MISTERUL ROBOTILOR - 11

 

MISTERUL ROBOȚILOR

 

 

Partea a XI-a

 

1.

 

 

Rămasem singuri. Nina mea stătea lângă gardul vecinului. Mă uit la ea și nu știu dacă să o pun în funcțiune, sau nu. Dar știam că după aia o să am viața lui Aldo Moro. Mai bine nu. O s-o pun undeva în casă. O ridic cam greoi. Și mai mult o târâi în casă. Intrăm amândoi și cu Anda. La intrare era un mic culoar, ce se întindea tot peretelui exterior. Din acel hol apărea o ușă. Deschidem ușa. Dar cum am pus piciorul după prag, camera luă un aspect asemănător construcțiilor de pe Zirda. Aș putea spune că era o copie, a celor de acolo. Pe dinafară era casă normală. Nimeni nu ar fi bănuit ceva. Dar în interior, era de domeniul SF-ului. Încăperea mai avea încă două uși laterale, în stânga și în dreapta. În centru ma era o ușă, iar când am deschis-o, în fața noastră se deschise o altă încăpere, mult mai mare. Aproape pe toată lungimea casei. Pe total aveam casă cu trei camere. Două dormitoare și o sufragerie. Mobila era simplă. Mese, scaune, niște dulăpioare, o oglindă mare, un fel de scrin, iar pe jos erau niște carpete sintetice. În cele 2 dormitoare era la fel. Un pat mare, un dulap, și o masă cu 4 scaune pe mijloc. La fel arăta și cealaltă cameră. Din loc în loc erau pe pereți tot felul de suprafețe metalice sau din furnir de lemn. Aveam să le aflu rostul mult mai târziu. Pe peretele din nord, era cât peretele, un monitor, care se putea transforma și în TV. Dau să aprind lumina. Nu funcționa. Probabil că Zeno uitase de acest amănunt. Ies afară și mă uit la cablurile electrice vechi de la prima casă. Le văd spânzurate pe gard. Mergem apoi la bucătărie. Acolo era să cad jos. În bucătărie era un frigider, un aragaz, nou, o masă rotundă în centru, cu patru scaune. Mai erau un fel de bufet pentru vesela și alte crătiți și alte oale și olițe. Mai era o nișă. O deschid și era plină ochi cu tot soiuri de alimente, legume, conserve, fructe și altele. Toate erau aranjate frumos pe rafturi, ce ajungeau până aproape de tavan. Pe jos un fel de mochetă. Deschid un dulăpior și mă uit după cafea și zahăr. În fine le găsesc și pun într-un ibric de două cafele. Cum bucătăria mai avea și o debara destul de voluminoasă, am cărat-o pe Nina înăuntru. Anda rămase să păzească cafeaua. Eu caut prin bucătărie prin niște sertare a unui dulap, niște scule de electrician. Surpriză le găsesc pe toate. Era acolo o trusă de electrician. Ies afară Voiam să conectez casa la rețeaua mea de electricitate. Dar nu îmi ajungea firele. Caut niște fire. Nu găsesc.

- Lasă că mâine sun la electrica și le spun să vie, să mă conecteze la rețea, că mi-am făcut casă nouă.

Întru în bucătărie și rămân uimit de faptul că Anda reușise să facă lumină în bucătărie. Îmi spune că cele două clădiri erau conctacte, la un generator, cuplat cu baterii și echipament solar. În felul asta printr-un invertor aveam lumină proprie. Abia a doua zi, am descoperit că pe acoperișul casei erau panouri solare. A avut grijă Zeno de toate. Cum cafeaua era gata, ne apucăm de cafele sorbindu-le încet. După ce termin, mă duc în casă curios să văd ce surprize mai are. Acționez un comutator de lângă ușă și lumina se aprinse. La întrerupător avea un dispozitiv, ca să reglezi intensitatea luminii. Am ales-o potrivită. Mergem în unul din dormitoare. Anda spune că ăla vrea să fie al ei.

- Bine ! Eu o să-l i-au pe celălalt.

După care Anda se duce iar la bucătărie și se apucă să prepare cina. Deja cu vizitele noastre, trecuse ziua repede. După o juma de oră mă cheamă în bucătărie. Ne punem la masă înfruntându-ne cu ce gătise Anda. După ce termin, Anda se apucă să spele vasele. Mă și gândeam cum o s-o facă. Dar cum Zeno se gândise la toate, nu-i fu greu Andei să o facă. Era și apă curentă și canalizare. Puteam spune că acu eram fericit. Poate ăștia or uita de noi. Ne vor lăsa de acu încolo să ne ducem viața, cum vrem. Mergem în casă după ce zăvorâm bine bucătăria. În casă era lumină și plăcut. Anda se duce în centrul sufrageriei, și apasă pe un buton. O consolă iese din perete. Era plină de butoane de multe culori și mărimi. Anda alege un anumit rând și apasă pe ele. Deodată ecranul se lumină, și pe el apăru Zeno.

- Gata? V-ați instalat?

- Gata! Zic și eu. Dar cu lumina ce facem, mă mai conectez și la rețeaua veche.

- Nu e nevoie. De ce să mai plătiți niște bani în plus. Mergeți cu ce v-am dat eu. Aveți energie pentru 5 ani. Când vi se face dor de noi, ne puteți contacta și de aici. Mai aveți ceva întrebări? Retta, vezi că într-un sertar în sufragerie la o nișă din perete, sunt instrucțiunile pentru casă. O să aveți multe surprize. O să vă descurcați voi, că sunteți băieți mari. Pe Kurt l-am luat cu noi. Nu cred că o să-ți mai folosească deocamdată.

- Cu Nina ce fac? Să o repun în funcție, sau o las în debara.

- Faci ce vrei cu ea. Depinde de tine. Dacă o să ți se facă dor de ea... ai să vezi tu. La revedere! Pe curând!

Și monitorul se stinse. Dar pe el mai fugeau mici luminițe, pe un fond negru. Anda se duce iar la pupitru, acționă alte butoane și porni TV-ul. Era pe un post de știri. Tocmai atunci dădea la știri, despre evenimentele petrecute la Iași. Cineva cred că filmase acțiunile mele. Anda se uită cu îngrijorare.

- Sper să nu te fi recunoscut nimeni de acolo.

- Eu știu? Dacă iar o să fiu vizitat, i-au legătura cu Zeno...

- Oricum la noi în curte nu mai pot intra. Casa cu toată curtea până la poartă și în stradă după 1m, are un câmp de forță, reglabil de aici ca intensitate. Pe timpul nopții o să lăsăm câmpul protector să ne apere. Dar o putem face și ziua, dacă e absolută nevoie.

Schimbăm alt canal.

- Dar Anda, TV–ul ăsta unde e conectat? Că nu aveam cablu.

- Are un adaptor care prinde canalele din împrejurimi. Semnalul este amplificat. Poate prinde și ce se întâmplă pe Zirda.

- Interesant! Avem o casă pe cinste.

- Sigur!

Mai urmărim un film. Era de acțiune. Andei nu-i plăcea, și căută altceva. Într-un târziu găsește o tele novelă. Cum în sufragerie era și acolo un pat mare, de două persoane, ne refugiem pe el. Ne învelim cu o pătură și stăm lipiți unul de altul, în așteptarea finalului.

După ce Anda stinge TV-ul cu o telecomandă, se cuibări mai bine lângă mine. După o juma de oră o aud cum sforăie. Ce era să fac? Am trecut și eu pe calea viselor.

 

 

 

 

39.

Dimineață când mă scol, aud gălăgie. Mă ridic speriat din pat și vin pâș, pâș, încet către ușa întredeschisă. Gazda se sculase și intrase la cei doi în cameră. Îi invita la bucătărie. Mă uit la ceas, și văd că e 8. Mă îmbrac la repezeală. Și înainte ca gazda să vină la mine, eu ies afară. Ne întâlnim pe hol.

- Bună Dimineața! Cum ați dormit?

- Ca un nou născut, fac eu, cu toate că nu prea îmi ardea de discuții lungi.

- Erați obosit parese.

- Păi, sa merg atâția km?...

- Da, atunci se explică. Poftiți la masă la o gustare, înainte de a pleca.

- Da! Mulțumim frumos. Ați fost tare drăguți cu noi. Când o să mai avem drum pe aici, o să vă fim recunoscători.

- Nu-i bai! Mulțumirea sufletească este suficientă.

Îl urmez la bucătărie. Acolo Vasile și Irina așteptau.

Când intrăm și noi, gazda mă poftește să i-au loc la masă pe scaun. Mă supun. În continuare gazda își face de lucru la frigider, descărcând-ul și punând pe masă. Apoi ne îmbie să ne servim. Nu uitase nici cana de vin, pe care Vasile o contempla divin.

Mâncăm noi, Vasile își mai astâmpăra setea cu câte un pahar de vin, sub ochii amenințători ai soției.

- Ce e dragă?

- Cum ce e? Mai avem de mers atât iar, cine știe când ajungem acasă?...vorbi cu subînțeles Irina.

- Ei lasă, că toată luna, ajungem noi undeva...

- Bine că m-ați atenționat. Așa e. Uitasem. Vă dau ceva la pachet, să aveți pe drum.

- Vai domnule dragă. Nu te deranja. Chiar vă rog... Să știți că mă supăr.

- Lăsați asta în seama mea, nu-i treaba dumneavoastră.

Gazda se duce în alt loc, dispărând din bucătărie.

- Ce facem azi Marinuș? Mă întreabă socrul.

E clar dacă mai bea un pahar, cine știe ce o să mai spună. Cred că știa soția ce știa...

- Păi tata-socrule, astăzi cred că o să ajungem la copii, până diseară. Sper!...

Apare și gazda cu o sacosă plină cu de toate. La urmă mai bagă și o sticlă de vin, bucuria lui Vasile.

- Luați, luați de aici. Din ce mai am și eu. Să mă pomeniți. Să nu mă uitați.

- Ei cum să te uităm, bade? Mata ai avut bunăvoința să ne culci la dumneata, că altfel am fi dormit sub cerul liber...zic eu. Apropo pe matale cum îți zice.

- Ion. Ion îmi zice. Dragomir Ion.

- Încântat de cunoștință. Eu sunt Marin, iar dânșii d-na Irina și d-l Vasile.

- Încântat, zice Ion, aplecând capul.

- Ei, cred că e vremea să mergem. Mulțumim încă o dată. La revedere!

Ne ridicăm cu toții. Ne îndreptăm către poartă. Câinele ne vede, dar nu mai zice nimic. Ba mai dă și din coadă. Era și el bucuros că scăpa de noi...

Mergem oleacă pe jos cale de două case. Când ajungem la umbra unui nuc falnic, ne oprim.

- Hai să stabilim. Ce facem? Megrem acasă la matale?

- Păi unde vrei mata să mergem.

- Aș încerca acasă. Ne oprim la 50m de bloc. Eu mă duc înainte, și tatonez terenul. Am vorbit cu copii, să răspundem la o parolă ca să ne cunoaștem Parola e – RETTA.

Scot teleportorul și îl analizez. Bateria era bună. Cred că ar fi făcut treaba. Ne apropiem unul de altul. Stabilesc noile coordonate. Apăs pe buton start. O ceață ne învălui iar. Când se risipi ceața, văd că aterizasem, nu departe de blocul nostru. Nu era prea aglomerată strada. Așa că mergem încet la intrarea în bloc. Sun la ușă. De dincolo se aude un glas, era a lui Bogdan.

- Cine e? Parola!

- Retta zic eu. Ușa se deschid și apăru în cadrul ei Bogdan. Nu prea îmi plăcea cum arăta. Pipăi arma o scot. O ascund ascund-o sub o batista. Mă fac că sunt răcit. Intrăm în hol. Intră Irina și Vasile. Eu la urmă mai cu teamă. Mă uit insistent la Bogdan, și încerc să comunic cu el telepatic. ” Totul e bine sau sunt aici” ” da” îmi răspunde el. Îs doi la bucătărie și unu în sufragerie”.

- Mersi Bogdan.

Când ajung socrii la bucătărie, aud o somație. Eu ocolesc și mă duc la sufragerie. Deschid ușa încet. Văd prin deschizătura ușii un gradat de armată. Potrivesc aparatul la poziția 3. Cu el în mână mă năpustesc în sufragerie, trăgând din mers. Maiorul cade lat. Mă uit în spate. Nu mai era nimeni. Ies afară încet și mă îndrept către bucătărie tiptil. Cum ușa era deschisă, mi-a fost ușor să intru în fugă ațintind pe cei doi, care neștiutori vorbeau cu socrii.

- Cine sunteți și ce căutați aici, fac eu pe grozavul.

- Da mata cine ești? O rudă ceva..

- Da o rudă. Cu ce ocazie la noi? Unu din ei vrea să ducă mâna la piept, cred că acolo ținea arma. Dar i-o i-au înainte. Trag spre el, care cade cu capul pe masă. Până să se deștepte cel de al doilea, cade și el cu capul pe masă.

- Gata de ăștia am scăpat deocamdată.

- Ce facem acu? Pe unde ai mers ai lăsat în urmă numai cadavre. Nu o să ne mai ștergem de acu cu toată Dunărea...

- Și ce voiați să vă aresteze iar?

- Deocamdată sunteți liberi.

Duc sacoșa cu mâncare și o deschid pe masă. Erau acolo numai bunătăți, Șuncă, cârnați, caltaboși, slănină cu boia, și sticla de vin, de un roziu curat. Socru când o vede zice:

- Hai femeie să mâncăm și să bem.

Și își toarnă un pahar de vin.

- În cinstea ta ginere, că ne ai ajutat și de data asta.

Și îl dă gata pe gât. Soția nu a mai comentat, că îl știa acu acasă. Se putea culca. Irina se înteresează, întrebând copii:

- Când au venit ăștia?

- Aseară, pe când veneam de la școală.

- De ce le-ați dat drumul? Nu v-am spus să folosiți parola?

- Ba da, dar au intrat cu forța, plânse Iulia.

- Bine lasă că vedem noi ce facem în continuare.

- Eu v-aș fi luat, cu mine la mine la Galați, dar și acolo cred că mă așteaptă. Acolo sunt cunoscut de toți. Ăia l-au omorât pe Kurt. Irina se așează pe scaun și începe să plângă:

- Uite ce îți fac copii ăștia. Ce ne facem acu?... Am muncit o viață întreagă,... și o să rămânem pe drumuri... Nici actele nu le mai putem lua, altele nu o să mai putem face...

O las să se descarce. Pe undeva poate avea dreptate.

- Diseară, dacă nu mai vine nimeni, îi scoatem pe ăștia trei și îi ducem la subsol și îi legam. Le punem propriile lor cătușe.

- Și matale ești de vină. Dacă Kurt nu venea la tine, nu murea.

Las capul în jos. Mă simțeam vinovat. Ce mai puteam face. Dacă ar veni mai repede Anda, să rezolvăm cumva...

- Lasă băiatul fă. Ce e de vină el? Doar Kurt s-a dus la el, nu l-a chemat el...

Mă duc în dormitor la Anda. Mă întind în pat. Stau cu gândul aiurea. Ce ar fi dacă aș mai încerca. Mă gândesc la Anda și spun în gând de situația părinților ei. Repet mereu același text. Deodată dormitorul se lumină și apăru în cameră Zeno, Anda și El-Dor. Dar la urmă apare și Kurt copia.

Mă uit uluit la noii veniți. Oare eu i-am chemat?

 

38.

Dimineață mă trezesc copii, frații Andei. Îmi aduc brusc aminte de toate evenimentele petrecute ieri.

- Ce faceți? V-ați trezit? Cât e ceasul? Mă uit la el. Era aproape 7.

- Ce faceți? Nu vă duceți după tata, spune Bogdan, și după mama, adăugă Iulia.

- Păi măi copii, mai cade omul din copac și tot mai stă oleacă. Stați să mâncăm ceva, poate beau și o cafeluță...Voi când aveți ore?

- Eu am ore după amiază, zice Bogdan.

- Iar eu am ore acuma. La 8 trebuie să intru la ore.

- Bun. Tu ai mâncat ceva? Ce vrei să mănânci?

- Nu știu, ce o fi?

- Stai să văd ce mai este în frigider.

Caut, și găsesc niște unt, brânză caș, câteva ouă...

- Voi ce vreți să mâncați? Avem unt, brânză și ouă. Vă prăjesc niște ouă? Și vă fac și un ceai?

- Da! îmi răspund amândoi.

Mă apuc și sparg trei ouă într-o tigaie. O pun pe aragaz. În timp ce se prăjeau ouale, pun untul și brânza pe masă. Apoi mai pun un ibric mai mare pentru ceai. Pentru că era aragaz cu patru ochiuri, mai pun și de o cafea pentru mine. Cafeaua, era gata cu ouale. Sting ochiurile. Rămâne aprins, cel cu ceaiul. Copii pun să mănânce. Îmi pun și eu un ou într-o farfurie. Când mă pregăteam să mănânc, fierbe ceaiul. Pun niște buruieni arătate de copii. Las cam 5 minute să se opărească. În timpul ăsta terminai de mâncat și eu. Pun ceaiul la răcit în chiuvetă. După ce se răcește le torn ceaiul în două căni. După ce terminară și ei de mâncat, Iulia se pregăti să plece la școală.

- Ai grijă mare pe unde mergi. Nu răspunzi la nimeni nimic, orice te-ar întreba. Ți-i drumul casă-școală și retur. Cum scăpi de la școală vii întins acasă. O să stabilim niște parole de recunoaștere. Când sunați la ușă, o să ne întrebăm reciproc cu parola, ca să ne recunoaștem Nu divulgați la nimeni parola. Când ajungeți aproape de ușă, dacă e cineva pe hol, nu spuneți nimic! Ați înțeles?

- Și care o să fie parola? întreabă ei.

Mă gândesc la o parolă mai complicată, dar dacă copii o uită. Păi să fie...Retta! Sper să o țineți minte. Da?

- Da! Zic cei doi copii în cor.

- Bun de Iulia am scăpat. Tu, Bogdane, dacă mai ai ceva de învățat, profită de timpul care ți-a mai rămas până la ora de școală. Mai repeți, vezi tu...

- Bine.

- Eu o să încerc să dau de părinții voștri.

Mă duc în camera Andei. Răscolesc o oră, printre lucruri și dulapuri, doar oi găsi ceva interesant, pe care la-și putea folosi. Într-un saltar plin cu chiloți, dau tocmai la fund, învelite în nylon, trei aparate. Pe unu și al doilea le știam Unu era un dematerializator, al doilea era un teleportor, iar al treilea, nu știam ce face. Mă duc în fața oglinzii și deschid aparatul. Apăs pe un buton roșu. Deodată imaginea mea din oglindă dispare. Lîngă ele erau și niște instrucțiuni de folosire traduse de Kurt cred. Le studiez în liniște. După ce mă familiarizez cu funcționarea aparatelor, le încerc pe rând. Cu cel de al treilea, nu eram sigur dacă mă făcea invizibil sau mă deplasa undeva. Citesc o notă și mă lămuresc. Da! Era un aparat care te făcea invizibil. Știu că și Nina avea unu. Acum m-am lămurit. Le bag în buzunar. Memorez, locul și ce face fiecare. Dematerializatorul, îl țin în mână. În caz de nevoie să pot scăpa de vreun intrus. Fericit întru în sufragerie. Bogdan citea la un obiect.

- Bogdane, eu plec după mămica și tăticul tău. Tu, dacă eu nu apar până la ...La ce ora pleci?

- Păi am ore de la 2.

- Bun la 13,30 pleci. Și încui ușa bine. De două ori. Îmi dai și mie niște chei.

Bogdan se duce la intrare. Sub o carpetă, și scoate un set de chei. Mi le dă.

- Ok! Eu am plecat Ai de grijă.

- Mă duc încet la ușă. Deschid cu grijă ușa, apoi mă strecor afară. În urma mea Bogdan ferecă ușa. Pe hol nimeni. Mă uit în sus pe scări. Nimeni. Ies afară iar cu grijă. Totul părea în ordine. Mai stau în fața ușii câteva minute, ca să mă conving mai bine. Cobor cele trei trepte de la intrare. Merg pe stradă. Când văd o femeie mai tinerică O opresc și o întreb:

- Nu vă supărați, încep eu, Nu știți unde este secția de poliție aici? Eu nu sunt din oraș, și vreau să ajung acolo.

- Da domnule dragă, vă duceți acolo în stație și luați autobuzul 11, și coborâți la a patra stație. Dar mai puteți întreba pe parcurs, pe cei din mașină.

- Mulțumesc domnișoară, fac eu zâmbind la ea.

- Da dacă nu vă descurcați, mai bine vă conduc eu până acolo. Că am drum prin apropiere.

- Ooo! Vă rămân îndatorat stimabilă domnișoară.

O luăm amândoi spre stația de autobuz. Îl așteptăm pe 11. După vreo 5 minute apare și el. Ne urcăm. Dar uitasem un amănunt. Nu aveam bilete.

- Știți, fac eu, am uitat biletele acasă.

- Nu e nimic am eu două. Când coborâți luați pentru înapoi alte bilete.

- Sigur...

Mergem patru stații. Apoi când autobuzul oprește, coborâm și noi. La început îmi venise ideea, ca să o folosesc pe tipă ca momeală, să pot intra și în clădirea poliției. Urma ca să se dea ca fiind Anda, și să întrebe de părinții ei. Mai grav era, că nu știam care e numele de familie. Știam doar de Vasile și ...Oare pe ea cum o mai chema? Simt că mă i-a transpirațiile. Ce mă fac eu acolo? Deodată îmi amintesc- da! Irina o cheamă. Irina și Vasile. Cu numele de familie o să vad eu.

Ajungem în sfârșit la intrare. Fata dă să plece.

- Gata eu până aici merg. Succes!

- Bine, Mulțumesc. La revedere.

Intru în secție. Mă duc la evidența populației. În fața mea mai erau trei persoane, pentru diverse probleme.

- Bună ziua, încep eu, când îmi ajunge rândul. Am venit să reclam o dispariție a părinților. Știți sunt un văr de-a familiei... Vai am uitat... Știu că pe tată, îl cheamă Vasile și pe mamă, o cheamă Irina. Am venit în vizită la ei și am găsit numai copii plângând, spunând că mama și tatăl lor au plecat de ieri dimineață și nu au ajuns încă acasă. Adresa este strada Rozelor nr 10, bloc Z1.

- Dumneavoastră când ați ajuns la ei?

- Aseară, zic eu la nimereală. Am așteptat să se facă dimineață ca să vă raportez faza.

Văd că respectivul, ridică un telefon, formează un număr și așteaptă. După care discută ceva cu cineva. Văd că cel care vorbea, se uită insistent la mine. Nu o fi o capcană? În felul asta să-i avertizez cumva? Nu știam ce să fac, să mai stau sau să plec. Cu aparatul în mână aștept. ”Ce o fi, o fi. Oi vedea eu. Dacă condițiile o impun, o să mă apăr.

Văd că ofițerul vine la mine.

- Da este vorba de familia Gavriliu. Așteptați aici, o să vină cineva să vă ducă la ei. Părinții copiilor sunt la noi. A fost o încurcătură. Nu aveau acte la ei, când a cerut un ofițer de pe stradă să-i legitimeze.

- Pentru atâta lucru i-ați arestat? zic eu revoltat.

- Păi Vasile, a făcut și scandal. Nu i-a convenit că ofițerul i-a cerut actele, și l-a lovit pe ofițerul care i-a legitimat.

- Vă rog să-l iertați, fac eu, are probleme cu capul.

- Păi să se ducă la nebuni, nu să umble liber pe stradă.

- Păi era cu soția, zic eu la nimereală.

În timp ce vorbea cu mine apare și un sergent major, care îl întreabă ceva. Ofițerul dă din cap.

- Vine la mine, și îmi spune să-l urmez.

Mergem pe un hol mare, plin cu uși pe ambele părți. Apoi la un capăt coborâm la subsol. Când sergentul-major se oprește la o ușă.

- Aici sunt? întreb eu, strângând mai tare arma în mână.

Dar nu îmi răspunde. Deschide ușa. În cameră îi văd din fugă pe părinții Andei. Intru. Mă apropii în fugă de ei. În spatele meu aud o somație, zisă de o voce cunoscută:

- Sus mâinile domnule navigator. Mă mai cunoașteți?

Mă opresc nehotărât. Dau să merg câțiva pași. Dar vocea intervine iar.

- Am spus nici o mișcare.

- Nu domnule căpitan, de la Herculane, zic eu, întorcându-mă încet. Când îl am în vizor trag în el cu setările la maxim. Poate așa nu o să mă mai supere vreodată. Părinții se speriară, când văzu că căpitanul căzu jos, Sergentul major vru să scoată arma, dar vorba mea îl opri.

- Nu te-aș sfătui să continui. Matale nu știi cu cine ai de a face? Setez în fugă nivelul 1, și trag și asupra lui, care cade jos, și el fără vise. Mă duc la ei, și le spun să se ridice, să o ștergem. Dar văd cu groază că părinții Andei erau încătușați. Nu mă așteptam la un asemenea tratament. Ce e de făcut? Cum îi scot afară. O să mă vadă toți. Le caut cheile de la cătușe. îi eliberez. Deodată îmi aduc aminte de aparatul de invizibilitate. Îl scot și îl acționez. Cei doi dispar. Le zic să se i-a după mine, să tacă ca să ieșim afară. Eu o i-au înainte. Aud pașii lor în urma mea.

- Mai încet să nu vă dați de gol.

- Ajung la holul lung. Cât l-am traversat, am avut noroc că nu m-am întâlnit cu nimeni. La un moment dat, aud pași care urcau spre hol Apăs și asupra mea, cu aparatul și mă face și pe mine invizibil. O luăm încet tus trei, pe lângă pereții reci. Ajungem la capătul holului, Deschid o ușă și ajungem în holul de la intrare.

- Sunteți aici, întreb ei ca să mă asigur.

- Da! Îmi răspund cei doi. Ajung la ușa de la intrare, când să ieșim, deschide un alt ofițer ușa, mai să ne lovească. Ne dăm din calea lui. Apoi deschidem ușa, și în stradă cu noi. Așa am scăpat de ei. Mai rămânea problema cătușelor. Și altă problemă, cu cei doi adormiți rămași acolo. Sper să stea cât mai mult singuri. Ajungem la un tufiș, în apropierea de un parc. Mă uit împrejur și văd că nu sunt oameni. Actionez iar aparatul și îi fac vizibili. Mă fac și eu vizibil.

- Ce facem domnii socrii? Avem multe probleme. Dacă ne prind ăștia acu, o să fie bai mare. Cum scăpăm de cătușe? Acasă la voi nu putem merge deocamdată. Știți o altă adresă o rudă ceva...?

- Măcar provizoriu, până găsim ceva.

- Da! zice Vasile, Am un prieten bun din armată Putem merge la el.

- Sigur e de încredere? Putem avea deplină încredere în el?

- Cred că da.

- Păi să mergem la el.

Mergem pe niște străzi întortocheate. După vreo zece minute ajungem la o casă, Vasile bate la poartă. Respectivul ne aude, și ne iese în întâmpinare. Eu cu mâna pregătită în buzunar, pentru orice eventualitate. După un schimb de vorbe de bun venit acesta ne învită în casă. Ne invită să luăm loc într-o cameră mai mare. Cred că era pe post de sufragerie. După alte vorbe, sună un telefon. Tresar. Gazda se ridică și se duce să răspundă. În timp ce ridică receptorul, mă concentrez, și încerc să aflu ce vorbesc, telepatic:

” Bună ziua! Aveți la dumneavoastră trei indivizi, O femeie și doi bărbați. Da! Răspunde gazda neștiutoare. Vă rog să-i rețineți că au evadat de la poliție, și avem mare bai cu ei. Nu le spuneți nimic. Da sigur am înțeles”. Pune telefonul jos cu mâna tremurând. Se uită la noi speriat. Eu intervin:

- Cine era? Mă fac că nu știu.

- Ei niște prieteni, vor să mă viziteze diseară, face el.

- Da? Fac eu, atunci primește asta, ca altă dată să nu ne mai trădezi.

Și îl dematerializez și pe gazdă. Acesta cade jos. Irina și Vasile se uită speriați la mine.

- Știți ce v-aș ruga, duceți-vă în baie și dezbrăcați-vă de hainele astea. Ați fost ”însemnați”. Vi-i s-a pus un microfon, o sondă ceva, care ne urmărește.

Se duc amândoi în baie. Se dezbracă amândoi. Lasă hainele acolo jos. Găsesc pe ușa băii, două halate. Le îmbracă. Când apar iar în cameră îi întreb:

- Dar chiloții ia-ți scos? Matale te-ai controlat în păr, că și acolo se mai pune aparatură.

- Și chiloții? Face socru. Dăți jos daravelele, îi zice Irina. La fel face și ea, de față cu mine. Apoi intră în baie iar. Nu stă mult și apare cu părul răvășit, și în mână cu un mic aparat. Îl i-au și îl arunc în wc. Apoi trag și apa. S-a dus. Apoi ieșim așa îmbrăcați. Ca să nu ne mai vadă și alții ne facem iar invizibili. Socru îmi sugerează să mergem acasă.

- În nici un caz. Acolo vă vor controla prima dată Credeți că sunt așa de proști? Poate aveți o altă adresă...

- Da știu, își amintește Irina. Hai la verișoara mea.

- Nu, Nu! Fără rude apropiate. Cineva străin, nu aveți? Și cât mai departe de locul ăsta.

- Să mergem la un hotel, își dă cu părerea Irina.

- Nu în nici un caz. Acolo vă trebuie buletinele.

- Vai am uitat de ele. Au rămas acolo la poliție. Ni le-au confiscat, de cum am ajuns acolo.

- E clar nu mai scăpăm de ei. Oare unde să mai mergem? Nu mai suntem însemnați, dar ce facem? Cum trăim, cu copii ce facem? Nu știu cât bate teleportorul asta? Și unde să ne ascundem?

- În alt oraș doar. Nu aveți vreo cunoștință printr-un oraș din apropiere?

- Păi cel mai aproape, unde ar fi ceva, ar fi Galațiul.

- Nu fără Galați. Pe la țară undeva? Și cum o să ne deplasăm așa îmbrăcați? Nu o să stârnim bănuieli? zis și Vasile.

- De asta am eu grijă. Ne vom face invizibili. Dacă găsim un sat undeva aproape, ne putem teleporta.

- Păi ar fi ...Să mergem la o mănăstire.

- Nu fără mănăstiri. Ăștia sunt cei mai buni trădători și informatori. Ne vor vinde sigur. Ce ziceți de Valea Lungă, sau Valea Ursului?

- E bine, dar cum ajungem acolo?

- Las pe mine, deci unde?

- Valea Ursului.

- Da bine e la vest de Iași. Sunt ceva km. Sper să ne țină bateriile.

Scot aparatul teleportor. Vizualizez locația. Văd că valea lungă e mai aproape. Tastez destinația și apăs pe buton. O ceață deasă ne învălui. Când se risipește ceața, ne trezim într-o mică pădurice. Un fel de luncă. Mă uit la aparat. La vreo 2 km, era un mic sat. Cum de acu se făcu seara, ne fu mai ușor să străbatem drumul. La o mică casă ne oprim. Pe ei îi las la poartă. Eu întru invizibil și extrag de pe sârma de rufe, un tricou și o pereche de pantaloni, pentru Vasile, și o rochie pentru soacră. Mă prezint cu ele la ei. Le îmbracă în grabă. Irina, tot la fel se dezbrăcă fără jenă îmbrăcându-se cu rochia. Îi urmă exemplu și Vasile. Halatele le luăm pe umăr. Poate vor folosi mai târziu. Astfel echipați ajungem la o altă casă mai arătoasă. Batem la poartă. Aveau un câine care începu să latre. Asta făcu ca un bărbat bine, să iasă la poartă, întrebând ce vrem.

- Știți încep eu, am vrea dacă nu vă supărați să dormim la voi dacă se poate. Eram în trecere pe aici, eram cu mașina și s-a defectat. Am lăsat-o la vreo 2 km de aici. Până mâine, după aia plecăm.

- Ei dacă e numai atâta, sigur se poate. Oamenii sunt buni. Ne face cinste să vă avem la noi. Poftiți, intrați.

Străbatem toată curtea până la casă. Apoi gazda deschide ușa și intrăm și noi. Ne întâmpină o verandă, din care dădea în alte camere. Pe una din ele, gazda intră.

Ne trezim într-o cameră mare, luminată de un candelabru, cu 12 becuri. Din cauza lumii, mă făcu să clipesc.

- Știți, îmi face rău atâta lumină. Nu puteți să mai stingeți din becuri, fac eu.

- Sigur nu e nici o problemă.

- Se duce la întrerupător și stinge jumate din ele.

- Așa e bine?

- Da e foarte bine, zic eu, fără să-l mai supăr.

- Da poate vă e foame. Veniți de la drum lung?

- Da, zic eu, de la... Târgu Neamț.

- Aha! Frumos oraș de munte.

- Da!

- Păi să vă aduc ceva să gustați ceva. La mine nu e soția acasă, e plecată într-un sat alăturat. Vine peste două zile.

Și dispare. Apoi apare cu un platou cu niște cârnați, tobă, niște slană, cum spunea el, o pâine de casă, și la urmă și o stacană cu vin roz.

Ne punem cu toți la masă. Luăm câte ceva din fiecare. Vasile mânca nu mânca, dar paharul de vin, nu-l slobozea. Din când în când privirea Irinei se intersecta cu a lui. Încerca să-l mai domolească. Gazda se prinde.

- Dar lăsați omul să bea. Pentru ce am adus și vinul?

- Să bea fiecare cât poate. Nu oblig pe nimeni, să întreacă măsura.

După o oră terminăm și noi de mâncat.

- Păi bine așa. Mă duc să vă aștern în două camere.

Și dispare. După 10 minute apare iar.

- Puteți să mergeți să vă culcați în camerele voastre, zise gazda, făcând semn să-l urmăm.

L-am urmat. Pe ei îi duc într-o cameră mai mare, cu două paturi, iar pe mine în alta mai mică, cu un pat. Mă dezbrac și mă arunc în lumea viselor. Până dimineață nu am mai știut nimic de mine.

 

37.

Încerc să mă uit în spate, să văd cu cine am de a face.

- Nu te întoarce, că te împușc.

- Cred ca e o greșeală, stimabile. Ați greșit adresa. Cine sunteți și ce căutați aici.

- Nu e nici o greșeală. Nu este aici adresa Rozelor nr 10? Bloc Z 1?

- O fi domnule, nu știu nici eu adresa. Am venit asa întâmplător.

Și în timp ce vorbeam cu individul, mă întorc fulgerător lăsându-mă repede jos. Văd că în fața mea era un soldat gradat, sergent, cu un pistol în mână. În timp ce eu ajunsesem jos, el trage, la nimereală. Eu apuc aparatul Ninei și trag în el. Două raze albastre și sergentul trecu în lumea viselor. Mă ridic, și mă uit după Nina. Ies din bloc și mai apuc să văd cum

doi bărbați, încercau să o bage cu forța pe Nina mea în mașină. Alerg la mașină. Apuc să trag înspre ei. Unul din ei cade secerat. Celălalt luat prin surprindere, se oprește mirat privindu-mă. Mare greșeală. Avui timp să mă ocup și de el. Dar nu l-am omorât, ci am tras la picioare. Acesta cazu jos, ne mai putând să se miște. Îi paralizasem picioarele. Nina veni repede lângă mine.

- Mister Marin, să știți că am încercat să mă apăr, dar și el știa Kung-Fu.

- Bine lasă hai în casă.

Dau să intru, când îmi aduc aminte de împușcătura individului. Oare unde s-a dus glonțul? Cercetez palierul ușii, ușa, dar nimic. Intru speriat în casă. Mă duc pe hol și intru în bucătărie. Cei doi copii erau acolo. Răsuflu ușurat. Nici nu m-a mai interesat de poziția glonțului. Cred că se înfipse undeva în perete.

- Ce e asta Nina? Cineva ne-a trădat. De unde știa de mine că sunt aici?

Mă dezbrac până la piele. Cercetez hainele. Nimic. Nu am găsit nimic, vreun transmițător sau microfon.

- Nina acum e rândul tău.

Și o dezbrac. Cercetez fiecare lucru, părul, hainele, Când rămâne și ea goală, îmi reproșază;

- Hai mai repede că mie frig.

- Îți este frig ? Ție?

- Da ce, tu crezi că numai tu ești om, și eu sunt.

Nu i-au în considerare spusele ei. Desfac capacele și mă uit înăuntru. Până la urmă desfac și capul Undeva prins magnetic era cred un transmițător.

- Ce e asta Nina? Ai început și tu să mă trădezi?

Dar nu am mai auzit răspunsul. O figură de Kung – Fu, a Ninăi, mă făcu grămadă jos. În cădere mă lovii la cap, de ceva. Se făcu repede întuneric.

Când mă văzu jos, Nina mai scoate un transmițător și vorbi cu cineva:

- Aici ”vrabia”, Aici ”vrabia” Subiectul este în nesimțire. Puteți veni să-l luați. Nina se duse apoi la bucătărie. Sub privirile întrebătoare ale copiilor, se duse glonț la aragaz, cu chipurile a-mi face o cafea.

- Da ce a fost aia de mai înainte. S-a auzit ca o împușcătură. Ce s-a întâmplat?

- Nimic copii. A fost o greșeală. Mă căuta cineva, zic eu, cu arma îndreptata spre Nina. Nina vru să facă un salt, o altă figură de Kung-Fu, dar eu i-am luat-o înainte. Apăs pe trăgaci, și Nina leșină, căzând jos. Mă arunc disperat asupra ei. Desfac capacul din spate. Scot acumulatorul. Mai caut și mai găsesc și o baterie de rezervă. O scot și pe aceia. Găsesc un comutator. Îl deconectez și pe acela. Nu voiam sa am alte surprize. Văd un fir roșu care se ducea la servomororul principal. Îl tai și pe acela. Acum puteam să respir ușurat. Nina mea se defectase, sau o reprogarmase cineva. Dar dacă ăia de pe Zirda, o făcuse într-adins. Oare Nina mea era agent dublu. Oare cu cine a vorbit Pot avea iar musafiri. Ies afară și le spun la copii să nu deschidă ușa la nimeni, ori cât ar bate. Ies în fața blocului. Mă dau după o tonetă. Traversez strada, și după un copac mai gros supraveghez strada și intrarea în bloc. Aștept. După 5 minute apar două mașini negre. Una oprește în fața blocului. A doua, întoarce și se mută pe partea opusă. Numai bine. Nu puteam face nimic, Eram prins între două focuri. Aștept. După alte 5 minute îi văd pe cei doi care intrase în bloc că ies afară ținând de mână amândoi copii. ”Și doar le-am spus să nu deschidă ușa la nimeni”. Ajunși afară, copii începură să țipe. Deodată îmi vine o idee. Țip la rândul meu către trecători.

- Domnule uite vagabonzii ăștia, fură copii.

Și mă deplasez către cei doi. Până să se prindă aia de ce vreau eu sa fac, îl atac și pe șofer, și pe al doilea. Cade cu capul pe volan. Intru în mașină chipurile să mă ascund. Privesc strada. Ăia așteaptă câteva minute după care pornește mașina, spre mine. Îi las să se apropie de ea. Unu coboară și se duce glonț la mașină, dă să deschidă ușa. Dar eu trag asupra celui de al doilea șofer. Trag prin geamul deschis asupra tipului care fugea către mașină. Tipul se prăbușește jos. Deja începură să se adune oamenii. Încerc să-i liniștesc.

- Fac parte din trupa anti-tero. Am reușit să-i mobilizez. Puteți circula.

Îl trag pe cel de pe jos, în mașină. Apoi traversez strada, și cu copii, ținându-i de mână, o i-au prin spatele blocului. Stau oleacă să văd care e treaba. Deja se încinseră spiritele. Mai aștept o juma de oră. Trimit copii acasă. Mă asigur că sunt în afara pericolului. Deodată se aude sirena unei mașini de poliție. Mă dau după un copac mai gros, urmărind-o. Coboară niște cadre cu epoleți. Unul scoate un telefon și vorbește cu cineva. Celălalt îi cercetează pe cei patru paralizați. Se aude și salvarea. Ies în fugă câteva cadre medicale. Se apleacă asupra lor. După câteva minute le dă probabil verdictul. Sunt urcați în mașină. Unu din ofițeri le i-a declarații la martori. După o altă juma de oră toți se risipesc care încotro comentând. Dispare și mașinile poliției. Apare o altă mașină mai mare de tractare, pentru cele două mașini abandonate. După ce le urcă și pe celea, se făcu liniște. Numai eu nu mai aveam liniște. Nu mai înțelegeam nimic. Ce se întâmplase de fapt? Mai zăbovesc ceva vreme afară. De acu se întunecase de-a binelea. Mă uit în dreapta, în stânga, apoi ies binișor. O i-au încet la pas, aiurea, cu gând să înconjor blocul. Când ajung la capăt, văd o altă mașină a poliției, care staționa cam la jumătatea blocului. Mă întorc. Ce era de făcut? Nu știam unde să mă mai duc. Cred că și adresa de la bloc era supravegheată. Mă duc la un magazin din preajmă. Văd că încă nu închisese. Îmi cumpăr un batic, și o rochie mai groasă cu mâinici sau un fel de balonsaid. Plec și la umbra unei nișe, mă îmbrac cu balonsaidul și îmi pun baticul în cap. Merg încet și mă apropii de blocul nostru. Mă opresc și aștept. Nimic și nimeni. Îmi i-au inima în dinți și intru în scară. Dar nu la noi ci la altă scară apropiată. Mă plimb oleacă pe hol și mă sui două etaje. Aștept. Nimic. Cobor și ies afară. Mă apropii de scara mea. Intru, și la fel mă plimb pe hol. Apoi urc un etaj. Mai aștept iar. Când mă hotărăsc, cobor și bat la ușa Andei. De dincolo aud:

- Cinei?

- Eu domn Marin.

Aud voci înăuntru. Cred că nu se hotărau să-mi deschidă. Mai strig odată. Până la urmă, îmi deschide Bogdan. Iulia stătea pe hol tremurând. Când mă vede începe să plângă. Intru repede, zăvorăsc ușa cu amândoi încuietorile.

- Dar tata și mama unde sunt? că nu au venit încă.

Da preucupat de propria persoana, uitasem complet de părinții Andei. Oare unde sunt? Dacă sunt la poliție? Cred că de la ei au aflat de mine, implicit și de adresă. Mă duc la bucătărie, Copii mă urmează așteptând ceva de la mine, ceva care nu mai venea. Mă blocasem. Nu mai știam ce să fac. îmi aduc aminte că stomacul începe să mă avertizeze, că e gol. Nu mai mâncasem de dimineață, de când plecase Anda. Caut prin frigider. Îi întreb pe copii dacă au mâncat. Cum nu mâncaseră, scot o cratiță la întâmplare. Era niște sarmale cu foi de viță. O scot și încălzesc numai pentru noi în altă crăticioară, mai mică. Bag cratița la loc în frigider. În așteptarea încălzirii mâncării, încerc să-mi pun gândurile la cap. Mă întrerupe fata, spunând că e gata. Pun mâncare în trei farfurii. Apoi ne apucăm de mâncat. După ce au mâncat le promit copiilor că mâine mă duc să-i caut pe părinți. Nici eu nu eram sigur cum o s-o fac. După aia mă duc în dormitorul Andei. Mă întind și închid ochii. Încerc să reașez faptele din ajun. Deodată îmi vine o idee. Ce ar fi dacă aș încerca să i-au legătura cu unu din ei, Anda sau Zeno... Nu eram foarte convins, că am să reușesc, dar, vorba aia:

”Încercarea moarte n-are”. Închid ochii. Mă las cuprins de liniște. încerc să șterg orice contact, orice amintire, orice imagine, să vizualizez un drum imaginar, până departe pe Zirda, să-mi caut prietena, să intru în legătură cu ea. De atâta efort am adormit.

 

36.

- Iar a plecat fata noastră, comentă socrul. De ce nu te-a luat cu ea și pe dumneata?

- A zis că o să mă ia, dar mai durează. Nu știu ce pun la cale.

Dar iată că sufrageria se lumină puternic și se umplu iar de o ceață deasă. Când se risipi ceața, în sufragerie apăru Nina.

- Ce faci Nina? Chiar îmi era dor de tine. La mine o cafea zboară...

- Mai târziu mister Marin. Cafeaua prea multă îți face rău.

- Zău, dar de când ai devenit tu așa de grijulie ?

- De când m-a reprogaramat Zeno.

- Ei dacă așa a zis el...Bine îmi faci una mai târziu. Ea e roboțica mea, care mi-a fost alături și la bine, dar și la rău. M-a salvat din multe probleme. Ea poate să vă ajute la bucătărie. Nu mănâncă, nu bea...se încarcă la priză, pe timpul nopții se poate opri. Ea a fost primul robot făcut de mine, cu colaborarea și a altor amici.

- E bun atunci, o să am cu cine mai discuta, când facem mâncarea, piața...

- Sigur, întări și socrul.

- Îți mai aduci aminte Nina de vecinul meu, pe care tu îl ”iubeai” așa de mult?

- Păi i-am dat ce merită.

- Ei acu am scăpat de el pentru totdeauna. A dat colțul. Adică a murit

- Să-i fie țărâna ușoară.

- Ei, dar nu te credeam așa de credincioasă. Să nu-mi spui că Zeno, ți-a mai introdus și alte date, pe care nu le aveai înainte. Ce părere ai despre religie?

- Religia este un aparat de stat, alcătuit în evul Mediu, de o înaltă instanță judecătorească, în scopul de a constrânge oamenii, să fie la cheremul lor. Iar cei care nu se supun, să fie aspru pedepsiți, până la moarte.

- Asta cu instanța, cred că ai cam încurcat-o. Pe acea vreme se obișnuia arderea pe rug.

- Da și asta a durat până în anul 1906, când și Papa, s-a luat de gânduri, când a recunoscut că nu era bună politica ei.

- Da Nina, să lăsăm instanța. Știi ceva de planul lui Zeno, sau El-Dor, mai au treabă cu mine, sau pot să plec în lume, să-mi încerc norocul.

- Nu sunt la curent cu ultimele dispoziții.

Încerc să văd dacă mai este telepată. ”Știi cum a murit Kurt ”? îi sugerez eu în gând. Îmi răspunde : ”Din cauza unei răni mortale, făcută de niște gloanțe trase dintr-un Kalașnikov”.

- ”Bravo Nina!”

- Păi dacă îți este somn, puteți să vă duceți să vă culcați o oră, două...îmi dă ideea Vasile.

Nu-l refuz și mă refugiez în camera Andei. Mă așez în pat, și tonul la somn.

Era seară. Mă uit la ceas și văd că e 18. Mă scol și mă duc în sufragerie. Nimeni. Mă duc la bucătărie. Nina mă aștepta. Făcuse o cafea pentru mine. La întrebarea mea mută, îmi dădu raportul, că părinții Andei, au ieșit în oraș. Mă arunc asupra cafelei. După vreo cinci minute o termin. Ce era de făcut? Mă plictiseam teribil. Nina știi ce m-am gândit...

- Da știu. Vrei să te ajut să înveți limba de pe Zirda. Probabil vrei să le faci o surpriză celor de acolo...

- Ești o forță Nina. Nu mai am nimic de ascuns, față de tine. Păi da! Hai să începem.

Ne retragem în sufragerie. Copii încă nu veniră de la școală. Scot cartea lui Kurt și încerc să pronunț cât mai corect și fidel. La unele cuvinte a intervenit Nina. După o oră mă plictisii. Apar și copii de la școală.

- Bună ziua ! fac ei.

- Ei, cum a fost azi la școală.

- A fost bine, îmi răspund ei în cor.

- Ei atunci gata la lecții. Când vin părinții voștri, o să mâncați.

- Nu s-ar putea întâi să mâncăm? Mie îmi este o foame de lup.

- Și mie, acompanie Iuliana.

- Bine duceți-vă la bucătărie. Nina du-te și tu cu ei și vezi ce mâncare le dai.

Nina se execută. Mă uit înciudat la carte. O să meargă greu, constat eu.

-”Păi cu răbdarea ta, sigur. O să-ți trebuiască doi ani , ca să înveți cursiv”. Îmi spune Nina în gând. ”Mâine o luăm de la capăt. Asta este și misiunea mea. Să te fac să înveți limba lor. Ca să-ți vie mai ușor să comunici cu ei”.

- ”Și cât v-a dura lecțiile”?

- ”Depinde și de strădaniile tale”. Ai la dispoziție o lună. După care vor veni să te ducă iar la ei”.

- ” Bine Nina, m-ai convins. O să încerc să învăț într-o lună”.

După asta comunicarea se întrerupse. Dar mă întrerupse niște bătăi puternice la ușa de la intrare. Mă duc pâș, pâș la ușă, și încerc să privesc prin vizor. Nimeni. Dar îmi trecu o bănuială prin cap. Mă duc repede la bucătărie. O văd pe Nina și îi spun că e cineva la ușă.

- Nu ai vrea tu să vezi cine e?

- Da ce te-ai speriat așa? Crezi că au venit inamicii ăia?

- Posibil.

- Bine, uite ia acest aparat. E un dematerializator. Are mai multe funcții. Eu deschid ușa, iar tu stai după ușă pitit. Când îți spun ”gata”, tu ieși la iveală și tragi în cine e la ușă.

Bun ne punem de acord. Ea deschide ușa, iar eu tremuram lângă ea, ca varga. Văd că e liniște. Ies și eu afară pe ușă. Pe hol nimeni.

- Hai Nina înăuntru, cred că a făcut cineva o glumă proastă.

Dau să mă întorc. Când aud binecunoscuta somație:

- Stai nici o mișcare! Sus Mâinile!