TREI PE O INSULĂ
Adaptare după original
de: Marin Grigoriu
Partea I
APARATUL
Stăteam aplecat deasupra vrafurilor de cărţi şi nu terminam una, că începeam alta. Doar oi găsi ce căutam. Lucram de ceva vreme, la un proiect secret. Eram aşa de adâncit în căutări, că nici nu observasem când intră mama în odaie. Odaie, vorba vine. Camera mea o transformasem în laborator. Zăceau în dezordine diverse aparate şi cărţi peste tot. Pe podea, pe pat şi pe dulapuri. Nu mai aveai loc să pui un ac. Oriunde te uitai găseai ceva scris pe ceva. Mama când intră se sperie când văzu atâta dezordine.
- Când îţi faci şi tu ordine?
- Am să fac, mamă! răspunsei eu cu juma de glas, neridicându-mi privirea de la nişte aparate.
- Ai fost la şcoală?
Ei o asemenea întrebare nu ar fi trebuit să mi-o mai pună mama. Ştie că nu am obiceiul să chiulesc. E drept că fusesem o dată la Victor. Căţeaua lor născuse nişte pui şi voiam grozav, să îi văd. Dar asta se întâmplase demult.
- Ai fost la şcoală? repetă mama.
- Sigur că da, continui eu, neputând dezlipi ochii de pe un ecran. De ce întrebi?
- Pentru că, patul tău stă şi acum nefăcut.
- Zău mămico, atipisem şi îmi era frică să nu întârzii la şcoală.
- Da bine, zice mama.
- Tu toată ziua nu faci altceva decât să studiezi să citeşti şi să faci tot felul de aparate nefolositoare. Ce ai de gând să faci cu ele?...
- Ştii mama, mai am puţin şi termin. `Dematerializatorul`- aşa l-am botezat. Mai trebuie să fac interfaţa de adaptare a frecvenţei creierului, la matricea aparatului şi, e gata!
- Ce păcatele mele, mai e şi asta? Auzi `demaretaliz... cum...?
- Ei, e o maşină care face că să apari în orce loc vrei, ...să-ţi îndeplinească orce dorinţă.
- Să facă patul, să facă curat, sau să spele vasele, nu poate? întrebă mama ironic.
- Ştii mamă cât e de interesantă această invenţie? Habar nu ai!
- Da bine, uite ce e! Eu o să plec, că am puţină treabă. Tu! uită-te la mâna mea! Aşa!
- Unu! faci patul. Doi! îţi aranjezi camera. Trei! mături şi speli şi vasele....
- Bine! zic eu posomorât.
După ce pleacă mama, mă apuc iar de lucru. Citind ceva, îmi vine o idee. Ce ar fi dacă...? Şi după ce fac măsurătorile şi pregătirile, tastez ultimele date pentru a porni programul. Leg şi sursa la aparatul meu. Tastez ultima mea dorinţa şi...Apoi mă arunc încântat pe divan şi aştept cu nerăbdare, să văd ce o să se întâmple. Deodată ceva scapără în aer cu zgomot şi o lumină mă invadă. Apoi ceva că un vânt, îmi zbârli şuviţele de păr, după care văzui cu groază că mă înalț în văzduh...
Stăteam pe divan şi nu îmi venea a crede. Şi divanul împreună cu mine stătea atârnat în aer. Divanul se oprise cam la doi metri şi stătea nemişcat de parcă stătea pe propriile lui picioare. Deci experimentul meu reuşise. Bucuros nevoie mare am sărit jos, alegându-mă cu o julitură. Dar ce mai conta. Găsisem ceea ce căutăm de ani de zile. Aparataul meu funcţiona. Ei dar altă comedie. Cum dau divanul jos, la locul lui. Mă gândeam şi nu–mi venea nici o idee. Când, îmi da prin cap o altă idee. Presupun că trebuie inversat procesul. Da! Asta era! Schimbai datele în matrice şi totul se făcu la loc că înainte. Apoi îmi aduse aminte, că până la venirea mamei, am atâtea de făcut... `Ce ar fi dacă...` şi potrivesc noile coordonate la acest aparat şi îl conectez, zicând în sinea mea, poate face şi patul, mătură...şi spală şi vasele...Nici nu mi-am sfârşit bine gândul, când apăru iar, o lumină puternică care trecu că un vârtej prin toată casa. Când se termină, observ cu stupoare şi cu oarecare frică, cum totul în apartament era lună. Toate se aranjase. Parchetul lucea aşa de tare, că nici o firme de renume, nu ar fi putut face asta. Patul era făcut cum numai mama se pricepea să-l facă. De abia acu văzui, ce poate aparatul meu. Mă duc în bucătărie şi constat că şi vasele se spălaseră singure. Ce mai, devenisem un vrăjitor modern al timpurilor noastre. Cu noul meu aparat puteam să fac orice. Da ... fac eu în sinea mea dar când nu am curent? Da trebuie să pun la punct şi acumulatorul, ca să nu mai depind de sursă. Îmi trebuia o sursă portabilă, că să mă pot mişca cu aparatul.
Când, sună cineva la uşa. Mă duc să deschid şi din cauza vitezei alunec pe parchet, ca pe un patinoar, ajungând de-a bușelea până la uşă. Mă scol şi deschid. Era prietena mea de la şcoală, Mimi. Ne vorbisem că să vină la mine, împreună cu un alt coleg - Fane, ca să mă ajute să facem lecţiile împreună.
- Da Fani nu a venit? întreabă ea.
- Nu! zic eu la repezeală. Când intră în sufragerie era cât pe ce să cadă, dacă nu o ţineam eu.
- Vai da ce alunecă, parchetul la ţine! zice ea.
- Mimi! încep eu emoţionat. Am făcut un aparat care poate face orice. Îmi poate îndeplini orice dorinţă.
- Te pominești că îţi rezolvă şi problemele de la matematică, zice ea ironic. Le-ai făcut?
-Sigur că da! minţii eu cu neruşinare. Uite dincolo pe masă caietul.
În timp ce se ducea după caiet, am pornit iar aparatul, spunând în gând dorinţa. Deodată o văd tresărind şi rămase foarte surprinsă.
- Cine te-a ajutat? Ți-ai schimbat şi scrisul. Scriai mult mai neglijent.
- De acum pot să fac orice.
- Orice? zice ea neîncrezătoare.
- Orice! zic eu.
- Poi atunci fă, ca în cameră să ningă.
- Mă întorc tastez dorinţa ei şi pornesc aparatul. Şi deodată în încăpere se stârni ceva de nedescris. Rafale de vânt şi de zăpadă, ne invadă din toate părţile. Vântul sufla puternic. Rafalele de vânt erau gata să o dea jos pe fată de pe divan. Îşi acoperise faţa cu mâinele. Într-un târziu aud rugămintea ei, să mă opresc. Nici mie nu-mi plăcea chestia asta cu zăpada. Aşa că i-am pus capăt. Totul reveni că înainte. Parchetul lucea tot aşa de tare, ca înainte şi în casă nici urmă de zăpadă.
- Nu mai înţeleg nimic, zice Mimi.
Deodată sună iar cineva la uşă.
- Cred că e Fani, zice ea. Dacă vrei să te cred, fă matale ca Fani să fie negru.
Ce i-o fi venit să îl fac pe Fani, negru, nu ştiu? Dar cred că încercând să mă pună la încercare, scornea tot felul de idei năstruşnice, doar, doar, m-o prinde cu minciuna.
Capitolul 2.
CĂLĂTORIA
Când intră Fane în sufragerie, am rămas foarte şocaţi, pironindu-l cu privirea.
- Ce aveţi de vă holbaţi aşa la mine?
- Uită-te şi tu la ţine îi spune Mimi arătându-i oglindă.
- Ce e asta? Unde m-am mâzgălit aşa? întreabă el, frecandu-şi faţa şi mâinele cu batista.
- Nu ţi mai freca faţa şi mâinile! că nu ajută la nimic. Te-a preschimbat Marinel
- Să mă preschimbe? Ce mai e şi asta?
Încercai să îl pun la curent cu noua mea descoperire. Şi că toate astea le făcuse aparatul meu. Că de acum numai era alb ci un băiat negru, că cei din Africa. Când terminai, îl vedem pe Fane, că sare în sus de bucurie şi dansând când pe un picior când pe un altul.
- Bravo fraţilor, decând îmi doream să fiu negru. Lasă-mă aşa! Dar, şti ceva! Să nu care cumva să mai faci şi pe altu negru, nu de alta, dar nu ar mai fi interesant. Lasă-mă pe mine singurul. Să vedeţi ce o să crape colegii mâine la şcoală, când au să mă vadă aşa.
Începusem să mă mâhnesc. Era aşa de mult preucupat de propria lui persoană, că nici măcar nu m-a întrebat cum am făcut-o.
- Dacă vrei, te pot dezlega oricând!
- Nu! nu, lasă-mă deocamdată aşa.
- Apropo! Cum ai făcut-o?
- Acum pot să fac orice!
- Adică?
- Va pot lua cu mine pe o insulă, unde nu a călcat picior de om.
- Când?
- Aş putea şi acum, dar mai am o problemă cu bateria. Nu e gata. Poate săptămâna viitoare. Acum dacă, plecăm, că o putem face şi acu, dar nu cred că o să ne mai şi întoarcem, cel puţin aşa de curând.
A rămas ca săptămâna viitoare să ne întâlnim din nou şi să plecăm în `expediţie`.
A rămas foarte surprinsă mama, de hărnicia mea, când a venit acasă.
- Am făcut patul, am măturat, am spălat vasele...
- Ei vezi că se poate? zise ea.
Nu am vrut să îi spun nici un cuvânt despre descoperirea mea. Am început să fac tot felul de demersuri ca să întru în posesia unui acumulator, care să aibă caracteristicile prescrise de mine. În primul rând, mă interesa să aibă o autonomie cât mai mare. Şi să aibă şi parametri stabiliţi. După câteva zile reuşesc să întru în posesia ei. Fac probele şi văd că se comportă minunat. O conectez la priză ca să se încarce. Peste câteva zile trebuia să plecăm. Unde? Nici eu nu ştiam încă precis.
Exact la o săptămână ne întâlnim iar cu Mimi și Fane la mine acasă. Profitasem că nu era mama acasă şi i-am chemat. Când au apărut în sfârşit, Fane, mă şi puse la curent, despre figura colegilor. Nu se puteau obişnui cu noua lui faţă. Îl întreb:
- Dar părinţii tăi?
- Părinţii?... Am avut noroc că nu erau acasă. Sunt plecaţi în concediu.
- Ei eşti gata? întreabă el.
- Gata, zic eu.
- Unde mergem? intrteabă şi Mimi
- Undeva pe o insulă la tropice, unde e numai cald.
- Sigur! că eu nu pot suportă frigul, zise Fane.
- Da, ştiţi ceva, vă rog să închideţi ochii, numai aşa putem pleca, zic eu. Adevărul e că nu vroiam să mă vadă ce făceam eu la aparat. Aparatul nu era mare. Încăpea întro sacoşă. Îl deconectez de la priză şi îl trec pe acumulator. Apoi tastez locaţia. Şi deodată un zgomot prelung şi puternic ca nişte scârţâituri însoţit de nişte lumini roşi, galbene, verzi şi albastre, începuse să se rotească în jurul nostru. Se făcuse brusc întuneric. Apoi linişte. Când auzii sunetul desluşit al valurilor ce se zbăteau de stâncile unei insulei. Nimerisem în largul oceanului, pe o insulă pustie, dar plină de viaţă.
Aud în dreapta mea, glasul lui Fane:
- Ananaşi, Bananieri, Palmieri...
Ne aflam pe un platou de piatră aproape neted, iar marea se învolbura la picioarele noastre, izbându-se de stânci. Mai în depărtare, se zărea o bogată vegetaţie luxuriantă şi o pădure uriaşă. Am cercetat împreună insula. Era destul de mare. Platoul pe care ne aflam, era cred cam la 25 de m, deasupra valurille înspumate. Într-un târziu ne-am oprit. Ni se făcuse foame. Ei îşi luase-ră pachet. Fuseseră prevăzători. Nu acelaş lucru se putea spune şi despre mine. În graba mea şi copleşit de emoţia încercării aparatului, uitasem şi de mâncare. La început au încercat să împartă mâncarea lor cu mine. Dar mi-am adus aminte că aveam aparatul cu mine. Îl scot şi ferindu-l de privirele iscoditoare ale prietenilor mei, tastez nişte dorinţe de ale mele. Prietenii mei au rămas cu gura căscată când au văzut că apare din senin o masă rotundă împreună cu trei fotolii. Pe masă erau două tavi. Pe una erau prăjituri şi pe alta numai îngheţată. Au mâncat şi ei dar cam cu reţinere. Eu m-am luptat cel mai tare cu ele. La un moment dat mi se făcuse burta ca o tobă. Numai puteam mânca. După ce mâncasem ne-am mai odihnit. La un moment dat mă întreabă ei:
- Şi ce o să facem aici?
- Nimic! zic eu.
- Cum aşa! nimic, zice şi Fani.
- Uite aşa nimic! zic, eu pus pe arţag. O să stăm aici, cât ne-o pofti inima şi nu o să facem absolut nimic! O să ascultăm păsărelele.
Parcă ghicindu-mi gândul, o pasăre cu penele multicolore se ivi pe platou. Semăna cu păunul. Îşi ridicase căpuşorul şi ne fixă cu ochii ei mici şi negri. Probabil, că insula nefiind locuită, nu mai văzuse până acum oameni.
- Ce bună ar fi asta de-o friptură, zice Fane
- Nici să nu te gândeşti! zice Mimi. Nu vezi ce ochi visători are.
- Visători, nevisatori, ... noi cu ce o să ne hrănim. Că doar nu o se ne hrănim numai cu prăjituri, toată viaţa, sau poate cu iarbă asta? spuse Fane.
- De ce? zic eu, vă pot face rost de orice. Numai să îmi cereţi.
- Nu! Fără scamatorii! zice Fane. Dacă tot am nimerit aici pe insula asta, nici eu nu ştiu cum, hai să ne trăim viaţa, că nişte adevăraţi Robinsoni. Ei ce ziceți de asta?
E drept, că ideea lui, la început m-a încântat şi pe mine. Mimi sărea în sus de bucurie şi îşi freca într-una palmele de fericire.
- Da! da! să trăim că nişte adevăraţi Robinsoni, zice ea.
Şi cum o să prindem păsări sau vietăţile de pe aici? întreb eu. Am văzut că sunt şi căprioare.
- Punem capcane! zice Fane.
- Până una alta, zice Fane, hai Mimi să mergem la pecuit.
- Hai la pecuit! zice şi ea, bătând din nou din palme.
- Bine, zic eu. Adică ia staţi! Da cu ce o să pescuiţi? Să vă fac rost de nişte undiţe...năvod, ceva...
- Nu! nu ne trebuie, ne descurcăm noi şi singuri şi fără ele.
După ce au plecat, am mai făcut `o comandă ` de prăjituri. Dar nu le-am mai putut mânca. M-am distrat pentru câteva clipe, făcând să țâsnească din pământ un izvor. Apa era bună şi rece. Moţăiam. Într-un târziu, glasurile păsărilor, mă făcu să adorm. Am adormit cu capul pe masă...
Capitolul 3.
ÎNTÂLNIREA CU PIRAŢII
***
... Departe în largul oceanului, pe valuri, relativ liniştite, naviga o corabie. Corabia se numea ”Galoşul Diavolului”. La bordul ei se găseau cinci piraţi. Atât mai rămăsese. Pe catarg mai flutura o pânză neagră pe care erau desenate, un craniu cu două oase încrucişate. Stindardul lor. Probabil că şi corabia trecuse prin multe lupte. Că arata jalnic. Nu cred că ar fi rezistat la o nouă furtună mai mare. Erau cei mai temuţi piraţi, din marile sudice. Căpetenia ei era un pirat arătos cu favoriţi roşii şi cel mai crud dintre piraţi. Acesta era Dulău Roşcat. Se uită căpitanul prin ochean şi cea ce văzu îl încânta peste măsură.
- Piraţi la tribord se vede o insulă. Jur pe burta rechinului că pe această insulă, o să găsim aur...
***
Mă trezesc, că cineva îmi dă un ghiont în spate. Era Fane.
- Hai la masă! spune el.
Îmi simţeam corpul greu şi amorţit. Parcă mâncasem o bătaie zdravănă. Se înserase. Soarele coborâse de mult, iar marea se înroşise odată cu cerul, în locul unde dispăruse soarele. Mirosea a peste fript. `` Fane şi cu Mimi, totuşi au prins peste``, îmi zic în sinea mea.
- Aţi prins peste? întreb eu, deşi vedeam asta foarte bine. Da v-aţi descurcat cu valurile?
- Ne-am descurcat după cum vezi.
- Şi cum aţi prins peştii, că nu cred că i-aţi rugat să va cadă singur în mână.
- Am pescuit în lagună. Acolo apa e mai liniştită şi mai puţin adâncă. Am folosit cămaşa mea drept năvod.
- Am făcut şi baie, am şi înotat.
- Aşa! zic eu simţind că mă roade invidia. Aţi făcut baie şi aţi înotat şi pe mine nu m-aţi chemat.
-Şi înotatul e o muncă...zice Fane.
- E un băiat foarte priceput Fane, zice Mimi. A reuşit să aprindă şi focul.
- Măcar de s-ar pricepe, nu mă las eu. Uite nici lemnele nu–s aşezate bine …
- Atunci aşează-le tu mai bine, zise Fane, pus pe arţag.
Umblai la foc şi tot aşezând lemnele, bineînţeles că focul se stinse.
- Hmmm! zic eu neştiind ce e de făcut. Erau lemnele ude.
- Ei acum te rog să aprinzi focul...
- Da, daţi-mi nişte chibrituri...
- Nu avem aşa ceva.
- Nu aveţi, ei lasă că fac eu rost acuşi...
- Nu! te rog, Marinel, fără scamatorii.
- Da ce are? E mai simplu...
- Am căzut de acord cu toţii să ne petrecem viaţa pe insulă, aşa cum a făcut şi Robinson. El cum s-a descurcat să facă focul. Ce el avea chibrituri...? Iar tu nu poţi să faci atâta lucru?
- Hmmm...Da staţi să mă gândesc...nu mă lăsam eu.
Da daţi-mi o lupă. Am nevoie de o lupă.
- Auzi, tu gândeşti în genera, cu capul sau cu picioarele, zise Mimi râzând.
- De unde să îţi dăm noi aici o lupă şi în al doilea rând la ce ţi-ar mai folosi, că doar soarele a apus de mult.
- Da! nu mă lăsăm eu, căutând disperat o soluţie, în acest caz ... focul se mai poate obţine prin frecarea a două lemne.
- Ei hai, încearcă.
Iau de jos două lemne, dar neştiind cum să procedez, începui să le frec unul de altul. Am frecat mult timp, dar lemnele dinadins făceau, că nu vroiau nici măcar să se încălzească.
- Nu sunt bune lemnele astea, zic eu, cu ciudă, aruncând cât colo lemnele.
- Apoi cu răbdarea ta, nici un lemn nu o să se aprindă.
- Ia fii atent aici. Uite luăm o bucată de lemn, aşa, punem pe el iarbă asta, care se numeşte iască şi cu piatra asta scăpărăm. O ploaie de scântei izbucni, care până la urmă aprinse lemnul.
- Ai văzut?
Hotărât lucru, mă făcusem de ruşine. Tăceam.
- De ce taci? mă întrebă el.
- Când ţi-o da una!
- Hai încearcă.
- Lăsaţi băieţi, încercă Mimi să ne oprească, dar era prea târziu. Ne şi încăerasem acolo jos pe petre. Am simţit că Fane era mai tare ca mine şi se mai şi înfipse în spatele meu, o piatră, iar durerea mă făcu să renunţ.
- Ei aşa mai merge, zice Fane.
- Mai bine hai să vă fac rost de o aventură.
- Ce aventură?
Am apelat iar la aparatul meu şi ... cât ai clipi din ochi, răsări luna. Iar la lumina ei, ce ne fu dat să vedem? Pe o furtună groaznică, o corabie de piraţi se îndrepta direct către insula nostra. Era ”Galoşul Diavolului”.
Fără a scoate o vorbă am pornit-o toţi trei în goană spre malul abrupt.
- Ce steag înspăimântător, zice Mimi.
- Piraţii! nu? mă priveşte întrebător, Fane.
- Bineînţeles, cei mai cruzi piraţi din marile sudice, spun eu ... Asta zic şi eu aventură!...
Aluneca spre ţărm cu pânzele umflate, iar vântul o purta pe valuri, arucând-o, de colo-colo, ca pe o coajă de nucă.
- Vai de mine! strigă deodată Mimi, priviţi băieţi valurile împing corabia către grămezile alea de bolovani. Praful o să se aleagă de ea!
Fără un cuvânt şi cu mare repeziciune şi însângerându-ne mâinile, la fiecare mişcare, am început să coboram stânca. Sub picioarele noastre, printre bolovani, vuiau valurile oceanului. Lumina argintie a lunii, se oglindea în fiecare val, croind o pârtie nesfârşită sclipiotoare, care se pierdea departe în larg. Siluieta întunecată a corabiei traversa vertiginos pârtia de lumină şi dispăru dincolo de o ieşitură a insulei. Deodată se auzi o izbitură surdă şi pârâitul lemnului care se desfăcea în bucăţi.
Ajunşi jos ne-am scos pantofii şi am pornit-o în goană pe nisipul încă cald, din pricina soarelui arzător, ce îl pârjolise o zi întreagă. A trebuit să traversăm un mic golf separat de ocean, printr-o grămadă de recifuri, de care se spărgeau vuind valuri înspumate. Dincolo de ieşitură am văzut corabia. Zăcea aruncată pe stânci şi valurile spumegând ale oceanului treceau peste corpul ei. Pe mal se agitau câteva siluiete de oameni. Încercau să salveze ceva. Din pricina valurilor, care năvăleau unul după altul, oamenii nu se puteau ţine pe picioare, cădeau, dar se ridicau imediat. Căutând cu înverşunare să tragă şi să care ceva. Cred că era un butoi. În fine, piraţii reuşiră să ajungă la un loc mai ferit. Acum, la lumina lunii vedeam că sunt cinci şi vedeam chiar şi trăsăturile lor.
- Şi dacă o să ne vadă? întreabă Mimi, strigând în urechea mea, crezând că nu o aud din pricina valurilor.
- Şi ce dacă! Nu-mi este teamă de ei!
Făceam eu pe grozavul, dar ca să fiu sincer, nici mie nu mi-a venit deloc bine, când am văzut că piraţii pornesc în direcţia noastră.
Ca la comandă toţi trei am luat-o la fugă, traversând golful. M-am împedicat de o piatră şi am căzut în apă. Fane şi Mimi, m-au ajutat să ajung pe nisip, tocmai când piraţii se apropiau de golf. Gâfâind de oboseală şi de emoţie, am ajuns la stâncă şi am început să ne căţărăm pe ea. Hainele se udaseră şi se îngreunaseră, trăgându-mă în jos. Cât pe aci să mă prăbuşesc în jos. Când am ajuns sus pe platou, văzurăm cu groază, că şi piraţii se căţărau pe urmele noastre. Dar mergând în direcţia focului, mi-am zis în sinea mea: ` De ce să îmi fie teamă? Am doar aparatul...Am luat apoi aparatul şi l-am ascuns după nişte bolovani. Acum era în siguranţă. Am pus câteva lemne pe foc şi mă uităm la piraţii care se apropiau de noi. În frunte, calca ţanţoş un bărbat înalt şi spătos, cu faţa încadrată de favoriţi roşcaţi, purta un maiou vărgat şi botfori în picioare. Se apropia de noi purtând mâna la cingătoare, de care atârna un hanger uriaş. Am făcut un pas, ieşindu-i în întâmpinare. Piratul se opri, scoţându-şi pălăria de muşama, apoi rosti cu o voce de bas:
- Suntem nişte bieţi marinari naufragiaţi chiar lângă aceste maluri, şi îi salută pe tânărul gentleman şi pe tânăra lady! Apoi făcu un semn celorlalţi piraţi, care că la comandă, întocmai că şeful lor îşi scoaseră pălăriile lucitoare. Erau toţi unul şi unul. Nu îți puteai da seama, care din ei are mutră mai înspăimântătoare.
-Te salut Dulău Roşcat! zic eu.
- Ooo! Tânărul gentleman, cunoaşte numele meu?
- Am citi despre dumneata.
Auzindu-mă se umflă în pene, privindu-şi însoţitorii cu superioritate.
- Mi de draci şi o zgripţuroaica! Am fost totdeauna convins că numele meu v-a înfrunta veacurile.
- Iar asta e Ureche Ruptă! am continuat eu, arătând cu degetul pe un pirat, nu prea înalt dar îndesat cu nişte urechi mari clăpăuge, dintre care una era pe jumate ruptă.
-Toate le ştiţi, sir! rânji Ureche Ruptă.
- Iar asta e Dinte de Pisică, urmai eu, arătând către un omuleţ mic de statură, cu nasul mare şi mustaţă în furculiţă, care scoase un sunet straniu.
- Iar pe dumneata te cheamă Picior Strâmb, spun eu adresându-mă la un pirat cu figura smeadă de oriental şi cu cercel în ureche.
- Şi pe mine cum mă cheamă? Mă întrebă o matahală de om care avea un ochi acoperit cu o banderolă neagră.
- Chiorul!
- Ha! Exclamă el încântat.
Piraţii se apropiară de căpitanul lor şi începură să şoşotească ceva între ei. Deşi vorbeau în şoaptă, mi-am dat seama ce anume îi nelinişteşte.
- Căpitane! Nu o fi o cursă la mijloc? În timp ce ne răcim gură cu ei, garda e gata să ne înhaţe?
Dar Dulău Roşcat îl împinse cu dispreţ.
-Taci Ureche Ruptă! Toată viaţă ta, nu ai fost decât un fricos. Lămurim noi lucrurile acu!...
PRIZONIERI
Ţinând pălăria în mână, căpitanul făcu un pas înainte şi ni se adresa respectuos:
- N-ar vrea tânăra lady, sau tânărul gentlemen, să ne spună unde sunt stimabilii lor părinţi? Jur pe burta rechinului că ardem de nerăbdare să-i vedem mai repede şi să le exprimăm tot respectul nostru.
- Aşa ceva e imposibil, căpitane, am răspuns eu.
- De ce şir? Oare nu o puteţi trimite pe sluga voastră, şi arată cu degetul în dreptul lui Fane.
- Nu sunt slugă! Se oțărâ Fane.
-Taci, băiete! Răcni Dulău Roşcat. Jur pe burta rechinului că diavolul ăsta negru al dumneavoastră, habar nu are cum se vorbeşte cu domnii!
- Ce? Nu e diavol, face şi Mimi, care până acu tăcuse. E prietenul nostru cel mai bun. Iar dumneata nu ai nici un drept să vorbeşti aşa cu el.
Spuse toate acestea repede, apropiindu-se de Dulău Roşcat, şi gesticulând nervoasă pe sub nasul lui. Niciodată nu o văzusem pe Mimi aşa de mânioasă. Căpitanul se feri de ea că de o muscă supărătoare, strânse din umeri şi izbucni în hohote de râs.
- Nu ştiu ce ai găsit de râs.
- Va cer scuze milady. Am ocolit o jumătate de lume în covata mea, care, precum vedeţi, s-a sfărâmat izbindu-se de recifurile astea blestemate, dar nu am văzut nicăieri, ca albii să fie prieteni cu negrii.
Am tras-o de mâna pe Mimi şi am răspuns eu în locul ei:
- Uite ce-i Dulău Roşcat, mai există şi cealaltă jumătate a lumii, în care toţi oamenii sunt prieteni.
- Nu aş vrea să nimeresc acolo.
- Nici o grijă nu te pofteşte nimeni.
Dinte de Pisica începu a bolborosi morocănos:
- N-aş putea spune că gazdele sunt prea primitoare.
- Oaspeţii ar face bine să nu-şi insulte gazdele, nu se lasă Mimi.
- Un negru poate fi gazdă?
- Întocmai ca şi un alb, replică Fane, parcă împrumutând enervarea, de la Mimi.
- Căpitane nu ai vrea să îl agăţăm pe negrul ăsta de un copac.
- Ai răbdare Ureche Ruptă, toate la timpul lor. Spuneţi, vă rog sir, cum aş putea să-i văd pe părinţii dumneavoastră?
- Părinţii noştri, nu sunt pe această insulă.
Recunosc că făcusem o greşeală.
Piraţii, au schimbat priviri cu subînţeles, cu căpitanul lor. Dinte de Pisica molfăia tutun, şi fuma pipă. Uitându-mă la el îmi oferă şi mie una. Refuz politicos.
- Ei da poate dacă nu vrei pipă, poate un gât de rom, nu ne vei refuza.
- Nu mulţumesc, nu beau rom.
- Încercaţi şir! Cu cât bei mai mult cu cât mai mult se scurtează drumul spre cimitir.
- Nu nu mă grăbesc la cimitir.
Piraţii izbucniră în hohote de ras. De fapt piraţii ăştia râdeau din orice. Deodată Dulău Roşcat scoase un sunet înfriccoșător. Ca la comandă piraţii se azvârliră asupra noastră.
Am auzit geamătul de durere a lui Mimi şi scrâşnetul lui Fane.
- Lăsaţi-ne! Nu aveţi nici un drept...
Chiorul mă legă fedeleş.
- Pe tânăra lady şi pe tânărul gentleman legaţii de palmier. Iar pe puiul ăsta de negru îl aduceţi la picioarele mele, dădu ordine Dulău Roşcat.
Eu şi Mimi am fost legaţi de câte un copac. Fane era la picioarele lui Dulău Roşcat cu mâinele legate la spate. Apoi Dulău Roşcat se lasă solemn în fotoliu şi zise:
- Din clipa asta mă declar guvernator al acestei insule.
- Noi nu te recunoaştem de guvernator.
- Gânguriţi, păsărelelor, gânguriţi, jur pe burta rechinuli că vorbele dumneavoastră îmi mângâie auzul.
Apoi piraţii se instalară în jurul focului nostru, înfulecând peştele prăjit şi trăgând după fiecare înghiţitură, o duşcă zdravănă de rom. Pe măsură ce duceau plosca mai des la gură, limbile lor începuse să se dezlege. Începură să cânte:
Că să poţi mânca şi bea,
Nemuncind în legea ta,
Bani să ai în sarsana!
Io-ha-ha!
Iar bani că să poţi avea,
Fii mereu pirat sadea,
Fură, taie, nu ierta!
Io-ha-ha!
Te cuprindea groaza, auzind vocile lor fioroase. Până la urmă se îmbătară şi începură să sforăie.
- Ah dacă aş avea mâinile libere...Fane, nu poţi să ne dezlegi pe mine şi Mimi?
- Nu pot! Oftă şi gemu de undeva Fane. Focul se stinse şi în jurul nostru domnea beznă. Luna se ascunse şi ea în nori. Părea că tot ce era în jur se înecase în beznă această înspăimântătoare, de nepătruns.
- Fane, îl implorăm eu, încearcă să ajungi cumva la noi.
- Nu pot, Dulău Roşcat m-a legat de piciorul său.
- Eşti un scârbos, mi se adresă Mimi, De ce ne-ai adus pe insula asta blestemată.
Ce puteam să mai răspund? Tăceam, înghițându-mi lacrimile de manie şi neputinţă. Apoi am aţipit cu capul pe piept...
UN MECI DE BOX
M-am trezit din cauza răcnetului pe care îl scoase Dulău Roşcat. Se luminase de ziuă. Razele soarelui străluceau în apele albastre ale oceanului. Iarăşi cântau şi piuiau păsările în desişul pădurii. Piraţii umblau de colo până colo pe platou. Dulău Roşcat tolănit pe un fotoliu, privea cu un aer marţial la Fane, care era la picioarele sale. Am observat că Fane avea mâinele dezlegate.
- Nici tu nu mă recunoşti de guvernator? întrebă Dulău Roşcat.
- Te dispreţuiesc!
- Aşa? răcni Dulău Roşcat, sărind în picioare şi din roşu ce era, se făcu şi mai roşu.
- Lustruieşte-mi cizmele, băiete!
- Cum să-ţi lustruiesc cizmele?
Apoi am rămas surprins, cât de curajos era prietenul meu Fane. Acesta scuipă pe cizma căpitanului. Dulău Roşcat, îl îmbrânci cu piciorul şi porunci:
- Agăţaţi-l pe acest pui de negru de craca asta. Piraţii se şi repeziră la Fane şi îi puse un lanţ de gât, târându-l spre palmier.
- Marinel! ţipă Mimi disperată, fă ceva!
- Opreşte! Dulău Roşcat, opreşte-te! Strigai eu cuprins de emoţie. Auzi! Opreşte-te! Ah! dacă aş avea mâinele libere...
Ultimele vorbe le-am rostit cu putere, că le auziră toţi piraţii. Ceea ce făcură ca să izbucnească toţi piraţii, în hohote de râs.
- Chiorul se apropie de mine şi zise:
- Nu cumva îţi închipui, puisorule că dacă ai avea mâinele libere, l-ai putea lua la bătaie pe excelenţa sa, guvernatorul nostru?
- Oho! şi ce bătaie i-aş mai trage!
Bineînţeles că piraţii nu puteau lua în serios cuvintele mele, aşa că râdeau ţinându-se de burtă şi ţopăind pe platou.
- Excelenţa voastră – rosti anevoie Dinte de Pisică, abia stăpânindu-şi râsul, aţi primit o provocare. Se impune un meci de box opt reprize! Dulău Roşcat râdea cu lacrimi.
- Mi de draci şi o zgripţuroaica! Da! ştiţi că îmi place treaba asta! Jur pe burta rechinului, că veţi asista acum, la cea mai veselă reprezentaţie din lume! Hai dezlegaţi-i pe porumbei!
Mi-am frecat mâinele amorţite. Apoi am invocat un motiv ca să dispar de sub privirile lor şi am scos la iveală aparatul pe care avusesem grijă să-l ascund înainte de venirea piraţilor. Am apăsat în grabă pe buton, spunându-mi în sinea mea. ``vreau să fiu puternic şi invincibil``. După ce m-am întors, prietenii săriră pe mine:
- Ai înebunit? Ăsta te omoară dintr-o lovitură!
- Vom vedea! am spus eu pornind în întâmpinarea lui Dulău Roşcat.
- Atenţie începu căpitanul, începe reprezentaţia! Puştiule! Auzi, puştiule? Şti tu că la Los Angeles şi la Rio De Janeiro l-am bătut de două ori pe Jack Labă de Fier?
- Nu-l cunosc pe Jack al dumitale şi nici nu vreau să-l cunosc. Dar cred Dulău Roşcat că îţi este teamă de bătaie.
- Mie? Urlă Dulău Roşcat. Mie teamă? Ia te uită-n coace, puştiule!
Roşcovan şi masiv el se apropie de un pietroi uriaş de mărimea unei case cu un singur cat. Pietroiul asta părea crescut în pământ, chiar la marginea prăpastiei. Încordându-se şi respirând greu, Dulău Roşcat încercă să-l mişte din loc, împingându-l cu umărul. Era peste puterile lui. Zise totuşi, ștergandu-şi sudoarea de pe faţa congestionată:
- Ai văzut? Piatra s-a mişcat din loc. Nu îţi este teamă puştiule?
- Mare scofală! am zis eu, ridicând din umeri. Mi-am suflecat mâinile, apoi arătându-le piraţilor degetul arătător, zic:
- Vedeţi degetul asta? Aşa! Acum priviţi!
M-am apropiat de pietroi şi l-am împins cu degetul. Pământul se cutremură sub picioarele noastre, din pricina straturilor de pământ şi nisip ce răscolise pietroiul. Domol la început, pietroiul se rostogoli de două ori şi apoi cu un vuiet asurzitor, trăgând după el şi alte pietre, se prăbuşi în ocean. O cascadă de stropi se înalță până sus pe platou, udându-ne. Piraţii rămaseră înmărmuriţi.
- O întâmplare! O întâmplare şi nimic mai mult. Guvernatorul nostru a urnit piatra care abia se mai ţinea pe marginea prăpăstii! Asta-i tot!
- Sigur că e o întâmplare, ziseră şi ceilalati piraţi.
În fine se dezmetici şi Dulău Roşcat:
- Mii de draci şi o zgripţuroaica! Dacă puştiul asta e atât de puternic, să ştiţi că cu atât mai mult o să-mi facă plăcere să-i trag o chelfăneală.
- Pe ring! Pe ring, strigară piraţii cu glasurile lor răguşite.
- Ţine-te bine Marinel, îmi şopti Fane, ca să mă încurajeze.
- Poate ar fi bine dacă ai renunţa, îmi zise Mimi.
- Să renunţ? Peste poate. Mii de draci şi o zgripţuroaică!
Se făcu tăcere. Eu şi Dulău Roşcat ne-am întâlnit în centrul platoului. Ne-am intans mâinile, aşa cum fac adevăraţii boxeri înaintea începerii meciului. Când i-am întins mâna adversrului, aveam impresia că mă aflu în faţa unui munte uriaş cu un maiou vărgat şi cu o clae roşie în vârf. Dintr-o dată muntele se lasă întro parte şi începu să urle:
- Au! Puştiule mă doare! Nu mai pot! Au mâna mea! Dă-mi drumul, puştiule!
I-am lăsat mâna liberă şi l-am văzut sărind într-un picior suflând în pumni.
- Ce s-a întâmplat, Dulău Roşcat? Îl întreabă unul din piraţi.
- Puştiul ăsta are un cleşte, în loc de mână. Ei lasă că îl fac eu acu KO!
Mă atacă fulgerător, lovindu-mă cu putere în falca stângă. Dar oricât ar fi de ciudat, nici nu am simţit lovitura. În schimb Dulău Roşcat sări în lături, câţiva metri, de parcă s-ar fi lovit de un perete. Toţi tăceau.
- Nu pricep nimic...bolborosi Dulău Roşcat, frecându-şi pumnul.
- Ţie frică de el? întrebă în şoaptă Dinte de Pisică, ducându-şi mâna la gură.
- Ceee? Răcni căpitanul. Să-mi fie frică de el? Acuşi îl fac meduză! Ca un taur turbat, cu capul înainte şi cu ochii injectaţi, Dulău Roşcat se năpusti asupra mea. Nu l-am pocnit prea tare ...şi ce credeţi? A trecut în zbor peste tot platoul, l-a trântit pe Chiorul la pământ şi s-a prăbuşit grămadă pe pietre. Am văzut cum piraţii muţi de groază, zguduiţi de cele întâmplate, se repeziră la căpetenia lor, încercând să-i descleşteze fălcile şi să-i toarne în gură nişte rom. Mimi ţopăia în jurul meu, neputând să–şi stăpânească bucuria.
- Marinel, eşti cel mai puternic om din lume!
Fane mă privi şi mă întrebă:
- Cum faci toate astea?
Nu am avut timp să-i răspund, când am auzit cum se furisau în spatele meu, cei patru piraţi, cu iataganele ridicate. Dulău Roşcat stătea deoparte şi arata în dreptul meu cu degetul. Fără teamă am intrat în acestă lupta inegală şi după câteva clipe cei patru zăceau neputincioşi pe jos.
- Aha! aţi încasat-o! zise Mimi.
Unul după altul, privind tot timpul înapoi, piraţii coborâră râpa şi o luară la sănătoasa.
STEAGUL ALB
- Victorie fraţilor! Victorie deplină. Cred că le-a pierit pofta să mai dea cu ochii de noi! Zicând acestea, am îmbrăţişat pe Fane şi pe Mimi, punând mâna pe umerii lor. Nu trebuia să fac asta, că în clipa următoare i-am văzut prăbuşindu-se la pământ.
- Ce e cu voi? i-am întrebat nedumerit.
S-au ridicat cu greu frecându-şi umerii:
- Ce ne-ai pus pe umeri?
- Mâinile...
- Păi astea nu sunt mâini, sunt nişte drugi de fier.
Abia acum am început să înţeleg ce forţă fenomenală aveam în mine. Mi-am pipăit mâinile, muşchii, păreau totul normal. Fără să mă gândesc ce fac, mă sprijin de un palmier. Acesta se frânse în două, că un băț de chibrit, acoperind pe Mimi, cu crengile lui. M-am oferit să o ajut, dar s-a ridicat repede, fugind din calea mea.
- Marinel! Asta nu se mai poate!
- Da, da, aşa nu mai merge! zise şi Fane de după un bolovan.
M-am dus la locul unde era ascuns aparatul şi am devenit iar cum eram înainte. În graba mea nu observasem că căzuse pe jos acumulatorul. Bag iar aparatul în ascunzătoare şi mă întorc iar la prietenii mei, care mă aşteptau cu sufletul la gură.
- Gata fraţilor! Sunt la fel ca înainte.
S-au apropiat încet de mine, pipăindu-mi mâinile. După care s-au convins că eram cel de dinainte.
- Ascultă, cum faci tu toate astea?
- Foarte simplu, dar cred că recunoaşteţi că e aşa de bine să fii ca un vrăjitor...
- Aşa ceva se întâmplă numai în poveşti. În viaţă totul trebuie obţinut prin muncă, îmi zise Mimi.
- Şi asta e o muncă, nu mă las eu. Ia ştiţi ceva? Mai lăsaţi-mă cu observaţiile vostre. Uitaţi-vă mai bine la păsările alea. Pe deasupra noastră trecea un cârd de păsări foarte frumoase, cu cozile multicolore. Trecură ca o săgeată, gângurind dulce şi sonor.
- Am mai văzut eu o pasăre ca asta. Cred că au o carne tare gustoasă. Spuse Fane ignorând privirile urâte a lui Mimi. Ce mai friptură aş face din ea. Dau să mă duc la aparatul meu, dar Fane mă opreşte:
- Nu! te rog am promis că o să ne descurcăm că nişte adevăraţi Robinsoni. Propunerea mi se păru interesantă. Care din copii nu ar vrea să treacă prin peripeţiile lui Robinson.
- Şi cum o prindem, Fane?
- În capcană. Mă îndepărtez şi încerc să mă gândesc la schemă unei capcane.
- Asta-i tot! zise Fane, arătându-mi o bucată de sfoară cu un laț. Eram dezamăgit.
- A mea a ieşit ceva mai mare...
Au schimbat câteva priviri şi au început să râdă.
- Asta nu-i capcană pentru păsări, ci pentru elefanţi! Caraghios mai eşti, Marinel, la nimic nu te pricepi!
- Eu nu mă pricep la nimic?
- Ei nu te supăra. Ţi-o spun aşa prieteneşte...
- Ajunge m-am plictisit de observaţiile vostre!
În aceiaşi clipă am auzit clar cântecul înspăimântător al piraţilor. Ne-am furişat pe după stânci şi i-am văzut pe piraţi stând pe nisip şi ducând mereu ploştile la gură. Am văzut cum Dinte de Pisică îi făcu semn lui Chiorul, punându-se între el şi Dulău Roşcat.
- Dinte de Pisică iar se bagă peste noi.
- Ia mai dă-l încolo....
- Ajunge Marinel, cred că e timpul să mergem acasă, ai noştri cred că sunt neliniştiţi.
- Ba nu fraţilor, Dinte de Pisică vine către noi cu un steag alb în mâna. Cred că vine cu propuneri de pace.
- Ajunge Marinel, hai acasă...
- Ba nu! E interesant, să auzim ce o să ne spună.
- Auzi! Fă tu ce ai făcut, dar să devii iar puternic că mai înainte, mă sfătui Fane.
- De ce? Se tem de mine ca şi înainte. Nu ştiu că mi-am pierdut puterea.
- Oricum dacă e ceva, fluieră, mă sfătui Fane. Am făcut câţiva paşi în întâmpinarea piratului. A cesta când mă văzu se fâstâci şi zâmbi respectuos:
- Sir! Am fost împuternicit să va fac o propunere extrem de importantă.
- Te ascult.
Dinte de Pisică se caţără pe platou.
- Iată ce este sir, discuţia noastră trebuie să rămână secretă.
Le-am spus prieteniilor mei că nu trebuie să-şi facă griji pentru mine. Iar aceştia s-au îndepărtat în defileu.
- Dacă e ceva, fluieră, îmi zise Fane.
- Să luăm loc sir.
Ne-am aşezat amândoi pe trunchiul palmierului doborât de mine mai înainte.
- Să ştii că dacă ai de gând ceva...i-am zis eu ameninţător.
- Vai de mine sir, se poate?
- Te ascult.
- Recunoaştem, că sunteţi de neînvins, şir şi vă propunem să fiţi căpitanul nostru.
Am făcut nişte ochi căt cepele.
- Cum? eu căpitanul vostru?
- Da, sir.
- Poi nu aveţi un căpitan?
- Cine, Dulău Roşcat? Îi facem noi de petrecanie, sir.
- Cum să vă omorâţi prietenul?
- Asta-i legea vieţii, sir. Cei ţări îi răpun pe cei slabi. Dulău Roşcat şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul. Gata! L-am recunoscut de căpitan atât timp cât am avut nevoie de el. Acum a venit vremea să dea ortul popii. Bineînţeles că nu o să plece de bună voie, aşa că vom fi nevoiţi să-l curăţăm. Da sir asta-i legea vieţii!
- Asta-i legea junglei.
- Vorbiţi serios, sir? Şi ce, viaţa nu e clădită tot după legile junglei?
- Te referi la viaţa bandiţilor sau a piraţilor?
- Viaţa tuturor oamenilor sir! Să vorbim deschis aşa cum vorbeşte un gentleman cu un alt gentleman. Cu toţi căutăm să ne aranjăm treburile în aşa fel încât să muncim cât mai puţin şi să avem cât mai mult.
Spunând acestea văd cum ceasul meu, făcut cadou de la mama, dispăruse de la mână.
- Ascultă Dinte de Pisică dă-mi te rog ceasul înapoi!
- Ceasul? Care ceas?
- Ceasul care mi l-ai șterpelit de la mână!
- Iertaţi-mă, sir! Obişnuinţa! Nu o să se mai repete...Cleptomanie ce să-i faci!
- Când lucram ca funcţionar, toţi colegii îmi cunoşteau boala şi–şi păzeau lucrurile cu străşnicie. Nu pot să văd un obiect străin şi să nu-l bag în buzunar.
- Ei! cu propunerea nostră... sir? Ce aţi hotărât?
- Nu-mi place felul vostru de viaţă....
- Ah, sir, doar v-am mai spus, că ne străduim cu toţii să muncim cât mai puţin pentru a avea cât mai mult. Tocmai din acea pricină unul îl înghite pe celălalt. De pildă unchiul meu. A fost şi el pirat la viaţa lui, sir! A ucis şi a jefuit o sută opt zeci şi doi de oameni, sir. Şi până la urmă a ajuns miliardar!
- Îngrozitor!
- Ehe, dar acuma, în schimb, pe unchiul meu îl cunoaşte toată ţara şi îl păzeşte poliţia. Alţii lucrează pentru el, şi are el grijă să le ia şi pielea de pe ei, sir. Şi ce asta nu e hoţie curată?
- Prin urmare, miliardarii nu sunt altceva prin urmare, decât nişte bandiţi?
- Bineînţeles, sir!
-Trebuie să fiţi de acord, cu această treabă, că e foarte plăcut să nu faci nimic şi să ai de toate.
- Mie îmi place să muncesc...
- Serios, sir?
- Daţi-mi voi să nu vă cred! Omorâţi-mă dar nu vă cred!
- Nu accept să fiu căpitanul vostru!
- Sir!...
- Nimic! Nu accept!
- Mai gândiţi-vă sir! Cu forţa dumneavoastră, sir, vom supune mările şi oceanele. Vom ucide şi jefui mii de oameni. Ve-ţi deveni cel mai bogat om din lume şi nu va mai trebui să munciţi o viaţă întreagă. Alţii or să muncească pentru dumneavoastră. Nu va mai trebui să faceţi nimic.
- Nu sunt nici bandit, nici miliardar....
- Îmi pare foarte rău că renunţaţi aşa de uşor la fericirea dumneavoastră...Sper că ve-ţi mai reflecta şi până la urmă o să fiţi de acord.
- Pleacă!
- Am vrut doar...
- Pleacă! i-am zis din nou.
Se opri, adulmelcând ceva, apoi spuse:
- Sir! vine furtuna! O furtună năprasnică! Cunosc băltoaca asta cum îşi cunoaşte broasca iazul şi ştiu ce spun. Pe meleagurile astea, furtunile vin fulgerător şi nu iartă! Salvaţi-vă până nu e prea târziu, sir!
Şi plecă în fugă.
Stăteam aşa pe trunchiul palmierului prăbuşit, indispus la culme de discuţia cu Dinte de Pisică. Ceea ce mă ofensă mai mult era că aceşti bandiţi îmi propuseră să fiu căpitanul lor. Mă stăpâneau gânduri triste. Ce ticăloşi! M-au confundat că de unul de ţeapă lor. Hai să zicem că nu îmi place să fac patul, să matur sau să spăl vasele, dar astea sunt nişte fleacuri şi nu-i îndreptăţea să mă atragă în bandă lor. Mă întrerupse din cugetările mele prietenii mei.
- Ce ţi-a spus ăla?
- Nişte proşti...
- Ce anume, insistă Fane.
- Nimic deosebit.
- Cum? Nu ne spui şi nouă?
- Fraţilor! Dinte de Pisică mi-a propus să le fiu căpetenie.
- Ce tâmpit!
- L-am pus pe fugă.
- Cum de ţi-a venit în cap, aşa ceva, rase Mimi, uitându-se în sus şi privi cerul.
- Băieţi uitaţi-va cum s-a întunecat...
De la linia orizontului, spre ocean se ţară un nor gros de culoare violet închis. Soarele dispăruse undeva îndărătul lui. Şi numai razele –i că nişte suliti subţiri, ţâşneau de după marginile zdrenţuite ale norului. Se lăsase o tăcere apăsătoare. Nu mai vuia nici oceanul, şi pe suprafaţă lui întunecată nu se mai mişcă nici un val. Abia acum băgasem de seama că amutise-ra şi păsările din pădure, care până acu umpleau văzduhul cu ciripitul lor. Frunzele ascuţite ale palmierilor atârnau nemişcate, fără viaţă. Totul încremenise parcă. Aerul era greu şi înăbuşitor.
- Dinte De Pisică, mi-a spus că vine furtuna, se pare că avea dreptate. Am citit că în preajma furtunii totul încremeneşte. Nouă nu are de ce să ne fie teamă...ultimile cuvinte le-am spus cu oarecare nesiguranţă, când am constat că aparatul nu mai pornea. Era biletul nostru către casă. Mai încerc dar degeaba aparatul se încăpăţîna să nu răspundă la comenzi. După un timp am constatat că aparatul nu se alimenta că nu mai avea acumulatorul în lăcaşul lui. Începui să îl caut înfrigurat.
- Ce cauţi? Mă întreba Mimi.
- Bateria de la aparat, acumulatorul!
- Dar pentru ce îţi trebuie? face şi Fane.
- Cum pentru ce îmi trebuie? Nu mai pot porni aparatul care ne-a adus aici, de aia! Sau tu ce crezi? Cum crezi că am ajuns noi aici dacă nu cu ajutorul aparatului asta? Căutaţi bateria!
Se puseră toţi să o caute. Bateria nu era nicăieri. Un fulger tasni în zigzag, despică norul şi se prăbuşi în ocean. Atunci am simţit că se mişcă iar frunzele copacilor. Am văzut cum dinspre ocean venea spre noi un val uriaş şi negru, la vreo câţiva kilometri. Sus în vârful lui apă vuia şi clocotea înspumată. În urmă lui la vreo 2-3 sute de metri venea al doilea, şi mai înalt şi mai înspăimântător. Mai departe nu mai vedeai nimic. Că norul acoperise tot oceanul că o perdea. Se auzi un tunet asurzitor, şi în acelaşi timp se sparse de ţărm primul val.
- Căutaţi bateria, căutaţi-o, altfel suntem pierduţi.
Trunchiurile copacilor începuse să se clatine şi vântul îmi foia cămaşă. Al doile val se sparse de ţărm cu un zgomot şi mai mare. O cascadă de stropi se înalta deasupra stâncii, revarsanduse că o grindină pe platoul nostru. Se întunecase de–a binelea. Cu aparatul în mâna, şi învelit într-o pungă, ne-am repezit în defileu, dar şi acolo năvăli apă celui de al treile val. Torentul o prinse pe Mimi, trăgând-o afară din defileu. Cu mare greutate, Fani reuşi să o oprească, agăţându-se de o piatră. Am văzut cum îi scad puterile şi m-am dus la el în ajutor. Următorul val se sparse chiar deasupra nostra trăgându-ne pe toţi în mijlocul defileului. Asta a fost salvarea noastră. Sufocandu-mă şi înghiţind apă cu nemiluita, am reuşit să mă catâr pe o ieşitură mai înalta şi lunecoasă. Se făcuse beznă, dar la lumina fulgeriler, care veneau unul după altul, i-am văzut pe Fane şi Mimi agitându-se la celălalt capăt al defileului. Apoi se revarsă un puhoi de ploaie tropicală. De sus începuse să cadă pietre, rostogolindu-se în capul meu. Am simţit o durere surdă şi mi-am pierdut cunoştinţă.
PEŞTERA DIN PĂDURE
E foarte ciudat, dar auzeam foarte bine cum umblă mama în odaie. Stăteam în pat şi fără să deschid ochii:
-Tu eşti mămico?
- Eu... se auzi vocea ei.
-Te-ai şi întors de la lucru?
- Da!
- Am făcut patul, am măturat, am spălat vasele...
- Bravo!...
Aveam impresia că de abia reuşea să –şi stăpânească râsul.
- Vai dar ce pat tare! Mă doare tot corpul, spuneam asta frecandu-mi ochii.
- Ştii mămico, am visat un vis îngrozitor.
- Ce anume?
- Se făcea că eu, Fane şi Mimi şi...
Mi-am luat mâinile de la ochi, şi am rămas năuc. Am văzut aplecată deasupra mea, faţa zâmbitoare a lui Mimi şi faţă tuciurie a lui Fane. Am înţeles că Mimi îmi jucase o festă, imitând vocea mamei.
- Deci visul continuă? am întrebat cu teamă.
- Continuă! oftă Mimi.
- Ia piscați-mă...
- Cu plăcere, se oferi Fane.
Şi mă pişcă aşa de tare că fără să vreau am sărit în picioare.
- Ei nici chiar aşa...
În defileu era uscat. Soarele strălucea din nou deasupra capului şi undeva în apropiere cântau iar păsările. De jos se auzea cum respiră greu oceanul.
- Asta mai zic şi eu furtună! exclamă Fane. M-a pocnit în grnunchi un pietroi şi de abia mă mai ţin pe picioare.
- Şi mie mi-s pline mâinile de vânătăi, se planşe Mimi.
- Şi pe mine mă doare îngrozitor capul, am complectat eu.
- Şi acu fraţilor, ce facem?
- Cum ce facem? să mergem acasă!
- Imposibil?
- De ce e imposibil?
- V-am spus că am pierdut acumulatorul. Fără el nu pot porni aparatul şi că atare, nici acasă nu o să ajungem prea curând.
- Fleacuri!
- Fleacuri? Atunci spunem şi mie cum am nimerit pe insula asta? Cu ajutorul acestui aparat...care nu mai are alimentare. Fără acumulator, aparatul nu mai face două parale.
I-am văzut cum deodată mă privesc serios, apoi Mimi începu să plângă:
- Înseamnă că ...
- Înseamnă că o să rămânem pentru totdeauna pe acesta insulă, zisei eu simţind că începe să îmi tremure bărbia...
- M-am săturat de insula asta nenorocită, vreau acasă! De ce ne-ai adus aici?
Spre marea mea ruşine, trebuie să recunosc că şi pe mine m-a podidit plânsul.
- Ho cu bâzâială voastră! strigă Fane supărat.
- Trebuie să născocim ceva.
- Ce să mai născocim? Am zis total descurajat.
- Nu ştiu... Ceva însă trebuie să facem.
- Ce?
- Nu se ştie cât mai stăm aici? aşa-i?
- Aşa-i!
- Trebuie să locuim undeva? Nu?
- Da!
- De mâncat trebuie să mâncăm ceva? Nu?
- Da!
- Băieţi! hai să ne construim o casă. Dar undeva în pădure unde piraţii să nu dea peste ea.
Pe când coboram stanca, vântul aduse până la noi cântecul răguşit al piraţilor.
- Pesemne că iar beau rom!
- Cred că până la urmă tot o să ne omoare... Sunt atât de puternici...
- Ba n-or să ne omoare, cât ai zice despre ei, nu sunt decât nişte trântori şi beţivani...
După ploaie se lasă în pădure o căldură sufocantă. Ne strecurăm anevoie prin vegetaţia abundenţă în care se auzeau strigătele păsărilor. La fiecare pas piciorul nostru nimerea în băltoacele din iarbă, rămase după ploaia tropicală. Din copaci picăturile curgeau că o grindină pe capul nostru. Într-o clipă eram uzi până la piele. Pădurea devenea tot mai deasă. Copaciicu trunchiurile uriaşe şi negre îşi împleteau crengile deasupra noastră, nelăsând să pătrundă soarele. Obosisem şi ne era foame şi sete.
- Nu mai pot! zise Mimi, Hai să ne odihnim!
- Întradevăr! fac şi eu, să ne odihnim!
- Fără bocete! zise Fane care mergea în faţă. În aceeaşi clipă, de sub picioarele lui tasni o pasăre asemănătoare cu rată. În cuibul ei am găsit nişte ouă, pe care le-am băut. Ne simţeam mai vioi. Pe neaşteptate pădurea se lumina în faţă noastră. Ieşisem Într-o poiana. În mijlocul ei văzurăm două căprioare. Ridicându-şi capetele pe nişte gâturi lungi şi graţioase, ne priveau fix cu ochii lor mari şi căprui.
- Căprioare! strigă Fane. Priviţi nici nu se sinchisec de noi.
- E explicabil! Insula nefiind locuită, nu au văzut oameni.
Totuşi când Mimi dădu să se apropie de ele să le mângâie, acestea dispărură brusc în desişul pădurii.
- Nu-i nimic tot o să le prindem noi.
- Ai înebunit? Nu le mănânc pentru nimic în lume. Nu ai văzut ce ochi visători au?
- Dar oule pe care le-ai băut? Nu ţi-a fost milă? Închipuieste-ţi că ieşeau niscavai pui cu ochii visători...
- Of ce răi sunteți voi băieţii ăştia.
La capătul poienii am descoperit o stancă singuratică înaltă cât o casă. Era ascunsă bine de o iederă.
- Uite şi casă noastră, face Fane.
- Unde vezi tu casă?
- Aici o să fie casă nostră!
- Unde?
- În peşteră!
- Şi unde vezi tu peştera?
Uitându-mă mai bine oservai o intrare ovală întro peştera cam la opt – zece metri deasupra nostră.
E cam greu de ajuns până acolo!
- Foarte bine. O să putem dormi liniştiţi fără teamă că piraţii or să dea de noi.
Lângă capătul stâncii descoperisem un izvor cu apă limpede şi cristalină. Pe malurile lui erau o mulţime de flori frumoase de toate culorile. În timp ce Mimi se apucase să culeagă flori - (fetele se entuziasmează întotdeauna, când văd flori) - iar noi ne pregăteam să cercetăm peştera.
- O să trebuiască să facem o scară de pietre.
Fane îmi atinge fruntea cu palm:
- Ştiam eu că ai temperaturaă! Vrei poate că pe această scară să se urce şi piraţii, odată cu noi?
- Dar bine Fane, dar noi? Nu mai vorbrsc de Mimi, ea cu siguranţă nu se poate urca până aici.
- Vom face o scară de liane. Ziua o vom cobora, iar noaptea o vom ridică.
- Eşti un geniu!
- Niciodată nu m-am îndoit de asta.
Cu mare greutate agăţându-ne şi de liane reuşiră-m până la urmă să ne căţărăm până la gura peşterii. Am cercetat peştera. Era spaţioasă, uscată şi foarte agreabilă. Vocile noastre răsunau pe sub bolţile întunecate. Abia către seară am terminat de împletit scară. Am adus în peştera iarbă şi muşchi uscat. Ne-am făcut nişte paturi minunate. M-am întins fericit pe aşternutul moale, simţind cum îmi tremură muşchii de oboseală. Făcusem un foc şi luminile lui lumina intrarea în peştera. Jos Mimi frigea o pasăre prinsă de Fane. În timp ce lucra cânta şi un cântec:
Muncind cinstit,
Neostenit,
Cu râvnă, zi de zi,
Vom fi titani,
Şi de duşmani
Nebiruiţi vom fi!
Fii curajos,
Cu braţ vânjos,
Şi pururri nu uită
Că totu-n frunţi,
Răstorni şi munţi
De vrei, prin muncă ta!
Chiar şi la greu
Să simţi mereu
Avântul tineresc!
Să mergi cântând,
Semeţ în rând
Cu cei care muncesc!
Era cântecul nostru vechi despre prietenie. Îl cântăm destul de des. Dar parcă niciodată versurile lui nu m-a răscolit atât, că acum. Într-adevăr dacă ai prieteni buni, treci mai uşor peste toate... Mi se puse un nod în gât şi eram gata să izbucnesc în plâns. Noroc că aud glasul lui Fane, care mă chema la masă. Am coborât pe scară şi m-am aşezat în faţă focului. Cât de gustoasă era pasărea!
Fane nu se putu abţine:
- Nu îţi pare rău de ea?
Nu primi nici un răspuns. După masă stabilirăm ca dimineaţă, să meargă cineva în recunoaştere să vedem ce gând au piraţii cu noi.
- Şi cum o să găsim drumul înapoi?
- Firișorul ăsta de apă o să ne arate drumul îndărăt.
- Cum aşa?
- Mata stai cam prost cu geografia. Unde crezi că se varsă acest izvor? Acolo unde se varsă toate râurile şi fluviile lumii. Adică în ocean. Mergând pe malul lui, vom găsi mereu drumul îndărăt...
ÎN RECUNOAŞTERE
Dis - de - dimineaţă am pornit-o spre ocean, mergând pe firul pârâului. Hotărâsem din ajun că eu să plec în cercetare, iar Fane şi cu Mimi să strângă cât mai multe nuci de cocoş. Ne-am amintit cât de hrănitor este laptele lor. Căzuseră multe pe timpul furtunii. Le găseai pretutindeni. Mereu te impedicai de câte una ascunsă prin iarbă. Fane avusese dreptate, pârâul se varsă în ocean. Şi drumul pe malul lui era mai uşor şi mai scurt.
Am ieşit în curând pe nisipul de la marginea oceanului. Fixându-mi în memorie locul unde ieşisem, am luat-o spre stâncile de lângă ţărm. Furtuna sfărâmase definitiv corabia piraţilor. Din scândurile rămase, piraţii îşi amenajase un fel adăpost. Stindardul lor flutura deasupra taberei.
M-am strecurat cât mai aproape posibil de cuibarul acela înspăimântător şi am rămas culcat pe pietre. Dulău Roşcat, Chiorul şi Picior Strâmb dormeau cu faţă în jos. Piratul cu urechea ruptă stătea pe un butoi şi trăgea pipă. Mă mirase faptul că îşi făcuseră tabăra atât de aproape de ocean. Dar când Ureche Ruptă scoase capul din butoi umplându-şi plosca, am înţeles ce anume îi reţinuse aici – butoiul cu rom. Era prea mare şi greu că să–l care, în interiorul insulei. Tot stand aşa, toropit de căldură soarelui, eram gata să aţipesc, când mă trezi Dulău Roşcat. Acesta după ce scuipă nisipul ce îi intrase în gură răcni la Ureche Ruptă:
- Ureche Ruptă!
- Da! căpitane, răspunse leneş piratul.
- Unde e Dinte de Pisică?
- S-a căţărat pe stânci, căpitane, nu ştim unde au dispărut copii. Parcă i-a înghiţit pământul. Ceilalţi piraţi care dormeau se treziră şi ei.
- Chiorule, du-te şi adu-l pe Dinte de Pisică!
- Am înţeles, căpitane!
Şi Chiorul se ridică plictisit şi dispăru în dosul stâncilor. În acest timp, Picior Strâmb, se apropie şontâc, şontâc, de plosca lui Ureche Ruptă, sorbind din ea. Dulău Roşcat zice, ducând plosca lui la gură şi bând cu nesaţ:
- Jur pe burtă rechinului, că Dinte de Pisică ăsta unelteşte ceva împotriva mea.
Ureche Ruptă şi Picior Strâmb schimbară priviri pline de înţeles.
- Tăceţi, ha! Poate că aţi pus la cale cu toţii, un complot împotriva căpitanului vostru? Mii de draci şi o zgripţuroaica! Aşa e?
Picior Strâmb trecu prudent de partea cealalalta a butoiului.
- Îţi suntem atât de devotaţi, Dulău Roşcat...
Nu ştiu cum s-ar fi terminat discuţia dintre piraţi, dacă în tabăra nu ar fi apărut Dinte de Pisică însoţit de Chiorul.
- Ce fac copii, Dinte de Pisică?
Şi zicând astea îşi lasă capul în jos că un taur.
- Nu ştiu căpitane! Nu pot să dau de ei. Cred că în timpul furtunii valurile i-au târât în ocean...
- Minţi ticălosule! răcni Dulău Roşcat. Pesemne că eşti înţeles cu ei. Nu ştiu ce pui la cale, dar ochii tăi mincinoşi, îmi spun că treaba nu e curată! Aflaţi unde se ascund copii! Îi fac una cu pământul. Jur pe burta rechinului că nici urmă nu o să mai rămână din ei.
- Ai uitat de pumnii tânărului gentleman, spuse Picior Strâmb cu o voce stinsă.
- Pumni am şi eu! Mi de draci şi o zgripţuroaica! Poate că unii din voi, au uitat că mă mai pricep şi eu să sparg o ţeastă? Hai? Vă pot aduce aminte! Şi Dulău Roşcat îşi ridică pumnii. Îngroziţi piraţii se dădură un pas înapoi.
- Lasă pumnii Dulău Roşcat, că îi ţinem minte foarte bine, zise piratul , sumbru.
Dulău Roşcat se învârti de câteva ori în jurul butoiului, apoi se opri drept în faţa lui Dinte de Pisică:
- Ce-ţi atârnă din buzunar?
Şi mai înainte că Dinte de Pisică să răspundă, piratul făcu o mişcare fulgerătoare, şi văzui acumulatorul meu în mâna lui. Emoţia mă cuprinse tare. Inima îmi bătea puternic, mai să-mi sară din piept. Pe monent eram cât pe ce să mă ridic şi să le spun să-mi restituie bateria, doar nu ştiau că îmi pierdusem puterea. Dar teama de aceşti bandiţi mă făceau să stau acolo nemişcat.
- E prada mea! făcu Dinte de Pisică.
- Acum e a mea, zise calm Dulău Roşcat, băgându-l în buzunar şi punând mâna pe cuţit.
Scoase şi Dinte de Pisică cuţitul. O vreme se înfruntară din priviri, apoi Dinte de Pisică se retrase. Cum inima începuse să-mi bată cu putere de emoţie, făcui o mişcare greşită şi câteva pietre se desprinse de la locul lor, huruind. Piraţii amuţiră, ciulind urechile. Scăldat în sudoare şi, târându-mă încet înapoi, am rupt-o la fugă, tot uitându-mă înapoi şi impedicandu-mă de nucile de cocoş. Aşa am ajuns în tabăra noastră, gâfâind. Le-am spus în câteva cuvinte despre recunoaşterea mea.
- E de rău fraţilor! Dinte de Pisică mi-a furat acumulatorul. Acum e la Dulău Roşcat. Nu mai avem nici o şansă, să mai plecăm de aici!
- Fi calm, face Fane, o să găsim noi o soluţie să îl luăm.
Fane şi Mimi pregăteau la frigare nişte bucăţi de carne de căprioară. Jupuiase blană şi pentru că Mimi o refuzase, Fane mi-o oferi mie. Era bună la culcuşul meu. Masă fusese aşa de gustoasă, soarele aşa de blând, păsărelele cântau frumos, ce mai trăi pe noi.
- Trebuie să fim cu ochii în patru, ne sfătui Fane. Odată ce ai aflat că ăştia vor să ne facă de petrecanie cu orce preţ.
Fane şi Mimi adunaseră un munte de nuci de cocoş. După masă le-am cărat în peştera. Veni şi noaptea din nou. Ei se sfătuiră în şoaptă până târziu şi aţipiră. Nu mai eu nu puteam să mai adorm. Mă zvârcoleam pe blană de căprioară şi ascultăm vuietul îndepărtat al oceanului.
TRATATIVE EŞUATE
Asta mai lipsea! zise Fane, trezindu-se de dimineaţă cu o mutră acră şi frecându-şi piciorul. M-am lovit undeva ieri şi acum nu mai pot să calc. Şi ar fi trebuit să văd dacă nu a picat ceva în capcană.
- Rămâi acasă, propuse Mimi. Trebuie doar să păzească cineva şi casă. Mă duc eu cu Marinel, ştiu unde ai pus capcanele.
Am coborât, iar Fane ridică pentru orce eventualitate scară.
În capcană se zbătea o pasăre cu o coadă multicoloră. Mimi o curață de pene şi o luarăm spre casă. Nu ştiu cum aş putea descrie groaza, care puse stăpânire pe noi, când în poiană, am auzit vocile piraţilor. Ascunşi în iarbă am reuşit să ne strecurăm neobservaţi până-n poiană. Piraţii stăteau în jurul focului nostru stins şi înfulecau cu lăcomie resturile căprioarei noastre.
- Gustos, dar puţin, face Dulău Roşcat.
Dinte de Pisică îl înghionti pe căpitan şi îi spuse, arătând în direcţia peşterii:
- Cred că au provizii serioase.
- Să facem o percheziţie! propuse Picior Strâmb.
- Până acolo fără scară nu cred că putem ajunge, zise Picior Strâmb.
Dar Dulău Roşcat ordonă monosilalbic.
- Pst!
Stătea lângă foc şi privea cum supuşii lui înalță o piramidă. Picior Strâmb se cocoţase în vârf, dar în clipa când ajunse cu capul în dreptul peşterii, Fane ieşi, şi îl lovi cu un băț în cap. Tot ce se petrecu, era aşa de caraghios, că m-am abţinut să nu izbucnesc în râs. Piramida se prăbuşi în strigătele şi înjurăturilor piraţilor. Fane rosti foarte politicos:
- Mi se pare că v-am lovit fără să vreau!
Dulău Roşcat se repezi cu pumni la Dinte de Pisică:
- Diavol împeliţat! Nu mi-ai spus tu că copii is plecaţi la vânătoare? Dinte De Pisică sări în lături şi spuse respectuos:
- I-am văzut văzut cu ochii mei pe copii albi plecând la vânătoare, căpitane...
Dulău Roşcat îşi pipăi nehotărât favoriţii şi scoţând pălăria i se adresă politicos lui Fane:
- Bună ziua domnule boy! Cum vă simţiţi?
- Mulţumesc! răspunse Fane vesel, temperatura e normală...totul e în regulă.
- Şi de ce n-aţi plecat la vânătoare, domnule boy?
- Dumneavoastră cum credeţi?
- Nu ştiu, jur pe burta rechinului...
- Păzesc casa!
- Şi de cine mă rog, domnule boy, păziţi dumneavoastră casa pe o insulă pustie?
- Nu ştiţi? De fiare!
- Nu am văzut pe insula vreo fiară, în afară de căprioare.
- Însă eu am văzut fiare bipede!
- Fiare bipede? Face Dulău Roşcat pe acelaş ton glumeţ că al lui Fane.
- Şi sunt multe?
Fane numără în mod demonstrativ pe cei cinci piraţi.
- Cinci!
- Ei aflaţi că aceste cinci fiare o să vă mănânce de vii.
- Sunteţi singur acolo, domnule boy?
- Nu. Cu un prieten.
Dulău Roşcat aruncă priviri ucigătoare lui Dinte de Pisică. Acesta ridică din umeri. La drept vorbind, nici eu nu ştiam la cine se referă Fane.
- Şi ce este un `ea` sau un `el`?
- Un `el`
- Putem să-l vedem şi noi?
- Desigur! Şi Fane le arată un băț lung şi noduros.
- Grozav prieten, tuşi Picior Strâmb, frecându-se acolo unde îl atinse Fane.
Apoi piraţii se apropiară de căpetenie şoşotind între ei.
- Domnule boy, vă plac banii?
- Cum să va spun…în general nu sunt împotriva lor.
- Aşa te vreau! Eram convins! zise triumfător Dulău Roşcat.
- Ve-ţi primi o sumă mare de bani domnule boy.
- Câţi?
- Exact câţi or încăpea în buzunarul dumneavoastră. Şi jur pe burta rechinului că ve-ţi primi numai galbeni.
- Aş vrea şi eu să ştiu ce v-o venit să–mi daţi atâta aur?
- Aşa suntem noi oameni de treabă, făcu Dulău Roşcat.
- Un mic serviciu. Când tânărul gentleman v-a lua masa, presăraţi-i mâncarea cu praful ăsta. Apoi Dulău Roşcat Se caută în buzunare şi îi arată ceva lui Fane.
- Adică să-l otrăvesc?
- Ei batem palma? întrebă Dulău Roşcat, urcându-se pe un pirat şi când ajunse cu capul în dreptul lui Fane acesta îl pocni zdravăn drept în ţeastă. Piratul se prăbuşi urlând la pământ.
- Printre noi trădători nu există Dulău Roşcat.
- Mii de draci şi o zgripţuroaică, pun eu mâna pe tine negrule!
- Păcat că nu avem praf de puşcă, că pe toţi v-aş preface în bucăţele.
Pesemne că am scos capul prea mult din iarbă că unul din piraţi strigă îngrozit:
- Gentelmanul alb!
Într-o clipă dispărură toţi piraţii din poiană, de parcă un vânt puternic îi mătură de acolo. Auzeam pârâitul crengilor, de care se izbeau, rupîndu-le în goana lor. Râzând ne-am adunat în jurul focului. Prinsem curaj.
- Vedeţi se tem de mine la fel că şi la început. Chiar azi o să mă duc să le cer să-mi restituie acumulatorul.
- Mai încet, mă trase Mimi de mânecă. De după un copac ne privea Dulău Roşcat.
- Bună ziua, sir! face Dulău Roşcat apropiindu-se de focul nostru. N-aţi vrea să îl omeniţi pe un bătrân lup de mare, oferindu-i o bucăţică din vânatul vostru.
Tot curajul meu, dispăruse într-o clipă.
- De ce ai venit Dulău Roşcat?
- Mirosul sir. Mirosul îmbătător al focului dumneavoastră. Suntem flămânzi ca nişte câini vagabonzi, sir!
- Vânat se găseşte destul pe insulă, de ce nu va procuraţi singuri? face Mimi.
- Obişnuinţa sir. Ne-am obişnuit să mâncăm de la alţii! milady. Of ce foame îmi e!
- Să-i dăm şi lui o bucăţică, zise Mimi.
Nu am avut timp să îi răspund când văd în buzunarul lui acumulatorul meu.
- Dulău roşcat sunteţi un hoţ, fac eu.
- Bineînţeles sir, sunt şi un mare bandit.
- Dă-mi imediat acumulatorul, fac eu.
- E al dumneavoastră, sir?
- Da e al meu.
Şi dau să întind mâna să îl iau. Instinctiv piratul mă apucă de mână. Am simţit cum pârâie din încheitură.
- Ce e? face Dulău Roşcat. Ha, ha, ha! tânărul gentleman pare că şi-a pierdut puterea! Ha, ha, ha! Ei acu să stăm de vorbă băieţaşule...
- Lasă-mă, lasă-mă spuneam eu, eu de teamă şi durere, încercând zadarnic să scap din mâna lui Dulău Roşcat.
- Ei stai aşa meduză afurisită, zise Fane şi Mimi, care înarmaţi cu câte un băț mare, începu al lovi pe pirat.
Cădea ca o darabană loviturile în capul piratului. Încercând să se apere de ploaia de lovituri, piratul îşi duse mâinele deasupra capului, dându-mi drumul din strânsoare. Am profitat că să mă eliberez. Între timp Dulău Roşcat dispăru în pădure.
- Haideţi fraţilor se întorc ei acuşi, stăm rău, au aflat că mi-am pierdut puterea.
Am urcat în grabă scara şi am tras-o în urmă noastră. O vreme a fost linişte. Pesemne că piraţii fugiseră care încotro. A trebuit oleacă de timp că Dulău Roşcat să îi găsească. Nu a trebuit să aşteptăm mult, când din depărtare se auziră cum pâraie tufişurile şi crengile copacilor. Îşi făcură apariția toţi în poiană. Cum reuşiseră să aducă butoiul cu rom nu ştiu. Pesemne că scăzuse mult conţinutul.
- Ei acu să stăm de vorbă, puișorilor, face Dulău Roşcat.
Piraţii încercând să ajungă până la noi, se urcară pe umerii tovarăşilor lor. Dar Fane fără a mai stea pe gânduri, azvârli cu o nucă de cocos, care doborâ piramida. Se auziră iar strigătele şi înjurăturile piraţilor. Toţi începurăm să aruncăm cu nuci de cocos. Multe din ele îşi atingeau ţinta.
- Nu ajută cu nimic milady, zise Dulău Roşcat, părând lovitura. Ne mutăm tabăra aici şi vă ţinem închişi până o să crăpaţi de foame! Primiţi o condiţie?
- Care?
Predaţi-ni-l pe tânărul gentelman! Şi vă lăsăm în pace!
- Niciodată! răspunseră în cor, Mimi şi Fane.
- Perfect! Mii de draci şi o zgripţuroaică! Atunci o să declarăm asediu după toate regulile şi ştiinţele piraticeşti.
- Hei aduceţi butoiul cu rom încoa! Să chefuim şi să băgăm groaza în ei. Mai devreme sau mai târziu tot or să pice ei din cuibuşorul lor!
ASEDIUL
Asediul a fost lung şi obositor. Odată cu aducerea butoiului cu rom, piraţii deveniră mai greu de suportat. Beau, cântau, jucau. Abia a două zi de dimineaţă patru din ei, căzură în iarbă şi adormiră buştean. Numai Dulău Roşcat se învârtea de colo până colo. Clătinându-se, rătăcea prin poiană, şi mormăia beat turtă:
- Dinte de Pisică! ia mai toarnă, mă ...Dormi? Dorm, dormi Dinte de Pisicaă!... Cu toţi aţi adormit...Numai eu mă mai ţin pe picioare.... Ehei! Pe Dulău Roşcat nu-i aşa de uşor să-l doborî...Jur pe burta rechinului!...
Mai trase un gât din plosca şi–mi arată pumnul:
- Să şti că meduză te fac!
Vântul îi zbârlea pletele roşcovane, se mai clatină câteva clipe şi începu să cânte cu limba împleticită:
Fii mereu pirat sadea,
Fură, taie, nu ierta,
Io-ha-ha!...
Încerca să joace, dar, agăţându-se de un picior de celălalt, se împiedică şi căzu în iarbă.
- Toţi dorm, mi de draci şi o zgripţuroaică!... bâiguia el, tăvălindu-se în iarbă, sleit de puteri.
- Numai eu mă ţin pe picioare...
După un timp l-am auzit sforăind zgomotos. Fără să spună un cuvânt, Mimi coborâ scara şi, eu şi Fane am văzut-o jos în poiană. Îi făceam semne disperate cu mâinile:
- Înapoi! Ce faci proasto? Te duci la pieire!...
Ea puse degetul la gură:
- Ssst! Bateria ta, Marinel, bateria...
Cu respiraţia întretăiată de emoţie, am văzut-o aplecându-se deasupra lui Dulău Roşcat, care se răsucea mereu în timpul somnului, plescăind din buze. După o clipă de ezitare, Mimi, întinse mâna şi, cu o mişcare rapidă, luă bateria din buzunarul piratului. Cine şi-ar fi închipuit că faţă asta are atâta curaj. Peste un minut se afla lângă noi în peşteră. Luai cu oarecare emoţie, acumulatorul din mâna lui Mimi, şi-l introduc în aparat.
Am pornit aparatul. Lumina de control se aprinse din nou, semn că aparatul şi bateria nu avusese de suferit. Poate un pic mai slăbuţă mi s-a părut. Era şi de aşteptat, prin câte evenimente trecuse. Încă mă mir cum a rezistat.
- Fane, Mimi închideţi vă rog iar ochii...Am tastat dorinţa şi am inversat procesul.
Ceva scârţăi şi bubui în jurul nostru şi nişte lumini stranii, roşi, galbene, verzi şi albastre începură să roiască iar în jurul nostru. Am închis ochii şi se făcu tăcere. Stăteam încă cu ochii închişi şi nu aveam curajul să îi deschid, că să văd ce se petrecuse.
- Fraţilor! Am zis eu cu jumate de gură. Nu mi-a răspuns nimeni. Am deschis numai un ochi şi am văzut faţa de masă scăldată în lumina lămpii. Ajunsesem acasă! Eram atât de fericit! De pe insulă nimerisem direct acasă pe divanul meu din sufragerie. Lampa de masă nu lumina toată camera. Mi se păruse că undeva într-un ungher se zăreau nişte persoane.
- Fane, Mimi, voi sunteţi?
Şi, ce credeți că mi-a fost dat să văd? Din întuneric ieşeau... piraţii! Cinci fiare se apropiau de mine, cu pălăriile în mână, zâmbind respingător.
- Bună seara sir! mârâi Dulău Roşcat. De ce-aţi fugit de pe insulă?
- Plecaţi! am şoptit eu, clănţănind din dinţi şi simţind că îmi pierd graiul.
- Să nu ne mai certăm, sir! Ne-am obişnuit atâta cu dumneavoastră, încât am suferi mult dacă ne-aţi părăsi.
- Plecați! şoptii din nou, zvârcolindu-mă pe divan. Ce vreţi de la mine?
- V-am îndrăgit atât de mult, sir, că am hotărât că să vaăcedez de bună voie postul de căpitan!
- Duceţi-vă învârtindu-vă. Cum aţi nimerit aici?
- Foarte simplu, sir! Dumneavoastră ne-aţi chemat din cartea aceea veche, pe care aţi citit-o....
- Plecaţi înapoi în carte, spusei eu încercând să pornesc iar aparatul. Dar numai că nu mai vedeam ce fac.
- Nu sir, miorlăi Dinte de Pisică, Acum nu ne mai despărţim de dumneavoastră. Vă urmăm pas cu pas. Sunteţi vrăjitorul nostru.
- Nu sunt vrăjitor, acum ştiu că cea mai mare vrăjitorie e munca...
- Ieşiţi afară! Am răcnit cât mă ţinea gură. Afară! Mamă! Mamă!...
- Nu o chemaţi pe mama că nu ajută la nimic.
- Nu vă mai dăm drumul, sunteţi al nostru, spuseră ei în cor întinzând mâinile spre mine. Îngrozit am luat perna şi mi-am acoperit capul cu ea. Am simţit apoi o mână care îmi atingea uşor umărul. Cu atâta gingăşie şi dragoste se putea apropia numai o singură fiinţă din lume...
- Mamă! Am strigat. Dragă mamă...
Cu câtă dragoste şi bucurie o sărutăm şi o îmbrăţisăm. Mama la rândul ei puţin mişcată de comportarea mea, nu scoase o vorbă prefăcându-se că nu observă, că adormisem pe divan fără să îmi scot pantofii din picioare.
- Mamă, dar unde-s…unde-s...?
Am vrut să întreb unde is piraţii, dar nu am avut puterea să pronunţ acest cuvânt.
- Ai vrut să spui unde-s Mimi şi Fane?
- Da...
- Au telefonat mai înainte. Ciudat nu se simt bine şi nu o să mai vină azi. Îmi atinse fruntea cu palma, zicând:
- Nici tu nu arăţi prea bine ... Eşti bolnav…dragul meu!
- Ba nu sunt sănătos mămico...
Noaptea am dormit prost. Aveam fierbinţeală şi tresăream la cel mai mic zgomot.
Mai curios e însă altceva. Dimineaţă am aflat că în oraşul nostru poliţia, a arestat cinci derbedei. Se spunea că unul din ei avea părul roşcat, altul şchiopăta de un picior, iar al treilea avea o banderolă neagră pe un ochi. Persoana respectivă, nu îşi mai amintea cum arătau ceilalalți.
Poate că derbedeii aceia nu au fost niciodată piraţi, dar mie m-i s-a luat o piatră de pe inimă şi în noaptea următoare am dormit buştean.
- = Sfârşit. = -
Bineînțeles că aş fi putut-o lungi, adăugând alte noi aventuri, cu aceşti piraţi. Cu ajutorul aparatului meu puteam să îi transform pe aceşti piraţi în unii moderni. Dar deja au aprut şi în zilele noastre acei piraţi moderni – ex. piraţii somalezi. Şi câţi or mai fi? Poate...Dar cine ştie?... poate aventura v-a continua!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu