LACUL PĂSĂRII WANDOO

LACUL PĂSĂRII WANDOO - dupa Marcel Luca

Cu puțin înainte de ivirea zorilor, forfota din interiorul bazei aeriene de la Ohopoho păru să se diminueze. Autocisternele lungi, fantomatice în culorile lor de camuflaj, se desprindeau una câte una de prizele de alimentare ale elicopterelor de asalt și transport si, purtate de diezelurile ce bâzâiau surd, coborau pe rampele adăposturilor subterane.

În aerul rece pluteau aromele dulcege ale mlaștinilor aflate spre sud, în valea Stanley, pe care oamenii adunați pe platoul de apel de lângă pista numărulș doi le combăteau îngrețoșați, aspirând fumul aspru al țigărilor. Exclamații și înjurături rostite în mai multe limbi erau înăbușit de tropăitul bocancilor grei.

Măturând cu farurile ierburile cenușii, incerte, o mașină de teren se apropia dinspre capătul benzii betonate. Se auziră niște comenzi scurte, la care , ridicându-și armele de pe jos și potrivindu-și cu iuțeală accesoriile echipamentului, cei trei sute de bărbați încremeniră în cele din urmă în rânduri verzui , compacte.

Jeep-ul frână brusc și parcă lansat de forța  inerțială a smunciturii, Hiena, terbilul colonel Schroder, sări peste portieră cu o ușurință de necrezut pentru un individ atât de solid și îndesat.

Aproape concomitent cu  urletul sacadat  al maiorului Layton, care ordona prezentarea onorului la comandant, colonelul chemă ofițerii și subofițerii la el, pentru a preciza detaliile de ultimă oră ale misiunii.

MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter desant, privea distrat prin plafonul transparent al carlingei sclipitoare constelații ale cerului austral. Își plecă ochii spre dreapta: copilotul său, Ludwig, studia concentrat orarul de zbor și frunzărea cu nevorzitate hărțile de navigație.

- Ei, ce spui de ideea boss-ului? rosti în cele din urmă MacGregor, în engleză. Când o fi să-l curțe în sfârșit vreun glonț comunist, o să se grăbească singur  spre iad, cu gândul să-l fenteze pe Lucifer și să-i ia locul! He, he, he ! râse el încântat de propria-i glumă.

- De ce râzi? tresări copilotul. Avea o față de adolescent, prelungă, cu ochii albaștri în care tălăzuiau undele întunecate ale unor tainice neliniști

- He , he, he ! Mi-l imaginam pe Schroeder- Hiena,conducând iadul în urma unui puci militar!... Și-apoi... Ha, ha!...

Și apoi declarând Raiul spațiul său viral!

Celălalt se enervă:

- Ia ascultă! Ai ceva cu noi, germanii, ca națiune? Ce-i tot dai cu spațiul vital?!...

- hai nu fi copil! Doar știi că n-am prejudecăți din  astea, zise scoțianul împăciuitor. Că la o adică, pentru o primă de periculozitate extremă, plătită în dolari și nu în ranzi sud-africani, depusă corect în Elveția, mă și văd lovind primul cu o bazooka în poarta Sfântului Petru... Meditam doar la ideea asta, care e în exclusivitate a Hienei, de a  arunca în aer barajul natural dintre lacul Wandoo și  valea aceea ocrotită de junglă unde e dispersată tabăra coloraților. dar ce ai? parcă ti-ar părea rău că după șase raiduri fără rezultat îi băgăm în sfârșit la apă, și încă la propriu...

- Nu!... Nu mă gândeam la asta, răspunse copilotul, fluturând-uși o mână a nepăsare. Mi-am amintit însă de o veche legendă angoleză referitoare la acest lac Wandoo...

- Se trezește în tine Herr Doktor Ludwig Repka, universitarul de la Heidelberg!exclamă oarecum iritat MacGregor. Mă rog, care e povestea?... Publicitate!....

Ei m-am întors...Dar să continuăm... Unde rămăsesem... A la povestea cu pasărea vandu sau uanduuu... cine mai știe cum o cheamă? Toți spun același lucru în limbi diferite. Fiecare cum îi place lui. De parcă o singură limbă nu ar fi fost deajuns... Una de pildă românească...Cum se srie așa să se și citească. Iar gramatica... ce atâta gramatică? Se poate simplifica și aia. Ce dacă nu știu că ăla e verb tranzitiv, sau substantivul nu e comun, sau adverbul sau complemetul ca să nu mai zic de atâtea timpuri de la verbe. Trei timpuri ar fi fost destule. prezent , trecut și viitor. Scurt și cuprinzător. Ce ne tot smiorcăim cu cele pronunții. Zile domnule pe românește! Poate viitorul o să-și spună cuvântul. Păcat de noi că nu o să mai apucăm. dar o să aibă grijă să ne laude sau să ne înjure mai târziu și nu numai aici ci în toate domeniile. da să continuăm...

Ludwig- uite ăsta de exemplu: Nu putea să-i i se spună Ludovic, ca la francezi? Ei nu, el e Ludvig... ce te joci...?Și exemplele ar putea continua... tot felul de sufixe...Popescu- Popovici, unii cu escu, alții cu ici, alții cu ești...dar să lăsăma sta acu, că ar fi multe și aici de zis și să continuăm cea poveste...

Ludwig îl cercetă o clipă o clipă, cu dispreț prea puțin ascuns,  fața-i pistruiată de roșcovan rotofei și cam mărginit. Îl știa superstițios și o ocazie ca asta trebuia nu trebuia să-i scape

- dacă n-aș fi schimbat fără voia mea cariera universitară pentru cinstea de a conduce hârbul ăsta, le-aș fi vorbit poate studenților mei despre cele trei mari state care  existau în sud-vestul Africii prin secolul XV: Congo, Luanda și Gola-an-Dango...

- Ei , pe dracu?!făcu celălat neîncrezător. Erau negrii capabili de așa ceva?

- Mai mult decât atât: aveau o civilizație cu adevărat înfloritoare, iar portughezilor le-a trebuit mai bine de o m sută de ani pentru a înfrânge rezistența lor organizată...

- Mda , rezistă ei și acum,și încă destul de bine! Ce-i cu legenda aia?

Ludwig Repka strivi cu dosul palmei un țânțar uriaș care zumzăia înebunit deasupra cadranului fosforescent al busolei giro-magnetice.

- Zona în centrul căreia se află lacul și valea Wandoo este o regiune subecuatorială, împădurită, o cetate naturală inexpugnabilă. Cu toate astea, ambițioșii, portughezi se străduiau neîncetat să pătrundă până acolo, dar toate expedițiile piereau aproape fără urmă.

- Chiar așa?

- Legenda, care e foarte răspândită printre angolezi, susțin că atunci când unitățile portugheze ajungeau, epuizațe, în preajma lacului, din el se ridica o mare pasăre albă care le nimicea fără cruțare...

- Eh, povești! Cine dracu mai crede în pasărea Rock, cea cu dinții de oțel? se hlizi fără prea multă convingere MacGregor.

- Adevărul e că uneori mai scăpa cu viață câte un militar, sau câte un călugăr, dar erau atât de zdruncinați la minte, încât relatările lor erau socotote ca manifestarea unei boli psihice specifive acelor locuri. Cu toți susțineau că văzuseră pasărea înălțându-se, iar în fața slavei ei, spadele și lăncile, platoșele și muschetele se prefăceauîn pulbere fumegândă...

MacGregor asculta fascinat, cu pleoapa ochiului stâng umflată, zbătându-se ușor.

- Mai știi de ce vrăjitorii sunt în stare negrii ăștia?! Uite, îmi povestea un tip cam trăsnit, într-un bar din Windhock...

Dar celălalt, nu mai auzi urmarea. Brusc, apelul controlorului de zbor îi readuse în prezent. Și-au acoperit dintr-o mișcare urechile cu monstruasele  căști antifon, degetele, albite, apăsau butoane, conectau circuite, declanșau sclipirea măruntă și colorată a  luminițelor de control, rosteau cu voce metalică în interfoane cifre și cuvinte magice ce trezeau la viață unealta lor de război.

MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant, porni motoarel, apoi se aplecă spre stânga, pentru a privi șirul lung de oamnei care, cu spatele încovoiat, asurziți de zgomot și înfiorați de aerul rece dizlocat de palele dublelor elice de sustentașie, urcau anonimi, unul câte unul, în pântecul vibrând al aparatului...

                                   ***

Încadrați riguros în formație, MacGregor și Ludwig Repka se aflau la mai puțin de cinci kilometri de obiectiv, când observară simultan apariția la câteva grade mai spre vest a șase bireactoare Buccaner MK50 desfășurate pentru atac.

- Începe dansul! rosti rânjind MacGregor, cu ochii la cele șaisprezece bombe de câte patru sute cincizeci de kilograme, pe care fiecare avion le purta acroșate sub aripi.

Lacul Wandoo sclipea ca o bijuterie verzuie, înconjurat de masa vegetală informă a junglei. În numai câteva secunde însă, latura sa dinspre nord-est părea un vulcan în erupție.

Caruselul înfricosător al morții înaripate dură mai puțin de trei minute. Gata de intervenție, în situația existenței unui punct de foc al inamicului, unitățile de desant executau perfect sincronizate elipse prelungi la o sută de  metri înălțime. În preajma lor, ca niște câini de pază, patru dintre teribilele elicoptere de asalt Cobra vegheau și ele gata pentru intervenție.

” Acțiunea a reușit!” transmise prin radio, în afrikaans, vocea hârâită a colonelului Schroeder. ” Executați operațiunea Șisal!”

Urma cercetarea văii inundate și nimicirea supraviețuitorilor.

Unul câte unul, conform unui grafic riguros, aparatele luau cap compas spre nord-est. Jos, valurile de fum violaceu, de praf și mâl dezintegrat în fracțiuni microscopice, care acopereau ca un giulgiu luciul rănit al apei, începură să se destrame.

Învolburate apele se năpusteau spre poarta deschisă de curând, tot mai largă sub forța năprasnică a viiturii.

Din cel de al treilea elicopter de desant, ce patrula singur acum în latura sudică a lacului, MacGregor și Ludwig priveau prin lentilele cu filtre  speciale ale ochelarilor lor de zbor fundul mâlos, împestrițat de  verdele murdar al vegetațieid e baltă.

Ca un trăsnet din senin, glasul Hienei plezni în membranele căștilor:

- Mein Gott! Ce-o fi asta? Numai rușii...Naturlich! Numai rușii...

- Ce spune? întrebă peste umăr MacGregor.

Abia atunci realiză copilotul că Schroeder vorbise în germană renunțând pentru prima dată, din câte știa el, la afrikaans, limba patriei sale de adopțiune.

- Dracu știe despre ce ruși bolboresește, îi răspunse derutat scoțianului.

Aproape imediat, glasul dintotdeauna al Hienei reveni tunător în căști:

- Apel general! Operațiunea Sisal se suspendă și toate unitățile se regrupează deasupra fostului baraj natural! Misiune: neutralizarea unei baze imense de rachete, cel mai probabil înstalată de sovietici. Consemnul de  suspendare a acțiunii în curs: Cuende! Apel general...

Virând strâns, MacGregor se îndreptă spre centrul fostului lac Wandoo și acolo zăriră înălțindu-se grațios profilul neîndoielnic al unei rachete de un alb strălucitor, cu  baza celor trei planuri de direcție acoperită încă parțial de apă învolburată. Spre vest, într-un elicopter de aslt, suspendat la vreo două sute de metri înălțime, colonelul Schroeder îi aștepta. Ludwig comandă deschiderea panourilor laterale blindate și aproape imediat aparatul trepidă în ritmul mitralierei grele mânuite de soldații din pântecul său. După câteva secunde, din lansatoarele laterale ale Cobrei, porniră simultan două rachete aer-sol, marcându-și culoarul de trecere cu jeturi turbionare de fum alburiu. Din momentul acela, copilotul avu impresia că  timpul se dilată. Întâi văzu cum fuzeele arginti își incetinesc parcă zborul, întâmpinate din vârful rachetei atacate de un lung șir de globuri străvezii, ce străluceau în soare aidoma baloanelor de săpun cu care se jucase în copilărie. Apoizveltele bombe zburătoare se făcuseră nevăzute, acolo, la la jumătatea drumului lor, până unde vârstaseră văzduhul cu prelungite cozi de cometă.

- E pasărea wandoo! E pasărea ta răzbunătoare! urlă macGregor și mâinile sale se crispau pe manșă. Dar Ludwig nu-i răspunse, căci clipa cea lungă nu se teminase: din vârful sidefiu al păsării nefaste porniseră pe un fir nevăzut alte șiruri de bule străvezii, tot mai mari și mai mari și mai transparentepe măsură ce înaintau, stopând în înaltul cerului aparatul de zbor al Hienei. Și cei doi văzură din nou cu groază cum și acesta se dezagregă, cum din punctul acela de impact se desprind și cad în poziții nefirești patru trupuri omenești și alveola sclipitoare a carlingii.

În acel moment, sosi și peste duhul globular alpăsării lacului Wandoo. Cu uluire, dar ți cu ciudată detașare, Ludwig simți întâi cum puntea de metal ce-i lega dantura se pulveriză în particole fine de nisip marin, după care văzu cum structura metalică a carcasei aparatului se  destramă, simțind în același timp cum alunecă în gol.

Înălțimea mică de zece-cinsprezece metri îl salvase pe cei mai mulți dintre oamenii aflați la bordul elicopterului de desant și totuși, la malul lacului ajunseră numai eidoi., MacgGregor și Ludwig Reka, după o luptă disperată de a străbate prin capcanele fundului mlăștinos, ascuns într-un strat de apă în care vegetația punea bariere de netrecut. Ceilați se înecaseră probabil alunecând în depresiuni ascunse sau epuizați de flămândele lipitori ce colcăiau în mâlul răvășit de viitură.

Stăteau amândoi culcați pe spate pe povârnișul malului înalt, la câțiva pași numai de răsuflarea umedă a pădurii veșnic verzi. În cele din urmă,  după ce lansă cu glas răgușit un lung pomelnic de înjurături în limba clanului său,MacGregor se sculă în picioareși, aplecându-se, scutură destul de puternic umărul copilotului.

- Să plecăm, Ludwig...Târfa aia de pasăre Rock, ne mai poate face vreo figură... S-o ștergem dracului!

 Trezit din letargie, Ludwig se sculă în capul oaselor. Se  priviră cu spaimă, fiecare dintre ei fiind oglinda fidelă a celuilalt. Din echipament rămăsese o mână de zdrențe acoperite de o crustă parțial uscată, de mîl pestilențiat șiu  alge gelaținoase. Bocancii nu mai aveau catarame sau crampoane metalice și era o minune că nu-i pierduse din picioare. Brațele , pieptul, pulpele mai ales, erau pline de urmele vineții însângerate, lăsate de ventuzele lipitorilor.

- Să-i dăm bătaie! rosti în cele din urmă Ludwig, întorcându-se ca un automat și pornind primul, clătinându-se, spre zidul vertical al junglei.

Abia făcuseră câțiva pași și o vibrare neobișnuită a aerului îi opri în loc. Întorcând capetele și ridicând ochii, văzură înălțându-se încet marea pasăre a lacului Wandoo.

Nici flăcări, nici aburi fierbinți, nici urlet de motoare reactive în forțaj, ci doar o insolită structură geometrică suspendată în tării. Se oprise la nu prea mare înălțime și cei doi priveau cu uluire cum albul său perlat, începe să  pâlpâie parcă intermitent, topindu-se tot mai mult în transparență. Un țiuit ciudat, de înaltă frecvență, începu să le chinuie timpanele și o amețeală ușoară îi pătrundea, insinuantă. În cele din urmă, cu o ultimă revenire în spectrul vizibil, pasărea lacului Wandoo dispăru cu desăvârșire.

                                           ***

Pentru cei doi bărbați, zilele și nopțile ce urmară își pierdură șirul firesc. Se târau ca două fiare rănite, înfometate și însângerați, prin pădurea nesfârșită, coborând mereu spre sud, pândind noaptea la marginea satelor înșirate de-a lungul râurilor pentru a fura orice putea astâmpăra cât de cât foamea. Pătrunând în savană, pășeau împleticiți pe  solul pietros, printre tufărișurile spionoase ce le vezicau epiderma chinuită, ocolind cu teamă craalurile înconjurătoare cu  palisade înalte ale negrilor bantu, apoi, ami mult  târându-se, ajunseră în nordul deșertului Namib.

Și când într-o dimineață se treziră înfrigurați, după ce linseră roua condensată pe cuticula ciudatei palnteWelwitschia mirabilis., in ceața care se destrăma încet, văzură la numai câțiva metri depărtare fâșiile paralele de beton ale unei imposibile autostrăzi.

Se repeziră și, în genunchi, pipăiau neîncrezători cu palmele. MacGregor ridică ochii spre tovarășul său:

- Damned! Cum e posibil? Unde suntem?!...

Ludwig nu răspunse. Cunoștea zona din survolările aeriene, avea întipărită în memorie, ca și celălat de altfel. imaginea hărților pe care le folosiseră zi de zi.  Nu se rătăciseră, și touși, șoseaua asta nu putea să existe în lungul deșertuluiNamib...

 Amândoi zăriră deodată un vehicol strălucitor ce se  apropia cu repeziciune.

- Un automobil! răcni Ludwig, sărind în picioare și fluturându-și mâinele deasupra capului

O mașină curioasă opri silențios în fața lor, o portieră translucidă se deschise și un negru tânăr, zvelt, coborâ privindu-i cu o nesfârșită uimire:

- Cei cu voi? De unde veniți? întrebă el într-o africaans cu accente surprinzătoare.

 Se apropiară de el, iar macGregor ceru cu voce  gâtuită:

- Apă! Dă-ne puțină apă...

Băiatul se repezi spre interiorul mașinii și reveni cu patru recipiente cu conținut portocaliu. Băură. Limonada fortifiantă le dădu puteri sporite.

- Hei negrule, ne duci și pe noi?

- Unde? șopti tânărul cercetându cu teamă înfățișarea celor două arătări în zdrențe, cu bărbi și plete încâlcite din care  se zăreau doar ochii sălbatici, înjectați de suferință.

- Spre cel mai apropiat post de poliție sau spre cea mai la îndemână bază militară...

Tânărul se urcă la locul săuși, acționă un mecanism, basculă vertical portierele din spate. Cei doi bărbați se instalară șovăitori în fotoliile ce le îmbrățișară elestic trupurile obosite, capota se etanșeiză și vehiculul demară lin.

Bordul neobișnuit, absența volanului îi intriga tot mai mult pe foștii piloți de elicopter, iar tânărul negru, în cămașa sa albă, cu mâneci scurte, părea părea din cale afară de firav, așa cum stătea pe locul lui din față. Își cerceta pasagerii cu coada ochiului și în cele din urmă ezitând, făcu un contact pe pupitrul de comandă și rosti repezit vreo două fraze in dialectul bantu. Un monitor de bord prinse viață redând imaginea unui bărbat de culoare, purtând un chipiu înalt și un bluzon cu epoleți nedeslușit, care răspunse pe un ton relaxat câteva cuvinte.

Mai multe clipe după convorbire, perplexi, cei doiîncercară să înțeleagă ce se petrece, după care MacGregor mormăi în barbă:

- Cu cine ai vorbit băiete?

- Cu poliția rutieră...

- O.K.

După mai puțin de un sfert de ceas, văzură venindu-le în întâmpinare la mică înălțime un aparat de zbor ce aducea cu o uriașă broască țestoasă. Tânărul își opri mașina cu un puternic oftat de ușurare în fața aerodinei care bloca acum șoseaua. Trei negri înalți, în uniforme ușoare, cafenii se apropiară cu pași elastici. Ludwig și MacGregor coborâră greoi și cu inimile strânse.

- Cine sunteți? întrebă unul dintre polițiști, care păreau să fie șeful celorlați, privindu-l însistent pe scoțianul ce bolborosea niște înjurături în barba-i roșcovană, încâlcită și murdară.

Tovarășul acestuia se simți obligat să răspundă:

- Suntem piloți din forța specială aeropurtată a coloneluluiSchroeder, unitatea 21, cu baza la Groot Fontein...

- ...Și dorim să fim cât mai rapid transportați la cea mai apropiată bază aeriană, completă pilotul cu glas obosit, încercând să descifreze semnificația treselor necunoscute de pe epoleții bărbaților din fața lui.

- Bine, desigur..., mormăi acesta privindu-l cu îngândurat. Eu sunt locotenetul de poliție N”dola. Veți veni cu noi...

La bordul celui mai ciudat aparat de zbor din câte văzuseră ei până  atunci, Ludwig și macGregor căzură într-o toropeală abulică. la un moment dat, locotenetul îl scutură de braț pe cel dintâi și-l intrebă parcă cu indiferență:

- Veniți din misiunea Wandoo?

- da, da ! se grăbi acesta să răspundă. Ne târâm de câteva luni... A fost un dezastru acolo... Un dezastru inimaginabil!

- Ooo! pasărea ..., șuieră și MacGregor cu ochii încețoșați de o spaimă fără nume.

 Aterizară pe un teren gazonat din fața unui șir de pavilioane mici, cochete, înconjurate de un brâu vegetal care, așa cum desluși Ludwig cu ochii de prefesionist în timpul manevrelor de aterizare, era înconjurat la rândul lui de un gard și de posturi de pază.

Coborâră cu toții și se îndreptară în grup spre singura clădire cu două nivele. La câțiva pași de ușă, ludwig Repka se opriși, întorcându-se spre locotenetul N”dola spuse cu tulburare în glas:

- Domnule cred că am ghicit... Câți ani au trecut de când ne-am executat misiunea?

Locotenetul ezită o clipă apoi se hătărâ:

- Opt zeci sși doi de ani! Iar Namibia e îndependentă încă din secolul trecut. Vă veți obișnui cu gândul... Și pentru noi e inexplicabil ce s-a întâmplat cu dumneavoastră... În ultimii patru ani am reperat  nouăsprezece cazuri.

- Optzeci și doi! Doamne- Dumnezeule, cum se poate una ca asta?se lamentă Luswig, în timp ce MacGregor lovind cu pumnul său păros în canatul ușii de care își sprijinise fruntea, striga cu voce gâtuită:

- Asta-i răzbunarea păsării Wandoo! Răzbunarea Păsării Rock a colorațiilor!...

- Gura soldat! se auzi atunci glasul tunător al Hienei.

Cei doi înlemniră. În cadrul ușii stătea chiar temutul colonel Schroder.

- Gura! repetă el, apoi duse conspirativ degetul la buze: Șșșt! E o mistificare comunistă aici! E mâna rușilor, le mai spuse el în șoaptă, clipind semnificativ din ochiul drept, după care se repezi printre cei doi piloți, ocoli cu dexteritate grupul polițițtilor și cu mâinile larg desfăcute începu să alerge peste gazonul verde, imitând uruitul motoarelor de avion, păcănitul elicopterelor și răpăitul rafalelor de mitraliere.

 Cred că totuși soarta a fost mai blândă cu cei doi.