselor încercând să sparg acel întuneric de smoală. Dar nu văzui nimic. Mă ridic încet, ca să nu–i trezesc și ies afară în fața peșterii.  Afară  un întuneric, să-l tai cu cuțitul. Doar cerul mai lumina cu miliardele lui de stele. Chiar uitându-mă la el mă tulbura. De unde or fi ieșit atâtea stele, că la noi în oraș, greu să distingi ceva. Numai câteva stele acolo și constelații și ălea firave cu luminițele pălite. Undeva jos se puteau distinge câteva făpturi adormite. Dacă nu se vedeau, în schimb se auzeau. Cel mai zgomotos era Dulău Roșcat, care datorită sforăiturilor lui puternice,  îl făceau  să se trezească din când în când. Dar adormea imediat. Cheful cu rom își spusese cuvântul.        

„Ce bețivani!„ zic eu în sinea mea. Ce ar fi dacă ...aș putea să transform acești derbedei, că numai pirați nu s-ar putea numii, în unii moderni... ai zilelor noastre...Gândul care îmi venise în minte,   mă făcu pe de o parte să mă cutremur și pe de altă parte să zâmbesc. Ei poate că nu o fi dracul așa de negru, îmi fac eu curaj. Oare cât o fi ceasul? Încerc să mă uit la el, dar e peste puteri. Nu zăream nimic. Poate dacă era cu limbi cu fosfor, altfel ar fi stat lucrurile.  Ei lasă că îmi fac eu rost de așa ceva acuși. Ma aplec deasupra lui Dulau Roscat, il caut in buzunare si dau de acumulator. Mă duc repede la culcușul meu, unde lăsasem aparatul. În graba mea dau peste cineva, împedicându-mă de trupul cuiva. Protestele lui Fane, mă lămuri. El era. Bag acumulatorul în aparat, îl pornesc și îmi fac rost de un ceas nou cu cadran luminiscent, cu afisaj luminos,  alarmă, melodii, radio și afișarea la cerere, precum și vizualizarea a tuturor orelor de pe întreg globul...ce mai ... Cu tot tacâmul. Cred că și cea mai renumită firmă de ceasuri din japonia sau china, ar fi fost invidioasă pe ceasul meu. Îl cercetez și văd că era de abia ora 3. Mai aveam destul până răsărea iar soarele. Gândul care mă cuprinse mă emoționa, cu privire la prezentarea expunerii mele  de mâine. Ideea lui Dinte de Pisică, puse stăpânire pe mine. Poate nu era totuși o idee rea de a avea multe, fără a face nimic. Totuși, mai trebuia lucrat le prezentarea mea. Așa că mă întind iar pe culcuș, încercând să ațipesc iar pană la ziuă. Dar ți-ai găsit! Trecuse încă o oră până am reușit să adorm. Soarele ajunsese cale de două suliți pe cer, când răcnetul scos de Dulău Roșcat, îi făcu și pe pirați  și pe prietenii mei, să se trezească. Dinte de Pisică bombăni ceva nedeslușit. Chiorul se ridică și el în capul oaselor, așteptând și confirmarea, care nu se lăsă prea mult așteptată:

    - Hei, sculați trântorilor! Ce așteptați să se facă amiază? Hai că avem treabă. Să scoatem pe puștii ăia din bârlog. Dacă ieri le-a mers acu nu mai  scapă ei....

    - Hei gentelmenul alb!  ieși te rog afară, de bună voie,  că dacă nu, venim noi la voi și, jur pe burta rechinului, că nu prea o să vă fie bine.

La auzul veștii, Mimi începu să tremure. Tremuratul se preschimbă în plâns:

    - Ești un scârbos Marinel! De ce mai stăm încă aici? De ce? Vreau la mama!

    - Ho cu bocetele voastre! scrâșni Fane.

    - Nu pot să fac un asemenea drum lung, mint eu. Nu îmi ajunge bateria. Trebuie să cădem la învoială cu ei. Numai așa vom câștiga timp!

    - Invoială? mă întreabă Fane bănuitor. Ce învoială? Cu acești derbedei bețivani nu poți să cazi niciodată la învoială.

    - Rămâne de văzut, încerc eu să-i liniștesc, tastându-mi ultima dorință de a deveni iar puternic, pentru orice eventualitate. Poate așa ostilitățile ar fi mers mai bine. Nădăjduiam și în speranța, că Dinte de Pisică mă va sprijini.

    - Ce faci ai înebunit? Încearcă ei să mă oprească din drum. Ăștia ne omoară dintr-o lovitură.

    -  Vom vedea... zic eu iar, ieșind din peșteră și plin de curaj. Dar întunericul din peșteră în contrast cu lumina soarelui de afară, mă făcu să clipesc și să pun mâna strașină la ochi. La vederea mea, pirații izbucniră în urale. Dinte de Pisică zise:

    - Pentru tânărul gentleman alb, de trei ori Ura !

    - Ura, Ura, Ura, îi răspunse pirații în cor. Numai Dulău Roșcat, nu spuse nimic, dar  îi săgetă cu niște priviri furioase pe pirați, și mai ales pe Dinte de Pisică.  Când privirile li se întâlniră, Dinte de Pisică se ofili.

    - Așa trădătorilor, ei lasă că vă arăt eu cine e căpitan aici. Poate unii dintre voi ați uitat că mai sunt în stare să mai sparg o țeastă de om.

       Aceste cuvinte avură darul, de a li se mai stinge entuziasmul de pe chipurile celorlalți pirați. Acu fiecare își făceau de lucru, evitând cât de mult posibil privirea fioroasă a lui Dulău Roșcat.

    - Dulău Roșcat nu îți mai certa oamenii, că eu am venit cu gânduri pașnice pentru voi. Și cred că și voi o să fiți bucuroși, când o să aflați despre ce este vorba.

    - Ha! Și care ar fi ele, se răsti Chiorul.

    - Spune, să auzim! Ziseră nerăbdători ceilalți trei pirați. Pe Dulău Roșcat nu-l mai băgă nimeni în seamă. Acesta furios, înfășcă o nucă de cocos de jos, rămase din ajun, în urma duelului nostru, încercând să mă nimerească.

    - Păi ce faci Dulău Roșcat? Iar o luăm de la început?        

  -  Uite ce ți-ași propune!

În spatele meu  se iți și capurile prietenilor mei. Mai în față era Fane, în urma lui fiind Mimi. Veniră și ei curioși, să afle, ce aș putea spune la această adunătură de bețivani.

    - Uite Dulău Roșcat, ce îți propun. Renunți de bună voie la postul de căpitan, dar promiți că vom fi prieteni cu toții.

    -  Ce? Tu căpitan ?...Cu ce drept? De când tu căpitan peste mine?

    - De astă noapte Dulău Roșcat. Cred că încă nu ai uitat bătaia ce ți-am administrat-o?

    - Bătaia? Parcă îți pierduse-și puterea ieri!

    - Ieri a fost ieri, azi e astăzi.

    - Dovedește-o!  zise enervat la culme Dulău Roșcat.

    - Bineee, zic eu  și luând o nucă de cocos de pe jos din fața intrării în peșteră, o arunc cu putere în butoiul, de care era legată viața și speranța piraților. Butoiul lor cu rom. Sau ce mai rămăsese în el. Nuca atinge butoiul, care se desface în bucăți. Cercurile sar cât colo.  Un cerc, era  să-l atingă pe Ureche Ruptă, dacă acesta  nu avea inspirația să se ferească la timp. Dar odată cu butoiul, se duse și romul piraților, care țineau la el ca la o evanghelie. Se uitau prostiți când la butoi, când la căpitan. Asta era prea mult. Ceea ce îl făcu pe  Dulău Roșcat, să răcnească și mai tare.

    - Romul meu! Mi de draci și o zgripțuroaică! Zise Dulău Roșcat aplecânduse pentru a lua o altă nucă.

    - Nu ajută la nimic Căpitane! Pe mine nu mă poți nimeri, oricât ai încerca. După câteva încercări  nereușite, se dădu bătut înjurând.

    - Dacă îți faci griji pentru romul pierdut, nu avea nici o grijă. Îți fac rost de un alt butoi, mult mai mare de 1000 de litri, plin cu rom. 

 

2.

 

       În timp ce pirații se uitară uluiți la căpitanul lor,  și el uluit, eu îmi făcui de treabă la aparat. Așa că deodată apăru în poieniță un butoi uriaș plin cu rom, ce le-ar fi ajuns sapte ani. La vederea lui, pirații alergară ca hipnotizați, atrași de butoi, ca de un magnet. Picior Strâmb fu primul lângă el. Îi deschise vrana, încercând să–și umple plosca lui. Dar tăbărâră și ceilalți pirați dându-l la o parte. Fiecare voia să fie el primul. Dulău Roșcat îi ajunse din urmă și dând-ui la o parte răcnii:

-              Mii de draci... nu beți din el. Dacă tînărul gentelmen, vrea să ne otrăvească? Pirații se opriră speriați.

-              Nu-ți fie frică Dulău Roșcat. Dacă voiam să scap de voi, vă trimiteam pe o altă insulă pustie, fără nimic pe ea, sau vă trimiteam pe muntele Himalaya.

-              Ce e asta sir?

-              Stai prost cu geografia Dulău Roșcat. E cel mai înalt munte, unde temperatura este foarte scăzută. Așa că beți fără grijă.

    - Mi de draci...eu sunt primul. Își umple plosca  și bând din ea cu nesaț, mi se adresă:

      -Cu băutura am rezolvat-o, dar niscavai niște mâncare, nu s-ar putea?

    - Poate ne faci rost și de o corabie, ceva, că covata mea ... ai văzut cum a sfârșit.

    - Dacă ne vom înțelege Dulău Roșcat, te dotez și cu submarin nuclear.

  

  Îmi fac iar de lucru la aparat si deodată apăru în poiană, un foc care rumenea o căprioară. Când văzură căprioara, toți se buluciră, să îmbuce el primul. Bineînțeles ca Dulău Roșcat, fu iar primul. Din urma lui se adunară și ceilalți, rupând la întâmplare și măncând. Îi lăsa-i să mănânce. Pirații după ce mâncară, fură atrași de butoi, ca de un magnet. După ce își umplură ploștile, le duseră la gură ca la un semnal. După o juma de ora deja începuse-ră să le strălucească ochii, dar și gura.

-              Ei mai încet cu băutura, Dulău Roșcat. Trebuie să trecem la raționalizare. Câte o ploscă pe zi la toți piratii. Altfel nu o să ne mai înțelegem. Dacă nu cumva o ploscă la trei zile.

-              Cum sir, și oamenii mei ce vor bea?

-              Apă, Dulău Roșcat. Apa ce are?

-              Păi cum sir să bem apă, vreți să ne îmbolnăviți?

-              Nu s-a îmbolnăvit și nici nu a murit nimeni, bând apă. Avem aici un izvor foarte bun. Dacă nu respectați programul, vă tai de la porție.

        Văd că pirații se apropie de căpetenia lor, șușotind ceva. Probabil că noua perspectivă care le ieșise în cale, pe unii din ei îi atrăgeau. Deși vorbeau chipurile în șoaptă, auzeam de acolo de sus, aproape fiecare cuvânt.

    - Căpitane, zicea Picior Strâmb, nu o fi la mijloc o vrăjitorie, ori o înșelătorie?

    -  E drept că nici eu încă nu am înțeles cum stă treaba, dar nu cred că e o vrăjitorie, spune și Dinte de Pisică.

    -  Căpitane, eu cred că puiul ăsta mic nu duce cu preșul, zice Picior Strâmb.

    -  Ce preș? Romul pe care l-ai băut era vrăjitorie? Adăugă și Ureche Ruptă.

    -  Ha! Exclamă în stilul characteristic și Chiorul. La el orice manifestare era la fel catalogată prin acea exprimare. Greu ți-ai fi putut da seama și mai ales care nu-l cunoștea, ce fel de caracter e. Numai Dulău Roșcat asculta pe toți și nu zicea nimic. După un timp decide:

     - Da am înțeles! Lasă că lămurim noi lucrurile astea acuși.

Se depărtă de ei și adresându-mi-se zice:

     - Uite sir, sunt gata să renunț de bună voie la postul de căpitan, dacă mă faci și pe mine să înțeleg, cum faci aceste lucruri. Și care e țelul dumneavoastră? Ce urmărești? Ce pui la cale? Oare nu prin asta vrei să scăpați de mine și de sărmanii mei, ba mai mult să ne predați pe mâna poterii?

    -  Stai liniștit Dulău Roșcat. Dacă voiam, o făceam demult. Nu vreau decăt o colaborare a dumneavoastră și a iubiților colegi. Vreau să vă transform în niște pirați moderni, ai zilelelor noastre. Dar mai întâi jurați că îmi veți da ascultare.

    - Jurăm! Se grăbiră pirații în cor. Dulău Roșcat se uită cu un ochi la ei.

 

  - Jur pe burta rechinului, nu știu ce le-ați făcut scumpilor mei colegi, de s-au îndrăgostit atât de dumneavoastră sir?

Dinte de Pisică se apucă să molfăie. Ceilalți așteptau răspunsul meu.

    - Domnilor, ca să nu mai lungesc vorba, sunteți de accord să vă fiu căpetenie?

    - Ei asta le întrece pe toate. Abia aștept ca să intrăm în istorie, cu primul căpitan de pirați la … Câti ani ai puștiule? Întrebă Dulău Roșcat.

     - Să înțeleg că asta este o piedică, care te-ar deranja? Nu l-ai citit pe Verne? Este și acolo o poveste, unde un băiat de 15 ani a devenit căpitan…

    - Nu sir, eu nu prea am citit…

    - Nici o problemă, nu e timpul pierdut. Pentru o astfel de operațiune viitoare, trebuie să vă schimbați total și mai ales înfățișarea. Cu asta o să vă ajut tot eu. Deci batem palma?

      Dulău Roșcat se tot foi în sus și în jos prin poiană.  Se tot gândea. Pirații, în așteptarea hotărârii căpitanului lor, se abătură pe rând la câte o dușcă. Doar aveau acu ce bea. Dulău Roșcat îi privea cu furie. Postul lui era în pericol. Nu voia nici în ruptul capului să renunțe așa de ușor la el. Între timp Mimi și Fane mă trase de mânecă.

    - Ce faci ești nebun Marinel? Vrei să te faci pirat? Vrei să le faci jocul lor murdar?

    - Ei, nu chiar!  Întenționez să fiu unul modern, dar care să nu omoare, să taie și alte chesti din astea. Ne vom îmbogății curat și civilizat, fără vărsare de sânge.

    - Și cum ai de gând să faci toate astea? mă întreabă și Mimi.

    - Ei toate la timpul lor. O să vedeți voi.

    - Eu nu mai vreau să văd nimic. Vreau acasă. Ajunge cu aventurile tale. Vreau la mama!

   Mă uit la Fane. Acesta ridică din umeri.

    - Și tu vrei la mama? Doar nu vrei să te întorci așa cum ești. Stai așa!

         Și înainte ca el să riposteze întru-n fel, dorința mea se îndeplini. Fane era din nou ca înainte. Asta atrase atenția unuia dintre pirați, care strigă:

  

  - Acu avem doi gentlemani albi!

    - Ai început să vezi deja dublu? zise Chiorul.

    - Nu! uită-te și tu.

   Discuția lor atrase atenția la toți pirații care se holbau prostiți la Fane.

      Dar Fane nu realizase nici el schimbarea, așa că îi apotrofă pe pirați mai departe:

     - Ce aveți? Băutura asta nu e bună! Vă întunecă mințile. Vă face să vedeți altceva!

     - Fane uităte la tine, zise Mimi. Ești din nou alb ca noi.

Fane se uită la mâini. Abia acu prinse și el de veste schimbarea.

    - Cum ai făcut-o Marinel? Doar te rugasem … Să mă lași așa … Ca să fiu singurul din …

    - Și la părinți te-ai gândit? Ce vor zice ei? Și doar ți-am zis că acu pot să fac orice.

    - Nu mai vreau să știu nimic. Vreau să mă duci acasă. Vreau la mama, se puse iar pe plâns Mimi. 

    - Bine… dacă vrei tu…Dar stai că nu mai merge acumulatorul. Trebuie încărcat. Așteaptă puțin.

   Imi fac iar de lucru la aparat și ”command” niște butoaie cu benzină. Mai exact trei. Apoi un grup electrogen cu motor pe benzină de 6,5 CP și 2600 de W. Apariția acestor lucruri sus la noi, îi făcu pe pirați să se holbeze mai tare. Dar apoi nu ne mai dădu atenție, dând vina pe rom, la toate vedeniile lor, care începuse să–și facă vădit efectul. Numai Dulău Roșcat nu zicea nimic, dar nici nu bea. Profit de asta și pornesc ”grupul”. Zgomotul scos de motor îi sculă pe toți pirații în picioare. Așa că toți speriați în frunte cu căpitanul lor, se evaporară din poiană, de parcă nici nu ai fi zis că fuseră acolo. Profit de asta și pun acumulatorul la încărcat. Grupul îmi producea o tensiune de 230 de volți. Numai bună pentru adaptorul meu. Ce e drept nici mie nu-mi prea plăcea zgomotul scos de el. Așa că îl ”mutai” cu totul în fundul peșterii. Oricum era mai bine acu. Ne puteam înțelege cât de cât.

   -  Cum se încarcă acumulatorul, vă duc acasă, promit eu. Iar eu mă întorc înapoi.

   -  Deci ai de gând să le faci jocul?

   -  Da și îi voi pune și la treabă. Îi pun să construiască o casă pentru ei….

   -  Și una pentru noi… glumi Fane.

   -  Și pentru voi… dacă vreți să râmâneți…

   -  În nici un caz, se grăbi speriată Mimi. Când e gata bateria ta?

   -  Nu știu poate câteva ore. Până se întunecă, cred că e gata, zic eu consultându-mi noul ceas, lucru care nu-i scăpase din vedere nici lui  Fane.

   -   Dar când te-ai înnoit?

   -   Mai trebuie să-ți tot repet…astă noapte..

   -   Da, da știu aparatul e de vină…

   -   Păi vezi că știi!

   -  Și dacă pirații sau Dulău Roșcat, nu te vor recunoaște ca  noul lor căpitan? La asta te-ai gândit?

   -   Da! Atunci o să-i las singuri aici și plecăm împreună acasă. Deși ar fi fost foarte înteresant…Am fi putut face foarte multe…împreună.

   -   Ști ceva Marinel? zise Fane, lăsând o pauză destul de lungă atât pentru mine de a mă susține în suspans, cât și pentru el, de a cântării mai bine lucrurile.

   -   Zii, îl încurajez eu.

   -   Cred că aș rămâne aici...

   -   Te-ai prostit și tu, nu se lăsă Mimi.

    Cum pirații nu se mai întoarseră, cobor în peșteră să văd starea acumulatorului. Să văd dacă se încărcase destul, pentru o nouă călătorie. I-au aparatul și urc la ei. Mimi mă privi întrebătoare și curioasă tot odată:

   -   E gata?

   -   Cred că e gata!

   -   Eu te aștept aici, îmi zice Fane. Da te rog oprește măgăoaia aia, că mă asurzește.

    -   Bine, bine...

 Cobor iar și opresc generatorul.

   -   Rămâi cu bine, zise și Mimi, apropiindu-se de Fane și îl sărută în fugă pe obraz. Gest ce nu mi-a scăpat.

   -   Ei gata porumbeilor! Am plecat!

      Tastez ultimele date și din nou ne învălui un întuneric adânc și negru ca smoala, care parcă nu de mult ne despărțisem cu zile în urmă. Lumini colorate în galben, verde, roșu și albastru ne invadă din nou.  Cum eram emoționat am închis ochii.

 

3.

 

       Când am deschis ochii din nou, eram iar în propria sufragerie împreună cu Mimi. De la bucătărie se auzeau zgomote, semn că mama era acasă.  Îi fac semn în liniște colegii Mimi și deschid încet ușa. Dar scârțiitul ei, mă dădu de gol. După ce iese Mimi, închid repede ușa.

      Mă duc repede în camera mea. Îmi adun niște lucruri pe care le înghesui într-un rucsac. Mai pun acolo, două lanterne, cateva duzini de chibrituri, o busolă, o lunetă terestră, un binoclu,  făcute de mine. Și un alt acumulator pe care îl țineam de rezervă.

      Făceam asta repede cu gândul ca mama să mai stea în bucătărie o vreme, până reușeam eu să plec. Stăteam acu nehotărât cu ochii la ușă, ne mai știind ce să fac, sau ce să mai iau.  Rup o foaie dintr-un caiet și scriu câteva rânduri mamei. Printre altele îi ziceam ca să nu-și facă gâmduri în privința mea, deoarece sunt plecat în excursie o săptămână cu prietenii mei.  O așez la vedere. 

      Pornesc aparatul. Aud cum se deschide din nou ușa de la bucătărie. De frică, cuprins de panică, în graba mea,  tastez greșit o altă literă  spre o altă destinație. Mai apuc să o văd pe mama care îmi deschide ușa la propia cameră. Dar imaginea începu încet, încet să se estompeze, luîndu-i locul un întuneric total. Ca și mai înainte se învârteau lumini colorate înprejurul meu.

      De data asta nu am mai închis ochii. Îmi ridic privirea în sus curios, și văd cum stelele, constelațiile  și luna se plimbau pe cer, într-un dans amețitor.  După care totul se sfârșii. Se făcu iar liniște Acea liniște auzită prima data și spartă de zgomotul valurilor care se izbeau de o faleză înaltă de stâncă. Iar aterizasem … nicăieri. Nu știam unde mă aflu. Nimerisem pe o altă insulă. Nu prea semăna cu cea dinainte. 

      Când mă dezmeticesc și mă ridic în picioare, mă uit peste valuri spre orizont. Parcă nu-mi venea a crede. Scot luneta din rucsac, o duc la ochi ca să văd mai bine. Cea ce văzui, mă făcu să mă cutrenur. În zare se vedea o…altă corabie… de pirați….Martor fiind steagul înspăimântător ce flutura pe catarg. Oare unde nimerisem și în ce timp?

     Descurajat, că prin intermediul aparatului meu, ajunsesem într-o altă lume, sau poate și într-un alt timp, plec de-a lungul țărmului, unde relieful îmi permitea.  Mai încolo era o faleză mult mai înaltă decât pe cea care o părăsisem mai înainte. Fac eforturi uriașe ca să ajung tocmai sus. Și asta ca să văd mai bine corabia. În încercarea mea de a mă cățăra, îmi julisem coatele și genunchii. Uitasem că puteam să fac asta mult mai confortabil.

      Când ajung sus pe un platoul de stâncă, aproape neted ca în palmă, scot binoclul și mă uit iar spre corabie. Dar minune. Mă frec iar la ochi, ca după un coșmar. Corabia mea, nu numai că nu se apropia de tărmul insulei, cum crezusem, dar se și îndepărta de  ea. 

         Pun și luneta la ochi, ca să mă conving  mai bine. Da! Așa era ! Corabia aproape că nu se mai zărea bine. Începea deja să se vadă doar partea de sus a catargelor. Cred că era după părerea mea o goaletă sau un bric, cu două catarge. Totuși ceva era în neregulă cu acea corabie. Parcă prea repede se depărtase, mai ales că nu era pic de vânt. Și după poziția pânzelor, acestea erau mai mult de dizain. Întristat că rămasem totuși singur pe această insulă necunoscută, cobor și o iau agale prin pădurea de la marginea țărmului.

       După un ceas de mers mi se făcu foame. În graba mea uitasem să-mi mai i-au totuși și ceva de mâncare. Mai ales din cauza  apariției mamei. Noroc că aveam totuși aparatul cu mine. Și m-am felicitat în gând, pentru gestul meu de a mai lua un acumulator de rezervă încărcat. Îmi fac iar rost de niște mâncare ce apăruse ca din senin, pe o masă alături de un fotoliu. După ce mă satur, mai fac și o comandă de prăjituri, boala mea. Asta așa ca desert. Ghiftuit mă pun jos lângă un copac. Mă întind cu fața în sus și priveam cerul de un albastru pur. Acompaniat de   zgomotul valurilor, ce se spărgeau de țărm, la care se adăugă și  cântecul păsărilor, adormii. Târziu, cred că se înserase, mă trage cineva de mână. Prima data încă adormit, nu realizez problema. Dar la insistențele persoanei mă trezesc de-a binelea. Când văd fața lui Fane aplecată deasupra mea, nu mă pot abține să nu scot un sunet de surpriză. Brusc mă trezii de tot. Sar repede în picioare. Poate prea repede și după părerea lui.

    -   Ce faci leneșule? Dormi? I-ai tras clapa lui Dulău Roșcat? L-ai lăsat singur și te-ai întors? mă apostrofează Fane.

 În prima clipă mă uit uluit la el fără să înțeleg nimic.

    -   Ce tot spui acolo? Ce clapă? De abia m-am întors! Și am crezut că m-am rătăcit, că nu mai sunt pe aceeași insulă.

    -   A da! Lasă-mă să ghicesc! Precis Dulău Roșcat văzându-se cu sacii în car, adică în corabie, a dat „divort„ de tine. Te-a „silit„ să părăsești corabia, care chiar tu le-ai dat-o cadou, iar ei  drept mulțumire, te-au trimis într-o barcă la țărm, fără nici de unele și  nici mâncare. Așa îți trebuie, să te saturi! Asta ca să mai asculți și de sfaturile mele. Ți-i s-a urcat triumful la cap.

   -    Ei cu mâncarea poți să o mai spui odată. Am plecat cam nepregătit și în mare grabă…Și vrei să spui că în corabia care tocmai am văzut-o plecând, se află și pirații în frunte cu Dulău Roșcat?

     -    Și ei și alții…

     -    Și alții? Ăștia de unde au mai apărut?

     -    Chiar tu i-ai ales în urma ”cuceririlor” tale. Ai devenit cel mai bogat om de pe această insulă…Și asta numai în două luni…Iar  alții, nici într-o viață nu reușesc asta…

Fane mă privea cu un aer de reproș.

     -    Nu te uita așa la mine și nu face mutra  asta! E adevărat! 

     -   Dar bine…Acu câteva ore pe atunci doar  … vreo 5 – 10 minute…am plecat…m-am întors lăsând-o pe Mimi la mine acasă. După care a plecat, iar în clipa când voiam să mă intorc  înapoi,  era să dea mama peste mine. Așa că am plecat cam în grabă.

Fane se scărpină după o ureche, semn că era și el în mare încurcătură.

      -   Atunci poate îmi spui și mie ”căpitane ”… Pe corabia care de abia a plecat, cine este?

„Căpitane” ?.... Cred că prietenul meu îl bătuse soarele în cap. Sigur făcuse insolație, zic eu în gând.

       -    Poate să-mi spună și mie  cineva de fapt,  ce se întâmplă? zic eu lăsându-mă moale în fotoliu disperat. Presimțeam, adică ce presimțeam, eram chiar aproape  sigur, că se întâmplase ceva grav, de când plecasem eu.

       -  Bine dar am lipsit după opinia mea doar 5 hai să zic 10 minute…

       -  Hmmm ! Zece minute?... dar ce ai zice matale,  dacă ți-ași spune,  că de când ai plecat să o duci pe Mimi acasă, au trecut 2 luni…

               -  Două luni? Tu vorbești serios?

       Mă uit disperat la ceas. La o privire mai atentă văd că Fane avea  dreptate. Când am plecat mă uitasem la ceas. Era ora 16, ziua 26, luna Mai …Și… Da! Are dreptate! Acu este 30 iulie! Ora… ce mai contează? Oare unde am greșit?

        -   Că ne-ai târât în nebuneala ta, pe această insulă blestemată. Alta nu ai găsit? Și pe deasupra ți-a mai venit și acea idee tâmpită de a te alia cu această bandă de bețivani și trântori, care se numesc pirați!

         -   Nu vrei să fii te rog mai explicit? Povestește ce s-a întâmplat în acest timp.

Fane se apropie de mine și îmi pune mâna pe frunte.

         -   Bănuiam eu! Ai temperatură!

         -   Totuși … zii, îl implor eu. Cred că undeva s-a strecurat o greșeală. Cred că codul nu era bun.         

        -  Ce cod ?

        -  Offf, cu tine e greu. La nimic nu te pricepi! Tu știi, sau ai habar cum am nimerit noi pe această insulă ?

         -  Nu prea! Trebuie să recunosc că mă depășește atât comportarea ta,  cât și aparatul ăla tâmpit al tău.

         - Tâmpit?...Dar poate avea dreptate.

         -  Scuze! dar nu am găsit altă …

         -  Rimă…

         -  Mă rog, spune-i cum vrei. Totuși luminează-mă și pe mine, care e principiul de funcționare a acestui aparat, ca să nu-i zic ”râșniță”… Da ?

        - E teribil de complicat să-ți explic. Cred că mă apucă dimineața cu tine și tot nu aș termina.

        - Hai, încearcă…

        - De pildă uite! facem un experiment pe viu cu tine.  Bun! Eu îmi pun o dorință.  Datorită interfaței combinată cu o matrice decodoare, aparatul îmi preia dorința, o analizează, după care o codifică. Iar eu trebuie să tastez acel cod. La apăsarea lui „Enter”, dorința mea se pune în practică. Ce e așa de greu de înțeles? Uite de pildă tu te afli aici lângă mine. Da? Bun! Eu acu vreau ca tu să te afli la zece metri de mine spre copacul ăla gros. Uite deja a apărut  acest cod. Îl vezi? Acu eu îl tastez… și  apăs pe Enter… și gata ! Ceea ce avu ca rezultat ” mutarea” lui Fane, exact pe locul stabilit.  Fane luat prin surprindere se cam speriase.

     -   Și totuși cum faci vrăjitoria asta, mă întreabă el  din nou, întorcându-se de la copac înapoi.

Dar nu îl mai ascultam Alte gânduri nebunești mă preocupau acu. ” Dacă eu sunt aici, acum, atunci pe corabie cu pirații, cine e? Dacă sunt tot eu acolo cu ei, atunci cum pot fi în două locuri diferite - și acolo și aici ?!?

       -  Ai de gând să mă pui la curent odată, cu ce s-a petrecut aici, de când am plecat?

        - Păi … aș spune că nu prea ai plecat, zise Fane scărpinându-se iar după o  altă ureche.

         -  Cum adică?...

         -  Adică ai plecat, dar atunci ai venit repede. Ai căzut la pace cu pirații. Și mai ales cu Dulău Roșcat. Și asta m-a făcut să am  o bănuială. Că prea bătea la ochi. Cum ai putut să-l convingi atât de ușor pe Dulău Roșcat. E drept că te-au suținut și pirații… mai ales Dinte de Pisică, gest pentru care nu  o să mai aibă zile bune cu Dulău Roșcat. Îl crede și acu  că  e capul răzvrătiților. Crede că el a pus la cale totul, inclusiv răsturnarea lui.

         - Deci eu am fost proclamat căpitanul lor?

         -  Desigur!

         - Și ?

         - Păi nu ar mai fi prea multe de spus. Te-ai oferit să-i ajuți în continuare, punându-i la treabă. Și-au construit case singuri. Tu ți-ai construit ditamai vila...         

         -  Ce e drept că ai trezit invidia și la ceilalți pirați. Dar merita Nu ? Doar erai ditamai căpitanul.

         - Și?

         - Apoi după ce ai mai intervenit și tu la finisaje cu aparatul tău, acum o parte a insulei arată ca un oraș din vestul sălbatic.  De fapt și pe asta ai contat. Nu voiai blocuri…Voiai ca pirații să se adapteze încet, încet la progresul științei….

         -  Așa, și ?

         -  Ai construit ferme. Ai adus, de unde naiba știe, capre, oi, vaci, iepuri , căprioare, porci și alte orătănii. Ce mai tot tacâmul. Spuneai tu că faci economie la aparat. Că dacă ai fi făcut mereu comandă la fiecare mâncare sau altă dorință, unde ai fi ajuns ?

          -  Păi și, nu am dreptate?

          -  Apoi  ai ținut iar o cuvântare, unde te-ai întrecut și pe tine. Ai convins pe pirați, că cel mai bine ar fi, dacă ar schimba tactica. Să nu mai aibă loc omoruri, jafuri, crime etc…

         -  Și ce, asta e rău ? Chiar așa aveam și de gând să le propun. Cred că cineva mi-a furat ideea…

         -  După aia le-ai făcut rost de o corabie  super, dotată cu  toate echipamentele, arme, că spuneai tu, că cuțitele și săbiile lor, nu mai sunt la modă. Practic ai ascuns sub paravanul unei corăbii normale din lemn, un ..întreg arsenal. O vedetă rapidă dotată după ultimul răcnet. Cu stație, radar, aparat cu sonar, camera de vederi subacvatică, etc.

          - Și toate astea la ce foloseau?

          - Păi pe mine mă întrebi? Tu ști mai bine, că tot tu le-ai comandat. Ai făcut o mică cucerire a altei corăbii de pirați, care erau prin preajma noastră. Ai convins noul echipaj, ca să  se predea de bună voie, impresionându-i cu armele tale automate cu laser și lunetă. A fost simplu. După care pe unii i-ai păstrat pe insulă ca îngrijitori, iar pe alții, mai plini de inițiativă, cum spunei tot tu, i-ai adăugat la echipajul lui Dulău Roșcat sub comanda lui ca secund.  Și astfel ați cutreierat mările și oceanele, în căutarea unor comori ce stăteau ascunse de alți pirați, pe alte insule. Dotat cu aparatură modernă, nu a fost greu să le găsiți. Și asta grație detectoarelor de metale, de aur și de argint, că se mirau ăia de unde le mai scoți. Așa ai găsit și pe fundul apei tot felul de epave vechi pline cu aur  și tot felul de pietre scumpe. Ai deja un adevarat arsenal.

        - Unde ?

        - Cum unde? În peștera de unde ai plecat. Grație aparatului tău, ai ferecat intrarea cu niște uși culisabile de oțel, care se deschid numai la trei variante de coduri. Pe care numai tu le cunoșteai. Nimeni nu avea acces la comoara ta. O singură dată mi-ai arătat-o, și mai îngrozit…

  - Abia aștept să o văd. Adică să o revăd, mă corectez eu.

Și fără a mai aștepta confirmarea lui Fane, o iau prin pădure spre peștera comorii, cum o intitulase Fane. Scot din rucsac mica mea busolă. Îmi i-au reper și în scurt timp dau de ea. Rămân și eu impresionat de cum arăta noua intrare camuflată. Mă uit prin prejur după o scară.

     - Unde e scara ta? Nu am făcut nici o scară! Cum ajung la ea?

      -  Păi ce mai întrebi? Ai uitat ce ai făcut cu mine?  

      -  A da! Deci așa funcționează.

    Mă teleportez sus în fața intrării. La usă era un sistem cu taste. Trebuia să tastez un anumit cod. Cred că știu! Da! Asta e. Tastez niște cifre. Dar ușa neam să se deschidă.                  

 - Ai uitat parola! strigă de jos Fane.        

        -  A da parola…zic eu căutând să aflu ce fusese de fapt în capul meu atunci.         

        - Parola .. parola… da cred că am găsit.

        -  Sesam deschide-te !

        -  Cu litere mari, mai adăugă Fane de jos.

        -  Cum adică cu litere mari ?

        -  Păi tastează-le la intrare, ce  ai  uitat? E al treilea sistem de siguranță.

        -   Prima e cu literă mare… apoi mici … apoi iar cu literă mare…

        -    Da gata ! Am înțeles! Era și normal! Numai mie mi-ar fi trecut prin cap așa ceva. Trebuia să fac asta cât mai complicat cu putință, ca să nu pătrundă nimeni aici…

După ce tastez și cuvântul, îl aduc și pe Fane alături de mine. Așa că amândoi pătrundem în interior. Întunericul era de nepătruns. Îmi aduc aminte de lanternă. Scot una. Dar Fane mă oprește.

          - Ai uitat? Pornește întrerupătorul! E în dreapta lângă ușă.

          - Da desigur, uitasem !

Apăs pe întrerupător și peștera se umplu de lumină.                

           - E pe avarie. Ai pus să meargă pe baterii.

         După câțiva pași mă opresc înmărmurit. Tone de aur, argint și lăzi de toate mărimile și formele, care mai de care mai vechi și mai frumoase, se aflau aici. Multe lăzi ascundeau pietre scumpe. Altele monezi de aur de toate națiile. Deschid una. Lumina reflectată de ele mă orbește. Bag mâna  până la fund. O scot și las să se reverse ca o ploaie, tot ce apucase pumnul meu. Câteva pietre mai mari și strălucitoare îmi atrase atenția. Aleg una roșie, probabil un rubin, una verde,  smarald cred, și alta albastră - topaz sau safir. Apoi mai i-au și un diamnat mare alb. Le bag în buzunar, fără ca Fane să observe.  Mai erau acolo și  multe șiraguri de perle. Și multe alte obiecte de aur, pocale de aur,  coroane cu smaralde, rubine și multe altele. Pe multe din ele le pusesem pe niște rafturi amenajate special pentru ele. Mă declar mulțumit de noua mea comoară și dau să ies. Fane se uită rugător la mine.

  -   Ce e ?

  -   Păi…

  -   Am înțeles! Uite și ție câteva, zic eu luând un pumn de pietre la întâmplare și îndesândui-le în buzunarul pantalonilor. La ce-ți folosesc ?

     -    Or fi bune vreodată!

Ieșim și ferec iar intrarea. De data asta îmi vine o altă idee. ”Ce ar fi dacă”…

        Și, trimițându-l jos pe Fane, schimb parola și codul. Acu nu are decât să se întoarcă „E-ul” meu, și să mai scoată ceva de aici, fără aprobarea mea, îmi zic în gând zâmbind.

 

Nu de alta, dar parcă prea mulți știu de  asta. Apoi cobor impresionat până la lacrimi de noua mea comoară, ce stătuse odată pe fundul oceanelor.

     -Și acu ce ai de gând să faci? Mă întreabă iar Fane.

     -Să știi că asta e o mare întrebare grea acu pentru mine.

     -Hai în ”orășelul„ tău, să-ți admiri ferma…

     -Ce ești nebun. Și cei rămași acolo ce o să le spun? Că m-am întors, sau că Dulău Roșcat m-a dat afară? Peste putință! Trebuie să găsesc alceva….Și mai este o treabă și mai gravă!

   -Care?

   -Cum care? Întâlnirea mea cu „E”-ul meu. Ce o să-mi zic? Cât crezi că o să hoinăresc pe mare? Apropo nu știi nimic de asta ? Unde s-au dus și când se întorc?         

    -Dacă se mai întorc…Ultimele vorbe le-am zis repede și în același timp cu un zâmbet pe buze. Îmi venise iar o idee.

   -Ce ai de gând? Să te omori singur?

   -Ei, e un fel a spune. Numai tu mă poți ajuta! Știi precis ziua și ora măcar, când au plecat?

   -La ce te-ar ajuta?

   -Cum la ce ? La multe! Poate aparatul ăsta, nu numai te duce în viitor, ci poate și invers. Când l-am proiectat nu m-am gândit nici o clipă, la ce s-ar putea întâmpla și implicit și toate consecințele.

   -Păi….zise Fane, scărpinându-se iar după urechi… Știu și eu… Corabia a plecat azi pe la 10 parcă….Dar nu știu dacă… mai contează…

   -Pentru mine contează acu orice detaliu în amănunt.  Eu am venit pe la 10 și ceva. Când am poposit iar aici de acasă. Corabia se zărea în zare. Prima data am crezut că filmul se va repeta. Că venea. Dar după aia înarmat cu aceste obiecte optice, am constatat că de fapt pleca. Unde anume ?

   -Păi spuneau ceva de un oraș scufundat .. ceva… Nu știu care anume. Și nici coordonatele.

    -Nimic nu știi, zic eu cu năduf. Ar mai fi o cale! Să mă i-au după ei. Ia-și prinde din urmă, dar …nu e rezolvată  problema apariției mele. Eu, ca eu, o scot cu mine la capăt, dar ce o să zică pirații și mai ales Dulău Roșcat?

     -Ce faci căpitane ? Te-ai întors așa repede? Doar de abia ai plecat ?

 

4.

 

Mă întorc speriat fulgerător. În fața mea era unul din pirații nedisponibili, pe care tot eu îi alesesem pentru fermă. Era un tip destul de mare și vânjos, cu trăsături ceva între Mexican și portorican.

-Bună ziua, domnule Velasquiez! Mi-o ia înainte Fane, care îl cunoștea. Probabil că pe de o parte să mă scoată din încurcătură, iar pe de o altă parte să–mi lase mie timp, pentru a lua repede o decizie. Era foarte nepotrivită pentru mine, această întâlnire.

-Nu șefule, încerc eu să mă încadrez noii situații. Am uitat ceva de luat pentru această expediție. Doar știi că pentru mine nu e o problemă „plimbarea„ mea.

-Of course, capitão! Nu e problemă! Nu înțeles eu.

-Fane, hai la fermă și apoi mergem la mine. Trebuie să i-au aia…zic eu făcând lui Fane cu ochiul.

-Sir, de ce să pierdeți vremea. Am aici un jep. Putem ajunge mai repde la reședință. Sau unde doriți, senior. Conduc eu!

-Bine, accept eu, uitându-mă cu coada ochiului la Fane. Ne luăm după portorican, sau ce era, și după un tufiș bine camuflat, se oprește. Dând la o parte vegetația, face să apară un jep de teren de toată frumusețea.

- Presupun că și ăsta e tot… zic eu oprindu-mă din vorbă și uitându-mă intens în ochii lui Fane.

-Desigur, e achiziția ta.

Velasquiez , nu dă importanță la discuția noastră. Ne urcăm în mașină tus trei. După ce pornește motorul, care mi se păru foarte silențios, pornii. Prima data nu am înțeles, de ce nu se auzea zgomotul specific motorului. Dar o aruncătură la bordul din fața mea mă lămuri pe deplin. Era o mașină modificată de mine, cu tracțiune electrică cu baterie de acumulatori. După nici 5 minute ajungem la o vilă somptuoasă. Trebuie să recunosc că aveam ceva gust. Era o casă mare cu trei nivele, garaj, piscină, pe acoperiș erau câteva radare și antene parabolice, precum și alte tipuri de antene. Până la intrare erau vreo zece trepte de marmură alba, în formă de sector de cerc. La intrare, erau doi din oamenii noi, care îmi păzeu cu strășnicie intrarea. ” Oare de ce atâta risipă de personal” , fac eu în sinea mea. ”Ce îmi trebuie oameni de pază la intrare?”. Urc cele zece trepte până sus. Cei doi mă salută, dându-mi onorul agitând automatele. Le răspund, și dau să deschid ușile. Dar Fane mă oprește, uitându-se pe furiș la cei doi. Aceștia își reluase locul, fără să-și mai bată capul cu noi. Dar asta nu-i scăpă lui Valasquiez, care se uită la mine mirat. Dar tot Fane mă scoase din încurcătură.

-Păi, ai uitat? … consemnul, parol….

-A da, fac eu, tu poți să rămâi aici și ne aștepți, zic eu lui Velasquiez, în timp ce noi doi dispărem dincolo de uși, spre mirarea lui și mai ales a gărzilor.

Probabil că E-ul meu nu prea proceda așa!

-Păi ți-am dat de înțeles … parola!...Păi și aici care era? Mai sigur este asta, zic eu îmbufnat. Cred că m-am înconjurat numai de parole. Oare și la WC, tot cu parole?...

Dar era aceiași de la …

-Asta nu e bine! Trebuie schimbată. Sau nu las-o așa. E bună …da e foarte bună… zic eu gândindu-mă că deja schimbasem parola la ”tezaur”

-Cum vrei tu !

La intrare ne întâmpină un hol imens. De o parte și alta se găseau câte 5 uși. Chiar în față era altă ușă. Instinctul mă duse întins la acea ușă, atras ca de un magnet. Și asta spre mirarea lui Fane.

-Începi să-ți intri în atribuții.

-Păi cum altfel !

Ajung la acea ușă.

-Presupun că și asta e încuiată electronic…

-Da! Dar e …cu senzor de prezență, de tip – TIME. Adică combinat și cu un dispozitiv de timp programabil, combinat cu o camera de luat vederi, care anclanșează numai la chipul tău. După zece secunde, într-adevăr ușa se deschise. Intrăm. Când văd ce e înăuntru mă sperii.

-Asta e camera de comandă pentru a supraveghea toată insula. Nici o pasăre sau un șoarece nu poate trece fără știrea ta.

Pe toți pereții se aflau numeroase monitoare. Un pupitru imens pe tot peretele, mare, plin cu tot felul de butoane. Mă uit atent la toate. În sfârșit descopăr nava cu care plecasem eu cu oamenii lui Dulău Roșcat. Se depărtase binișor. Mai avea oleacă și ar fi ieșit din câmpul radarelor noastre.

-Ce vrei e o vedetă rapidă de ultima generație. Ca să nu mai spun de echipamentul și armele super sofisticate aflate la bord. Tunuri de 10 de 50 și de 100 mm, ca să nu mai spun de lansatoare și torpile.

-Păi …zic eu în lipsă de altceva. Adevărul că voiam să aflu coordonatele. Poate mă va ajuta cu ceva, la prinderea din urmă a vedetei. Mă uit mai departe. Văd ceva care cred că era tocmai ce căutam . Apăs pe un buton și, pe un ecran mi se desfășură jurnalul de azi. Mă uit și îl opresc la ora 10. De acolo derulez manual. Văd că nava „Trident„ , - așa o numisem eu - , naviga sub pavilion românesc, asta așa pentru deruta adversarului - spre … Insula Paștelui. Oare ce căutam acolo? În continuare mi se dădea și noile coordonate. Primul meu gând fu să i-au legătura cu „mine”. Dar mă răzgândesc.

-Ce avea să spună Dulău Roșcat. Și îmi era frică și pentru mine.

-Ei, dacă tot am aflat unde se duc ei, atunci…Să le-o luăm înainte

- Crezi că e o idee bună?

- Ce altceva mai bun aș avea de făcut atunci ? Doar una singură! Să ne întoarcem de unde am plecat.

- Adică de la începuturi?...

 

 

Dar nu mai avui timp să-i răspund, că un semnal sonor de avertizare ne anunță că la o depărtare de 2 mile de insulă, apăru o corabie mare. Simultan cu avertizarea apăru pe un ecran și nava. Era o navă de război cu pirați cu trei catarge. Nava era modificată. Avea chila din aramă. Pe punte erau 14 tunuri. Șase erau la tribord iar șase la babord. La provă și pupa se mai aflau încă două tunuri cu tragere lungă.

-Ei tot ai vrut tu aventură! Ei, acum ai aventură! zise Fane cu juma de gură. Să văd acu pe unde îți scoți cămașa!

-No Problem!

Cu cât se apropia mai mult de țărm cu atâta se vedea mai bine corabia. Iar ea își dezvăluia toate amănuntele. Când apăru mai bine pe unul din ecrane, Fane strigă:

-Dar bine ... dar asta e...

- Ce?...

-Ei bine e corabia pe care deja ai cotropit-o de bună voie acum 2 luni aproape. Iar o parte din echipaj se găsește aici pe insulă, în vreme ce ceilalți în frunte cu tine și Dulău Roșcat, vă aflați deja plecați...Nu mai înțeleg nimic.

-Cum să fie tot corabia aia. E imposibil! Poate nu te-ai uitat bine!

-Ba nu! O cunosc foarte bine. Doar am fost cu tine pe ea. Am cotrobăit prin toate ungherele, în aflare de comori ascunse sau alte persoane sechestrate.

-Și am găsit ceva?

-Nu! În afară de o ladă ce se află deja în tezaurul tău, nimic altceva.

-Înseamnă că... înseamnă că... făceam eu eforturi de a vedea cum stă problema. Înseamnă că atunci când eu m-am întors am schimbat oarecum datele problemei. Aici pe insulă timpul e de azi, iar în afara insulei, timpul e cel de dinainte. După ce m-am întors prima dată.

-Păi asta e! Că nu ai plecat nici atunci.

-Cum așa!

-Păi nu ai mai plecat. Că nu știu ce avea atunci aparatul. Probabil că bateria ta nu se încărcase suficient...

-Cum adică nu se încărcase suficient? Când eu de abia am venit. Sunt doar câteva ore.

-Mai ții minte când ai plecat ce oră era?

-Păi cam 6 seara.

-Aha! Și acu vrei să-mi spui cât e ceasul?

Mă uit iar la ceas și încremenesc cu ochii pe el. Nu-mi venea nici mie a crede. Ceasul arăta ora 10.

-Da! Întări Fane. E aceeași oră când ai atacat atunci această navă. Numai că atunci era pe mare. Și te-a ajutat și echipajul lui Dulău Roșcat.

-Da? Păi atunci să trecem la fapte! Ce mai așteptăm? Cu atât mai bine că o să-mi facă mare plăcere de a le trage acestor pirați o mamă de bătaie...

 

 

 

Spunând acestea mări imaginea navei ca să îi pot vedea toate punctele slabe. Deja pirații oprise corabia. Pe puntea principală, se iscă ceva mișcare. Mulți pirați își ațintiseră ochi la insulă rezemați de parapet. Atât coverta, puntea principală, cea mijlocie, inferioară și paiolul, gemeau de pirați. Prin bocaport lăsa să se vadă țevile tunurilor. Mai toți se înghesuiră la babord. Că pe această latură era dispusă priveliștea spre insulă. Câteva ordine precise și câțiva pirați se grăbiră să lase la apă câteva bărci.

-Ce faci? vin spre noi!

- Nu au decât, las că-i opresc eu acu. Mă uit după un buton roșu. Îl apăs. Pe un ecran, deja arăta cum întreaga insulă era acoperită de un câmp protector. Acesta se întindea și în afara țărmului cam o milă spre ape. Nu atinse corabia. Corabia se oprise mai departe. Deja câteva bărci înțesate cu pirați, luau drumul către țărm. Un pescăruș în încercarea lui de a ajunge din larg către țărm, se izbi ca de un zid invizibil, căzând cu un strigăt în ocean.

-Ei vezi? acu am și confirmarea. Câmpul protector, funcționează.

-Dar ce vor zice pirații de el ?

-Pirații... a da ia să văd ce mai fac ceilalți!

Mă uit mai bine apropiind mai mult imaginea. Văd că ei preocupați de cei din bărci, dădeau mai puțină atenție corăbiei. Asta mă făcu să trec la un plan de luptă. Pregătesc tunul mare. Îl încarc și, i-au la țintă baza catargului mare. În câteva secunde catargul lovit din plin se prăbuși peste puntea principală, prinzănd sub el și alte trupuri ce gemeau sub greutatea lui. Cum ancorele catargului, nu se distruse în totalitate acesta făcu ca să se răstoarne pe o parte spre babord. O bună parte din catarg era deasupra apei, ceea ce făcu, ca corabia să se încline pe o parte. Atât lovitura primită, cât și înclinarea navei, îi luase pe pirați pe nepregătite. Nu se așteptau la o ripostă de pe insulă. Din bărci se auziră niște ordine către cei de pe corabie. Am înțeles și eu ce le-au spus, când am văzut că pirații rămași în picioare alergară către tunuri. Dar nu avură vreme să le încerce. O altă lovitură bine țintită, trasă de mine, făcu ca să scot din funcțiune, jumate din tunurile de la babord. Mai erau 3. Dar și acelea din cauza șocului se desprinseră din legături și o luară la plimbare pe punte. Așa că piraților le trebuia acu timp, ca să le pună iar pe poziție. O nouă salvă trasă de mine la baza celui de al treilea catarg, cel de la pupa, îl făcu și pe acesta bucățele. Șocul acestei lovituri îi prăbuși și pe cei care reușiră să mai stea în picioare. Se descrise un mare vacarm. Cei din bărci strigau la cei de pe corabie, în timp ce, cei rămași pe corabie strigau la cei din bărci. Unii crezând că se vor salva, se aruncară de pe corabie direct în ocean. Aceștia înotau, încercând să prindă bărcile din urmă. Cu ochi la bărci scăpai din neatenția mea pe cei rămași pe punte. Câțiva pirați reușiră să pună pe poziție un tun. Trase o salvă spre insulă la întâmplare. Ghiuleaua când atinse câmpul se opri brusc și căzu frântă în ocean. Asta îi îngrozi și mai mult pe pirați. Mă uit mai departe pe corabie. Câțiva pirați fugiră spre teugă. Iar alții spre dunetă. La început nu mă dumiri, ce aveau de gând să facă pirații. Când văzui că dezvelesc cele două tunuri mari cu bătaie lungă, înțelesei. Voiau să tragă asupra insulei cu cele două tunuri mari.

 Ei, dar pentru asta trebuia să întoarcă nava, ori cu pupa ori cu prova spre insulă. Asta presupunea și alte manevre. Ridicarea pânzelor și dirijarea navei. Mă amuza graba piraților de a repune nava în poziție de luptă. După ce au ridicat o parte din pânze, că numai un catarg mai aveau, cel de la prova, doar focurile și trinca. Aceștia încercau să întoarcă nava cu pupa spre țărm. Atunci îmi vine o idee. Trag sub linia de plutire direct sub chilă la pupa, unde era călcâiul navei. Lovitura mea își atinse ținta. Aceasta făcu țăndări cârma, cât și partea de jos de sub apă a pupei. Șocul loviturii îi proiectă pe pirații de la pupa în ocean, cu o bună parte din puntea din spate - duneta.

-Ce faci? Vrei să-i omori pe toți? Încercă să mă oprească Fane. Ce te faci că o parte din ei se află deja acu pe insulă.

-Păi atunci cu atât mai mult nu au să mai aibă ocazia să–și dea binețe. Voiam să văd ce față or face când se vor vedea pe ei însăși.

-E împotriva firii! E ca și cum tu te-ai întâlni cu tine însuși.

Câteva semnale mă făcu atent. Probabil că zgomotul tunului meu și a celor de pe corabie alertase pe foștii pirați de pe insulă. Iar aceștia în virtutea instinctului voiau să răspundă pe măsură. Afară era un tun de calibru mediu. Nu știam de el. Acesta era independent . Nu putea fi controlat de aici. Așa că pirații de pe insulă, considerară că trebuie să răspundă atacului și sloboziră și ei un foc către corabie. Primul obuz trecu cu un metru deasupra punții, sau ce mai rămăsese din ea. Al doilea obuz își atinse ținta din plin. Lovită chiar în mijloc, nu atât de tare, ci cât șocul exploziei, făcu să aprindă pulberea din cală. Aceasta explodă într-o mare de flăcări roșii, însoțită de o bubuitură puternică. Când se stinse explozia, pe locul unde era odată corabia, nu mai rămăsese decât niște lemne fumegânde. O parte din bărci se scufundară odată cu șocul exploziei. Cele mai depărtate, care erau aproape de țărm, atinse și ele câmpul. Nu mai puteau înainta. Speriați mai tare restul de pirați se aruncară în ocean, înotând către resturile epavei.

-Și uite așa fostul echipaj de pe ”Triton”, au pus punct revederii cu cei dragi, zic eu ironic.

 

5.

 

       Îndrept camerele către cei cu tunul cu pricina. Toți erau bucuroși sărbătorindu-și, victoria în urale. Mai mă uit odată peste resturile epavei care încă mai fumega, precum și după restul de pirați. Nu știu ce mai aveau de gând să facă. Rămaseră  la mila Domnului. Întrerup câmpul și mă precipit afară. Aveam de gând să urechesc câțiva pirați. În timp ce ieșeam din reședința mea, tot pe cale strategică, Velasquiez, mă întâmpină  vesel. Fața îi radia de bucurie. El conduse lupta de la tun. Făcuse asta în speranța că eu îl voi felicita, că și-a ucis proprii colegi și, de ce nu, poate chiar pe el însuși. Dar era prea mult pentru el ca să-i explic cum de fapt au stat lucrurile. Așa că îl felicit la rândul meu:

-Bravo, Velasquiez, intervenția ta a pus capăt generației tale.

Se uită la mine dar nu a înțeles. Îl iau pe Fane și dau să  merg spre fermele agricole, să văd și eu ce am făcut. Dar Velasquiez vine repede spre noi poftindu-ne iar în jepul cu tracțiune electrică. Accept. În 5 minute ajungem. Când mă dau jos și văd  de  câte animale sunt înconjurat, era să leșin.

-De unde le-am mai scos și pe astea?

-Fane, ridică și el din umeri. Vizitez diferite ferme: de porci de vite de cai, de iepuri...Când intru să cad jos, nu alta. 

         - Mimi!... Tu aici? Dar bine ... nu te-am lăsat acasă? Când și cu ce ai venit înapoi?

- Nu ți-am spus Marinel, că nici nu ai plecat de aici, zise Fane.

-Bine, dar nu mai înțeleg nimic !

-Nici noi!

-Marinele ești un nesuferit, de nimic nu ești în stare. La nimic nu te pricepi!

Văzându-mi fața tristă și nedumerită, adaugă:

-Ei lasă, nu fi trist. Asta ți-am spus-o …așa … din prietenie…zise Mimi.

-Din prietenie ? …

         I-au aparatul și încerc să-l abordez pe toate fețele. Nu înțelegeam ce s-a întâmplat. Unde am greșit. Încerc să derulez evenimentele din ultimele două luni. Dar nimic. Nu le aveam decât de ultima săptămână de când am pus tus trei piciorul pentru prima data pe această insulă,  Insulă nesuferită, după spusele prietenilor mei. Și de ce nu ? Poate aveau și dreptate.  Un lucru era sigur, undeva greșisem.

-Bine de accord cu voi! Dacă eu nu m-am mișcat de aici timp de două luni, atunci pe cealaltă corabie cine este? Pe tine te-am dus acasă azi dimineață. Acolo cine e? Nu–mi rămâne decăt să dau o fugă până acasă iar. Poate să îndrept lucrurile.

-Nu te sfătuiesc! mă oprește Fane. Dacă  schimbi iar ceva ?

-Da și voi o să spuneți, că iar nu am plecat de lângă voi.

-Păi Marinel, hai să recapitulăm.

 

-Păi să recapitulăm coane Fanică, îi zic eu ușor amuzat, deși nu-mi ardea.

-Tu atunci seara ai încercat să plecați cu Mimi acasă. Așai?

-Așai! Bun și acum vă întreb pe voi ce s-a întâmplat în lipsa mea?

-Păi iar o luăm de la început, se stropși Fane. Tu chiar nu înțelegi…

-Păi chiar nu vrea nimeni să mă lămurească și pe mine?  Cum stau de fapt, s-au cum  au stat lucrurile.

-Uite cum! Să facem reconstruirea! La 6 trecute de fix i-ai spus fetei Mimi, că ești gata. Ai făcut tu nu știu ce acolo, la aparatul tău  vrăjitoresc…. Dar crede-mă că nu te-ai mișcat de aici. Uite Mimi poate să-ți confirme. Nu e așa Mimi ?

-Desigur!…spune ea, dar nesigur. Tot ce știu că am avut o senzație stranie, de parcă ceva se rupse din mine. Că apoi am leșinat amândoi. A trebuit câteva ore ca să–ți revii. Iar de a doua zi ai trecut la fapte. Parcă erai un robot. Ai căzut la pace cu pirații, inclusiv cu Dulău Roșcat, iar asta m-a pus tare pe gânduri. Apoi a urmat  perioada când i-ai pus pe toți la treabă promițându-le câte în lună și în soare. Așa a apărut toate astea pe care le-ai văzut și tu.

-Cum?

-Păi cum? Tu  mă întrebi? Tu să-mi spui!

-Poate nici lupta de acu nu s-a desfășurat, poate nici acu nu am fost, sau poate  nici  acu nu sunt aici ? Și toate astea animale de unde au apărut ?

Toți ridicară din umeri. Dar tezaurul, fortăreața mea, casa mea ?... astea cine le-a făcut ?

-Păi … drept să spun … zise Fane, scărpinându-se iar după ureche, semn că și el era în mare încurcătură. O parte, cred că de tine sunt făcute, zise el arucându-și ochii la aparatul meu.

-Aha! Explodez eu. Deci este așa cum am spus eu! Nu, trebuie să mă lămuresc odată. Plec!  Mă duc iar acasă. Cu riscul de a vă lăsa aici pentru totdeauna, dar vreau să mă lămuresc și eu cum stau lucrurile.

-Mai bine te-ai duce după Dulău Roșcat…Poate îți simte lipsa…

-Hmmm ! … Dulău Roșcat? Și dacă acolo dau de „E-ul” meu lui ce am să-i spun?  Cum crezi că am să-i explic că de fapt… Stați ! Mi-a venit o idee.  Deschid iarăși aparatul cercetez ultimele coduri scrise care se memoraseră în ultima vreme.  Se desfășurară  pe ecran în fața mea. Fane pe la spatele meu mă urmărea curios. Mimi rămase în picioare în spatele nostru.

-Da ia să vedem… Deci când am venit am tastat acest cod da e printre primele. Cel dinainte era cu schimbarea culorii lui Fane… Poate nici tu nu ai fost negru, la ideea domniței Mimi, sau ai uitat și de asta… Da ia să vedem… Așa și ăsta e ultimul cod … dar să știi că totuși ai dreptate…. Aici la mine pe ecran  apar foarte multe coduri pe care nu-mi aduc aminte să le fi tastat. Cine s-a mai jucat cu aparatul meu în lipsa mea…? Da știu, doar am fost aici mereu…

-Păi vezi …

-Da și dacă mă duc la ultimul de azi… adică de ieri sau …e o diferență … Asta e! Am găsit! În graba mea, de a pleca mai repede am greșit codul de întoarcere. Cred că asta a făcut ca să se schimbe puțin lucrurile….

-Zici puțin!...Deja cred că cu  prea mult.

         -Da! Ia să refac iar ziua de atunci. Deci eu sunt ieri la ora 6 seara. Bun! Acu vino lângă mine Mimi… Unde ești? A … Aici așa! Și hai să te duc acum iar acasă.  Și ca să fiu mai sigur o trag pe Mimi de brat, îl împreunez de gâtul meu. Asta așa ca să nu te mai pierd pe drum. Zic eu ca o scuză.  Și după ce îmi zic dorința, apăs ”Enter ” La fel ca la început ne învălui iar întunericul. De data asta am rămas cu ochii deschiși.  Eram curios să văd ce avea să se întâmple.  Și avui parte de același scenariu de film. Luminile iar ne învăluiră din nou, acompaniați și de o muzică stranie. Când se făcu iar lumină, recunoscui iar sufrageria mea de acasă.  Mimi se smulse din îmbrățișarea mea uimită și totodată și speriată.

-Ei, cum e? Nu ai să spui și acu, că nu suntem acasă la mine,  că mai suntem încă  pe insula?

-Nu pricep nimic !

-Da voi nu pricepeți nimic, zic eu supărat. 

Din bucătărie apare mama. La început mă sperii. Dar apoi îmi spun că poate cu ajutorul ei, mă va lămuri  cum stau, sau cum  au stat lucrurile.

-Bună mamă! încerc eu să-mi fac intrarea.

-Da ce e cu voi ? Când ați venit ?

-Acu!...

-Păi unde ați fost? Am văzut ultimul tău bilet, că precum că erați plecați într-o excursie…

-Da, zise moale Mimi nesigură.

-Deci ai citit  mamă răvașul meu. Ia spunem când ai intrat eri, la mine în camera,  mai era cineva?

-Păi răvașul! Ți l-am citit acu două luni. Nu mai era nimeni. Deși puteam să jur că la început erai acolo…

-Două luni?

-Da  de ce?...Da uite ce, mă duc la bucătărie să vă fac o cafea și să vă pregătesc niște sandwiciuri… ceva, cred că v-o fi foame de atâta drum …

În timp ce mama dispare în bucătărie, eu mă las, adică mă prăbușesc pe o canapea. Mimi îmi urmează și ea exemplu.

-Nu pricep, se văită Mimi. Am deja un de ja-vu. De parcă am mai văzut, sau am mai retrăit acest moment această zi …

-Ei acu cred că te-ai convins că te-am adus acasă… Dar stai dacă eu te-am adus atunci acasă… atunci…

-Înseamnă că și eu am aici un alt ”eu”?!? zise speriată Mimi. Mă duc acasă la mine!

-Stai așa! zic încercând să o opresc. Este periculos. Dar era prea târziu. Se năpusti ca o nebună afară pe ușa de la intrare, fără a mai avea timp ca să o opresc.

-Mimi! Strig eu din răsputeri în urma ei. Intoarce-te! E periculos!

Dar ți-ai găsit. Ajunse deja la parterul blocului la care stăteam. Și apoi a ieși val-vârtej pe ușa de la intrare. În graba ei se ciocni de cineva. Dar nu mai dădu importanță faptului. Așa era  de tulburată, că nu mai avu vreme de nimic. Intru în casă și mă duc repede să o urmăresc din balcon. Fugea așa de repede …că nu era atentă la cei din jur.  Mă strigă mama, care se întoarse cu cafelele aburinde.

-Ei, dar unde îți este  prietena ? Ce a plecat?

-Da s-a dus până jos… a uitat ceva…zic eu nesigur.

 

Mama  se duce  înapoi la bucătărie. În clipa când ajunge la ușa de la intrare sună soneria. Mama se oferă să deschidă ușa.

-A te-ai întors, zice mama. Poftim intră, cafelele vă așteaptă.

Auzind remarca mamei, mă reped și eu la ușă. Mimi, dând cu ochii de mine deja mă luă la trei păzești.

-Ești un nesuferit Marinel! Ai plecat și m-ai lăsat aici!

-Cum adică am plecat? Abia am venit! Ce ai ?

Abia acu uitându-mă mai atent la Mimi, observ cu groază, că de fapt nu e ea Mimi,  de care abia mă despărții, plecând în fugă pe ușă, nu e una și aceiași persoană. Avea altă rochie, alți pantofi și parcă și părul, parcă avea altă culoare. Mimi cu care  venisem eu, era cu un costum de școlăriță, sarafan albastru și pantofi negrii și cămașă bleu.

 -Uite v-am pregătit câte ceva repede, poate sunteți flămânzi? Doar veniți de pe drum. Uite și cafeluțele vă așteaptă, zice mama îmbiindu-ne.

 Mă uit cu frică la Mimi. Numai de nu m-ar da de gol în fața mamei. Abia acu am înțeles că Mimi cu care am venit acu, nu este ea, iar cea din fața mea  era  cea cu care am venit ieri, sau nici eu nu mai știu când. Profit de faptul că mama își făcuse de treabă la bucătărie.

-Să știi că am încurcat-o! Încerc eu să mă scuz, pentru a găsi o soluție.

-Păi știu te pricepi de minune de a face prostii!

-Credemă până ieri sau azi nu mai știu nici eu când, Cu ajutorul lui Fane…

-Fane e cu tine? Adică a rămas acolo pe insulă?

-Da!

-Să știi că părinții lui sunt foarte îngrijorați, în privința lui. Au alertat toată poliția. Toată lumea îl caută.

-Numai pe insula  noastră nu! Dacă vrei îl aduc și pe el înapoi. Dar trebuie mai întâi să rezolv problema cu tine.

-Ce problemă?

-Păi… problema ta! Tu ești problema! Mai adineaori, te-am adus acasă din nou.

-Din nou?

-Păi pot spune și  așa!

Numai că mai înainte a plecat, fără a mai apuca să o opresc. Nu știu ce mă face să cred, că v-ați și întâlnit…

-Înseamnă că fata cu care m-am lovit …

-Da era sora ta geamănă…

-Și acu ce fac? Mama ce o să zică, când o să afle că mai am o soră?

-Păi asta e că nu tebuie să afle. Poate e mai bine că a plecat. Ea era deja din acest timp. Noi o să dispărem înapoi pe insula, ca să îndreptăm lucrurile.

-S-o crezi tu! Nu mai merg înapoi!

         -Păi și ”sora” …? Poate vrei să-l revezi pe Fane … zic eu bătând apropo. Să știi că grație acestui aparat al meu ne-am dublat. Și eu sunt în două exemplare. Unul aici și unul pe corabia piraților în căutare de comori. Și ce e mai grav, că acolo pe insula au trecut două luni, în timp ce la noi doar două zile. Sau cel puțin așa cred.

-Ba nu, a trcut o săptămână, mai exact.

-Da e clar! Trebuia să mă aștept la asta.  Hai acu repede până nu prinde mama mea de veste. Ne întoarcem iar pe insula. Ești gata ?

Și mai înainte ca ea să-mi răspundă, apăs pe ”Enter ” Ca și la început trecurăm prin aceleași faze. Când ne trezim iar lângă Fane. Acesta stătea  sub un pâlc de copaci așteptându-ne. Când ne vede explodă:

-Marinele am o veste groaznică.

-Care?

-Corabia pe care ai distrus-o era cea care please cu tine.

-Păi și acu spui?

-De fapt nu eu am distrus-o aproape, ci Velasquiez.

-Da și nici el nu mai este  și nici alți oameni de pe insulă, foștii pirați, nu mai sunt. Au dispărut pur și simplu, după ce ai plecat iar.

-A, uite-o și pe Mimi…

-Ei acu lasă-mă să-ți dau eu altă veste. Mimi din fața ta nu e Mimi cu care am plecat mai înainte, ci Mimi cu care am plecat la început acu două luni sau o săptămână… nici eu nu mai știu când.

 

6.

 

 

-Înseamnă că ai întors timpul, l-ai întors... l-ai modificat. Dar pirații noștri, Dulău Roșcat și ceilalți unde sunt ?

-Vorbeai de noi căpitane, mă întâmpină vocea de bas a lui Dulău Roșcat.

-Unde ați fost, mă fac eu îngrijorat.

-Pe aici prin zonă. V-am lăsat să vă gândiți bine porumbeilor.

-Să înțeleg că ați acceptat să fiu căpitanul vostru?

-Să înțeleg că ne faceți rost de acel vas, cum îi spuneați, submarine … parcă nuclear?

-Hai să nu exagerăm. Oi putea face eu multe, dar mai bine să o luăm încet. Cred că pentru început o corabie mai bună de căt a voastră, pentru început o să fie bună. Bașca, de unde luăm oameni pentru echipaj? Un submarin e un submarin. Nu e o biată corabie. Dar dacă vreți vă pot dota acea corabie cu trei catarge, cu chilă îmbrăcată în aramă, tunuri cu tragere lungă, lansatoare de torpile, mitraliere de 8 și 14 mm. Ce mai, mândria flotei marine.

Văd că Dulău Roșcat se retrage pentru a se sfătui cu oamenii lui. Nu era nevoie, ca de obicei, să trag cu urechea, că auzeam tot. Văd că se întoarce spre mine și s-ar părea că atât el cât și pirații, ar părea că sunt mulțumiți.

-Păi sir, am fi foarte bucuroși, să vedem cum arată acea corabie.

- Bine haideți cu mine la lagună.

În timp ce pirații începură să alerge către lagună, încerc să-mi fac de lucru la aparat. Dar Fane și Mimi mă opresc.

-Ai înnebunit? Vrei să ne omoare după aia? Dacă ne bombardează.

-Să încerce.

-Păi și ce faci? După aia iar îi omori?

-Dar nu i-am omorât eu pe ei. De abia acu începe acțiunea filmului.

Ieșim din pădure. La o depărtare de o sută și ceva de metri, începea oceanul. Valuri nesfârșite veneau unul după altul, în mod continuu, spărgându-se de malul abrupt de stâncă. Mă opresc pe faleză. Jos pirații continuau să coboare spre apă. Tastez dorința, și după o ieșitură de stâncă, apare în toată splendoarea, noua corabie a piraților, cu toate dotările tehnice de ultimă generație. Avea și radar și sonar. La mal îi aștepta o barcă. Fiecare pirat la vederea corăbiei, se manifestă diferit.

-Strașnică corabie sir! zise Picior Strămb.

-Cu asta o să stăpânim toate mările sudice, zise cu patimă Dinte de Pisică

-Numai alea? Toate! zise și Ureche Ruptă.

-Nu fi așa de sigur, zise și Chiorul.

-Mii de draci și o zgripțuroaică! Dar știți că îmi place corabia asta!

-Sir, strigă la mine Dulău Roșcat, crezând că din pricina valurilor nu-l aud, nu ai avea marea plăcere să mergem împreună la bordul acestei minunate corăbii, că jur pe burta rechinului, că abia aștept să o văd la treabă.

-Bine Dulău Roșcat, stai așa că vin.

Prietenii mei încercară iar să mă oprească.

-Marinel, zise Mimi, cu mine, cu noi, cum rămâne?

-Lasă că mă întorc înapoi. Sau vreți să vă i-au cu mine.

-Nu! Nu eu nu merg, refuză Mimi.

-Bine dar nu pot să vă las singuri aici.

-Ai spus că te întorci. Ai face bine dacă ai devenii cel puternic dinainte.

Poate era totuși o idee bună. Cu toate că nu știau că renunțasem iar la ea. Totuși îl ascult. Apoi ajung lângă barcă. Mă sui în ea. Dinte de Pisică mă ajută să mă urc în ea. Ceilalți pirați trăgeau la rame. Eu și cu Dulău Roșcat, priveam către noua corabie.

-Bine accept eu. Numai vă învăț cum să o pilotați. Apoi ne întoarcem pe insulă, zic eu în speranța că mă vor urma.

-Păi nu plecăm acu?

-Păi nu avem apă și nici provizii, încerc eu să trag de timp. Și apoi nu avem flux, mai încerc eu o stratagemă.

Vestea îi cam ofili pe pirați. Probabil că voiau să o șteargă fără mine. În fine ajungem pe corabie. Pirații săriră ca broaștele pe ea. Numai eu m-am suit mai greu. Totuși Dinte de Pisică îmi aruncă o parâmă, cu ajutorul ei, reușii să urc. Probabil că și forța m-a ajutat. Fiecare plecă la inspectat corabia. Dulău Roșcat se opri pe puntea principală și o admira cu un ochi. Și ceilalți pirați după prima examinare, trecu testul.

-Strașnică corabie, tuși Picior Strămb.

-Hei acu ne înveți și după aia ne aduci apă și provizii?

-Păi ce aș avea să vă învăț? Doar cum se folosesc armele, că navigarea o știți și singuri.

Îi duc la comandă. În camera de comandă erau de toate. Pupitrul armelor și instrumentele de navigație. Radarul, sonarul, lansatorul de torpile...

-Asta ce e sir? Mă întreabă curios Chiorul.

-Lansatorul de proiectile sau torpile pe apă. Iar de aici se comandă și se ia în vizor. Uite de pildă, și iau în vizor o parte a unei stânci care era parcă crescută pe țărm. Era înaltă cât o casă.

-Fixăm această țintă să zicem în vizor... și când suprapunem cele două cercuri peste obiect, tragem! O bubuitură! Aceasta îi răsturnă pe pirați. Dar nici din stâncă nu mai rămase nimic. Parcă se evaporase. După ce se sculară pirații năuciți, vrură să-mi vadă isprava. Dinte de Pisică mă felicită.

-Bravo sir! Acum ești și tunarul nostru.

-Ba nu, ripostez eu. Chiorul va fi tunarul vostru. Îi va fi mai ușor să ia în cătare orice țintă. În rest.. dar nu cred că va fi nevoie să facem victime. Putem să-i producem inamicului numai daune materiale, dar nu și vieți omenești. Vom conta pe elementul surpriză. Nu se vor aștepta la o așa putere de foc, din partea unei corăbii ca a noastre.

-Ar cam mai trebui niște oameni sir. De unde mai luăm?

-Poate găsim pe drum o altă corabie, o cucerim, iar echipajul nou, îl angajăm aici.

-Ar fi o idee sir, zise Dulău Roșcat nesigur.

-Ei, acu că știți să mânuiți armele și corabia, eu o să plec cu unul doi din voi ca să mă ajute să aduc apă și provizii, zic eu tare ca să mă audă toți pirații. Mizam ca măcar unul din ei să fie Dinte de Pisică. Acesta se oferi primul voluntar. După care urmă și Picior Strămb. Dar Dulău Roșcat îl îmbrânci, punându-l pe Ureche Ruptă în locul lui. Așa că ne întoarcem tus trei înapoi pe insulă. La mal mă așteptau cu inima strânsă prietenii mei. Ajungem la un izvor. Le fac rost de un butoi de 200 de litri pe care pirații îl umplură repede cu apă. Apoi mergem după banane și nuci de cocos.

-Altceva sir, nu mai luăm, o friptură ceva … zise Dinte de Pisică. Noi nu suntem vegetarieni! Sigur o să prindem o căprioară, zic eu dispărând în pădure.

Profit că pirații erau singuri. Mă uit prin împrejurimi, și îmi aleg locul pentru o casă cum era cea pe care o întâlnisem atunci. O dotez cu sistem de alarmă și întru în ea. Acolo îmi fac și postul de comandă cu tot ce trebuie, pentru a supraveghea insula și împrejurimile. Apoi fac rost de un câmp protector de forță. În așa fel ca nici pasărea măiastră, să nu pătrundă pe insulă, fără știrea mea. Le fac pe aceiași cale și piraților de ceva vânat. Mă uit la corabie, urmărind-o pe un ecran. Vedeam ce fac pirații. Unul era la baza catargului. Dulău Roșcat se plimba nesigur pe punte, iar Chiorul era la tunuri. Le examina pe fiecare în parte. Ies mulțumit. Acu nu au decât să încerce să tragă. Îi strig pe prietenii mei. Îi bag în comandă. Le spun să ne urmărească, de pe ecran. Fane se prinde repede cum stă treaba. Plec și îi spun că mă voi întoarce. Pe drum mă întâlnesc cu unul din pirați.

-Dar Dinte de Pisică unde e ?

-E în poiana aceia. Vrea să aducă butoiul cu rom.

-A butoiul…Dar unul mai mic nu v-ar ajunge ?

-Păi cred că da, zise vesel piratul, crezând că așa renunțase la efort.

Ajungem la barcă. Cărăm proviziile și punem și butoiul cu apă, în barcă.

-Da sir .. te rugasem…

-Bine bine .. acolo o să vi-l dau, și așa nu mai încape. Părăsim insula. Ne întorceam pe corabie. După ce ne urcăm, cu tot cu barcă, pirații săriră să o descarce. După ce termină de descărcat, le fac rost și de un butoi cu rom, spre bucuria piraților, ce mă întâmpinară cu urale.

-Acum încotro căpitane ? mă întreabă Dulău Roșcat vesel.

-Spre ape limpezi, Dulău Roșcat.

-Mi de draci și o zgripțuroaică! Ce stați leneșilor! La posturi! țipă Dulău Roșcat.

-Sir! Cred că umila funcție de secund care am luat-o din propria voință, nu vă supără.

-Nu nici de cum, Dulău Roșcat. În lipsa mea tot tu ești Căpitanul.

-Foarte bine sir! Presimt că ne vom înțelege ca niște adevărați lupi de mare….

-Corabie la tribord, țipă Chiorul din cuibul de cioară, unde fusese repartizat. Era înarmat cu luneta mea și de acolo scruta depărtările. Scot binoclul meu și simt că mi se furnică spinarea. O bănuială teribilă mă învălui. O privire atentă la prova vasului și mi se confirmă bănuiala. Era ”Triton”.

-Atenție la mine echipaj, strig eu intrându-mi în atribuții. Lăsați-o să se apropie. Nu trageți decât la comanda mea.

-Chiorule coboară jos și pregătește tunurile. Dacă va fi nevoie, le vom folosi.

-Cum să nu fie nevoie sir? zise Dulău Roșcat, neînțelegând cum vreau eu să pun problema și să cuceresc o corabie, fără să tragă un singur foc măcar.

-Nu am intenția să omor echipajul, Dulău Roșcat! Vreau câți mai mulți oameni vii, dacă s-ar putea. Îi vom folosi la noul echipaj.

-Cum doriți sir!

-Ha! Gentelmen-ul alb, are vreun plan care ne va face să câștigăm, fără măcar să scoatem săbiile din teacă.

-Săbii? De asta uitasem. Păi cum așa? Noi niște pirați moderni ne mai permitem să ne batem cu săbiile? Las căi dotez eu acuși. Așa că fiecare pirat, inclusiv Dulău Roșcat, se trezi cu câte un automat Ak- 47, cu pat rabatabil, iar la brâu mai aveau un port-încărcător cu câte 4 încărcătoare cu 30 de gloanțe.

-Asta la ce servește sir ?

-Păi nu ați zis voi că o să cucerim corabia, fără să trageți săbiile din teacă. V-am îndeplinit dorința. V-am dotat cu pistol mitralieră de calibru 7,62, cu ascunzător de flăcări și amortizor. Ultima minune. Are o bătaie de max 5 km în plan orizontal și 500 m în plan vertical.

Toți pirații se uitau uimiți la ele.

-Iar asta e siguranța! Când o manevrați în sus sau în jos opriți sau porniți tragerea. Iar tot de aici schimbați varianta de tragere: Foc cu foc, sau foc automat.

Și fac o demonstrație cu pirații, țintind, către flamura neagră cu un craniu, pe care erau două oase încrucișate, aflată pe vârful catargului mare, a celelaltei corăbii.

Zgomotul armei îi sperie pe pirați. După câteva salve trase de mine, steagul de la cealaltă corabie căzu jos. Asta fu primită cu urale de către echipajul nostru. Probabil că cei de pe corabia vecină fură luați prin surprindere. Riposta noastră fără nici un avertisment, îi cam sperie. Mă uit cu luneta la corabie. Se pregăteau să scoată tunurile la vedere.

 

 

 

 

7.

 

-Pregătesc tunurile zise Chiorul.

”Al naibi, omul ăsta, vede mai bine decât mine”, reflect eu în gând.

-Atenție la mine! Chiorule trage o salvă la rădăcina catargului mare. Zgomotul tunului îl asurzi pe pirat. Dar și din catargul mare nu mai rămase mare lucru. Asta îi înspăimântă și mai tare pe pirații adverși.

-Trage în toate catargele. Vreau să o scot din luptă.

După alte focuri de tun, catargele nu mai existau. Se iscă panică printre pirați. Aceștia alergau, care încotro. Cum ajunseră destul de aproape slobozii o torpilă la pupa navei. Ceea ce făcu, ca și cârma să nu mai existe, împreună cu o bună parte din dunetă. Câteva bărci fură lăsate la apă. Toți pirații se îmbulziră în ele. Cei care nu au încăput în bărci, au rămas pe vas disperați. Nu apucară să mai tragă nici măcar un foc. Cucerisem corabia așa cum am vrut eu. Fără pierderi de vieți omenești. Când bărcile se aflau destul de aproape strig către ele.

-Cine e căpitanul vostru ?

-Eu! Strigă la rându-i un bărbat bine, negricios, înalt și bine făcut.

Mă uit mai bine și văd pe acel pirat în persoana lui Velasquiez. Ca să fiu sigur, întreb:

-Care îți e numele?

-Velasquiez, sir.

-Primiți o condiție ?

-Care ?

Considerați-vă înfrânți! Vă cruțăm viețile, cu condiția să vă alăturați de bună voie nouă, fără alte vicleșuguri și gânduri ascunse .

-Primim senor!

Unul câte unul, urcară la bordul corabiei noastre. Cea ce văzu îi făcură să se mire foarte tare.

-Dulău Roșcat, zise Dinte de Pisică, ar fi bine să facem o percheziție! zise el arătând către corabia rămasă, sau ce mai rămase. Aceasta plutea în derivă. Curentul o cam îndepărtase de noi.

-La posturile voastre! Urlă Dulău Roșcat. Toți se repeziră la pânze. Le direcționă și curând ajungem corabia piraților din urmă.

-Abordaj, țipară pirații mei.

-Nu! Mă voi duce numai eu cu Dinte de Pisică. Dulău Roșcat, tu rămâi aici pentru supraveghere. Niciodată nu se știe!

Cobor într-o barcă cu Dinte de Pisică, spre supărarea lui Dulău Roșcat, care se uită cam urât din urma noastră.

Ajungem la bordul corabiei avariate. Mai erau câțiva pirați, care la apropierea noastră se făcură nevăzuți. După ce cutreierăm toate cabinele, inclusiv cabina fostului căpitan, coborâm în cală, de unde ne întoarcem cu o pradă bogată de război. Câteva cufere cu galbeni, obiecte din aur, diamante, pietre pretioase și bani de argint, ni se lipiră de mâinile noastre. Ochii lui Dinte de Pisică străluceau de lăcomie, la vederea lor.

-Nu te speria, ajunge la toată lumea. Și vom mai face rost și de altele foarte curând.

-Dacă spuneți sir ….

Am mai căutat o vreme. Ei aveau provizii mai multe și mai bune. O parte din ele le confiscarăm. Singura, pulberea nu am mai luat-o . Aveam și noi la nevoie și ar fi fost și periculos ca să o manipulăm așa aiurea. Caut și găsim o parâmă solidă.

Ancorez corabia distrusă, de-a noastră. Mă gândeam că e totuși mai este bună de ceva. Din lemnul ei, pot să-și construiască noii locatari o locuință provizorie.

Ne întoarcem, dar nu și fără alți pasageri clandestini. Ajunși pe corabie, considerai că e destul pentru o zi, așa că, dădui ordinul de întoarcere pe insulă. Toți pirații și noi și vechi, se supuse fără să crâcnească. Doar știau ei ce știau. Îi aștepta răsplata. Ajungem la țărm. Ancorez corabia. Coborâm bărcile și tot ce se mai putea căra la țărm. Când ajung la ”casa mea ” prietenii mei mă întâmpinară neliniștiți:

-Te-ai întors Marinel? Credeam că nu mai vii!

-Cum așa? Nu v-am spus că mă voi întoarce?

-Senor !

Mă întorc. Velasquiez, se apropie de mine timid.

-Știți Capitan …eu cu mine… ce faceți … cu noi ?

-Nimic! Tu vei fi șeful după mine și Dulău Roșcat. În lipsa noastră vei administra și vei avea grijă de insula noastră. Tu îți vei comanda mai departe oamenii tăi, dar te vei subordona și mie și lui Dulău Roșcat. Vei fi și șeful pazei mele.

-Mulțumesc senor! Mă simt onorat!

Nu știu de ce, dar parcă mă simțeam mai în siguranță sub protecția lui, decât a lui Dulău Roșcat.

După ce pirații descărcară tot ce mai era folositor de pe corabia veche, îi adun pe toți.

-Domnii mei! De azi veți trăi cu noi laolaltă. Vă veți face case. Și veți locui aici. Aveți lemn suficient, pentru a vă face locuințe. Prin unele locuri vă voi ajuta și eu. Vă aduc și animale de toate categoriile. Să le creșteți, după care să aveți a profita. Vom face un mic orășel de fermieri, ca în America. După ce terminăm treaba vom merge din nou în căutare de noi comori.

-Ura! exclamară pirații.

- Nu știu dacă vestea de a fi fermier i-au bucurat atât, sau cea de a avea noi bogății.

- Sigur sir, mă completă și Dinte de Pisică. Vom cuceri toate măriile și oceanele lumii…

- Nu Dinte de Pisică. Ne vom schimba strategia!

- Cum așa sir? O să fie ca la unchiul meu sir! Dumneavoastră nu o să munciți, ci alții or să aibă grijă de dumneavoastră. Vă declarăm guvernator al acestei insule! Trăiască guvernatorul!

- Ura! Exclamară pirații în cor.

- Nu Dinte de Pisică. Aici toată lumea muncește cinstit pentru el și pentru fiecare. Vă veți ajuta reciproc în toate.

- Și comoara … comoara de pe vasul lor? Ce o să se întâmple cu ea? Întrebă grijuliu Dulău Roșcat.

Vedeam că își făceau mai mult griji pentru comoară, decât de altele. Dar era de înțeles. Când te obișnuiești cu o viață de trântor, e greu să o mai iei pe calea cea bună.

- Nu te îngrijora Dulău Roșcat! Comoara o s-o punem bine. O duc eu într-un loc bine păzit aici pe insulă. Îi fac un sistem de securitate, unde numai eu și prietenul meu Fane va ști de ea.

Câteva murmure mă lămuriră. Nu prea erau de acord.

- Atunci dacă nu vreți așa, facem altfel: O împărțim în mod egal la toți și faceți ce vreți cu partea voastră. Dar să nu vă aud că cineva la furat pe altul. Și apoi aici ce veți face cu ea? O să mâncați aur și diamante? Când vă hotărâți să plecați, e din nou a voastră. Dar până atunci, o să mai facem rost și de altele, de pe fundul oceanelor, ce stau de mii și sute de ani în uitare. Vom naviga pe fundul oceanelor, dacă aș putea spune așa. Cine nu le are cu meseria asta, are aici un loc de muncă asigurat. Va crește animale. Ca să avem toți din ce ne înfrupta.

- Hai ce stați trântorilor, mă imită Dulău Roșcat. La treabă, că mai este până se întunecă. Duceți-vă și demontați corabia. Apoi aduceți toate lemnele aici. Vom face un șopron ca să nu le ude în caz că plouă.

-Velasquiez și Dulău Roșcat la mine, poruncesc eu. Luați 6 oameni și ajutați-mă să ducem cuferele și lăzile cu aur și diamante. Le vom pune bine. Se executară imediat. Așa că însoțiți de cei 8 oameni, eu cu Fane mergem la poiana noastră din ajun. Voiam să pun comoara bine la păstrat acolo în peșteră.

- Aici sir, vreți să o punem? ziseră pirații nădușiți de efortul depus.

- Da! Acolo sus. Pe drum deja am avut timp ca să aranjez lucrurile. Pirații și mai ales Dulău Roșcat, rămaseră surprinși, când văzură porțile de fier astupând intrarea.

- Dar când ați blindat-o așa sir, că mai ieri nu era ?

- Acu!

După ce puse lăzile la vedere în poiană, eu îmi fac de lucru la uși, fără să știe cei de jos. Fane se urcă și el repede sus. Apoi improvizarăm o macara cu scripeți cu niște funii, care ne ajutară să ridicăm lăzile sus. Apoi ajunse sus, îi pun pe pirați să le ducă până în interiorul peșteri. Făcusem un sistem de iluminat comandat de la ușă pe baterii. Tot de acolo se alimenta și sistemul meu și de deschidere și de alarmă. După ce coborâră pirații jos, eu cu Fane baricadăm ușa. Nici o furnică nu ar fi îndrăznit să intre acolo, ca să ne fure comoara. După ce tastez codul, ușile se închid cu zgomot.

- Și ești sigur sir, că acolo comoara este în siguranță?

-Sigur! Este locul cel mai în siguranță de pe toată insula, îi liniștesc eu.. Fără prezența mea nu veți avea acces la comoară.

Coborâm. Ne întoarcem la tabără. Deja pirații desfăcuse corabia bucăți și o cărau sub formă de plute. Mai încărcaseră și altceva pe ele. Așa că până seara au muncit tare. Când s-a înnoptat, strânși la lumina focului, înfulecau din propria pradă. Din când în când își mai udau gurile arse, cu câte o dușcă de rom. Așa că nu trecu mult, până apăru și primele cântece piraticești. I-am lăsat și ne-am retras la reședința mea. Adică și a prietenilor mei. Fiecare aveam câte o cameră. Iar în față era centrul de comandă. Îi spun lui Velasquiez, să organizeze cu oamenii lui, un schimb de trei oameni, care să facă cu rândul la intrarea ”casei mele”. Acesta acceptă. Intrăm și noi într-o sală mai mare, ce închipuia sufrageria. Alături era și o mică bucătărie.

- Și pe mine, mie ce îmi dai să fac aici? se lamentă Mimi.

- Pe tine te pun îngrijitoare la ferma de iepuri. Mâine o să populez insula cu câteva exemplare comestibile. Și altele aici la noua noastră fermă.

Nu cred că fusese prea încântată. După ce ne-am săturat, fiecare s-a dus să se culce.

Eu, pentru orice eventualitate, am dublat sistemul de securitate și dinăuntru. Odată blocat din interior, nimeni nu ar fi putut intra peste noi, chiar dacă ar fi știut parola. Intru în comandă și cobor câmpul protector. Acum puteam dormi liniștit. Nici măcar un șoarece sau o pasăre măiastră, nu ar fi trecut pe insulă, fără știrea mea.

 

8.

 

Dimineață mă trezesc cam fără chef. Ai mei erau treji de mult. Când mă hotărăsc și eu să vin în bucătărie. Mimi deja pregătea micul dejun. O privire către ei și am constatat că erau cam îngrijorați în privința mea. Spuneau că nu arăt prea bine.

- Oare ce fac pirații? încerc eu să leg o conversație.

- Ce–ți pasă! zise Fane. Niște bețivi. Bețivi pe care tu îi încurajezi. Le dai băutură...

Lasă că azi îi pun la treabă. Să facă fermele, casele pentru ei. Avem atâta treabă.

-Vezi să nu! Nu vezi că le e gândul numai la comori, jafuri ... numai la muncă nu le e gândul.

-Da dar unii mai vor să și muncească. Uite am mai mare încredere în pirații ăștia noi în frunte cu Velasquiez, Rodriguiez...decăt în Dulău Roșcat cu șleahta lui.

-Asta poți să o mai spui odată, dar ai mare grijă. Poți să te înșeli sau să te înșele aparențele câteodată.

-Ei, n-o fi dracul așa de negru!

În vremea asta gustării ceva. Apoi beau și o cafea.

-Ai grijă. Făte iar puternic. Să nu te prindă pirații cu garda jos, mă atenționează Fane.

-Desigur, gata mă duc să-i pun la treabă!

Ies afară. Așa cum promise Velasquiez, erau doi oameni care făceau de pază la intrare. Când mă văd mă salută respectuos, dându-mi binețe.

- Bună căpitane! sau domnul guvernator, cum să-ți punem ?

- Cum vreți. Mie tot una. Voi v-ați sculat? Hai că avem o mulțime de treabă.

- Păi noi adică și ei, ...știți băieții... au cam chefuit aseară...

- Și dorm și acu, presupun. Lasă că le micșorez de azi, rația de rom. Numai câte o juma de kil și numai la masă.

- Eu știu Căpitane... nu e prea mult?

- Da ai dreptate! Atunci câte un sfert.

- Nu sir, mă refeream... că și așa e puțin...

- Atunci jumătate îndoit cu apă.

- Cu apă sir? Păi vrei să ne ruginească gâturile noastre și așa plăpânde...

- Da plăpânde de băutură. Cred că stomacul îl aveți ciur. Vă paște gastrita, ca să nu zic ulcerul.

- Ce sunt astea sir?

- Boli!

- Boli?

- Da boli și pot apare și boli de ficat, hepatite și ciroze.

- Vai sir ne speriați!

- Bine, bine când vă schimbă, mergeți și mâncați și puneți-vă la treabă. Că avem o mulțime de treabă.

- Ce treabă sir ?

- Păi vreți să dormiți mereu sub cerul liber? Acu e frumos, dar mâine? Poate să plouă. Poate să vină și o furtună... și crede-mă prin aceste locuri furtunile sunt neiertătoare. Știu ce spun!

Nu știu cât am fost de convingător, dar le-a plăcut conversația pazei mele. Am plecat unde pirații se adăpostiseră temporar, într-un șopron improvizat de ei. Avea dreptate Fane. Unii mai dormeau și acu. Mă uit la ceas. Era 10. Mă uit după ceata lui Dulău Roșcat. Numai Chiorul, Picior Strâmb și Ureche Ruptă mai dormeau. Dulău Roșcat se trezise, dar se freca într-una la ochi. Apariția mea îi făcu să se scoale unu, câte unu. Dulău Roșcat se uita într-un ochi la mine. Ceilalți mai zăboveau cu fața în sus, trăgând de timp. Ca să nu le cadă romul greu. Îi amintesc lui Dulău Roșcat ce ordine de zi aveam azi.

- Dar nu aveți somn, sir? E prea dimineață!

- Parcă te credeam mai matinal, Dulău Roșcat! E deja ora 10.

- Și asta e mult, e puțin ?

- Păi mai aveți două ore și e deja amiaza! Eu zic să mâncați ceva repede, fără a mai stropi gustarea cu rom. De azi reducem și rația. Câte un sfert de kil de om, pe zi.

- Un sfert de kil sir, se sperie Dinte de Pisică, trezindu-se de-a binelea.

- Hai sus trântorilor! Ați auzit ce a spus Guvernatorul nostru. Hai mișcați-vă, că ne apucă iar seara!

De abia acu reușiră pirații să se scoale bombănind.

- Și care e ordinea de zi pentru azi, Căpitane? mă întrebă un alt pirat în zeflemea.

- Trebuie sa va reamintesc că vreau disciplină și seriozitate. Păi să începeți până una alta, să faceți case pentru voi. Aveți lemn berechet. Că doar nu o să dormiți mereu sub cerul liber. Ați uitat că mai avem și furtuni?

- Și cu ce ai vrea să facem asta ? Nu avem unelte!

- Asta era? Vă fac rost acuși de toate. Numai să vreți să munciți. Dar după cum văd eu, vouă nu prea vă place munca.

- Ei ... aici ai cam nimerit-o căpitane, mi se adresă altul. Noi nu suntem obișnuiți cu munca! Noi toată viața numai am prădat și jefuit...

- Da cunosc! De azi numai jefuiește nimeni pe nimeni. Nu se mai fac omoruri. Nimic rău din toate astea!

- Și noi ...

- Aaa! Da știu! Vă puneți întrebarea, cum e și firesc, ca niște persoane respectabile ce sunteți, vă gândiți la viitorul vostru. Ce o să faceți de acu încolo?

- Păi?

- Am spus și ieri. Nu vom mai prăda pe mare, sau oceane. Ci vom aduna comorile ce alții le-au pierdut pe fundul oceanelor.

- Și cum o să facem asta? Doar nu suntem pești?

- Lăsați asta în grija mea. Vă dotez eu cu de toate. Echipament acvatic și subacvatic, cu tot dichisul. Detectoare de metale, pentru aur și argint. Vom scotoci toate epavele ce stau de mii de ani pe fundul oceanelor. Vom fi bogați, fără a mai omorâ nici măcar o muscă.

Câțiva se ridicară anevoie și se duseră glonț la magazia de provizii. Alături era o altă magazie pe care îi dotasem peste noapte, cu tot felul de scule, aparate de măsură și unelte. I-am lăsat să termine de mâncat. Apoi am pus un om de pază la butoiul uriaș cu rom. Acesta le umplea plosca la fiecare numai jumătate. Unii pirați se uitară cam chiorâș la el.

- Dacă ați mâncat, atunci ascultați la mine. Care dintre voi se pricepe la tâmplărie sau dulgherie. Să ridice două degete în sus!

Mă uit disperat la ei. Nu prea se înghesuiau la ridicat mâna.

- Cum chiar nimeni nu se pricepe să bată măcar niște cuie?

- Păi eu senor, tata a fost dulgher.

- Cum te cheamă?

- Rodrighez,sir.

- Foarte bine! Dacă mai apar și alții, să învețe pe cei care nu știu. Și acu spor la treabă. Găsiți tot și de toate în magazia de colo. Cuie de toate mărimile, tesle, ciocane, rândele, topoare și instrumente de măsurat: metru, rulete...bula de nivel,... tot ce vă trebuie. Când ajungeți la acoperiș, vă mai ajut și eu. Când aveți nevoie de ajutor, mai vin și cu câte o idee...

Cum cel priceput era, Rodrighez, nu îmi mai făceam probleme că treaba nu avea să meargă. Aveam încredere în el.

- În butoaile alea ce aveți, întreb eu.

- Praf de pușcă, - pulbere...

- La ce vă trebuie? Da bine, zic eu, amintindu-mi de ceva. Lasă că e bună vreodată.

- Sigur sir, ne-a costat o avere!

- Bine dar aveți grijă unde depozitați butoaiele. Cu pulberea nu e de jucat !

- Știm senor!

După ce ascunseră pulberea tot într-un loc ales de mine, într-o altă magazie sub lacăt, pirații trecură la lăcașuri. Tot restul zilei îl ocupară cu clăditul. Începea să prindă contur noua mea așezare. La urmă veni și tabla pentru acoperișuri, tot la inițiativa mea. Unii se cam mirau de unde apar tot felul de lucruri, care în mod normal nu ar avea ce căuta aici pe o insulă, unde nu a călcat picior de om. Mă uitam la ei cum munceau. Nu erau ei toți talentați, dar nădăjduiam cu timpul să-i fac calfe și meșteri. Le-am făcut rost și de cărămizi, ciment, pietriș, pentru ridicarea zidurilor. Nisipul nu era o problemă, se găsea din belșug pe malul oceanului. Mai trebuia doar transportat. De asta am avut și eu grijă.

Și uite așa a mers treaba o săptămână. Deja câteva case le terminară, unde se mutară câțiva pirați fericiți. Urmau și restul.

Într-o zi Dulău Roșcat, veni la mine leoarcă, de munca depusă.

- Sir, nu ai vrea să ai grijă de un muritor ca mine?

- Ce s-a întâmplat Dulău Roșcat ?

- Păi sir, munca asta e cam peste puterile mele. Nu ai vrea să ne ajutați mai repede? Văd că dumneavoastră sir, v-ați făcut casa aia mare, de parcă e palat, într-o zi. Nu ai vrea să faceți și acu la fel? Am termina și mai repede, nu vezi cât de sleiți de puteri sunt băieții ăștia. Unii de abia se mai pot ține pe picioare. Unu era să și cadă sub povara unui catarg...

- Păi Dulău Roșcat. Ai uitat de munca în colectiv. De ce nu vă ajutați reciproc? Nu toți de aici sunt puternici! Mai ajutați-vă și voi între voi. Cât privește casa mea, am făcut-o singur. E greu să-ți explic cum!

- Pune-mă la încercare sir! Eu prind foarte repede...

- ... dar ești puturos, închei eu. V-am ajutat cu multe și eu. Altfel de unde mai aveați atâtea materiale?

- Păi asta e sir! Cum ați făcut rost de ele?

”A deci asta era”, zic eu în gând. Îl interesa misterul ăsta! Ei lasă că-i trece.

- Altceva Dulău Roșcat ce te mai frământă? A ta era ideea, sau complotați cumva ceva asupra mea și a prietenilor mei?

- Vai sir, se poate? Jur pe burta rechinului, că nu am avut nici ce-a mai mică intenție rea la adresa dumneavoastră, sau a prietenilor dumneavoastră. Uite Dinte de Pisică, aici de față, poate să-ți confirme.

- Ce să confirm căpitane?

- Uite vezi nici el nu mai știe ce zice săracul, și ce face, de obosit ce este. Măcar mai ridicați ștacheta la rația aia de rom. Măcar o picătură, sir!

- A, deci asta era! Bine cine muncește cu adevărat, o să aibă de toate! Și supliment de rație!

 

 

9.

 

    Pe Fane l-am lăsat împreună cu Mimi la centrul de comandă, pentru a urmări și împrejmuirile, atât pe mare, cât și întreaga insulă. O dotasem cu o mulțime de camere de luat vederi.  Le-am ascuns bine, ca nu cumva să de-a pirații peste ele.  Pe când ei munceau, le fac rost de echipamentul promis. Mai aveam oleacă și plecam în prima expediție de recunoaștere pe mări și oceane și trebuia să fim pregătiți.

- Ce ai de gând să faci cu comoara aia? Te-a molipsit și pe tine febra aurului, ca pe pirați ? Cred că nu ai de gând să o cari acasă?

- De ce nu? La urma urmei,  ce numai alții să  aibă de toate. Să mai fie în lume și cealaltă jumătate, care nu au nimic, dar ar vrea să aibă și ei  de toate!

Se lăsă iar seara. Cred că de abia o așteptau, mai ales cei 5 pirați în frunte cu Dulău Roșcat. După ce mâncară, avură și porția binemeritată. Începea să prindă contur așezarea noastră. Cu cei 35 de pirați așezarea înflorea pe zi ce trece. Am făcut rost și de iepuri, căprioare, porci, câteva vaci, oi și cai. Ba pe deasupra i-am dotat și cu un jep, cu tracțiune electrică și pe față și pe spate. Era bun la deplasări prin junglă după materiale și altele. Velasquiez era și șofer. Pe el îl alesesem că era mai  special după părerea mea. Era plin de inițiativă, chiar dacă unele lucruri le învăța din mers. Dar și cu Rodriguiez, nu îmi era rușine. Parcă erau frați. Și îi mai învăța și pe alții. Se înțelegeau bine oamenii. Formau o echipă bine închegată.

Când își terminară toți casele, le propun că ar fi timpul să cutreierăm mările și oceanele pe fundul lor, în căutare de comori. Vestea a fost primită cu urale, chiar dacă unii nici  ei nu știau cum vor face asta. Dar de asta aveam eu grijă.

Așa se face, că după ce am terminat și fermele, dotându-le cu de toate,  ne mutarăm pe frontul doi. Așa că după ce îi dotasem magazia și cu costume de scafandrii, puști subacvatice, pentru un eventual pericol ce ar fi putut veni atunci, butelii cu oxigen, tot felul de harpoane, detectoare, sesizoare de prezență, absorbitoare de nisip, lanterne puternice și proiectoare. Ei da pentru asta a trebuit să fac oleacă de școală cu pirații pe care îi alesesem pentru corabie.

I-am învățat cum să-și pună costumele, cum să urmărească nivelul oxigenului, uitându-se la un ceas. Când am considerat că au învățat destul, ne-am îmbarcat pe corabie. Cum să-i spunem? Îi trebuia un nume. Da am găsit: Îi vom  spune ”Speranța” Asta le dădea speranțe piraților, de a găsi comori.  Trecuse o lună jumate de când ne aflam pe insulă, împreună cu pirații. În timp ce erau într-o pauză mă  apropii de ei:

- Pirați! De mâine atacăm măriile. Consider că v-am învățat aproape tot ce trebuia. V-am învățat cum să folosiți echipamentul, cum să folosiți armele, și armamentul din dotarea corăbiei. Ca să fiu sigur că nu aveam vreo surpriză am schimbat chila corăbiei, făcând-o din metal, iar pe deasupra era cea de lemn. De asemenea și sub punte și interiorul cabinelor erau utilate după ultima modă. Sala mașinilor era cu generatoare electrice. Pornirea era  cu motoare diesel de capacitate mare. Iar puntea principală era tot din lemn. Văzută de departe, nava noastră era luată ca o corabie oarecare fără prea mare importanță. Binețeles că și tunurile și lansatoarele de torpile erau schimbate. Aveam și camere subacvatice  cu circuit închis, vizibile la puntea de comandă. Tot acolo se găseau și sonarul și radarul. Am avut grijă să pun oameni pricepuți și la sala mașinilor. Un electrician și un radiotelegrafist. Nu știam dacă pe vremea aia se inventase telegraful, că nici nu știam în ce an suntem exact. Pirații lui Velasquiez, îmi spunea  ceva de anul 1400. Deci eram departe  de noua civilizație de azi.  Îmi liniștesc prietenii, care erau vădiți îngrijorați de plecarea mea și a noastră.

- Să ai grijă de tine  Marinel! spuse îngrijorată Mimi.

- Să te întorci cu bine! îmi ură și Fane.

După ce terminară-m ultimile pregătiri, Dulău Roșcat își intră iar în atribuțiuni. Vedeam că îi era mai la îndemână să comande și să străbată mările decât să stea pe uscat, și mai mult să și muncească. Acu era în largul său.

- Ce să-i faci sir? Noi am fost și suntem adevărați lupi de mare. Uscatul nu-i pentru noi. Noi ne îmbolnăvim dacă stăm prea mult întru-un loc!

- Te cred Dulău Roșcat. Lasă că ai să ai parte de adevărate aventuri.

       Nici eu nu știam cât de aproape am fost cu previziunea.

        - Mii de draci și o zgripțuroaică! Jur pe burta balenei, că... nu o să te dezamăgim căpitane!

- Parcă era ... rechin, căpitane!

- Rechin, balenă pentru mine tot aia e!

        - Hai leneșilor ce stați ? Ridicați ancora. Și vânt la pupa!   Câțiva marinari voiau să ridice pânzele. Și așa nu ne trebuiau. Uneori ne puteau chiar încurca. Depinde  de unde bătea vântul. Mai făceam și noi economie. Asta așa, vorba vine, că doar avusesem grijă să încarc corabia și cu destule butoaie cu combustibil. În camera de comandă era acu Dulău Roșcat. Lui i-am rezervat plăcerea de a fi primul care pune mâna pe cârmă și să conducă corabia. Era înconjurat de o mulțime de instrumente de navigație. Aveam tot soiul de instrumente de navigație. Unul era compasul cu gheare, riglele paralele, echer de navigație, compas, raportoare, stațiograf și nelipsita busolă. Acestea serveau la trasarea pe harta de navigație a tot soiul de drumuri care multe din ele nu erau marcate. Împreună și cu alte instrumente ajutătoare, ca sextantul astrolab, ce serveau la determinarea poziției navei într-un anumit loc, la un moment dat. Astrolabul avea o vechime de 300 de ani, i.e.n., sau cum spun unii : I lui Hr. Era cunoscut încă de pe vremea evului mediu și era din aur. Bine că aceasta mai servea și la determinarea și recunoașterea sau identificarea astrelor, Soarelui și Lunei. În funcție de poziția lor, se calcula și poziția navei, fixându-se și Lat. și Long. Iar punctul rezultat din unirea lor cu o linie era de fapt poziția geografică la un moment dat. Sextantul, era folosit la măsurarea înălțimii aștrilor deasupra orizontului și a unghiurilor verticale sau orizontale între diferite repere, pentru a face punctul navei. El constă dintr-un sector de cerc  gradat cu o deschidere de 60 -75 de grade sexagesimale, pe care se poate mișca concentric o alidadă. Pe sector se află o oglindă mică fixă pe jumătate etamată, iar pe alidadă, o oglindă mare mobilă. O lunetă fixată pe sector, permite vizarea aștrilor prin oglinda mică. Imaginea astrului se reflectă în cele două oglinzi, și poate fi văzută în oglinda mare. Odată cu orizontul permițând a lua înălțimea astrului. Pentru ca observația să se facă  pe verticală,  sextantul se balansează.  Imaginea astrului descriind  un arc de cerc cu care se tangentează orizontul. La observațiile de stele,  se aduce mai întâi  orizontul la stea, răsturnând sextantul, după care se procedează la observarea normală. Mai aveam și clepsidră pentru măsurarea timpului, cronometru, ceas de bord și compediu astronomic. Acesta  erau o cutie unde erau înglobate diverse alte instrumente la un loc. Alt instrument mai era și Navisfera identificator, compas magnetic sau busola de navigație. Compasul era mai comlex. De asemenea nu ne lipsea nici înregistrator de Loch sau Loch-ul, pentru derminarea vitezei navei și barometre pentru determinarea schimbărilor meteo.  Nu mai intru în detalii privind construcția și principiul de funcționare a fiecăreia. Oricum toate avea să ne fie de un real folos în călătoriile noastre.  Nu ne lipseau nici anemometrul pentru măsurarea vitezei vântului, lunete performate și telescoape optice. Aveam și o mulțime de hărți maritime. Multe din itinerarii erau noi. Altele era mai cunoscute, luîndu-ne după altele deja cunoscute. La bord mai aveam și un mic submarin – batiscaf- pentru câteva persoane, pentru transport la adâncimi  de până la 6000 de metri, sau distanțe mai mari.  Oricum nu aveam de gând să coborâm prea mult, din cauza  presiunii mari.

        Așa  că am evitat cât de mult posibil marile gropi marine. Pe lângă Dulău Roșcat , il luase-m si pe Rodriguiez, care era  secundul cetii lor de pe corabie.

       Pe insulă lăsasem pe Velasquiez și o mână de oameni, care să aibă grijă de gospodărie și de animale, până ne întorceam noi. Prietenii mei erau și ei pe listă. Ei mai aveau în grijă și paza insulei. Făceau cu schimbul la centrul de comandă. Doi oameni erau mereu la posturi la intrare. Mimi mai avea  grijă și de ferma de iepuri. Ei erau veghea, cât aveam eu să lipsesc. Nu că aș fi crezut că ne va vizita cineva inopinant, dar știți cum e: ”Oala acoperită nu dă gunoaie în ea” Cercetasem pe marile hărți. Insula noastră nu era trecută pe nici o hartă. Deci nu era cunoscută. Era în afara drumurilor de navigație. Iar asta era foarte bine. Trecuse încă o săptămână de când plecasem de pe insulă. Iar prietenii mei mă așteptau, mai mult sau mai puțin liniștiți.

   - Căpitane, încotro? Mă întreabă Dulău Roșcat de cum ridicăm ancora.

- Mergem să dăm o raită spre insulele Azore, apoi Filipine  și Caraibe. Aceste insule le-am lăsat special la urmă. Acolo avem cele mai mari șanse să găsim comori abandonate, sau ascunse de alți pirați.

  - Păi și de ce nu începem cu astea, sir?

  - E mai departe de itinerarul nostru, Noi suntem acu, după cercetările făcute, aproape în mijlocul Atlanticului, iar insulele Azore se află chiar în drumul nostru. Le vom cerceta, precum și împrejmuirile. Multe  din ele vor fi coloni portugheze mai târziu. Noi suntem acu în anul 1400. Peste 25  sau 27 de  ani, acestea vor fi descoperite și de alții. Colonizarea a început din anul 1439 cu populație din Portugalia, Africa de nord și Spania.

- De unde știți sir?

Păi mi-a plăcut geografia, Dulău Roșcat.

- Ei, poate ai dreptate! Eu obiectul ăsta, cum îi spuneți, nu prea am avut tangență cu el. Și de ce să nu recunosc sir, nici nu mi-a plăcut.

- Cum Dulău Roșcat ? Păi tocmai dumneata spui asta ? Un adevărat lup de mare, care a cutreierat mările și oceanele lumii...

- Ei sir, eu le știam așa, după cum le găseam și eu. Dar nu le-am trecut în evidență, nu le-am trecut pe vreo hartă, că nici nu mă înteresa la urma urmei, Ce? Să vină alții să-mi fure comorile, pe care le-am mai dosit și noi pe ici colo? Ce prădam, ni le însușeam și apoi trai! O vreme le cheltuiam pe băutură și femei, după care o luam iar de la început. Ce să-i faci sir. Astai viață de pirat, oftă Dulău Roșcat.

- Da o viață de pirat, care de azi se va schimba.

- Cum spuneți sir.

- Deci spre insulele Azore, cârmaci! Ține direcția NV spre paralela de  30 de grade Lat nordică și 30 de grade long V. Pe această arie  la intersecția celor două coordonate sunt insulele noastre.

- Dar ce sir, sunt mai multe? se sperie Dulău Roșcat.

- Eu credeam că e numai una!

- Păi da! Dulău Roșcat. Insulele Azore sunt formate din mai multe formațiuni de insule. Aceste insule se află în mijlocul oceanului Atalantic, cam la 1500 Km de Lisabona, capitala Portugaliei și 3900 de Km de coasta de est a Americii de Nord. Mai exact arhipelagul este împrăștiat pe o zonă a paralelei ce trece prin Lisabona, 39 gr 43 min respectiv, 39 gr și 55 min latitudine nordică, având un climat variat. Acest arhipelag e format din 9 insule, împărțite în trei grupe: Grupul Estic format din insulele Sao Miguel și Santa Maria. Grupul 2, sau grupul central, este format din Insula Terceira, Gracioasa, Sao Jorge, Pico și insula Faial. Grupul Vestic  e format din: insula Flores și Corvo.

- Pe toate le știți sir, mă lăudă Dinte de Pisică, ce ieșise să ia  nițel aer proaspăt și auzind discuția noastră se băgă și el în vorbă.

- Ei dacă mi-ar fi plăcut și mie școala!...

- Acum nu mai erai cu noi, întăresc eu.

- Se poate sir, nu vă contrazic. Deși, evenimentele vă contrazic sir.

Dar mă fac că nu înțeleg la ce făcea aluzie Dinte de Pisică.

- Și când ajungem sir? mă întreabă alt pirat.

- Păi după socoteala mea, dacă nu va interveni nimic, cam în două zile.

 

 

 

 

 

 

 

10.

 

După toți își reluară locul pe punte, eu cobor jos în cabina căpitanului. Mai voiam să mai arunc o privire pe hartă, ca să mă conving. Când am văzut că treaba era bună, deci și drumul și direcția erau bune, mă retrag într-un pat confortabil, cu gând să mai fac o pauză. Nu peste mult timp mă fură somnul. Nu știu cât am dormit. Tocmai visam că stăteam pe un șezlong și mă balansam. Și mă tot balansam, până căzui jos din pat. Mă ridic speriat de jos. Aproape că mă trezisem bine. Dar balansul mă puse iar jos. Speriat, încerc, ținându-mă de pereți și alte obiecte de pe pereți, să ies afară. Pe punte era forfotă mare. Afară se întunecase de parcă era noapte, deși mai era până la asfințitul soarelui. Se lăsase și rece. Cerul era de un negru urât, luminat din când în când de lumina fulgerelor. Valuri înspumate ne lovea nava. Iar un vânt nervos clătina corabia, gata, gata să o răstoarne.

- Hei! Coborâți pânzele! Nu vedeți că ne încurcă? Țip la câțiva pirați, dar din cauza vântului turbat care șuiera sălbatic, nu mă auzeau. Fac eforturi disperate, ca să ajung la cârmă. La cârmă era Dulău Roșcat.

- Ce faci Dulău Roșcat? De ce nu ați coborât pânzele, că oricum nu mai avem acu nevoie de ele. Mai mult ne încurcă! Vrei să ne răsturnăm?

- Mi de draci... treci la cârmă, las că fac eu ordine pe punte. Doar le-am spus trântorilor ăia, înainte de a începe furtuna, să coboare vela mare.

- Toate, Dulău Roșcat! Toate pânzele! Doar mergem cu motorul navei pe motorină.

- Bine! ia de aici! Ține bine cârma în vânt.

Încerc să fac tot posibilul să feresc corabia de furia valurilor dezlănțuite, fără a pierde din ochi și direcția. Oricum furtuna ne depărtase binișor de locul nostru. Un val uriaș reuși să ne încalece, măturând puntea principală. Tangajul tot nu contenea. Corabia mea ajunsese o biată coajă de nucă, care acu cobora, acu urca. Faptul că am întărit-o cu blindaj suplimentar, era bine, că o făcea mai grea. Observ că după un timp tangajul s-a redus. Ori Dulău Roșcat reușise să pună pe cineva să coboare pânzele, ori furtuna se mai domolise. În fața mea era o noapte de smoală. Fulgere unul după altul brăzdau cerul. Multe din ele cădeau în ocean. Nu se vedea nimic în față. Numai valuri și iar valuri, care se spărgeau înspumate de bordaj. Pe unele am reușit să le evit pe cât posibil. Dar însă nu pe toate. Ușa se deschide și apare în prag Dulău Roșcat.

- E”n ordine căpitane! Acu e mai bine. Mii de draci... Furtuna asta ne strică toată ordinea de zi .

- Așa e Dulău Roșcat!

Îi las cârma în grija lui Dulău Roșcat, care la capitolul ăsta, de ce să nu recunosc, stătea bine. Erau oameni de treabă pirații ăștia, mai ales când erau trezi. Lucrurile se schimbau atunci când analizau romul. Atunci deveneau tare gălăgioși. Trecuse câteva ore bune de când furtuna ne purta pe valuri. Mă uit la ceas și constat că era 10 seara. Oare când trecuse?

Să fi dormit eu atât de mult? Curios! Încerc să mă duc la mine în cabină, dar văzând ce e afară, renunț. Mă întorc și i-au loc pe un scaun. Mă uit la Dulău Roșcat. Era taciturn. Nu zvâcnea nici un mușchi pe fața lui. Privea numai înainte. Ușa se deschide iar. În prag cel pe care îl pusesem jos la sala mașinilor, dând cu ochii de mine îmi raportează:

- Căpitane, nu mai merg motoarele. Nu știu ce s-a întâmplat?

Mă ridic repede, după ce-l în cauză, făcându-mi greu loc pe punte. Ca să ajung în sala mașinilor, trebuia să traversez aproape toata puntea. Lucru cam greu pentru mine în asemenea condiții. Totuși fac un mare efort ca să mă țin de el. La un moment dat, omul din fața mea alunecă și căzu pe punte. Încercă să se ridice. Ajung deasupra lui. Încerc la rându-mi să–l ridic. Reușește să se ridice. Ajungem la intrarea de la sala de mașini. Într-adevăr un motor se oprise. Nava o prevăzusem cu două motoare. Câte unul pentru fiecare elice. Dar greșisem, ne luând în calcul și acest lucru. Acum nava mergea cu o singură elice. Ceea ce o făcea să meargă sigur în cerc.

- Oprește și celălalt motor. Când o sta furtuna ne ocupăm și de el.

- Păi și sir, dacă nu înaintăm pierdem timp...

- Mai bine timp, decât să deviem de la rută. Mai mult timp o să pierdem când o să corectăm itinerarul navei. Vedem noi mâine. Poate dimineață o mai sta furtuna. Stop mașina!

Da de unde, afară se dezlănțuise toate stihiile naturii. Semn că furtuna nu prea avea de gând, să se oprească prea curând.

Încerc să mă cațăr iar pe punte. Dar un val năvăli peste punte, udându-mă leoarcă. Noroc că apucasem din instinct să mă apuc de o frânghie. Și așa cu toată frânghia, valul mă făcu să mătur toată puntea tranversal. Dar nici nu am dat drumul la funie. O strângeam cu frica de a nu o lăsa liberă, că ăla eram. Puteam sfârși în ocean. Afară aceeași priveliște. Pe când mă deplasăm, profitând de o pauză binevenită a valurilor ajung la cabina de comandă, unde Dulău Roșcat făcea eforturi supranaturale de a se împotrivii furtunii. Exact când am deschis ușa, un fulger lovi vârful catargului mare. Un alt trăsnet căzu în imediata apropiere a vasului în ocean. Toate vuiau, de parcă eram într-o mare sală de spectacole, unde cineva dăduse drumul la volum la maxim, omorându-ne urechile cu marea microfonie. Mă uit la catarg. Slavă Domnului că nu se aprinse. Dar nu știam cât mai puteam avea norocul ăsta. Intru totuși. Dulău Roșcat nici nu mă privi. Rămase înghețat de timonă.

- Ei, Dulău Roșcat! Uite aici ți-am adus un energizant! Cred că îl meriți! îi strig eu arătându-i o ploscă cu rom. La vederea ei, Dulău Roșcat se trezi ca dintr-un vis.

- Mii de draci, ad-o ”ncoa! Mă apropii de el și îi întind plosca. Cu o mână pe timonă, și cu alta după ploscă, uitându-se la mine, nu mai fu atent în față. Dar apucă să dea pe gât o dușcă bună. Asta cred că ne fuse sfârșitul. Corabia scăpată de sub supraveghere și control, când un alt val înalt cât un munte, se prăbuși peste corabie. Șocul făcu ca și eu și el, să cădem la podea. Scăpată de sub control timona se răsuci odată cu valul. Poate asta a fost și norocul nostru că nu ne-am scufundat. Când buimăcit Dulău Roșcat se ridică de jos înjură teribil:

- Mii de draci și o zgripțuroaică! Jur pe burta rechinului, că dacă scăpăm de această teribilă furtună, mă las de piraterie. Dar apucă din nou timona, răsucind-o după direcția inițială. Mă ridic și îi spun:

- Nu te mai chinui Dulău Roșcat, să mai ții direcția, că oricum furtuna ne-a îndepărtat câteva mile bune de itinerarul nostru. Mâine la ziuă, dacă se potolește furtuna, om vedea unde ne mai aflăm.

Dulău Roșcat, se apucă să analizeze conținutul ploștii pe care i-am adus-o. Cu o mână pe timonă și cu alta pe butelcuță, bea, dar și cu ochii la busolă. După nici 5 minute conținutul se evaporă. Mă trimite după altă sticlă. Nu voiam să-l refuz, dar nici nu credeam că e cazul să-l întărât. Îi promit că mă duc jos să caut. Ies afară. Undeva la orizont, departe, la câteva mile poate, apăru o geană de lumină. Da, cred că era luna. Așa dar furtuna se dădu bătută. Parcă nici vântul nu mai bătea așa de tare. Dar marea încă mai dansa și noi odată cu ea. Ceea ce îmi făcu greață. Nu de multe ori am mers pe mare , ca să nu mai zic de ocean. Nu că pe mare ar fi fost mai liniște, dar pe ocean era sfârșitul lumii. Dintre toate oceanele lumii, s-ar părea că Atlanticul, își revarsă focul pe călătorii prea îndrăzneți. Dar și Pacificul are toanele lui, în ciuda faptului că i se spune, că ar fi cel mai liniștit ocean. Pacific de la pace! Dar nu este întotdeauna chiar așa! Depinde de noroc! Depinde unde te afli atunci, gradele, latitudinea, longitudinea și, anotimpul în care ai curaj să o faci, încercând să-l traversezi. De obicei marinarii, în general când se încumetă de a pornii într-o călătorie cum am făcut noi acu, aleg să navigheze cât mai aproape de țărmuri.

Când nu au ce face și trebuie musai să-l și traverseze, atunci cu mila lui. Sau cum se mai zice: ”Cu Dumnezeu înainte!”. Stăteam așa și încă legănându-ne, mă uitam cum luna ieșea încet la iveală. Observând că furtuna începe să scadă, câțiva pirați speriați, își ițiră capurile de după diverse obiecte, obiecte ce le slujise pentru a se apăra împotriva urgiei. Cel mai speriat dintre pirați, mi se păru a fi Dinte de Pisică. Poate și ceilalți pirați erau cu moralul la pământ, dar știau să-și ascundă asta.

- Căpitane, mai ești întreg? Credeam că ne-a sosit ceasul! Sincer, nu nădăjduiam, să mai apucăm dimineața!

- Păi se pare că mai sunt întreg! Voi unde v-ați ascuns? Ați lăsat corabia cu pânzele ridicate și, ați șters-o englezește. Pun pariu că v-a ridicat moralul ploștile voastre cu rom. Văd că de ele nu ați uitat.

Noroc de mine și de Dulău Roșcat care am stat de pază la cârmă. Că ăia am fi fost. Poate mai eram și acu hrană pentru monștrii din adâncuri.

- Nu sir, pe așa o furtună, nici monștrilor nu le arde de masă, încercă el să mai glumească.

Ușa de la comandă se deschise și, Dulău Roșcat când ne văzu răcnii:

- Mii de draci... Dinte de Pisică, unde ai fost? Pariez că te-ai ascuns ca un laș.

- Ba nu, Dulău Roșcat, zise Dinte de Pisică bătând în retragere de frica lui.

-Eu nu am făcut de cât să ajut pe ceilalți...

- Minți Dinte de Pisică. Ochii tăi îmi spun că minți.

Cu toate că era încă întuneric, oare cum îi vedea ochii? Dar înclinam să cred, că îl cunoștea de mult pe Dinte de Pisică, precum și caracterul său.

- Da să beți, trântorilor! Marș la timonă! Și până dimineață acolo să înțepenești, că dacă mă scol și nu te mai găsesc acolo, jur pe burta monstrului tău, că o să te arunc în ocean ca să satur monstrul cu tine.

- Am înțeles Căpitane...zise Dinte de Pisică, încercând să-l ocolească preventiv ca să nu care cumva, să se întretaie drumurile lor, că ăia erau. Între timp Dulău Roșcat îl lasă pe Dinte de Pisică să ia timona în brațe.

Dar dând cu ochii de mine răcni la rându-mi:

- Parcă ți-am zis să îmi aduci o ploscă cu rom! Cred că o merit!

- Sigur Dulău Roșcat, mai ales că acu ai și ieșit din schimb...

Dar Dulău Roșcat se deplasă legănându-se, semn că terminase plosca mea și se duse în cabina lui. Cum pirații apăreau unul câte unul, încep să-i dau dreptate lui Dulău Roșcat. Mulți dintre ei nu erau învățați cu mările și oceanele și mai ales cu furtunile. Erau marinari de apă dulce, cum zicea și Dulău Roșcat, când se enerva pe ei. Profit de apariția lor și cobor jos în sala mașinilor să văd ce era de făcut. Cum nu prea mă pricepeam la motoare, încerc să las să rezolve pe cel care îl numisem cu această responsabilitate.

- Ei cum stăm, întreb eu, dând cu ochii de el.

Nu se mișcase de acolo tot timpul furtunii. Și asta cred că acolo pentru el era cel mai bine adăpost. Și înclin să-i dau dreptate.

- Păi căpitane, ....m-am uitat... e ceva grav... zice el până la urmă, căutând o scuză, pentru a-și acoperi nepriceperea.

Mă uit și eu, nu că aș fi știut mai multe, dar poate punând la cap toate, oi da de belea. Urmăresc cadranele. Rămaseră și ele înțepenite. Cel cu combustibil arăta că de parcă abia alimentasem. Să nu fi consumat chiar nimic de când navigasem? Ciudat ?

Mă uit mai departe la celălalt motor, încercând să rezolv problema prin metoda comparației. Știam că unul din motoare mai mergea. Îl pornesc. Acesta, după două zguduiri, își intră în ritm. Parcă cântecului lui nu mi se pare așa de normal. Îl opresc. Îl pornesc iar. Urmăresc manometrele și celelalte aparate de măsură și alte indicatoare. Apoi încerc să pornesc și pe celălalt motor. Dar acesta se împotrivește. Degeaba apăsam pe butonul de pornire, că nu voia cu nici un chip. Mă uit și la indicatoarele lui, o parte erau moarte. Cred că e ceva la alimentare sau aprindere, îmi zic eu. Controlez sistemul de alimentare și de motorină și electric. Când dau de o fișă care căzuse în timpul funcționării, iar trepidația motorului, făcuse ca aceasta să sară. O pun la locul ei. Încerc din nou. De data asta motorul o luă din loc și sunetului lui, se amestecă la unison cu cântecul celuilalt motor. Acu amândouă elicile se roteau.

- Bravo Căpitane, mă felicită piratul.

- Ei, după cum ai văzut a fost un fleac! Dar acu că știu că merge o să le opresc pe amândouă, iar mâine când se va lumina o să vedem unde ne-a aruncat furtuna. Puteți să vă odihniți toți până la ziuă.

Și ceilalți primiră veste cu urale. Numai Dinte de Pisică săracul rămase cu mâna pe timonă, pedeapsă dată de Dulău roșcat, pedeapsă ce nu puteam să o radiez fără aprobarea lui Dulău Roșcat. I-ar fi scăzut credibilitatea în echipaj. Așa că, liniștit că acu corabia se află pe mâini bune, mă duc și eu la mine în cabină să mă întind nițeluși, până la ziuă.

A doua zi era o zi mohorâtă, fără soare și fără alte stele sau luni pe cer. Așa că am amânat identificarea poziției noastre, până la apariția Soarelui.

Restul zilei l-am petrecut uitându-ne mereu după soare. Soare care se încăpățina să tot apară. Stăteam cu ochii la astrolab și sextant, doar, doar le–ași fi pus la treabă. Dar, pace! De abia spre seară, când după părerea mea, mai era un ceas și ar fi apus sorele, se zări către asfințit o geană slabă de lumină. Cerul mai era încă destul de acoperit cu nori, în așa fel ca să nu lase să pătrundă razele soarelui. Îmi făceam probleme că o să stau toată noaptea în așteptarea Lunei sau a stelelor, pentru a putea face poziționarea noastră. Când văd lumina pun aparatele la treabă. Cu ajutorul lor determin aproximativ locul. Dacă era să mă iau după calculele mele aproximațive, uitându-mă pe hartă și comparând rezultatele, aveam să constat că furtuna ne fugărise destul de departe. Ne depărtase cale de 25 de km spre N și 45 Km spre E, de punctul nostru vizat. Mai aveam oleacă și atingeam coasta Africii. Deși mi se părea ciudat că oriunde m-ași fi uitat cu luneta, nu vedeam nici urmă de țărm. Pirații în frunte cu Dulău Roșcat se uitau întrebători la mine. Nici eu nu știu ce le-ași fi putut spune. Știți cum se spune! Socoteala de acasă nu prea se potrivește întotdeauna cu cea din târg. Așa și eu acu.

- Căpitane, mai avem mult până departe, mă întreabă Dulău Roșcat în zeflemea. Ceilalți pirați unii se întoarseră cu spatele, ca să nu izbucnească în râs. M-am prins.

- Păi Dulău Roșcat, zic eu, lasă-mă să refac itinerarul. Furtuna ne-a abătut destul de departe de insulele Azore. Așteaptă puțin.

Mă duc jos în cabină și mă pun pe treabă. O nouă rază de soare și de speranță apare iar. Profit ca să refac măsurătorile din nou. Nu eram departe de primele.

- Dulău Roșcat ține direcția NNV 10 grade. Dacă nu se mai întâmplă nimic atingem mâine coasta primei insule. Este cea mai depărtată de centru. Pe aceia o vom cerceta prima.

- Prea bine sir! încuviință Dulău Roșcat. Și voi trântorilor ce stați la treabă! Spălați puntea. Să o văd lună! Vreau să-mi fac mustața în scândura de pe punte.

De voie de nevoie, pirații se executară. Nu te prea puteai împotrivi lui Dulău Roșcat. Atât ți-ar fi trebuit! Sarcinile fiind repartizate, toți se apucară de treabă. Eu cobor la rându-mi jos la sala mașinilor, ca să veghez ce și cum. Motoarele torceau frumos. Cum eram în urmă cu timpul, propun șefului de mașini să mărească viteza, la 40 Km/h. Ies afară și arunc Loch-ul în apă pentru a măsura viteza corăbiei. Era cam aproximativă la fel. Cum nu mai bătea de loc vântul am renunțat la pânze o vreme. Se întuneca de acu. După Dulău Roșcat , venea iar rândul lui Dinte de Pisică. Nu știu ce avea Dulău Roșcat cu el, dar mereu îl punea numai după cartul lui și mai ales cartul de noapte, schimbul 2. Cum îi și explica el, că va dormi de două ori. De multe ori îi și spunea:

- Să nu te prind că dormi la timonă, că...

- Știu, căpitane! Mâncare pentru monstru, zice repede Dinte de Pisică.

- Așa, vezi că știi, zâmbi Dulău Roșcat.

-Tu Chiorule te muți până mâine în cuibul de cioară. Să nu te miști de acolo, că dacă vin și nu te găsesc acolo, ai încurcat-o cu mine.

- Se poate Căpitane?

 

 

11.

 

Cum pirații vechi se învățase cu Dulău Roșcat, le venea greu să-i zică căpitan, doar când eram și eu câteodată de față. Numai pirații noi și Rodriguiez, îmi spuneau, Căpitan. Oricum el era secundul. Unii din ei pescuiau. Așa că mai diversificam puțin masa. Eu mi-o preparam singur cu ce voiam eu. Ei mâncau ce era prin bucătărie. Bucătarul nostru mai îmi aducea câte ceva special, fără ca să știe ceilalți. De multe ori mă surprindea și pe mine de ingionizitatea lui. El era unul dintre efectivul piraților noi. El singur s-a oferit să o facă pe bucătarul. Și cred că își alese bine meseria. Cu noi 6 împreună cu restul de echipaj, eram 25. Restul îi lăsasem pe insulă. Am crezut de cuviință, că atâția or să ajungă pentru explorările noastre.

Deodată strigătul lui Chioru, ne puse în alertă pe toți:

- Lumină la tribord 15 grade N.

Toți ne repezirăm să ne uităm. Fiecare cercetau cu un ochean sau telescop ori lunete, spre acel punct. Probabil că era încă destul de departe, că nouă nu ne apăru nimic în vizor. Motiv Lui Dulău Roșcat ca să riposteze supărat că îl întorsese din drum.

- Cred că ai chiorât de tot Chiorule! Nu se vede nimic cale de 1km.

- Mai așteaptă Dulău Roșcat. De sus se vede altfel. Și asta datorită că Pământul e rotund.

Într-adevăr după 15 minute de mers, apăru și în câmpul vizual al instrumentelor noastre, acea licărire slabă.

- Ce poate fi Căpitane, zise un alt pirat, din cei vechi.

- Ce să fie? Cineva care nu o să mai fie multă vreme, amenință Dulău Roșcat. La posturile voastre de luptă! Pregătiți tunurile!

- Nu crezi Dulău Roșcat că ne facem prea multe probleme. Așteaptă să se apropie mai bine, să vedem ce și cum?

- Și ce ai vrea să mă trezesc cu ei în cârcă? Jur pe burta rechinului, că nici nu vor apuca să mai vadă ce culoare avem.

- Păi Dulău Roșcat, parcă te rugasem fără violență.

- La mine nu este rugăminte. La violență voi răspunde întotdeauna cu violență.

- Măcar dacă i-am putea vedea mai bine.

 

Deodată îmi aduc aminte de aparat. Comand un binoclu pe timp de noapte cu infraroșu. Acu îl studiam mai bine. Era o ambarcațiune simplă, cred că de pescari, în căutare de pește sau alte vietăți marine. Nu prezentau după părerea mea nici un pericol. Poate erau braconieri. Îl liniștesc pe Dulău Roșcat, spunându-i să nu-și mai facă atâtea probleme, că nu e cazul. Îi înmân și lui binoclul meu. Când se uită la el, tresare mirat.

- Dar ce e asta Căpitane? Să știi că îmi place fleșcutețul ăsta!

- Ce să fie? E un dispozitiv digital optic pentru observare pe timp de noapte. E ultimul răcnet.

Probabil că cei de pe ambarcațiune, au auzit duduitul motoarelor corăbiei noastre, că acu încercau să ne evite, schimbând direcția.

- Ha,ha! Uite cum fug, le e frică de noi, comentează Dulău Roșcat uitându-se mai departe prin binoclu.

- Eu zic să–i lăsăm dracului Căpitane, se alătură și Dinte de Pisică la propunerea mea. Ce zici ?

După ce îi mai studie o vreme, totuși Dulău Roșcat mârâi:

- Dar de unde au apărut ăștia? Asta înseamnă că nici noi nu suntem departe de vreun uscat, Așai? Mă întreabă Dulău Roșcat țintindu-mă cu privirea.

- Da Dulău Roșcat. Posibil să fie chiar de pe insula pe care și noi o s-o vedem mâine dimineață.

După ce se mai uită o vreme se hotărâ:

- Cu toată viteza înainte, după ei! Picior Strâmb, du-te... sau lasă ... Ureche Ruptă, du-te jos și zi lu” ăla să bage viteză.

- Crezi că e o idee bună, Căpitane? Întrebă Ureche Ruptă. Dacă e o cursă la mijloc? În timp ce noi îi urmărim, alții se pregătesc să ne sară în spate.

Dar Dulău Roșcat îl îmbrânci cu dispreț, zicând:

- Taci din gură Ureche Ruptă! Toată viața ai fost un fricos! Lasă că lămurim noi acuși, cum stau de fapt lucrurile. Când îi prindem, vor spune ei tot.

Discuția asta mă făcu și pe mine să fiu atent. Nu că mi-ar fi fost frică de ei, dar ?...Și iar mă întorc la vorba aia.

- Poate puțină prudență nu ar strica, Dulău Roșcat! zic și eu.

- Prudență? Mii de draci și o zgripțuroaică! Îi fac una cu pământul!

Cum mașinistul se uită și la mine întrebător, accept dând din cap.

- Totuși ai grijă la comanda mea. Dacă îți zic să oprești oprești imediat.

- Am înțeles Căpitane! Zice el și băgă capul iar înăuntru.

În timp ce îi urmăream mă uit prin binoclul digital. Acu mergeau în zig-zag. După care o luă într-o direcție neașteptată. Mă uit și nu înțeleg ce i-a apucat. Urmăresc și suprafața apei. Ici colo valurile se ridicau și coborau. Deodată ce-a ce văzui mă făcu să îngheț.

- Stop mașinile! Înapoi! Bagă retro! Inversează sensul!

Dulău Roșcat se uită prostit la mine și nu înțelegea de ce am oprit, când tocmai după opinia lui, pusesem mâna pe ei.

- E o cursă Dulău Roșcat. Au văzut că îi urmărim și ne-a băgat într-o lagună cu stânci. Privește. Dacă am mai fi înaintat zece metri, ne sfărâmam de stâncile de colo, zic eu întinzându-i la rândul meu binoclul meu.

După ce studiază și el terenul, adică apa, se lămurește.

- Mii de draci... Mișeii, au vrut să ne distrugă. Totuși de ce ei nu au pățit nimic?

- Ei au o ambarcațiune ușoară și cu fund mic. Și apoi ei cunosc bine terenul. E ca o cărare între ele. Noi din păcate numai îi putem urma. Doar dacă coborâm cu bărcile, sau mai avem o soluție, ocolim țărmul, până avem iar adâncime mare.

- Coborâți bărcile! Ce stați leneșilor, Hai mai repede că ne scapă prada!

Coborâră trei bărci. În una eram eu cu materialele, armele și echipamentul, precum și alimentele, unde nu lipsea nici un butoiaș cu rom. În celelalte două, erau Dulău Roșcat, care spumega de furie. Mai era Dinte de Pisică și încă 6 pirați din cei noi. Pe doi din ei îi lăsase pe corabie, pe care am ancorato. Ne deplasam la lumina unui proiector, și a lanternelor noastre către cei din ambarcațiune. Cât noi am oprit și coborât bărcile ei se depărtase binișor. Când mă uit spre ei, văd și țărmul care nu era departe. Vreo 200 de metri. Îl fac atent și pe Dulău Roșcat. Toți eram înarmați până în dinți, de parcă eram o trupă de asalt. Fiecare pirat, inclusiv eu, aveam la piept un semi-automat AK 47, cu pat rabatabil. La centură patru încărcătoare. Eu mai aveam și câte un pistol semi-automat cu o magazie de 30 de gloanțe. Un Mauser de 9mm. Se putea adapta și cartușe de 7,62mm, făcându-l mai interesant. Mai aveam și o lanternă puternică. Pe fiecare barcă era câte un reflector puternic cu lămpi cu Halogen. Băteau la 200 m. În clipa când ei atinseră țărmul, eram și noi lângă ei. Și asta grație motoarelor pe benzină cu care dotasem bărcile, spre minunarea lui Dulău Roșcat.

- Mii de draci, dacă aveam eu asemenea flotă și armament, eram stăpânul lumii acu.

Când bărcile noastre atinse țărmul, toți pirații săriră ca broaștele din ele, fugind în urmărirea celor în cauză. Cum ambarcațiunea lor săracă și medievală cu un singur catarg, se înfipse în malul nisipos, avui timp ca să–mi îndrept atenția către ea. Cobor și mă urc la bordul ei. Tot luminând toate cotloanele, mă lămuresc. Era așa cum bănuisem încă de la început. Era o ambarcațiune de pescari, ce e drept, cam primitivă, dar iute la nevoie. Cred că dacă nu aveam bărcile dotate cu motor i-am fi scăpat. Numeroase plase în care se mai zbăteau diverși pești de toate mărimile și alte moluște și crustacei, era dovada clară. Cobor și o i-au în fugă către ceilalți. Cum ei nu voiau să stea, sau să se dea prinși așa de ușori, câțiva pirați începură să tragă focuri scurte în direcția lor.

- Nu mai trageți! Nu–i omorâți! strig eu gâfâind, încercând să-i prind din urmă pe pirați. Îmi scot pistolul de rachete și slobod una. Cerul se lumină preț de câteva zeci de secunde. Asta îi hotărâ pe urmăritori. De frică se aruncară cu fața la pământ. Pentru ei era ceva înfricoșător această lumină. La lumina ei am văzut cum pirații îi înconjurase deja pe cei sărmani.

- Nu-i omorâți, repet eu gâfâind din cauza efortului. Fuga, nu era pentru mine un aperitiv prea bun. Lăsații că o să ne trebuiască. Sunt niște băștinași. Sunt izolați de lume. Cred că e chiar insula pe care am vrut eu să o cercetez, zic eu domolindu-i pe pirați.

Dar totuși, Dulău Roșcat dădu ordin să fie legați. Erau 4 oameni: trei bărbați cam goi și o femeie. După ce îi legă fedeleș, am aprins un foc uriaș. Cred că lumina lui se vedea și de pe corabia noastră și nu aveam să mă înșel. Cum lăsasem reflectoarele aprinse, acestea luminau locul ca ziua. La asta se mai adăugă și lumina focului nostru. Unul din pirați îi aduse mai aproape la lumina focului. Uitându-mă la fețele lor am avut confirmarea. Erau o specie ciudată de băștinași cu trăsături cam curioase negricioase, pentru un european.

- Cine sunteți? Ce faceți aici și de ce ați fugit de noi, își începe interogatoriul Dulău Roșcat.

- Ei, Dulău Roșcat, de ce au fugit e lesne de înțeles – de frică. Cine sunt sau ce fac om vedea noi.

Unul din băștinași mă privi cu un aer protector. I se citea speranța în ochi. Spera ca prin mine să li se mai amelioreze situația. Îl întreb cine e și ce face aici?

Câteva vorbe neînțelese mă lămuri. Nu cunoșteau limba noastră. Nici eu nu știam ce limbă poate fi.

- Sunt pescari și sunt băștinași de pe această insulă, izolată de restul lumii. E destul de departe de drumurile de navigație. Cred că nici nu prezintă o importanță prea mare pentru alții. Dar nu și pentru noi, adaug eu repede, văzând privirea întrebătoare a lui Dulău Roșcat.

- De unde știți sir, le cunoașteți limba?

- Nu Dulău Roșcat, dar am făcut o percheziție, în timp ce oamenii matale fugeau după ei, eu m-am lămurit. În barca lor am găsit multe plase cu pești, care încă se mai zbat.

- O,o,o, tânărul gentlemen le cunoaște și graiul, adăugă Dinte de Pisică.

- A, da! Păi zile atunci să ne aducă și nouă, din prada lor, ca să ne înfruntăm și noi, că jur pe burta rechinului, a început să mi se facă foame.

- Mă ridic de jos, de unde luasem o pauză și, apropiindu-mă de băștinașu în cauză, îi fac semn ca să aducă niște pește, să mâncăm și noi. Prima dată nu înțelege.

Dar gesturile mele prin arătarea spre ambarcațiunea lor, precum și frecarea burții mele, precum și imitarea mișcării peștelui cu mâna, cred că îl lămuri. Zise ceva și zâmbii. Apoi îl luai de mână, și mă îndrept spre ambarcațiunea lor, urmat de doi pirați cu atuomatele pregătite. Ajunși acolo, îi arăt din priviri și gesturi cam ce am vrea noi. Înțelege. Că apropiindu-se de o plasă mai mică o apucă și o trage după el. Îl urmăm. Se apropie de foc, apoi zice ceva, arătând către pești.

- Cred Dulău Roșcat că tocmai ne-a invitat la o cină romantică, zic eu vesel.

- Ha,ha,ha! fac și ceilalți pirați.

Apoi ia peștii și îi așează direct în foc, după ce îi înfipse în niște țepușe. Cum după câteva minute locul se umplu de miros de pește fript, semn că cina e gata. Dulău Roșcat, numi pe cineva să aducă și romul.

- Du-te și adu butelcuța aia, zise Dulău Roșcat.

Acesta se execută. Ca să spun drept nu prea îmi plăcea purtarea lor. Nu știam ce vor face după ce se vor îmbăta iar. Mă gândeam la viețile celor patru. După ce se fripse peștele le duc și la ceilalți câte unul, dezlegându-le mâinile. Acest gest al meu nu trecu neobservat de către Dulău Roșcat, care zise:

- Aveți grijă sir, să nu vi se urce în cap!

- Oricum, sunt niște gazde. Ar trebui să le și mulțumim. Ei s-au chinuit să prindă peștele pentru noi, iar noi acu, cum le arătăm recunoștința?

- Da știi că-mi placi? Nu ai vrea acu să le dai și drumul? Sau să ne aplecăm la picioarele lor?

După ce luăm masa, Dulău Roșcat hotărâ:

- Gata destul! Ridicați-vă trântorilor! Luații! Și la bărci! Că nu vom petrece toată noaptea aici în frig! Mâine dimineață lămurim noi lucrurile.

Când ajungem la corabia noastră, deja se făcuse 4 dimineața. Nici nu știu când trecuse timpul. Mă uit spre insulă. Focul nostru mai ardea, martor trecerii noastre. Cei patru fură iar legați și coborâți într-o cabină separată de restul. Mă uit la ei. Cel care credeam că avea încredere în mine și care ne poftiră la masă, dându-ne din peștele prins de ei, se uita la mine cu speranță, dar în același timp și rugător. Ridic din umeri. Deocamdată era singurul lucru. Nu puteam face încă nimic. Mă duc la bucătărie. Bucătarul meu, când mă vede mă întâmpină cu un:

- Bine ați venit Senor! Vă pot ajuta cu ceva?

- Păi cred că da! Am adus niște băștinași aici pe corabia noastră. Nu le înțeleg limba. Nu ai vrea să îi vezi, poate aflăm ceva de la ei.

- Se poate senor? Unde-s?

- Vino!

Și îl duc pe bucătar fără știrea lui Dulău Roșcat la cabina lor, unde fuseseră închiși.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

12.

 

Intrăm amândoi. Femeia se lipi de unul din ei. Probabil că îi era soț. Sau poate le era frică... Întreb ceva la întâmplare.

Cel cu pricina, spune ceva, sau încearcă să zică ceva. Mă uit la bucătar, în speranța că el o fi înțeles ceva.

- Senior! Cred că vrea să știe ce avem de gând cu ei? Ceva aproximativ. Nu e chiar limba mea, dar e un dialect cam ciudat. Un amestec de jargoane. Nu prea am înțeles bine.

- Bine, spune-le că nu le facem nimic rău, dacă colaborează cu noi.

- Îl văd că bucătarul face eforturi disperate încercând să se facă înțeles cu ei. Apoi constat că mai mult ne înțelegea ei pe noi, decât noi pe ei.

Mă uit la femeie. Aceasta uitându-se la mine îmi zice:

- Myra! Eu Myra! spune ea împugând cu degetul în piept.

- Am înțeles zic eu. Tu ești Myra! Te cheamă Myra, finalizez eu. Ca răspuns ea dă din cap.

- Dar pe tine, cum te cheamă? întreb eu pe cel care ne-a dat pește. Arătând cu degetul spre el.

- E ...Eu... Tybi, Tybi, repetă el.

- Am înțeles Tu Tybi. Și ceilalți? Întreb mai departe arătând cu degetul spre ceilalți.

- Eu .. Stulu !

- Eu ... LoocK

- Bravo! Zic eu vesel Uite că am făcut primul pas. Începem să ne și cunoaștem.

Continuu cu întrebările mele mai departe. Dar ca să primesc răspuns la ele, a fost mai greu să ne înțelegem. Nici măcar bucătarul cu toată silința lui, nu prea mai înțelegea mare lucru.

- Uite zic eu în final. Ei au fost binevoitori cu noi. Hai să fim și noi mărinimoși cu ei. Adu-le ceva de la bucătărie, apă cu puțin rom în ea, și ceva de–ale gurii. Vezi tu. Vezi să nu te vadă Dulău Roșcat.

- Am înțeles Căpitane!

Cât a lipsit bucătarul, am mai încercat să leg o discuție cu ei, dar peste puteri.

Când veni iar bucătarul cu de ale gurii și sticla cu troc, dădui să plec. Cel care i se spunea Tybi, zice ceva. Mai repetă odată. Bucătarul înțelege ceva și , traduce aproximativ. Cred că îi preocupa soarta lor.

- Cred că au întrebat ce vom face cu ei?

- Nu vă faceți griji? Mâine o să mai vorbim. Acum mâncați ceva și culcați-vă, zic eu făcând semnul de ”nani”. Femeia înțelege și zâmbește, uitându-se insistent la mine.

Mă întorc la mine în cabină. Nu s-ar zice că făcusem progrese în interogatoriul meu. Îmi fac griji pentru ei. Ce va fi mâine? Știam că Dulău Roșcat are alte metode. Trebuia să fiu aproape de ei. Poate să–i și ajut la nevoie. Cum? Nici eu nu știam încă.

Dimineață mă scol și mă duc repede pe punte. Îmi arunc privirea spre insulă.

Peisajul locului era dominat de o vegetație luxuriantă, dealuri domoale, lacuri încastrate în cratere inactive de vulcan, pajiști abundente. Din cauza originii lor vulcanice, Azorele oferă iubitorilor soarelui plaje cu nisip negru, ceea ce poate crea un disconfort vizual destul de evident.

„Când te gândești la Azore, prima oară te duce gândul la un loc exotic. Nu este chiar așa. E tare ciudat să vezi plajele acelea negre, ce par la prima vedere neospitaliere.

În legătura cu Azore s-au creat de-a lungul timpului câteva legende, iar numele provine de la o greșeală. Marinarii ajunși aici în secolul al XV-lea au confundat vulturii, aflați în număr mare în arhipelag, cu șoimii, azores, și au numit insulele Azore, după numele păsării închipuite. S-a crezut apoi ca locul e o relicvă a fostei Atlantide a lui Platon, întrucât respecta indicația geografică „dincolo de coloanele lui Hercule”, adică strâmtoarea Gibraltar.

Fiind situate la o latitudine destul de mare, insulele Azore nu sunt un „paradis tropical” la care se aşteaptă mulţi când aud de ele. Vremea este destul de umedă, cu variaţii de temperatură mici între vară şi iarnă. Din cauza climei vegetaţia este abundentă. Unele insule din acest arhipelag sunt și de origine vulcanică. Martoră este acea ceață ce le acoperă. Totul era verde. Un verde crud închis. Poate așa arătau dimineața, dar poate își schimbau culoarea în timpul zilei.

Dulău Roșcat fu foarte matinal. Nu îi era de prizonieri cred, cât îi era de exploatarea insulei. Spera după spusele mele să găsim aur. Ce să-i faci? Fiecare nădăjduiește după aur, bani și averi. Și la urmă...nu mai ia cu el nimic. Ce e din vânt, în vânt se duce.

- Căpitane! mă luă Dulău Roșcat de cum mă văzu. Ceea ce îmi întări și mai mult convingerea mea, că nu fusese o părere.

- Ce e Dulău Roșcat? Încerc eu să o iau înainte. Ai adus pe acei băștinași la bord, dar grijă de ei nu ai avut. Ei ne-au omenit cu ce au avut și ei. Dar dumneata ?

- Cred că mă crezi un misionar, sir! Mă confunzi! Eu toată viața mea nu am făcut decât să tai și să omor, însușindu-mi ce era al lor, și nu numai.

- Ei a venit vremea Căpitane, să te mai și schimbi. Mai lasă de la dumneata. A trecut vremurile alea. Fii și matale mai rezonabil. Că acu îmi iau jucăriile și te las aici cu tot cu pirați.

- Și ați face asta Căpitane, întrebă Dinte de Pisică care auzind discuția noastră, se băgă și el în vorbă.

Aveam să observ că Dinte de Pisică ăsta era mai bun de împăciuitor, decât de pirat. Era bun de avocat pe vremea noastră. Și în mod sigur orice proces ar fi avut, ar fi ieșit întotdeauna biruitor. Ar fi făcut o groază de bani în zilele noastre. Asta îmi dădu o idee. Dar nu! Era deja prea mult. Acești pirați nu merită încă atenția mea și mai ales lumea civilizată. E încă ceva străin pentru ei, chiar dacă se vor adapta destul de repede. Dar pot prezenta totodată și un real pericol pentru societatea în care or fi. Că nu cred că își vor schimba bunele maniere. Vorba aia: ” Lupul își schimbă părul, dar năravul ba!”

- Știu sir, că nu aveți inima aia. De când v-am cunoscut v-am citit sir!. Am avut destul timp ca să vă cunosc. Dacă v-am fi avut căpitan de prima dată, altfel ar fi stat acu situația sir!

- Adică ce vrei să spui, împelițatule, că eu nu am fost bun! Că nu v-am scos din multe rahaturi, pe care singur vi le-ați creat. De câte ori mi-am pus pielea în saramură pentru alde voi și mai ales de-al-de tine? Ha? Recunoaște!

- V-am fost și vă suntem și în continuare atât de devotați, Dulău Roșcat ... zise stins Dinte de Pisică, prins cu ușa.

Nu știu cum s-ar fi terminat această discuție, dacă unul din pirați, aruncându-și și el privirea către insulă, exclamă:

- Căpitane, nu mai văd eu bine sau acolo mai vine o corabie?

Ne uităm repede în direcția arătată de Chioru. Cred că v-ați și dat seama că el era. Altfel cine ar fi avut privirea așa de ageră? Ar fi făcut gelos, până și un vultur sau șoim, cu agerimea privirii lui. Nu i-ar mai fi trebuit vreun instrument optic. Ne uităm toți la acea corabie, care parcă ar fi apărut din senin. O studiez cu telescopul meu. Era o corabia relativ veche, dar cu două catarge. Cred că e o goaletă. Încerc să citesc inscripția de la prova. Nu se vedea mare lucru. Multe din litere erau mâncate de vreme. Lipseau câteva litere. Încerc să refac numele ei, înlocuind cu alte litere probabile. Erau foarte multe combinații. Era greu de ghicit. Prima literă care era și cea mai mare era un ” S ”. După aia era un loc gol. Urma o altă literă cred că un ”n și t ”. După care alte goluri. Aici lipseau cam multe litere. Cred că trei, după părerea mea. Urma un ” M ” la fel de mare ca și prima literă, cred. Apoi alt loc gol și un ” r” , apoi spațiu și cred că în final o altă literă, un ” a ”. Nu știu dacă mai continua acel cuvânt cu alte litere. Încerc să le pun cap la cap. S_nt___ M _r_ a. Încerc să le pun în ordine. După un timp renunț. Numai îmi băteam capul cu numele ei. Acu se năștea altă întrebare: ”Cine era acea corabie, de unde venea și ce pavilion aborda. Mă uit la pupa. Mă uit la vârful catargului mare, nimic! Doar pânzele fluturau la câte o adiere mai mare a vântului. Numai că pe corabie nu se zărea nimeni. Era o liniște amenințătoare. Părea să plutească în derivă. Mă gândeam la o mulțime de variante. Una fiind: Dacă Insula era vizitată și de alți pirați? Iar corabia scăpase de sub ancoraj, plecând la plimbare singură. Dar poziția velelor, mă contrazise. O corabie ancorată trebuia să aibă și pânzele coborâte. Pirații priveau și ei ca hipnotizați la acea arătare, care se și apropia de noi cu repeziciune, având vânt bun de la pupa. Vântul bătea chiar către insulă, favorizând înaintarea ei. Mă uit cu disperare la ea. Văd câteva recifuri în calea ei.

- Pirați, dacă o ține tot așa, praful o să se aleagă de ea. Se va sfărâma de stâncile de colo!

- Mare pagubă, zise Dulău roșcat. Abia avem lemne de foc.

Când corabia se apropie la 200 de pași de noi, când nimeni nu se mai aștepta, se auzi o detunătură.

 O ghiulea trecu foarte aproape de capetele noastre, care zbură pe deasupra, traversă puntea și căzu în ocean pe partea opusă. Asta îl trezi pe Dulău Roșcat.

- La tunuri!

Pirații deja se apucară mai mult din instinct, fără a mai aștepta ordinele căpitanului. Le intrase asta în sânge. Un obuz tras cu precizie de Chioru, atinse catargul mare, care căzu frânt ca un băț de chibrit peste bord.

- Așa! zic eu, distrugeți numai corabia, dar nu în totalitate. Mă duc și eu la lansatorul de torpile de la pupa. Țintesc pupa corăbiei vrășmașe, iar aceasta își făcu datoria. Întreaga structură cu tot cu cârmă sări în aer. Când corabia lor mai avea zece metri până la noi, de nicăieri, într-un iureș sălbatic, năvăliră zeci de pirați peste noi, care stătură ascunși. Era bună stratagema lor. Mă uit la armele lor și mă bufnește râsul Erau niște corsari, parcă desprinși din filmele cu pirați de altă dată. Erau înarmați cu săbii și cuțite. Răspunsul nostru neașteptat îi îndârjii și mai mult, văzând ce mai rămăsese din corabia lor. Un tunar încercă să ne ia iar în vizor. Îl liniștesc repede, trăgând spre el o rafală. Dar numai lângă el. Asta făcu să renunțe la plan, luând-o la fugă. Dar nu tot așa procedară și ceilalți, care în frunte cu Dulău Roșcat, abordă și ei la rândul lor corabia. Unul deschise și el focul rănind câțiva pirați, care nu se așteptau la acest răspuns pe măsură, din partea noastră, o luară la fugă. Lupta se termină foarte repede.

”Ca să vezi cine voia să ne cucerească ”, zic eu în sinea mea.

Trec și eu dincolo. Fac o recunoaștere. Pe câțiva pirați de ai lor, i-am luat prizonieri. Le pusesem cătușele. Ce vreți, i-am dotat și cu așa ceva. Era mai comod, modern și sigur. Apoi coborâm în cală. Cucerirea noii corăbii, ne umplură inima de veselie. Găsim în cala corăbiei, zeci de lăzi încuiate. Pesemne cu aur. Le–am confiscat. Urma să le analizăm conținutul mai târziu. În cabina căpitanului lor, găsim altă avere. El își decorase pereții cu tot felul de podoabe din aur. Ne-am gândit, că mult mai bine ar sta la noi pe corabie. Așa că trecu tot în tezaurul nostru. Astfel victoria fu sărbătorită din plin. Și doar aveam și de ce. Am abandonat corabia lor avariată. Am încercat să o apropiem mai mult de țărm. Dar nu am reușit mare lucru. La prima sută de metri, corabia se împotmoli, între recifuri definitiv.

Numai refluxul ar mai fi urnit-o de acolo. Toți pirații, în frunte cu căpitanul lor, coborâră la noi în cală. Că nu mai aveam cabine goale pentru toți. În total erau 15. Cred că fuseră mai mulți, dar luptele în care fuseră angrenați, lăsară urme. Cei răniți, au primit îngrijiri medicale din partea unui felcer de-a nostru, care se pricepea de minune la așa ceva. Avea ceva sânge în el. Am făcut rost și de o trusă de prim ajutor, precum și ceva medicamente. Nu prevăzusem asta de la început. Nu credeam că o să rănim pe cineva.

- Și acu Căpitane, ce facem? mă întreabă Dulău Roșcat. Mai coborâm pe insulă sau plecăm acasă?

Pentru ei ” acasă ” era o desfătare și o speranță de a lua și ei o pauză, cu toate că nu prea depuseră prea mare efort în capturarea noilor pirați.

 

- Păi, Dulău Roșcat, ni se măriră efectivele. Cred că ar fi bine să îi lăsăm la ” vatră ” pe insula noastră. Numai că ..

- Ce?

- Numai că eu nu prea aș avea încredere în ei. După gestul lor mișelesc de a ne cucerii...

- Da cred că ai perfectă dreptate. Îi vom duce pe insula noastră și îi vom spânzura!

- Dar de ce te mai obosești căpitane să-i ma cărăm până acolo ca să-i spânzurăm ? Îi aruncăm peste bord. E mai sigur.

Poate în alte condiții, Dulău Roșcat ar fi fost de acord cu ei, dar? ... Uitându-se la mine, zâmbii.

- Lasă-i că poate, vor prinde bine odată.

- Și cu insula asta ce facem Căpitane? zic eu la rându-mi. Parcă îmi părea rău că străbătusem atâta drum plin cu peripeții degeaba.

Dulău Roșcat își scărpină favoriții roși, cugetă îndelung, apoi zise:

- Debarcarea! Jur pe burta rechinului că și pe insula asta vom găsi aur.

Mă uit la el și cuget. Uite ce poate face lăcomia! De ce ai, de ce ai vrea să ai și mai mult. Niciodată omul nu va fi mulțumit!

Ordinele lui Dulău Roșcat nu se comentau. Așa că dădusem iar la apă cele trei bărci.

- Dulău Roșcat, zic eu. Să luăm un băștinaș cu noi, poate ne va fi de un real folos. Cum el cunoaște insula...

- Și vrei ca să evadeze?

- Nu Dulău Roșcat! Nu va evada! Răspund eu pentru el. Să-l luăm pe Stoolu !

- Pe cine ?

- Așa l-am botezat eu, zic eu repede, nevrând să-i spun și lui de interogatoriul meu avut cu ei.

- Bine fie!

Așa că mă duc în cabina unde erau ei și deschid ușa. Din urma mea mă însoțea Ureche Ruptă, gata, zicea el, să mă păzească, agitând automatul de la gâtul său. Mă apropii de Stoolu și încerc, prin gesturi să-l fac să înțeleagă, că aș avea nevoie de un ghid, că mergeam pe insulă.

Prima dată nu a înțeles. Abia după vreo zece minute reușesc să-l fac să înțeleagă. Când îl trag după mine, Myra se repede la mine, zicând ceva. Motiv ca Ureche Ruptă să facă exces de zel. Acesta o îmbrânci. Îl luarăm pe sus pe Stoolu, care se zbătea și se împotrivea, cerșindu-mi îndurare. Se uita într-una după Myra, și cred că astă era motivul. Nu voia să-i despart. Îi zic, că o s-o revadă, că ne vom întoarce, că doar facem o mică plimbare pe insulă. Nu a fost prea convins. Ureche Ruptă îl împinse în una din bărci. Eu îmi iau locul pe barca cu care am venit, cu echipamente și alte alea. Pornim motoarele, motiv ca Stoolu să se sperie. Îi fac semn liniștit. Atingem țărmul. Debarcăm. Încerc să îl fac să înțeleagă pe Stoolu, pe unde ar fi mai bine să mergem. Văd că o apucă pe un drum numai de el știut ce se ghicea printre diverși arbori. Părăsisem țărmul și ne afundam și mai mult în pădure.

- Unde ne duce ăsta? comentă Dulău Roșcat. Poate la prietenii lui!

 

Mai încerc, dar fără rezultat, să mă fac înțeles cu Stoolu. Dar peste poate. Dar apoi îmi vine o idee. Fără ca vreunul să observe îmi pun planul în aplicare. Așa că prin dorința mea, îl făcui pe Stoolu, să comunice pe limba lui în gând cu mine. La început tresări, uitându-se în toate părțile. Nu pricepea de unde vine chemarea. Apoi pricepu de unde venea asta. Începu să zică iar ceva. Cică ne duce în satul lui, traduc eu.

- Ce face ăsta a început să vorbească singur, nu se lăsă alt pirat.

- O fi din cauza soarelui, presupune altul.

Într-adevăr soarele se ridicase binișor pe cer, învăluindu-ne cu căldura lui. După ce am mers preț de o oră, Dulău Roșcat se dădu bătut.

- Mii de draci! Unde mă duce ăsta? Eu nu mai merg nicăieri până ne spune ce are de gând?

- Mă fac că îl întreb ceva pe Stoolu. Acesta sporăvăie ceva. ” Mai avem puțin ” spune el.

- Acu, ajungem, îl liniștesc eu pe Dulău Roșcat. Într-adevăr după o cotitură, apăru în fața noastră un luminiș. Peste tot se zărea, un fel de colibe, ce aveau întrebuințări multiple, după cum aveam să aflu mai târziu.

La vederea nostră câțiva localnici dădură alarma. Așa că o mulțime de băștinași ieșiră afară agitați. Pirații ridicară puștile. Eu încerc să-i opresc.

- Stați așa, sunt pașnici!

La rândul lui, Stoolu , le strigă ceva în limba lui. Când traduc înțeleg. Nu eram văzuți prea bine după părerea lor. Încerc să le spun și eu ceva pe limba lor, că am venit cu gânduri pașnice. Și nu trebuie să le fie frică de noi. Nu știu dacă m-au crezut toți. Erau încă suspicioși, mai ales că le vorbisem pe limba lor.

- Sir, dar ați mai fost pe aici, după cum văd. De unde le știți limba?

- Da! zic eu, ca să câștig timp. Am mai fost odată cu un an în urmă.

- Da se vede! Păi atunci întreabă-i unde e aurul?

- Ce aur? Aaa! Da desigur!

Îl întreb pe Stoolu ceva. Apoi ne înscriem într-o conversație lungă și plictisitoare pentru pirați. Dar am aflat câte ceva nou.

- Este de aici, cale cam de 10 Km, o peșteră, unde, spun ei, că alții ca noi, au adus cu ei ceva ca niște lăzi și le-au cărat acolo. Cică asta cam anul trecut.

- Mii de draci! Păi să mergem mai repede că ne apucă seara. Unde este mai exact această peșteră, că ard de nerăbdare!

- Păi cum facem Dulău Roșcat? Ca să mergem încă 10 Km pe jos ne apucă noaptea. Doar dacă...

- Dacă...

- Nu vă fac rost de un mijloc de transport , ceva...

- Păi și nu ai putut să faci asta încă de la început, gemu Dinte de Pisică, care nu prea era obișnuit cu drumețiile. Eu zic să facem întâi un popas. Mâncăm ceva, luăm și ceva întăritor la bord, dar numai oleacă... și apoi plecăm la drum.

 

Am reușit să-i conving. Mă duc cu Stoolu către o margine mai apărată, de ochii lumii. Îmi tastez iar dorința și fac rost de o mașină de teren cu o platformă mai mare, în așa fel ca să încapă toți cei 6 pirați în ea, inclusiv noi. Mă fac că mă duc după acel tufiș, unde ”dosisem” mașina. Apoi mă sui la volan, o pornesc și în duduitul ei, îmi fac apariția la pirați. Stoolu se urcă lângă mine, iar în dreapta lui, Dulău Roșcat. Ceilalți pirați le rezervai câte un loc pe băncuțele din spate, în remorcă.

- Ei, așa e mai bine, răsuflă ușurat Dinte de Pisică.

 

13.

 

Și pornii la drum. Dacă la început zgomotul motorului îl speriase pe Stoolu, acu se liniștise, urmărindu-mi orice mișcare, în timp ce conduceam. Prindea destul de repede. Ne apropiam de peșteră. Îmi pun în funcțiune detectorul de metale. Îl îndrept spre peșteră. Stoolu îmi spune ceva. Eu atent la aparat nu–l înțeleg. Ajungem în fața peșterii, dar ciudat, nu prea arăta mare lucru. Îl întreb din priviri pe Stoolu. Acesta îmi spune ceva sporovăind. Fac eforturi pentru al urmării. Îmi spune că, cum ar fi ieri, au venit unii ca noi și au încărcat grosul comorii ce se afla aici.

- Și unde-s pirații, întreb eu direct, dându-mi seama că nu puteau să fi fost altceva, decât pirați noștri. Mai spune ceva. Spune că au sosit cu o corabie mai mică ca a noastră, pe partea cealaltă a insulei. Că e mai aproape , spune el. E la 1Km de țărmul sudic. Mă întorc la pirați, care așteptau cu răsuflarea tăiată, rezultatul discuției noastre.

- Dulău Roșcat! Cred că ne-au luat-o alții înainte! Nu știu ce mă face să cred, dar din spusele lui, trag concluzia că, cei care au cărat comoara de aici, nu sunt alții decât chiar pirații ce i-am făcut prizonieri. Iar comorile confiscate de noi, provin tocmai de aici. Au debarcat ieri pe partea sudică a insulei la 1Km de aici.

- Aha! Și au cărat-o toată?

- Păi dacă tot suntem aici, de ce să nu facem o percheziție, zice Ureche Ruptă.

Și fără să mai aștepta confirmarea lui Dulău Roșcat, acesta se repezi către întrarea în peșteră. După el, îl urmară și ceilalți pirați, în frunte și cu Dulău Roșcat. O luăm și noi după ei cam fără convingere. Urmăresc datele aparatului. Arăta că ceva se mai găsea. Intrăm în peșteră.

După câteva labirinturi și diverse răscruci, ajungem într-o sală mare. Mai erau destule bogății și pentru noi. Multe din ele constau doar din obiecte din aur, împodobite cu tot felul de pietre scumpe. Mai era o singură ladă. Când o deschidem, ne luară ochii. În ea se afla numai pietre scumpe de toate mărimile și toate culorile. Multe din ele erau necunoscute pentru mine.

Pirații, ca hipnotizați, își îndesară mâinele cu nesaț în grămada de pietre. Dulău Roșcat îi îmbrânci cu putere.

- Mii de draci și o zgripțuroaică. Asta e prada mea! Dacă se atinge cineva de această ladă, jur pe burta rechinului, că nu va avea zile bune cu mine.

- Dulău Roșcat, în cerc eu să-l calmez. Este pentru toată lumea! Ai uitat de restul de comoară de pe corabie?

- Nu! dar vreau ca asta să fie partea mea. Voi împărțiți ce a mai rămas aici și ce se mai află pe corabie.

Pirații se uitară cam strâmb la el. Motiv ca Dulău Roșcat să ridice garda.

- Ce trântorilor și neisprăviților, nu vă ajunge ce aveți? Și așa voi o s-o cheltuiți pe destrăbălare și femei cu moravuri ușoare. Hai nu mai stați puneți cârca și cărați lada la mașină. Luați-vă ce mai puteți lua și să ne cărăm de aici.

Pentru prima dată îl vedeam pe Dulău Roșcat mulțumit. Cred și eu, la atâtea pietre?

I-ar fi ajuns pentru tot restul vieții. Putea să se și lase de piraterie.

Când mașina mea se umplu, ei tot mai găseau câte ceva să tot aducă. Nu se îndurau să lase ceva acolo. Până când câteva ghionturi, date de Dulău Roșcat, îi convinse să renunțe, mulțumindu-se cu ce cărase. Ei dar acu era o problemă. Mașina se îngreuiase simțitor. Porni dar cam șovăielnic. Mergea mult mai încet. Abia dacă reușeam să depășesc 10 Km la oră.

- Păi mai bine o luăm pe jos, propune Dulău roșcat, că precis am ajunge mult mai repede.

- Ești liber căpitane, ziseră câțiva pirați burzuluiți, că nu-i lăsase să mai aducă câte ceva în plus.

- Eu aș propune să vă dați jos cu toții și să o împingeți 10 km, ca să vă iasă limba de un cot afară.

- Vai Căpitane, ar fi cea mai mare pedeapsă pe capul nostru. Cu ce ți-am greșit ? se văită Dinte de Pisică.

- Nu poate merge mai repede? mă întreabă Dulău Roșcat.

- Păi e prea grea! Nu am calculat că o să cărăm 5 tone de aur și ce or mai fi pe acolo, că v-aș fi făcut rost de un TIR.

- Păi nu e târziu sir!

- Ba da! Trebuia să fac asta de prima dată. Acu e prea târziu. Nu mă mai ține bateria. Așa că nu aveți decât să împingeți, dacă vreți să ajungem până mâine la corabie.

Câțiva pirați înjurară.

- Păi atunci propun să o facem mai ușoară, zise Dulău Roșcat. Îmi lăsați lada mea și, restul mai aruncați din mers.

- Nu renunțăm la partea noastră, odată cu capul Dulău Roșcat!

- Ei dacă insistați, zise amenințător Dulău Roșcat, ridicând automatul către ei. Poate vreți să vă conving?

Nici mie nu-mi plăcea amenințările lui Dulău Roșcat, că știam unde aveau să ducă. Dar nici alte idei nu aveam. Pirații de voie de nevoie se apucară de descărcat. Atunci îmi vine o idee.

 

 Nu că aș fi ținut cu această ceată de trântori, cum le spunea Dulău Roșcat, dar parcă îmi era milă și de efortul piraților de a căra atâtea obiecte din peșteră. Luminat de un gând îi zic:

- Dulău Roșcat, ar fi o soluție.

- Și mă rog care ar fi aia?

Pirații auzind discuția noastră, se opriră, crezând că am să vin cu o propunere, la care să nu mai fie nevoiți să descarce.

- Să o descărcăm măcar jumate. După care le ducem la mal, iar după aia mai fac un drum. Cine vrea să rămână aici să păzească, până mă întorc eu.

- Da, este și asta o soluție. Hai ce v-ați oprit continuați descărcarea puturoșilor !

De voie de nevoie pirații continuară, dar fără prea mare convingere.

Tot se uitau la mine, în speranța că îmi va mai veni iar vreo idee, ca să le întrerupă munca. Descărcarea dură cam o juma de oră, spre nerăbdarea lui Dulău Roșcat, care îi tot amenința cu arma.

- Hai mai repede derbedeilor, că ne apucă noaptea. Și mai avem de făcut un drum.

Până într-un final când am considerat eu că e destul, zic:

- Gata! Cred că ajunge. Când mă întorc continuăm. Cine rămâne aici?

Se oferiră doi din pirații vechi.

- Bine voi rămâneți aici de pază. Când descarc mașina, mă întorc. Voi așteptați-mă aici.

Plec, spre satisfacția lui Dulău Roșcat. În altă jumate de oră ajungem îm sfârșit la țărm. Cum ajungem deja Dulău Roșcat dădu ordinele de descărcare. Pirații săriră de pe grămada de aur, ca broaștele și începură să descarce și restul comorii.

- Nu așa că ne apucă noaptea! Voi doi stați sus și aruncați obiectele alea jos, iar voi patru puneți și încărcați bărcile. Întâi să vină doi la mine, să-mi care lada asta în barca mea. În ea nu mai puneți nimic!

Eu, după ce ei terminară de descărcat, zic:

- Să mai meargă doi cu mine înapoi. Îl iau pe Stoolu. Cine mai merge cu mine?

- I-al pe Dinte de Pisică, și așa stă și șomează.

Ne urcăm în mașină. Pornesc către locul unde era și restul comorii. Între timp Dulău Roșcat plecase singur cu lada lui către corabie. Noi ajungem la locul cu pricina. Mă uit la cer. Soarele deja era pe drumul de culcare. Mai aveam o oră la dispoziție.

Dacă lucrurile ar fi mers bine, m-ași fi încadrat. Mai mult ar fi durat încărcatul și drumul până la corabie. Cum ajung, pirații se și grăbesc să încarce cu nesaț și restul comorii. Aruncau una peste alta la grămadă, fără a se mai uita. Până și Dinte de Pisică mai ajuta din când în când, mai mult ca să nu zică ceilalți că stă degeaba. În sfârșit mai trecu o jumate de oră. Tocmai mă pregăteam să plec cu cei doi pirați cocoțați pe grămada de aur, în timp ce în cabină cu mine îl aveam alături pe Stoolu și Dinte de Pisică. Deodată auzim o bubuitură ce venea în mod sigur de pe corabie.

 

Se auzi o vâjâitură și un obuz care nu explodă căzu pe nisipul de pe insulă, îngropându-se în el. Pirații se opriră înspăimântați. Nici mie nu-mi prea mirosea chestia asta prea bine.

- Am impresia sir, că Dulău Roșcat ne-a cam dat cu tifla. Și-a văzut sacii în car... adică în corabie și ne-a abandonat aici.

- De asta îmi este și mie frică, confirmai eu. Trebuia să nu fi plecat.

- Și cu ce ai fi putut împedica asta sir ?

- Și acu ce facem cu tot aurul ăsta. Ăsta nu ține aici de foame.

Stoolu care ne urmărise toate gesturile se băgă și el în discuție. Cu toate că făceam eforturi să înțeleg ce vrea să zică, nu reușeam mare lucru. Până la urmă pricepui. Ne învita la el în satul lui. Pornesc în silă, dar nu spre satul lui, ci spre țărm, unde lăsasem corabia. Voiam să mă conving cu ochii mei de lașitatea lui Dulău Roșcat. Când ajungem, mă uit după corabie. Dar nici urmă de ea. Duc totuși binoclul meu la ochi. Ăsta era singurul care îmi mai rămase alături de armă și de aparat, dar care nu prea mai promitea multe și asta că nu-mi luasem și cealaltă baterie de rezervă cu mine. O lăsasem în cabina mea împreună cu celelalte lucruri. De unde să știu că lucrurile or să i-a o întorsătură neașteptată. Și ceilalți pirați erau înzestrați cu arme. Eram trei pirați, cu mine patru, fără a mai pune la număr pe Stoolu. El nu avea armă. Lui îi ajungea acea suliță de lemn ascuțită, care avea multiple întrebuințări. Era și armă și unealtă de pescuit. Mă uit peste tot dar nu văd nici o corabie. Oare unde s-au dus că doar nu s-au evaporat. Când mă uit în partea de sud vest a insulei, o văd departe. Oare unde se duce, că nu spre insula noastră? Deodată îmi trece prin minte un întreg scenariu. Cred că pirații ce-i făcusem prizonieri, au pus mână pe corabia noastră. Mă întorc dezamăgit la ceilalți. Nu mai era nevoie de cuvinte. Înțeleseră și ei situația. Stoolu îmi făcu semne către satul lor. Pornesc în silă. Când ajungem Stoolu sări din mașină și alăturându-se la un grup de bărbați, cred că le prezenta situația noastră. La început am obseservat că nu prea erau încântați de vizita noastră. Dar până la urmă Stoolu veni la mine și mă lămurii.

- Voi dași la mine lucruri aste mașină. Eu Stoolu dat la șefu nostru, iar noi grijă la voi.

Mă uit la ceilalți pirați. Lăsară capetele în jos, semn că erau și ei de acord. Nu prea aveau ce face. Și apoi era singura soluție momentană. Rămăsesem aici pe această insulă la mila lor.

- Dar da-ți la mine arme voi. Eu pus bine. Când vreți noi dam la voi.

Când au auzit pirații că le luau și armele, se cam ofiliră și se uitau la mine rugător.

- Noi avem nevoie de ele. Vă ajutăm la vânat cu ele.

Dar Căpetenia nici nu a vrut să audă.

Atunci mă dau pe lângă Stoolu și încerc să-i zic, că dacă mă lasă să-mi păstrez arma, am să o aduc pe Myra. Asta a avut rezultatul scontat. Căpetenia lor se înmuie. Probabil că și căpetenia era înteresată de Myra. Aveam să aflu, mai târziu de la Stoolu, că Myra era fata căpeteniei. Iar ea era logodnica lui Stoolu. Le dăm, cu nu prea mare convingere, armele noastre. Totuși mă uit pe furiș să văd unde le duc. Le duse în cortul căpeteniei.

 

 

 

 Am fost apoi invitați la ospățul lor. Consta din vânat de căprioare, porc mistreț și pește. Un bun început. După masă începură să danseze. Un grup de tineri cu un alt grup de fete. Acestea se porniră la început cu un dans lent, ce amintea tipul horelor noastre, dar apoi se amestecară, iar dansul se porni cu și mai mare amploare. Apoi se luară doi câte doi de mână, apoi iar tot grupul. Aveau instrumente simple, ce constau mai mult din tobe, sau ceva asemănător. Târziu la lumina focului uriaș, toate se terminară. Fiecare se retrase la colibele lui. Noi rămaserăm afară singuri.

- Nu se prea poate spune că nu au fost prea atenți cu noi, sir! zice Dinte de Pisică. Acu ce facem ?

Când vedem că apare Stoolu. Vine la noi și ne învită la el în colibă. Obosiți, nu am mai făcut mofturi și ne-am culcat într-un colț, cu câte o adunătură de iarbă la cap, în loc de pernă și adormirăm imediat.

Dimineață tribul deja fremăta și, asta încă de la primele ore ale dimineții. Unii plecară la pescuit, alții la vânătoare. Rămaseră numai fetele și bătrânii. Ei dar nici ele nu stăteau degeaba. Fiecare avea îndeletnicirea sa. Unele spălau, altele făceau mâncare. Stoolu plecă și el de dimineață, cred că să pescuiască, împreună cu ceilalți. Înainte de plecare mi-a zis ceva. Nu știu exact ce. Dar cum arăta în direcția de unde era corabia, cred că înțelesesem. Făcea aluzie la Myra. Doar îi promisesem că i-o aduc pe Myra. La urma urmei, nici eu nu prea știam cum am să o fac. Oricum era bine, că reușisem să-mi păstrez armele. Mai aveam încă două pistoale. Pe astea nu le văzuse Stoolu.

Dar situația era cam disperată pentru noi. Nici gloanțe nu prea aveam. Dacă știam că băștinașii ne confiscau armele, mai ascundeam de ochii lor câteva încărcătoare. Îmi vine o idee. Mă duc spre coliba căpeteniei. La intrare era de strajă un alt băștinaș bine făcut. Nu puteam să intru, fără ca acesta să nu mă întrebe de sănătate.

În timp ce parlamentam cu el, fără să ne înțelegem, apare în prag căpetenia, care probabil că mă întrebă: ” Ce vreau ?” Tot așa de bine putea să fie și ”Dacă ai dormit bine astă noapte”. Îi fac semne către o fată ce se afla prin preajma noastră și care mă studia. Îi zic de ea și pronunț și numele de Myra.

- Mare șef, încerc eu, eu aduce la tine pe Myra. Pentru asta dă la mine ajutor. Vreau și restul de muniție de la armă. Și îi arăt încărcătorul de la armă. Acesta înțelege și face semn la unul. Îi spune ceva, iar acesta apare cu armele și cu tot cu încărcătoare și de la celelalte arme. Asta era destul pentru azi. Nu trebuia să mai forțez nota. Era bine pentru noi că reușisem să ne luăm armele înapoi. Mă aplec, mulțumindu-i și dau să mă retrag. Acesta mă oprește cu un gest și îmi spune ceva. Mă uit și la paznic. Acesta întărește spusele șefului cu o amenințare către trupul meu, cu acea suliță de care nu se despărțeau, cred că nici noaptea. Înțelesesem. Probabil că mi-a spus că nu care cumva să-l duc de nas, fără să i-o aduc pe fiică-sa, că apa mă lua. M-am aplecat iar și i-am dat de înțeles că am înțeles. Ei armele le-am dobândit, dar acu ce e de făcut? Cum să fac eu rost de o corabie? Și mai mult cum să dau de Myra? Mă duc cu armele la pirații mei, care de bucurie că își văzură iar armele, nici nu m-au mai întrebat cum am făcut-o, sau care a fost prețul? Îi pun la curent cu cele cerute de șef.

 

 Nu prea le surâdea nici lor ideea. Era așa cum mă și așteptam. Dar totuși înainte de a pleca către pirați, am întrat cu toate armele în coliba lui Stoolu. Am scos cartușele de la toate încărcătoarele. Pe unele le-am dosit prin buzunar. Pe altele am completat cu alte cartușe încărcătoarele mele. Lor nu le-am mai lăsat decât câte un cartuș în magazie. Așa că nu–mi mai făceam mari griji din partea lor. Gândul mă duce la locul unde pirații dosiră comoara. Zicea Stoolu, că în apropiere de acea peșteră la aproape 1Km, era corabia înainte. Deci era un loc de ancorare sigur. Într-a colo aveam de gând să mă duc. După ce le dau armele și celorlați pirați o pornim la drum. Ne urcăm cu toții în mașina mea. Pe aceasta nu mi-o restricționase. Mergem și curând ajungem. Dar de la peșteră am continuat drumul spre alt țărm, opus decât cel la care am tras noi. Mă uitam tot timpul prin binoclu. Când după ce ieșim din pădure, la câteva sute de metri, se deschidea o plajă. Când ajungem acolo, în fața noastră ne întâmpină un mic golf. Numai bun de ancorat corăbii, sau alte ambarcațiuni. Ne apropiem cu grijă. Opresc motorul și ne apropiem în liniște de liziera pădurii. După ea se vedea marea. Când ieșim la loc deschis, surpriză! Ancorată în golf, corabia noastră, se legăna în voia valurilor. Avea pânzele coborâte. Mă uit la adăpostul unei tufe spre corabie. Dar mirarea mea creștea că nu vedeam nici o figură cunoscută. Deodată îmi trece un fier prin inimă. Înțelesesem. Mă întorc și le spun piraților cele constatate de mine.

- E de rău! Pirații care ne-au atacat, au pus mâna pe corabia noastră. Nu știu cum au făcut asta? Dar o vreau înapoi.

- Și cum ai de gând să faci asta?

- La noapte îi vom ataca și îi vom elibera pe ai noștri. Și vom pune iar mâna pe corabie. Am făcut o promisiune marelui șef și, vreau să mă țin de cuvânt.

 

 

 

 

 

 

 

 

14.

 

Dar să vedem ce s-a întâmplat după plecarea mea.

Dulău Roșcat se urcase singur în barca, pe care o încărcase cu lada cu diamante. După cum avea el să ne povestească mai târziu. ”Vâsleam vesel către corabie. Cum ajunseserăm lângă scara de abordaj, strig către cei de sus.

- Ei! Nu e nimeni sus? Veniți unul să mă ajutați să urcați lada asta.

Dar cum nimeni nu se înghesuia să vină, am început să sudui și să blestem.

- Unde sunteți trântorilor? Ați adormit ha! Trageți la aghioase? Ei lasă că vin eu acu peste voi și, dacă nu v-o place ce vă voi face, să nu-mi spuneți mie Dulău Roșcat. Ancorez barca cu o sfoară de scara de frânghie. Apoi mă cațăr sus pe ea. Când ajung pe punte, țipenie.

- E clar, ăștia dorm. Au chefuit și acu i-a prins somnul! Ei lasă că i-oi trezi eu. Dacă nu îi arunc de pe bord, așa adormiți cum sunt.

Mă apuc și pun în funcție o macara. Cobor cârligul până în dreptul lăzii. După care petrecui cârligul pe sub funie. Apoi acționând vinciul ridic lada. Reușii să o aduc pe punte. Cum lada era destul de grea, mă chinui târând-o către cabina mea. Deschid ușile tambuchiului și coborâi lada pe scară în jos. Așa am ajuns și eu înăuntru. Apoi duc lada într-un loc ferit. În dreptul unui perete era un raft cu hărțile de navigație, precum și alte instrumente. Îl dau la o parte. În spate era o nișă secretă. Deschid acea tainiță și, bag lada cu un efort destul de mare. Curgea apele de pe mine. Apoi mă ridic și mă sui iar pe scară cu gândul ca să dau de pirații mei. De abia așteptam să-i pedepsesc. Mai ales că nu lăsase pe nimeni de pază. Nici la timonă, nu era nimeni. În clipa când am scos însă capul din tambuchi, țevile amenințătoare a unor automate mă țintuiră locului.

Speriat și neînțelegând nimic, ridic mâinile. Doi pirați mă ajută să mă urc pe punte. De abia când am ieșit la lumină pricepu cum stau lucrurile, văzându-mă înconjurat de fețe necunoscute. Mi-am dat imediat seama, că pirații de pe corabia cucerită au reușit să pună mâna pe corabia noastră. Nici eu nu știam cum reușiseră? Avui și confirmarea.

- Și zi așa Dulău Roșcat, ai vrut să ne furi bogățiile noastre, pentru care oamenii mei au trudit ani în șir? Unde sunt restul echipajului?

- Pe insulă. Vin cu un al doilea transport din aurul nostru. Adică al vostru... Trebuie să apară.

- Cine v-a ajutat? Cum ați scăpat? încercai eu să mai aflu câte ceva.

- Nu-i treaba ta! Legați-l și duceți-l lângă ceilalți. Când vin și ceilalți, după ce aduc aurul sus, dacă nu cooperează, îi legați și pe ei.

Dulău Roșcat se uită la cel care dădea ordine. Era căpitanul vechii corăbii.

- Totuși sir, cu cine am onoarea?

- Sunt căpitanul vasului Santa Maria! Credeam că sunt cunoscut.

- Nu am avut onoarea încă!

- Cu atât mai bine! Ai să ai timp să mă cunoști. Mă cheamă Velasquiez.

Am făcut niște ochi cât cepele. Nu mă așteptam la un asemenea răspuns.

- Care, fratele? mai întreb eu, după care cei doi mai mult m-au târât, la o cabină de sub punte. Acolo era strâns tot echipajul nostru. Sau aproape toți.”

”Din păcate ei nu erau la curent cu toți membrii. Noi ne împrăștiasem, iar asta era să fie în folosul nostru mai târziu. Ne bazam pe elementul surpriză. Era singurul care ne-ar fi putut ajuta să ne redobândim corabia. Adevărul că noii pirați își însușiră și toate armele noastre. Nu știam dacă noul echipaj, avea habar de folosirea lor, dar ce mai conta: fiecare ar fi știut la nevoie, să apese pe trăgaci” .

***

Stăteam acu și mă uitam îngândurat la un posibil plan, pentru a recupera corabia. Era singura salvare a noastră. Ei dar pentru asta se presupunea un atac surpriză, pe care noi nu eram pregătiți să-l efectuăm. Noi eram doar trei. Îmi aduc aminte de armele golite de gloanțe ale celor doi pirați de ai mei. Mă fac îngrijorat ca să le cercetez armele. Așa că fără să știe ei, le-am mai pus câteva gloanțe în încărcător. Poate mi-ar fi fost de un real ajutor.

- Ce facem Căpitane?mă întreabă Dinte de Pisică.

- Păi așteptăm până se întunecă. O vom lua înot până la corabie. Vom ține automatele sus deasupra capului, ca să nu se ude, și acolo ne descurcăm noi. Că doar suntem băieți mari.

- Dacă aveam o barcă...

- Știu la ce te gândești, dar nu mai am energie. Îmi trebuie cealaltă baterie. Iar asta se găsește pe corabie în cabina mea.

Cum mă uitam distrat spre corabie cu binoclul, exclam:

- Uite Dinte de Pisică că ne vine și barca!

Îmi ia la rândul lui binoclul și se convinge.

- Păi sir, așteptăm până vin la mal, apoi îi facem de petrecanie și luăm și barca.

- Bine lasă că vedem noi atunci cum vor sta lucrurile.

Stăteam toți trei ascunși după o tufă de verdeață. Era cam 50 de m până la țărm. Barca se apropia. În ea era .... Mă uit mai bine. Mă frec la ochi. Credeam că nu văd bine. Îl întreb la rându-mi pe Dinte de Pisică:

- Mii de draci, dacă cel din barcă nu e Chiorul!

Se uită și el repede.

- Ai dreptate sir! Dar oare ce caută în barcă de unul singur?

- Există o singură explicație, încerc eu să-i spun. A evadat și el de acolo.

Îl lăsară-m să debarce. Cred că pe corabie s-a aflat despre plecarea lui, că se stârnii oarecare mișcare. Și avui și răspunsul. O salvă de tun trasă de pe corabie, îmbogății insula cu încă un obuz, care nu explodă, dar se înfipse la 1m de mal.

Probabil că luase la țintă barca. Dacă o nimereau ne strica toată ordinea de zi. Noroc că cei de pe corabie nu erau țintași buni. De acu se însera. Așteptăm ca Chiorul să ajungă lângă noi, și cei doi pirați îi săriră în spate. În timp ce Chiorul se opintea și se răsucea, încercând să scape, mă duc la ei. Când mă văzu Chiorul, se uită cam cruciș la mine. Asta poate și din cauza handicapului lui, sau poate mi se păru mie.

- Ce faci Căpitane? apucă să zică Chiorul. Ce faceți aici?

Apoi Chiorul ne povesti cum pirații, nu se știe cum, au reușit să scape, și au tăbărât peste noi. Ne-au luat armele și ne-au țintuit cu ele ca să ne supunem. L-au prins și pe Dulău Roșcat. Toți sunt legați în magazia unde erau ei înainte.

- Dar tu cum ai scăpat? întrebă Dinte de Pisică.

- Păi ai uitat că Dulău Roșcat m-a pus consemn la cuibul de cioară? Asta m-a salvat. Am profitat de neatenția lor și am șters-o. Le-am luat și o barcă.

- Păi asta e bine, că face să se încline balanța în favoarea noastră. Acu suntem patru.

- Totuși suntem încă puțini, se scărpină Dinte de Pisică.

- Am un plan! La noapte ne ducem pe corabie, profităm de somnul lor și îi atacăm. Eliberăm și restul echipajului și gata!

- Ce simplu e sir! zise Dinte de Pisică cu nu prea mare convingere. Ați uitat sir, că ei sunt înarmați până în dinți, în timp ce noi avem doar trei automate.

- Ajung și ălea, dacă știm cum să le folosim și mai ales terenul.

- Presupun că or face de pază, după evadarea ta, care văd cu nu a trecut neobservată, întări și celălalt pirat.

- Da asta cam așa e! Era mai bine să ne bazăm pe elementul surpriză. Dar și așa nu-i trecut. Dar ia spunem Chiorule, ce caută ei aici?

- Au de gând să debarce mâine și să aducă comoara pe care voi ați cărat-o. Iar ei vor să o ducă înapoi la peșteră.

- Da? Păi asta e bine! Poate ne ușurează munca. Or rămâne mai puțini pe corabie și atunci balanța se va înclina în favoarea noastră.

- Păi cred că așa rămâne. Așteptăm să se facă dimineață.

-Totuși cred că era mai bine să ne ducem peste ei la noapte. Este un proverb: ” Nu lăsa pe mâine, ce poți face azi !”, zic eu.

- E periculos Căpitane! Mai ales că acu sunt în alertă și cu ochii pe noi.

- Dar nici așa nu suntem siguri că vor mai veni aici. Poate se răzgândesc și în zori pleacă.

- Și asta se poate, zise Dinte de Pisică.

- Eu am o idee, zice piratul din cei vechi. Mă duc eu singur la noapte. Mă duc înot. O să încerc să nu fac prea mult zgomot. Urc la bord și anihilez paza. După aia vă fac semn și veniți și voi cu barca.

Mi se părea o idee mai bună, decât așteptatul. Aprob.

- Bine te duci acolo și dacă reușești ne dai de veste cu lanterna asta, zic eu dându-i o lanternă.

Mă uit la ceas. Până după miezul nopții mai aveam destul. Ne întoarcem în junglă. La adăpostul ei aprindem un foc ferit de cei de pe corabie. Mâncăm ce ne mai rămase de la băștinași și ne întindem pe jos. În tot acest timp mă gândeam. Întorceam planul pe toate fețele, căutând o breșă. Dar se pare că era singura alternativă. Totul era ca cei de pe corabie să nu prindă de veste, că s-ar fi dus pe copcă atacul nostru surpriză. Și trebuia să avem și mare grijă. Pirații ăștia se dovediră destul de perverși, aluzie la atacul lor murdar. Ne făcusem să credem că corabia e părăsită, ca apoi să ne atace. Noroc că ei nu se așteptau la un asemenea răspuns pe măsură, din partea noastră. Dar după cum se vede, iar s-a întors roata în favoarea lor.

Pun pe piratul care se însărcinase să meargă pe corabie planton sc 1. După el urma Dinte de Pisică. La 1, 2 noaptea trebuia să mergem. Încerc să adorm, dar emoția dinaintea atacului nu–mi dădea pace, speriindu-mi somnul. Dinte de Pisică nu avea nici un stres. Adormi imediat. Și Chiorul îl urmă la puțin timp. Numai piratul de lângă mine ne veghea. Încerc să intru în vorbă cu el, că și așa nu mă fura somnul.

- Cum îți zice senior? Și de când te-ai făcut pirat?

- Îmi spune Philip, senior și de mic cutreier mările și oceanele lumii. De la 5 ani aș putea spune. Tata era și el pirat și mă lua cu el mereu în câte o expediție de-a noastră. La început mai rar, iar după moartea mamei de friguri, tata m-a luat cu el.

Așa am crescut pe mări. Marea mi-a fost și școală și mamă și tată. Așa am învățat toată asprimea vieții. M-am călit singur. Și asta până într-o zi când tata, fusese prins de niște sălbatici, pe când pusesem piciorul pe o insulă. Eu împreună cu alți pirați am scăpat cu fuga. Ne-am întors pe corabie, unde am mers până la epuizare. După multe furtuni și alte peripeții am debarcat pe un țărm mai ospitalier.

Aici am făcut recrutări și am mers mai departe pe mări. Așa am dat de dumneavoastră. Nu aveam intenția să vă atacăm. Ne trebuia apă și mâncare. Rația noastră se cam terminase de multișor.

- Poate tu nu, dar căpitanul vostru, nu mi-a dat alceva de gândit.

- Eram disperați sir. Oricum vă mulțumim că ne-ați ajutat și ne-am făcut un fel de cămin pe acea insulă a dumneavoastră. Velasquiez, căpetenia noastră, mai are un frate vitreg, care e mult mai rău. Și el e pirat. Cutreiră mările în căutare de comori. Se zvonea că ar fi găsit o insulă unde are nenumărate bogății.

- O fi insula asta, zic eu într-o doară, fără să știu cât de aproape eram de adevăr.

- Culcați-vă senior, că acu trebuie să atacăm.

Încerc să-l ascult. Dar degeaba somnul nu voia să vină, pace.

Deodată se produse ceva mișcare ca un foșnet undeva în stânga noastră. Mă scol și cu arma pregătită întreb:

- Cine e acolo ?

La început nici un răspuns. Deodată apare câțiva băștinași. Apariția lor mă făcu să-mi vină o idee. Dacă i-ași folosi și pe ei la atacul surpriză al nostru. Cu ambarcațiunile lor mici și ușoare, ar fi permis să ne apropiem mai în liniște de corabie. Problema era cum îi voi convinge?

Mă apropii de ei. Încerc să le spun că avem în plan să atacăm corabia la noapte. Îndrept mâinile către corabie, pronunțând numele de Myra. Aceștia înțeleg. Văd că scot din niște tufișuri niște bărci, ca niște pirogi. Unul spune ceva. Eu încerc să–i conving că nu a sosit încă momentul, spunându-le să facă și liniște. Îl scol și pe ceilalți doi, spunându-le:

- Hei sculați-vă, că ne-au sosit ajutoare!

Se scoală ei și nu prea. Nu le plăcea că le-am stricat somnul. Îi pun și pe ei la curent de planul nostru. Băștinașii cu pirogile lor, ne vor ajuta să ne apropiem în liniște de corabie.

Zis și făcut. Oricum mai era încă timp, dar dacă tot veniră și ei, ne îmbarcarăm și vâslirăm silențios către corabie. Norocul nostru că nu răsărise încă luna. Asta făcea ca să ne ascundă de privirile discrete și eventuale, ale celor de pe corabie. Piroga în care eram eu cu doi băștinași ajunse prima.

Tragem la scară. Celelalte trei pirogi, în care se aflau ceilalți pirați, trase fiecare în mai multe puncte. Una la pupa, una la babord, una la tribord și alta la prova. La prova era Chiorul, în timp ce la babord eram eu. Dinte de Pisică se afla la tribord. Philip era la pupa. Era bun planul nostru. În caz că unii din noi ar fi fost descoperiți, am fi avut acoperire prin ceilalți. Pe toți odată nu ne-ar fi putut repera. Mă sui pe frânghie. La adăpostul întunericului, îmi ițesc capul după bordaj la parapet. Mă uit. În zona mea era liniște. Trec de parapet, și o iau mai mult pe burtă, către magazia unde credeam eu că este echipajul nostru prins. Cum cunoșteam corabia la perfecție, nu mi-a fost greu să ajung la ei. Mai greu era ca să cobor la ei. Ușa era încuiată pe dinafară. Se vedea un lanț gros de care era petrecut un lacăt la fel de mare și el. Mă uit mai departe pe punte. La timonă era un marinar. Ajutat de un băștinaș, aceasta îl aduce la tăcere, lovindu-l în cap. Mă uit mai departe. Nu mai era nimeni. Ne întâlnim și cu ceilalți pirați. Eram acu opt cu toții. Le arăt șoșotind lacătul uriaș la ceilalți. Philip se apropie de el și nu știu ce meșterește la el, că îl deschide. Intrăm înăuntru. Prima dată se produse rumoare.

- Ssst! mai încet, v-a venit salvarea voastră, zic eu încet. Sunt eu Căpitanul vostru! Aprind o lanternă, cu fază mică de interior. De afară nu se putea vedea. Dar surpriză la lumina lanternei mele văzurăm pe cei trei băștinași, împreună cu Myra. Cu ei era și Stoolu.

- Ce-i cu voi aici? îi întreb pe ei, uitându-mă mai mult la Stoolu.

Stoolu începe să zică ceva precum că i-ar fi închis pirații. Sau cel puțin așa am înțeles. Le fac semn să nu mai vorbească tare. Îi scot afară. Sting lanterna și pe întuneric îi duc la piroga cu care venisem eu. Le spun că pot să plece toți dacă vreau făcând semne lui Stoolu.

- Nu eu rămân la tine. Tu salvat pe Myra, eu te ajut pe tine.

- Bine du-o pe Myra înapoi pe insulă, în timp ce noi ne ocupăm de pirați, să ne redobândim din nou corabia.

Un băștinaș se oferă s-o ducă. Coboară pe scară și urcându-se în pirogă, se făcură nevăzuți la adăpostul întunericului. Eu cu Dinte de Pisică, Philip, Chiorul și Stoolu, o luăm tiptil spre cabina mea. Nădăjduiam să fie liberă. Când ajungem la ea, deschid ușa și la lumina puternică a altei lanterne, scotocesc cu ea întunericul. Pe patul meu dormea celălalt căpitan de pe corabia Santa Maria cu care venise. Coborâm tiptil, eu, cu Chiorul și Dinte de Pisică, în timp ce afară îi lăsasem de pază, pe Philip și Stoolu. Cu armele pregătite îl atacăm pe Căpitan. Până să-și dea el seama ce se întâmplă, țevile reci ale armelor noastre i se lipiseră de obraji.

- Un cuvânt dacă scoți te curăț, amenință Chiorul.

Nici Dinte de Pisică nu arăta mai puțin amenințător.

- Hai, fă pași căpitane!

Cu țevile lipite de trupul lui, Căpitanul, încă somnoros, se dădu jos din pat, neînțelegând încă ce se petrece. O parte și din vina întunericului. Că nu reușea să ne distingă fața, orbindu-l cu lumina lanternei. Cei doi îi făcu semn să urce scara. Ieșirăm afară, flancați și de Philip și Stoolu, care ne învățase fără menajamente, stilul de comportare al nostru. Ba mai mult în clipa când era pe punte, Stoolu îl îmbrânci cu arma în coaste, zicând ceva. Îl duc pe Căpitan în locul unde fuseseră închiși cei patru băștinași. Îi punem cătușele și un căluș în gură. Apoi îi fac semn lui Dinte de Pisică. Acesta înțelege. Nu stă mult pe gânduri. Cu patul armei îl lovește în ceafă. Acesta își pierde echilibrul și cade în interiorul magaziei grămadă jos. Închidem provizoriu magazia, punând lanțul și lacătul de formă, ca să nu se prindă alți pirați, dacă vreunul ar fi dat da peste ea. Ne continuăm preumblarea. Cobor la bucătărie. Și bucătarul dormea. La lumina lanternei îl recunosc. Era omul nostru. Probabil că din același motiv îl cruțase. Nu aveau poate bucătar. Acesta se trezește speriat. Îi duc mâna la gură, încercând să-l liniștesc. Îi spun în trei cuvinte cum stă treaba și că suntem pe cale să ne luăm în primire iar corabia. Deja Căpitanul era captiv. Îl întreb de soarta celorlați.

- Păi sunt morți de bieți. Au chefuit până târziu. Abia m-am culcat și eu. Că nu mă mai lăsau. Voiau mâncare.

- Ei lasă că le dăm noi de mâncare la pești, amenință Chiorul.

- Lasă asta, zi unde-s ceilalți? Echipajul nostru! Unde sunt închiși? Ce știi de ei?

- În magazia de arme și muniții. Iar cheia e la Căpitanul Velasquiez.

- Velasquiez? zic eu nedumerit. Păi bine pe Velasquiez nu l-am lăsat pe insula noastră?

- Ăsta e altul, sir. E fratele lui. El e cel mai al dracului pirat care au văzut vreodată aceste mări și oceane.

- O fi el al dracului, dar i-am venit noi de hac. Se află în nesimțire în fosta magazie a băștinașilor.

- Ooo! asta e bine. Păi hai să mergem la ei.

O luăm tiptil. Pătrundem la magazia de arme. Acolo la vederea noastră se stârni rumoare. Dulău Roșcat mă recunoscu, cu tot întunericul.

- Mii de draci și o zgripțuroaică, am fost convins că nu îl vei uita și pe bietul Dulău Roșcat!

- Păi cum altfel? Se poate Dulău Roșcat! Cum era să te las aici pe mâna ăstora?

- V-ați grăbit bine. Că mâine după ce duceau înapoi comoara, voiau să o întindă. Unde? Dumnezeu știe! Probabil pe o altă insulă.

La ușa era un lanț cu un lacăt mare. Dar nici acesta nu se dovedi pentru Philip , o mare problemă. Îl descuie și ieșirăm în liniște unul câte unul. Apoi eu îi împărții:

- Tu te duci la timonă, arătând către Ureche Ruptă. Tu te duci la pupa, zic în continuare, arătând spre Picior Strâmb. Iar noi mergem peste ei să-i luăm pe sus, profitând că sunt încă adormiți.

În timp ce ne croiam drum către teugă, un pirat apăru de nicăieri. Văzându-ne, apucă să strige. Cum avea automatul la el, slobozii câteva rafale în direcția mea. Dar cum nu era obișnuit cu arma care trepida în mâna lui, nu avu prea mare precizie. Stoolu se puse între el și mine, încercând să se apropie de el, ca să-i i-a arma. Asta la costat. Câteva gloanțe trase la întâmplare de pirat, îl atinse mortal. Acesta se prăbuși pe punte. Ceilalți pirați deschiseră și ei focul. Astfel că Stoolu fu răzbunat. Mă aplec deasupra lui Stoolu. Acesta cu colțul gurii însângerat, mai apucă să-mi spună:

- Eu plecat! Tu ai grijă de Myra. Asta dorința lui Stoolu.

După care închise ochii.

Emoționat îl trag mai deoparte. Ceilalți pirați alarmați de focurile de arme, se treziră buimaci, încercând să se suie pe punte. Dar Dulău Roșcat care îi aștepta la deschizătură, îi pocnea cu patul armei în cap. Așa că jumate din ei erau în nesimțire. Văzând că e groasă pentru ei, o parte încercară să se ascundă, la adăpostul întunericului. Cum puntea era deja sub controlul nostru, ceilalți pirați nu mai opuse rezistență. De acu se lumina de ziuă. Fapt binevenit, ca să vedem mai bine cum stă treaba. Apoi i-am legat doi câte doi și de mâini și de picioare, iar Dinte de Pisică ia împins în magazia unde era și căpitanul lor. Se auzi vocifăreală și un cor de înjurături. Semn că căpitanul lor se trezise.

- Incapabililor! Bețivilor! Nu sunteți în stare de nimic! I-am avut în mână! Și ne-au scăpat și a doua oară!

- Lasă-i căpitane! Nu-ți mai certa oamenii! Ei nu au nici o vină. Dumneata ești de vină, că nu ți-ai asigurat corabia, lăsându-ți doar un singur om de pază.

- Ce facem cu ei, căpitane? mă întreabă Dinte de Pisică.

- Cum ce facem ? se băgă în discuție Dulău Roșcat. Ce ar fi făcut și ei cu noi. Mâncare la monstru!

- Ești prea dur, Dulău Roșcat! Eu propun să ne întoarcem la noi și pe drum îi lăsăm pe o o altă insulă, asta ca să se învețe minte, să nu ne mai atace!

După ce facem numărătorile, decid :

- La ora 10 plecăm spre insula noastră.

- De ce, sir la 10?

- Mai am o problemă. Trebuie să merg pe insulă. Mai avem ceva de luat de acolo.

- Te însoțim căpitane, zise Philip și Dinte de Pisică.

În acest timp îi spun lui Dulău Roșcat să se pregătească de plecare.

Îi iau trupul neînsuflețit a lui Stoolu. Îl cobor în barcă. Cu mine în barcă se suie și un băștinaș, care rămăsese cu noi, Philip și Dinte de Pisică. O luăm către țărm. Pe mal ne aștepta Myra și doi băștinași. Cu cât ne apropiam, cu atât Myra era mai tare agitată. Striga ceva la noi. În clipa când ne apropiem de mal, Myra pricepu cum stau lucrurile. Se urcă în barcă, aruncându-se peste Stoolu, în hohote de plâns și strigăte de jale. Replica ei mă umplu și pe mine de emoție. Mă uit pe furiș la ceilalți, încercând să-mi șterg niște lacrimi ce începeau să dea năvală. După un timp, doi băștinași o dădură la o parte cu forța pe Myra, care începuse să strige și mai tare, urlând. Unul din băștinași, cel cu care venisem de pe corabie, încercă să-i spună ceva, arătând spre mine. Nu știu ce i-a spus. După aia, cei doi băștinași împreună cu noi, într-o tăcere mormântală, îl urmarăm pe cei doi care purtau trupul neînsuflețit a lui Stoolu, pe umerii lor. L-au dus pe jos la ei în sat. Cum vestea se răspândise repede, ne invadară o mulțime de băștinași. Seful lor ieși și el afară. Băștinașul care vorbise cu Myra, se duce la marele șef, spunându-i ceva

Apoi cei doi îl duc mai deoparte la marginea satului. Îi sapă o groapă, după care în bocetele Myrei, acesta fu acoperit în final cu pământ. La sfârșitul ceremoniei, Myra se puse în genunchi lângă mormântul lui, nedezlipindu-se de el și tot jelându-l. Trecu o oră când Myra se hotărâ să se ridice. Apoi se duse la tatăl ei, Marele Sef, spunându-i ceva. Acesta arătă că ar fi fost de acord. Nu știu ce or fi vorbit. După care m-am aplecat spre el, dându-i de înțeles că noi vom pleca și să rămână cu bine. Acesta se aplecă la rându-i și mă cuprinse cu brațele, cu două diagonale. După care mă scutură și îmi zise ceva referitor la Myra. Prima dată nu am înțeles. După aia aveam să înțeleg că băștinașul care a văzut cum a murit Stoolu, i-a zis căpeteniei dorința lui: - Ca eu să am grijă de Myra.

După ce am mai luat și restul comorii, ce nu o încărcasem înainte, ne-am luat rămas bun de la Marele –Șef precum și de la băștinași, care în gest de mulțumire, își agitau sulițele în sus, acompaniindu-le cu strigături. Probabil că erau bucuroși că îi scăpasem de pirați. Așa că odată ajunși din nou pe corabie, am ridicat ancora. Acu mai aveam la bord încă un pasager clandestin: pe Myra. Nu aș putea spune din privirea ei, dacă era sau nu prea încântată.

- Încotro Căpitane? mă întreabă zâmbind larg Dulău Roșcat.

- Acasă Dulău Roșcat! Acasă!

Acasă însemna pentru mine insula pe care nimerisem și de unde venisem. Gândul mă ducea la revederea cu prietenii mei, Mimi și Fane, pe care îi lăsasem acolo.

Am avut la început noroc de un vânt bun din pupa, de care am profitat din plin. Nu că aș fi vrut să mai fac economie la combustibil, dar eram mai originali așa. Cine ne-ar fi văzut de departe, ar fi zis: ”Uite ce corabie frumoasă! ” Așa că restul timpului mi l-am dedicat calculând direcția uitându-mă mai mult pe hartă și notițe și alte notații. Îl trimisesem pe Philip ca să întreprindă diferite sarcini. Să măsoare viteza navei cu Loch-ul, a vântului și adâncimea apei. Le luam pe toate astea și le studiam. Apoi notam traseul stabilit pe hartă cu Longitudinea și Latitudinea. Măsurătorile mai complicate, cu sextantul, sau alte aparate, le făceam eu. Practic refăceam itinerarul străbătut de noi. Cu ochii la barometru, îmi făceam griji iar de o nouă furtună, care nu întârzie să se arate. Aveam de gând să ocolesc centrul furtunii, în așa fel ca ea să ne atingă numai în treacăt. Asta însemna un ocol cam mare și pe deasupra și o întârziere de proporții.

- Dar în Caraibe când mergem sir? mă întreabă Dinte de Pisică profitând la o ieșire a mea pe punte pentru măsurători.

- Poate mai târziu. Să ajungem întâi la noi acasă. Pe insula noastră, pe care o s-o botezăm: ”Il Coco”. Acolo o să fie sediul comorilor noastre strânse de la alții.

- Trăiască insula ”Il Coco”, strigară în urale toți pirații.

Până și Dulău Roșcat zâmbea. Semn că și lui îi plăcea numele ales de mine. Am mers cale de 50 de mile. Se înserase. La orizont soarele nu se îndura să plece la culcare, aruncând cu ultimele puteri sulițe de lumină, care străpungea norii roșietici. Cu tot efortul meu de a ocoli furtuna, aceasta puse repede stăpânire pe noi. Departe în larg se vedeau deja multe valuri agitate. Cerul se întunecă, luminat din când în când de fulgere. Tunetele nu se auzeau încă. Distanța era încă mare.

 

 

15.

 

- Pregătiți-vă de furtună. Coborâți toate pânzele! Lăsați numai cea de la pupa. Ea ne va ajuta pe timpul furtunii și ca să și înaintăm. Numai dacă se schimbă vântul o strângeți.

Toți pirații se grăbiră să-mi execute ordinele. Dulău Roșcat îi împingea de la spate:

- Hai puturoșilor! Asta e mișcare? Mai repede!

Pe Myra o coborâi în cabina mea, făcându-i semn că vine furtuna. Cred că a înțeles și ea. O simțea și ea. O avea în sânge. Fusese călită. Doar trăise în mijlocul naturii, cunoscându-le toate metehnele.

Îl las la început la timonă pe Dulău Roșcat. După el urma inevitabil Dinte de Pisică. Nici nu a mai trebuit Dulău Roșcat să-i amintească. Se prezentase singur din propria inițiativă la timonă. Prima parte a furtunii a fost un infern pentru noi, cu toate eforturile mele, de a ne abate cât mai departe, din calea ei. Ne-a scuturat groaznic. Nu mai am cuvinte să mai descriu clipele de groază prin care am trecut. Dar de fiecare dată Dulău Roșcat cu mâna pe roata cârmii, rămase înțepenit fără să se abată din drum. Cu un ochi la busolă și cu altul în față ocolea cu dibăcie valurile mai mari, cățărându-se pe creasta lor. Dar nu toate. Multe din ele ne măturau corabia, sau ne udau din belșug. Ne făcusem rost de haine impermiabile și călduroase cu aparatul meu. Păi ce credeți? Îl pusesem la treabă de cum am venit.

Îi pusesem acumulatorul de rezervă și pe celălalt la încărcat. Motoarele torceau și ele calm. Motoristul meu era la post. Avea grijă de toate. Mă duc la cabina cu timona de la prova. Acolo Dulău Roșcat cu mâinile încleștate pe timonă, îmi aruncă pe furiș o privire rece, ca și timpul de afară.

- Căpitane, mii de draci! Dacă o mai ține așa mult furtuna asta, o să ne împuținăm foarte curând.

- Nu-ți face griji Dulău Roșcat, Corabia va rezista! Auzi corabie, zic eu ridicând ochii spre cer, să reziști!

- Dacă spuneți sir! zise Dulău Roșcat cam cu neîncredere, în clipa când schimbând brusc direcția ne cățăram pe culmea altui val. Am crezut că asta ne-a fost. Din fericire corabia coborî odată cu valul, nepricinuindu-ne alte neajunsuri decât frică și teamă. Până acu corabia a rezistat de minune. Am mai dus-o așa încă o oră, care mi s-a părut o zi. Târziu în noapte furtuna se potoli ca prin farmec, de parcă nici nu a existat.

- Era și timpul zise Dulău Roșcat istovit.

După care ieși și îl puse pe Dinte de Pisică. Acesta acceptă bucuros, acu că trecuse furtuna. Toată noaptea am încercat să văd unde ne abătuse iar furtuna. Dacă m-aș fi luat după traseul lui Dulău Roșcat ar fi fost abaterea cam de 10 mile spre sud. Ori eu îmi propusesem să navighez către sud – est. Așteptam cu înfrigurare dimineața. Mă tot uitam nerăbdător la ceas. Abia pe la 5 se ivi o geană de lumină. După un timp strigătul omului de la veghe din vârful catargului mare, ne dădu de veste:

- Pământ la tribord!

Mă îndrept grabnic către locul indicat. Împreună cu mine se înghesuiră și alții.

- Să nu-mi spuneți sir, că asta e insula noastră, că nu vă cred.

- Nici eu nu cred Dulău Roșcat. Cum iese soarele o să fac o nouă poziționare și vom afla curând.

Insula se zărea cale de o milă în fața noastră.

- Ce facem căpitane, tragem la mal?

- Nu încă. Așteaptă să vedem ce insulă e. Vrei să nimerim din lac în puț?

Cum se arătă Soarele, în urma măsurării mele, precum și stabilirii coordonatelor, văzui că nu era insula noastră dar nici alta cunoscută. Nu era trecută pe hartă. Probabil că e una mică fără importanță. Deodată îmi vine o idee. Dulău Roșcat zâmbește, ghicindu-mi gândurile.

- Nu e așa sir, că asta ar fi numai bună pentru prietenii noștri de jos, care ard de nerăbdare ca să pună piciorul pe ea? Cred că le ajunge cât au stat acolo jos.

- De acord Dulău Roșcat!

Încercăm să ne apropiem mai bine de noua insulă, în limita care ne-ar fi lăsat, având grijă să măsurăm mereu adâncimea. Nu voiam să naufragiez pe un banc de nisip sau corali. Ca să nu mai zic de stânci. Când mai aveam circa 200 de m. până la țărm, mă hotărâ

- Aruncați ancora! Coborâți bărcile! Duceți pirații în ele cu grijă. Apoi mergem și noi cu ei acolo, să inspectăm insula.

Acestea fiind spuse, urcarăm pe rând pe toți pirații pe punte. Aceștia îmi aruncară privire dușmănoase și pline de ură.

- Nu ajută la nimic, căpitane Velasquiez, zic eu către căpitanul lor. Nu știam că mai ai un frate. Fratele tău este cu noi pe insula noastră. Poate vreți să vă revedeți!

- Cum, el este la voi? zise răstit piratul.

- Da și văd că chiar îți seamănă leit. Aș fi jurat că e el, dacă nu l-aș fi știut că e acolo.

- Deci l-ați prins și pe el?

- Nu căpitane, s-a predat singur! După ce i-am omorât corabia, au abdicat cu toții. Unii din marinarii de aici au fost din echipajul lui. Poți să te convingi. Acum suntem cu toți prieteni.

- Aș vrea să facem o înțelegere Căpitane, zice el adresându-se mie. Nu mă lăsa aici! Merg cu voi mai departe, și promit că nu o să vă fac greutăți.

- Nu-l crede Căpitane! E mai șiret decât o vulpe. Numai gura e de el! Lasă-l să meargă cu ceilalți, ca să le țină companie la ai lui.

In prima fază nu știam ce hotărâre o să iau. Ca să câștig totuși timp zic:

- Bine duceți-i pe ei întâi, în acest timp o să mă mai gândesc. Nu voiam ca să-i despart pe cei doi pretinși frați. Poate nici cel de pe insulă, nu mi-ar fi iertat-o.

Unii din pirați auziră milogeala, sau târgul dintre mine și căpitanul lor și îi aruncau priviri pline de dispreț și ură.

- Lasă Căpitane, că dacă ne mai întâlnim vreodată, să te rogi să nu fii de față, că ăla ai să fii, îl amenințară ei. Dar Velsaquiez, nici nu–i păsa. Nu punea preț pe vorbele lor. El mai nădăjduia în decizia mea favorabilă.

Când toți pirații legați bine coborâră în bărcile noastre, ne îndreptarăm către țărm. În față era o altă barcă de a noastră cu echipajul nostru, în care coborâsem și eu împreună cu Myra. În urma noastră la o mică distanță era o altă barcă cu alt echipaj, care ne escorta. Toți eram înarmați până în dinți, așa că, chiar și dezlegați dacă ar fi fost pirații, nu ar fi avut curaj să ne atace.

Ne apropiem de țărm. Primii coborârăm noi. Era o plăcere ca să simți din nou pământul sub picioare, după atâtea zile petrecute pe mare. Și mai ales după furtună. După ce am debarcat noi, le veni rândul piraților să se dea jos din bărci. Aceștia în șir indian, o luară către interiorul insulei secundați de noi. După ce debarcară și ultima grupă, ne strângem laolaltă, să vedem ce aveam de hotărât.

- Eu zic, zise Chiorul, să-i împușcăm aici pe loc.

- Ba, eu zic să-i agățăm pe fiecare de acești copaci și scăpăm definitiv de ei și facem și economie de gloanțe, zise Dulău Roșcat.

- Adică să-i spânzurăm? Întreb eu.

- Întocmai sir. Ce crezi că ar fi făcut ei, dacă erau în locul nostru?

- Vă făceam de petrecanie încă de la început! Se lăudară pirații.

- Gânguriți păsărilor! Gânguriți! Jur pe burta rechinului, că vorbele dumneavoastră îmi mângâie auzul. Vedeți sir? Aveți și dovada! Să-i omorâm! Și nu o să ne mai facem griji pentru ei, de acu înainte! Ce vreți sir? Asta e legea!

- Asta e legea junglei, spun eu, cu un total dezacord, plin de năduf.

- Și ce ai vrea sir? Să le facem și lor o pensiune cumva?

- Nu dar nici cu moartea nu sunt de acord. Să-i lăsăm aici singuri. Le dăm câteva arme și niște gloanțe...

- Nu mai spuneți sir ? Arme și gloanțe ca să ne împuște ei?

- Nu armele le dăm la urmă.

- Cum sir?

- Ai să vezi!

Adevărul că la capitolul ăsta, încă nu mă gândisem. Nu știam cum să le dau acestor nenorociți arme și gloanțe.

- Deocamdată rămân aici sub pază strictă. Voi trei rămâneți aici și îi supravegheați. Dacă încearcă ceva îi curățați, zic eu parcă împrumutând puțin din ostilitatea lui Dulău Roșcat. În acest timp noi o să facem o mică recunoaștere a insulei ăsteia.

Zis și făcut. După ce ne afundarăm în pădure, văzui că atât clima cât și vegetația precum și fauna erau la fel, cu cea de pe insula noastră. Oare erau gemene?

Erau destule păsări și căprioare. Pe care le întâlneam la tot pasul. Asta era bine pentru pirați, știind că nu vor muri de foame. Mai departe dădurăm de o mică cascadă ce curgea cu o apă cristalină, revărsându-se de la o înălțime într-un lac imens. Profitarăm ca să ne înlocuim și noi rezerva de apă potabilă. Încărcați și cu diverse fructe, refăcurăm drumul către țărm. După ce încărcai o barcă cu aceste provizii, îi făcui semn celui din barcă să pornească către corabie. În timp ce mă întorceam către pirați, care ne așteptaseră cuminți, Velasquiez mă întreabă:

- Ei te-ai hotărât Căpitane? Cu mine cum rămâne?

- Trădătorule! țipă un alt pirat. Te-ai aliat cu ăștia? Dacă știam ce-ți poate capul, te spânzuram de catargul mare încă de la început.

Cred că era secundul de la vechea gașcă, că prea era din cale afară de supărat. Nici ceilalți pirați nu primiră vestea prea entuziasmați. În ochii fiecăruia li se citea ură, asta că nu le prea surâdea ideea de a rămâne singuri aici, poate chiar și pe viață, pe această insulă destul de izolată și necunoscută.

- Te cunosc pe tine Dulău Roșcat! Am auzit de isprăvile tale care, de ce să nu recunoaștem, nu au fost prea ortodoxe!

- Mii de draci și o zgripțuroaică! Am fost mereu convins că numele meu va înfrunta veacurile!

Era timpul să iau o hotărâre.

- Uite ce e, domnule Velasquiez! Eu nu am să te las aici. Te duc să-ți vezi fratele, dar dacă îmi creezi neplăceri măcar o singură dată, îți promit că te aduc și te las aici. Și crede-mă că nu cred că ți-ar surâde ideea de a vă fi întâlnii din nou cu tovarășii tăi. Privirile înnegurate și pline de ură a celorlalți pirați, fu cel mai bun răspuns atât pentru mine, cât și pentru el.

- Și cu noi cum rămâne? întrebară în cor ceilalți pirați. Noi ce facem aici ? Cum o să ne descurcăm singuri pe această insulă pustie? Ce vom mânca? Dați-ne măcar câteva arme!

Surâdeam. Le-ar fi plăcut ideea de ai înarma pe acești ticăloși.

Totuși le zic:

- Se găsește vânat din belșug fraților! Numai să vă puneți capul la contribuție. V-am lăsat și totuși și niște arme lângă lac. O să le găsiți ușor. Aveți și gloanțe destule. Când se vor termina o luați după omul preistoric. Nevoia vă v-a fi de un real ajutor. Așa că aveți grijă cum gestionați muniția. V-am lăsat și câteva duzine de chibrituri, asta așa până învățați întâi cum să aprindeți focul. Uite aici și cheia de la cătușe. Vă desfaceți singuri, doar sunteți băieți mari. Acestea fiind zise, ne întoarcem la bordul corăbiei noastre și cu Velasquiez. Cât părăseam țărmul mă amuzam văzând vânzoleala piraților de a se elibera fiecare cât mai repede. Câțiva pătrunseră în desiș, crezând că vor găsi repede armele, ca să ne atace. Oricum noi îi aveam în vizor pe cei rămași pe țărm, care oricum nu ne-ar fi făcut rău, nici cât rău ia-i face unui elefant. Pe Velasquiez am avut grijă să-l țin în cătușe la păstrare într-o cabină părăsită. Pe când navigam, Dinte de pisică și Dulău Roșcat, mă luară la rost:

- Nu cred că a fost o idee prea bună aducându-l pe omul ăsta iar printre noi. Nu ți-a ajuns manevrele josnice ale lui? Eu, taie-mă, dar nu am încredere nici cât într-o muscă, referitor la gândurile lui necurate.

- Lasă Dulău Roșcat că nu o fi dracul așa de negru.

- Eu sir, crede-mă l-aș fi găurit de mult pe ăsta!

- Eu nu pot să mai am încredere în el de când cu povestea atacului de atunci.

Și se apucă să ne povestească Dulău Roșcat, cum îi prinsese atunci pirații, poveste ce v-am spus-o și vouă cu puțin timp în urmă.

- Da, poate ai dreptate Dulău Roșcat. Dar trebuie să–i dăm măcar o șansă. Fiecare are dreptul la o șansă!

- Ce șansă sir? Lupul își schimbă părul, dar năravul ba!

- Vremurile ălea de mult apuse au trecut, Dulău Roșcat! A venit vremea să fim iar ”Boy and Boy” sau Boy of Boy” . Adică băieți de băieți.

- Dacă spuneți sir! zise Dulău Roșcat, fără prea mare convingere.

Și așa luarăm drumul către insula noastră. Ne-au trebuit tot atâtea zile, până să ajungem din nou la insula noastră. Când a apărut și insula la orizont, Dulău Roșcat nu a scăpat ocazia să zică:

- Mii de draci și o zgripțuroaică! Jur pe burta rechinului, că cei de aici ard de nerăbdare să ne vadă!

Când ne-am apropiat destul de țărm, am coborât bărcile. În barca mea era și Dulău Roșcat care și-a călcat pe inimă și și-a adus și lada lui cu diamante. Eu o luasem și pe Myra, împreună cu tot strictul necesar. Când barca noastră a atins din nou țărmul, apărură ca din pământ Mimi, însoțită de Fane. Îi secundau și Velasquiez , fostul căpitan. Chiar mă gândeam ce figură or face cei doi, când se vor reîntâlni. Numai că nu vă pot descrie ce figură a făcut Fane și mai ales Mimi, când din barca mea a coborât Myra. Era numai ochi și urechi. Cred că a afectat-o costumația sumară a ei. Dar nici Myra nu era mai prejos. Nu aș putea zice că întâlnirea dintre ele ar fi fost de un bun augur. Se priveau insistent. ” Asta îmi mai trebuia acu ” zic eu în gând. ”Să nu-mi spui că sunt și geloase?”

- Ea e Myra, fac eu repede prezentările. E fiica unui mare șef de trib de pe insula care am vizitat-o. A consimțit să meargă de bună voie, după ce a avut și încuviințarea logodnicului, care și-a dat viața, apărându-mă pe mine. Fane făcu niște ochi cât cepele. Cât despre Mimi, spuse egal un: ” Mi-a părut bine” ducându-se să-i strângă mâna. Myra surprinsă, neștiind ce are de gând să facă Mimi, se dădu speriată înapoi. Dar Mimi înțelese, așa că îmi spuse:

- Ai tot timpul din lume ca să o educi!...

- Dar Mimi, nu e cea ce crezi! încerc eu să mă apăr.

Dar și Fane mă privi bănuitor. În acest timp se apropiară și restul de bărci cu toți pirații. În multe bărci, pirații deja le umplu cu aurul de pe corabie. Multe erau și mai grele, drept pentru care rămaseră mult în urmă. Când veni și ultima barcă, în care era și Velasquiez pretinsul frate, acesta rămase pironit, la vederea lui. Nu se văzură cred de ani de zile, iar acu nu le veneau a crede ochilor. Păși pe mal, și după o clipă de nehotărâre se îmbrățișară îndelung.

- Frate tu ești cu adevărat? întrebă Velasquiez al nostru, puțin mișcat. Nu s-ar putea spune că nici celălalt Velasquiez, nu ar fi primit revederea din plin.

- Nu te-am mai văzut frate, de mai bine de 20 de ani. Pe atunci erai un țânc.

- Uite cine vorbește? De parcă tu erai mai bătrân.

I-am lăsat să-și depene amintirile. Doar nu se mai revăzuse de ani, și am continuat descărcarea bărcilor. Ei acu era o problemă. Iar trebuia să fac rost de un mijloc de transport, ca să care tot odată. Mă uit la aparat. Era în stare bună bateria. Puteam încerca. Așa că le fac rost de un TIR, spre mirarea lui Velasquiez noul, și a altor pirați, care nu știau care e faza. Dulău Roșcat cum văzu TIR-ul exclamă:

- O, la, la ! Dar să știi că-mi place fleșculețul ăsta sir!

După ce încărcarăm tot aurul și celelalte echipamente și tot felul de lucruri, ne suim toți patru căpitani și foști căpitani în cabină și pornim. Pe Fane, Mimi și Myra, i-am urcat sus. Aveau o mică despărțitură izolată de partea cu marfă, situată imediat lângă cabina noastră. Cum avea și o fereastră în spate cabina putea comunica cu acea despărțitură. Puteam să conversez și cu ei. Mergem și oprim la locul unde aveam arsenalul comorii, cum spunea Fane, în luminiș. Cum ajungem, Dulău Roșcat le și dădu ordine:

- Gata jos trântorilor! Descărcați comoara și cărați-o în peșteră.

- Sper sir, că acolo va fi în siguranță și lada mea? mă întreabă cu teamă Dulău Roșcat.

- Desigur Dulău Roșcat, e locul cel mai sigur. Mai sigur și decât la orice altă bancă din lume.

- Mii de draci! Asta e foarte bine! Când mă voi retrage din munca de pirat, că o să fac și asta odată, îmi voi alina bătrânețile, cu tot ce este acu în ea.

- Sigur! Dulău Roșcat! Când vrei să pleci, aici o s-o găsești.

Cu toată strădania piraților, tot ne luară câteva ore descărcatul și mutarea întregului TIR, la noi în peșteră. După care i-am lăsat să facă ce vor, eu retrăgându-ne împreună cu prietenii mei și Myra în casa noastră. Trebuie să spun încă de la început că Myra era foarte receptivă la tot ce îi arătam eu, în timp ce prietenii mei își tot dădeau coate. Dar mă făcui că nu observ. Eu nu aveam ochi decât pentru Myra, fapt constatat și de Mimi. După ce ne ospătarăm din belșug, luarăm și noi o scurtă pauză. Încercai să o învăț pe Myra cum să vorbească ca noi. Ce e drept mi-a trebuit cam mult timp, până să o fac ca să vorbească, și să ne putem înțelege, cât de cât. Dar efortul mi-a fost răsplătit.

Trecuse câteva zile de la venirea noastră pe insulă. Treburile mergeau de minune. Până și pe Velasquiez cel nou, l-am eliberat, dar tot sub supraveghere strictă. Velasquiez primul, ne-a asigurat că atâta timp cât este și el prin preajmă, nu vom avea neplăceri din partea fratelui lui.

Într-o dimineață prietenii mei mă întrebară:

- Ascultă Marinel, cu noi cum rămâne?

- Păi dacă vreți vă pot dezlega. Putem pleca când doriți.

- Păi aș vrea acasă, dar ce fac cu dublura mea? zise Mimi.

- Nu-ți face griji! Cred că am găsit explicația! Trebuie doar să plecăm odată toți și nu pe rând. Astfel constanta cuantum – timp nu v-a mai fi afectată, și ne vom trezi cu toții în același timp de unde am plecat.

- Și cu Dulău Roșcat, ce facem? întreabă Fane.

- Dar Cu Myra, care văd că îți cam curg ochii, și ei ție...

Da asta era o problemă.

- Ei văd eu. Vă duc întâi acasă, și văd eu după aia! Poate mă întorc din nou aici. Sau poate o aduc și pe ea în lumea noastră...

- Dar cu noi cum rămâne sir? Acu când ne-am obișnuit atât cu dumneavoastră, vreți să ne părăsiți? zise Dinte de Pisică, atent la ce discutam.

- Ne-am obișnuit cu dumneavoastră sir, că ne-ar pare tare rău, să ne părăsiți acu! zise și Dulău Roșcat, care se aflau prin apropiere și trăsese cu urechea la ce vorbeam cu prietenii mei.

- Și apoi comoara sir! ...Cine ne va da-o înapoi? Adăugă iar Dinte de Pisică.

- Apoi văd că pe voi vă macină numai grija comorilor, decât altceva.

- Păi cum altfel sir? Ce am muncit degeaba? Ne-am pus viețile în joc inutil?

- Păi o aveți aici nu plec cu ea. Lasă că mai vin să vă vizitez, încerc eu să-i liniștesc. Voi aveți grijă de insulă și tot ce se află pe ea. Când mă voi întoarce, pregătesc o nouă campanie de explorare, de data asta a adâncurilor. Acolo da, comori! În lipsa mea tu vei fi Căpitanul, zisei arătând către Dulău Roșcat. Iar frații Velasquiez, vor avea grijă și de ceilalți.

- Mulțumesc sir, pentru încredere!

Apoi luându-ne rămas bun de la toți pirații, ne retragem la mine în fortăreață. Myra parcă presimțind ce vreau să fac, se aruncă la pieptul meu strigând ceva. Încă nu reușisem să-i învăț toate cuvintele și mai ales toate metehnele, dar pricepui. Nu voia să se mai despartă de mine nici în ruptul capului.

- Lasă-l că se întoarce el, încearcă Fane să o tempereze.

- Fii sigură că nu ți-l i-au eu, încercă și Mimi să pună paie pe foc.

Nu știu dacă vorbele lor a convins-o. Se uita și la ei, și la mine, nu prea era convinsă.

- Dacă trebuie la tine să pleci... du-te! Myra așteaptă la tine aici, toată viața!

Nu prea mi-a plăcut nici mie, monologul ei, dar nu aveam ce face deocamdată. Îi spun cât pot de bine, să se ducă la ferma de iepuri, să mă aștepte acolo, că mă voi întoarce. Aceasta cu lacrimi în ochi, de parcă presimțea ceva, părăsi camera cu pași șovăielnici, dispărând din câmpul meu vizual.

Pentru orice eventualitate, am profitat când se încărca comoara în peștera mea, fără să fiu văzut, i-au câteva pietre mai mari si mai colorate și le îndes în buzunar. În caz că nu m-aș mai putea întoarce înapoi, puteau prinde bine. Apoi am făcut două pachete cu alte pietre prețioase și pentru prietenii mei. Când revin la casa mea, le dau pachetele lor. La început se uitară cam curioși la mine. Dar Fane a înțeles. Apoi mi-au mulțumit frumos, amândoi.

- Ei, sunteți gata? Plecăm? Întreb eu pe prietenii mei, mai mult ca să încerc să șterg scena despărțirii de Myra.

- Da! suntem gata! răspund într-un glas, Mimi și Fane.

Poate pentru ei aventura avea să ia sfârșit. Dar nu și pentru mine.

Încerc să potrivesc coordonatele timpului, când am plecat atunci. Trebuiau ca ele să fie corecte. Că altfel în cine știe ce nouă aventură m-ar fi târât pe mine și pe prietenii mei. La fel ca la început cerul se întunecă. În clipa când se porniră și luminile colorate, o făptură dădu buzna în încăpere. Când se lumină iar, văzui că ajunsesem cu bine acasă. Fane și Mimi erau iar în sufrageria mea, stând pe canapea. Numai mama, din păcate, nu era acasă.

- Gata fraților, suntem din nou acasă! le zic eu.

- Și ei erau bucuroși că în sfârșit au ajuns acasă. Deodată sună soneria. Mă duc la ușă să deschid. În clipa când deschid ușa, cine credeți că era la ușă? - Myra!

Sfârșitul parții întâi. O să urmeze și partea a doua.

 

                                  Sfârșitul părții întâi.