PARTEA A IV--A - REANGAJAREA

PARTEA A VI - A

Reangajarea

Da! Dar odată cu pensionarea, aveam să îmi fac și alte probleme. Trebuia să vin la comisie la șase luni, cu referat de la medical oftalmolog și ortoped. Și asta atât iarnă, cât și vara. Și veneam în baston, că așa mă învățase doctorul Gogulescu. Chipurile protejam piciorul operat. Trebuie să vă spun că era un mare chin mersul cu bastonul. Mai multă febră făceam la picior. Ca să nu mai spun că mai aluneca bastonul, și eu după el. Nu de puține ori cădeam jos. După doi ani, mi-a propus să vin la control la un an. Și cum erau lunile de iarnă – Februarie, trebuia să vin mereu pe zăpadă, pe gheață, pe ploaie sau vânt. La început mergeam în M19, la policlinica de la spitalul județean. Pentru că figuram la o adresă ce aparținea de ei. După remutarea mea în altă zonă de oraș, nu mai aparțineam de ei și m-au ”vărsat” la piață. Asta fiind la policlinica de pe Primăverii de lângă piață.

Aveam o altă grijă, când se apropia ziua de verificare. Trebuia să mă scol cu noaptea în cap, ca să prind bonuri de ordine. Și cum nu eram niciodată primul, ajungeam iar la 12 acasă. Asta că erau destui oameni în vârstă, ca să nu le zic moși sau altfel… Veneau cred că de cu seara, cum era odată pe vremuri la lapte, carne sau butelii. Cred că le intrase în sânge. Nu mai aveau somn. Unii veneau la ora 2-3, alții pe la 5-6 ca mine, în funcție de cât era mai aproape sau mai departe de spital. Eu trebuia să vin cu tramvaiul 3 sau 37, ca să ajung în M19. După ce mă așezam cuminte la coada deja formată. Pe la ora 7, când ”deschidea” fișierul, la coada înițială se mai adăugau încă 7 rânduri. Așa că cei care aveau nevoie de bonuri de ordine la ochi, inimă, ortopedie sau alte organe, aveau șanse puține, sau mai sigure, a doua zi. Așa pățeam și eu. De aceea de multe ori luam bonuri pentru după ora 13. Adică după amiază. Erau mai accesibile. Și asta mereu de câte ori aveam, sau am avut nevoie de analize, internări etc…

Pentru că nu mai puteam face față cu cei 600.000 de mii de lei, pensie de boală, m-am hotărât să mă depensionez pe propria mea răspundere. Întâi am fost prin combinat, să caut ceva mai ușor pentru mine. Inițial nu voiam să mă mai întorc la PSI. Știam ce pățesc acolo. Iar dădeam de Matei. Și ”mă iubea” tare mult acest om. Găsesc în sfârșit ceva, la o secție. Șeful de acolo îmi promite că mă angajează, dar cu condiția să mă depensionez. Nu știu dacă o spusese atunci, numai ca să scape de mine. Sau poate se baza pe faptul, că nu am să reușesc să mă depensionez.

Inițial l-am crezut. Așa că m-am dus la doamna doctoriță, de care aparțineam la comisie și m-am rugat de ea, să mă învețe, cum să fac să încep iar munca. După o serie de acte, hârtii și multe altele, m-au internat pentru reinvestigare. Nu m-am mai dus la fostul doctor. Ce eram nebun? Doar îmi promise că ”îmi rupe” și celălalt picior, dacă o să vin la el, ca să mă depensionez. Știa el ce știa!

Așa că m-am internat la alt doctor.  M-am dus la București și m-am internat pentru reinvestigare. După o serie de analize și tot felul de verificări, timp de două săptămâni, reușesc să termin toate formele. Dar mi-au dat dezlegare cu anumite clauze: să nu fac efort, să nu merg mult, să nu merg noaptea prin subsoluri de ungere, să nu mă sui la înălțime, să nu stau mult în picioare, etc. Găsește lucru cu aceste clauze! La locul de muncă, unde îmi promisese acel șef de de secție, că m-ar angaja, nu erau nimic din toate acestea. Ar fi fost bine pentru mine acolo. Aș fi stat pe scaun, reparând aparate metrologice și de control. Așa că am început formele pentru reangajarea mea din nou în combinat.

Nu mică mi-a fost mirarea și surprinderea, când m-am dus din nou la șeful de secție, care îmi promisese că mă ia la el. Acu nici nu a vrut să audă, când a văzut atâtea clauze. În final mi-a zis să mă duc înapoi la PSI, că eu de acolo vin și că acolo pot să-mi păstrez și categoria cea veche, adică pe a VI-a. Aici la el, dacă m-ar fi angajat, aveam să o i-au iar de la început cu a II-a. Până la urmă văzând că nu-i chip cu el, m-am dus înapoi la PSI.

Numai că aici, avea să mă aștepte o altă surpriză și mai mare. Pe timpul celor doi ani cât am stat eu acasă, PSI-ul se desprinsese de combinat. Devenise societate, împreună cu paza. Dar surpriza mea avea să fie și mai mare, când încercând să mă reangajez la ei, aveam să constat că eu nu mai figuram în actele lor. Dăduseră ”divorț” de mine. Eram ca și mort. Cu toate că mă știau toți că lucrasem acolo, nu mă găseau și pace. Am insistat pe la noul șef care era pe atunci, dar degeaba. A ridicat din umeri. El nu mă cunoștea. Că mi-a și zis:

- Eu te cred ca ai lucrat aici, dar dacă nu te găsește nimeni în acte, eu cu ce sunt de vină?

Pe undeva poate avea dreptate. Dar nici el nu s-a implicat să mă ajute, sau să mă angajeze la el. Adică tot la PSI. Și înclin să cred că asta mi-o făcuse tot Matei, ștergându-mă din arhiva lor. Oricum ceva se întâmplase acolo. Că și mort, dacă aș fi fost, tot trebuia să figurez că aș fi lucrat la ei. Nimeni nu voia să mă primească, cu handicapul meu. Ei aveau nevoie de oameni ca să alerge să facă treabă, nu de alde mine. Cu mare greutate după o lună și cu ajutorul unei persoane, care a fost o doamnă si care pe această cale îi aduc mii de mulțumiri, reușește provizoriu să mă trimită să lucrez cu ”forța” la acel șef de secție care îmi promisese, că mă angajează la început.

Ei, dar asta nu a fost deloc pe plac șefului de secție.

Trebuie să spun că în toată perioada de o lună, cât m-am dus la ei, mă țineau pe hol în picioare, de dimineață până la ora 15.30, până terminau ei programul. Fără să-mi permită să intru în atelierele lor. Doamna mi-a spus să mă duc zilnic la treabă, chiar dacă nu mă primește. Să pontez în fiecare zi. Când nu era șeful prin preajmă, mă rog de două doamne de la un atelier, ca să mă primească înăuntru, să mai stau și eu oleacă jos, că nu mai puteam de picioare. Începuse iar să mă doară cel operat. Mă lasă ele, dar când a venit iar șeful, a trebuit să ies afară, ca să nu le fac și lor greutăți.

Făcuse ședință cu tot colectivul, ca să nu mă primească nimeni. Și să-i convingă, că eu nu aveam ce să caut la ei în secție. Și dacă nu m-ar fi cunoscut! Și șeful și ceilalți mă știau de la diversele cursuri de electronică, pe care le predase și le frecventasem și eu. Dar? ... Erau și alți șefi mai mari ca el, care nu mă voiau. Și făcea și el ce i se dicta. Altfel nu-mi explic.

Întro zi îl prind mai liber și dispus. Intru la el în birou și îi spun:

- Asta vară, mi-ați promis că mă angajați la dvs, dacă reușesc să mă depensionez.

- Da! zice el, dar am posturi la cântar la UCC și ca să te angajez acolo însemnă să-mi bat joc de tine, văzând câte probleme ai. Trebuie să te duci pe jos până acolo si să ”dezgropi” aparatele metrologice de la cântare și să le înlocuiești cu altele.

Poate a spus-o și el odată cu sinceritate. Dar în secție tot nu mă primea. Doamna îmi tot spunea mereu, să nu lipsesc o zi măcar. Să mă vadă acolo zilnic pe hol.

După o lună a luat și coșmarul meu sfârșit. Probabil că mi-a fost testată și răbdarea. A fost până la urmă domn, că a recunoscut că fusesem ”silitor” la frecvență. Și m-a pontat.

M-am dus din nou la doamna mea. Ea a încercat apoi să îmi găsească în altă parte, un alt loc de muncă pe măsura mea.

Așa am ajuns în audiență la Directorul Energetic. Acesta când a auzit că sunt electromecanic, a zis că mă primește la SRE, că are nevoie de un om ca mine. Numai că în ziua de azi șeful de secție e mai mare decât un director. Nici acest șef de secție de la SRE, nu a vrut să mă angajeze la el. ”Că ce face el cu mine aici”? I-am spus să mă bage undeva la un atelier de bobinaj, că mă pricep, doar mai bobinasem. În prima fază a aprobat. Dar când am ajuns la normator și acesta i-a comunicat că eu o aveam pe a VI-a, să facă infarct. Îmi spune, într-un gest teatral:

- Dacă te angajez la mine, cu a VI-a, îmi dau demisia!

A spus că nu mă mai angajează cu a VI-a. Poate cu a patra.

M-am dus iar la director și aceasta la convins până la urmă.

- Bine, zice el, dar îl angajez cu a II-a și de probă, pe trei luni.

Ca să vezi oamenii ăștia! Dacă eram o rudă de-a lor imediat se rezolva, fără a mai pune atâtea piedici. Dar ca să scape de mine, apelau acum la toate regulamentele interioare, numai în favoarea mea, NU! Doar așa să mă facă să renunț. Numai că eu nu am vrut să renunț. Și aveam de gând să mă bat cu ei și să merg până în pânzele albe. Și mai ales cu cei de la PSI, în cazul că ei ar fi rămas ultima soluție și nu m-ar fi angajat nimeni. Acum pentru ei, eu eram ca unul nou. Nici de la început nu vroiam să o iau, că pierdeam vechimea, continuitatea și categoria. Când am plecat în pensie de invaliditate, o aveam pe a VI-a. Și numai eu știu prin câte am trecut și câți ani mi-a trebuit, ca să o obțin. Dar nici așa nu a vrut. Când m-am dus înapoi la director, i-am spus că nu vrea să mă angajeze cu a IV-a, ci cu a II-a. Directorul m-a sfătuit să accept măcar cu a II-a. Că între timp, zicea el, pot avansa din nou.

Până la urmă se hotărăște să mă angajeze cu a II-a. Dar când am primit fluturașul era cu 1 bază. Altă lovitură. Nici când m-am angajat prima dată, nu o aveam pe 1 bază, ci cu 2 bază, și asta că făcusem liceul industrial. Eram socotiți ca fiind muncitori cu înaltă calificare. Nu degeaba proful de matematică Ursei, mi-a spus: ”pe voi când o să vă angajeze, o să fiți cu categoria 2 bază, din start. O să fiți frânari șefi…”. Maistrul de acolo mă consolează și îmi spune că așa e pe timpul probei de trei luni. La început fusese trei luni. După aceea s-a prelungit la șase luni. Apoi au mai adăugat trei luni. Și mi-au dat-o pe a II-a. În acest timp îmi făceam treaba cu seriozitate. Nu cunoșteam chiar toate problemele de acolo, dar am găsit un colectiv care m-a înțeles și m-au ajutat la rezolvarea unor probleme tehnice. Ce vreți doar nu bobinasem motoare electrice în fiecare zi. Și erau destule, de toate tipurile. Am învățat din mers.

Maistrul și cu încă doi băieți ce erau în echipa mea, aveau grijă de mine, ca să iasă treaba bună. Pe unul îl chema Liviu. Păcat de el, că fusese om de milioane. Ne-a părăsit și el, la scurt timp, după ce s-a pensionat. În rest eram numai fete în atelier. Una pe nume Marieta, nemăritată îmi bătea mereu apropouri. Îmi zicea în glumă, ca să o scot la o prăjitură. Eu nu știam că glumise. Eu o luasem în serios. Așa că atunci când am încercat să mă țin de cuvânt, a spus că glumise. M-a refuzat!

Aici aveam să-mi mai fac o mulțime de alți prieteni din secție. Eu împreună cu ei bobinam rotoare și statoare de mașini electrice: mașini de găurit, polizoare de mână și multe alte utilaje. Apoi le duceam la impregnare. A doua zi le luam și le dădeam la un strungar să curăte colectorul. După care urma verificarea și asamblarea lor. La început, până am învățat unele șmecherii, am avut și surprize. Când erau introduse în cuptor la uscat, bobinajul se strângea și unele fire de la colector se rupea. Și iar o luam de la început. Demontează-l, curăță-l și pregătește-l pentru o nouă bobinare. Dar asta era! Făcea parte din riscurile meseriei. Am învățat multe de la ei. Acum lăsam mai lejer legăturile la colector. Meseria în general se fură.

Era și aici o problemă, la fel ca și dincolo. Șeful de la Metrologie, îmi spusese că principalul motiv că nu mă poate primi, era acela, că ei lucrau la normă. Și aici la SRE se lucra la normă. Și lucrările pe care le făceam eu aveau încadrare mică. Și le scădeam lor cota. Celelalte femei bobinau motoare mari. Dar a mers. A avut grijă maistru să mai ridice cota. Așa că reușeam să depășim cu 20-30 de procente pe lună. După un an și trei luni, mi-au dat-o și pe a III-a .

Am încercat și aici la sindicatul lor, să obțin bilet de tratament. Dar nu s-a putut cu toate strădaniile mele și a unui om de suflet, ce era atunci la sindicat. Mă pusese să fac un dosar cu toate actele mele de la spital și multe altele, dar s-au dovedit inutile. Nu m-am lipit de bilet de tratament.

Aici la SRE, găsisem în sfârșit, un loc de muncă, mai potrivit, ce corespundea cerințelor mele. Nu depuneam nici efort mare. Eram bobinator. Era perfect pentru mine. Din când în când mai mă punea și noaptea de securitate împreună cu un maistru, sau șef de echipă la poartă. Ne închideam înăuntru și păzeam secția. La Energetic, am lucrat un an și trei luni. Tot atunci aflu că se pregătea un concurs de maistru pe niște posturi vacante. Atunci îmi vine și mie idea să particip și eu. La început când au auzit cei vizați și cei care erau deja maiștrii, m-au sfătuit să renunț. Adică cum ei de atâția ani aici, iar eu să le fur mămăliga! Nici șeful de secție nu mi-a aprobat, motivând că e o misiune grea pentru mine, în caz că reușesc.

Întro zi aflu de la maistru că secția Gaze are nevoie de oameni, băieți și fete. Prima data nu prea am vrut să plec. Dar maistru a insistat să merg acolo. Zicea el, că acolo nu e cu normă și e mai bine pentru mine.

Dau telefon la șeful lor de secție, și cer lămuriri suplimentare. Șeful de secție de acolo, când aude de meseria mea, a fost încântat să mă primească. Eu îl întreb: ”Dacă vin la dvs. mi-o dați pe a patra”? Îmi promite că da.

Atunci mă înscriu și eu pe lista persoanelor care se transferau acolo. Multe femei care lucrau la motoare mari în secție, afară și în frig, de abia așteptau un loc la căldurică. Când am ajuns cu toții acolo, ne-au repartizat pe fiecare la alte trei locuri de muncă. Secția principală era la Bigaz - ULP. Când a venit și rândul meu și m-a văzut și șeful mare, a început să o cam dea ”cotită”. Dar m-a ajutat adjunctul lui - Ing. Mihăiescu, cu care vorbisem la telefon. M-au lăsat o vreme, pentru acomodare, la dispeceratul gaze de la Bigaz - ULP. Aici mai eram cu încă trei fete în tură, și cu alți trei bărbați. Se lucra trei ture de 8 ore.

Aici trebuia să urmăresc niște aparate și să citesc niște contoare. Mai schimbam și diagramele de la aparatele de înregistrarea presiunii sau a debitului de gaz. Mai scădea presiunea gazelor și trebuia să mai merg și în ”regulator”. O cameră cu vane și multe manometre și un regulator mecanic de ajustarea presiunii. Dar până să mă învăț cu reglatul, mă mai ajutau și ei. Maistru de acolo, din tura mea, îl chema la fel ca pe mine. El mai ne ținea lecții despre proprietățile gazelor, despre procentul de aprindere și explozie. Am învățat și aici câte ceva nou. Ne-a învățat cum să calculam presiunea și capacitatea calorică în funcție de indicațiile aparatelor. Toate aceste date trebuiau trecute în registru. Apoi raportate a doua zi la Producție. În altă zi , pentru că mersese prost presiunea gazelor, a venit o comisie de indieni de-a lui Mital, pentru investigție. Indienii aveau o femei translator. Un lucrător mai vechi ia lămurit care era cauza. Au plecat cam nemulțumiți.

Mai mergeam cu ei și noaptea, pentru a citi contoarele de gaze din diferite puncte din combinat, ca să le învăț. La început maistrul, m-a luat prin secție să-mi arate instalația. El fiind tânăr și sprinten, se urca sau traversa cu ușurință țevile și alte scări. Iar pe mine mă pierdu-se pe drum. Eu trebuia să ocolesc toate acestea. Nu i-a plăcut maistrului că eu nu puteam face față la o eventuală intervenție. El credea că eu sunt o maimuță. Că mă cațăr peste tot.

Spunea că nu poate să mă țină numai în dispecerat. Trebuia să merg cu oamenii pe sus, la deranjamente și avarii. I-am arătat hârtia de la doctor, unde spunea că nu am voie să mă cațăr pe sus. Doar vorbisem cu șeful și despre acest lucru. Doar el îmi spusese că nu e nici o problemă. Dar maistru era de altă părere. Nu i-a plăcut activitatea mea.

Numai că socoteala de acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din târg. Pe lângă observațiile maistrului s-au mai adăugat și zilele negre făcute de oamenii din colectivul de acolo. Dar așa e omul nostru. Nu vrea să creadă pe cel bolnav. ”Că eu, de ce nu mă urcam cu ei pe sus?”.

Am încercat să le spun. Dar nu toți mă înțelegeau. Unii mai mă înțelegeau și se ofereau să mă ajute. Alții, îmi făceau șicanii. Mă puneau să spăl pe jos și să fac curat în clădire pe la toate birourile. A trebuit să o fac și pe asta.

Stăteam în genunchi și spălam pe jos. Că pe vine nu puteam să stau. Aveau și aici covoare de cauciuc groase. Ei fumau și eu trebuia să mătur și chiștoacele lor. Au văzut că nu suportam fumul de țigară și veneau cu toți expres, ca să fumeze la noi în dispecerat. Dacă fuma unul sau doi, nu ar fi fost o mare problemă. Dar ei se strângeau cu toții în ”comandă” afumându-mă pe mine. Ei erau echipa de intervenție. Simțeam că nu mai aveam aer. Și așa mai mirosea a gaz de cocs și de furnal peste tot, numai fumul de țigară îmi mai trebuia. Nu-mi ajunsese fumul de la tata și nana atâția ani? Dacă am încercat să le spun să nu mai fumeze, m-am mai trezit și amenințat cu bătaia. Întro zi, a sărit maistrul din tură de la ei, ca să mă apere.

Ei fumau toată noaptea, iar când veneam dimineața să-i schimb, era un fum gros să-l tai cu cuțitul, nu alta. Și pentru asta îmi mai făceau obiecții. Îmi spun, ”că dacă nu îmi convine, să plec!”. Eu deschideam ușa să iasă fumul când plecau, iar femeia din tură, îmi zicea, să închid ușa că e curent. Și înclin să cred că toate astea erau puse la cale chiar de maistru, a mă face să renunț. Că așa e omul: nu crede niciodată pe omul bolnav.

Când m-am dus la șeful mare și i-am spus, m-a dat la un alt punct, de distribuție - la LTG -2. Ca să vezi ce chestie! Ironia soartei! Iar mă întorceam de unde am plecat. Când venisem pentru prima dată în combinat, m-am angajat la LTG-2. Se întorcea iar roata, ca de plecare.

Aici lucram numai cu o femeie. Era mai bine. Aveam de făcut aceeași treabă ca la ULP. Dar, mai trebuia să mă duc și noaptea uneori și ziua și iarna și pe zăpadă, ploaie sau vânt, tocmai la un regulator de gaz metan, aflat destul de departe de noi. La acesta reglam presiunea gazului metan, când acesta o lua ”razna”. Acest gaz alimenta cuptoarele de la LTG-2. Femeia mă înțelegea și se ducea ea la regulator. Întro dimineață când am ieșit afară, dând de mirosul acela de cocs, mi s-a făcut rău. Eram să leșin. Cu greu m-am regăsit. Femeia se speriase și probabil că îi spuse și șefului. Așa că m-au dat la alt punct de lucru, la furnale. Aici era un zgomot infernal de la suflante. Dar era și mai simplă treaba. Trebuia să urmăresc doar un manometru. Și dacă era cazul mă duceam în stație să reglez presiunea gazului de furnal. Am stat și aici o săptămână. Mai mă rotea și pe la alte puncte, unul fiind chiar la LSF, lângă remiza de pompieri ULP. Făceam și ture de noapte.

Apoi a venit disponibilizarea. Am fost ”sfătuit” și de șefii direcți și de oamenii de acolo de la gaze, că ar fi mai bine pentru mine, dacă aș renunța și aș pleca în ordonanță. Ceea ce până la urmă am și făcut. Deja îmi bătuse apropouri. Că ar fi bine să profit de asta, că după aia ... nu se știe?

Odată cu mine ”s-au cerut” foarte mulți oameni. Acu plecau mulți și nu mai aveau cine să lucreze. Le surâdea și lor cele 200 de milioane. Cred că au răsuflat ușurați că au scăpat de mine, dar și eu de ei. Cred că jumătate din ei plecaseră. Mai erau și multi care se pensionau, sau erau în prag de pensionare. Am profitat și eu de ordonanță, timp de un an. Aveam să aflu, că și la SRE se făcuse ”curățenie”. Plecaseră și unii din foștii colegi ai mei, printre care și Liviu și Marius. Liviu se pensionase. O vreme venea pe la mine, fiind mai aproape acum de el, stand la gargară. După câțiva ani ne-a părăsit și el.

Mutarea

Când stăteam la casă, era bine. Plăteai numai ce consumai tu. Apa, lumina, telefon - dacă aveai - cablu și impozitul la casă odată pe an. Precum și buteliile la două - trei  luni. Asta că aveam două. Mai puneam un morcov un zarzavat, o roșie. Și mai aveam și 4-5 butuci de vie. Ce mai, trai neneacă....Era altceva. Ce e drept, mai era și problema aprovizionării cu lemne și cărbuni și văruitul, repararea casei...Acolo dădeai odata bani pentru iarnă, în timp ce la bloc dai banii de zece ori mai mulți pe timp de iarnă. Și asta dacă n-ai centrală pe gaze. Nu puține firme, au făcut o afacere cu asa zisa căldură, sau înregistrarea ei, ajungînd la milioane serioase pe lunile de iarnă. În afară de întreținere si alte acareturi.

La bloc, treburile s-au schimbat. Aici plătești mult și de toate și împreună cu totii.

În primii ani, când ne-am mutat la bloc, a mers destul de bine. Însă în următorii ani, au început să apară inevitabil și datoriile. Și începeau să crească și să tot crească și nu se mai opreau. La veniturile noastre de atunci, era și explicabil. Noroc de salariul săracei Rodica. Ea ajunsese să ne întrețină pe toti, dacă se poate spune asa. Cu pensia mea mizeră, pe care mi-o facuse prima dată, în ”89, asta fiind cam un sfert din salariul meu de atunci - abia îmi ajungea, să plătesc lumina și telefonul. Nu mai spun banii care se duceau regulat lunar, pe medicamentele mele. Și nu erau de loc de neglijat.

La asta s-a mai adăugat banii care trebuiau să–i dea Rodica pentru școală la Roxana. Începuse și ea o școală de asistent-farmacie. Și culmea coincidenței, a făcut școala în fosta casă, la madam Berdan, unde am copilărit eu, pe strada Zorilor 10.

După moartea lu” madam Berdan, copii ei vânduse casele.  Casa se vânduse si se răs-vânduse. Ba a fost depozit, ba casă de rugăciune și multe altele, ca în final transformându-se în acest edificiu. Nici acu nu mai știu ce mai este acolo. Rodica a trebuit să se și mai împrumute pe la diverși oameni, mai mult sau mai puțin cu știrea mea. Așa a ajuns ca să neglijeze și plata la întretinere. Se strânsese cam 40 de milioane.

”Zuza”, cum o botezase Rodica, pe șefa de scară, ne-a amenințat că ne dă disponibil la primărie, dacă nu plătim. Da! Și acu stau cu sutele de milioane, datorie la întreținere și de ei nu se i-a nimeni.

Asta m-a determinat mai mult să mă depensionez și să încerc să muncesc pe unde s-o putea. De aia am și acceptat toate conditiile lor, numai să mă văd din nou angajat.

Eu nu am mai vrut să deschid `dosarul` ca să zic așa. Ei au comis o ilegalitate, atât cei de la PSI, că m-au șters din arhive, cât și cei de la SRE că nu mi-au păstrat vechea categorie la reangajarea mea. În cel mai rău caz trebuia să mă fi reangajat măcar cu a IV-a

Luasem legătura cu un jurist consult, care mă sfătuise să nu renunț, să-mi apăr drepturile. Dar numai de asta nu mai aveam eu chef. Eu nu aveam bani să ... trag apa, dar să mă mai și  judec cu ei. Dar asta e. Au profitat de situația în care mă găseam și sau făcut că plouă. Așa că până la umă am acceptat conditiile lor.

Pe când încercam disperat să caut un loc de muncă, cineva de la Protectia Muncii, încercând să-l facă pe acel șef de secție să mă angajeze, ne-a jignit pe amândoi, spunând că el nu angajează handicapați la el în sectie. Binențeles că și doamna în cauză avea și ea probleme de sănătate la fel ca mine. Și a ”explodat” trântindu-i telefonul.  Așa am aflat ce se vorbise la celălalt capăt al firului. Dar am aplicat vorba  soacră-mi: ”pe unde te duci orice faci, lasă loc de un bună ziua” și mare dreptate a avut. De aceea când am revenit iar la el, se uita cam rușinat la mine. Nici în ochi nu mai avea curaj să mă privească, dar m-am făcut că nu știu nimic de cele vorbite.

Dar aici la SRE, mă angajase cu a II-a. Tot era bine decat nimic. Ei acu, era oleacă mai bine. Cu categoria a doua, aveam cât luam la PSI cu a șasea. Ce să faci? diferențe de salarizare.

Noi la PSI am fost cel mai prost plătiți. Așa că nu am mai făcut mofturi.  Dar tot nu ne ajungeam să acoperim și găurile de la întreținere.

Așa că ne-am hotărât să vindem apartamentul.  Am găsit niște cumpărători înțelegători, care ne-au păsuit și ne-au acordat 30 de zile până găsim noi un alt apartament, unde să ne mutăm. Unde eram noi, aveam 2 camere, dar mari. În schimb era la III. Asta făcea cțnd ajungeam în casă să storc și maiolu, dar și tricoul, sau cămașa de transpirație. Așa tare mă obosea!

Ne-a dat avansul pe care l-am plătit la vânzătorul de la celălalt apartament, unde urma să ne mutăm. Aici erau 3 camere mai mici și, ce m-a bucurat mai mult – pentru care am și acceptat - că era la parter.  Scăpasem de cele trei etaje pe care le urcam zilnic. Veneam mereu  `o apă` acasă.  Cu ocazia asta am devenit și proprietari. A fost o perioadă cam grea pentru mine până m-am mai acomodat cu noii vecinii. E oleacă de vreme, să stai într-un loc din `87, până în 2002 și apoi să pleci. Aici aveam și piața aproape. Și acolo era mult mai aproape, dar mai scumpă. Acolo numai te dădeai jos din bloc și erau toate lângă tine. Pe undeva îmi părea rău că am plecat.

Dar nevoia...Dar să nu credeți că dacă m-am mutat aici datoriile s-au terminat. Nu! Nici pe departe. Ba dimpotrivă! Aveau să mai crească și mai mult, ca dincolo. Ce vreti?...famelei grea... renumerație după buget...coane Fănică...patru suflete...

Cu tot efortul pe care săraca Rodica îl făcea, tot nu se ajungea. Eram  persoane și numai noi doi lucram. A trecut trei ani până a intrat si fiică-mea în pâine, la o farmacie. Numai că, ce luam pe pere, dădeam pe mere, cum se spune.  Dar a venit și ziua când am plecat de la combinat. Și nu am plecat cu mâna goală, ci cu o sută de milioane în mână și încă 100 aproape, timp de un an lunar. Asta a fost ca o minune cerească. Dacă știam că o să ies cu ordonanța, poate nu mă mai mutam. Dar asta e. De-ar știi omul ce-ar pății... Ne-a scos un pic din nevoi.  Am luat una alta...de, ca tot omul, când dă de bani mulți. Oricum am luat numai lucruri care ne erau strict necesare. Așa am plătit și datoriile Rodicăi și de care unele până atunci, nici nu știam. Așa ca ne-am `îmbogățit `de ne-am rupt. Așa e când ai mult, mult cheltui...Și cum Rodica era cam mână largă...Că trebuie să recunosc...că are mâna largă...ăsta e cusurul ei! Că trebuie și asta, că trebuie și aia... și tot așa. Mai era și școala lui Costică, care mai sugea și ea ceva. La asta s-a mai adăugat și cheltuielile din statiuni...Amara, Mangalia...

- Uite, unde-s banii!... zicea ea, la întrebările mele...Nu știți proverbul: ”La omul sărac nici boii nu trag”...

Dar după un an banii s-au terminat. Servici nu mai aveam. De angajat nu se mai punea problema. Odată ce plecasem cu ordonanță nu mai puteam să mă mai întorc înapoi. Cu toate că unii o făcuseră. Am apelat la vechea doctoriță, de la comisie cu gândul să mă pensionez iar pe caz de boală. Numai că ghinionul meu. Odată cu mutarea mea la altă adresă, nu mai figuram la aceeași doctoriță. Doctorița nouă de aici, nici nu a vrut să audă.

După ore de discuții și cu doctorița mea și cu altele, au ajuns la o înțelegere comună. Să mă duc la București la comisie, pentru învestigație. Și ce or fi hotărât cei de acolo, așa să rămână. Liviu, care după mutarea mea la noua adresă era mai aproape de noi, venea mai des acu pe la mine. Și el avea probleme de mers încă din naștere. Și el fusese la `n` comisii pentru 600 de mii în plus. El știa lecția cu Bucureștiul, că fusese și el pe acolo.  El mi-a spus că să nu-mi fac probleme. Că acolo o să-mi facă toate analizele.

Așa se face că am luat drumul Bucureștiului iar. Dacă înainte îmi făcea oarecare plăcere să-l revăd, acum nu!

Ajung dimineața la spitalul din Pantelimon. Mă internează. Am stat aproape două săptămâni. M-au supus la toate analizele și testele posibile. M-au ascultat și la inimă. N-au chinuit cu tot felul de mișcări insuportabile pentyru mine. M-au schingiuit ca pe ei.

Mi-au făcut și electro-cardiogramă, de care nu au fost prea încântați. Și a doua zi am repetat-o din nou. Ce vreți eram stresat de atâtea. Am făcut și radiografie la sold. Era avansată boala.  Mi-au propus că să mă operez din nou pentru proteză. Când am auzit? De unde bani? Și apoi nu mai îmi surâdea ideea. Că știam prin ce trecusem ultima dată. Și apoi și părerile lor erau împărțite. Unii susțineau că e bine. Alții că depinde de organism, dacă acceptă proteza. Alții că trebuie să mă operez anual ca să-mi schimbe tijele, Așa că am renunțat.

A venit și ziua verdictului. Am fost chemați pe rând toti pacienții care aveau probleme la comisie. Și nu erau prea puțini. Veniseră de prin toate colțurile țării. Când mi-a venit și mie rândul, doctorul mă întreabă cum a fost. Îi povestesc cum am fost operat, cum am încercat să lucrez din nou, iar acu din cauza durerilor nu mai puteam nici să stau în pat.  Era un doctor în vârstă și de treabă.  În tot acest timp o doctoriță citea raportul evaluărilor celorlalți medici. Am văzut cum dădea din cap, ca și cum nu mai aveam mult de trăit.

Și doctorul a rămas mișcat. Mai ales spunând că o cunoaște pe doamna doctor de la mine, că fuseseră colegi de facultate. Dar a adăugat, că e bine să mai ți seamă și de suflet. După ce m-a ascultat mi-a dat câștig de cauză. Propus pentru repensionare. Când am ajuns acasă, doctorița nu a mai spus nimic când a citit raportul lor. Dar tot m-a pus să vin anual la comisie cu raportul investigațiilor de la cei doi doctori: unul de la ochi și altul de la ortopedie. Și asta a continuat multă vreme până am împlinit vârsta, pentru a ieși la pensie de drept. Iar pensia nu era deloc mare. De la 400 roni, am avansat la 600, 800, 900, ca după alți ani, să ajung la zece milioane. Acum prin grija ”partidului” abia ating 12...De parcă, dacă o facea rotund 12, sărăceau!

Sistemul de alarmă, a lui nea Fane

Mă trezesc cu Valentin întro dimineață la ușa mea. Era negru de supărare. Era și puțin băut. Cred, după părerea mea, cam mult! Mai bine nu mă găsea acasă, sau nu-i mai dădeam drumu. Îmi spune că soacră-sa, adică tanti Gina, ia spus: ”dacă se desparte fata  mea de  tine, merg la biserică și îi despart și pe Rodica de Bebi, că nu mai ei, mi-au măritat fata cu tine”. Am rămas consternat. Vorbele acestea au avut pentru mine un efect neașteptat.

 Deodată m-a cuprins o stare de neliniște și de frică. O iubeam pe Rodica și o despărțire de ea, m-ar fi îndurerat peste măsură. Îmi era frică că o s-o pierd și rămân singur, cum ”văzusem” deja, în unele ”viziuni” ale mele..  Îmi crescuse brusc pulsul și tensiunea. Și așa aveau să rămână multă vreme. Îmi produse o stare, cum nu mai întâlnisem până atunci. Nu mai știam nici ce e cu mine.

Mă simțeam foarte prost. Știu că l-am dat afară și i-am spus să nu mai vină la mine. Începuse să scârție serios căsnicia lor.  Poate el în durerea lui, nu se așteptase ca vorbele lui, să aibă un asemenea efect asupra mea.  Am avut un deja-vu. Văzusem pentru o secundă sfârșitul vieții mele. Îmi văzusem viitorul. Asta era să mă omoare.

M-am dus la medicul de familie, numai eu știu cum.  Mi-a luat tensiunea. O aveam 20.  Atunci pentru tensiune nu mi-a dat nimic doctorița.  Dar inima se tot încăpățina să bată cu putere și tot nu avea de gând să se domolească. De parcă fugisem după un tren.

Orice tratament luam, nu a avut nici un efect. De câte ori venea seara mă culcam cu frică, că nu mai apucam dimineața.  Și inima tot nu se oprea.  La toate astea se mai adăugau și desele coșmaruri pe care le aveam noaptea. Tot timpul aveam același vis: un tren sau o mașină veneau mereu spre mine. Asta mă speria și mă trezeam ud leoarcă. Trebuia să mă schimb tot. Și culmea, toate astea,  se petreceau în încinta combinatului.

Am apelat la alți doctori dar nici medicamentele lor nu aveau efect, ba din contra îmi făceau mai rău. Cu câteva luni în urmă, fecioru-miu, intrase în casa ca o sfârlează și deschide brusc ușile de la un dulap, ce se afla pe un corp de mobilă. Asta ca  să-și ia niște haine. Când a tras de dulap, cade dulapul întro parte, cu tot cu raftul cu cărți aflat dedesubt.  De abia se mai ținea.

M-am repezit să-l ajut să nu cadă rafturile cu cărți jos. Atunci am depus un mare efort, încercând să-l ridic singur. Știu că mi se făcuse rău și m-am așezat pe pat.  Începuse să-mi crească iar pulsul. Cu greu îmi mai reveneam. Apoi după vreo zece minute mă duc la rafturi și le golesc de cărți, în timp ce Costică al meu, le tinea cu ambele mâini, să nu cadă și celelalte rafturi.

Acum mă apucase la fel dar nu mai îmi trecea. M-am dus la alt doctor și mi-a dat ceva pentru inimă. Fără rezultat, ba chiar  mai rău îmi făcea. Până la urmă m-am dus la spital. Acolo după investigații mi-a schimbat tratamentul. După două săptămâni începuse să mă mai lase. La întrebarea doctorilor de la spital, ce am luat, le-am zis și lor rețeta. Nu prea au acceptat-o.

După un an începuse să mă ia și cu dureri la stomac. Mă lua mereu cu leșin. Nici cu stomacul nu am mai dus-o mult timp bine. Luam și pastile de tensiune, de inimă, de stomac... Nici eu nu mai știam ce e cu mine. Când îmi trecea una începea alta. Din când în când mă lua și stare de leșin de la rinichi. Și mă mai durea și spatele, că nu mă mai puteam mișca două zile din pat. Noaptea ca să fie tacâmul complet, mă lua și frisoane, și friguri, care cu greu reușeam să le stăpânesc.  Ajunsesem la disperare. Mâncam numai în silă. Nici mâncare nu-mi mai trebuia. Am apelat iar la spital, deși nu-mi făcea nici o plăcere. Am mai urmat alt tratament, dar nu a ținut mult.

Ca să ”mă calmez” am început să ascult niște muzică, așa cum fac  și acu. Înainte ascultam J.M. Jarre. Am pus și preferatele mele. ”Et si tu n`existais pas” de Joe Darsen,” ”Forever Young” cu  Alphaville  si ”Departarea de Domenico Modugno” Aveam și textul în românește la” Depărtarea”. E foarte frumos și duios:.

Pașii când ți aud  în depărtare,
Plopii din drum se îmbracă în floare,
Triluri de ciocărlii, răsună în zare,
Speranțe, din nou tresar. ...

Dar ca și-n alte dăți, nu știi de mine,
Inimi-i`mele atunci să plângă-i vine ,
Totul de până acum îi par străine,
S-au bucurat,  în zadar. ...

         Mai sunt și alte cântece care mă liniștesc. Cum ar fi:  Enya, Enigma sau Sandra. Ei cu Sandra aveam să descopăr, că este un bun medicament pentru mine. Era să fie leacul! Meloterapia! De câte ori mă durea ceva, puneam Sandra și îmi alina suferințele. Uneori aveam să aflu că mă și vindeca.

Începuse de la un timp să mă ia cu o stare de amețeală. Se învârtea casa cu mine. Nu mai vedeam nimic. Și pe deasupra îmi mai creea și o stare de leșin combinată cu greață de la stomac. Îmi venea să vărs, dar nu aveam nimic. Stomacul intrase în stare de convulsie. Ținea cam între 3 si 4 ore. Ba mai mult devenise ceva ciclic. Un fel de sevraj. Și ținea câte 6-8 ore. Stăteam cu ochii închiși, că și așa nu puteam vedea nimic, pentru că se învârteau toate în jurul meu.

Într-un an de revelion, m-a luat de la ora 18 și a ținut toată noaptea până la ziuă. Numai an nou nu am mai avut atunci. Toți petreceau și eu sufeream. Vorba vine petreceau. Rodica venea mereu la mine în camera, întrebând de starea mea. Ofta și pleca.  Și se manifesta acest lucru fix la 4 luni. Că începusem să fac socoteala gata: ”luna asta iar mă ia”...Și aveam! plus minus 2-3 zile. Ce am luat nimic nu a ajutat. Nu știa nimeni de la ce provine, de la cap sau de la ureche. Plus că mai aveam și o vâjială sau sunet puternic în cap sau în ureche, nici eu nu mai știu unde era.

Am găsit că se chema ”sevraj” dar poate proveni de la multe cauze. Eu în tinerețe cât am fost la nana, beam cafea naturală. Apoi după ce m-am însurat obișnuiam nes cu cola. Și asta timp de zeci de ani până mă apucase stomacul și l-am întrerupt brusc. Cred că asta mi-a provocat acel sevraj. Dar nici ăsta nu-mi mai plăcea. Ca să nu mai zic de cafeaua naturală. Nici vorbă. Simțeam că mă ia cu palpitații. Cu inima am mai domolit-o oleacă, dar începuse ceva nou. Mă cam pișca stomacul și ce mâncam nu-i mai plăcea.

Cu o lună în urmă ”nea Vecinul” cum îi plăcea să i se spună de noi, adică Sandu, m-a invitat într-o zi cu toții la el acasă. Pusese pe masă slănină fiartă și preparată ca la mama ei. Eu de obicei nu mâncam gras și cu atât mai mult slănină. Nici șoric nu mâncam. Dar atunci, nu știu ce m-a apucat, că nu mă mai puteam sătura de acest preparat. Din când în când nea Sandu, mă îmbia și la câte un pahar de tărie de țară. Cred că asta avea să-mi fie fatal mai târziu, iar crizele mele dese, nu aveau să fie decât începutul. A trecut câteva luni. Parcă mă simțeam mai bine, deși dimineața nu mă ierta. Peste o oră două, mă mai lăsa stomacul.

La puțin timp de asta, mă sună nea Fănică de la Babadag și  mă roagă dacă pot să vin, că are un ”ciubuc” pentru mine. Voia să-i fac un sistem de alarmare.

Zis și făcut! Îi spun că nu am acu tot ce îmi trebuie, dar când fac rost de ele vin. Cumpăr un sesizor de mișcare, mai fac niște montaje de alarmă acustică si alte câteva lucruri și mă pregătesc de plecare.

A doua zi când să plec mă apucă iar stomacul. Parcă îmi zicea cineva să nu plec. Parcă știa și el ce avea să-l aștepte. Asta era pe la ora 6. Rodica încă dormea.  Am stat așa liniștit sperând să-mi treacă. Pe la 8 se scoală și Rodica și mă întreabă dacă mai mergem. Voia și ea să meargă. Poate a fost și salvarea mea. Pe la 8 m-a mai lăsat. Plecăm  și trecem  Dunărea cu bacul, la C.I. Bratianu, fost 23 August sau Zaclău. cum i se mai spunea pe timpuri. Aici ne aștepta cursa de Tulcea. Ne urcăm în ea și cumpăr bilet. Amândoi am dat  200 de mii lei. După două ore ajungem în sfârșit la Tulcea. Totul se prezenta bine în privința mea. Nu mă mai durea nimic. Mă duc la autogară și cumpăr bilete pentru Babadag. Ăsta era 50 de mi. Până la plecare mai aveam 20 de minute. Pentru că ni se făcuse foame, am luat doi mici și câte o sticlă de jumătate cu bere. Le luasem, de la o terasă din spatele autogării. Chelnerița a deschis sticlele în fața noastră. Torn în pahar bere si îl umplu. Mănânc un mic, apoi dau să beau bere. Am băut jumătate de pahar. Atât am mai apucat. După care m-a apucat o durere cumplită și o arsură puternică la stomac.

Nu mai simțisem așa ceva până acu. Abia ținâdu-mă de mese, plec la autogară. Nici nu m-am mai atins de restul de mâncare sau bere. Am lăsat așa pe masă.  Abia mai mergeam. Mă lua și cu greață și cu de toate. Dar nici nu mă puteam răcori. Aveam numai senzația. În fața autogarii, la 50 de metri, era un parc cu niște boscheti. Mă duc până acolo și până la urmă mă asez jos pe iarbă, rezemat de un copac. Mă concentram asupra durerii. Incet, încet a început să mă mai lase. Dar nu de tot.

Mă uit la ceas și am văzut că mai aveam 5 minute. Mă ridic cu greu și reușesc cu greu să ajung la mașină. Rodica își făcea griji pentru mine. Zicea că luasem și biletele și ce făceam dacă nu mă urcam. Ne urcăm în mașină, un maxi-taxi  și noroc că avea aer condiționat deasupra scaunului meu. Cum afară era teribil de cald, asta a fost un lucru bun pentru mine. Cu aerul ce îmi scălda fața, am rezistat până la Babadag. Am ajuns după 45 de minute. Cum am ajuns la nea Fane, de la poartă în loc de bună ziua, am zis:

- Tanti Stela! Ai mentă? Fă-mi un ceai de mentă că mor!

În timp ce se făcea ceaiul, povestesc pe scurt ce am pățit.

- Sigur era, sau a fost ceva în sticla aia, zice nea Fănică.

- Da, zice și Rodica. Doar am băut și eu și  nu am avut nimica!

- Dar tu ai băut din altă sticlă.

Și eu credeam la fel. Sticla a avut acid sau sodă sau poate alceva, de mă arsese așa de  tare. Cum pot fii uni oameni fără suflet, sau atât de neglijenti. Înconștienți!  Pun în circuit o sticlă în care s-au păstrat alte substanțe toxice. Și cum, nu se mai verifică nimic acu, ce să mai spun?

Între timp, după ce am băut ceaiul, m-am mai liniștit. Nea Fănică începe să spună povestea:

- Într-o seară, Marinică tată, am băut mai multe pahare și m-am culcat. Noaptea tanti-ta aude gălăgie în curte și lătrat de câine, care se dădea la om. Dar nu avuse curajul să iasă afară. Eu dormeam buștean. Putea hoții să mă fure și pe mine cu tot cu pat. Dimineata când mă scol, zice tanti-ta mie:

”Fane, vezi că astă noapte am avut hoții în curte. Du-te și vezi dacă nu ți-a luat vre-o oaie”. Mai aveam 15, că celelalte până la 50 le-am vândut. Mă îmbrac și ies afară. Număr oile și, tanti-ta a avut dreptate. Lipsea o oaie. Măi cum oare o fi luat-o, că era mare și am gard de 2 metri? Mă duc eu în recunoaștere, pe la unii țigani, care îi bănuiam eu, ba la unii, ba la alții, până intru la unul în bătătură. Și îl i-au pe țigan la sigur! ”Tu mi-ai luat oaia”! îi zic, zi  că ... nu știu ce-ți fac? Vin cu securea ... îti dau foc la casă...”. ”Poi să vezi...co fi, că o pății...”- tiganul se cam codea. În timp ce discutam cu țiganul se aude un behăit de oaie. Când am auzit, eu la țigan: ”De unde ai mă tu oi? Ia să văd ce oi ai tu?

Probabil că oaia ori îi era foame, ori îmi recunoscuse glasul meu. Zic eu:  ”asta-i oaia mea, că o cunosc după glas”.  Când dau de oaie, era oaia mea. O cunoșteam că o vopsisem cu vopsea roșie. Țiganul se făcuse mic de tot. L-am amenințat că îl duc la polițe. Până la urmă l-am lăsat dracului. Bine că îmi găsisem oaia, Marinică!

- De aceia te-am chemat, ca să-mi faci cum te pricepi tu mai bine, să îmi pui un sistem ceva, să nu mai calce hotii în bătătură. Cu o ureche îl ascultam, iar cu cealălaltă îmi ascultam stomacul. Se mai potolise.

A doua zi m-am pus pe treabă. Am analizat terenul.

Lângă gard, era țarcul cu animale. Vis-a-vis de el, era un garaj. Perfect! mi-am zis. Am montat senzorul sus la streașina garajului. Apoi l-am reglat ca să ”măture” o arie cât mai mare. Voiam să nu poată trece nici o furnică fără știrea lui nea Fane. Era un senzor de miscare, alimentat la 220V. Mergea și în regim de noapte și în regim de zi.  La anclașare aprindea și un bec montat deasupra întrării garajului.  Asta așa ca intimidare, să fugă hoțul când vedea că se aprinde lumina. Oricum alarma acustică nu o auzea, că era la nea Fane în casă.

Concomitent cu aprinderea becului, făcusem să pornească și  alarma acustică din câțiva tranzistori la care am adăugat și un etaj de amplificare. Montajul îl pusesm în pod, dar era alimentat din garaj, la 220 de volți. Făcusem în așa fel, ca senzorul să fie  alimentat din garaj, garaj ce noaptea era închis. Chiar dacă ar fi venit hoțul și ar fi vrut să intre în garaj, ar fi trebuit să treacă prin raza senzorului și atunci pornea alarma. Dimineața nea Fănică deschidea garajul repede și întrerupea alimentarea. Bineînțeles că până deschidea ușa pornea și alarma.

La urmă, după ce am terminat, nea Fanică și Rodica o făceau pe hoții.  Rodica escalada gardul lui nea Fane. Dar nu se putea, că senzorul își făcea datoria. Încercau din unghiuri imposibile, să se apropie de garaj sau țarc. Dar senzorul își făcea de fiecare dată datoria. Ba mai mult, nea Fane încercă vigilența senzorului, luînd-o târâș pe burtă, ca  să ajungă la garaj. Nici așa nu i-a ieșit. Era hoț senzorul. Te lăsa să te apropii și când ziceai că gata, pornea alarma. Îi zic:

- Nea Fanică, și dacă zboară un fluture, îl detectează.

Difuzorul îl montasem în camera lui nea Fănică.

Am mai rămas o noapte la el. Mă servise cu caș de oaie. Noaptea erau și pisici care își făceau plimbarea pe gard, încercând și ele vigilența senzorului, declașând alarma.

- Nu ți-am spus eu că nu mai intră nimeni în curte, zic eu.

La urmă, a fost și el, dar  și eu mulțumit. O mai are și acu și funcționază, chiar dacă au trecut zeci de ani. Dar nici hoții nu au mai venit. Mi-a prins bine învățăturile, cât am lucrat la firma de pază.

De atunci făceam mare haz eu cu fiică-mea: ”Am cunoscut oaia după glas!”

Disperarea mea

Când am ajuns acasă, a început  să mă frece iar stomacul, reluîndu-mi groaznicile dureri. A doua zi m-am prezentat iar la medic. Am povestit cele întâmplate. Pe loc doctorița mi-a și dat trimitere cu internare la spital. Scrisese să fac raze la stomac. De fapt era endoscopie, dar nu a vrut să mă sperie, că nu știam ce e aia. Nu făcusem niciodată. Știam de clasicile raze cu ajutorul soluții de bariu, în care dizolva putină cacao ca să aibă un gust mai acceptabil. Știam asta de la tata. Și el suferise cu stomacul.

La asta m-am gândit și eu prima data. Mă și gândeam: ”oare o să pot bea ”otrava” aia?”

La spital când au citit trimiterea, pe loc m-au și internat. Când am văzut la ”raze” despre ce e vorba... Nu vă mai spun... că poate mulți nu știu despre ce e vorba și nu aș vrea să vă sperii, în cazul că o să aveți vreodată nevoie. Mai bine să nu aveți nevoie.

Pe când se uita doctorul prin tub, îl aud că spune:

- Dar ai băut tare la viața matale...

- Ei aș, zic eu. De unde atât?

- Păi se vede, zice doctorul. Ai arsă aproape toată suprafața stomacului.

După ce termină doctorul examinarea stomacului meu - pentru că nu puteam să vorbesc - îi povestesc la sfârșit tot cum a fost. La urmă doctorul m-a și certat, spunându-mi:

- De ce ai stat atât? Trebuia atunci imediat să te internezi. Trebuia să-ți fi făcut spălături stomacale.

Ce să mai zic?  Mă alesesem cu o gastrită nodulară pe toată suprafața. Nici mie nu-mi venea a crede că mai trăiesc. Dar numai controlul asupra mea își făcuse unele efecte de care eu nu știam.  Am urmat tratament. Am făcut și radiografie abdominală. Așa am mai descoperit că aveam ficatul îmbrăcat în grăsime și era și mărit, că fierea era leneșă și avea și pietricele, că stomacul prezenta și el depozite de grăsimi... ce mai nu mai aveam nimic bun...în mine. Până și rinichii! Pe unul aveam un chist și urme de nisip.

Probabil că avusesem și pietre, dar acestea au dispărut datorită tratamentului cu ultrasunete care îl făcusem la Mangalia. De aceea cred că mă supărase atunci rinichii.

Cred că și inima era la fel. Dar de ea mi-a spus alceva - cardiopatie ischemică. Ce mai era și asta? Am căutat și am văzut că se datora îngustării vaselor de sânge. Oxigenul nu îsi mai făcea treaba. Era periculos și pentru creier. Dar și pentru inimă. Cred că și de la asta auzeam și vâjâielile alea în cap. Era presiunea sângelui și avea debit mic. Alt tratament, altă distractie. Am făcut de trei ori pe zi injectie cu ”Controloc”. Am urmat apoi și cu pastile șase luni.

Acesta era foarte scump. Dar, spuneau ei că dă rezultate. Și mai spuneți că am ”tocat” banii....Uite unde se duceau banii? S-au credeți că medicamentele, mi le dădea cineva gratis? Asta nu o spun ca o justificare, dar numai bolnav să nu fi...și  mai ales în ziua de azi. Acum trebuie să faci medicină în familie, ca să te tratezi singur acasă. Din când în când, periodic mai chem și pe domnul doctor, sau doamna doctor ca să te consulte și eventual să-ți spună cât mai ai de trăit...sau dacă mai apuci dimineața...Sau să trimită după popă ...eventual.

După ședința de endoscopie, nu mai aveam poftă de nimic. Nici mâncare nu îmi mai trebuia. Cu toate că nu mâncasem nimic de 24 de ore. La raze trebuia să ai stomacul gol. Că altfel... aveai probleme. Mă duceam în sala de mese, ca să fac doar act de prezență. Mă uitam în farfuria mea, cum plutea o aripă de pui, întro lingură de supă, în care se mai găsea niște urme de morcovi și cartofi. Colegul meu de masă, văzând că dau la o parte aripa, se oferă el să mă ajute, întrebându-mă dacă o vreau, ca apoi să o teleporteze la el în farfurie.

O femeie mai în vârstă, de la o masă alăturată, vede scena si începe să facă scandal. Că de ce umbla ăla la mine în farfurie. Îi fac semn - că nici să vorbesc nu mai aveam chef - că totul e în regulă. Probabil că era geloasă, pe aripa mea. Bineînțeles că nici pe partenerul meu, nu l-a răbdat. Și unde nu s-a incins o discuție penibilă. Am sorbit de două ori din zeamă și am plecat. Ca să vezi ce putuse să facă o aripă de pui.

Adevarul e, că aici aveam să văd nu numai oameni bolnavi, ci și oameni bolnavi închipuiți. Că veneau la spital să se înterneze, cu boli imaginare, numai în dorinta de a avea o farfurie de mâncare caldă. Era și logic. Toți sufereau de stomac, dar mâncau mai bine ca mine. Și aveau o poftă de mâncare...Am mai zăbovit căteva zile pe acolo. În salon era un om bolnav. Întro seară i se face rău. Vin repede asistentele, chemând și doctorul de gardă. După ce îl controlează îl duce repede la sala de operație. Dimineață aveam să aflu cu disperare, că colegul nostru nu a mai apucat dimineața. Vestea asta m-a deprimat profund. Începuse să mă ia iar cu frică. Îmi crescuse iar tensiunea și pulsul.

A doua zi mi-am cerut externarea. Doctorul mai voia să mă țină sub observație să vadă ce e și cu tensiunea oscilantă, pe care o mai aveam. I-am spus ca aerul e de vină și am cerut să plec. Venise și Rodica să mă scoată. Am plecat acasă. Unde e mai bine decât acasă? Am urmat acasă tratamentul.

Nu vă mai spun cum am dus-o în zilele ce au urmat. Începuse să mă chinue și fierea, sau ficatul, cine știe? Pe lângă stomac mai era și asta. Apoi începu - ca să fie tacâmul complet - și rinichii, să se bage în seamă. Acum cu trei dureri pe capul meu, nu mai știam ce să mai fac și pe care să le mai împac. Luam medicamente cu pumnul, dar parcă le dădeam la gard. Mă cuprinse disperarea. Nu mai știam ce e cu mine. Nu mă mai dădeam jos din pat decât la masă, sau nevoi personale.  Și la masă mă duceam mai mult în silă, mai mult pentru nevoia de a lua și medicamentele. Că nici pe inima goală nu le puteam lua.

Nu mai aveam chef de nimic și nici de viață.  Începeau să apară și inevitabil gânduri negre în cap. Începusem să cred că ar fi mai bine să închei socotelile definitiv cu mine.

Chiar căutam și variante.

 Întro zi uitându-mă la lustră îmi vine ideea. Dar în clipa când îmi pusesem în gând definitiv, mă cuprinde frica, acea panică.

Corpul meu intrase automat, în autoapărare. Îmi crescuse iar tensiunea și pulsul. Îi dau telefon  fiică-mi și îi spun să–mi aducă un ceai de calmare ceva. Ea începe să țipe la mine. Nu știu dacă știa ce aveam de gând să fac, dar vocea ei, a avut darul să mă oprească în acea zi, cu toate că de abia mai mergeam. Mă zvârcoleam în pat și nu-mi mai găseam poziția. Înduram cu stoicism, fără să arăt asta.

Eram disperat. Voiam să se termine odată, ca să scap de cumplitele dureri și să ia sfârșit suferințele mele. Dar nu mă lăsa ”vocea”. Vocea aceea lăuntrică care îmi comanda să fiu calm că o să trec și peste asta. Mereu mă încuraja! De fiecare dată când mă hotăram, mereu apărea câte cineva la ușă. A venit cumnatul - Gigi. Venise să mă vadă. A stat oleacă, mi-a adus ceva de mâncare și mi-a dat și niște bani.  Apoi a plecat urându-mi sănătate. În altă zi, tot așa, veni un vecin. Altă dată veni Maricel, vecinul de la casă, unde am stat înainte de demolare.  Alteori cumnata... Mereu se găsea câte cineva să îmi ”strice” planurile. Curios cum se potriveau toate. Se sincronizau perfect toate. Parcă cineva îi trimitea ca să mă împiedice de la suicid.

Ajunsesem la hotărârea asta. Consideram că așa o să scap odată de chinuri și de toate! Nu știti cât de greu e să ai atâtea dureri și nici nu v-aș dori să le aveți!  Nu se mai putea...

Dar nici ”vocea” și nici soarta nu m-au lăsat baltă. Tot vocea lăuntrică mă sfătuia de fiecare dată, să renunț Că mă pot nenoroci mai tare. ”Dacă se rupea cablul și îmi mai rupeam și un picior”. Asta mi-ar mai trebui. Asta m-a făcut să mă mai liniștesc. Nu voiam să-i dau satisfacție doctoriței mele de la ortopedie. Care îmi propuse să mă operez de proteză. Acum ar fi avut mai multe motive. Da și cu ce? De unde bani?

Dacă asta căzuse, mă hotărâsem să încerc cu curentul.  Era mai ușor elegant și mai simplu. Doar mai stătusem câteva zeci de secunde sub înfluenta lui odată, și știam cum are să fie. Dar iar mă speriam și vocea nu mă lăsa. Îmi spunea, că trebuie altceva. De ce să sufere Costică. Îl puteam băga la pușcărie, nevinovat din cauza mea. Ar fi dat vina pe el. Asta m-a făcut să mă liniștesc iar o vreme.

Dar durerile mă țintuiau continuu. Mă gândeam să încerc de pe acoperișul unui bloc turn. Dar nici acolo nu puteam ajunge. Până și la spital îmi venise această idee. Doar eram la etajul 8. Numai că frica de a nu mă nenoroci mai tare, mă oprea de fiecare dată. Dacă nu muream și mă chinuiam și eu și pe alții?

Întro zi îmi venii altă idee. Lama de ras în cadă. Dar nici acolo nu puteam să intru, că nu mă lăsa ”vocea”. ”Vocea” mea găsise și aici destule motive de a mă opri. Hotărât lucru!  Ajunsesem la concluzia că ”cineva” nu mă lăsa să mor. Că cineva avea grijă de mine. Că ”cineva acolo sus”, mă iubește. Dar, că și mă lasă totuși să sufăr. Oare de ce toată viața mea mi-a fost dat numai să sufăr? De când mă știu, numai în suferințe de tot felul, am dus-o.

Întro clipă mi-a trecut prin fața ochilor tot șirul de evenimente neplăcute pe care le trăisem în viață. Prima boală de plămâni, apoi mașina, apoi fracturile, entorsele, curentatul, transportul pe scara tramvaiului iarna, când eram să cad, accidental de mașină, cu bicicleta, și câte și mai câte. Și acu iar, și de fiecare dată cineva nu mă lăsa să mor.

Poate, asta era menirea mea pe lumea asta. Să nu mor, ca să ajut pe alții să nu moară nici ei? Foarte curios!?! Dar asta ca să sufăr eu?

Costică venea și el seara de la școală, mă întreba ce fac și pleca iar. Mare nădejde în el nu aveam. Avea să fie într-o zi totuși de mare ajutor. Cred că dacă nu chiulea în ziua aia de  la școlă,  acum nu mai vorbeam cu voi...dar toate la timpul lor.

Zori de ziuă și în viața mea

Și uite așa treceau zilele mele pline de durere și de amărăciune, una după alta. Trecuse șase luni și eu tot nu îmi mai reveneam. Mă trezeam ziua și așteptam ca să treacă timpul mai repede, ca să vină iar seara și să mă culc. Așa mă mai linișteam chipurile. Dar nici noaptea nu puteam să dorm. Mereu aveam aceleași coșmaruri de groază.  Erau nopți când nu mă prindea nici somnul. Nici nu știu când se lumina de ziuă. Sau alteori, mă rugam să vină dimineața mai repede. Și nu erau puține astfel de zile și nopți. Dacă mă mai puteam mișca pe ici pe colo și pe distanțe scurte, era ceva divin. Începusem să mai pun radioul și mai ascultam una alta, sau o muzică, să  treacă timpul altfel.

Cu tot efortul de care mai eram în stare reusesc cu chiu cu vai să mă reped iar la doctor. Îmi dă iar trimitere în policlinică în piață pe Primăverii, să fac iar o radiografie abdominală. Pe la jumătatea drumului, pe când mă aflam în mașină, mă apucă iar o criză de fiere cred, că nici eu nu mai știam de ce e. Mai aveam jumătate din distanta până în piață. Mi s-a părut drumul  enorm de lung.

Tot drumul încercam să mă controlez, spunându-mi tot timpu, că mai este oleacă și ajung. Când în sfârșit ajung la policlinică, cumpăr de la farmacia policlinicii, două pastile de Nos-Pa. Observasem că mă calmau și acestea.

Dar aveau efect numai 24 de ore. Când ajung mă pune să beau 1l de apă. Unde să bag atâta apă în mine? De abia am băut jumătate de litru. Când am intrat și mi-a făcut radiografia, mi-a spus că  fierea, ficatul și rinichii își făceau de cap. Ca la un rinichi am și un chist. Dar să iau medicamentele astea. Și îmi prescrie o rețetă cu Colebil. Alți bani altă distracție.

Colebilul cred că mi-a făcut bine. În rest aveam să aflu mai târziu. Cât am stat acolo își făcuse efectul pastilele de Nos-pa. Nu mă mai durea nimic. Acasă iar începuse.

După câteva zile, vine vecinul meu nea Radu. Venise să mă vadă. Își aduse și o sticlă de bere. Era mort fără ea.

Eu îi zic:

- Pune și mie oleacă de poftă întro ceașcă.

- Da Marine! zise el.

Îmi pune și doar două înghițituri, atâta am luat. Atunci nu am avut nimic. A doua zi dimineață când să mă dau jos din pat, mai dă-te dacă poți. M-a luat iar  starea de amețeală, de se învârtea iar  casa cu mine, și eu odată cu ea. Cu greu am ajuns până la baie. In timp ce eram pe ”tron”, mă apucă și o stare de greață. Nu m-am lăsat până nu am dat afară ceva verde și amar. Stăteam cu capul în chiuvetă și nu mai vedeam nimic, de ”viteza” ce mă cuprinse. Nici ochii nu-i mai deschideam de frică.

Noroc că era Costica acasă. Atunci chiulise. Cu greu l-am strigat și pentru că îmi ajunsese cuțitul la os, cum se spune, i-am cerut să anunțe salvarea. Dar de ridicat tot nu mă puteam ridica. Așa m-au găsit și cei doi vecini pe care ia anunțat, între timp Costică.  Venise Radu și șeful de scară Luci.

Așa m-au găsit și asistența de pe salvare. Ea mă tot întreba ce am, iar eu de abia mai puteam vorbi. Dar de văzut, nu vedeam pe nimeni. Numai îi auzeam. Eram cât de cât conștient.

Într-un final înțelege asistenta despre ce e vorba și îmi face o injecție- unde? nici acu nu știu. Mă ajută cei doi să mă ridic, iar unul din ei îmi ridică și chiloții. Mă suie în salvare. Nici nu mai știu cum ajunsesem acolo.  Toate se învârteau cu mare viteză în jurul meu. Afară era teribil de cald. Începuse de dimineață. Am mers cu ușa deschisă la salvare, ca să fiecât de cât curent. Am auzit că nu aveau aer conditionat. Salvarea începuse să-și pună sirenele în funțtie, ceea ce îmi făcea și mai rău. Eu și acum când aud o sirenă urlând, îmi face rău. Nu le mai pot suporta. Tot drumul numai întro sirenă a ținut-o. Starea de greață tot nu dispăruse. Când am ajuns la spital, un doctor mi se adresează:

- Ce ai pățit?

Nici nu l-am văzut bine. Totul se învârtea în continuare. Doar o pată albă se ghicea după culoarea halatului. Nici starea de greață nu dispăruse. Tot drumul m-a ”zdruncinat teribil... și clopoțeii... linca ... linca...”-- Mai râd și eu...Fac haz de necaz! Venise și Costică cu mine la spital. După o oră sau cine știe?-nici nu știam cât timp trecuse- încep să văd mai bine. Nu se mai mișcau imaginile așa de repede, dar de mișcat tot se mai mișcau. Acu cu încetinitorul... Mai îmi face o injecție și mă duce într-un salon.

De abia seara am văzut unde eram. Prima dată niște asistente care nu citise bine fișa mea, mă duseră la o sală de operație. Când am auzit că vor să mă opereze, mi s-a făcut iar inima cât un purice. Dar noroc că le-a întors înapoi. Nu eram de operație. Mi s-a administrat alte medicamente.

A doua zi era mai bine. Doctorul mă întreabă:

- Cum te simti?

- Mai bine! zic eu încă amețit.

Eram mai bine dar, tot se mișca un punct sau becul dacă mă uitam la el fix. În fine după șase zile îmi dă drumul acasă.

Acum luam Betaserc. S-a dovedit bun. Când m-am mai întremat oleacă, cumnata îmi dă ideea să schimb medicul de familie. Așa am și făcut. Era o circă chiar lângă mine. Nu trebuia să mai iau tramvaiul și să merg atâta. Am luat dosarul cu fișele mele și le-am dus la noul medic de familie.După ce a analizat referatele de la ieșirea mea din spital, noul medic de familie, mi-a zis că îmi dă ea, niște medicamente numai pe bază de plante. În sfârșit cineva găsise remediul la bolile mele. Așa am mers cu ele încă 3 ani și le mai i-au pe unele și acu. În special cele pentru inimă și tensiune. Din când în când mai iau și pentru amețeală, Bilobil. A zis să nu renunț sub nici o formă la Preductal.

Noroc că având pensia mică beneficiam de reducere. Le luam compensate. Dar tot se ducea milionul pe lună. Erau destule. O sacoșă de medicamente. Așa am descoperit cum, capul face capul trage. Cum stăteai prost cu capul, gata era un semnal de alarmă, pentru organism.

Întro zi pe când ascultam știrile la aparat, dă o muzică cu Sandra - iubita mea. Cânta Loren. Ei trebuie să vă spun, cât îmi era mie de rău, aceasta melodie m-a liniștit pe loc. Așa aveam să descoper că muzica Sandrei, avea să aibă pentru mine, un efect neasteptat, benefic. Îmi făcea bine. Îmi mai reducea durerile. Mă vindeca. Așa au dispărut un timp, toate celelalte dureri însuportabile. Acum numai iau toate medicamentele și vreau să nu mă învăț cu ele. Cum mă doare ceva, pun caseta, stick-ul, sau CD-ul cu Sandra.

Chiar și acu când scriu aceste rânduri, o ascult pe Sandra. Am impresia că pentru orice organ care te doare, e bine venit un anumit gen de muzică. Uite cum se fac marile descoperiri... din întâmplare...La ascultarea muzicii apare o rezonanță a celulelor organului bolnav vindecându-l. Cum? Nici eu nu am aflat  încă. Dar o să fac cercetări în continuare. Probabil tot de la creier pleacă totul. Sau poate de undeva vine un fel de ”flux”...niște ”unde”, ceva....de care corpul nostru nu este străin.

Eu studiasem Biologia și Anatomia Omului încă de mic. Așa am învățat unde sunt și care este rolul organelor.  Atunci am văzut, cât de perfecți suntem construiți. Nici un organ nu este fără rost. Fiecare își are menirea și rolul său în corpul nostru. Nimic nu e la întâmplare. E un complex combinat, unde fiecare organ se ajută reciproc. Și toate pleacă de la informația creierului. Ce zice creierul asta fac și organele. Când îți pui ceva rău în gând, organismul, împins de la spate de informația de la creier, își face datoria, luând măsuri. Făcând corpul să intre în ”panică”. Asta am   descoparit-o și  eu, când mă gândisem să-mi iau adio de la viață. De aceea nu pot înțelege de ce unii reușesc să-și ia viața, fără ca organismul lor să aibă ultimul cuvânt?...Presupun ca îl  ”înșeală” cu băutura, droguri sau poate și altceva. Îi abate atenția. Mai multă voință, cine știe. De la caz la caz.

Poate m-aș fi făcut doctor, dacă prezența sângelui nu mi-ar fi făcut rău... Aș fi leșinat înainte ca să îl termin pe pacient. Cred că pacientul mi-ar fi sărit în ajutor...operandu-mă el pe mine...Cred că aici o să pun punct poveștii mele, cel puțin acestei părți...Am cam ajuns în zilele noastre. Boala a început din 2004 și a ținut 6 ani. Acu mă simt mai bine datorită – Sandrei și voinței mele de fier, dar și ”tonelor” de medicamente.

Când mă mai încearcă câte o stare proastă îmi pun iar Sandra... Sau simpla fredonare a unei bucăți muzicale de a ei, are cam același efect. Sper că de acum încolo să îmi meargă mai bine. Cât? nici eu nu pot să știu....Mulțumesc că ați fost rabdători cu mine și m-ați ascultat și suportat atâta timp....

Dacă pe cineva o să întereseze aceste povestiri ale mele, e bine venit să le aducă la cunoștință, cu corecturile de rigoare. Nu știu cât o să mai trăiesc. Poate le duce cineva mai departe. Așa cum au ieșit, bune, proaste, plictisitoare, sau cum or fi. Dacă mai îmi amintesc, o să mai adaug, din când în când, câte ceva nou. Să fim toți sănătoși, că sănătatea e cea mai scumpă și de asta, trebuie să avem mare grijă de ea!

  Munca mea de baby-sitter

          Viorel, bărbatul cumnatei mele, avea o fată. În dorul lor, că ar fi vrut un băiat, a botezat-o cu numele de Daniela. Dar toți o strigau Dani sau Dan. Avea 4-5 ani pe atunci, când eu mă chinuiam cu boala mea. Întro dimineață mă trezesc cu Viorel la ușă.

- Bună Bebi! Ce faci? Cum te mai simți? Am venit la tine să te rog dacă vrei, să stai cu Daniela până seara, când vine unul din noi acasă. Lucrăm amândoi azi și fata  e  singură.  Apoi te aduc înapoi, sau rămâi la noi, cum vrei.

- Bine, zic eu cam cu jumătate de gură. Eu eram cum eram și nu prea îmi surâdea ideea să stau cu năzgâtea aia. Știam eu ce știam.

Văzând că nu prea mă bucur, cumnatu zice:

- Am crezut că o să sai în sus de bucurie, spune Viorel.

- Bine merg! Stai să mă îmbrac, să îmi iau medicamentele și gata!

Pe drum, în timp ce conducea mașina, îmi explică ce și cum.

- Vă las mâncare. Când se scoală o ajuți să se îmbrace apoi îi dai să mănânce, mănânci și tu...  Și vezi și tu ce mai faceți... o să vă descurcați voi amândoi, doar sunteți oameni mari...

- Da! zic eu, ne descurcăm.

- Acum doarme, când se trezește, vezi tu ...ce să-ți mai spun eu...de descurci tu ...că doar ești băiat mare.

Ajungem acasă la el. Fata dormea.

În sfârșit  Viorel pleacă. Avea pat și în bucătărie. Am dat drumul încet la aparatul de radio și m-am întins în pat. Cred că am adormit, că pe la 8 și ceva, mă scoală fata.

- Unde e tata?

- Tata a plecat la servici cu mama și am venit eu să stau cu tine, până diseară când vin ei.

A fost destul de încântată. Nu știu de ce, dar întotdeauna copii au avut o atracție la mine. Și nu numai Daniela. Și înainte și când eram în armată. Când intram întro casă unde erau copii, parcă mă cunoșteau de când lumea. Cu toți năvăleau peste mine. Că îi și certau părinții:

- Mai lăsați omul în pace să răsufle, poznelor!

Îmi plăcea să mă joc cu ei.  Mai le povesteam ceva, mai ziceau ei ceva...

- Hai să ne îmbrăcăm, apoi mâncam. Da? Îi zic eu Danielei.

- Da! zice ea.

După ce mâncăm, mai mult am frunzărit, ne suim în pat amândoi. Ea începe să îmi povestească de aventurile ei de la grădiniță, de doamnă-sa de copii. Apoi mă întreabă:

- Nenea Bebi, tu știi povești?

- Sigur! zic eu.

- Zi-mi și mie povestea cu: Scufița Roșie.

- Bine, zic eu.

A fost odată, o fetiță care purta pe cap o căciuliță roșie. Fetiței îi plăcuse tare mult căciulița și nu mai voia să o dea jos din cap.  Mama sa, văzând că îi plăcea căciulița asta, îi puse numele de Scufița Roșie.

- Da ce e aia scufiță?

- Ei, o căciuliță.

- Bine, zi mai departe.

- Întro zi mama ei, aflând că bunica e bolnavă, o trimite la bunica, cu un coș, în care se afla merinde și o sticlă de vin. Cred că nu era chiar așa de bolnavă, dacă bea și vin? fac eu o paranteză. Ea râde. După care continuu:

- Ea locuia departe la marginea unei păduri. Dar îi spune:

- Să ai grijă fata mea, să nu o ei prin pădure și să nu vorbești cu nimeni!

- Așa o să fac, zice Scufița Roșie.

- Dar de ce stătea la marginea pădurii? Nu stăteau la bloc?

- Nu erau blocuri pe atunci, zic eu. Și eu înainte stăteam la casă, înainte să mă demoleze.

- Dar de ce te-a demolat, se dărâma casa?

- Nu, așa era pe atunci.

- Bine spune mai departe.

- Dar fata nu a ascultat-o pe mama ei și s-a abătut în pădure. Deodată se deschide în fața ei o poiană plină cu flori. Văzând cât de frumos este și păsărelele cântau frumos, Scufița Roșie, s-a oprit în poeniță să culeagă flori, acompaniată de cântecul ”multicolor” al păsărelelor. Cum culegea ea așa, apare Lupul

Și cu o prefăcută smerenie în voce, întrebă:

- Cine ești tu, și ce faci aici? o întreabă Lupul.

- Eu sunt Scufița Roșie și nu am voie să vorbesc cu tine, zice ea. Si mă duc la bunica că e bolnavă și stă la marginea pădurii.

Atâta aștepta lupul. Se preface că se duce în altă parte și când e sigur că nu-l mai vede nimeni, o luă la goană către casa bunicii. După o vreme...

- Stai! că nu-i  așa. Doamna a spus-o altfel.

- Cum?

- Zicea, că ...casa bunicii era într-o poiană... da, bine spune mai departe.

- După o vreme fetița noastră își aduse aminte că o aștepta bunica și pleacă mai departe.

- Ba nu întâi o mănâncă pe bunica, Scufitei Roșii...

- Da! Stai că zic acu.

- Da bine zi mai departe.

Când ajunge lupul la casa bunicii, bate la ușă. De dincolo se aude un glas slab.

- Cine e acolo?

- Eu, Scufița Roșie am venit să aduc mâncare.

zise lupul schimbându-si glasul.

- Apasă pe clanță, că e deschis!

Apasă lupul pe clanță și intră. Se repede asupra bunicii, care speriată numai apucă nici să mai strige și o înghiți pe loc. Se îmbrăcă cu hainele bunicii și se urca în pat, așteptând-o pe Scufița Roșie.

 După un timp apare și Scufița Roșiela casa bunicii și, bătu la ușă:

- Cine e acolo? întreabă lupul cu glasul răgușit și prefăcut. La început Scufița Roșie se sperie de glasul ei. Dar crezând că bunica e răgușită continuă:

- Eu sunt Scufița Roșie și m-a trimis mama cu un coșuleț cu mâncare și o sticlă de vin.

- Întră că e deschis, zice lupul la fel de prefăcut….

- …Da și când Scufița Roșie a intrat în casă s-a speriat de felul cum arăta bunică-sa. Și-l întrebă pe lup:

- De ce ai bunico, ochii așa de mari?

Daniela:

- Ca să te văd mai bine....spune ea.

- Mă lași sa termin eu...

Daniela:

- De ce ai bunico urechile așa de mari?

- Ca să te aud mai bine, zise Daniela râzând

- Ei zi tu atunci...

- De ce ai bunico gura așa de mare?

- Ca să te înghit mai bine. Și hat!  lupul o înghiți și pe Scufița Roșie

- Da bine spune mai departe...

- Poi ce să mai spun că văd că  o știi...

- Da zi mai departe...

- După ce o înghiți și pe Scufița Roșie, lupul se culcă în patul bunicii și începu să sforăe de se cutremurau pereții.

Întâmplător trece prin apropiere un vânător. I se păru ceva suspect la casa bunicii. Întră și pentru că lupul dormea, ia pușca și îl împușcă pe lup. Apoi ia cuțitul, taie burta lupului și le scoate pe bunica si Scufita Roșie, tefere.

- Da, zice ea. Mi-a plăcut povestea. După câteva minute zice:

- Dar dacă a împușcat pe lup, gloanțele nu le-a omorât și pe Bunica și Scufița Roșie?

- Păi... că.. nu, că lupul..ă...  purta o vestă antiglonț, iar gloanțele numai l-au zgâriat. Iar șocul a făcut ca lupul să leșine

Atunci vânătorul a profitat tăindu-i burta cu foarfeca  și le-a scos afară pe bunica și pe Scufița Roșie...

- Ba nu e așa, de unde ai scos-o că lupul avea  .. de aia cum îi spui tu.. Doamna nu ne-a spus așa.

- Poi dacă tu nu crezi ca lupul avea vestă, atunci cum crezi că lupul ar fi putut să înghită, doi oameni și când le-a scos afară, mai și trăiau?...Apoi a umplut burta lupului cu pietre...

- Da bine ...Nu mai vreau asta ... spune...spune povestea cu capra....să văd dacă o știi...

- Bine o să-ți spun povestea cu capra.

- Cică întro pădure trăia odată o capră. Și capra asta avea trei iezișori. Capra își iubea iezișorii ca pe ochii din cap. Tare poznași mai erau. Când îi vedea cum se joacă, îi creștea inima, mamei capră.

Întro zi își cheamă iezișorii și le spuse:

- Eu o să mă duc în  piață să vă aduc de mâncare....

- Care piață, de unde ai mai scos-o și pe asta? Doamna nu ne-a spus așa. Capra a plecat în pădure să aducă de mâncare....

- Dar unde ai văzut tu mâncare în pădure. Ca să aducă mâncare trebuia să  o cumpere din piață, Nu? Mama ta nu îți aduce mâncare din piață? Doar nu din pădure.

- Da bine spune mai departe.

- Asa, zic eu, și uite că m-ai întrerupt și uitai unde am rămas...

- Acolo cu piața...

- A, da! ...cu pădurea... .Își cheamă odraslele în jurul ei și le spuse:

- Eu o să plec să vă aduc  de mâncare...

- Așa îi mai bine...

- Mrrr... Iar...?

- Bine, spune mai departe.

- Copilașii mei, voi să aveți grijă, cât voi lipsi eu, să închideți ușa în urma mea cu zăvorul și să nu o deschideți, până nu ve-ți auzi cântecul meu care sună așa:....

Daniela:

- Trei iezi cucuieți, ușa mamei descuieți, că mama vă aduce vouă, lapte în tâțe...

- Poi dacă o știi, de ce să ți-o mai spun și eu?

- ...Drob de sare în spinare, mălăieș în călcăieș...Așa și?

- Așa o să facem, mămucă, o asigură iedul cel mare.

Pleacă capra, iar în urma ei iedul mare trage zăvorul.  Capra, pe drum își spuse: ”mai bine aș merge pe la mesterul castor”, să îi spun să îmi pună un sistem de alarmă la ușă, că precis iedul cel mare, iar o să îi dea drumul la ușă, cum face el de obicei.

- Iar inventezi? De unde ai mai scos-o și pe asta?

- Ei și tu, o mai colorez și eu oleacă...   Dar cumătrul lup - că erau cumetrii - de mult le pusese gând rău iezișorilor, dar nu se ivise încă ocazia. Dar iată că norocul îi surâse și se ivise ocazia. Era ascuns după un geam și văzuse și auzise tot. Așa că merge la ușă, după plecarea caprei și cu un glas dogit, începu: ...

-Trei iezi, cucuieți, ușa mamei descuieți....

- Da bun gata trecem peste asta. Se știe...

- Stai să termin....

Am lăsat-o să termine.

- Hai! zi mai departe.

Iedul cel mare când aude, zice:

- A veni mămuca!...și  se repede să deschidă ușa.

- Nu, nu deschise usa! Că nu-i mămuca. Mămuca are glasul mai subțire.

Când aude una ca asta lupul, se duse la un fierar ca să-i ascută limba și dinții. După care se întoarce și iar continuă...

- Trei iezi, cucuieți...ușa mamei descuieți...

- Ai zi tu...

O las să-și facă damblaua. După ce termină, continuai:

Iedul cel mare zice către cel mic:

- Ei, nici acu nu-i mămuca?

- Nu! Nu-i ea! Mămuca cânta altfel.

Dar iedul cel mare dă să deschidă.

- Stai așa, zice iedul mijlociu, eu o să mă ascund...

Fiecare ied, își alege câte un loc unde să se ascundă. Asta în caz că la ușă nu ar fi fost mămuca, și să nu aibe de suferit. Așa că iedul cel mic se ascunse în horn, iedul cel mijlociu se ascunse sub o covată...

- Ce e aia covată?

- Covată? E ... asta .. cum îi zice, în care se face pâinea, cozonac... Un vas de lemn ceva...ca o albie de lemn...

- Bine, zi mai departe!

- Iar iedul mare după ce trase ivărul, se ascunde după ușă. Cum intră lupul îl vede pe iedul mare și îl păpă, dintro înghițitură, că tare îi mai era foame; ca nu mancase de două zile. Apoi se uită el prin încăpere, tot căutând, zicându-și: ”Parcă erau mai multe glasuri”. Obosit de atât căutat se puse pe covată să se odihnească. Ori covata a crăpat, sub greutatea lupului, ori lupul a strănutat, că iedul de sub covată zise:

- Să-ți fie de bine nănașule!

Când auzi lupul, îl dibăci și pe cel de al doilea si îl mâncă și pe el.  O vreme se mai învârti prin odaie, dar ne mai găsind nimic, își luă tâlpășița cu burta plină. Cum iese lupul, iedul cel mic se dă repede jos din horn... Cred că știi ce e acela horn, întreb eu...

- Da știu, băgeac... are și mamaia la țară... zi mai departe

- Îi ăla pe unde iese fumul....zic eu.

- Da, zi mai departe!

- Și ăla care se tot înfundă mereu...Numai la casă este, tu la bloc nu ai așa ceva... deși ceva asemănător pentru aerisire...

- Da bine, zi mai departe.

- După o vreme, vine și capra noastră... de la ”piață”...

Râde...

- Da! zic eu.

Se apropie de ușă și începu iar...

Mă opresc crezând că o să continue iar ea.

– Hai zi tu...

- Trei iezi ....

După ce termină continui:

- Când aude iedul cel mic se repede și îi deschide ușa si plângând se repede la mămuca, spunându-i printre lacrimi, ce năpastă căzuse pe capul lor. Capra la început se sperie când văzu atâta sânge prin casă. Și unde nu începu să plangă și să se jelească, de îți era milă numai ascultându-i.

După ce capra se mai liniști, se gândi ea cum să se răzbune pe cumătrul lup. După un timp se lumină la față. Găsise ce căuta. Se duce în spatele casei și săpă o groapă mare și adâncă. Aruncă vreascuri în ea, unele mai umede ca să ardă mocnit. Apoi le dă foc. După care pune o rogojină peste groapă, iar peste rogojină, o masă și un scăunel de ceară. Face mâncare ca pentru pomană, sarmale,... de toate cele...Apoi pleacă în căutarea cumătrului lup. Îl găsește dormind la umbra unui copac. Când se trezește și vede capra, se cam sperie. Dar capra cu prefăcută durere se face că nu știe cine ia mâncat iezișorii ei, cât ea a fost plecată. Lupul, prefăcându-se și el profund îndurerat se face că plânge și el.

- Cumetre, începu capra. Dacă vrei vino ca să participi și mata la pomană. Și te-oi servi și eu, cu ce oi putea.

Merge lupul cu capra, și când ajung acasă, îl invită pe cumătru-su să ia loc la masă. Pune mâncare, iar lupul hulpav, ghiort, ghiort, mânâncă sarmalele pe nemestecate. În timp ce stătea pe scaun, scaunul fiind de ceară, se topi și căzu cu cumătru jos.  Lupul fiind greu, rogojina care era si ea cam putredă, se rupse și căzu cu tot cu lup în groapa care se aprinse când dădu de aer.

- Văleu!  cumătră sări și salvează-mă că mor! zice lupul. Îmi arde inima în mine....

- Să-ți ardă inima cumetre, așa cum mi-a ars și la mine inima, după copilașii mei...

- Văleu cumatră!... scapă-mă!...

- Până la urmă lupul muri. Capra fusese răzbunată.

- Ei cum a fost ți-a plăcut povestea? întreb eu.

- Da, a fost foarte frumos...mai zi-mi una...

Mă uit la ceas se făcuse ora unu și jumătate. Nici nu știu când trecuse timpul cu ea.

- Ei gata! Hai la masă!  zic eu.

După ce am stat la masă, îi spun:

- Gata! acu du-te și te culcă e o ora două.

Ea se duce în dormitor. Eu mă întind pe patul din bucătărie. Când eram să adorm o simt că vine pîș, pîș și se pune lângă mine. Mă fac că dorm. Pune capul pe mine  și adoarme. Adormim amândoi.  Pe la 4 pm se scoală.

- Hai, am auzit că îmi mai spui o altă poveste.

- Ei, dar tu te-ai învățat la povești?  Ce să-ți mai spun? Am obosit mă doare gura. Poate mai târziu.

Adevarul că nu îmi mai venea în minte nici una pe înțelesul ei. Și nici chef nu mai aveam. Celelalte din cartea cu Vladimir Colin, unele erau cam grele pentru ea și nici nu străluceau în interes.  Ar fi fost Neacsu, sau Maria s-a mosul, sau Marianrul...Nu nu mergea. Ca să nu mai spun de Sânger vânătorul. Asta era chiar tristă rău.  Îi zic:

- Până îmi vine o idee du-te la televizor la desene animate.

- Dar nu îmi place nu e frumos!

Și asta e adevarat, că nu mai sunt desenele de odinioară. Acum nici frumoase nu sunt si tema  lasă de dorit. Ce mai! Cu câțiva ani în urmă, mă uitam și eu cu interes la Desene Animate. Era pe atunci Pantera roz. O mai dă acu iar. Îmi plăceau aventurile lor.  Mai era si ursul Yoghi…Și pe ăsta îl mai dă și acu câteodată. Sau Aventuri in epoca de aur,...aaa... pardon de piatră. Cu Fred și Barney. Acu au apărut iar ele.  Mai bune sunt desenele cu razboiul Clonelor. Mai sunt alea cu Tom și Jerry.

Se duce la tv. Începuse ceva, dar nu eram atent la el. O aud că apoi râde. ”Taci că e bine”, zic în gând, mai iau și eu o pauză. După un timp aud că e prea liniște. Mă duc în sufragerie și o văd că desenează ceva  pe  o foaie. Desene de ale  ei.

- Nu vrei să-mi faci și mie o pisică sau un câine.

- Eu știu? să încerc.

Desenez eu ceva cu care numai a câine nu semăna.

- Mai bine fă-mi o păsărică. 

 Am desenat o pasăre. Apoi am colorat-o.

- Ce e asta?

- Un papagal.

- Ce frumos e!

Îmi aduc aminte când cu ani în urmă îi desenam și Roxanei mele, diferite animăluțe. Mai ales cea cu ”unde a zburat rândunica”. Atunci îi desenasem o furnică uriașă și neagră. Și tot așa a zis și ea:”Ce frumoasă e!”

Mai facem noi nu știu ce, ceva pe acolo, mai una, mai alta, pe la 9 PM, îi dau iar să mănânce și dau să o culc.

- Dar mie nu-mi spui nici o poveste?

- Uite dacă vrei îți spun povestea ”Punguța cu doi bani”. Îi zic eu mai mult ca să nu-i rămân dator și să scap și de ea. Poate adoarme...

- Da, spune-o! zice ea bucuroasă.

- Poi erau o dată un moș și o babă. Și baba aia era tare hapsână.

- Ce e aia hapsână...?

- Un om foarte lacom și zgârcit.

- Bine, zi mai departe.

Moșu și cu baba asta, stăteau undeva la bloc...

- Hei ce faci! Ai uitat povestea?...Doamna nu ne spunea așa...!

- A, da, ai dreptate...Nu stăteau la bloc... Că nu ar fi avut bani ca să plătească întreținerea. Și ăștia de abia așteptau să îi dea afară în stradă...

- Ba nu stăteau la casă...

- Bine dar casa nu era în pădure?

O văd că ridică din umeri, în semn că nu știe.

- Ei, stăteau și ei într-o casă sărăcăcioasă. Așa... și moșul avea un cocoș....

- Iar baba avea o găină...

- Mă lași?

- Bine zi mai departe.

În fiecare zi, găina babei făcea câte un ou. Strângea baba o mulțime de ouă, de la găina sa. Moșul când vedea, zicea către babă:

- Dă-mi și mie babo, un ou!

- Ba pune-ți pofta în cui... Bate și tu cocoșul ca să-ți facă ouă, cum am bătut și eu găina  și uite ce de ouă îmi face.

- Da ce cocoșul face ouă?

- Bineînțeles că nu! Așa i-a zis baba, mosului, numai ca să scape de el. Moșul, slab la minte, unde nu înhață cocoșul și începe al bate, de îi săriră bietului cocos, un rând de pene de pe el. Când scapă din mâinile moșului, acesta sări gardul și o luă la o ocazie  pe drum.

- Ba nu! A plecat pe jos...

Cum mergea el așa pe drum și necăjit, din cauza bătăii primite de la moș, că se si gândea bietul cocoș: ”oare cu ce i-am greșit stăpânului de m-a bătut?”

Mergând el așa pe drum, numai ce vede o pungă cu doi galbeni în ea. Vezi și cocoșul știa să numere. O fi fost și el la școală. De unde știa cocosul că erau doi galbeni în pungă, că doar nu se vedeau? Și mai ales că erau și galbeni. Mă rog! Înfașcă cocoșul punga cu pliscul și o i-a înapoi la casa moșului. Gândindu-se că asta o să fie prilej de bucurie pentru bietul moș. Cum mergea el așa, trece o trăsură boierească pe lângă el. Boierul vede că în pliscul cocoșului atârna ceva. După care îi spune vizitiului:

- Oprește! Dă-te jos și ia-i punguța aia din ciocul cocosului și adu-o încoace. Se dă vizitiul jos și prinde cocoșul luîndu-i punguța din cioc. O ia vizitiul și i-o dă boierului. Boierul o ia și fără să se mai uite în ea o bagă în buzunar. După care vizitiul porni iar trăsura. Cocoșul văzând astă nedreptate, se ia după trăsură și zicând într-una:

- Cucurigu!...

- Cucurigu! boieri mari dați punguța cu doi bani!

- Da ce tu ești cocoș?

- Nu eu îs găină.

- Ba nu tu ești puiul de găină. Roxana mea tot așa zicea când era mică:

- Eu sunt puiul de gaină, mama e găina și tu ești cocoșul....

După care rectifica:

- Ba, nu! Tu ești cocoșul întreg, mama e găina întreagă, și eu sunt puiul de găină și întreg...

- Cine zicea așa, Oti?

Ea așa o striga pe fiică-mea. Oti! De la Roxy. Nu putea să-i zică așa. Și așa o strigă și acu după zeci de ani.

- Da!

- Bun! zic eu mai departe. Unde am rămas?

- Acolo unde cânta cocoșul...

- Ce cânta? Striga săracul...țipa!..

- Bine, zi mai departe...

- Na! că mi-am găsit beleaua cu afurisitul ăsta de cocos, zice boierul. Cocoșul o ținea una și bună, ținându-se de trăsură. Cum mergeau ei pe drum, boierul vede o fântână.

- Oprește vizitiu! Dă-te jos și prinde afurisitul ăsta de cocoș și aruncă-l în fântână! Poate s-o îneca și oi scăpa de el.

Se dă jos vizitiul jos și prinzând cocoșul îl aruncă în fântână. Apoi boierul pleacă mai departe, zicând în sinea lui: ”Cred că am scăpat pentru totdeauna de afurisitul ăsta de cocoș”

Cocoșul văzând primejdia, unde nu începe să înghită apă. Și înghiți, și înghiți, până secă toată fântâna. După care cocoșul ieși cum putu afară și se luă iar după trăsură zicând:

- Cu...

- Cucurigu boieri mari, dați punguța cu doi bani! zice ea.

- Acum ești și cocoș?

- Da! Zi mai departe.

Când se uită boierul în urmă, ce îi fu dat să vadă? Un cocoș mare cât un munte, se ținea scai de trăsura lui, cerându-i mereu punguța cu doi bani.

- Da de ce era cât un munte?

- Poi dacă băuse o fântână întreagă de apă...crescuse și el...

- Da, bine zii mai departe.

- Apoi chiar că mi-am găsit beleaua cu i-st cocoș, zice înciudat boierul. Pe când mergea pe drum tot timpul boierul se gândea, ce să mai scornească ca să scape de cocoș.

- Ai zi ...

Când mă uit văd că adormise.

- Poi ce faci? Dormi? Eu la cine mai spun povestea?

- Nu!  Nu, dorm zi mai departe...

Când mai vede și pe asta boierul, se luă de gânduri. Ce să facă, ca să scape de pacostea asta de cocoș? Când un gând îl lumină. Se duse la bucătărie și îi porunci unei sluge de acolo, să prindă cocoșul și să-l arunce în sobă. Se duce sluga și prinde cocoșul, apoi îl aruncă în soba încinsă. Când vede cocoșul și acest pericol mare, varsă toată apa pe care o înghițise, atunci când vizitiul, la porunca boierului, îl aruncase în fântână. Imediat stinse focul și răci toată soba, ba mai mult inundă și toată casa boierului. Apoi ieși victorios în curte și îi ceru iar punguța boierului.

Când o mai văzu și pe asta boierul, unde nu se mânie și porunci unei sluge, să-l arunce pe cocoș în beciurile unde ținea boierul galbenii. Gândindu-se că poate dacă o înghite galbeni, i-o sta vreunul în gât. Și am să scap de el. Zis și făcut. Îl prind pe cocoș și îl aruncă în beci. Cocoșul când vede asta, bucuria lui. Și unde nu începe a înghiți și tot a înghiți la galbeni, până termină și ultimul galben. Apoi bătu cu ciocul în fereastră zicând:

- Cucurigu boieri mari! Dați punguța cu doi bani!

- Asa! Credeam că ai uitat?

- Da cum a încăput în burta cocoșului atâtea?

- Ei, așa e povestea! Era năzdrăvan cocoșul ăsta...Nici nu știa moșul ce avea la curtea lui.

Când o vede și pe asta, boierul porunci să-l arunce pe cocoș în ograda cu, cai oi, vaci, boi si alte dobitoace și orătănii. ”Poate îl v-a lua un taur în coarne si scap de cocoșul ăsta”- gândea boierul. Când văzu și astă grozăvie, cocosul nostru începu a înghiți cu nemiluita, toate animalele din ograda boierului. Că nu mai rămase nici un ogar măcar. După ce termină se făcuse cât un munte. Se duse la fereastra boierului bătu din aripi de se cutremură casa boierului și ridicând o aripă în fața ferestrei, de îi întunecă casa, începu iar să zică:...

- Ba nu, i-a cântat cerându-i punguța...

- Te pominești că l-a rugat și frumos? Boierașule! dă-mi te rog frumos punguța, cu cei doi bănuți, că de nu ...? zic eu.

Râde iar.

Boierul când vede, că din cauza acelei punguțe pierduse tot și rămase sărac, se mânie și îi aruncă punguța zicându-i:

- Na punguța și du-te învârtindu-te!

Cocoșul nostru se du-se și luă vesel în cioc punguța, o ridică și pleacă țanțoș către casa moșului. Da acu să vezi comedie. Când îl văzu cât de mare, frumos și țanțoș mergea cocosul nostru, toate orătăniile pe care le mai avea boierul- rațe, găini, gâște, curci, etc. se luară după el. În urma lor boierul plângea, văzând că din cauza unor amărâți de doi galbeni, rămase sărac lipit. Așa mergea cocosul nostru pe drum, cu un întreg alai după el. Când ajunse cocoșul la casa moșului, acesta îi spune:

- Așterne mosule, repede un țol.

Așterne moșul un țol și minune mare. Unde nu începu să facă cocoșul, boii, vacile, oile și toate orătăniile, care fusese în ograda boierului. După care la urma îi mai făcu și o movila mare, cât un munte, de galbeni, care străluceau la soare. Când văzu moșul una ca asta și parcă tot nu-i venea a crede.

- Sunt ale tale acu, moșule. Uite și punguța asta. Mare îi fu bucuria moșului, când văzu ce mare noroc dădu peste el. Când ieși și baba din bordei și văzu atâtea în ograda și mai ales galbenii, se înverzi de ciudă.

- Dă-mi și mie moșule niște galbeni?

- Ba pune-ți pofta în cui. Știi când îmi ziceai? Bate și tu cocoșul ca să-ți facă oua? Bate și tu găina acu, ca să-ți aducă astea.

De necaz, baba prinde găina și unde nu începu să o bată de îți era milă de biata găină. Când scăpă găina din mâinile babei, aceasta fugi pe drum. Cum mergea ea așa, vede o mărgică și o înghite. Se întoarce acasă bucuroasă, crezând că așa o să-și înduplece stăpâna. Când o vede baba iar, o întreabă:

- Ei ce mi-ai adus?

- Așterne și ai să vezi, zice găina.

Peste două ore găina începu a cotcodăcii. Baba se duse repede să vadă ce i-a făcut găina ei. Când dădu peste mărgică, unde nu umflă iar găina, și începu să o bată, și o bătu, o tot bătu, până o omorâ. Și așa rămase biata babă mai săracă. Acu nici ouă numai avea.

Iar moșul îl ținea pe cocoș numai la loc de cinste. Îi făcuse niște încălțări din aur, și-l purta numai cu haine scumpe. Ba am mai auzit că l-ar fi dat după fata unui boier mai bogat. Cine știe? Cred că mai trăiesc și astăzi dacă nu cumva or fi murit.

- Da bun așa, a adormit și Dani.

Pe la 9 seara, apare și cumnatu. Încă din prag mă întreabă:

- A fost cuminte fata? Nu te-a necăjit?

- Nu, a fost cuminte. I-am spus și povești. Acum a adormit.

- Ați mâncat?

- Sigur.

- Mai stai oleacă Bebi, că trebuie să apară și Cornelia și după aia te duc acasă. Sau poate vrei să rămâi la noi?...

Am refuzat politicos. Mă simțeam mai bine acasă la mine.  După ce a venit Lia zice:

- Da mai stai Bebi ca să mâncăm ceva.

- Da, am mâncat, nu mă las eu.

- Hai să mâncăm cu toții ceva.  O bătaie strică dar, două mâncări nu strică, încearcă și Viorel să mă convingă. M-am lăsat convins pâna la urmă. Nu voiam să o supăr. Mă întreabă și ea:

- Ei cum a fost misiunea cu Daniela? Cred că o să mai vrei să stai cu ea, când or fi probleme.

- Sigur! zic eu.

Dar a trecut ceva vreme, până când au apelat iar din nou la mine.

Apoi m-a dus acasă.  Și uite așa a început munca mea de Baby-sitter.

Într-un alt an, iar apelează Viorel, la serviciile mele, ca să stau iar cu Daniela. Iar lucrau amândoi. De obicei aveau grijă să aranjeze graficul de lucru, dar nu se putea tot timpul. El fiind mereu ocupat: mai era de securitate, mai un control...

De data asta aveam o misiune mai mare cu Daniela. Trebuia să o i-au și de la școală. Și era cam departe de casa lor.

La început o înscrisese la o școală, lângă ei în piață. Dar acolo erau cam mulți colorați și se legau de fată și mereu venea bătută. Așa că au hotărât să o dea la o altă școală, tocmai în Mazepa, aproape de ”elice”. Cred că era 31... numai știu. Ei și de acolo, avea oleacă de mers, plus că erau mașini, circulație, semafor…

La ora 11 mă duc la ea la școală. Nu le dăduse încă drumul. Aștept și la 12 le dă drumu. O văd că iese și aștept să văd ce face. Văd că se îndreaptă spre casă. Îi ies înainte. O văd că e surprinsă. Nu se aștepta să mă vadă pe mine. Mai venea cu un bătrân care avea și el o nepoată la acea școală și stătea la ei în bloc. Acum venisem eu. Așa că am plecat spre casă împreună.

Ajungem la primul semafor și o învăț să traverseze numai când culoarea semaforul este verde. Dar să se uite și în stânga sau dreapta pentru orice eventualitate. În centru se mai respecta normele de circulatie, dar să vedeti la mine în 39. Îndiferent de ce culoare are semaforul, toate mașinile trec. Așa că și noi pietonii facem la fel. Care trece mai repede. După ce trecem de semafor, începe să bage în viteză, că abia mă mai puteam ține de ea. Începusem să gâfâi. Eu nu aveam voie să fac efort. Țin minte că cu ani în urmă, ca să nu scap o mașină, am fugit doar zece metri. Când m-am urcat, să cad jos. Mai mai să mi se facă rău. Cu greu m-am abținut și mi-am reglat respirația.

Vorbesc cu ea să o lase mai încet, că eu nu mai pot să fug. În fine o lasă ea mai încet, dar tot era cu trei pași în fața mea. Ajungem noi la ea acasă. Știa lecția că se duse direct la frigider. Scoate mâncarea. O ajut să o pună la încălzit, aprinzând aragazul. După ce mâncăm noi, îi zic:

- Gata acum la lecții !

Se apucă ea de lecții. Dar nu cu prea multă convingere.

La unele mai făcea singură. La altele o mai ajut și eu. La scris era teribilă parcă scria pisica.

Avea și la engleză. O ajut și acolo. Dar la matematică, avea niște exerciții, pe care nu știam să le fac cu metodele lor, pe care i le cerea la școală. Eu le făceam prin metoda mea, dar nu era corect și nici ea nu ar fi înțeles. Că i-am și zis: fii atentă și tu la școală, că noi nu am făcut exact, ce ai tu.

Și chiar dacă am făcut de atâția ani s-a uitat. Ar trebui să mă duc iar la școală.

A râs ...Nu știu ce au de gând învățământul ăsta, să facă cu copii? Vor să ajungă directori din primii ani de carte?

Apoi mai avea și de desenat. Apoi își aduce aminte că avea și o poezie. Nu era mare, avea patru strofe. A învâțat-o repede. De obicei prindea repede, numai că trebuia să știi cum să o iei. Să nu o iei repede. Tasu îi știa meteahna. Doar îi semăna. Și el era foarte calm. Doar era feblețea lui.

Când era și el acasă îi lua mereu apărarea. Eu nu prea eram de acord cu acest stil. Dar nu vroiam să mă bag. Prea îi făcea toate poftele. Mă-sa nu! Se enerva repede și o păruia mereu. Ei, nici cu asta nu eram în totalitate de acord. Îmi aduceam aminte și eu, când cu ani în urmă, pățeam și eu la fel. La mine era oricum mult mai rău. Când vedeam că o bate ieșeam din încăpere și mă duceam la tv. Nu mai puteam să suport.

Așa că acu cu mine, Daniela nu avea treabă. Dar aveam grijă ca să nu sară nici gardul. O frânam la timp. Avea un obicei prost, se învățase să mănânce cu stânga. Desena și cu stânga. Eu încercam ca și tasu să o dezobișnuiesc, dar degeaba! Nu voia ea și basta. Era un pic și încăpăținată. Dacă Viorel i-a permis...

În fine terminăm noi lecțile. Bineînțeles că voia iar o poveste. I-am spus că pentru că m-a fugărit, o tai de la porție.

Ce! Când am venit a trebuit să storc tricoul și maioul. Le pusesem la uscat. După aia și-a adus aminte că trebuie să facă plicuri, în care să pună mai multe grupe de litere de la alfabetar. I-am făcut vreo zece plicuri unde am îngrămădit toate literele și silabele, în ordine alfabetică. Am scris și pe plic opisul lor. După ce am terminat, i-am zis că ar fi bine dacă s-ar culca. S-a culcat, dar nu prea a fost încântată. Se făcu iar seara. Mai pe la tv, iar a trecut seara. Am vrut să–i spun povestea cu pirații de pe insulă, dar nu a fost încântată.

Când eram mai tânăr știam mai multe basme si de Ispirescu și de Andersen, dar dacă nu le mai recitești, se uită. Pe unele le-am mai neglijat. Așa că nu puteam să–i spun orice poveste, dacă nu o știam pe toată. Dacă o să o țin în ritmul ăsta, trebuie să mă apuc iar de citit și numai asta nu mai am eu chef  să fac. Și așa, îmi joacă și pe monitor literele, dacă stau mai mult. Nu le mai văd bine.

Cum au venit cumanții, au și luat-o în primire. O controlau să vadă dacă a băgat ceva la cap, cât a stat cu mine. I-am spus că la matematică nu sunt sigur. Mi-a dat de înțeles că se va ocupa el. Nu am plecat până nu s-au convins că mâncasem. Așa că am mai mâncat o dată. După care ”m-au teleportat” acasă.

.....

   Lucrarea la cimitir

Stăteam în unele din zile, și mă gândeam undeva aiurea. Nu știam ce să mai fac și cu ce să încep. Când gândul mă du-se, iar la tata. Îmi aminteam că mă duceam cu el și cu mama câteodată, pe la cimitir. Mergeam mai ales sâmbăta sau duminica. Sau la câte un eveniment sau o pomenire. Mai îngrijea mormântul mamei lui, pe care eu, nu am apucat să o mai cunosc, din păcate. S-a stins la doi ani după ce m-am născut eu.

Culmea că și soțul nanei tot în acel an se stingea și el, răpus de ciroză. Cam prea multe coincidențe câteodată întro viață de om.  Prima data, tata făcuse la cimitir un un biet gărduț și acela făcut din șipci de brad vopsit  maro.  Eu îi spun întro doară, să facă un gard mai ca lumea. Nu știu ce mi-a mai zis atunci, probabil un: ”Vezi-ți de treaba ta!  Când ai să ai bani să faci tu”. După câți-va ani, îl schimbă cu un grilaj făcut din fier cornier cu cercuri, pe care îl făcuse tasu Marietei - nea Ticu.

Când l-au instalat pe cel nou, tata l-a luat pe cel vechi și la ”donat”, punându-l pe un mormânt alăturat. Întro zi s-a nimerit și persoana de acolo la mormânt.  Atunci ne-a mulțumit. Dar în opinia mea nici acest garduț de fier nu prea se asorta, printre mulțimea de îngrădituri de beton cu stâlpi și cruci sau monumente de piatră și marmură. Când mi-am spus iar părerea, peste alți ani, am primit același răspuns:

 - Să faci tu un altul mai frumos!

Ei asta e! Ce să faci? Cum tata dădea vina pe lipsa banilor… așa că nu am mai comentat. Și am mers așa încă mulți ani și am  mai mers și azi. De aceea mi-a venit în gând: ”Ce ar fi dacă aș face și eu o faptă eroică. Să fac și eu o lucrare ca lumea acolo la ei. Ca la urma urmei să o am și eu când mi-o veni rândul”. Zis și făcut. 

Mă duc la un notar și îi explic, cum și ce. După ce îmi analizează hârtiile adică actele ce le aveam, îmi spune să mă duc la Administrația de la cimitir ca să rezolv niște neclarități în legătură cu actul de veci. Așa că după ce îmi dă o listă de alte posibile acte și alte hârtii, îmi spune că după ce sunt alea gata să vin iar la ea. Dar la cimitir, surpriză mare. După ce mi-a citit actele, respectiva, mă întreabă, dacă după moartea tatei am făcut dezbaterea moștenirii. Răspund că nu. La care doamna îmi mai dă și ea alte formulare și mă trimite pe la alte birouri pe lângă patinoar, la ADAST.

Poi da comedie mare...coane Fănică... Eu, adică el ...știți tata, când a cumpărat un loc de veci în Eternitatea, pe el îl chema de fapt Ștefana nu Ștefan, că așa îl botezase ăia de pe atunci în acte. Iar eu nu existam pentru că, așa după cum spuneau ei, …deci eu nu sunt fiul lui...pentru că el era ea. Și eu eram eu. Ba mai mult ei au greșit si locul, că nu era corect măsurat si indentificat corect. În loc de mormântul 3, era 4.

 Tata nu a observat atunci, sau nu a vrut să se complice cu ei, că știa el ce știa, că doar a lucrat la Administrația Financiară. Poate știa și el, dar mi-a lăsat mie temă pentru acasă, pentru mai târziu, ca să mă ocup eu pentru limpezirea apelor. Iar acu o trag că nici moștenirea, care nu s-a făcut când trebuia, iar eu nu pot face nici o lucrare acolo, că nu sunt eu. De abia, când o să se rezolve hârtia care o să vină.

A doua zi pe o vreme cu burniță rece și cu un vânt ce bătea în rafale, îmi i-au inima în dinți, cu toate că nu îmi erau boii acasă. Situația precară a sănătății mele isi spunea uneori cuvântul. Și chiar în acea zi mă cuprinse iar acea stare proastă. Am strâns din dinți și am luat-o pe jos până la patinoar. Acolo altă domniță după ce mi-a analizat și ea actele îmi spune să completez o cerere în care ceream schimbarea numelui tatei din Stefana în Ștefan, precum și verificarea locului.

Alți bani altă distracție. La plecare îmi spune să aștept o lună că mă anunță cei de la cimitir.

 Acu eram în luna martie.  Trec două săptămâni. Apoi mai trece una și pe la sfârșitul celei de a patra primesc în sfârșit o scrisorică - nu de amor, ci de la administrația cimitirului, precum să mă prezint cu actele în vigoare pentru reverificări.  Adevărul e, că după moartea tatei eu eram în anul patru de liceu. Și nimeni nu m-a învățat ce să fac și nici chef nu cred că aveam de așa ceva. Așa că au trecut anii. Mă duc a doua zi iar la cimitir. Începea luna aprilie. Și mie îmi era un pic mai bine în ziua aceea.

Când ajung acolo îmi spune, după ce mai examinează încă o dată actele, observă că eu aveam un loc și jumătate și deja jumate era al meu după moartea mamei.  Îmi zice că trebuie să mergem pe teren să măsoare la fața locului. Mă supun. După ce se convinge, mergem înapoi și îmi spune că mai durează încă trei luni. Dar între timp să fac rost și de celelalte acte, Anexa 24 și alte acte și copii.

Plec iar dezamăgit acasă, dar nu înainte de a mai plăti ”taxa” pentru măsurare și verificare.

A doua zi mă duc la primărie. Acolo avea program cu publicul, numai marți, pentru ce voiam eu. Acu era vineri, așa că marti, înarmat cu cele trebuincioase, copii și alte alea, ce mai un dosar întreg, mă prezint la poartă. Acolo un gardian mă oprește și mă întreabă ce vreau. Îi explic că pentru anexa 24. Da! face el, uite un bon și așteaptă la rând.  Aștept răbdător vreo jumătate de oră. Începuse să dogorească soarele. Și stăteam și în soare.

Până la urmă, gardianului i se face milă de noi și ne dă drumul întro curte interioară, după care intrăm întro sală de ședințe de pe vremuri, cu bănci ca la școală. Acolo s-a strâns ceva lume.  Eu aveam nr 26. Ne-a băgat în serii scurte de câte 8 sau 10. În sfârșit îmi vine și mie rândul. Urc două etaje și când la ultima treaptă, nu observ că se terminaseră și mă împiedic, și cad cât îs de lung pe palierul din fața mea. Ajunsesem!

În fine cineva mă ajută să mă ridic și mă îndrept către biroul cu pricina. Acolo deja erau încă vreo zece persoane. Când ajung și eu înăuntru, după ce cercetează și acel funcționar actele mele și mă întreabă ce vreau și îmi spune:

- Marțea viitoare vii să-ți dăm Anexa 24.

”Marti?  Iar marti?” Am plecat. Când peste o săptămână revin iar la primarie, lucrurile se petrec la fel, precum o săptămână în urmă. Adică același gardian aceleași întrebări, aceleași bonuri. Acu aveam 17. Mă și bucuram că o să scap mai repede. Dar scurtă mi-a fost bucuria când am stat două ore, de parcă eram la rând la carne, ca pe vremuri. În fine reușesc să intru iar sus. De data asta mă învățasem minte și m-am uitat la ultima treaptă ascunsă.  Ajung la ușa cu pricina. Erau și acu vreo 8 persoane.

Când în fine intră înăuntru și ultima persoană din fața mea, o femeie îmbrăcată foarte colorat, se repede în față spunând că i-a trecut rândul și dădu să intre. Bineînțeles că au sărit ceilalți ca arși și nu au lăsat-o. După ce s-a deschis ușa eu mă năspustesc înăuntru, ca nu cumva să mi-o i-a ea înainte. Când întru mă întreabă altcineva cum mă cheamă și după ce răsfoiește un vraf de dosare, pe la coadă dă în sfârșit și de al meu. Scoate în sfârșit Anexa și mi-o dă. Răsuflu ușurat crezând că am scăpat.  Ies afară și fac niște copii.

La plecare îmi spune să trec și pe la secția financiară, că și acolo aveam treabă. Mă duc și acolo. O i-au pe jos că era aproape. De la Modern către ”nespălata”- la  ”Romarta”. Când ajung acolo lume peste lume care era împărțită la vreo 10 de ghișee. Mă așez la primul unde am crezut că erau mai puțini oameni. Când ajung în sfârșit în față, functionara de acolo după ce află ce vreau, mă trimite la alt ghișeu. După încă o oră de stat la rând, ajung în față.

La vederea actelor, cealaltă funcționară, mă întreabă: ”Da cererea unde-i? ” ”Care cerere?” fac eu. ”Luați un formular tip de pe sală și completați”. ”Iar stau la rând?” fac eu disperat. ”Nu veniți cu ea în față”.

Mă duc pe sală și caut cererile tip. Un gardian mă ajută să le indentific.   Că erau acolo sute de formulare. După ce o completez, mă prezint iar în față. Câțiva noi oameni de la coadă care nu știau de manevra mea, protestară vehement. Dar domnița le-a rupt gura în apărarea mea. În fine îmi spune să vin a doua zi la ora 9, să ridic hartia, lăsând și o mică taxă de doi lei. A doua zi nici nu se făcuse bine ora 9, că eu eram primul la ghișeu.

 După ce îmi dă în sfârșit și hârtia de la ei, plec. Înarmat cu toate cele, mă prezint la un cabinet de notari publici. Acolo după ce îmi mai i-a și ei o taxă, cam ”pipărată”, după părerea mea,  mă învită să vin peste o altă săptămână cu doi martori, care zicea ea, l-au cunoscut pe tata. Asta acu! De unde să mai găsesc eu pe cineva. Trecuse destul de mulți ani. Mulți din ei poate se stinseseră. Și cât oare erau de încântați să meargă cu mine? Încep să caut cu infrigurare. Nu găseam și pace. Toți la care apelam, îmi răspundeau: ”Ce eu l-am cunoscut pe tat-tu``?

După câteva zile de căutări, îmi aduc aminte de nea Radu, fostul chiriaș din curtea unde am copilarit eu, la madam Berdan. Îl găsesc și după ce îi spun baiul, este de acord să fie ca martor. Răsuflu ușurat. Pe unul îl găsisem. Mai îmi trebuia încă unul. Vara Rodicăi, îmi dă ideea, după ce mi-am spus și ei păsul, să apelez la tanti Tinca. În fine după ce o contactez și pe dânsa, mă asigură și ea că este de acord și o să se prezinte în ziua de luni, cum stabilisem în comun de acord.  Luni îi găsesc pe amândoi lângă biroul notarial, vis-a-vis de Laura. După ce le ia declarații, plecăm, rămănând ca eu să vin după alte zile pentru certificatul de moștenire.

După două zile în sfârșit mi-l dă împreună cu perceperea altei taxe.  Înarmat cu celelalte acte, mă prezint iar la administrația cimitirului. Când ajung acolo, doamna mea, după ce îmi verifica iar actele, le ia și le pune într-un alt dosar și îmi spune că după o lună și jumătate să vin iar. Dar să mai țin legătura prin telefon. Și uite așa a mai trecut încă două luni. Și uite că a venit în sfârșit și luna octombrie, iar acu sunt fericit, că am actul de propietate, în sfârșit în mână, pe numele meu. Acu dacă a venit iarna, rămâne să fac lucrarea în primăvară. Poate acu o să le îndeplinesc și lor visul, de a avea și ei un loc pe ”cinste”. Și asta am și făcut!

 

Finalizarea lucrării

Azi, că nici azi nu m-a răbdat, la 10 trecute de fix, că eu am, nu am treabă, plec în târg! Numai că azi, am plecat pentru că îmi venise ideea ca să sun pe tanti aia de la atelierul de lucrări funerare, ca să întreb, ce mai face lucrarea mea şi dacă e gata, modificarea! Că uitai să vă zic. M-am apucat de lucrare. Poi ce credeți? I-a venit și ei rândul. Se putea?

Găsisem între timp un atelier în piață care executa lucrări funerare. De fapt atelierul la care apelasem eu era lângă mine în M40. Dar sediul era la piață. Dar comanda am făcut-o loco. Merg acolo și punem țara la cale. După ce îmi aleg un model plătesc un avans și rămâne ca ei să se apuce de lucrare. Au urmat inevitabil alte acte, pe care le-am semnat la administrația cimitirului: aprobarea pentru lucrare…

După trei luni, cu multe peripeții, se termină lucrarea. De ce peripeții?

Poi da! Ce credeați, că se vor termina peripețiile, în ceea ce privește cazul meu? Da de unde? Asta că tata după moartea mamaei lui, adică implicit și a bunicii mele Eufrosina, pe care nu am avut onoarea să o cunosc, pusese un pui de zarzăr, lângă mormănt, dar tot pe locul lui. Sau poate crescuse singur dintr-un sâmbure…

Una peste alta intre timp zarzărul se făcuse mare, și in fiecare an făcea zarzăre bune, galbene, dulci și parfumate. Nu de puține ori când mergeam la cimitir cu părinții, mă mai ospătam și eu din ce mai găseam cu câte o zarzără amărâtă, ce mai supraviețuise prin vârful copacului. De multe ori nu apucau săracele să ajungă să se coacă, din pricina copiilor colorați sau nu, urcânduse precum caprele pe el. Se urcau și pe cruce, numai să ajungă cât mai sus. Pe multe le culegeau de verzi sau puțin pârguite. Nu de puține ori găseam și crengi rupte. Îl schilodise săracu!  Dar el se încăpățina să trăiască, crescând și în înâlțime și în grosime.

Și când am îngropat părinții și pe nana, au avut groparii de furcă cu rădăcinile lui. Așa și acu. Au făcut ăia o groapă, de credeam că excavează după o comoară, ca să taie rădăcinile. Cred că dacă mai insistau oleacă dădeau și de sicrie. Așa că și acu au tras-o. Așa că după defrișare, a urmat  săpăturile pentru lucrare.

Dar cum se ivise  și niște discordanțe, în ceea ce privea executarea lucrării, am modificat unele amănunte. Unu era cu modificarea ordinii scrisului pe cruce, precum și corectarea lui. Sun, şi la capătul celălalt al firului îmi răspunde doamna şi mă anunţă că modificarea lucrării e gata! Îmi zic:”să văd şi eu ce a ieşit!”  Cu toate că îi spusesem să mă anunțe când se apucă de lucrare, ca să fiu și eu de față. Așa că înarmat cu o voinţă de fier, mai ales că afară nu era chiar aşa de cald, am pornit-o spre staţia de autobuz, în aşteptarea lui 34. Abia am ajuns în staţie când taxatoarea, la întrebarea mea, când vine 34, îmi spune că trebuie să apară.

Mă felicit în gând că am fost inspirat de data asta, că altminteri mai aveam de aşteptat teoretic. După nici două minute apare şi autobuzul cu pricina. O adevărată minune! Că de altfel stăteam până îmi expira buletinul. Greu mai vin!  Mă urc în autobuz, capsez si iau loc. În fine, după vreo zece minute ajung în faţa cimitirului. Intru şi mă îndrept către parcela mea.

Acolo mă aştepta o nouă surpriză! Acu scrisul era la locul lui, ordinea la fel, numai că plăcile erau inversate între ele. Placa cu vii în stânga, iar placa cu morţii în dreapta, deşi pusesem accent pe acest lucru doamnei, referitor la poziţia lor corectă.

Mă rog după ce fac atribuţiunile administrative, aranjez interiorul felinarului cu un pat de nisip, pentru uniformizare, aprind candela si plec, nu înainte de a face câteva poze la noua lucrare, aşa ca de design, control, dovadă şi tristă amintire.

Plec înapoi şi ajung din nou în staţie. Mă aşez pe o banca ce era în staţie - noroc de ea, că mai exista şi aşa ceva - în aşteptarera autobuzului ce se lăsa aşteptat. Şi s-a lăsat! Că de la 10,30 cât era ceasul când m-am pus pe bancă şi până la 11 fără 5, nu am mai plecat de acolo. Aşa că preţ de aproape o jumătate de oră, am avut timp la dispoziţie ca să analizez şi să reflectez la tot ce se petrecea în jurul meu.

Trebuie să spun că atât în faţa cimitirului, la poartă cât şi în interiorul lui, erau multe haite de câini, care mai de care mai coloraţi de murdar, şi mai agresivi. Unii aveau şi personalitate, că s-a supărat pe un conducător auto, că la claxonat şi la întors din drum, în timp ce el voia să treacă strada neregulamentar, și aşa aglomerată. Ei dar dacă acel câine s-a mulţumit numai să latre, nu acelaşi lucru se putea spune de un altul negru, care se pusese în mijlocul drumului, la intrare, iar o maşină mică ce se înscrisese, spre intrare în cimitir, la deranjat săracul! Aşa că a fost nevoit să se ridice din nou, şi să-şi arate nemulţumirea cu lătrături la adresa şoferulu, luîndu-se şi după el, vociferând.

Și uite așa, a mai trecut încă 15 minute şi maşina mea să vie, aş! Aşa că am mai asistat şi la un alt eveniment. Pe Coşbuc, venea o salvare dinspre Liceul CFR, cu girofarele şi semnalul sonor în funcţie, că mi-au ţiuit urechile preţ de 2 minute, până a trecut. Dar cum salvarea voia să o ia la stânga, pe prima stradă din faţa cimitirului, a trebuit ca ea să cedeze trecerea la doi automobilişti mai grăbiţi, care şi-au văzut de drum nepăsători în mare viteză.

Până la urmă câțiva mai cu inimă, au cedat trecerea salvării, aceasta dispărând la stânga.

Ca să vezi! Între timp câinii se mutară sub un copac şi stăteau la o conferinţă de presă, că s-au potolit. Numai eu aproape că îngheţasem tot aşteptând răbdător pe bancă, care se răcise şi ea. Acu admiram maşinile care veneau într-una şi de o parte şi de alta, de parcă nu se mai terminau. Şi se plâng toţi că românii sunt săraci şi nu au bani! Când aproape trecuseră cam 999, cu tot cu taxiuri şi cele de mici întreprinderi, apare în sfârşit, şi autobuzul meu la orizont.

Şi aşa ajunsei în sfârşit, acasădupă o oră. Bineînţeles că nu m-a răbdat şi am sunat-o din nou pe cucoana cu pricina. După ce am informat-o că lucrarea e  bună acu, dar lipseşte cu desăvârşire, spunându-i despre situaţia ivită, mi-a răspuns că ea le-a explicat de 3 ori, dar ei ... tot cum au vrut ei au făcut! De acu rămâne aşa, cel puţin până la primăvară, mai ales că e pericol de spargere a plăcilor, dacă aş vrea să le inversez din nou, mai ales că sunt prinse şi în dibluri  şi cu ciment, fapt ce m-a atenţionat şi cucoana, că ar fi pericol de spargere. Şi uite aşa a mai trecut o zi! Poate o să spuneţi unii: '”Ce domnule, mata nu ai treabă acasă?” iar eu o să le zic: ”Nu a spus doctorul că să facem miscare cel puţin o jumătate de oră, pe zi? Ei, eu mi-am depăşit norma pe azi!”

Memorii

...”Azi e zi de sărbătoare,

Ziua când noi voioșii pionieri,

Am pornit cu ”n flăcărare,

Pe un drum presărat cu primăveri.

Ta-ra-ta-ta! goarnele au sunat

Ta-ra-ta! și ”ntr-un glas au cântat:

Mulțumim din inimă Partidului,

Multumim din inimă Partidului,

Ca-m pornit cu ”n flăcărare

Pe un drum, presărat cu primăveri...

Cine vede asta și nu mă cunoaște, cred că ar zice: ”Marin a luat-o razna!”

Poate totuși o să spuneți: ”Ce treabă are partidul și pionierii cu ziua...și mai ales cu goarnele ... și ziua de sărbatoare? Poi are că la mine în familie e chiar sărbătoare Duminica. Iar cântecele de atunci și acu mi le aduc aminte. Că făceau parte din viața mea de atunci. Și ce bine mai era! Este ziua în care făcea fiică-mea 30 de anișori. Și chiar rimează cu cântecul. Acu când realizez asta, mă întreb: ”când au trecut atâția ani? 30 de ani!...”

O treime de viață...domnule! Parcă o revăd! O năfurică mititică, îmbrobodită toată în scutece, din care lăsa să iasă doar năsucul ei mic și cârn și doi ochi mari căprui, ca niște mărgele. În ziua aceia am și plâns de emoție. Dădeam telefoane după telefoane la spital, ca să-mi spună asistentele, în final, că am o fetiță... Dorința mi se îndeplinise! Și apoi ”cântecul” ei, mai bine zis ”cântecele”, cu care avea să ne obișnuiască pe amândoi. Vorba lui soacră-mea: ”Ce vă trebuie muzică? Nu o să aveți destulă?” Și am avut! Ce vreți? Când venea și Rodica obosită din tura de noapte, atunci ea se trezea și o trăgea pe măsa de păr, spunându-i: ”mam scoală nu domi” Am mai amintit o parte din poznele ei nevinovate. Acu când îi spun: ”Ei cum e? Mai ești tu puiul de găină și întreg? Că de-acum te-ai făcut ditamai găina!... și întreagă. Dar ea replica ca și atunci:

”Ba nu! Eu sunt puiul de găină întreg...,.Ba nu! Tu ești cocoșul mare și întreg, ... mama e găina mare și întreagă, iar eu sunt puiul de găină mic și întreg...” Sau îmi spunea că: ”tati Tinca a moat cocoșul”. Sau când venea măsa seara : ”tat ... ă...mamă! a zis azi la tv un nene: ”Că i-a mâinele de pe mine, că îmi ei vopseaua!” Și numai spun câți pani, suci și carioci a mai avut.... și pe deasupra mai vorbea și în versuri. Nu degeaba era în zi cu Eminescu...Sau cum dormitorul ei îl transformasem în ”grădina zoological” de mulțimea animalelor și animăluțelor, desenate și pictate de mine, direct pe pereți. Chili, Trompisor, Woody, Tom și Jerry... etc...

Ce repede trec și se mai duc anii ăștia! Acu au fost acu s-au dus. Parcă nici acum nu-mi vine a crede că s-au scurs atâția ani... Vorba cântecului:

”... Amintirile, mă chinuiesc,

Amintirile mă răscolesc,

Nu mai rezist!...”

Pentru prima dată, când am auzit acest cântec, era cam în 1997, anul de apariție a acestei formații. Când a apărut acest cântec  și  nu numai,  nu aș fi crezut, că o să aibă un impact așa de mare asupra mea și atunci și peste ani. Încă de pe atunci, atăt muzica cât și versurile mi-au plăcut de prima dată. Și nu era să fie singurul. Formația 3 SUD EST, ANIMAL – X și mai târziu și VALAHIA,  aveau să fie primele formații românești la acea vreme, care o  să–mi creeze un adânc impact asupra psihicului meu.

De pildă și azi, când mai pun să ascult aceste  cântece, îmi trezesc  amintiri. Când stau și ascult versurile, care  acum pentru mine sună cu totul alfel, mă emoționează adânc. Acum au o semnificație aparte și parcă desprinsă din realitate. O realitae crudă, necruțătoare și nedreaptă. Cred că asta a și fost inspirația melodiei. Din viață. Pentru viață! Cine vrea să le înțeleagă, trebuie să și le și simtă.  Așadar să  începem cu -  AMINTIRILE  - a lui 3 SUD EST:

Amintirile, mă chinuiesc,

Amintirile mă răscolesc,

Nu mai rezist !

Amintirile, mă chinuiesc,

Amintirile mă răscolesc,

Nu mai rezist !

Tu n-ai știut

Cât am suferit

Singur să trăiesc din amintiri,

Tu n-ai știut

Cât am suferit

Singur să trăiesc din amintiri

Amintirile !

Îmi dă mereu fiori

Amintirile,

Mă răscolesc uneori,

Cât timp ai fost cumine

Am crezut că  m-ai iubit,

Ai făcut ce ai vrut din mine

M-ai amăgit,

De ce oare ?

M-ai iubit doar pentru bani,

De ce oare am pierdut  atâția ani,

Visai într-una numai  bani

...Iar eu te iubeam.

Cât adevăr se află în aceste versuri.

De asemenea nu mai puțin lipsite de adevăr  se desprind și din aceste versuri, versuri  ce au  și acestea o semnificație aparte. De pildă, cântecul: PENTRU  EA, de la formația: ANIMAL – X. Și în acest cântec se regăsesc multe adevăruri.

Pentru ea, pentru ea, ... pentru ea ,

Pentru ea, pentru e, ... pentru ea ,

Pentru ea!

Aș da orice,

Doar să știu, că e din nou a mea.

Pentru ea!

Na, na , na , na …

Te iubesc atât de mult,

Nu, pot,să cred,

Nu pot să înțeleg,

Că nu stai să mă asculți,

Nu, pot, să stau,

Cu gândul că mă uiți,

Pentru ea, pentru ea,

Aș da orice,

Doar să știu, că e din nou a mea

Pentru ea!

A, a, a…

Na, na, na,

Pentru ea, Pentru ea,

Aș da orice,

Doar să știu că e din nou a mea,

Pentru ea!...

De multe ori nu dăm adevărata valoare, sau importanța clipei, când suntem alături de iubită/iubit.. Dar după trecerea timpului se vede cu tristețe, adevărata valoare. Și atunci ne pare rău. Și de multe ori e deja e prea târziu!

Tot un exemplu asemănător se poate desprinde și din altă piesă a Formației - 3 SUD EST, cu piesa  - ”TE VOI PIERDE”:

Nu pot să-mi imaginez,

Că te voi pierde,

Te voi pierde,

Și nu am să pot să mai visez.

Și mă gândesc cu disperare,

Cine oare?

Te-a alungat din viața mea.

Încerc, să pot să fac, ceva,

Nu mă crezi, nu mă poți ierta,

Privesc în ochii tăi ,

Și nu înțeleg, de ce sunt așa de răi,

Nu pot să-mi imaginez,

Că te voi pierde, te voi pierde,

Și n-am să pot să mai visez.

Și mă gândesc cu disperare,

Cine oare?

Te-a alungat din viața mea.

Aș vrea să cred,

Că tot ce s-a întâmplat,

Nu poate fi adevărat,

Privesc în ochii tăi ,

Și nu înțeleg, de ce sunt așa de răi.

Nu pot să-mi imaginez,

Că te voi pierde, te voi pierde,

Și n-am să pot să mai visez.

Și mă gândesc cu disperare,

Cine oare?

Te-a alungat din viața mea.

Te voi pierde,

Și mă gândesc cu disperare,

Cine oare?

Te-a alungat din viața mea.

Înclin să cred că cel ce a scris textul și l-a adaptat la muzică, a avut o experiență de viață, destul de tristă. Pentru că durerea, sau experiența acumulată într-o viață pot fi surse de inspirație.

Chiar dacă sunt sărace în versuri și unele se și repetă, totuși spun multe și totul!

Și asta că tot ce scrie acolo se potrivește și la mine…Parcă mă revăd pe mine.

Și or mai fi și alte cântece din care se pot învăța multe. Nu ca cei care vara nu dorm …! Poate mai fac și muzică unde viața să fie inspirația. Ca la fabula: ”N-am găsit altă rimă” chiar dacă uneori doare. Era odată revista ”Umor” Era singura revistă în care toți erau criticați, mai mult sau mai puțin, iar singrul  de care nici nu se amintea  măcar, era scumpul nostru iubit conducător- N.C. Că în rest era pe toate publicațiile. Iar tovarășa cucerise revista ”Femeia”, ”Sănătatea”… Nu era nevoie ca să fie și criticat, dar putea să-și de-a și el cu părerea. Măcar să felicite pentru inițiativă pe tovarășii care criticau.

       

 Iarna

Și așa treceau zilele, unele după altele, pline de singurătate, de  parcă erau trase la indigo. Din când în când, încercam să-mi mai umplu timpul cu nimicuri, care pentru mine erau ceva. Cum venise toamna, la zilele mele triste, se mai adăugau și zilele ei,  tot așa de triste și mohorâte, cu un cer permanent plumburiu, cu zile reci, uneori stropite și cu un vânt nervos. Poate dacă mai era un pic de soare, altfel ar fi stat treaba. Pe când așa!...

Mai încercam să-mi petrec vremea și în special seara timpurie în fața televizorului. Dar nici acesta nu mă mai atrăgea, de atâtea știri lugubre, ce dădeau de acu pe dinafară. Și în special cele de la ProTv sau Antena.

Noroc că mai era și desene animate, care unele chiar mă făceau să-mi amintesc de copilărie, sau să mai uit de necazuri. Îmi amintesc, de când nana mea, cumpărase televizorul ”Temp-6”, cu câteva zile înainte de a muri Gheorghe Gheorghiu - Dej. Tot la el am văzut și funerariile lui. Îmi petreceam majoritatea sâmbetelor și duminicilor, uitândumă la desene animate. La ce alceva să te fi uitat? Mai ales emisiunea de sâmbătă sau duminică de la ora 13.

Mai o glumă, mai mult sau mai puțin gustată de public, mai un cântec, mai una alta, parcă trecea altfel vremea. Când se plictiseau și ai mei de atâta uitat la televizor, o treceau pe remy sau table. Iar eu mă uitam la tv în continuare. Și era alb-negru. Dar ce bun era! Acu cu ce te încălzește că e color? Putea să fie colorat pe dinafară și tot alb-negru pe dinăuntru și acu, dar să fi fost niște emisiuni  mai de doamne ajută. Mai ”colorate”

Practic nici nu ai ce mai vedea! Dai la un film, ori e de groază, ori e cu jafuri, ori e cu bătaie, că de cele cu împușcături, nu cred să fi scăpat vreunul.

 Dacă dai la muzică, aici e ... te face să te uiți la ele, și să-ți aduci aminte de anii din tinerețe, că de muzică, nici nu poate fi vorba! Ba pe deasupra, textul muzical este presărat pe alocuri cu limbaje licențioase, pornografice, și ”cenzurate”cu bip-uri, care mai sunt și traduse, sau cu apropouri sexi, înjurii si alte scene. Poftim cultură! Așa zisele cântece, mereu  au un text care se tot repetă într-una, urmat ca refren de un: aaa, eee, ooo, uuu și gata melodia! Da” l-am uitat pe ”iii”!

Acum cântecele de azi se compun numai din vocale! Ce nu știați? Unde sunt cântecele de altă dată?...Unde sunt artiștii noștrii de altă dată? Vremea lor a apus demult. Fac și eu cum spunea Calboreanu - în piesa ”Apus de soare”,  scrisă de – Delavrancea, unde Ștefan cel Mare întreba: ”Unde sunt strămoșii noștrii...?” Nici nu ai la ce să te uiți. În ciuda faptului că eu prind 62 de programe. Câteva le-am cenzurat eu. La acelea chiar nu aveai nimic de învățat. Numai propagandă ieftină.

Așa că de abia așteptam să se facă dimineață, că nopțile se făceau într-adins de lungi și mereu pândeam prima geană de lumină.

Cum se făcea iar ziuă, săream repede din pat. Vorba vine! Mă făceam că sar, că încheiturile începură să scârție, ajutate din plin și de vremea de afară, ca să-mi facă mie în ciudă, nu alta! Mă refugiez, mergând în zig-zag la bucătărie. Ajuns acolo, trebuie să fac o pauză din cauza efortului depus. După ce mă mai liniștesc oleacă, mă uit după ibric, cacao, ceai, zahăr... și alte accesorii. Nu cafea, nu! Nu mai am voie! Mai fac cacao, din când în când.

Și cum se tot lăsau căutate mereu, ceaiul meu mereu întârzia. Dar gata ! Am reușit să-mi pun cacao în ceașcă, nu înainte de a o da și în foc, spre disperarea mea, că mai îmi făcusem și de treabă așa de dimineață. Trebuia să-mi intru de dimineață în atribuțiuni - Nu? Până la urmă îmi calc pe inimă și mă ocup de aragaz, asta așa ca să treacă timpul mai repede, până s-o răci cacaua. Nu de alta dar nu mă mai spăl pe cap cu toată Dunărea, din cauza fiică-mii, care când ar fi venit ar fi dat cu ochii de aragazul murdar. Ei dar acu gata! Mă apuc de sorbit. Dar parcă lipsește ceva! Da desigur! Nu am dat drumul la aparatul de radio portabil și cu stick, în loc de casetă. E mai practic! Nu se oprește caseta, nu se încurcă banda, nu aia... E mai practic, chiar dacă nu are și înregistrare. Nici nu știu dacă au apărut așa ceva. Dar pe undeva  mai bine, că mi-aș pierde timpul și cu așa ceva, cum făceam pe vremuri. Mereu săream să pun pe ”rec”, câte o bucată muzicală nouă sau mai bună. Aud că dă ora exactă.  Era 8. Și începe un fel de știri, care mai de care mai trăsnite și mai credibile. În final o trece și pe muzică, dar nu înainte de a mai da și aici câteva minute de publicitate.

Mă disperă acest lucru. Peste tot numai publicitate. Mai ales la TV.Toată dimineața până seara și noaptea târziu, o ține numai întro publicitate presărată cu mici știri, informații sau meteo. Noroc de Bursu. Poate îi pune și lui publicitate printre două  vânturi nervoase, acompaniate de temperaturi de 15-20 de grade și luminate de sori acoperiți de nori, care se transformă în grindină. Ce mai, m-au disperat ăștia. La film la fel! Când zic și eu doamne ajută, văzând un film mai mișto,  mă așez mai bine între două perne. Dar  nici nu a început bine filmul, când iar publicitate! Măi oameni buni ce aveți cu filmele?

Mai lăsați-le să răsufle și ele, că le-ați îmbonăvit de atâta publicitate.  Dați domnule după film câtă publicitate vor mușchii voștrii, dar lăsați filmele să respire. Măcar ele. Înainte si după ele dați publicitate, până or fierbe integratele la voi în studio. Dar lăsați-ne și pe noi să ne mai și distrăm până la capăt, să ne mai extindem, că destul ne faceți, sau ne facem zile fripte. Degeaba! Nădejdea mea  tot la vecin a rămas.Cred că tot cu el am să-mi omor timpul și azi.

Mă scol înfuriat din  pat și mă îmbrac cu gândul să mă duc la vecin. Îmi i-au numai papuceii de casă, zicându-mi în sinea mea: ”Până la el doi pași!” Dar mă opresc în prag nehotărât.”Dar oare azi ce mai mănânc?”  Mă îndrept spre frigider, cu pași șovăielnici  și nesiguri. O privire aruncată  înăuntru, mă lămurii pe deplin. Nu prea aveam mari șanse de o masă prea copioasă azi. Se cam înpuținaseră proviziile. Și asta decând plecase familia.., care avusese totuși grija mea, de a nu muri totuși de foame. Dar cum trecuse două săptămâni, mă mir și eu, cum de nu s-au terminat toate proviziile. Noroc de cacao și de ceaiuri. Rămăsesem nehotărât tot  analizându-i conținutul, care nu se dovedea prea promițător. Cred că ar trebui să ies. Dar cum să ieși când afară era prăpădenie!

Minune mare măi fraţilor! Minune mare ! A venit iarna, lui 2013 ! Vorba cântecului. Dar eu aş schimba oleacă pe Topârceanu: ''Cri, cri, cri, iarnă cri, Nu credeam că o să mai vii!'' Nu prea rimează...Dar fac și eu ca ăla: ”nu am găsit altă rimă!”

Azi aveam sarcină ca să cumpăr, 2Kg de cartofi  și pâine. Mă scol şi după ce mănânc, îmi i-au inima în dinţi, neştiind ce-i afară cu adevărat şi ce mă aşteaptă. Ies cu gând să fac piaţa. Vorba vine! Că ea  era făcută de mult! Când ies în faţa bloculu, prăpădenie mare! Noroc că şeful de scară, curăţase zăpada din faţa scării. Dar mai încolo ...? Era o singură pârtie şi aia destul de îngustă, în care încăpeau doar doi galoşi. O i-au voiniceşte pe acea cărare închipuită, după care, după zece metri mă opresc deja gâfâind ''Unde mă duc'' ? fac eu în gând. Era peste puterile mele să  merg mai departe. Parcă înotam! Zăpada era destul de mare. Trecea de glezne.

Mă întorc iar, şi păşind pe propriile mele urme, fac calea întoarsă. ''Măcar poate ajung până la pâine'', fac eu iar  în gând. Ajung cu chiu cu vai până la capătul blocului, unde era şi chioşcul meu.  I-au pâinea, iar doamna de acolo aflând ce treabă mai am de făcut, îmi recomandă, să i-au cartofii de la aprozarul din M13.

- Unde te duci pe vremea asta Stai în casă Nu vezi ce nasol e?

- Ce să fac dacă n-are cine, zic eu. Și mai trebuie să ajung și-n piață. Trebuie să i-au două chile de cartofi. Sarcină de partid, adaug eu zâmbind.

- De ce nu te duci la aprozarul din 13 că e mai aproape?

Îi mulțumesc de idee și plec. Mai aud în urma mea:

- Așa mamă du-te acolo...

O i-au prin mijlocul drumului, că oricât era mai bine decât pe trotuar. Așa că claxonat de zeci de maşini, care nu aveau stare, o i-au spre aprozar. Printre fulgi, nămeţi, claxoane şi vociferările ale șoferilor, ajung şi eu  gâfâind la acel aprozar. Cumpăr cartofi, după care am tăiat-o acasă, tot prin mijlocul străzii. Când eram la doi paşi de scara mea, era cât pe ce să cad în zăpadă, împleticindu-mi-se picioarele.

Eu de la acea operaţie, nu mai am mare  stabilitate în picioare,  nici când e vremea bună, dărămite acu. Dacă cădeam ăla eram! Că nu mă mai sculam nici cu elicopterul.  Am mai păţit asta imediat după operaţie, la CSG, tot într-o iarnă aproape ca asta, cănd am făcut cunoştinţă cu zăpada, alunecându-mi picioarele.

Noroc că mai treceau și alţii pe acolo, că mă apuca seara. Ce seară? poate și dimineața! Acu, ce să mai zic? Nu se mai uită nimeni la tine. Zice că eşti beat. Aşa cum mi-au mai spus mie într-un an, vara, când căzusem jos: '' Bea mai puţin tataie!''

Mare chin cu zăpada asta. Dacă pe vremuri o iubeam şi o aşteptam cu mare bucurie, ei acu... mai puţin. Sau poate chiar de loc! Acuma văd  cum puneau problema  şi părinţii mei pe atunci. Că nici lor nu le făcea mare plăcere o zăpadă abundentă. Ce să fac? Trebuie să mai şi mănânc. Nu?

Discuții

Bună dimineața! Iar pe metereze! După o zi de odihnă, vin cu forțe proaspete. Proaspete? Vorba vine. Că ieri am făcut vreo trei drumuri și de aseară mă doare iar șoldul și spatele.  Poate dat fiind și vremea rea de afară că toată noaptea a plouat. Iar eu, decând cu fractura aia nenorocită din clasa a VIII-a, și cele două coxatroze de la ambele șolduri, am barometrul la purtător. Știu mai bine cum o să fie timpul în următoarele 24 de ore. Mai ceva decăt meteorologii. Poate mă primesc ăia acolo lângă Bursu, la jumate de normă, ca să le spun cum va fi timpul în următoarele 24 de ore.

Cum mă văitam eu, apare fiică-mea, care îmi spune:

- Îmbracă-te mai bine, vrei să răcești?

Probabil fiind de vină si baia făcută. Că mi s-a tras chiar după ce am ieșit din cadă. Că mergeam strâmb. După vreo o oră o văd pe fiică-mea acu, că făcea exerciții de spate.

- Da tu ce ai? o întreb.

- Poi mă doare și pe mine spatele. Și fac exerciții să-mi treacă. Fă și tu ca mine.

- Apoi te lauzi bine. Râde hârb de oală spartă. Poi când o să ajungi ca mine, ce o să mai faci?

- Da mai ajung?

- Nu se știe? Să fac ca tine? Da, dar chemi și salvarea înainte, ca atunci când termin eu cu exercițiile, să apară și ea. Să aibă timp. Ce vrei să mă prindă cu exercițiile neterminate? Cum făcea moșul ăla la Iași? ”Ce știți voi? Voi dormeați când eu făceam gimnastică!”

-  Râd și eu. Fac haz de necaz.

Dar cu toate astea tot nu am scăpat de făcut mâncare.

- Ce mai facem azi de mâncare? mă întreabă ea.

- Ce atâta mâncare? Vrei să ne îngrășam? Gata la siluietă! Două feli de pâine ajunge! ca la ăla! ”Două feli de pâine? Ai dreptate ce atâta pâine! Arunc-o!”

Dar nu am convins-o.

- Poi aș face o supă de a mea, cu rosii, cartofi, morcovi, ceapă, pătrunjel, cu suc de rosii și orez. Gândind că scap mai repede.

- Bravo! zice ea. Când vin am ce mânca.

- Poi am crezut că o faci tu când vii.

- Nu, nu eu când vin sunt obosită, și n-am chef de făcut mâncare. Vreau să mănânc azi,  mâncare făcută de tine!

Adevărul că îi plăcea cum gătesc eu. Că eu mai știu și niște secrete culinare învățate, adică ”furate” de la mama.   Atunci când mama se apuca de făcut măncare, eu, ca să mai scap de bătaie, mă făceam foarte interesat de a asista la făcutul mâncării.

- Pune mâna și nu sta, dacă tot ai venit! Dacă vrei să înveți să faci mâncare, ajută-mă! Fă și tu să vezi cum e să faci în fiecare zi crăpelniță

Și am ajutat-o azi, am ajutat-o mâine și uite așa am învățat să fac câteva feluri de mâncare mai ușoare și mai simple, în opinia mea. Cum mă vedea că stau s-au fac altceva decât ce ar avea ea nevoie, îmi spunea:

- Treci și ajută-mă! Curăță cartofi!

Și îmi pune în față vreo două chile de cartofi. Nici la armată nu aveam să scap de ei. Dar cel puțin acolo îmi doream să o fac, ca să mai scap și eu de instrucție, dar și de bătăile lui Bejenaru sau Trăilă.

- Cum să-i curaț eu pe toti, zic eu speriat.

- Da! Și hai mai repede ca acu se face 12, și nu am terminat mâncarea. Iar cand o veni tac`tu, o să vrea crăpelniță! Asta era mereu vorba ei - Crăpelniță! Folosea mai mereu acest cuvânt: Și când mâncam și când nu mâncam.” Toată ziua vrei crăpelniță ”sau” Iar vrei crăpelniță?” sau ”Mâine iar trebuie să vă fac crăpelniță, că m-am săturat de cea crăpelniță. Toată ziua vreți numai crăpelniță!”

Așa că după cartofi le veni rândul și la alte zarzavaturi și alte legume: morcovi, ceapă, pentru care plângeam mereu…Ce o fi având ceapa asta? Apoi pătrunjel și altele.  Și uite așa am debutat cu prima mea mancare: supă de roșii, cu suc de rosii și alte zarzavaturi în ea. 

Întro zi când nu era acasă mama și nici tata, fără ca ea să-mi spună, mă ofer voluntar, să le fac o surpriză.  Pregătesc mâncarea. A iesit bună, chit că o făcusem pe reșeul electric. Că pe atunci nu aveam aragaz și implicit butelie.  Când au venit acasă m-au felicitat.  Mama, când vede mi-a spus:

- Ia uite Fănică, avem un nou bucătar. Ia să faci de acu tu mâncare!

Și am mai făcut, dar nu multe. Mai mult între două pause de învățat sau scris. Că altfel mama m-ar fi pus să le fac chiar pe toate. Pe multe din ele, ca să mai scap, îi spuneam că nu știu să le fac. Odată tot în dorul de a o ajuta, am făcut iar mâncarea mea preferată. Dar cum mai și citeam s-au mai făceam și alceva, uitai de ea și reușii să o afum. Se prinse orezul de fund pentru că el nu a vrut să se plimbe singur prin oală. Speriat am alergat afară. Noroc că erau afară și Lubița și madam Berdan. Mă întreabă ce am pățit?  După ce le povestesc cum și ce, mă sfătuiesc să schimb repede mâncarea în altă oală.  Mă duc repede și le urmez sfatul. Dar cu toate încercările mele, tot nu am reușit să alung acea urmă de afumat. Nu se afumase tare, dar avea un ușor iz, care nu trecu neobservat mamei. Când a veni mama și a gustat-o a și cunoscut, că mi-a și zis:

- Da, ai reușit să o afumi?

Făcusem și eu ca în bancul ăla cu ”mâncarea ca la mama” Dacă nu îl știti o să vi-l spun altădată. Sau cei care îl știu, să-l spună la cei care nu-l știu!

Mai târziu avea să-mi prindă bine când am rămas singur cu tata. Da, mi-a prins bine și ”grupa” de la armată. Când sergentul Bejenaru sau Trăilă, chipurile ca să mă mai scape de instructie, mă propuneau la ”grupa”  de la bucătărie. Bejenaru zicea că să mă mai îngraș și eu oleacă. Ei, dar nici acolo nu scăpam prea ieftin. Că ne așteptau câte un munte de cartofi.  Ne strângeam și altii de la alte specialitați, vreo șase inși și atacam inamicul. Adică cartofii.  Când muntele scădea la un deal, mai luam și noi câte o scurtă pauză, până se prindea bucătarul de anul doi și ne băga iar în priză:

- Ce bibanilor, v-ați dat la bârfă? Terminați de curățat, că azi numai mâncați.

Și iar scădea după o oră grămada, care acu ajunsese la o movilă. În fine după încă o oră terminam și noi, drept care, bucătarul ne răsplătea cu porți speciale.

- Hai că meritați! După ce mâncați să văd și cazanele bec!

Oricum, tot mai bine era la ”grupa” decât la instructie. Mai ”fentam” și noi armata, cum ziceau unii.si prosti, alții…

Nici acu nu am scăpat de ea. Așa că, a doua zi, când m-am sculat, deși nu prea îmi ardea să mă dau jos din pat, din cauza soldului, mi-am călcat totuși pe inimă. Când intru în bucătărie, pe masă mă aștepta o listă cu o mulțime de zarzavaturi și alte cutii de bulion și roșii în bullion, pe care aveam să le cumpăr. Așa că înarmat cu răbdare și voință, am plecat iar la piață, după suc de rosii, cartofi, morcovi și pătrunjel. După ce vin cam clătinat acasă, mă apuc de mâncare.

După ce am curățat cartofii, le-a venit rândul și cepei și morcovului, țelinei…  Cu ceapa am terminat repede. La morcov, descoperisem de ceva timp, un nou procedeu de curățat morcovii. De ce să-i rad? îmi spun.  Arunc vitaminele din coajă. Și acolo sunt cele mai multe vitamine! Mai bine îi spăl cu spălătorul de sârmă.  Nici nu știți ce frumoși au ieșit! Parcă erau noi.  Poate unii, o să râdeți de mine, iar alții ca să nu recunoașteți, o să spuneți că știam și noi de acest procedeu.

Un morcov mai barosan, mi-a dat totuși de furcă. Ca era de toate taliile și avea cam multe ”cratere”. Nu cratere de pe lună ci, găuri lăsate de câte o coropișniță pofticioasă, ce se dăduse la morcovul meu. Da!  Ei și după care a urmat procedura.  Îmi făceam mereu griji ca să nu cumva să o afum iar. Dar știți cum e! Că de ce îți este frică nu scapi.  Cum eu mă credeam Napoleon, am început mâncarea și am lăsat-o să fiarbă în legea ei. Numai că, să nu stau de geaba, m-am apucat de scris în acest timp. Când după câteva pagini,îmi aduc aminte de mâncare, mă duc totuși în bucătarie. Deja se dăduse alarma. Iar orezul buclucas îmi jucase iar renghiul. Am răsturnat în altă oală imediat. Poate nu o să se prindă fiică-mea. Ca îmi dă cu ce apucă în cap.  Râd și eu! Aluzie când era Roxy mică, iar eu o mai necăjeam. Iar ea țipa:

- Mamă! tata nu mă lasă!

Iar măsa de dincolo:

  - Măi lasă fata, că dacă vin la voi, vă dau cu ce apuc în cap!

Iar ea, când voiam să o necăjesc din nou, îmi spunea râzând:

- Lasă-mă, că dacă vine mama, îți dă cu ce apucă în cap. Ei și vorba asta a rămas și acu. Iar acu astept să se faca ora 4, ca să îmi aflu sentința: - sunt bun de însurat... asta,... de bucătar? Împortant să alunece pe gât ... Nu? Dar tot nu am scăpat de reclamații:

- Iar ai ars mâncarea!

- Cum adică – Iar? Ei altădată, dacă nu-ți place să o faci tu mai bună, replicam eu îmbufnat.

Necuvântătoare mi-a trebuit...

Gata! Azi m-am hotărât! Nu o să mai fiu singur! Îmi cumpăr un papagal. Nu unul vorbitor că nu mă dă banii din casă și nici nu cred că ar fi recomandat. Numai  dat de gol de el, nu aș fi fost. Dacă mai venea și la mine cineva? Numai unul, că doar numai el, nu m-ar mai fi înjurat sau boscorodit la cap. Așa că mă duc lângă o librărie de lângă ”Casa Verde”, unde alături deschisese un magazin de pet-uri. Cu o zi înainte, văd în vitrină trei papagali. Erau doi galbeni de frumoși și unul albastru. Mi se pune pata pe cel albastru. Așa că, a doua zi,  înarmat cu money, îmi anunț dorința vânzătoarei de a lăsa-o fără papagalul albastru. Între timp unul din cei galbeni dispăruse. Îl cumpărase alții.  Mai erau doi. Îi iau și cușcă, că nu mai aveam. Cu tot cu papagal am lăsat cam 60r, și cu semințe, sau mai dus 2r. Că nu eram să pun papagalul să postească. Oricum el mânca numai semințe. După ce vânzătoarea îl transferă pe ”albăstrui” la mine în viitoarea cușcă, nu spun  ce plânsete și ciripituri ale ambilor papagali. Fiecare țipa și comenta în cușca lui. Nu mi-a fost greu să înțeleg că plângeau unul după altul.

- Unde te duci? De ce nu rămâi lângă mine ? Stai aici că eu am grijă de tine.

- Pai ce vrei? Nu am de ales!  Mă duc la noul stăpân!

- Ce crezi că o s-o duci mai bine la el? Hai te rog rămâi aici...Nu mă părăsi...

Mai aveau oleacă și cred că începeau să plângă...dacă nu ei popate eu.

- Ia gata poznelor! Ce v-a apucat? Ce plângeți unul după altul?

Vânzătoarea se uită curios zâmbind la mine. Drept care o ciupi și pe ea de mână de ciudă și necaz. Dar și așa nu avu noroc, că aceasta îi dădu drumul în noua lui locuință albastră. Poi cum altfel se putea? I-am luat și lui una albastră ca el.

Poate erau frați, sau poate plângea după gagică-sa! Oricum nu mai  aveam bani ca să-i fac să nu mai țipe. Și apoi cușca era și așa mică, că nu-mi permiteam una mai mare, că era 45r. Așa că în țipetele lor disperate am plecat acasă. Pe drum cred că i-a plăcut plimbarea, că s-a mai potolit. Acasă în schimb, cred că și-a adus aminte de ea, că iar  dă-i, țiuială și ciripeală. Mă și certa:

- Zgârcitule! Nu puteai să mi-o iei și pe ea? Eu cu cine mai schimb o vorbă?

- Cu mine! îi zic eu.

- Cu tine? Nu cred că o să ne înțelegem?...

- La pariu?...

Cred că era băiat după spusele vânzătoarei, că era acu pui și nu se cunosc prea bine. El normal ar trebui să aibă nasul, pardon baza ciocului albastră. I-am pus mâncare, apă și i-am  zis:

-  Uite asta îți este noua ta casa, de acu încolo. Dacă faci gâlci, te pun să plătești chirie.

Iar el de frică a tăcut. Da a tăcut o vreme... Când am deschis în schimb geamul, acompaniamentul de zor al vrăbiilor gureșe de afară, îl făcu iar să țipe:

- Ei! Ajutor! Veniți suratelor și salvați-mă! Scoateți-mă de aici! M-a făcut ăsta captiv...

”Hait că mi-am găsit beleaua cu tine ”zic în gând. Mă fac că nu îl aud și dau să ies din cameră. Dar nu ajung bine la ușă, că strigătele lui disperate mă fac să mă întorc din drum.

- Ei, ce ai? Ai nebuneală? Îl dojenesc eu cum făcea în mod  caracteristic, madam Berdan, cu câinele ei Miky.

Dar el nimic! începuse să comenteze la mine. Ba mă mai și ciripea cu o notă majoră. Un fel de cârâit. Mă apropii de cușca lui și îi zic :

- Auzi dacă nu te potolești te duc la”nepotul” lui Costică. Auzi Costică? Îi zic eu spunându-i numele lui fecioru-miu, după care mă fac că ies afară.

- Ei unde te duci? Ce îmi întorci spatele? Vreau la gagica mea!

Costică al meu,  avea o mâță de tip British-irlandez sau ceva pe acolo. E un fel de siamez cu persan, cafea cu lapte. Nu știu exact ce rasă e. Atâta știu că e de o boroboață nemaipomenită, ce nu cunoaște limite. Face tot felul de nebunii. Se cațără pe perdele, trage de ele. Era să răstoarne și pomul de crăciun aruncându-se pe el, crezând că ar fi bine dacă ar face și el  parte din decor, printre atâtea globuri colorate. Dar tot nu s-a lăsat până nu a spart câteva globuri. Iar pentru asta a primit o scărmăneală de la stăpânu-su. Adică ”tăticul lui. Costică al meu îi era ”tată”. Poi da, nevasta la botezat așa  – ”nepoțelul” – în dorul de a avea și ea un nepot sau nepoțică, de la copii ei - Costică sau Roxy. Așa că i-am zis și eu papagalului meu ”nepoțelul”. Acu avem doi ”nepoței”: Unul cu patru picioare  și unul cu două. Face excepție nepoata cumnatei. Adică fiică-sa. Așa că de acu am de treabă. Mi-am făcut singur de treabă. Fiică-mea când a venit și îl vede spune:

- Tu cred că ai înnebunit! Papagal îți mai trebuia, că încolo aveai de toate!

- Știi ceva ? Te rog să nu te legi de ”nepoțelul” meu. Costică cum are un ”nepoțel”? Ce numai el ? Acu am și eu unul!

Drept care a și primit răspunsul de la ”nepoțelul” meu:

- Asta cine e? și ce mai vrea?...Ce, nu are loc de mine?

- Dacă nu mă lasă să dorm și mă scoală dimineața cu noaptea în cap, vă dau pe amândoi afară! Vă culc pe preș

 În fața ușii! mă amenință Roxy.

- Faci și tu cum făcea  cucul de la pendula panterei roz. Că se culca cu cucul în pat? Ar trebui să-i mulțumești că are cine să te scoale dimineața. Nu trebuie să mai pui telefonul să te scoale, care odată cu tine mă scoală și pe mine. Iar eu nu am motive  să mă scol la ora aia. Gata, mi-a ajunge atâția ani sculat mereu la ora 5. Eu am muncit la viața mea!

Ei dar până la urmă s-a îmblânzit și ea când a văzut ce îi poate pielea. Ba mai mult, probabil că auzise propunerea fiică-mii de al da afară și mai și comenta.

- Uite vezi ai supărat băiețelul! Nici lui nu-i convine regimul!

Și bineînțeles că am obținut imediat   aprobarea lui, comentând și el.

- Ba tu să te duci afară!

- Știi ce a zis el?  zic eu, traducând. A zis că pe tine o să te trimită afară! Tu să te duci la casa ta!...

- Da, da! Îi dau eu lui! Îl duc la ”nepoțel”!

- S-o crezi tu! Să nu te atingi de nepoțelul meu. Eiii...!  Ai auzit?

Mă întorc la papagal și îi zic:

- Taci din gură e groasă. Asta nu știe multe. E nebună, te duce la mâța aia a lui Costică și te lasă fără pene...Ciulama te face...

- Țiuuuu, face el iar, ca și cum ar fi zis: ”Daaa... ? Am înțeles!”

Nu știu dacă vorba mea, a avut darul să-l îngrozească, că o vreme nu a mai comentat. Drept răspuns a început să-și facă toaleta, ne mai acordându-mi vreo atenție. Ce vreți? Îl șifonasem!

Dar să vezi comedie mare! Seara, eu las de obicei un neon de 14 w aprins când mă uit la TV sau calculator, ca să văd ce scriu. Cum se făcuse aproape 10 seara, începe simfonia opus 10 în re minor... Ce hărmălaie făcea! Se îmbujorase tot făcuse niște guși mari cu penele zburlite și mă certa cârâind. La început nu am înțeles ce îl apucase.   - ”Stinge lumina aia, că vreu să dorm! Și nu te mai uita atâta la gagici și culcăte...”Ops!...Mă mai și critica!

Ei mai exagerez și eu câteodată...Dar apoi am înțeles. Îl supăra lumina. Voia să doarmă. Cum am stins lumina, s-a  și potolit și a închis ochii. Așa că de acu are cine țipa la mine și eu la el. Cred că ne vom înțelege bine noi amândoi! O să ne mai râțoim noi doi o vreme, până îl mai învăț bunele maniere. Acu de la 7 până la 16 pm,  am la cine mă uita și țipa. Dar și el la mine. Nu mai sunt singur! O să-l învăț să joace și el la loto! Ce să consume mâncarea degeaba? Îi fac bilețele cu numere, care le va extrage din ”urnă” adică din cutia lui cu mâncare. Dacă câștigă, îi cumpăr și lui  o gagică...ca să nu mai fie nici el singur. Să te ferească cel de sus, să intri în gura lui. Că nu te mai speli cu toată Dunărea pe cap. E de un mahalagism debordant! Ce ne făceam dacă toți vorbeau ca noi? Erau mai ceva decât țațele din piață...

Și cum ”costică” al meu se cam rățoia la mine, am țipat la el să tacă, că mă doare capul! Dar ți-ai găsit! Țipa mai tare la mine și mai dădea și din cap repetat și mă și cârâia. M-am dus la el și l-am luat în brațe. Am pus degetele la ciocul lui să mă conving dacă întradevăr e băiat de băiat... Dar surpriză m-a mușcat de deget. Îmi compostase degetul și prinsese în ciocul lui întors pielea de la deget, dar nu-i dădea drumul și tot mă cârâia. Am tras degetul să îl scot din gura lui, pardon din ciocul lui, și cum el nu-mi dădea drumul la deget era să-l scot cu totul afară. Că era să îl scăp. Parcă era un cățeluș. Ca să vezi cât seamănă unele apucături sau obiceiuri între aceste animăluțe.

 Part 2

Animăluțul meu a început să-și i-a lumea în cap. Da! Cred că l-a apucat damblaua. Azi începuse să tragă de gratii, de sîrma care leagă cutiuța cu sămânță, Trăgea de ea, să o dea jos. Acolo unde stătea, nu era bine.  Am să-i spun”demolatorul”. E de o răutate nemaipomenită. Pe lângă faptul că mă mai mușcă de deget, ce vede în cușcă, trage de ele. Parcă e cățeluș și nu papagal. Și mă mai mir cui seamăn. Sau de unde ne-am inspirat noi oamenii de a face numai rău. Și asta studiind faptele tragico-comice, ale papagalului meu. Ca să nu mai spun de unele poziții comice ale lui. Când bea apă stă cu un picior pe suportul lui și cu unul pe paharul cu apă.

Numai așa putea bea. Iar când mănâncă stă cu capul în jos și tot spânzurat de alte sârme. Dar tot mai trage din când în când și de sârme, pahar sau alte cutiuțe și sârme. E tare nervos! În altă zi îl i-au în mână, dar învărtea capul ca pe un girofar încercând să mă apuce cu ciocul de mână ca să mă muște. Îl mai frecam pe cap și, atunci stătea. Mai lua o pauză. Cum nu-l mai frecam iar dădea să mă ciupească. Îi mai dădea și Roxy câte un deget, deget pe care nu se sfia să-l ciupească și pe ăla. În opinia lui, degetele noastre erau inamicul lui. Odată la început când la luat Roxy în mână a ciupit-o de mână. Aceasta îl scapă. Nu se așteptase la o așa impolitețe din partea lui. După ce a alergat prin casă o oră după el, că nu voia să se lase prins, aceasta zboară pe o perdea. Așa a reușit să-l prindă, că rămase cu ghearele prinse în perdea, dar nu înainte de a o composta și de deget.

Dar cea mai mare supărare a lui, este atunci când trebuie să spăl vasele. Zgomotul făcut de apă, cred că îl enervează tare.Că mă acoperă cu un potop de înjurii la adresa mea

- Oprește odată apa aia! Nu vezi că eu mănânc? Mă deranjează!

Cum opresc apa tace.

- Taci că te pun să speli tu vasele!

- Ba tu să le speli singur! Ce? M-ai adus de slugă…

Mare poznă! Papagal am vrut, papagal am acu! Și sunt ferm convins, câte o să-mi mai facă...

Gata! Am dat divorț de ...Nu, nu de nevastă-mea!  Cum era să fac o așa mare  prostie ? Mai trebuie și altădată.... Pac la Războiu!...

 Da am dat divorț, de ”găina” pe care a botezat-o așa, fiică-mea. Papagalul meu. Dar ce credeați? Poi nu se mai putea. Dimineața la 6 țipa și ne dădea deșteptarea. La prânz și seara așișderea. Așa că cu lacrimi în ochi, i-am îndeplinit dorința fiică-mi, de al exila.

 Ei, dar când a văzut că îl scot la plimbare, a început să mă și certe. Parcă știa el ce știa. Cred că presimțise că mă părăsea. Când am ajuns la Pet-ul din zonă, văd la geam o colivie în care erau două”zebre”. Nu zebre de ălea vărgate, ci ”zebre australiene”. Mai bine zis, cintezoi- australieni sau zebre - cintezoi, nici eu nu mai știu care cu cine votează. Erau doi. Erau pereche. Ce îmi trece prin cap? Ce ar fi să fac schimb în natură! Zis și făcut. Mă înteresez de prețul lor și când aud că au același preț pe care îl dădusem și eu pe ”găina” mea, Îi zic:

- Domnișoară! Nu vreți să facem o afacere?

- Ău! Care? întreabă ea. Poi dați-mi la schimb cu diferență pe cei doi îndrăgostiți. Și îi arăt pe cei doi în cauză, care la început stătuse-ră băgați unul în altul, iar la vederea mea se despărțiră.

- Cu ”găina” asta a mea nu mă mai înțeleg. Toată ziua țipă și mă ceartă. Mă ciupește, e sălbatic.

- Da ! Dar mai dați încă 35...

- Bine! zic eu.

Când la transbordat pe al meu, în altă cușcă, a mai mers. Dar când a venit și rândul unuia din cei doi, ei, nu se lăsa de loc prins. A scăpat afară în prăvălie, noroc că m-am dus repede, și am închis ușa, că îl scăpa afară. Și asta că pe timpul transbordării, el o ciupise pe vânzîtoare. Nu era satisfăcut cu  plecarea. A trebuit să gâfâie un ceas, vânzătoarea, ca să-l prindă. După ce ia teleportat la mine în cușcă pe cei doi, el a stat jos până am ajuns acasă. Nu mai putea obosise. Vânzătoarea se uita speriată la el. A trebuit să-i acorde primul ajutor. L-a stropit cu apă ca să-și revină. Ce te joci? Era destul de cald afară. După o jumate de oră, când s-au mai liniștit și ei, gagiul a început și el să țipe la mine și să mă certe. Cred că aluzie la fugăreală. După ce le-am mai dat apă și mâncare, ea, o dolofănică gri cu alb și pete negre, cu cioc portocaliu, se avântă în jos la masă. Și nu se încurca. El stătea sus și începuse să țipe iar la mine, înfoindu-se. Sau poate la ea...Un fel de: ” ci, ci ti, ti, ta, ta, repetat, de vreo câteva ori. După care văzând că nu-l bag în seamă, se înfoi, că se făcuse mai mare ca ea. Începuse să zică ceva de genul: ”zib, zib, zib”, în timp ce ea mârâia de jos, aprobator. Apoi a coborât și el jos la masă.

Nu vă mai spun când a venit fiică-mea. Prima dată nu i-a văzut. A doua zi când a venit i-a auzit pe unul mârâind.

- Da asta îmi mai lipsea acu, trei  ”găini”? de parcă nu era  de ajuns unu...

Ea prima dată nu văzuse pe cei doi și crezuse că era și fostul papagal cu ei în cușcă. Am liniștit-o spunând că: de ”găina” ei am dat divorț.

- Poi da, ca să mă țipe ăștia acu. Dacă mă scoală, te dau afară cu tot cu ei.

- Lasă că o să facă pui, că sunt perechi, încerc eu să o îmbunez.

- Da numai orâcurile alea mai lipseau, nu se lăsa ea.

Dar nu a mai comentat. La masă când a început  fiică-mea să mânânce, de bucurie, ei i-a ținut  o serenadă, acompaniat și de ea. Cum  el era nervos, cu pete maro la cap, tot gri - cafea cu lapte și cu ciocul roșu, se ștropși la fiică-mea.

Și uite așa, amu de câteva zile, mi s-a mărit famelia: 6 suflete coane Fănică...I-am și botezat. Pe ea că e mai grasă, am botezat-o – Ludmila. Iar pe el – Sorin. La bloc aveam doi vecini care se numeau așa. Și le-am pus numele în cinstea lor. Ea era grasă, iar el slab. Așa și ei acu.

Dimineață cum mă văd că apar la bucătărie, mă țipă amândoi în cor, să le dau mai întâi lor mâncare. Eu? pot să mai aștept. Și așa am mai făcut rost de o orhestră pe trei tonuri. Din când în când când după o masă copioasă, mai făceau și ei o pauză, pe el tot nu-l răbda și trăgea într-una de ea, jumulind-o. Îi făcea coafura. Mai riposta și ea la el când acesta în dorința lui nebunatică de  aș arăta compasiunea față de ea, o ciupea mai tare. Și țipa și ea la el. Te umfla râsul, când îi vedeai. Ea mare și grasă, în timp ce el o așchimodie jumate din ea, dar al dracului. Noaptea  dorm  ca doi îdrăgostiți sub clar de lună, băgați unul în altul. El la margine, iar ea la stânga lui băgată toată în el. La un moment dat odată nu vedeam decât unul. Că m-am și speriat. Credeam că evadase.  Zebre Australiene am vrut, zebre am găsit. Dar sunt așa de simpatici...

Part 3

De câteva zile încoace, ” zebrelor ”mele,  gura nu le mai tace, iarba, adică meiul nu le mai place. Ba mai mult am primit și primesc într-una reclamații și pe deasupra mai sunt și beștelit de ”găinile mele” Adică cele două ”zebre” Așa îi plăcea fiică-mi să le boteze. La urma urmei așa îmi trebuie dacă mi-am luat orăcăituri pe cap. Au devenit de o obrăznicie ne mai întâlnită. Sunt sub orice critică. Comentează sus și tare într-una. Pe lângă faptul că mă mai scoală și cu noaptea în cap...mai fac și gurită. Azi de pildă, pe la cinci, începuse să se lumineze de ziuă. Mă hotărăsc greu să mă dau jos din pat. În drumul meu, totuși spre baie, aud glăsucioarele găinelor mele:

- Iauzi! S-a sculat ăla. Poate iar ne uită și se duce iar in pat, cum face el de obicei, uitând de noi.

- Poi  fi sigur, comentează și ea.

Îmi continui drumul. Când ies, mă pune dracul să mă abat și pe la bucătărie, unde își aveau ele sediul și dormitorul. Mă întâmpinară amândoi ca deobicei înt-un glas, cu un cor de ciripituri, de credeai că luase-ră foc, ce mai !

- Ei ce faci? Te-ai sculat?Ți-ai mai adus aminte  și de noi? Hai fă-te mai repede încoa și dă-ne de mâncare, că ne  o foame de lup.

- Dar ce voi mâncați și noaptea? Doar aseară aveați mei  din belșug!

- Aseară, a fost aseară. Acu e ziuă din nou!

- Și ce mă înteresează pe mine! Ce v-ați sculat cu noaptea în cap? Nu aveți somn? Nici nu s-a luminat bine de ziuă. Hai tonul la somn.

Și ies supărat din bucătărie, într-un cor de noi proteste:

- Hei! Ce faci? Ne întorci spatele? Iar ne-ai uitat? Vino înapoi! Ce dacă nu s-a luminat bine de ziuă.Nouă ne este  foame!

Dar nu mai țin seama de protestele  lor și mă bag repede în pat, ce ocupat cu sporovăilal lor, începuse să se răcească.

Mai apuc să  aud în final bombăneala lor:

- Mă și gândeam eu. Iar ne dă mâncare când își aduce aminte! Ar trebui să facem revoluție. Unde sunt drepturile noastre? Uite că m-am luat după capul tău  și ne-am pricopsit cu ăsta.

Cel puțin aia dinainte, era mai doamnă.

- Mai doamnă? Ai uitat că a vrut să te prindă și te-a apucat de coadă, iar tu te-ai smuls din mâna ei, lăsând și o bună parte de bunătate de pene din coadă?

- Pai da și acu numai pot să zbor...

- De parcă ai zburat vreodată...

- Da am zburat când am ieșit prima dată din ou...

- Da ai căzut de pe masă...

Auzindu-le mă făcură să zâmbesc:

”I-a uite la ele urâcurile, mai și comentează. Mai ceva ca niște țațe de la piață. Mi-am găsit beleaua cu ăștia. Cred că mă duc iar la gagica aia și dau divorț de ei...

- Ba s-o crezi tu! Ce crezi că te joci cu noi, de-a alba - neagra?

Mă ridic speriat din pat, uitându-mă prin jur. Cine o fi vorbit?

- Noi ! Ce te grăbești să tragi din nou la aghioase, în loc să ne hrănești. Uite că o să-ți facem în ciudă și nici noi, nu o să te mai lăsăm să dormi.

- De parcă m-ați și lăsat. Toată noaptea v-am auzit forfotind într-una...

Dar stați așa! Cum conversați cu mine? Parcă eu nu știam limba păsăretelor și cu mai puțin a voastră.

- Ei ce știi tu! De fapt ce știți voi oamenii? Voi vă credeți mereu mai presus de orice. Vă credeți mai inteligenți. Noi putem comunica și cu voi prin telepatie...

Ei nu, că asta întrecuse orice...Și așa îmi pierise cheful de somn. Se speriase și el.

- Degeaba drăguților! Nu este ora. Așa că până nu mă scol eu la ora opt, nu primiți nici voi nimic de mâncare. Am zis!

- A zis-o! Ai văzut? Nu îi este milă nici de mine măcar.

- Nici de mine, ripostă masculul, cu un nou ciripit îndelung și din cale din afară de enervant:

- Cip-cirip ....într-una și sacadat.

Din când în când, pe o notă mai joasă,  îi  ținea și ea isonul,  scurt și răspicat :

- Da ! Da! Hai scoală, ai dormit destul!

- Nu e încă opt! spun eu.

Drept răspuns le-am întors iar spatele și mă întorc cu fața la perete, punându-mi perna peste urechi, îngropându-mi și capul. Poate așa, nădăjduiam eu, că nu o să le mai aud. Dar ți-ai găsit. Văzând că mă fac că nu-i aud, ele trecură pe altă lungime de undă, doar, doar mă vor face să mă înduplec. Cum ele îmi cântau, reușesc să adorm. Dar exact la ora opt fără un minut, mă scoală iar strigătele lor enervante:

- Hai dă-te jos din pat! E ora opt, ce mai aștepți?

Cu un ochi, mă uit la ceasul electronic de pe măsuță. Era 7:59. Motiv pentru mine să reacționez violent:

- Nu e încă opt, mai e un minut.

- Ca să vezi! Uite fă la ceas, are dreptate...Nu e opt.

- Lasă-l că a dormit destul. Până se dă el jos din pat, până își trosnește el  încheiturile, până se face că face gimnastică, ridicând doar două degete în sus, că de picioare... ce să mai spun?

- Da așa, așa e! îi ține isonul și ea.

Mă uit exasperat la ele.

- Ei lasă ”găinilor”, că dacă mă enervați vă duc mâine în talcioc, și gata cu voi! Am scăpat și de voi. Poate așa mai dorm și eu mai mult...

- De noi nu ai să scapi așa de ușor. O să te bântuim! Nici la altă casă dacă ajungem, tot o să te sculăm să ne dai de mâncare.

- Să vă dea noul stăpân, sau stăpână...Ce treabă mai am eu?

Dacă o să continuați tot așa o să faceți și drumurile și trotuarul...Poate vă mănâncă o pisică...adică un motan... și scap de voi...

- Auzi la el! Ne vrea și răul...Vrea să scape mai repede de noi...

- Hai că m-ați enervat destul. Gata! Merg la masă!

- Ura ! Uite că mergem să mâncăm...

- Voi nu ! După ce mânânc eu, vă vine și vouă rândul.

- Pai nu ? Mă gândeam eu...

- Nu te mai gândi atâta dragă, spune el, smulgându-i o pană de bucurie din coada ei.

- Ei ce faci? Ce te-a apucat? Ai să mă lași cheală, în ritmul ăsta.

- Lasă dragă o să-ți fac un ilic. Diseară te voi încălzi, ca să nu cumva să răcești... Eu ce mă voi face fără tine? Eu la cine o să mai țip...?

Mănânc, s-au mai bine zis încerc să mânânc, acompaniat, de corul lor de voceferări:

- Hai halește mai repede! Ce tot atâta bagi în tine. Nouă ce ne mai dai?

- Na-vă și vouă, zic eu cu năduf, aruncându-le o bucățică de pâine, printre gratiile cuștii.

- Da, mersi, puișor... Tot e mai bine decât nimic.

Și se repede la pâine, pe care cu apucături repezi și lacome, o devoră cu plăcere. El stătea sus și o urmărea, cum mânca, tot ciripind într-una.

- Fă ! Mai lasă-mi și mie o bucățică!

- Hai dă-te jos și tu și nu mai face mofturi. Zi mersi, că s-ar putea asta să fie ultima și toată masa pe azi.

- Pai, dar ce credeați? Ajunge! Și așa e prea mult! Ce vreți să vă îngrășați? Și așa Ludmila ta e cam grasă...

- Cine e grasă, zise ea scurt și agasat, oprindu-se pentru o clipă din mâncat.

- Tu!

- Ei aici are dreptate tipul. Așa e! Ești ce e drept cam grasă. Ăsta e cusurul tău...

- Eu îs grasă? Ei lasă că te mai atingi tu de mine. Aseară nu eram grasă?Îți dau eu ție, zise ea enervată, urcându-se sus și ștergându-și  într-una, nervoasă, ciocul de băț.

Mă uit la ei și discuția lor mă amuză. După ce termin mă ridic, într-un alt cor de proteste. Acum își revărsau furia pe mine:

- Ei gata? Ai băgat în tine, dă-ne și nouă mei și apă.

- Așteptați hahalerelor! Hooo! Ajungă-vă! Uite ce mizerie ați făcut în cușcă! Să vă faceți de acu curat...

- Nu vrei să dăm și cu aspiriciul?

- Dacă s-ar putea....!

- Hai mai repede că leșinăm aici.

- Hai să o văd și pe asta!...

- Da ce crezi că mult ne mai trebuie? Ia leșină dragă oleacă să se convingă și tipul ăsta arogant și fără inimă...

- Nu pot acu ! N-am chef că mie foame și nu-l mai ține pe ăsta de vorbă, că dau divorț de tine...

În fine, nu mai ascult dialogul lor și caut un șervețel pe care îl aduc ca să curăț în interior mizeria din cușcă. la vederea hârtiei mele, ei se sperie sărind care încotro și croncănind speriați:

- Hai ce v-a apucat ?Ați înebunit? După ce vă fac măi-măi aici la voi, că parcă e la porci, mai și comentați. Tura viitoare vă faceți curățenie singuri. Nu știți decât să mâncați, să spurcați cușca, să vă bateți, să o jumulești pe biata de ea...

- Vai dragă! Ai auzit? Mi-a spus ”dragă”! Tu de când nu m-ai mai spus așa?

- De ieri, adică de astă noapte...Uite că ne dă și apă, zise el trecând peste aluzie, ceea ce nu scăpă ei:

- Pai da mă ei cu altă vorbă...?

- Da și acu vă dau și meiul... și un șut în fund...!

- Te rog frumos! Vezi cum ne vorbești...!

- Că altfel ce? Te pominești că dați divorț de mine. Dacă așa v-a fost bafta sau soarta să vă încurcați cu mine.... Asta e! Norocul vostru!

După ce văzură și meiul sosind în cușca lor, pe o parcelă de plastic, se avântară amândoi, ciugulind într-una de parcă nu mai mâncaseră de trei zile..

- ”Ce te faci cu ele”?

După ce, mâncară cinci minute, se suiră amândoi sus și scuturară amândoi din aripi, pieptănându-și penele  intens. Din când în când o mai pieptăna și pe ea. Și îi mai smulgea și câte un fulg. Asta din prea multă dragoste.

- Sorine! Las-o în pace!

- Ai auzit dragă! Și el a spus să mă lași în pace, zise ea continundu-și toaleta.

După care,  apropiați unul în altul, priveau la mine, închizând câte un ochi, când unul, când altul. Mă ridic și ies afară. Aștept  iar comentarii. De data asta nu mai aud nimic.

Și uite așa e în fiecare dimineață. Că peste zi... scenariul se repetă și aproape toată ziua. De câte ori vin în bucâtărie, mă întâmpină amândoi cu un cor de proteste:

- Acu ce mai vreți? Aveți de toate!

- Ai uitat de desert! …  

              

***

Part 4

”Găinile” mele au luat-o razna! Adică zebrele. Azi după ce m-au boscorodot la cap, cică să le dau de mâncare, tot nu s-au lăsat.

- Hai mai repede, iar ai uitat de noi?

- Vezi că dăm divorț de tine.

- Mare pagubă!

- Păi da ție îți vine ușor să vorbești.

- Sorine! gura!

- Ba tu să taci, ne-ai luat ai vrut să te pricopsești cu noi, acu ai grijă de noi, nu ne lăsa să suferim de foame.

- lasă că ție, nu-ți mai trebuie mâncare. Și așa ești cam...

- Cam cum?

- Cam dolofănică...

- Da mersi...Hei ce stai schimbă-ne și apa...

Ce era să fac? M-am supus. În timp ce scot suportul cu apa, aud în urma alte comentarii.

- Hai că acu ne schimbă și apa. Că era caldă.

- Lasă că pentru mine era numai bună. Și așa aveam de gând să fac o baie...

- Păi da la mine nu te gândești... Pe mine mă lași să răcesc...

- Măi dar mai taceți găinelor! Mă doare capul

- Auzi la el! ne-a făcut ”găini”!

- Păi dacă cotcodăciți într-una ca niște găini.

- Ce sunt ălea?

- Niște păsări de curte mult mai mari decât voi. Barem ălea mai fac și câte un ou. Când eram la casă aveam o găină, defapt două, care făceau trei ouă pe zi...

- Hai taci că te lauzi.

- Tu când faci ouă?

- Când o vrea mușchii mei!

- Hai mai repede cu apa aia, și lasă poveștile! Că ni-e sete!

- Hai gata ajungă-vă! Na!

- Cu voi nu e de trăit. O să audă vecinii, și neștiind că vă am pe voi, belelelor, o să zică că Marin a început să vorbească singur.

- Da așa vecini ai?

- Ei ce știți voi?

- Na luați și mâncare și am scăpat azi de voi.

- S-o crezi tu! Ce crezi că asta ne ajunge toată ziua? Mai vrem!

- Mai târziu! Gata!

Știți ceva? I-a ducețivă voi afară, și le deschid ușița.

Dar ei nu o vedeau.

- Ce, gata, ne dai papucii?

Bag mâna în cușcă și încerc să o prind mai întâi pe Ludmila. S-a lăsat repede prinsă. Probabil că nu avea chef de fugit.

- Ei i-a mâna de pe nevastă-mea!

Dar nu țin seama de protestele lui, și o scot în sfârșit afară din cușcă, după care o pun pe niște ziare lângă cușcă, lăsându-i ușa întredeschisă. După ce a țopăit o vreme s-a săturat de țopăit și a sărit în cușcă, în protestele lui:

- Pe unde ai umblat? La ora asta se vine?

Enervat încerc să-l prind și pe el. Dar se lăsa greu. După ce l-am alegat toată cușca vre-o două minute, se lăsă și el prins. Când se văzu afară, protestă acum ea.

- Ei ai plecat? Vezi poate întârzii la masă. că eu nu stau cu masa întânsă toată ziua.

După care mai țopăi și el în recunoaștere, se avântă jos cu un zbor nu prea reușit, căzînd repede jos, asta trezindu-i proteste ei:

- Ei vezi să nu-ți rupi gâtul că te omor!

L-am ajutat să se ridice iar pe masă. Acu stătea chitic de frica ei. Până la urmă după ce ocoli de câteva ori cușca găsi gaura, și se puse pe treabă. Se avântă pe ușă și se repezi în brațele ei.

- Vezi mai pleacă tu de acasă, că nu mai vezi desert...

- Ia nu mai mârăiți atâta!

- Ei! Noi nu mârâim! Nu suntem mâțe!

- Nu? Sunteți mai rele ca ele. Dacă faceți ca ele? O să vă dau lor. Am vre-o două pe aici prin spatele blocului, cu mulți pui...Nici nu au ce alege din voi. Mai mult sunt penele...de voi.

- Da? Vezi să nu! Noi suntem găini, așa ai zis!

- Găini, zebre, cintezioi, tot aia e!

- S-o crezi tu că e tot aia!

- Gata guralivelor!  mai tăceți că vă dau afară! Și sigur mâțele o să se ospăteze cu voi. Ce friptură bună ar fi pentru ele? Cum voi zburaîi mai mult pe jos...

Și plec, lăsându-le să vorbească și să comenteze singuri. Le-am lăsat și ușa deschisă, mai mult să văd ce vor face. Dar ți-ai găsit nu nimereau ușa. Sau poate nu vor să mai iasă afară...

Bineînțeles că au urmat aceleași zile cârcotașe. Nici a doua zi, nici următoarele, nu ia schimbat. Tot așa de guralivi au rămas. Când intram dimineață la ei, nici nu deschid bine ușa, și mă întâmpina un cor de biz-biz-uri. Care mai de care mai puternice ale lui Sorin șau ale Ludmilei.

- Hai odată! Credeam că nu mai vi azi și pe la noi!

- Am crezut că ai uitat de mine, se trezi și Ludmila să se bage în seamă.

- Hei gaițelor! Shut Up!

- Noi nu gaițe!

- Ia uite, ne ia pe englezește.

- Gura!

- Da știam și noi ce înseamnă. Ce ne crezi așa de proaste?

- Voi ați spus-o!  Gura păcătosului adevăr grăiește.

- Ști ceva o să te reclamăm la drepturile om... adică a păsărilor...

- Ei nu, că vouă vi s-a făcut de pâine cu vin la ochi. Și așa aveți dungi negre la ochi! Vi le conturez eu mai tare.

- Da apoi știi numai să ne ameninți, să ne bați... Unde sunt drepturile noastre?

- Dar ale noastre Ludmila, unde sunt?

- Ce mai aveți și voi drepturi?

- Desigur! Dreptul la ședere, dreptul la cât mai puțină muncă, dreptul la întins mâna, dreptul la spagă, dreptul la cât mai puține comentarii, dreptul la zile libere, atât naționale cât și religioase. Că s-au umplut calendarul cu ele de mulțimea sfinților.

Dacă s-ar putea și ar fi după ei, am sta numai acasă! Să murim mai repede de foame, ca să nu le scadă ăstora veniturile ilicite. Că ne jupoaie tare. O să ne ia și pielea de pe noi.

- Nu contează! Se cheamă că aveți totuși drepturi.  Ale noastre îs mai importante decât ale voastre. Voi stați și nu produceți nimic. Și așteptați la alții să i-a inițiativa! Numai gura e de voi.

- I-a uite cine vorbește? Voi vorbiți guralivelor?

- Păi vrem mâncare! De azi intrăm în grevă! Hai și tu: Vrem mâncare, vrem curat, vrem apă, vrem căldură, că vine iarna...

- Ei, de parcă voi ați fi singurii...Ce la mine nu vine iarna? Îmi este și groază să mă mai gândesc la ea.  Când, copil mic fiind, așteptam cu mare bucurie venirea iernii și împlicit primii fulgi de nea, acu nu ma mai bucura. Acum vedeam de ce parintii nu se bucurau la randul lor de atata zapada... Și cum pe vremea mea erau ierni aspre, bogate în zăpadă, până la prânz se punea cam juma de metru. Bucuria mea!  Ieșeam afară și uitam să mai vin în casă. Noroc de mama că mai mă chema de afară. După ce veneam înghețat înăuntru, nu-mi mai păsa când dădeam de căldura de la sobă. Mâncam și o ștergeam iar afară, spre nemulțumirea alor mei.

- Cum e iarna aia de care spui?

- Ei voi nu știți ce e iarna! O să vedeți când o să înghețați și o să tremurați aici.

- Păi să ne bagi la căldură! Eu nu pot să sufăr frigul.

- Lasă dragă că te încălzesc eu...

- Cine vorbește, tu nu știi să încălzești niște ouă, și te dai acu mare?

- Sorine ai încurcat-o, zic eu. Lasă că văd eu dacă până la iarnă o să mai fiți aici.

- Da ce ai de gând să dai divorț de noi?

- Oho! Și încă cum!

- Ei poftim la el cultură! Ăsta e în stare să o facă.

Drept răspuns se ambalară amândoi în cor.

 Am ieșit și le-am lăsat apă, pâine și mei. Dar tot nu-i răbda:

- A, vezi? Deci se poate? Hai la masă Ludmilo dragă, că am o poftă de ....jumuleală...

- Ei, mai las-o în pace! Că o să-i fac la iarnă pulover cu mîineci și totoși în picioare. O s-o dezbraci de tot...

Part 5.

De când cu aceste cutremure,”găinile” mele, au cam început să-și ia lumea în cap. Sunt din cale afară. Sunt sub orice critică. Nu mă mai înțeleg cu ele. Or fi știind ele ceva. Numai că asta nu i-a făcut ca să renuțe la obiceiurile lor, și mai ales dimineața. Bineînțeles că intrarea mea matinală în bucătărie nu se lasă mult așteptată, și este întâmpinată de corul de ”zib-zib-uri” și cârâiala lui, care mă ceartă iar, întocmai ca un disc vechi de patefon, sau a unei mori hodorogite.

- Bună dimineața! Te-ai sculat în sfârșit? Credeam că iar ai uitat de noi.

- Ei cum se poate una ca asta, să fac eu o asemenea prostie? Nu am dormit toată noaptea de grija voastră.

Pe undeva aveam dreptate, dar nu de grija lor, ci de grija mea. Că nici mie de la un timp iarba nu-mi mai place. Cu gura e la fel! Aia tace mai mereu. Și apoi cu cine să mai vorbesc? Doar singur! Noroc că mai am la cine să mai țip și eu....

- Ei uite draga, vezi? Ce ți-am zis eu ieri. Vezi nu a putut să doarmă toată noaptea, gândindu-se la noi, zise ea, întrerupându-mă din gânduri.

- Ei și tu, chiar l-ai vrezut? nu se lăsa el, într-un cor de proteste, care nu  prevestea nimic bun.

- Ai lasă vorba și dă-ne mai repede de mâncare! zise el înfoindu-se și apoi câscând...

- Văd că nici voi nu prea ați dormit prea mult astă noapte.

- Se vede?

- Pai da! El e de vină, că nu m-a lăsat să dorm. Într-una a tras de mine.

- Eu ziceam de el... dar în fine... hai ...

Scot dispozitivul de apă, adăpătoarea - cum o botezasem eu - cu gând să-l răstorn în chiuvetă, punându-le altă apă proaspătă. În timp ce mă întorc când eram cu spatele, îi aud: iar vociferând:

- Uite acu ne dă și apă proaspătă, să ai cu ce te spăla pe ochi...

- Ei, eu vă dau apă ca să beți, nu să vă spălați voi cu ea pe ochi. Ba pe deasupra să mai faceți și baie în ea.

- Noi facem ce vrem în apa ta. Hai mai repde că îmi este sete.

- Da ce ai petrecut astă noapte?

Nu răspund. În sfârșit vin cu apa, și o pun pe masă provizoriu.  Scot cutiile, adică desfac podeaua, albă plină cu semințe și alte elemente, și le curăț, petrecându-le sub un jet puternic de apă caldă. După aia le scutur bine, și le pun sămânța. În tot acest timp trăgând cu ochiu la ele, văd că sunt spionat, foindu-se plini de nerăbdare. După ce le pun mâncarea, fără nici un cuvânt, ea se dă repede jos, și începe să înfulece. În acest timp el stătea sus și îi cânta cu trilul specific.

- Hai du-te tu întâi, mâncăciaos-o, și mai gândește-te și la mine...mai lasă-mi și mie… nu mânca tot…Și așa ăsta ne ține la siluietă…

Dar ea nu avea urechi pentru el. După ce își făcu plinul, se urcă veselă sus lângă el, iar el, drept recompensă, o ciupi, asta din prea multă dragoste. Bineînțeles că acest gest de tandrețe a lui, nu fu primit cu prea multă bucurie. Ba din contră, cârâi și , supărată se dădu iar jos.

Și de ciudă mai luă în plisc câteva semințe.

- Ce a mai rămas un gol? nu mă rabdă pe mine.

Dar iar nu mai primesc nici un răspuns.  Dar el nu luă în seamă supărarea ei și se puse binișor pe mâncat. Acu mâncau amândoi. După vreo câteva minute se urcară amândoi sus, ștergânduși pliscurile de băț. Apoi el începu împreună cu ea, să-și înfoiască iar penele, scuturându-le. Ceea ce făcu ca exemplul să fie urmat și de ea. Acu amândoi își făceau coafura, aranjându-și penele. În timpul ăsta profit și eu și, mă așez la masă. Dar cum ei continuau să se scuture, m-am supărat pe ei:

- Ei ce v-a apucat? Pe mine nu vreți să mă lăsați să mănânc?

- Cine te oprește?

- Cum cine? Voi!

- Noi?

- Da voi! Numai dați din aripi, că îmi zboară tot tuleiul vostru la mine în farfurie. Vă dau jos!

 Ei, dar ți-ai găsit. Dacă ea se opri pentru o clipă, în schimb el, își vedea liniștit de treabă. Văzând că nici   gând nu au să se oprească, apuc cușca și îi duc la sol. Nu prea le-a plăcut, că el se opri.

- Așa să stați cuminți. Ce v-a apucat?

- Uite dragă ăsta e chiar culmea. Nu ne lasă să ne facem toaleta...

- După ce mănânc si eu, îi iau de jos și îi urc înapoi pe masă. Dar cum el se văzu iar sus, expres începu să se scuture, făcându-mi în ciudă.

- Ei da cu voi... și îi cobor iar ”cu liftul”, ceea ce făcu ca el să protesteze.

- Ei mai încet, că am rău de înălțime...

La urmă, i-am urcat sus. De data asta s-au supărat amândoi, că nu au mai scos nici o vorbă. Se înghesuiră amândoi unul în altul și se uitau pe furiș la mine. Ba mai mult el se întoarse cu spatele la mine, în timp ce ea se prefăcea că vrea să doarmă, închizând pe rând ochii. Din când în când el mai întorcea puțin capul, arucându-mi câte o privire pe furiș. Văzând că ea era cu ochii închiși, i-au o sâmânță care poposise pe masă lângă farfuria mea, și o arunc în ea. Gestul meu a fost repede contabilizat cu un nou protest.

- Ia uite dragă, ăsta aruncă cu mei în mine. Binețeles că și el se aprinse sărind în ajutorul soaței:

- Ei, ce te-a apucat? În alceva nu ai unde arunca?

- Păi, e de la voi. Și așa faceți risipă...mă gândeam că e bună mai târziu...

- Mai târziu? Mai târziu ne dai alta proaspătă, ce credeai? confirmară amândoi pe același ton într-un glas.

Asta mă făcu să apelez la vechea mea remarcă:

” Zebre Australiene am vrut, ”zebra” am găsit”!

- Ei ce vrei? Calul de dar nu se cată la dinți....

5.

Azi când m-am dus dimineață la bucătărie, cu gândul de a mânca, nu mică mi-a fost mirarea când, intrând pe ușă, era liniște. Ceea ce nu se întâmpla de obicei. Mă uit la ”găinele” mele. Or fi bolnave, sau ce or avea? Mă pun  pe scaun,  nici o mișcare! Îmi încălzesc ceaiul, îmi aduc cele din frigider, le pun pe masă și mă așez în așteptarea ceaiului. Ele nimic!

- Ce aveți sunteți bolnavi? Cum de nu mă mai întâmpinați ca întotdeauna?

- Așteptăm să începi tu masa!. Noi fără tine nu mâncăm!

- Ai las-o! fac eu, neștiind ce să cred despre ele.

- Da de când mă așteptați voi pe mine să mânânc?

- Uite de azi, spune pornit el. Și începu un cor de triluri și biz-biz-uri, că îmi străpungeau urechile.

- Ei gata am înțeles! Voi chiar nu vă e milă de urechile mele. Gata! Ajunge! Așteptați că acu e gata ceaiul. Dar prins în vorbă, uitai de ceai, care se opărise nițel. Așa că după ce-l deșertai în cană, mai așteptai o țîră. Dar faptul nu trecu neobservat de ele.

- Hai ce faci nu începi?

- Așteptați! Cu ochii la voi am uitat de el, și-mi opărește gâtul...

- Apoi cu tine...se zburli ea.

- Hai să mâncăm dragă, că după ăsta rămânem flămânzi.

- Barem de am avea, ce?

Da ce, iar nu mai aveți? Iar ați terminat meiul? Hai că vă pui altul acu, până se mai răcește ceaiul.

- Da ce voi de ăsta mâncați?

- Hmmm... mâncăm și noi ce putem, când putem, cât putem...numai să fie. Să avem ce?

- Greu de voi! Noi credeam că numai noi o ducem rău! Dar văd că...

- Hai lasă nu ne mai duce tu grija noastră, spun eu întorcându-mă cu suportul de apă - adăpătoarea, cum am botezat-o eu. Bineînțeles că lucrarea mea a fost primită cu un cor de aplauze. Le scot tăvile și le spăl. Apoi le pun meiul. Îi văd că se uită într-un ochi pe rând la mine

- Hei ce e? Hai că v-am pus! La masă!

Stau o clipă, apoi ea coboară să tatonează terenul. Apoi primind aprobarea lui se pune pe mâncat cu o viteză că m-a speriat. După câteva cântece coboară și el ca să-i țină de urât. El mânca și nu prea. Alegea cu grijă boable de mei. Parcă le selecta.

- Hai mânâncă-le pe toate, că tot aia e până diseară.

- So crezi tu! Până diseară? Da vrei să ne pui la siluietă?

- Poi n-ar strica... zic eu uitându-mă cu subînțeles la ea. Dar ea se face că nu a înțeles aluzia și își vede liniștită de treabă.

- Ai auzit dragă... vrea să-ți lași siluietă...

Dar nici lui nu-i răspunse. Era ocupată.

Între timp ceaiul meu se mai răci, și mă apucai și eu de el. După ce termin îi părăsesc, într-un cor de proteste, de parcă îi omoram. Voiau să mămânce cu mine. După ce termin de mâncat săriră sus și își aranjară iar penele. El din când în când o tot ciupea și pe ea de pene. Și nu se lăsă până nu-i smulse  o pană de la fund, adică din coadă. Ceea ce stârni protestele ei, și îl fugări și pe el prin cușcă, țipând:

- Ei ce ai cu coada mea? Vezi-ți de coada ta!

- Ei Sorine! Ce te-a apucat? Las-o pe Ludmila în pace!

- Mă trage iar de coadă, îmi zise ea, aproape plângând. Cum o să mai ies așa cheală în lume?

Dar el se plimba țanțoș cu pana în gură, mâncând fără ai da drumul. După ce se plimbă toată cușca cu pana în gură, se lăsă păgubaș, renunțând la ea. Din când în când își mai aducea aminte de ea. Și iar defila cu ea prin cușcă.

Ei ce vreți? Minte de găini...adică de zebre...

Gata! Azi m-am hotărât! Dau divorț de zebre! Așa că mi-am luat inima în dinți, cu jumate de părere de rău și valea. Spun doar jumate, pentru că totuși mă cam obișnuisem cu ele. Cine mă mai cârâia de acu. Dar nici cu sănătatea nu prea stăteam bine. Mereu aveam crize. Pe de altă parte, ce e drept mă cam săturasem de ele. Mereu mă bombardau când luau masa, cu mei, ce îl aruncau în farfuria cu borș, sau in cana mea cu ceai. Mă credeau unul de- a lor.

- Eu nu sunt vegetarian. Chiar dacă mai țin regim, ziceam eu deseori către ele. Dar ți-ai găsit. Cine să audă? Așa că, m-am dus înapoi la magazinul de unde îi cumpărase. Cum mă vede vânzătoarea mă și întreabă:

- Ce fac zebrele?

- Știți ceva? încep eu cu sfială.

- Ce?întreabă ea.

- Eu trebuie să plec la București la un control medical și nu am cu cine lăsa zebrele. Nu vreți să mi le țineți, până mă întorc? zic eu. Uite le las și mâncare....

- Da! zice ea.

Și le-am lăsat. La plecare ei începură iar să mă cârâie de zor:

- Ce ne-ai adus înapoi? Te-ai săturat de noi?

- Da! zic eu înțepat. Așa că la plecare îi zic vânzătoarei:

- Dacă cumva se oferă totusi cumpărători, puteți să-i dați. Și poate îmi dați banii, măcar pe ei.

- Desigur! zice ea.

Și au ramas la ea. Mi-a confirmat  peste câteva zile, ca îi dăduse. Așa că am mai recuperat ceva bani de pe ei. Numai pe cusca nu am mai luat nimic.

Nu stiu de ce, dar de-a lungul vietii mele, nu prea am avut noroc de pasarele sau alte animalute. Orice incercare de-a mea, de ami mari familia cu necavantatoare, vorba vine, a fost sortit esecului. Nu a durat mult. Ori ca nu erau de acord ai mei, ori mereu intervenea cate ceva, ori gurile rele din vecini...” Ce va trebuie...?” Chiar si bviata soacra-mea a fost impotriva broscutei mele...Ce e drept  am mai avut pasarele si cand eram mic. Cu ele am debutat. Asta ca tata intro zi, mi-a adus prima data un scatiu, apoi un sticlete, dupa care o pisica, pe Brandusa, dupa care am avut numai necazuri, si nu a fost si singura. Dar si alte tentative de a mai avea si alte pasarele, botgrosi, florieni, pitigoi, papagali, hamsteri, si ele au fost soldate esecului. Nu aveam noroc la pasarele si basta! Dar despre  toate aceste incercari ale mele, in dorinta de a nu fi singur, va voi spune mai tarziu.

Ei, dar dacă am scăpat de cele două zebre, acum a venit fiu-miu Costică cu mâța. Adică cu motanul! E un British, cafea cu lapte. Îl cheamă Mojo. E băiat și face acum și el, numai prostii. Asta așa ca să nu ne plictisim cumva. Că și așa doar nu aveam ce face. Motan ne mai trebuia.  Așa e, când îți faci de treabă, se cheamă - lucru manual! Dar de el are cine să aibă grijă. Sarcinile sunt împărțite. Costică cu bătaia, iar fiică-mea cu mâncarea, curățenia și mângâierea. Acu îmi defilează pe toate dulapurile, mesele, birourile, crezându-se bibelou. Și numai așa poate să-și facă și el toaleta, la înălțime. Când doarme preferă patul meu, când a lui Costică e ocupat cu el. În rest ori patul lui, ori scaunul ergonomic a lui Costică. Ce te joci?

De la un timp își mai aduce aminte și de scaunul meu. Ziua mai vine la mine și după ce ”mă roagă” din priviri cu un acord, îl mai scarmăn, după care îl și scarpin pe cap, sau pe sub barbă, învârtind capul ca un titirez. Si așa de bucros este! Când l-a adus, era foarte guraliv. Miorlăia după gagici toată ziua. Se cocoța pe masă sau fereastră și admira peisajul. Când  plecam pe oriunde, și rămânea singur, ne aștepta la fereastră. Dacă intram în altă cameră sau bucătărie, țipa foarte înțepat:

-      Miau! Miauuu! Miorlauuuu! Miorlauuuuuaauuuu…” Ca și cum ar fi spus:

”Dar eu mai țip mult la voi? Ce nu mă aude nimeni?”

Când apăream unul din noi, îi trecea. Asta până  a nu fi castrat. După aia se făcu liniște. Chiar dacă mai miaună, dar o face mai rar si mai potolit. E foarte deștept Știe de toate! Acum e feblețea mea și a fiică-mi. Din când în când mai transformă casa în hipodrom. Îl mai fugărește și fiică-mea…Are o viteză…Fac sport împreună!