DIN NOU ACASA

Din nou acasă

Altă cumpănă

...Cam astea au fost aventurile mele din armată. Poate la unii le-a plăcut, poate la alții nu le-a plăcut. Reînvierea acelor momente, poate la unii nu le mai face nici o plăcere. Știu că înainte armata o făceau grea, neamurile proaste - Ciobanii! Țin minte de la madam Berdan în rarele ei poveștiri, când îmi spunea:

- Înainte nu se știa de dreapta sau stânga. Iar ca să nu se mai confunde, le punea superiorii sau gradații, la fiecare bocanc, niște fân la dreptul și paie la stângul. Așa că la comandă ieșea cam așa:

- Cel cu paiul, cel cu fânul...și tot așa!

Eu nu am știință de toate astea, dar înclin să cred că totuși spunea adevărul, că doar fiul ei, a fost colonel la pompieri.

Poate unii au dus-o totuși bine. Unii poate nici nu au auzit de armată și nu aveau cum să știe ce era pe atunci. Unii au vazut-o doar in filme. Pe vremuri armata la marină dura 5 ani ca la ruși. Cel puțin era marină, marină - pe apă. Iar armata terestră se făcea 3 ani. Mai târziu s-a mai diminuat oleacă. Marina avea să se facă 3 ani, iar cea terestră 2 ani. Acu încoace s-a făcut armata 1 an și 6 luni, ca după aia să rămână la 1an și 4luni, iar marina la 2 ani. Povesteau ”bătrânii” noștri, că pe timpul ”bătrânilor lor” , marina era 3 ani. Iar bătrânii noștri aveau să o facă numai 2 ani. Poate și ăsta să fi fost motivul marii frustrări a lor. ”Cum, noi 3 și voi 2? Ei lasă că va f... cât pentru 3...” Ei dar acu trai! Nimeni nu mai face armată obligatorie. Acu pe bani și, pleci într-un teatru de operațiuni în altă țară și nu se știe când și dacă te mai întorc. Și pentru ce? Pentru niște bani pe care ți-ai pregătit pentru sicriu? Mai bine mori în țara ta mai ieftin!

Dacă la unii le-au plăcut poveștile mele - bine, dacă nu, iar bine! Dar mai bine să vă fii plăcut, că altfel nu vă mai spun nici o altă poveste de acu.

...Ei, eu am venit din armată, dar.... cu noră tot nu am venit, spre disperarea nanei. De botezat m-a botezat dar de însurat n-a reușit.

Țin minte ca ieri, când a venit popa și cântând, m-a scufundat în cazanul ăla cu apă rece. De trei ori m-a scufundat popa. Și de fiecare dată când mă scotea afară din apă, orăcăiam. Cred că aveam 2 ani pe atunci, deși nu sunt destul de sigur. Cred că nana a murit cu regret că nu a reușit să mă vadă la casa mea....

Întro zi vin niște rude de-a vecinei, ce stătea gard în gard cu noi, cu două fete. Una era cam grăsuță și scundă, o chema Veta. Cealaltă mai înaltă dar slăbuță, o chema Sanda. Veniseră la nana să stea în gazdă la ea provizoriu, până găseau la internatul unde făcusem și eu liceul - la CFR. Pe Sanda pusese și nana ochii.

Era sârguincioasă, harnică și muncitoare. Chiar începuse la vreo două zile să-mi spele și de ale mele. Nana jubila. Îmi plăcea și mie de ea, dar.... era tipul de om care da buzna în sufletul omului. Eu nu eram așa. Și unde pui că mama ei, la plecare, văzându-mă și pe mine, mi-a spus: ”să nu cumva să te agăți de fata mea!”.

Ca să vezi.... Dragoste cu forța nu se poate...

Sanda tot trăgea de mine. Mă enerva tare. Întro zi crezând că am s-o mai domolesc, i-am spus că eu caut o fată cel puțin egală cu mine, ca studii. Ea avea numai opt clase. Cred că am îndurerat-o.

Mi-a părut rău după aia. Dar de acum faptul era consumat. A încercat nana să mai amelioreze situația. Eu m-am apărat zicându-i nanei: ”Nu a spus mă-sa, ca să nu mă ating de fetele ei? Eu când promit ceva așa rămâne”. Ce era să mai zică nana. A râs și ea. Mai ales că atunci când a aflat și tanti Lili de la nana, că are fete în gazdă, și a văzut-o și ea, s-a prins. Sa uitat la mine și zice:

- Ce îți trebuie însurătoare? Mai ai răbdare...

După două săptămâni au plecat la internat. Nana tot încerca să mă pregătească de viață, spunându-mi bancuri erotice. Adică cu conținut ”explicit”- ca la TV. Unu era așa: ”Într-o zi îi venise unui băiat vremea să se însoare. Pe altă parte mă-sa ”îl pregătea” pe băiat. ”Ști mamă, când ... așa cu fata.... la care băiatul-”Vai!” ...! și se rușina. Și tot așa. În cealaltă parte, mama fetei o învăța pe fată, ce și cum. La care fata: ”Aaa…! Știu... Îi mai spunea mă-sa câte ceva, la care fata: Aaa... știu!

Ea știa tot! Așa și eu acu. Chiar și lentul în armată în rarele ore de pauză, că mai glumea și el cu noi, dar numai în pauza de masă, Usatenco și cu Lupu, făceau caragață pe seama mea:

- Măi Grigoriule, i-ai văzut-o vreodată... ?

Lentul aude discuția și ridică și el curios capul să audă răspunsul meu. Eu cam lăsasem ochii în jos. Dar ca să nu fiu totuși batjocura lor, îmi veni un răspuns:

- Da! Când mă duceam la baia comunală, am văzut una goală prin deschizătura ușii.

Și așa am scăpat. Nu știu dacă i-am convins pe deplin. Dar au râs toți, inclusiv lentul. Oricum adevărul era pe undeva la mijloc. Chiar frecventam baia comunala înainte. V-am mai spus că nu eram răsfățatul fetelor.

Începusem să-mi îndrept atenția la fetele din mahala și de pe stradă la mine. Că erau destule... Era una Lenuța. Era numai bună pentru mine, după părerea mea. Dar era o drăcoaică fără pereche. Și era și mai mică decât mine. Dar tot timpul era pusă pe mișto. Când am mai văzut că umbla și după doi iepuri, m-am convins că nu e de mine. Mai avea cică și un alt prieten - pe Cezărică. Mi-a dat dreptate și nana. Totuși am vrut să încerc marea cu degetul.

Mă duc eu întro zi la măsa și tasu ”s-o cer”. Tasu ar fi fost încântat. În schimb când a auzit ea, de ce venisem, s-a înfuriat foc. A început să plângă, vai doamne…că o fi, că o pății…, iar tasu ca să nu mă jignească a spus: ”că o să se mai gândească”. ”Ei lasă că m-am gândit eu și pentru tine” , am zis eu în sinea mea. Cu Cezarică, stătea până târziu noaptea pe o bancă de lângă poartă. M-am retras.

Mai sus la nr. 5 era fam. Tarălungă. Erau numai bunicii. Aveau și ei o nepoată, pe Gabi. Mama ei, m-a luat cu lugu, lugu că fata ei ar vrea să dea la facultate și că știindu-mă că sunt bun la fizică, s-o ajut pe fata ei, s-o pregătesc. Nu degeaba! M-a asigurat ea. Nana când a auzit oferta ei, râdea:

- Ei ce mai aștepți Bebi? ”Pregătește-o!”

Nu trebuia să-mi mai spună ea, că am înțeles și eu aluzia. Am făcut câteva zile pregătire cu ea. Dar am văzut că numai la carte nu-i era gândul. Așa că am renunțat. Am invocat o scuză și am scăpat și de ea. Nu a fost să fie nici asta. Oricum gândul meu era să mă reangajez din nou. M-am dus înapoi la Triaj-Barboși. Cei de la personal se oferă să mă angajeze din nou la ei. Îmi și făcuse formele pentru reangajare. Mă trimite să fac vizita medicală. Între timp eu mă duc la Genu, să văd ce mai face și să-i dau înapoi și valiza. Nu ne mai văzusem de dinainte de armată. Mi-a scris de două ori câteva rânduri, pe unde făcea el armata. Printre rânduri am înțeles că nici el nu avusese parte de un regim mai bun. Fapt confirmat și acu, când revăzându-ne ne-am depănat amintirile din armată, povestindu-ne pe rând pățaniile. La unele povestite de mine au râs și părinții lui, mai ales când au auzit povestea cu motanul, precum și episodul cu scrisoarea. Tatăl lui mă întreabă dacă am găsit undeva să mă angajez. Îi spun că cei de la CFR,Triaj-Barboși m-au primit. Atunci el mă întreabă:

- Nu ai vrea să lucrezi la mine la combinat, la CSG. Am relații și îți găsesc și ție ceva bun acolo. La CFR e muncă grea pentru tine. Tu nu ești obișnuit cu asta!

- Sigur! întărește și soția lui – Rodica. Tu ai putea găsi ceva mai bun pentru Marinică. Doar el a fost ca și copilul nostru…

- Da! Păi mâine ai treabă? Ei dacă nu ai, mergi dimineață la combinat cu mine. Te scoli la 6 și vin eu să te i-au cu mașina.

         Prima dată am consimțit. Îmi surâdea ideea. A doua zi la 6 și 15minute, mă trezesc cu tatăl lui Genu - viitorul cumătru de mai târziu - la mine la poartă. Claxonă de câteva ori. Eu eram deja în picioare. Nana avuse grijă să-mi facă și cafeluța. Așa că nu am plecat chiar cu burta goală. Mă urc în mașină și o tăiem la CSG. Ajungem și întrăm pe poarta mare și, după ce face un popas la el la formație, la centru – la remiza UOR, mă ia de mână și o luăm pe jos până la ”turn”. Acolo erau toate cadrele TESA și serviciile, în acea vreme.

Cu ocazia asta îmi arată și mie combinatul, unde aveam să-mi petrec cea mai mare parte din timp și viață în el.

La parterul turnului își desfășura activitatea secția Telecomunicații. Acolo erau și șefii. Întrăm într-un birou al șefului. Era numai adjunctul - Saulea. Șeful mare era cred că în concediu, lăsându-l pe el șef. Când a auzit despre ce era vorba, adică să găsească un loc și pentru mine la această secție, nu prea a fost încântat ca să mă primească, dar nici nu l-a putut refuza. Nici nu putea de altfel.

Tatăl lui Genu era șeful serviciului PSI pe combinat. Mă mai testează el așa de formă, mă întreabă ce meserie am, în mare era mulțumit, dar … problema era alta. Că nu toți aveau norocul ca să fie primiți aici. În fine am fost repartizat la LTG-2. Și așa am ajuns la serviciul Telecomunicații. Sună după viitorul meu maistru și împreună cu el, îmi arată toate sectoarele pe unde își aveau ei activitatea. LTG -1, LBC, SLEBING, LBR, INOX, LTG-2, etc. În fiecare din aceste sectoare erau alți oameni, pe care aveam să–i cunosc mai târziu pe rând. Unele întâlniri le-am avut cu ocazia deselor ședințe de sindicat sau UTC, unde participa mai mult tineretul. Și eram destui!

Mă plimbă maistru Rusu, pe la toate sectoarele ca să-mi fac o idee. Apoi merge cu mine la LTG-2. Acolo fusesem repartizat. Tot acolo aveam să cunosc tot felul de oameni. Trebuie să spun că la acest serviciu unde eram eu, era o ”tradiție”. Nu toți, și nu oricine avea acces acolo. Așa că venirea mea acolo a fost întâmpinată, încă din start, cu ostilitate. Încă de la început mi s-a pus tot felul de piedici. Asta că nu aveam pile, sau proptele...

Dar eu mi-am văzut de treabă și învățam cu sârguință despre tot și despre toate. Era o secție nouă și trebuia, montate telefoane și interfoane. Trebuia să se asigure legătura de comunicare dintre multiplele puncte de lucru al procesului tehnologic, de la cuptoare până la expediție. Cu asta ne ocupam noi. Mai montam și reparam și telefoane. Mă pune să dau tot felul de teste profesionale, doar ca să scape de mine. Pe șeful de formație îl chema Marinescu. Cu el aveam să mă înțeleg cel mai bine și să-mi ție cât de cât parte la ceea ce avea să urmeze.

El a încercat de multe ori să mă scape de răutatea colegilor. Acu ei comentau că Marinescu mă ținea în brațe. Era un coleg, Doru, care venise după mine de la poștă și aveam să mă înțeleg cel mai bine cu el. El nu prea le avea cu electronica. Făceam schimb de informații. Eu îl inițiam în ale electronici, iar el mă învăța despre telefoane.

Știu că odată, m-a pus șeful să asamblez un telefon. Doru l-a făcut bucăți, în timp ce pe mine mă puse să mă întorc cu spatele. Să nu văd eu. După ce l-am asamblat înapoi, a mai desfăcut și discul în bucăți, ca și cum asta nu ar fi fost îndeajuns. Ei, aici a fost mai greu, dar l-am făcut și pe acesta. Că s-a minunat și Doru și Marinescu și cei de față. Unii erau cu mine. Nu acelaș lucru aș fi putut spune și de ceilalți colegi ai mei. Nu toți mă vedeau cu ochi buni.

Dacă au văzut că nu puteau să mă dea la întors au început să umble cu alte măgării. M-au pus să fac o tură, la cineva, fără hârtie, iar mie nu mi-a făcut tura când trebuia. Cine era de vina? Eu! Că nu o făcusem legal cu cerere. Că atunci o lua în barbă respectivul. S-a lăsat cu comisie și cu diminuarea pe o lună a salariului, și așa mic - 1600 lei.

Altă dată am făcut la altul și s-a întâmplat la fel. Iar nu mi-a făcut mie, tot din același motiv; că nu era obligat sau uitase. Acum, mi-a dat pe 3 luni și m-au pus să semnez o hârtie, în care mă angajam, că dacă mai lipsesc de trei ori, să mă dea afară. Ce mai a fost un calvar. Am mai rezistat încă trei luni fără să mai aplec urechea la nimeni. Dar așa e când își bagă dracu coada!

Cum am venit din armată tanti LIli mi-a spus că iar o vizitase acel om în iarna trecută. Și iar găsise cheia împinsă în șild. Spunea că îi este frică, și de atunci doarme cu securea la cap. Apoi m-a întrebat cum am dus-o în armată. Cum era și nana în una din zile la ele, au făcut mare haz și ele, de poveștile mele cu Colonelul. Au râs cu lacrimi.

Acu fiind bărbat, atât nana cât şi tanti Lili, mă puneau să la dat zăpada, în curte. Și aveam destulă de dat. Asta că bunica, aveau o curte de 400m pătraţi, iar gradul din stradă avea cam 35 de metri. Şi trebuia să dau toată zăpada de lângă gard, cât mai departe de trotuar, până în stradă. Numai că şi oboseam repede. Făceam pauze dese, chipurile ca să mă şi încălzesc. Dar vedeau şi ele că gâfâiam de parcă mă alergase unul sau fugisem după tren.

Mulţi trecători, sau vecini care mă cunoşteau, mă sfătuiau să o las mai moale. Că ziceau ei: ”Ce ești sluga lor?” Așa că, după ce terminam exteriorul, mă mutam în curte. Că era și acolo destulă zăpadă de dat. De la poartă până în casă și de la casă până la magazie şi wc. În rest nu mai conta. Dar nici primăvara sau toamna nu scăpam de muncile câmpului. Trebuia să sap toată curtea aia mare. Iar primăvara la fel. Odată eram cu nana la ele acasă. Cum se zvonea că se demolează prin zonă, eu îi zic la Lili:

- Păi dacă mă mut la bloc, crezi că mai vin eu să-ți dau zăpada sau să-ţi sap ţie curtea? La care și nana și tanti Lili, începură să râdă cu lacrimi, ţinându-se de burtă. Din când în când, mai făceau câte o pauză, după care nana comenta, repetându-mă și iar începeau să râdă amândouă cu poftă. Bine că eu glumeam. Și cred că și ele observase asta. Dar în sinea mea era alt adevăr. Nu prea îmi făcea mare plăcere să fac atâta corvoadă. Vara mă punea să fac și șanțuri la roşii şi alte legume. Apoi le udam. Aici treaba asta era ok, că se udau singure.

Altfel stăteau lucrurile când veneam, sau stăteam la nana. După ce se așternea și la ea zăpada, o dădeam şi eu cum stătea ninsoarea. Şi aveam de dat. Se punea câte o jumătate de metru. Dar şi la ea făceam pauze, mai ales că itinerarul la ea era mai lung. Cu toate că ea avea doar 200m pătraţi de curte. Dar distanţa dintre dependințe era mai mare. Magazia era tocmai în fundul curţii. După câți-va metri mă chema în casă, și ”ne încălzeam” reciproc. Nana mai mă îmbia și la un șpriţ, că zicea ea, ca să mă încălzesc. Dar nu înainte de a se încălzi ea mai întâi. Iar eu mă ”încălzeam” cu ce mai rămânea în sticlă.

- Hai Bebi, mai lasă…hai în casă și te încălzește.

De multe ori ea mi-o lua înainte. Și nu de puține ori lua contact cu zăpada, chinuindu-mă apoi să o ridic.

De multe ori mai ieşea şi vecinul, viitorul unchi, cu care aveam să mă înrudesc peste ani, să dădea și el la zăpadă. La el era şi mai simplu. O dădea direct în stradă. Că aveau doar un metru în faţa casei. Ori la nana, ori la bunica, după o pauză sau când terminam, munca îmi era răsplătită cu câte ceva bun. Gutui sau mere la cuptor cu zahăr în ele, nuci prăjite pe sobă, mai o turtă… Dacă se termina, ştiam lecţia. Mă trimitea să fac iar plinul la alimentara. Și uite așa treceau iernile, una câte una, iar bucuria lor fuse tare mare, când m-am întors din armată. Și așa veni iar vara.

Trecuse opt luni, de când venisem acasă. Pe 10 Mai cum era ziua mea, le-am făcut cinste, bunicii și mătușii, cu un lichior de cacao. Chiar dacă atunci, bunica mea avea pe atunci în 1980, 95 de ani și mătușa 65 de ani, le-a plăcut și lor. Bunica mea nu mai putea să meargă în urma unei fracturi la bazin, avută cu ani în urmă. Alunecase pe gheață pe când se ducea în piață vis-a–vis de poșta de pe atunci, din I.C.Frimu. Acolo unde întorcea tramvaiul 1și 2. Și de atunci se mișca greu, gemând tot timpul.

Era pe la sfârșitul lunii Mai.

Întro zi mă duc prin piață, cumpăr pâine, niște lapte și o trusă de traforaj. Apoi trec și pe la ele, cum o făceam de obicei, să văd ce mai fac. Poarta era încuiată. Semn că nu se sculaseră încă. Am strigat, am bătut, nimic! De la poartă se vedea ușa deschisă la magazia de lemne. Semn că tanti Lili ar fi acolo. Am sărit atunci gardul până la urmă, pe lângă teiul lor, de lângă gard. Am văzut că și ușa de la intrare deschisă. M-am dus întâi la magazie, crezând că mătușa se afla acolo. Dar nu era. Am intrat în hol și am văzut pe un naylon negru, ce îl punea peste covor la intrare, pete de vopsea roșie -(asa am crezut eu la inceput). Nici prin gând nu-mi trecea că ar fi ceva rău. Când să intru în camera lor, unde dormeau de obicei, că și asta era întredeschisă, am rămas încremenit de priveliștea ce mi se arată în fața ochilor.

Bunica era în patul ei, iar plapuma ei, o parte era pe masă. Lângă celălalt pat, pe jos era mătușa Lili, goală, schingiuită într-un mod grotesc, plină de sânge, cu un topor lângă ea, si el plin de sânge. Nu știu dacă am stat cinci secunde, ca am ieșit repede, sărind gardul înapoi și ducându-mă speriat, la verișoara mamei, la tanti Sica. Când m-a văzut speriat, m-a întrebat: ”Ce s-a întâmplat?”. I-am spus totul. Bineînțeles că am anunțat miliția. Între timp se adunase multă lume. Am fugit acasă la nana și am încercat să-i spun ce se întâmplase. Nu i-am povestit de toate. I-am zis să vină numai la ele. Cum nana presimțea că ceva nu e în regulă având în vedere și chipul meu răvășit, mă tot întreba într-una:

 - Ce e? Ce s-a întâmplat?”

Vin cu ea repede înapoi. Pentru ca poarta rămase încuiată, neputând intra la ele, nana începu să plângă, să jelească, să urle, să bocească, și să-și smulgă părul din cap, când și-a dat seama ce se întâmplase. Nu știa însă că amândouă murise. Și cum miliția nu mai venea, asta a făcut să dau nenunărate telefoane la ei. De fiecare dată cineva ma tot intreba ce s-a întâmplat. Pentru că nici eu nu știam exact ce se întâmplase, nu prea le-am dat multe amînunte. Dar iată că în sfârșit apare și Procuratura, după care ți miliția. M-am dus la ei dându-le, primele informații. După  un sfert de oră, le scoate pe amândouă, învelite în nițte pături. Când le vede nana , parcă  innebunise... Nu mai spun ce scene a făcut nana mea, trântindu-se pe jos, când a aflat vestea. Ea sperase să fie măcar Lilica în viață.

Și a început ancheta! Nana îmi zice să anunț și pe tanti Lița cu unchiul Fănică de la București, ceea ce am și făcu, trimițându-le o telegramă. Au venit amândoi speriați, și odata cu ei și Lucreția cu cei doi copii.

Da ce priveliște la înmormântare! Cred că era de față tot Galațiul. Că toată zona era ca un mușuroi de furnici. Nu mai aveai unde să arunci un ac. Erau cățărați prin toți copacii din zonă. Unii se urcară și pe cruci, ca să vadă mai bine. Ce era de văzut nu știu? Că de tare ce erau desfigurate mai ales tanti Lili, iar bunica cu fața plină de vânătăi, nu prea avea ce să vadă. Nici noi nu le mai cunoșteam de felul cum arătau.  Căpitanuol Grigore, mai târziu maior, îmi dădise sarcina , ca prin periglinările mele, să vad ce posibili suspecți văd și, să-l anunț. Sau dacă cineva se v-a lega de mine. În ziua înmormântării, cum eu făceam merau naveta casa-cimitir, am trecut pe lângă o poartă, aflata pe o stradă de lângă cimitir, unde doi inși mă strigau. Eu cum eram numai o fugă, nu am mai stat la discuții. Unu din ei m-a înjurat și a aruncat cu o sticlă de bere de un kil după mine, care s-a spart cu zgomot în urma mea. Îmi ticăia iar inima. I-am spus despre asta si căpitanului. Nu prea s-a însemnat.

Trecuse 11 luni și nu-l mai găseau pe criminal. În tot acest timp, eu eram mereu anchetat și stresat și chemat de la servici, în fiecare dimineață, că se săturaseră și ăia de mine, la câte învoiri mi-au dat. Ce era să facă? Era ordin de la miliție, că eram anchetat. Vă dați seama prin ce, și câte am trecut eu, până când l-au prins pe criminal. Norocul meu că, respectivul se pregătea să facă același lucru la alte femei în vârstă și tot singure, tot acolo în cartier. Și mare noroc  au avut, ca să nu sfârșească ca ele.

Auzind zgomot în curte în acea noapte, cea mai tânără s-a deșteptat și a ieșit afară. Ea l-a recunoscut la lumina lunii, iar aceasta i-ar fi zis: ”Tu ești George”? la care el ar fi zis: ”Da, ați avut mare noroc, că altfel v-aș fi omorât ca și pe cele două”... (astea sunt spusele lui de la proces). Astfel stând lucrurile, a doua zi femeia a anunțat miliția, care l-a și înhățat. Și astfel a luat sfârșit coșmarul meu, de aproape un an de zile, de mulțimea anchetelor.

După ce ne-a dat drumul să intrăm în casă la bunica, am analizat toate aspectele și detaliile și, din cele spuse de criminal, am reconstituit filmul, care s-ar fi petrecut în noaptea aceea.

Cred că pe la ora  1 sau 2 noaptea s-au culcat. Tanti Lili mai stătea de obicei până târziu de mai cosea, broda sau împletea niște pulovere de la diverși clienți. Mai scotea și ea un ban.

Cred că pe la 2 noaptea, vine individul și încearcă ușa. Împinge cheia și aceasta cade iar în șild, și nu pe jos cum voia el. Trezită de zgomot mătușa a mers la ușă și a țipat. După care el, a mers la fereastră și încercând s-o deschidă. Văzând că nu poate, a spart un ochi de geam.

Mătușa a luat securea - că o ținea de atunci în casă lângă ea - și a încercat să se apere lovindu-l în cap pe nemernic, pe unde se nimerea, prin deschizătura geamului s-au ochiului de geam spart. Văzând că nu are succes, tanti Lili, s-a dus afară - mare greseală că a deschis ușa - și a luat de la magazie toporul, crezând că așa o să-i vină de hac. Numai că nu a reușit. Trezită în timpul luptei, bunica țipa și încerca să-și ajute fiica, lovind-ul pe criminal cu bastonul, pe unde apuca. Fapt mărturisit și la proces de el, atunci când fusese întrebat:

- Dar cu cea bătrână ce ai avut? De ce ai omorât-o?

- Păi mă lovea în cap cu bastonul.

Atunci criminalul, întărâtat, a lovit-o și pe bunica. După care a violat-o și a lovit-o până a omorât-o, băgându-i și un săpun între picioare, că chipurile mirosea.( tot de la proces am aflat).

După care s-a luat de mătușa și a violat-o și pe ea, cu sălbătăcie, în chip bestial, folosindu-se la urmă și de coada de topor. Ba mai mult a ars-o și cu țigara pe față și pe tot corpul. Așa de desfigurată era la față dar și bunica, că aproape să nu le mai recunosc la înmormântare. Cum toți pereții erau stropiți de sânge se putea deduce, ce lupte s-au dat acolo. El a plecat plin de sânge lăsând dâra în urma lui. Ajungând în hol a încercat să șteargă urmele de sânge, fapt constatat și de mine, atunci când am întrat dimineata pe ușă. Apoi a sărit gardul exact prin același loc pe unde l-am sărit și eu, când am încercat să întru dimineață la ele în curte. Probabil că urmele mele se amestecară și cu a lui. Asta făcuse să mă încrimineze și pe mine.Teribilă moarte au mai avut! Aveam să aflu tot de la proces, că el era pe atunci cu doi ani mai mare ca mine, deci cam 26-27 de ani și lucra ca electrician la o unitate militară de tancuri din zonă. Cum se dăduse de miliție zvon la toată lumea, că dacă întâlnesc pe cineva cu urme de tăieturi de sânge pe față, să anunțe imediat miliția: la 121212….Dar cei de la unitate l-au acoperit. Și mai ales mă-sa.

Ea l-ar fi văzut când a venit atunci noaptea târziu, plin de sânge și se spăla la canal.

Și nu înțeleg cum nimeni nu a auzit nimic. Că ele aveau un țignal foarte mare. Vis-a-vis de ele, la un bloc s-ar fi auzit noaptea țipete: ”Săriți că ne omoară”. Dar asta e! Oamenii noștrii...Nimeni nu se bagă. Nici vecinu de alături ”, nu auzise nimic”... Și mai ales că fusese și dânsul cadru în  miliție. Nu vă mai spun anchetele interminabile la care am fost supus. Și vizitele mele zilnice la miliție. Mă chemau în fiecare zi, la ora 8 și mă lăsau să plec la ora 12, 13 sau14. Nu spun cât de agitat și speriat eram. Pe lângă scena de groază la care asistasem, mă mai stresau și cei de la miliție.

Când au venit Lița cu unchiul Fănică de la București, și pe ei i-a anchetat, precum și toate neamurile lor și ale mele. Nici vecinii nu au scăpat, iar eu aveam să fiu principalul suspect, după părerea lor de atunci. Ba mai mult mă stresase în așa hal, că numai nu îmi spunea: ”recunoaște că tu le-ai omorât”, ca să scape și ei mai repede. Unii din anchetatori au ținut cu mine. Alții nu. Grigore și Alexandru, țineau cu mine. Pe atunci căpitan și maior.

Ei vedeau în mine, dacă nu un criminal, poate un posibil complice. Doar eram nepotul lor.

După ce l-au prins, a luat sfârșit și coșmarul meu după aproape un an. Până și la servici la mine, au căutat și cereau informații despre mine. M-au stresat îngrozitor toate acele anchete zilnice. Ba mai mult, pentru că vorbisem cu o fată, viitoarea mea soție, s-au dus și la Berești, ca să afle referințe. Credeau că eu nu eram străin de aceasta.

Când a început procesul eu deja eram sătul de întrebări și declarații. Că am și oftat când mi s-a dat prima dată cuvântul. Doamna judecătoare m-a înțeles și mi-a spus să mă reculeg și să încerc să trec peste asta. Își dăduse și ea seama ce era în sufletul meu.

Am spus povestea, care cred că ajunsese la numărul o sută. În timp ce povesteam, apărarea lui,îmi punea tot timpul întrebări prostești. ”Că de ce se încuiau în casă noaptea? Că de unde a apărut toporul, că nici nu fusese vreodată acolo!” … numai prostii. Poftim întrebare! Dar l-a pus la punct judecătoarea, spunând, că prin intervențiile lui, mai mult îl afundă, pe criminal decât să-l ajute. După ce mi-am terminat și eu pledoaria, i-a dat cuvântul surorii lui. Nu țtiu dacă un asemenea criminal ar mai fi avut parte și de apărare? Să-l apere, de ce?

La reconstituire nici nu am mai fost, cu toate că m-au chemat. Mă săturasem de atâtea drumuri, timp de un an. Și mai era și faptul că trebuia să mă învoiesc mereu de la serviciu, fapt ce nu le era pe plac, șefilor și colegilor mei. Le stricam tura! Noi cum făceam ture de 8 ore, rămâneau descoperite alte ture. Turele de după amiază și de noapte.

Mi-a povestit toate aceste amănuntele o altă rudă de la București – Tanti Lucreția, care și ea a venit când a aflat. Doar mamele lor fuseseră surori. Tanti Lița, după ce ne-a dat voie miliția să intrăm, a răscolit prin casă. A luat perne, cearceafuri așa pline de sânge și le-a dus la București. Mai erau două covoare care erau murdare de sânge, le-a luat și pe alea. Cum nana era disperată atunci, și îi era și rău, nu a mai avut curaj să intre la ele în casă după crimă, lăsând-o pe ea, deși nu ea era cea mai mare din surori. Nana era cea mai mare.

Tanti Lița a cotrobăit prin șifonier și a mai găsit 4500 de lei pe care și-a însușit. Pe ăștia nu i-a mai împărțit cu mine. Nu știu cum de nu îi găsise acel criminal, că toată casa era răscolită. Când a fost întrebat la proces, acel nebun: ”de ce le-ai omorât?” A spus că căutase valută. Ei poftim la el! Ele și valuta!

Pentru că în apropiere de locul casei lor, era un local, acesta avea să se numească: ” La Două babe!” Acum este chiar și stația de maxi-taxi, dar și de autobuz,  cu acest nume. Au intrat mătușa și bunica în istorie!

Tanti Lucreția, a  stat și ea o vreme atunci la noi, după ce a plecat tanti Lita. Mai mult ca să-i ridice moralul nanei, care din acea zi era tot mai scăzut. Nu a fost bine pentru ea, ca să primească o asemenea lovitură.

După ce a plecat și tanti Lucreția, nana iar s-a apucat de băut, de supărare zicea ea. Nu că nu ar mai fi băut, dar acu întrecea orice limite.

Erau zile și săptămâni întregi, din care nu se mai trezea din beție. Nici o rugăminte de–a mea nu a ajutat, ca să o fac să o conving. Nici mâncare nu mai făcea. Noroc că erau pe atunci încă restaurantele și cantinele la putere. Sau mai făceam și eu câte o mâncare mai ușoară, cartofi prăjiți, sau piure. Bea de necaz și de durere.

Făcuse întro damigeană vin de mere. După ce s-a făcut vin, a început să tragă de el, în timp ce lua și pastile de inimă. Și așa stătea prost la capitolul ăsta. Întro săptămână a terminat vinu! Mai rămăsese drojdia la fund. Asta avea să constituie proba mea de scăpare. Asta se întâmpla în luna Octombrie. Se făcuse aproape un an de când venisem eu din armată.

Întro dimineață o văd că se comportă cam ciudat. Era și beată și nici nu putea să vorbească. Îi era și rău. Era bolnavă. Cred că și răcise iar. Mă duc la tanti Sica și o anunț din nou să vină repede că nanei îi este rău. Vine ea repede și vede că din gura, i se prelingea o spumă roză. Îmi spune să chem salvarea. M-am dus iar la stația de salvare. Cei de acolo când mă văd iar, că mă învățase, mă întreabă:

- Iar cu nana?

- Iar spun eu. De data asta e grav!

Nu le-am mai spus că băuse iar.

Au luat-o și au dus-o la spital. Inainte de a o interna, au dus-o la un spălător, unde, o femeie de serviciu, a spălat-o pe nana cu furtunul cu apă rece. Pentru că nu mai putea sa se miște, a avut probleme. Am protestat la început:

- De ce o spălați cu furtunul?

- Vrei  să o speli tu la fund?

A trebuit să asist și la această scenă penibilă. Ea cred că  avea temperatură că delira, iar asta ia agravat boala. Seara a murit. Am chemat iar pe Tanti Lița de la București. Nu le venea să creadă urechilor.

Cred și eu, de abia le îngropase pe fiica și mama, respectiv și sora ei. Au venit și cu fiica lor Mioara, împreună cu fata ei, Iuliana. Aproape că nici nu am mai cunoscut-o pe Iuliana mea. Se făcuse cât mă-sa.

Tanti Sica, nu are de treabă, și le spune și lor, că a văzut că nana mea avea spumă roză la gură. Atât i-a trebuit Mioarei. Și așa nu mă înghițea, când a aflat de la nea Fănică, că nana îmi lăsase testament pe casă. A chemat miliția, spunând că eu am omorât-o pe nana.

Iar am fost luat la frecuș.

Când a venit cel ce mă ancheta și i-am arătat drojdia care mai era în damigeană, spunând că a băut în timp ce se afla sub tratament, M-a întrebat:

- De ce ai lăsat-o să bea?

- Păi eu eram la servici, eu știu ce făcea ea singură?

Nu a mai zis nimic. Apoi m-au lăsat în pace.

Dacă de miliție am scăpat, nu același lucru avea să se întâmple și cu mătușa de la București. De ciudă că nana îmi lăsase mie testament și nu ii lăsase Mioarei, și aceștia mi-au făcut zile negre.

Au ținut să vând casa bunicii și să le dau jumătate din bani. Cum nu găseam cumpărători, că nici ”palat” nu era, am închiriat-o la o familie de țigani mai romanizați care aveau patru copii. Erau toți la scoală.

Am făcut contract cu ei și cu știrea unui sectorist. Îmi dădea chiria pe lună cu care ne împăcase. Tanti Lița avea pretenții și ea la jumătate din chiria primită. Ba mai mult mi-a cerut să plătesc și jumătate din valoarea lucrurilor ce le rămase în casă la tanti Lili.

Tanti Lili, cum se apropia demolările în zonă, trăgea nădejde să se mute la bloc. Își luase din banii strânși, un recamier, o măsuță, o vitrină, niște covoare, un godin etc. Dar nu a mai apucat.

Pe toate acestea, a vrut să-i dau jumătate din contravaloarea, pe care o făcusem amândoi, estimativ, în comun de acord. Trebuia să le dau în total 3600 lei. Mi-au spus să le promit că am să le trimit banii prin poștă. Ceea ce am și făcut. Mai mult ca să scap de gura lor. Când m-am întâlnit cu cpt.Grigore, care mă anchetase și i-am povestit despre ce și cum, a spus că nu trebuia să le dau nimic, că nu aveau nici un drept.

După plecarea lor, tanti Sica îmi spune că nu trebuia să le mai dau nici un ban și că nici să-i las să ia ceva din casă.

- Doar tu ești moștenitor îmi zicea ea. I-am zis:

- Lasă se bucure și ea…

Oricum toate lucrurile le-am luat la nana. De aceea mi-au cerut jumătate din valoarea lor.

Dar țiganul se făcuse stăpân în casa bunicii și implicit și a mea. Nu mai voia să plece. Am încercat să–l dau afară și m-a amenințat că se duce în pânzele albe ... că el are copii și că nimeni nu-l poate da afară. Ca să vezi: ”Fă-ți milă de drac…” Mă prostise. Am încercat să-l conving cu ”sectoristul”. Dar nici acesta nu s-a încurcat. Făcând doar gălăgie numai de ochii mei. După ce plecam eu, făceau tot ce știau ei.

Atunci Tanti Sica mă învață să-l dau în judecată ca să-mi elibereze casa. Aveam cu el contract de un an și acesta expirase. Nu mă putea obliga nimeni ca să-l prelungesc. Mai ales că plăteam bani la fisc pentru el.

Când a văzut țiganul că e groasă, a zis că îmi cumpără casa. Dar nu are acu toți banii.

I-am spus: ”ori îi dai acu pe toți, ori îți fac evacuarea!”. A făcut până la urmă CAR, și a cumpărat casa. Îmi dăduse 20.000 lei pe ea. M-am uitat în acte și am văzut că eu dețineam majoritatea. Deci mătușii de la București nu trebuia să-i mai dau nici un ban. Nu s-au lăsat. Au venit la mine cu o falcă în cer... și s-a lăsat iar cu Tribunal. Cum Tanti Sica mă învățase să nu renunț, nu am renunțat la partea mea în favoarea lor. Așa cum ar fi vrut ele. Așa că eu aveam trei pătrimi, în timp ce ei i-a dat statul drept la un sfert, deși nu avea dreptul. Au umblat tot timpul cu jonglerii, și cu acte false. Eu deja aveam jumatate de la mama. Iar acu moștenisem si partea lor.

Am făcut-o, mai mult din ambiție. Ce să nu mă tot prostească chiar așa de la obraz? Ea nici nu avea treabă cu ele. Era soră, dar pe acte nu erau trecuți, decât mama și cu sora ei, tanti Lili. Deci ea nu avea nici un drept. Până la urmă a rămas ca să-i dau un sfert din banii de casă. Adică 5000 de lei. Dar din partea mea, tot eu am cheltuit toate actele și timbrele. EIe au venit și au luat numai banii mei, bine mersi, fără să contribuie cu nimic. Fapt observat și de fostul meu chiriaș, care doamne acu îmi ținea parte, spunând și el:

- Dar ea nu contribuie la acte? Numai tu? Vor banii degeaba?

Am ridicat din umeri și am oftat. Ce să-i faci, neamuri proaste!

Au plecat supărați. După câteva luni au venit iar. Voiau să renunț și la jumătate din locul de veci al lor. Atunci m-am enervat și le-am dat lor locul de veci.

- Faceți borș cu el, le-am zis.

Da! le-am lăsat lor locul, numai ca să scap de ei. După doi ani s-au dus amândoi. Întâi tanti Lița, apoi la un an și nea Fănică.

Cu toate că acum îmi pare rău, că am renunțat, că aveam și eu dreptul la un loc. Locul de veci, era de două persoane. Iar acolo era îngropat și nea Griguță, soțul nanei. Pe nana am înmormântat-o la mine pe locul meu de veci de la tata, lângă el. Făcuse 5ani.

Aveam să aflu că locul de veci, unde o îngropase pe bunica și pe tanti Lili,  l-au vândut între timp unor persoane, care acestea au schimbat familia, și au făcut o lucrare. Nu am mai găsit locul lor. Cred că nici oasele lor nu mai sunt tot acolo. Nici moarte nu au avut parte de liniște.

Căsătoria

După moartea nanei, am rămas singur. Din când în când mai venea Doru de la serviciu pe la mine. Stătea prin apropiere, vis-a-vis de fosta casă a bunicii, la un bloc. Îmi cumpărasem un Majak și mai trăgeam muzică de la el, sau el de la mine, Alteori ascultam muzică. Mai venea și un alt băiat –Doru Ungureanu. Acesta fusese coleg de liceu cu mine. Venea și el destul de des pe la mine. Alături în fundul curții, stătea un alt băiat pe nume Maricel Marcu. El toată ziua era pe magazie și sărea la mine în curte. Spre disperarea mamei lui, care mereu îl certa:

- Maricel! Dă-te jos că îmi rupi cartonul!

Când pleca, ieșea pe poartă. Că îi spuneam în glumă:

- Păi ce, pe aici ai venit? Sari înapoi!

 El râdea și ieșea pe poartă.

Eram prieteni și cu el de mult timp, de când venisem la nana. El era cu 9 ani mai mic ca mine. îl pasiona și pe el electronica. Dar și radio-emițătoarele. Odată ne-am apucat de construit două aparate de acest fel, din diferite scheme de prin revista ”Tehnium”. Erau cu rază mică de acțiune. Sub 200 m. Nu erau performante dar important, că au mers. Aveam să-l ajut în alt an, la un proiect la liceu, făcându-i o  porta-voce. Proiect de diplomă. Avea și el o soră, mai mică ca el, pe Luminița. Când gătea nana ceva, sau eu făceam câte-o prăjitură sau plăcintă, îi mirosea și sărea la mine în curte. Știa că făcusem ceva bun după miros. Că mă întreba:

- Ce ai mai făcut bun, Marinică? că miroase frumos!

Îmi spunea când Bebi când Marinică.

Câteodată îl auzeam de la el din curte, cum îi spunea mă-sii:

- Iar miroase frumos la Bebi, mă duc să văd ce au. Și iar se suia pe magazie.

- Nu pe acolo că îmi rupi cartonul! țipa madam Marcu la el.

Așa știam că am musafiri.

Și așa a mai trecut câteva luni. Venise iarna iar.

Vecina noastră, tanti Tinca, care le trimise pe cele două fete în gazdă la nana, avea și ea trei fete. Una era cu un an mai mică ca mine -Tanța. Și una cu șapte- Nela. Și mai avea o fată și mai mică, Gina. Nela, cred ca avea drăgan la mine.

Mă întreabă întro zi:

- De ce nu te însori Bebi? Iar eu o întreb:

- Dar tu de ce nu te măriți? Ei ... ca o fi. ... ca asa ... pe dincolo.... Tanti Tinca se bagă:

- Hai, ce voi nu aveți ce vorbi...?

Aveau o casă micuță. Toată casa lor era cât două camere de-a nanei. Noi aveam trei camere și o bucătărie. Odată întro iarnă erau să ia foc. Noroc de un chiriaș a nanei - Gelu. Acesta ia ajutat să stingă focul. Se aprinsese de la teracotă un stâlp de la casă. Fusese încinsă soba prea tare.

Dacă a văzut Nela, că nu mă poate convinge, îmi dă altă idee. Mă întreabă întro doară:

- Tu o mai știi pe Rodica?

- Care Rodica? ...

- Ei, fata lui tanti Ruxandra? Nu o știi?

- Nu, nu o știu!....

- Ei poate ai uitat-o tu... Ce zici de ea nu ți-ar place?...

Adevărul că nici nu o cunoșteam, iar dacă fusese pe la ele vreodată, numai de fete nu îmi ardea mie. Era mică pe atunci.

Ca să vedeți ce este soarta asta. Te face să te întâlnești, când cu cine nu te aștepți.

Întro zi vine la mine, învățată cred de Nela, că ar vrea să dea la facultate și s-o ajut ca să o pregătesc. Știau toți că eram bun la fizică. Placa asta o mai auzisem. Nu eram convins că spunea nici ea adevărul. Așa că am testat-o.

I-am dat câteva exerciții, să văd ce are în cap. La început a fost promițătoare. Eu aveam un unchi, bărbatul varei mamei - nea Ticu. Soțul doamnei Sica. O iau cu mine pe Rodica și o duc în vizită la unchiul meu, nea Ticu.

Unchiu când a văzut-o i-a plăcut de ea. Mi-a zis că ar cam trebui să mă însor, iar fata asta, după părerea lui era ideală pentru mine. Nu prea l-am luat în serios la început. Dar încet, încet ... știți cum e cu pofta ... vine mâncând. În schimb am văzut că e fată serioasă. Nu era prea cultă, dar avea liceul pedagogic. Lucra în învățământ la Pleșa, ca suplinitoare la o scoală. Un sat cam la 5 km. de satul ei, Berești-Meria. Acest sat, aparținea de orașul Berești. Eu dacă nu aveam părinți s-a oferit unchiul, să-mi țină loc de tată.

Asa că întro zi am mers împreună cu ea, la ea acasă. Când ne-a văzut mama ei, ne-a primit bine. Nu știau ce și cum. Mai vorbim noi de una alta. Mama ei mă știa de mic, în desele vizite pe care i le făcea fratelui ei, Ștefan. –soțul Tincăi.

La un moment dat unchiul meu profitând de o tăcere, începe:

- Noi am venit cu gând să-ți furăm fata. Cu atât mai mult că îl cunoașteți pe băiat, nici el nu-i făt- frumos, dar nici fata matale nu-i ruptă din soare..

Se pricepea moșul la chestii din ăstea.Tatăl ei zice:

- Foarte bine!

Și el a fost de acord de prima dată, când m-a văzut pe mine.

Trebuie să vă spun că atunci când a auzit mama ei, era să i se facă rău. Nu s-a arătat prea încântată. Am plecat apoi cu unchiul acasă. Eram cam descumpănit de primirea pe care ne-o făcuse, mama ei.

După plecarea noastră au discutat îndelung.

Dar să ne furișăm înapoi și să vedem ce a urmat după plecarea noastră:

- Ei ce zici fă, de băiatul ăsta. Pare băiat cuminte! zice tatăl ei.

- Ei să mai vedem, să mai discutăm…, zice mama ei.

- Să mai discutăm ... Să mai vedem...Ce să mai discutăm? zice tasu. Lasă copii în pace. Dacă ei se plac ce treabă ai tu? Ce pe tine mă-ta te-a dat de bună voie? Ai venit singură la mine.

- E sărac! Eu vreau, copii mei să aibă un bărbat bine, înstărit și cu funcție...cu mașină...

- Și dacă s-ar putea și devreme acasă, nu se lasă tatăl ei.

- Ei da ce, nu-ți știu eu mofturile tale? Băiatul nu are părinti e singur...

- Și ce dacă e singur?

- Nu putea să găsească destule fete la el în oraș? Ce caută aici?

- Ei dacă de aici a vrut el să aleagă, ce treabă ai tu?

- Nu știu să mă mai gândesc! zice ea.

- Să se mai gândească, zice și socru”miu, puțin ironic.

Rodicăi, nu i-au fost boii acasă, după plecarea noastră. Rămase îmbufnată și tăcută.

- Ce ai, prințeso? Îți trebuie măritiș? Ei lasă că îți dau eu ție măritiș! Treci afară că te așteaptă o balie de rufe! Mai mult cu lacrimi în ochi, se duse fata noastră și se apucă de spălat. Numai la spălat nu-i era gândul.

- Hai ce mai aștepți?

Văzând că nu prea se grăbea, mă-sa luă o rufă din balie și începu s-o altoiască pe Rodica, lovind-o pe unde apuca. Bineînțeles că Rodica, se puse pe plâns.

- Ce faci fă? ești nebună, lasă fata în pace!

- Lasă tată, zise el, că se rezolvă, vorbesc eu cu mă-ta. Mă-ta acu e nebună!

- S-o crezi tu, că-s nebună! Să știi că am după cine da fata aici în sat. E băiatul dascălului, e băiatul primarului, e băiatul doctorului... s-o găsi unul și pentru ea.

- Ei! Dar tu nu ai gânduri proaste? Ce crezi că dacă e primar, doctor sau dascăl, fericirea stă în asta? Doar nu se mărită pentru bani?

- Au și mașină...nu se lăsa ea.

- Ei asta-i! Mașină pot să-și cumpere și ei cu timpul. Tu ai mașina? Ei vezi?...Să știi că ai să mă ambiționezi și am să-mi iau și eu mașină, și asta, ca să-ți fac pe plac. Oi găsi eu un hârb care să te satisfacă.

A urmat zile grele pentru Rodica mea. Terminase și ea școala și preda la o școală, aflată într-un sat mai îndepărtat – Pleșa. Când venea seara ostenită de drum și de grijile zilei, o mai certa și mă-sa. Rodica mai avea o soră mai mică Lia, cam prin clasa a IV-a și un frate –Gigi, de șase ani. În fine m-am convins de mă-sa. Nu s-a dat pe față, dar mi-am dat repede seama că nu fusese prea încântată de vizita noastră și mai ales de cererea noastră. Dar întro seară a venit Rodica acasă la mine și de atunci nu a mai plecat. Când apare în cea seară de la scoală, obosită, înfrigurată, că afară toamna începuse să-și spună cuvântul. Îmi spune printre lacrimi:

- Mă primești la tine? Dacă nici tu nu mă primești, atunci ...

Apoi își ascunse fața la pieptul meu plângând. Am condus-o în casă. Îmi povestește ce îi făcuse mă-sa după plecarea noastră. Că mă-sa se răzbunase pe ea, bătând-o cu rufele ude din balie. Am mângâiat-o pe creștet. Am încercat să îi alin suferințele. Apoi nu a mai plecat. A rămas la mine. Peste alte zile văd că zice:

- Hai nu mi-o arăți?

- Ce? întreb eu, făcându-mă că nu înțeleg. La urmă se corectează și schimbă vorba.

- Verigheta! Ce credeai?

- Nu sunt la mine, o să le vezi, o asigur eu.

De atunci, râd mereu de Rodica. Ea se apăra zicând că a vrut sa zică, că să-i arăt verigheta.

Adevărul că verighetele le dădusem în păstrare la unchiu Ticu. Tot la ei aveam și butelia mea de la tata. În casă o foloseam pe a nanei. Îmi ziceau ei că atunci când mă însor să vin să le cer. Ei și acu venise timpul. M-am dus și i le-am cerut. Tot cu ajutorul ei, am schimbat și mobila veche a nanei, în afară de șifonier. Multe din ele le-am înlocuit. Tanti Sica îmi spune că niște vecini care se mutaseră la bloc, nu mai aveau unde pune mobila și că dacă găsește ea pe cineva să le vândă... Așa că ea s-a gândit la mine. Tot îmi trebuia mie mobilă. Mi-a dat două servante lustruite, două scaune mai bune tapisate. Dar am dat și niște bani…În rest completam cu mobila de la tanti Lili. O altă vitrină, o măsuță rotundă, recamierul, godinul ei, că era mai nou. Ceva covoare...Ce mai, eram boier. Că mi-a și spus după aia tanti Sica:

- Ești boier!

Rodica se ducea la școală în fiecare zi tocmai la Pleșa, dar venea la mine. Nu mai trecea și pe la casa ei. Îmi spune într-o zi:

- Hai și tu cu mine la mine acasă.

- Eu de ce? Vrei să-și verse și pe mine focul. Să zică că eu sunt de vină. Că eu nu te-am lăsat să pleci? Că te țin aici cu forța?

Așa a trecut și iarna.

În primăvară mă pomenesc cu părinții ei la ușa noastră. Veniseră toți patru cu o mașină pe care o cumpărase socru”miu la măna a doua. Un Moskvich.

- Și așa cumătră! zice mă-sa la ea. Te-ai supărat pe sat?

- Ei lasă copii în pace, iar ai început? Gata lasă că se vor descurca ei de acum înainte. Să fie sănătoși, zice tatăl ei.

Mă-sa se tot uita cu jumătate de ochi la mine. M-am simțit stingherit. După care a început descărcatul.

De unde le mai scotea, nu știu? A descărcat trei genți mari și a mai adus și socru”miu o altă plină cu niște sticle. Apoi a mai venit și cu niște bidoane mari și damigene. A umplut camera. A fost o petrecere ca în povești! Au stat vreo trei zile la noi. Mama ei a profitat ca să-i facă o vizită și la tanti Tinca, cumnata. Soțul ei era frate cu viitoarea mea soacră. Ca să vezi unde erau neamurile! Socru”miu îi tot trăgea cu păhărelul și mă invita mereu și pe mine, să-i țin companie.

M-am mai jucat cu copii lor, a trecut timpul. Apoi am fixat logodna. Cum nu aveam nași, se oferă să-mi găsească socru”miu. Asa că ne invită la ei. Erau la câteva case mai încolo, de unde stătea socru”miu. Când ne vede ei, accepta să ne fie nași. Erau și prieteni de-a lui socru”miu. Și aveam să văd că erau prieteni buni și de păhărel.

Cu o săptămână înainte de nuntă am făcut logodna la mine. Aș putea spune că am ieșit mai câștigat atunci, decât la nuntă. Mulți îmi aduseră tot felul de cadouri. Nici nu mai aveam unde să le mai pun. Servici peste servicii și alte crătiți și oale, printre altele. Din partea lor, nu au venit decât rudele lor apropiate și nașii. Iar la nunta a fost invers. Din partea mea nu a venit decât fostul chiriaș a nanei- Gelu. Acesta a venit cu o vară de-a Rodicăi - Lili

Rodica mă mai convingea să mai mergem și pe la ei. Eu mă opuneam mereu. Adevărul că nu îmi mai făcea nici o plăcere să mă duc la ei acasă. Pe lângă faptul că mi se găsea ceva de treabă, nici mulțumită nu era, mai și comenta. Și nu știu mai era ceva pe care nu am să pot să înțeleg, era acea ”primire” în primul rând.

Când mă vedea la poarta ei, se încrunta, de parcă aflase că e gravidă în luna a șasea. Simțeam că nu eram bine primit. Și așa, pentru că fiică-sa a trecut peste voia ei, măritându-se cu mine. ”Ia scos ochii” multă vreme. La urma urmei nu am obligat-o eu să se mărite. Ea a venit singură la mine.

Când am luat-o pe Rodica în mai ”81, cei de la miliție încă mă mai anchetau. Au luat referințe și despre ea și părinții ei și de la rude.. Sau interesat de mine și la socru”miu la țară. Poate asta să fi fost și un alt motiv, al soacră-mii. După un timp i-am zis Rodicăi, să nu să se mai ducă tocmai la Pleșa.

Cu ajutorul lui Negru, tatăl lui Genu, i-am găsit și ei un servici în combinat. După un an...mi-a dăruit și un copilaș: O fată, pe care avea să o cheme – Roxana!

Rodica mea, avea o mulțime de rude. Mătuși și unchi cât cuprinde, vare, veri și mai avea și o bunică, din partea mamei ei. Cât despre vare: vara Mariana a lui Valentin..., vara Mariana a lui Constandache...Vara Lili, a lui tanti Sofia...Cele trei vare a lui tanti Tinca...Ce mai, un cartier întreg. Și astea nu erau toate.

Mai avea și rude din partea lui taică-su. Unchiul Valerica, Nicu, încă un unchi a lui Leana, Leana...sora lui taică-su...frate”su și mulți alții. A fost într-un fel bine că a avut cine să mai vină și la nunta nostră. Dacă nu erau ei...

- Diseară mergem în vizita la unchiul meu, zice Rodica.

- Care din ei? întreb eu.

- Ăștia de lângă noi.

- Iar mergem la bețivii ăștia?

- ”Kermit!”...Te rog frumos!

Așa mă dezmierda ea din când în când. Și când era de bine și când era de rău. Dar mai mult glumea. Se inspirase de la spectacolul Muppets Show de la TV. Ce se difuza la TV pe vremea aia. Iar eu ca să nu fiu mai prejos, o dezmierdam: ”Piggy”

- Păi și ce nu e așa? Ăștia beau toată ziua. Dimineața lichior, coniac la prânz și seara whisky. Între mese mai beau și câte un rom mic. Mă întreb, ăștia când mai și mănâncă? Iar a doua zi o i-au de la capăt. Dimineață bere, la prânz vin și seara palincă. Și tot așa. Niciodată nu-i găsești treji.

- Ei lasă că nu beau banii tăi.

- Nu dar...

- Hai îmbracă-te și să mergem!

Ne îmbrăcăm noi și pornim. Casa lor nu era departe de casa noastră. După câteva minute ajungem. Ne-a deschis chiar unchiul. După cum vorbea și mergea, se vedea că analizase deja, câteva sticle de azi dimineață.

- Ce faci nepoată? exclamă unchiul ei.

- Bună unchiule! zice Rodica.

- Bună nepoată, zise unchiul, oscilând de la verticala, de parcă îl bătea vântul. Întrun târziu mă vede și pe mine.

- Ce faci nepoate?

Îi răspund simplu:

- Bine!

Când intrăm din hol în sufragerie, un fum gros de țigară. Mătușa stătea în fotoliu și fuma. Nu mai îndrăznea să se mai scoale, ca aia era. Putea sfârși sub masa, sau sub covor. Amândoi erau în avansată starea de ebrietate. Unul mai tare ca altul. Unchiul se ținea mai tare. Mătușa de abia putea lega două vorbe inteligibile.

- Uite cine a venit! Nepoată-ta!

- Da? zice ea...ați venit…și la ...v-ați gândit ...să mai.. treceți... și pe la noi?

- Cu ce să vă servesc? Un vin, o palincă, sau un coniac, nepoată?

- Nu va deranjați! zic eu. Eu nu prea beau...

Unchiul dispare în bucătărie. De acolo îl aud zicând:

- Păi bine măi femeie! Șase sticle de vin, douăsprezece sticle de bere, patru de coniac... și două felii de pâine?

- Ai dreptate, zice mătușa. Ce trebuie... atââtaaa... pâine? Arunc-o!

În fine revine unchiul cu o tavă cu trei pahărele, pe care trona și o sticlă de coniac, de ăl bun.

- Da mie? ...De ce nu mi-ai adus și mie?...nu mi-ai adus?....să beau?

- Ție? ți-a ajunge ...pentru azi...

Mătușa se uită la noi zâmbind prostește. Din când în când mai trăgea și din țigară. De abia se mai putea respira.

- Zii!...și trage apa, zice mătușa, slobozind un nor de fum.

În sfârșit unchiul mă învrednicește și pe mine cu privirea. Până atunci nu fusesem prezent. Ne mai întreabă una alta. Ne mai încingem la câte o discuție. Vorba vine discuție. În cazul mătușa, nici nu putea fi vorba de vreo discuție. Ea și așa mai mult vorbea singură.

- Hai noroc, zise unchiul, dând noroc cu noi, bine ai venit nepoate, bine te-am găsit nepoată!

- Noroc! zice și mătușa.

- Dă-i și ei oleacă, zice nepoțica...

- Las-o pe ea... să dea noroc cu paharul ăla...

- Cu ce… ce să dau noroc? … cu paharul … că am paharul gol! Eu nu pot sa dau noroc ... ca nu ...mi....ai dat să beeau...și eu....zise ea, râzând prostește.

Am băut juma de păhăruț. Era tare! Din când în când mătușa mai completa, răbufnind dând din gura aiurea:

- Zii .. ce mai face măăta.....?Ta...!

- Mă lași? zice unchiul...

-Te las! Mai bine te lăsam de mic... de când. ..te-am cunoscut... Nu mă mai încur...încurcam cu tin...eeei! ...

Stăm noi vreo jumătate de oră, după care conchid:

- Hai mergem?

- Da mai stați, zice unchiul, abia ați venit!

- Da mai stai dragă zice și madama mea. Kermit nu mă supăra...!

Mai stăm încă o oră. Între timp fumul se făcuse dublu. Puteai să-l tai cu cuțitul. Noroc că unchiul deschise o fereastră. Fumul de țigară îmi făcea rău. Simțeam că nu mai am aer. Într-un final ne ridicăm și ne îndreptăm spre ușă. Ne luăm la revedere și de la mătușa, care mai avea un pic și adormea cu capul pe masă. Numai ridicatul nostru, o trezise la realitate.

- Da ce? Plecații…și voi… și mă lăsați singurică…zice pufnind în râs. Unchiul ia sticla și deschizând frigiderul, o bagă în el. Apuc să văd că în frigider nu mai era nimic altceva, decât o altă sticlă de vin, și aia începută.

- La revedere unchiule! zice și madama, pupându-se reciproc. Eu m-am limitat la dat numai mâna cu el. Cum am ieșit afară și am dat iar de aer, m-am mai înviorat. Pe drum pighișoara mea zice:

- Ce aveai? Ce erai așa de bosumflat?

- A nimic!

- Cum nimic? Ce ai?

- Ei, fumul ăla...Nu-mi face bine. M-au torturat atât tata cât si nana cu cele țigări...

- Vezi că săptămâna viitoare mergem la mama.

- Iar?

- Cum adică iar? De trei luni nu am mai fost la ea. De la nuntă! De astă primăvara!

- A da, nunta!...

- Ce, te pomini că nu ți-a plăcut?

- Cum să nu dragă! A fost doar o nuntă ca-n povești!

A fost o nuntă ca-n povești

       Era în Mai `81. Cu câteva săptămâni în urmă, noi ne pregăteam de nuntă. Vorba vine, noi! Mai mult ei. Noi scriam și umblam cu invitațiile. Le scriam la rudele mele și cele ale  Rodicăi. Eu am terminat repede de scris. Că nu prea era mare lucru de scris. Ea mai avea ceva rude și aici în oraș, pe când eu...? Numai colegi de servici.

Pe atunci lucram la LTG-2. Toți colegii se oferiră să vină la nunta mea. Numai că atunci când au auzit că o fac la țară, nu a mai zis unu, că vine. Din partea mea venise doar Gelu, fostul chiriaș a nanei. Rămăsesem prieteni și pentru că vara Rodicăi - Lili, ne având pereche, s-a oferit el să-i fie partener. Așa am avut și eu un reprezentant. Nici celelalte rude a tatei, veri sau mătuși, nu s-au înghesuit să vină la nunta mea.

Doar la logodnă au venit mai mulți.

Venise și ziua cea mare. Socru-miu închiriase localul din oraș. Zicea el că vrea să ne facă o nuntă ca în povești. Pe undeva avea să aibă dreptate. Că s-a lăsat cu poveste. Nașa o gătea pe doamna mea, în altă cameră, ca eu să nu o văd. La fel și nașul s-a ocupat de mine.

Când a venit și ziua mult așteptată, soacră-mea când văzuse cât de mulți oameni ”se înghesuiau” să ne calce poarta, se luase de gânduri. Făcuse comanda pentru mulți invitați, iar ei se lăsau așteptați. Se făcuse ora, să mergem la biserică și lumea tot nu apărea. O altă mătușă a Rodicăi - tanti Oara, adică Mărioara, ieșise în stradă și mătura strada aducând praful și țărâna în curte la noi. Zicea ea, că așa îi aduce pe nuntași.

Până la urmă am plecat și la biserică. Era la doi pași de noi. Cât a durat ceremonia s-a mai adunat ceva lume. Dar numai acolo. Peste câteva ore plecăm în fine acasă. Nașa s-a supărat când a auzit că soacră-mea vrea ca să o dezgătească pe Rodica la local și nu acasă cum voia ea. Tot eu am făcut-o și pe mirele si pe asistentul tehnic – ”dj-ul!”

Socru-miu închiriase o stație cu o boxă și un microfon, de la căminul cultural. Eu aveam și un Majak, pe care l-am instalat și pe el la stație. Când voiau să vorbească trebuia să dau mereu fuga la stație să reglez volumul, că intra în microfonie. Ce mai, am avut o noapte de coșmar. Mai mă duceam să le pun muzică ușoară, un blouse sau disco, în câte-o pauza de o horă sau sârbă, apoi mai mâncam și eu câte ceva. De băut nu am băut spre bucuria soacră-mi. În schimb au avut grija alții să bea și pentru mine.

În timpul nunții, nașul se îmbătase peste măsură. Soacra și socru, inclusiv Rodica deja îl categorisise din lumea necuvântătoarelor ce se taie de Crăciun.Tot el reuși să verse un pahar cu vin roșu în poala Rodicăi, pătându-i rochia cea albă. Bineînțeles că părinții ei au protestat. Mai aveau oleacă și luau foc. Chiar și nașul voia la început să ne lase baltă și să ne strice nunta. Până la urmă socru-miu și alții au reușit să-l calmeze.

Când a venit darea, nașul pune pe masă 1leu si 25 de bani, cum erau pe vremea aceea. Am crezut că glumește. Când ceilalți îi cereau să mai pună pe masă, el a băgat mâna în buzunar și a mai găsit un pumn de mărunțiș, pe care l-a pus pe masa zornăind. Până la urma a pus și ei 2000 lei. Dar asta nu a făcut decât să strice darea la ceilalți. Și așa nu veniră decât jumătate din cei programați. Motiv de îngrijorare pentru noi și părinții ei. Până la urmă noroc de rude că au dat ei mai mult.

După rude au urmat și ceilalți, dar nu au fost așa de darnici. Că mai mult de 200 de persoană, nu a dat nimeni. Poate unu, doi să mai fi dat și câte 300. Baza mea a fost tot la rude, care au fost mai generoase.

Soacră-mea ne-a dat un CEC de 5000 de lei, din partea ei, zicând că cu ăsta merge ea la urmă să ne ia mobilă. Ceea ce a și făcut. Ne-a luat: Un șifonier, un recamier, un cuier de haine de hol si unul pom. Niște covoare... Au fost singurii bani pe care i-am câștigat de la nuntă. Mobila mea veche de la nana sau părinți, nu mai mergea. Așa că am făcut foc iarna cu ea. Și așa era plină de cari.

Așa că am strâns în final cam 40.000 de lei pe care socrii i-au luat, spunând că au de plătit localul, mâncarea, vinul rămas și vesela sau paharele sparte, precum, furculițele și lingurițele furate. Oameni strângători! Ce, lor să nu le rămână amintire, chiar nimic?

La ziuă a urmat dezgătitul cum a vrut soacră-mea la local, ceea ce nu le-a convenit nașilor. Până la urmă au spart și oglinda. După care a urmat ”obiceiurile loco” cu această ocazie. Voia să ne pună într-o ”trăsură” adică roabă. Pe naș vroia să-l dezbrace și să-i pună pijamalele...Ca să nu mai spun și de episodul cu ”furatul miresei”. Ei o furară și credeau că eu o să fac caz sau o să mă supăr. Dar le-am întrecut așteptările. Nu cunoșteam aceste obiceiuri și nu-mi făceam chiar nici o problemă. La urmă mi-a dat niște bani ca să o răscumpăr - negociabil!

Socru-miu îl alesese pe naș. La început soacra-mea nu voia cu pretenții mari. Dar a doua zi când mama nașei și rudele lor au auzit care e treaba, i-au schimbat și lui părerile, spre nemulțumirea soacră-mii. Ei voiau să respecte întocmai tradițiile. Cu toate cele. Cu cățel și cu purcel. Ca i-a și spus soacră-mea, lui socru-miu: ”Așa naș ai găsit și tu, altul mai breaz nu ai găsit?”...Ce era să mai spună săracu socru-miu? De unde știa el cum o să se comporte?

Bineînțeles că soacră-mea s-a înfuriat și la ziuă, a luat acasă, tot ce nu se consumase: vin, mâncare și tort. Am stat o zi sau două la ei, după care am plecat acasă. Ne-a umplut și nouă trăistile, că o săptămână, nu a mai gătit nimic Rodica. ”Fusese o nuntă ca-n povești”!

Broasca

Era prin primăvara anului `74. De abia intrasem la liceu. Dimineața după ce făceam piața, treceam aproape zilnic și pe la bunica și mătușa. În una din zile, tanti Lili, îmi zice:

- Vino să-ți arăt ceva.

Când mă duc în curte, ce credeți că îmi arată? O broscuță! Mai exact un pui de broască țestoasă. Era mică cât o palmă de copil. Cred că avea vreo 6-8 cm. Era foarte frumoasă. Avea un căpușor mititel cu niște ochi mici și negri și foarte vioaie.

Când m-am apropiat de ea, broscuța s-a băgat în carapace. Își retrase mai întâi capul. Când am încercat să o mângâi pe picioare și le-a retras și pe acelea.

- Mai încet că o sperii, mi-a zis mătușa. Am lăsat-o jos să văd ce face. După câteva minute, a scos picioarele și apoi mai timid, capul. După care a încercat să o i-a la sănătoasa. O întreb:

- Cine ți-a dat-o?

- Nu mi-a dat-o nimeni! A venit singură. M-am trezit cu ea întro dimineață în curte.

Acu mă jucam cu ea, de câte ori veneam la ele. Era foarte simpatică. După un timp, se obișnuise și cu mine și nu se mai retrăgea în carapace. Fiindcă mereu fugea, o luam și o întorceam cu ”roțile” în sus, crezând că așa nu o să mai plece. Da de unde! După câteva minute nu mai era. Mă minunam cum poate să se întoarcă singură. O găsesc și iar o întorc, stând la pândă să văd cum face.

La început s-a chinuit un pic. Se învârtea în loc, după care a scos picioarele din carapace și le întindea, de credeam că o să iasă afară din ea. Apoi le înfingea în pământ cu ghearele și se răsturna singură.

Așa au trecut anii și broscuța se făcuse tot mai mare. Avea acu vreo 15 cm. Dar făcea numai pozne. Cum scăpa în curte, spre bucuria ei, dădea iama în răsadurile cu roșii și salată ale bunicii. Preferatele ei. Tanti Lili avea grijă și o mai muta din când în când. Da de unde, broasca făcea tot ce știa ea. Se ducea glonț ca teleghidată, la răsadurile ei preferate.

Am mutat-o, vrând să o dezorientez. Da ți-ai găsit. Știa drumul pe de rost. Cred că dacă o legam la ochi tot ar fi știut drumul. Era nostimă tare.  Odată a prins-o bunică-mea, cum își lua masa de dimineață în răsadurile cu salată și roșii. Atât i-a trebuit bunică-mii. A început s-o bată cu bastonul. Și cum ea nu voia să plece, ba se mai punea și de-a râca cu ea, a apelat la fiică-sa. A amenințat-o că dacă o mai prinde prin răsadurile de salată, o omoară, sau o aruncă.

După ce am închis broasca, îi aduceam, eu, pe ascuns salată să mănânce. Ei mânca ea și nu prea. Tot mai bună era salata direct de la sursă. Știa ea ce știa.

Și a mai trecut un an. Se mărea văzând cu ochii. Ca Făt-Frumos din poveste. Creștea într-un an, câți alții în zece.

Întro zi de vară călduroasă, i-am mai dat drumul să zburde prin curte, fără știrea bunicii. S-a învârtit toată curtea. Căuta ceva. Apoi ajunge la canal.

Robinetul cam picura. Ce credeți? s-a dus exact sub robinet și se așezase sub el asteptând să picure apa pe ea. Am deschis mai mult robinetul și am lăsat să curgă apa pe ea. Ce bucuroasă era! Și-a scos tot capul afară și picioarele, de credeam că o să iasă afară din carapace și făcea baie. Îi arăt mătușii, ce făcea broasca.

- Ia uite și lor le este cald, zice mătușa.

- Păi da îi era și sete, zic eu. După ce s-a răcorit bine, de bucurie s-a dus să atace răsadurile ei preferate, spre disperarea bunicii.

- Dar las-o, zic eu, că nu mănâncă toată grădina.

Adevărul că ea ciugulea la întâmplare de peste tot. Nu alegea o salată și gata, ca să se ospăteze.. Nu! Ea le încerca pe toate. Și pentru asta, primea bastoane de la bunica. Ei, dar ei nici că-i păsa. Pe ea n-o durea. Se ascundea înăuntru, când o vedea pe bunică-mea. Învățase de frică. Cum pleca, ieșea și ea afară și își vedea în continuare de treabă.

Când se întorcea bunică-mea, o lua de la început. Ea nu știa nimic, nici usturoi nu mâncase. Era o hoață, fără pereche. Și așa au trecut cinci ani și încă doi ani după aia, iar când am venit din armata, tanti Lili mi-a spus ca broasca ei dispăruse. A căutat-o toată curtea dar degeaba.

După ce au muri ele, am uitat efectiv de broască.

Peste un an, am vândut casa la o familie de rromi mai romanizați. La un an mă pomenesc cu țiganul la mine la poartă și îmi spune să vin să-mi dea ceva. Mă duc acolo. Când ce credeți? Broasca! Da broasca bunicii apăruse. Mai crescuse un pic. Nu știu cum și-au dat seama, că acea vietate era a lor. Am luat-o și am adus-o la mine acasă. De abia mă luasem atunci cu Rodica.

Când a văzut și ea broasca, nu mai putea de bucurie. Broasca a văzut-o pe Rodica, că vine la ea. Se făcuse mică, mică. A trecut o perioadă până s-a acomodat și cu Rodica. Acum învățasem tabieturile ei. Îi făceam baie zilnic la canal. I-am arătat și ei faza cu apa. A rămas foarte surprinsă.

- Ia uite lighioana!

Toamna am observat că dispărea. Se îngropa în pământ, chiar lângă nuc. Noi nici nu știam și călcam peste ea. Dar ea nu se sinchisea. Își vedea de hibernare.

Primăvara apărea. O vedeam cum patrula pe alee. Aveam și eu câteva rânduri de roșii și salată, ridichi și alte zarzavaturi, spre bucuria ei. Se simțea bine la noi. Acum numai era bunica să o croiască cu bastonul. Și cred că și ea știa acest lucru. Aveam și câțiva butuci de vie. Strugurii de jos nu mai erau. Dispăruseră. Când întro zi vine părinții Rodicăi. Când o vede mama ei, spune către noi:

- Ce vă trebuie lighioana asta, aduce necazuri, scăpați de ea.

A convins-o, cu toate că eu nu eram pentru exilare. Cu majoritate de voturi i s-a hotărât soarta. Trebuia s-o exilez. Gina, sora Nelei a Tincăi, când a văzut-o, se oferă s-o ducă la ea la școală. Și așa am scăpat de ea spre satisfacția socrilor.

A mers bine o perioadă căsnicia noastră. După un timp cine credeți că vine la poartă: - Lenuța. Da fata care am cerut-o în căsătorie și care m-a refuzat. Venise chipurile s-o întrebe ceva pe Rodica, taman când nu era acasă. Nu știu dacă știa sau nu. Din una în alta, vede cărțile mele și cere și ea câteva, chipurile să le citească. Mă anunță că a dat și ea „divorț„ de Cezărică. Îmi bate apropouri. Eu îi zic:

- Când am venit la tine de ce m-ai refuzat?

- Păi tu chiar aveai de gând să mă iei de nevastă? întreabă ea.

- Da! zic. Acum e prea târziu.

După vreo câteva zile îmi aduce cărțile și îmi cere altele. Azi așa mâine așa, până se înseamnă și tanti Tinca. Doar eram gard în gard și se vedea tot, de cine intra la mine în curte. Aveam spionul!

Când vine Rodica, i-a povestit de vizitele Lenuței, la mine. Rodica s-a supărat și i-a interzis să mai vină la mine. Oricum nu era nici o problemă. Numai că plecase și cu câteva cărți, pe care nu le-am mai văzut, nici până azi. Dar așa sunt femeile, năzuroase. Îi cam păruse rău Lenuței.

Ei dar dacă am scăpat de Lenuța avea să vie Nela pe la mine. Abia mă luasem cu Rodica ne făcea și ea vizite inopinante. Și tot când nu era Rodica acasă. Odată m-am trezit cu ea la geam. Trage perdeaua și mă întreabă ce fac. Eu tocmai mă îmbrăcam. Eram numai în chiloți. Când am văzut-o la geam și m-am întors cu spatele.

A doua zi era ziua unchiul Ștefan, tatăl ei. Ne-am dus și noi la ei în vizită. Am lăsat totuși un loc de bună ziua. Am învățat și eu o vorbă de la săraca soacra-mea: ”întotdeauna să lași un loc de bună ziua, oriunde te-ai duce sau în orice faci... chiar dacă ești supărat, că nu se știe, niciodată...”

Fetele  tanti-i Tinca, erau prietene cu noi. Gina, cea mai mică si cu Nela, mijlocia îi țineau hangul Rodicăi. Cea mare Tanța era măritată.

Întro dimineață, vin la gard amândouă și o întreabă pe Rodica ce are bun pentru ele. Ea se laudă întro doară că le dă clătite. Atâta le-a trebuit:

- Gata mâncăm clătite! zic amândouă în cor.

Ce să facă Rodica? Hai să le facă pe plac. Se apucă în bucătărie să prepare clătite. În timp ce le cocea ea le arunca în sus. Eu stăteam în curte și priveam la ce face Rodica. Gina nerăbdătoare:

- Hai nu sunt gata?

Eu de colo îi zic:

- Uite acum o aruncă... și... a aterizat jos.

Ele încep să râdă. Gina de colo:

- Eu nu mai mănânc clătite făcute de Rodica, de pe jos. Da eu râdeam. După ce mai face câteva, îi zic Ginei:

- Rodica a pus niște ziare pe jos, ca să le adune mai ușor.

 Ele se strâmbau. Știau că glumesc. La final Gina, zice:

- Ce faci ne dai clătitele pe care le–ai adunat de pe jos? Iar ea zice:

- Da! Au ieșit mai gustoase!

A patra mea cumpănă

       Dacă ar fi sa contabilizez toate cumpenele, mai mari sau mai mici, avute în viața mea, cred că ar trebui să deschid un registru. În cei 60 de ani, s-au adunat cam multe. Cred că trebuia să scriu, a cincea sau a șasea cumpănă, privind ordinea cronologică. Am mai avut două - trei înainte de cea pe care aveam de gând să o scriu. Și încă una mult mai târziu.

Era prin luna aprilie. Era înainte de ziua mea. Bunica și  nana erau încă în viață. Mai făceam mici excursii în oraș, cu bicicleta tatei. O iau într-o după amiază și plec cu ea pe Bd. G. Coșbuc. Când mă întorc, o iau tot pe Coșbuc. Când ajung în dreptul străzii Aurel Vlaicu de lângă liceul CFR, dau să o iau la stânga, fără să semnalizez, și să schimb banda. În spatele meu era un autobuz. Semnalizez lui, că vreau să o iau la stânga, dar nu văd ce era în spatele autobuzului. Când am intrat în curbă, mă lovește un ARO, ce venea destul de repede din spatele autobuzului. Totuși a apucat să frâneze, că impactul nu a fost chiar așa de mare. Am apucat să mă redresez, fără să cad. Apoi am continuat cursa înainte speriat. După vreo zece metri opresc și încerc să mă liniștesc.

Mă ajunge șoferul ARO-lui, și îmi ține o lecție de dirigenție.

- Ce faci băiete? Așa se circulă? Dacă te omoram?

Cu toată sperietura mea, îmi aduc aminte de vorbele doamnei Berdan: ”Ei, dacă muream, muream…”, dar acu nu-mi mai ardea nici să mai zâmbesc. Lângă șofer era un băiat mai mic ca mine. Cred că era fiu-su.

După ce a plecat, am mai mers vreo 50m, după care, profitând că nu mai venea nici o mașină de nicăieri, am întors, și am schimbat direcția și banda de mers. Când am ajuns din nou la intersecție, era multă lume care vociferau. Unu mă vede și mă recunoaște. Am făcut dreapta și mi-am continuat drumul pe Aurel Vlaicu, ce era în drumul meu către casă.

În altă zi mergeam pe scara tramvaiului 1, către combinat. Era iarnă, ger și vânt. Stăteam pe scară numai într-un picior. Pe la jumătatea viaductului, simt că nu mai pot să mă țin. Mă tot foiam disperat să-mi mai fac loc. Reușesc să pun și al doilea picior pe scară. Mai merg așa încă un sfert din drum. Aproape de capăt, eram să cad, iar dacă nu mă ținea cineva din spate, ăla eram. Și câte aveam să mai îndur…

Îmi continuam mai departe munca mea la LTG-2. Într-o zi, cineva a luat din instalația de interfoane, o cartelă, care nu trebuia neapărat. Era un amplificator suplimentar. Acesta se alimenta în circuit, numai dacă era nevoie. Cine a luat amplificatorul? Bineînțeles ca cei de acolo au anunțat miliția de la combinat, dând vina pe noi.

Și a început ancheta. S-au făcut percheziții la fiecare acasă, dar și la mine. Nu au găsit nimic care să-i intereseze. Nu știu dacă mai găsise ceva și la alții. Nici nu m-a interesat. După anchetă, șeful mare ne-a împrăștiat pe la alte sectoare. Eu am rămas cu câțiva colegi în continuare, tot acolo. Ei da știți cum e când e să se aleagă praful de ceva. Eu eram ăla...

Am reușit în scurt timp ”să mă țin de promisiune”, adică să mă dau singur ”afară”. Am mai făcut un nemotivat. Tot cu schimb de tură, de data asta cu hârtie, dar nu mi s-a dat câștig de cauză. Că nu fusese cu știrea maistrului. Hârtia plecase către el, dar nu a mai ajuns. Sau o rătăcise le intenționat...Și iar am căzut în ”oval”. Asta a fost prima. La ”a doua”, eram la țară și socru meu, mă pusese să fac țuica. Erau în toi pregătirile de nuntă.

Anunț telefonic la servici, că nu pot să vin și să-mi facă și mie cineva tura. La început au spus, că da se rezolvă. Dar când am venit la muncă, maistru abia mă aștepta. Și iar la comisie. Ei și când e să-și vâre dracul coada... A treia oară... parcă mă căuta.... Eram tot la țară. Eram în două libere. Am venit la ora 16. Eu trebuia să intru la 22. Am adormit și m-am trezit la 23. Ei unde să te mai duci la ora aia? Tramvai-le mergeau cum mergeau...telefon nu aveam... Așa că a doua zi m-au ars. Au vrut să-mi desfacă contractul de muncă, apoi m-au pus, disponibil. Trebuie să spun că au căutat cu lumânarea motive, numai ca să cad în abatere și să scape de mine. Mi le fabricau, doar, doar ...

Șeful de la PSI, tatăl lui Genu, care mă băgase la ei, a intervenit și m-a luat la el. Și parcă Îl aud zicând:

- Marineee! Ai grijă cum te comporți aici, că dau cu tine de pământ.

Ei, a zis-o și el așa de ochii lumii, că știam că ținea la mine, dar și atenționat, ca să nu mai sar calul. Aici el era cel mai vestit. Toți îi știau de frică. Eu am luat-o totuși mai mult în serios, că știam eu ce știam. Se putea transforma și în furtună.

Și iată că avea să mai vină o altă zi, unde neglijența avea să-și spună iar cuvântul.

Rodica mea, rămăsese însărcinată. Mă mai vizita și fostul meu coleg de liceu - Doru Ungureanu. Mai lucram una alta, așa ca meșterii...

Întro zi reparam ”Mayak-ul”. Rodica stătea în pat, că avea motive. Doru mă privea. Eu eram pe un scaun lângă o priză și verificam ”Mayak-ul”. Ștecherul era și el băgat în priză.

Deodată ating fără să vreau fișa de conectare a alimentării ce se afla dedesubt, iar magnetofonul era în priză. Ei trebuie să vă spun că am trăit o experiență foarte groaznică. Cred că nu am cuvinte să o descriu. Pe jos era pământ. În acea cameră, nu aveam dușumele. Nu vă spun prin ce am trecut.

În clipa când am început ”să dansez” cu tot cu scaun, îndepărtându-mă și apropiindu-mă de perete. Amândoi se uitau la mine prostiți, cum țipam. Începuse să mi se întunece vederea. Vedeam ca prin ceață. Vedeam numai niște luminițe mici, ce tindeau încet să crească. Totuși în disperarea mea eram încă conștient. Căutam din răsputeri să apuc cablu de alimentare ca să-l scot din priză. Aproape că nu mai vedeam nimic.

Când mâna mea a întâlnit firul, l-am apucat strâns și nu i-am mai dat drumul. La o nouă depărtare de perete m-a tras cu tot cu cablu dar și cu priză. Pur și simplu a ieșit priza din perete și ștecherul odată cu ea. Am simțit o relaxare și încetul cu încetul, îmi reveni și vederea. Cred că a durat vreo 20 de secunde. După ce mi-am revenit m-a cuprins o mare panică. Am lăsat totul la o parte. Nu mai îmi trebuia nimic. Ei tot năuciți se uitau la mine. Am văzut moartea cu ochii, ce mai. Și apoi tot eu:

- Ce faceți măi, mă lăsați să mor lângă voi?...

Ei, dar nu vă mai spun câte tensiuni au trecut prin mine la repararea televizoarelor, când atingeam din greșeală ”înalta”. Corpul meu, e acum un uriaș condensator. Când m-am curentat eu și copilul din burta Rodicăi a mișcat.

A trebuit să mai trec și prin asta.

De multe ori, profitam de o delegație de la noi, ca să fac piața la București. Era în perioada cu cartelele și cu buletin de București. Dacă aveai buletin de București luai, dacă nu, nu! Mă rugam de câte o femeie mai în vârstă să-mi ia și mie câte ceva. Stăteam și la București la rânduri.

Odată am stat la rând la ouă și când am ajuns și eu în față s-au terminat. Stătusem și două ore. Mai luam câte un pachet de cafea mai bun, chiar dacă era amestec. La noi nu se găsea de loc. Trăgeam, la vărul meu, Fănel.

Se însurase și Fănel al meu. Dar și frate-su Viorel. Mama lor Tanti Lucreția era cam bolnavă. Întâi și-a rupt piciorul. După câțiva ani a murit și ea. Am mai fost de câteva ori la ei dar, dar după ce au renunțat la telefonul fix, nu am mai putut luat legătura cu ei. De ceilalți veri sau verișoare nici nu se mai pune problema. Nu ne-am mai întâlnit niciodată. Urma Roxy-Poxy-Moxy-Toxy. Adică fiică-mea! Așa avea să-i spună o altă verișoară mai de departe a Rodicăi - Mariana - 2.

ROXY

De la început îmi dorisem o fată și iată că visul meu se îndeplinise.

Poate și pentru faptul, că am fost singur la părinți, că întotdeauna mi-aș fi dorit un frățior sau o surioară, a făcut să mă bucur atât de tare. De aceea când m-am însurat și eu, primul lucru pe care i l-am spus Rodicăi, a fost:

- Vreau să-mi faci o fată!

- Ei, da ce ai comandat tu? Ce o ieși, a răspuns ea.

- Sigur! zic eu. Sunt sigur ce am pus acolo...O să fie fată, ai să vezi.

Dar nici nu se grăbise să vină mai repede pe lume. Depășise nouă luni și ea, nici pomeneală. Abia la ziua de 15 din prima luna în curs, s-a hotărât și ea să iasă afară. Adică în anul următor. Era bine în burtica mă-sii.

Acu când îi spun că nu avea de gând să vină, îmi zice:

- Păi era așa de bine acolo... Era așa de cald...

Țin minte că în decembrie la revelion fusesem la cumătru Negru care îmi propusese să o boteze el. Iar noi petreceam, numai Rodica nu prea îi ardea. Genu, o întreba mereu:

- Ei ce facem vine barza, chemăm salvarea?

- Nu, nu! zicea ea.

Și așa a fost. Când am aflat că îmi făcuse o fată, în urma deselor telefoane ce le tot dădeam la spital, am plâns de bucurie. Era întro zi de vineri ora 11,30. Mă aflam la servici cu o colegă - Margareta. M-am ferit de ea să nu mă vadă și să apar ridicol. Nu știu cât de tare s-a bucurat soacră-mea când a aflat, dar nu mi-a zis nimic. Cel puțin mie. Dar s-a comportat normal. Îmi amintesc că venise chiar în acea zi la mine. Nu știu dacă presimțise, sau știau de undeva. Dar înclin să cred că presimțise. Cum au intrat pe ușă, m-au și întrebat:

- Ce face Rodica? A născut?

Eu mă fac că nu știu. Pe urmă plecam în oraș și pe drum îmi iau inima în dinți și le spun:

- Știți... sunteți bunică. Aveți o fată să vă trăiască, zic eu repede ca să le abat atenția. Socru-miu s-a manifestat diferit de ea. Când au auzit:

- Și când voiai să ne spui? tu-s crucioiul tău...!zice ea.

- Păi acu.

- Păi și să nu ne spui nimic? zice și socru-miu.

- Păi am vrut să vă fac o surpriză....

- Surpriza ai? zice soacra-mea. Îți dau eu surpriză...de n-ai să o poți duce...

Nu știu dacă a zis-o serios, sau nu, dar socru-miu zice:

- Lasă băiatul în pace, tu în loc să te bucuri...

- Lasă că o vedea ei...eu nu am nimic cu ei...O să aibă simfonie în două acte…

Apoi am mers la un magazin tocmai în piața mare ca să cumpere haine pentru nepoțică. Până la urma i-a luat tot albe. Trebuie să spun că, s-a bucurat, tare mult soacra-mea, în prezența mea, când a dat de fiică-mea. Iar acum ne făcea ocupație și mai ales noaptea. Ziua dormea buștean și noaptea ne chinuia pe noi. O legănam pe rând și îi cântam, până adormeam eu, că ea, nici pomeneală.

Noaptea nu ne lăsa să dormim. Avea colici de mică. Făceam cu schimbul de planton, ca în armată. Doar nu făcusem degeaba armata. Cred că au fost bine venite plantoanele lui Trăilă sau Bejenaru.

Cred că Bejenaru intuise și de aceea îmi dădea ocupație noaptea, ca să mă pregătească.

Amândoi ne duceam la servici dimineața la ora 5. Jumătate de noapte stătea Rodica și jumătate de noapte eu. Apoi o perioadă când se mărise luam lapte. Ne duceam de cu seara, ca să ținem rând. Puneam sacoșa cu sticle lângă perete și până dimineața, ne duceam de trei ori să verificam. Să ne vadă lumea. Odată, nu am mai găsit nici sticlele și nici sacoșa. După care ne-am învățat minte. Puneam câte o piatră în sacoșă. Și veneam cu sticlele dimineața. Ce fel este lumea asta? La început, nu zicea nimeni nimic. După un timp, când începea să scadă laptele, începeau:

- Dați numai câte două sticle, să apuce toată lumea.

După alte minute:

- Dați numai câte o sticlă, să apuce toată lumea.

Erau în stare să deschidă sticla și să dea cu lingurița, ca să apuce toată lumea!

Erau și zile când mă întorceam cu sticlele goale. Când eram amândoi. Lua și ea, luam și eu. Ne făceam că nu ne cunoaștem. Atâta ne trebuia:

- Poi dumneata ei patru sticle, iar noi numai una?...

Sau:

- Da de ce le dați lor, că ei sunt doi la rând...?

Câteodată se mai enerva câte un bărbat și țipa la ele. Atunci mai scădeau vocile.

- Ia și mata pisica, vecina, vecinul ... și ia lapte...

Dar asta nu era numai la lapte. Nu! Și la iaurt, sau smântână lucrurile stăteau la fel. Și la pâine, la butelii…la gaz...ca sa nu mai zic de carne sau păsări. sau în preajma anului nou, la portocale. Era ca la loz în plic. Nu știai unde aduce și ce? Nicăieri nu scăpai de cozi.

Fata a fost și este feblețea mea. Când s-a mai mărit Roxana, o duceam la creșă. Acolo nu aveau grijă de ei și a răcit. Chinuite cu ea. Dă-i cu penicilină de mică.

Le-am luat pe amândouă, la Babadag, la nea Fane. Când ne-au văzut ei nu mai puteau de bucurie. Nea Fane de colo:

- Uite nea Gringo a devenit tătic. Când m-am întors de acolo iar s-a îmbolnăvit. Cred că nu-i priise aerul de munte sau de Ghiol.

Gina când a aflat că a născut Rodica, îmi spunea: ”tata Bebi”. Iar eu o ocăram. De ce să îmi spună așa?

Când a venit ziua botezului, cumătru zice:

- Păi să-i punem numele, după numele meu, Gherghina!

 Când am auzit, am cam strâmbat din nas. Dacă a văzut cumătru zice:

- Păi să-i zicem după numele lui Eugen – Eugenia.

- Eu mă gândeam să-i spun Roxana...

- Bine, zice cumătru, îi spunem Eugenia-Roxana, și ca tine și ca mine, zice el la urmă împăciuitor.

Și așa a rămas. A doua zi am și declarat numele la maternitate când am scos-o și pe ea și pe Rodica.

Si acum, ca și în anii ce au urmat, când ii ziceam, că nan”tu bătrânul, a vrut să îți spună Gherghina, ea râdea:

- Cum să–mi spună mie Gherghina? Că îl băteam!... Pe mine mă cheamă Roxana...

Când s-a mai mărit o puneam într-un ”scăunel” ca să învețe să meargă prin casă. După o perioadă am exersat cu ea învățând-o să meargă singură. Nu voia cu nici un chip să meargă. Era puturoasă, sau poate fricoasă. Mă-sa se internase în spital că a avut o problemă și timp de două săptămâni am învățat-o pe Roxana să meargă. Mergea lângă marginea patului în picioare, ținându-se de el. Când se termina patul o lua de-a bușilea. Când o auzeam:

- Tată, papă...

Mă duceam îi pregăteam castronașul ei și îl puneam în mijlocul casei și îi spuneam:

- Dacă vrei să mănânci, vino la mine și îți dau.

Mergea pe lângă pat și când se termina patul, iar o lua pe jos.

- Nu! fac eu. Vii la mine pe picioarele tale, dacă vrei să mănânci.

Făcea un pas, doi apoi iar pe jos și eu iar o întorceam din drum. Ea se punea jos și mă implora cu lacrimi în ochi:

- Tată, papă...

După ce o întorceam din drum de trei ori, îi dădeam până la urmă să mănânce. A doua zi iar la fel și în așa fel am învățat-o să meargă în picioare. De, foamea...

Când a venit Rodica mea și a văzut-o că merge, s-a speriat.

- Cum, merge? Dar cum ai făcut?

După ce i-am povestit zice:

- Ai chinuit fata! și o ia în brațe, pupând-o:

- Să îl batem pe tata, că a chinuit fata?

- Nu! zice ea.

Dar odată cu învățatul mersului, avea să-mi facă numai boroboațe. Adevărul e, când era mică și după ce a învățat să meargă, nu stătea locului.

Acu că o învățasem să meargă, cutreiera toată casa și curtea.

Nu știu dacă soacră-mea, la început a dorit-o cu adevărat pe fiică-mea, dar în anii ce au urmat s-a îndrăgostit de ea. Mereu o lua la țară la ei, spre disperarea mea. Odată aflu cu stupoare că era să o calce o mașină când ieșise în stradă. Avea cam 3 anișori. Aveam să constat, cum și viața ei semăna pe undeva cam din start, cu a mea Doar perioadele difereau

Și de atunci aveam mare grijă de ea. La grădiniță îi făceam desene, cu tot felul de animăluțe. Când au întrebat-o cine le-a făcut, iar ea zicea:

- Tata!

Atât le-a trebuit celor de la grădiniță. Mi-au dat de treaba. Să le fac desene cu scene din diferite povești. Mi-au dat și tuburi de pictură. Au văzut că le aveam și să nu mă plictisesc cumva. Desenasem o furnică uriașă, după o poveste: ”Unde a zburat rândunica?”, și o coloram. După ce am terminat-o, fiică-mea a fost foarte entuziasmată de desen.

- Vai ce frumoasă e!

Făceam tot felul de animale de prin povești, cum ar fi: Trompișor, Ciocănitoarea Woody, ursi, lupi, Pinguinul Chilii. Erau toți gravați pe pereții camerei unde dormeam.

Altădată stătea lângă gardul de șipci, uitându-se în curte la tanti Tinca. O vede pe mătușa că se bagă întro coștereață, unde ținea găinile și încearcă să prindă o pasăre, ca să o taie. Când era să reușească, fiică-mea o întreabă:

- Da ce faci ”tati Tica?”. Așa mai zicea ea la unele cuvinte.

Ea vrea să-i răspundă întorcând capul și dă cu capul de sus. În timpul ăsta scapă un cocoș din mână și acesta o luă la picior prin curte. Și unde nu începu tanti Tinca să alerge după cocoș. Iar fiică-mea se amuza teribil, când o vedea fugărind cocoșul. Acesta Îi făcea în ciudă, nelăsându-se prins. A trebuit să apeleze la ajutorul întregii familii, ca să îl prindă pe cocoșul buclucaș. După ce îl prinde fiică-mea o întreabă iar:

- Dar ce faci cu cocoșul?

- Păi îl tai! zice ea.

- Da de ce? întreabă ea iar.

- Așa că nu a fost cuminte.

După care unchiul Fănică, îl execută cu un cuțit pe bietul cocos, care presimțând ce îl aștepta, începu să cârâie și să țipe.

Seara ia și dat raportul mă-sii:

- Tati Tica a moat cocoșul !

- Tanti Tinca a omorât cocoșul, încerc eu să o corectez.

-Tanti Tinca a moat cocoșul, repetă ea din nou.

- Nu ”a moat” ci: omorât, zic eu.

Până la urmă a zis ca mine.

Ne uitam întro seară amândoi la un film cu Sergiu Nicolaescu, cu comisarul Moldovan. Seara când vine mă-sa îi și spune:

- Auzi mamă, am văzut un film cu tata, unde un nene îi spunea, altui nene: ”ia mâna de pe mine domnule, că-mi ei vopseaua”.

Era foarte năstrușnică.

Întro zi mă pregăteam să merg la un geamgiu să schimb un ochi de geam, care se sparse. În timp ce măsuram, ea iese din curte. Când termin ies și eu și dau să caut fata. Fata nicăieri. Mi se făcuse inima cât un purice. Ies și în stradă și o văd pe fiică-mea cum o duceau mai mult târâș, două țigănci mai mici. Una din ele era mai mare. Alerg după ele și o lovesc pe cea care ținea fata. Ea îi dă drumul fetei, căzând jos și începu să plângă, în timp ce eu o fugăresc pe cealaltă. O prind și îi dau și ei un pumn, țipând la ea și amenițând-o cu Miliția.

Nu au comentat nici una și au fugit. Mă întorc și o iau pe fiică-mea care între timp se sculase și nu mai zicea nimic.

Și așa cu țiganii. Aveau cred drăgan la ea. Că și acu îi aduc aminte:

- Știi când era să te fure țiganii?...

- Păi da, acu eram una de-a lor. Eram și măritată și aveam și o mulțime de copii...

Și uite că acu, tot nu are…

Și avea dreptate, că cea care a încercat să o fure era blondă.

Apoi a profitat altă dată să se joace cu niște bani pe care îi găsise în casă, Pe câțiva ia rupt. ÎI scosese afară și îi etala pe jos. Tanti Tinca, s-a speriat când a văzut atâția bani afară.

- Rodica dar ce faceți? Aveți o mașină de făcut bani și eu nu știu?

Bineînțeles că Roxy - așa aveam eu să o strig de acu, - nu a pățit nimic că era și mică, iar eu m-am luat de Rodica. Mă și imaginam acu, ce aveam să pățesc de la mama, dacă le făceam una ca asta…

Rodica săraca, fusese de noapte și trecuse pe la CAR, de unde a scos niște bani. Apoi ia pus pe noptieră lângă ea. Pe când dormea, fata ia găsit și ia prelucrat. Pe câțiva îi lipise pe fața Rodicăi.

A mai trecut o perioadă și s-a mărit. Din când în când o mai lua iar la țară. Odată venisem și eu la țară la ea, aducând un costum gros vătuit că se făcuse frig. Era întro toamnă.

Mă urc în tren și cum venisem și eu după o tură de noapte, mă cuprinde somnul în tren. Sacoșa o pusesem sus, cu hainele ei.

În clipa când trenul oprește întro stație, mă trezesc speriat, ca nu cumva să treacă stația mea. Buimăcit văd că trenul oprise chiar unde trebuia eu să cobor. Mă scol repede și uit de sacoșă. Mă dau jos și plec spre casa lor. Pe drum mă taie o sudoare rece. Îmi amintesc că uitasem sacoșa cu haine în tren. Când ajung la ei acasă supărat, ei mă întreabă ce am. Când le spun, soacră-mea m-a făcut cu ouă și cu oțet.

Mi-a ținut o jumate de oră lecții de dirigenție. Și din când în când, toată ziua, când mă vedea iar. Noroc de socru-miu că mă mai apăra el.

- Lasă băiatul fa, ce vrei acu, dacă a adormit... ce vrei să se omoare acu... pentru niște haine lasă că îi ia altele. Asta e...

Socru-miu a dat telefon imediat, la stația următoare, ca să oprească trenul și să verifice vagonul meu. A zis că îmi uitasem actele, ca sa fie mai credibil. Au zis că nu au găsit nimic. Probabil că cei trei tineri care stăteau pe banca din fața mea au profitat de sacoșă. Sau cine știe?

Fiică-mea când m-a văzut, a sărit bucuroasă pe mine.

- Ce faci tată?...

Dar soacra-mea a izbit-o în casă spunându-i:

- Lasă-l pe tat-tu, nu vezi că e prost? Ți-a pierdut lucrurile în tren.

Bineînțeles că nu mi-a plăcut nici tonul și nici fapta ei, și nici lui fiică-mea, care a plecat în casă plângând. Dar ce să mai zic. Faptul fusese consumat. Mi-am luat păpara binevenită. Asta m-a făcut ca să grăbesc lucrurile de a pleca mai repede acasă, dar și cu fiică-mea spre disperarea Rodicai. Am invocat că am treabă și a doua zi am plecat acasă. Spre nemulțumirea soacră-mi.

Aveam niște rude mai îndepărtate la două străzi de noi - tanti Domnica. Avea și ea două fete. Fetele ei prinse drăgan de fiică-mea și mereu o lua la ele, făcându-i toate poftele. O învăța poezi, cântece, apoi o punea pe un scăunel, spunându-i să recite ce a învățat. Era o poezie: ”Primăvara” de Vasile Alecsandri, pe care toată ziua mi-o spunea. Făcea ce făcea și când își aducea iar aminte de ea, mă bombarda cu ea.

- Primăvara de Vasile Alecsandri... Și începea ca o moară hodorogită. De multe ori mă plictisea și o mai opream.

- Da ce? Lasă-mă să spun, comenta ea arțăgoasă.

- Rodica 2...zic eu.

Fetele lui tanti, și ele:

- Da lasă fata în pace!

Mariana, o botezase: ” Roxy , Poxy , Toxy , Moxy!”

Și ea mândră continua, iar eu mă făceam că ascult cu înteres ca să le fac plăcerea. Mariana o punea pe un scăunel mai inalt, în chip de scenă și ea recita voioasă.

Mai târziu o duceam la o grădiniță aflată lângă noi. La Cireșica. Nu era fricoasă și stătea afară în fața ușii până venea personalul și deschidea. Seara o luam ori eu, ori fetele lui tanti.

Odată un unchi dea lui Rodicăi, încercă să o sperie:

- Uite Bau – Bau!

Dar ea îi spunea răspicat:

- Nu există Bau – Bau.

Aveam în curte o mică plantație de căpșuni. Îmi dăduse cineva câteva fire și le-am răsădit. După câțiva ani s-au înmulțit. Aveam acu vreo patru metrii pătrați. Când s-au copt, Îi dădeam și fetei câteva. Ea avea un șorțuleț cu buzunare. Eu îi tot dădeam și mă miram, când le mănâncă așa de repede. După ce plecăm de acolo, ea luă loc pe un scăunelul mic - preferatul ei - și începe a scoate căpșuni din buzunar să le mănânce. Își făcuse provizii fata. Așa cum făcusem și eu odată cu alunele cumpărate de tata. Le strângeam în buzunar, apoi le împărțeam cu Iuliana, vara mea.

Era un chin mare când trebuia s-o adorm. Nu voia nici în ruptul capului. Mereu găsea motive. Că vrea apă, ca face pipi, că îi foame, motive tot ca să nu doarmă. Îi puneam un cântec: ”Căsuța indiană”. Ei, la acest cântec adormea imediat. Aveam ”Mayak-ul”. Dacă nu puneam cântec în schimb trebuia să-i spun povestea de seara. Îi ziceam multe povești. Din când în când o întrebam:

- Ei dormi?

- Nu, nu dorm, zi mai departe.

Până la urmă adormea, ori eu… ori ea.

Odată am adormit eu înaintea ei. Iar ea s-a sculat și s-a apucat iar de pozne. Aveam un ceas. Ea l-a desfăcut cu degetele ei mici, unde eu foloseam șurubelnița, apoi l-a băgat în căldarea cu apă. Era ceasul care fusese martor în casa mătușii și bunicii atunci, când pe ele le-a omorât acel individ. Dacă ar fi avut ceasul gură săracul... Multe ar fi spus.

Când m-am sculat și am văzut unde ajunsese ceasul lor...Dacă eram ca mama, mi-ar fi dat cu ceasul în cap. Dar eu m-am limitat numai ca să o cert. În general nu prea am bătut-o Încercam să mă fac înțeles cu vorba bună. Mă-sa o mai altoia, și mai ales când a început și ea școala. Iar asta mă făcea și pe mine să sufăr.

Când se făcuse fiică-mea mai mare, o luam si pe ea la cate un ”ciubuc”. Sau seara, o mai luam la plimbare. O urcam pe umeri, ținând-o cu mâinile, de mâinile ei. Cum ea era sus, vedea mai multe. Așa că îmi arăta toți câinii și toate pisicile, pe care le vedea.

- Uite un cuțu!

Sau:

- Uite o ”pisa”

Apoi îi număra. Așa că atunci când ajungeam acasă îmi spune că a văzut 15 pisici și 14 câini. Sau când vedea câte un bec cu neon de pe stradă:

- Uite ”beacul!”

Odată plecăm împreună cu trenul la țară. Pe drum zice că vrea suc. Apoi începe să zică:

- Doi suci, doi pani, doi carioci...Iar noi ne amuzam pe seama ei.

Era foarte lipicioasă și se căpăta mereu cu câte ceva bun. Numai eu nu mă căpătam cu nimic.

Acum cu intrarea Rodicăi în familia mea, au apărut o mulțime de neamuri, care mai de care mai ...simandicoase și mai înteresante. La vreo două case mai încolo locuia o altă vară prin alianță cu Rodica, pe nume Mariana. Mai avea o vară, pe care o chema tot Mariana. Asta era fiica lui tanti Gina, o altă soră a mamei Rodicăi. Ce te faci cu atâtea Mariane!... Din când în când, mai dădeam și noi câte o serată pe la sfârșitul săptămânii, unde invitam numai tineret și mai ales Mariane. Una din Mariane, mă enerva dar m-am abținut. Numai eu știu cum. Era cat pe ce sa cad în păcat. Atâta îmi trebuia să audă Rodica. Odată m-am dus la Mariana și am pățit la fel ca ”Veta”… Sună la ușa: cine credeți? Rodica! Venise cu video-ul să vedem filme.

Altă dată vine Mariana la mine. Eram singur și iar își bagă tanti ”Veta”, coada. Sună iar la poartă. Când ajung la poartă, cine gredeți, că era – nu Rodica, ci… soacră-mea cu socru-miu. Au intrat s-au făcut prezentările. Soacă-mii nu i-a plăcut poziția Marianei, care stătea pe un scăunel mic și cu picioarele desfăcute, cu rochia ridicată și așa scurtă. M-a și pârât Rodicăi, când a venit de la muncă. Nu aveam noroc și pace. Totdeauna se ivea câte o piedică. Nu știu dacă m-ar fi convins? Dar cine știe? În general nu am fost și nici nu sunt fustangiu, dar îmi plac fetele să le admir, măcar din priviri, sau din poze.

Când venea toamna, era un chin mare pentru noi. Aveam un nuc uriaș, bătrân, pus de unchiul meu nea Griguță, bărbatul nanei. Făcea nuci în fiecare an. Când le băteam, nu știu de unde apăreau o sleahtă de țigani de toate mărimile și se postau sub nucul nostru. Cum cădea câte o nucă fugeau toți după ea. Cum cădeau și în stradă, nu aveam ce face. Multe din ele cădeau și la tanti Tinca în curte. Ce să fac, dacă îi aveam vecini gard în gard, iar nucul era lângă gard. Rodica era cu Costică în burtă și se cățărase tocmai în vârful nucului. Eu și tanti Tinca ne făceam griji.

- Ai grijă Rodica, să nu cazi, zicea ea.

După ce terminam ”de bătut” nucul, mai strângeam și noi ce mai rămăsese. Mai ales cele care căzuseră în curtea noastră. Cădeau destule și la tanti Tinca în curte.

După cinci ani, Rodica mi-a mai dăruit și un băiat. Tot așa cum voiam eu. Așa a apărut și fecior-miu- Costică. Costică a fost a Rodicăi. El avea să fie feblețea ei. Pe el îl ”botezasem ” - Costy. Iar Roxana, era -”Roxy”

Pe Costică, l-a botezat un coleg de servici de la PSI- nea Costică, un coleg de servici de la mine. El era șofer pe o mașină. Costică al meu a fost mai liniștit, în privința somnului. Cu el nu aveam treabă. Dormea toată ziua și toată noaptea, dacă îl lăsam.

Când s-a născut avea părul galben, des și scurt ca o perie. Mai târziu s-a mai închis la culoare bătând spre portocaliu. Când s-a făcut mai mare, părul era de culoarea portocalei sau a mandarinei, cu tentă spre roșu. Era inconfundabil. De departe îl vedeam. Toți îi spuneau ”Roșu” sau ”Costică Roșu”

Nașii de cununie a mamei mele și tatei - Niculina, îmi spuneau că și eu când eram mic aveam părul roș, dar s-a închis cu timpul în șaten închis. Nu aș crede, că eu aveam părul mai mult spre castaniu. Fiică-mea avea părul ca mine.

Să nu credeți că Costică al meu a fost mai cuminte. Nu!... Da de unde? El se născuse la bloc. Tocmai în acel an ne demolase. Era în `87. A fost și el la creșă și mi-i l-a îmbolnăvit și pe el. Suferea cu urechile. Făcuse otită. Cu una nu aude nici acu.

Când am văzut că Costică are părul roș, o învinuiam pe Rodica, mai mult în glumă, că l-a făcut cu dascălul din sat de la ea. Adevărul e că acel dascăl avea părul cum îl are acum fecioru-miu. Oricum el era mic la vremea aia. Și acu mai râd de ea: ”L-ai făcut cu dascălul din sat!”.

Când a început să meargă și Costy, cu ”scăunelul” prin casă, că era puturos mare, făcea și el numai prosti. Mi-a băgat un telefon portabil în priza de 220 V. Altă dată găsește o vergea de a mea de la un electrod de sudură și o bagă în priză. Așa a făcut și el cunoștință pentru prima despre curent. Știu că a țipat atunci, dar i-a dat drumul la sârmă. De atunci Costică al meu a prins frică de curent. Am cumpărat apoi dopuri de protecție pentru prize. Nici acu, când îl pun să schimbe o siguranță sau, o priză, un întrerupător, cu greu îl conving. ”mie frică că mă curentează”. Îi spuneam:

-Tu ești ca Margareta mea, de la servici. Și ea tot așa:

- Că dacă mă curentează!...

Odată vine cumătru Costică la noi. Fecioru-miu se duse în sufragerie și își prinde degetele în cantul ușii de la balamale. Cum ușa venea spre el strângându-i mai tare degetele, îl aud că strigă: ”Agiuto!”

Am venit repede să-l salvez. Cumătrul a rămas foarte impresionat de el. Știa și limbi străine fecioru-miu acu. Ce era mai curios că și eu mi-am prins degetele la roata de la mașina de cusut ”Zingher” a bunicii, cam tot în acea perioadă. Cu greu am reușit să le scot. La școală a mers bine și chiar foarte bine. A venit cu premiu din clasa întâi, până în a patra. În a V-a, a luat mențiune. După aia a început să se facă puturos.

Mă uitam ce poate face anturajul. Cum poate influiența negativ un om. De când se luase cu băiatul unui vecin de palier, de atunci Costică al meu a luat-o razna.

Cu greu a făcut trei ani de profesională la liceul de Marină. A rămas cu diplomele, că de angajat nici vorbă. Cine te angaja și unde? Acu lucrează și el ce poate. Fiică-mea la Farmacie. Eu, o perioadă, pensionar pe caz de boală, ”trai” pe noi. Mama casnică... Nu mai lucrează în combinat. A dat și ea ”divorț” de combinat, mai târziu.

Mariana cealaltă, vara lui Rodica, vorbea și ea cu un băiat - Valentin. El lucra pe atunci în combinat, contabil la ”turn”. Întro zi s-au luat. Acum ni se mărise și mai mult familia. Ne făceam dese vizite. Când noi la ei, când ei la noi. Și bineînțeles că se lăsa cu bairam, ceea ce o supăra pe tanti Tinca, că făceam gălăgie la 1-2 noaptea. Jucam diferite jocuri cu pedepse, până spre dimineață. Ieșeam afară în curte strigând fiecare, ce pedeapsă ni se dădea. Unul să facă precum cocoșul, unul ca broasca, etc.

A fost frumos. Mi-a aduc aminte ca ieri. Oare au fost toate astea?

Între timp s-a măritat și Mariana 2, și sorusa, - Stela. Părinții Marianei - Constandache, au lucrat la SPIACT ca mine, la atelierul de tâmplarie. Acum era bătrân și bolnav. După câțiva ani ne-a părăsit și el. Lui tanti Tinca ia murit și soțul ei - nea Fănică. Cu această ocazie am profitat să ne mai vedem, că nu ne mai văzusem cu fetele ei, de ani de zile. S-a măritat și Nela. Dar nu a fost să fie. A divorțat și a rămas și cu un băiat, care acu e cât fecioru-miu, Costică.

”Șominică”

Nu știu dacă v-am spus toate aventurile lui ”Șominică” - cățelul fiică-mii - Roxy. Fiică-mea pe atunci cred ca avea 3 ani. Întro zi aduc de la combinat un pui de cățel. Era mic că încăpea întro cutie de telefon. Așa l-am transportat până acasă.

Cât a fost mic, Roxy a mea se juca toată ziua cu el. Când a început să fie și el mai mare se juca el cu fiică-mea și noi cu el, făcând numai tâmpenii. Era un cățel destul de cuminte și foarte inteligent. Devenise un puiandru. Aducea la culoare cu un câine lup, dar era mic de statură și lungime. Mai mult de juma de metru, nu mai crescuse. Aducea cu celălalt câine al meu, cu ani în urmă - Rubinel, zis și ”Șurubel”. Tot cu ”ochelari” și asta că mai avea deasupra ochilor niște pete lunguiețe maro, pe fond negru.

Îl mai lăsam slobod prin curte, motiv de mare bucurie, pentru el, dar și de a face multe prosti. Toată ziua și noaptea patrula prin curte. Era greu ca cineva să intre în curte fără știrea lui.

Noi aveam o dependință care o foloseam ca bucătărie de vară. Era lipită de ultima cameră, iar ușa era comună. Mai avea și o ușă pe care se putea intra și de afară. În bucătărie era un pat. Îl amenajasem dintr-o sofa mai veche. Era bun, că după ce mâncam ne odihneam pe el.

Întro zi fiică-mea, după masă se apucase să-și înșire pe pat, păpușile ei. Eu eram lângă ea pe pat. Lăsasem ușa deschisă la intrare în bucătărie. Deodată își face apariția ”Șominică” - așa îi spunea ea. Nu putea să-i zică cum îl botezasem eu - Țombilică. Dar el era foarte receptiv, nu conta cum îl strigai, venea oricum, numai să rimeze.

Îl văd că își face apariția în prag și se urcă pe prag cu cele două labe din față. Se uită la noi mișcându-și capul și privindu-ne întrebător, când cu un ochi când cu celălalt. Văzând că nu-i zic nimic, prinde curaj și intră în bucătărie vesel. Se urcă în două picioare pe pat și privește la noi. Să vadă ce zicem.

Eu îi fac semn să o șteargă. El nimic. Mă fac că vreau să-l bat și se lasă în jos, pune botul pe labele din față, iar dosul și-l ridică pe picioarele din spate. Și stă așa câteva clipe, în așteptare. Eu mă fac iar spre el. El începe să mârâie și apoi latră așa întro doară. Căuta joacă. Mă fac ca vreau să dau în el și să-l gonesc afară.

Lângă pat, la margine, erau papuceii lui fiică-mea. El se apleacă și apucă un papuc, încercând să-l roadă. Fiică-mea sare în sus, zicându-mi:

- ”Șominică” îmi mănâncă papuceii!

Eu mă reped atunci la el să-l scot afară. Beleaua de câine înfașcă în gură un papuc și se repede cu el afară. Mă scol din pat și mă reped după ”Șominică”. În urma mea o aud pe Roxana, tipând:

- ”Șomincă” mi-a luat papucul!

Țip la el să lase papucul jos. Dar ți-ai găsit. Fugea cu el în gura prin curte. Când și când se oprea și lăsând botul în jos, mai rodea din el oleacă.

Iau mătura, care era rezemată de perete și o azvârl după el. Mătura îl atinge și aterizează lângă el. Nervos nevoie mare, lasă papucul și se apuca de ros mătura, mârâind și trăgând de ea. Eu mă duc după el. Îmi lasă mătura și ia iar papucul în gură fugind mai departe cu el prin curte. Și apoi să te ții: Eu fuga, el fuga, să-l prind? peste poate.

Mă aplec și iau câțiva bulgări de pământ, și - zvârrr!... în el. Dar nu reușesc să-l nimeresc. De fiecare dată îmi para loviturile. Se uita în urmă și când era gata să-l atingă un proiectil, se lăsa repede în jos și proiectilul trecea pe deasupra capului său. Și așa m-a fugărit ”Șomincă” cale de vreo 10 minute. În pragul bucătăriei, Roxy încâlțată cu un papuc și stând întrun picior, sărea în sus de bucurie râzând. Făcea mare haz de mine și de ”Sominică”, văzând că nu pot să-l prind. Întrun final reușesc să-l înghesuiesc, sau poate el s-a lăsat prins. La început mârâia și nu voia să-i dea drumul la papuc. A trebuit să apelez la soluții extreme pentru a îl convinge, ce nu iau fost pe plac.

Triumfător i-am luat papucul din gură și i l-am înapoiat fiică-mii.

Și uite așa m-a fugărit ”Șominică” al ei. Făcea ca și fiică-mea și el, numai prostii.

Aveam un scaun mic. Scaunul avea între picioare, niște suporturi aproape de sol. Eu, îl învățasem pe câine să treacă târâș de-a bușilea pe sub suporți. Ea se amuza tare. Câinele căuta mereu joacă. Când era ea în pat câinele îi mozolea papuceii.

- ”Șominică” îmi mănâncă papuceii! striga ea. Când voia să iasă în curte:

- ”Șominică” nu mă lasă să mă dau jos. El o păzea.

- ”Șominică” nu mă lasă să fac pipi.

Crescuse și el oleacă. Se ridica cu labele din față și se suia pe pat. Odată i-a furat și o păpușa. Vai ce țipete și plânsete pe capul ei.

- ”Șominică” mi-a furat păpușica...

Și a venit și la ea - inevitabila - școală. Clasa întâi. Era silitoare la școală, poate chiar foarte silitoare.

Până în clasa a IV-a nu am avut probleme cu ea. Din a V-a însă a început să scârție și mai ales la matematică. Nu înțelegea și pace. Cu toată strădania mea.

Altă dată am mers cu toții la Amara. Ea era cam în clasa a V-a. Ne duceam la un lac și mai făceam după amiază și plajă. Trebuie să spun că atunci când ajungeam noi, nu era nici țipenie pe plajă sau în apă.

Cum apare fiică-mea, cred că avea lipici sau magnet, că se și umplea zona unde ne scăldam noi cu tot felul de băieți care mai de care mai mari. Și mai ales când intra în apă și fiică-mea. La început cei de acolo nu știau că sunt și eu cu ea și se jucau cu ea bălăcindu-se împreună. Ei îi plăcea asta spre mulțumirea băieților. Când vedeam că se îngroașă gluma, mă ridicam și făcându-mă îngrijorat ca să nu-i supăr asistența, îi ziceam:

- Gata! ajunge. Ai stat destul în apă. Mai fă o pauză.

Ieșea ea afară cam cu părere de rău, iar băieții o ștergeau de parcă îi măturase vântul.

A doua zi scena se repeta iar. O trimiteam singură și o urmăream de la distanță să văd ce face. Ca prin minune, cred că era telepatie, apăreau și băieții ca din pământ. Când îmi fac și eu prezența, ies iar cu toții afară, fără să le mai zic nimic. Ce mai, aveam fată mare. Într-un an eram la Mangalia. Eu dimineața plecam la tratament. O lăsam cu fra”su Costică în cameră și îi dădeam temă să rezolve exercițiile toate până mă întorc eu. Alături de noi vin niște băieți. Ea nu a pierdut timpul. Și nu a scăpat acest prilej, pentru a face conversație cu ei, cât timp eu eram plecat. Balconul nostru era comun cu al lor, despărțite de un grilaj mic. Când mă întorc, cum uitasem cheile, bat la ușa să-mi deschidă. A trebuit să stau oleacă la ușă până să-mi deschidă. Aud din dosul ușii pe Costică cum țipa după ea, de parcă era plecată la Paris. Eu o cert, întrebând-o, de ce m-a ținut atâta la ușă. Ma duc în balcon și am înțeles care fusese motivul. Cei de acolo, se făceau că nu știu nimic, usturoi nu mâncase, gura nu le mirosea.

Când veneam acasă seara obosit sărea în brațele mele și mă apuca de gât. Mă-sa o mai domolea, spunându-i să mă lase în pace. Noaptea venea să doarmă cu mine. La picioare, sau la spate, numai să fie cu mine. De multe ori o făcea geloasă și pe Rodica. Dar asta a durat până prin clasa a șasea sau a șaptea. După care ”a rupt” relațiile cu mine. Dormea acu cu măs-a. Dar rămăsese totuși aceeași lipicioasă. După ce a terminat clasa a VIII-a, am înscris-o la liceu. Am fost cu ea în prima zi de școală aducându-mi aminte emoțioanat de zilele când și eu trecusem prin asta. A mers cu liceul și da și nu prea foarte, foarte. De câteva ori mi-a venit acasă bătută cu cămașa ruptă și murdară de cretă colorată. Bineînțeles că a invocat diverse motive, numai cele reale, nu! Că ar fi atacat-o niște țigănci...

Acolo alți prieteni, altă distracție. Eu nu știu dacă am ceva în comun cu Creangă, dar un lucru e sigur, că fiică-mea, când era mică vorbea numai în versuri și rime. O fi avut ceva comun cu Eminescu. Doar era născută în zi cu el -15 ianuarie.

În ultimul an de liceu, avea alți colegi cu care s-au împrietenit și au rămas prieteni până la sfârșit și acu. De multe ori, nu îmi plăcea ieșirile ei nocturne, iar Rodica îi lua apărarea;

- Lasă fata, ce vrei să stea cu tine până la adânci bătrâneți. Lasă să-și trăiască viața. Numai că după părerea mea își trăia prea mult viața. Venea de multe ori și la ziuă.

Odată cu mutarea mea la bloc s-a împrietenit cu toți copii din bloc, că erau destui, și mai ales și cu nepoata – Dana, al doamnei Luca. Nepoata ei era o alintată. Ea era cu doi ani mai mica decât fiică-mea.

Așa aveam să ne împrietenii și noi cu familia ei.

Dana, mereu spunea că îi place borșul lui tanti Rodica.

Adevărul că doamna Luca, nu prea gătea, ea fiind și bolnavă. Mă-sa nu se preocupa de ea, lăsând-o de izbeliște. Valerica, fiica doamnei Luca, nu-i era nici ea mamă bună. Acu e și ea în căutarea părinților adevărați.

Stăteau până seara târziu de vorbă. Apoi mă puneau să le spun și povești numai ca să adoarmă. De multe ori adormeam eu înaintea lor, iar ele mă trezeau să le spun mai departe. Mai le spuneam câteva fraze iar când vedeam că e liniște mă opream, crezând că au adormit.

- Spune mai departe, ce te-ai oprit, îmi spuneau ele.

Până la urmă adormeau.

Vecinul de sus avea un băiat. Tot sus la altă ușa, era altul cu o fată și un băiat. Întro seara aud muzica pe hol. Vecinul Mitică, care avea pe băiatul Daniel, scosese o boxă pe hol și se strânsese toți băieții din scară și dansau, doi câte doi. Pe fiică-mea puse ochii băiatul șefului de scară. Mă uitam cum dansau melancolic amândoi prăbușiți unul peste altul. Mitică mă vede și temându-se să nu le stric petrecerea, mă invită în casă la el, luându-mă cu vorba și arătându-mi arma lui de vânătoare și spunându-mi povești vânătorești. Arma o avea de la bunicu-su și avea acte la ea.

De multe ori se ducea în bălți și vâna rațe sălbatice și alte orătănii, pe care apoi le împăia. Țin minte că ne-a dat și nouă o pasăre. După un timp a rămas ”cheală”. Îi zburase toate penele.

Vecinul din când în când mă mai îmi alimenta cu câte un păhărel cu rachiu. Eu nu prea beam și nici nu-mi făcea bine. Simțeam cum mă arde pe gât până în stomac. Asta mă făcea ca să-mi sting gâtul cu câte un pahar de apă.

Pe la 12 s-a spart petrecerea, spre bucuria mea și dezamăgirea fiică-mii și mai ales a Danei. Ce e drept că și Danei, îi cam plăcea băieții. Am avut multe discuții cu ea pe această temă. De multe ori mă punea în dificultate de a mai putea continua, schimbând vorba. Era foarte curioasă în tot și în toate. Mereu făcea aluzie la ”barză”

În continuare fiică-mea a ținut să fie cât mai departe de mine. Rodica îi știa toate dedesubturile, numai eu nu eram la curent cu ele. Când pleca ca de obicei, mereu îi lua apărarea Rodica. Întro zi pe când îi fac curat în dulapul ei, dau peste niște fotografii. Le i-au și le studiez. Când am încercat să o întreb de aia, sau de ăla, care mi se păreau mie mai suspecți, s-a supărat că îi ”violasem” dulapul. Dar nici nu a comentat. Oricum mulți din ei erau foști colegi de la școală. Enervat am ținut ședință de familie și i-am spus la modul serios că dacă a terminat liceul e timpul să se apuce de muncă, că eu nu o mai țin. Mă uitam în ochii ei și citeam o mare dezaprobare. Mă-sa tot încerca să o apere.

- Unde să se ducă ce vrei să sape șanțuri?

- Nu șanțuri, dar poate face o altă școală postliceală...ceva... Uite, zic eu și îi dau un ziar unde scria de așa ceva.

Până la urmă le-am convins și s-a înscris la o școală postliceală sanitară de farmaciști. Era și de medici dar fiică-mea a zis că ea leșină dacă vede sânge. Era la fel ca mine. Și mie, mi-ar fi plăcut medicina, dar … dacă vedeam sânge, cred că leșinam. Trebuia pacientul de pe masă să se scoale, ca să-mi acorde mie primul ajutor…

Când a început școala post liceeală, constat cu uimire, că făcea școala în fosta casă a doamnei Berdan, unde am copilărit eu timp de 13 ani. După moartea lui madam Berdan fiică-sa și fecioru-su vânduse casa. Iar casa lor avea să fie pe rând: depozit, apoi casă de rugăciuni, ca apoi să se înființeze această școală. A făcut trei ani. A fost silitoare și a avut grijă mă-sa să o sponsorizeze făcând diverse împrumuturi cu și fără știrea mea. Așa că m-am văzut la un moment dat înglobat în datorii. La asta se mai adăuga și creșterea întreținerii. Ei, acu cu școala am mai potolit-o. Se ducea și acu la banchete și distracții, dar mai rar. Pentru că își vedea și de școală, nu am mai comentat. Am lăsat-o în legea ei.

Peste alți ani, ca să ne scape de datorii, Rodica mă ”părăsește” ducându-se să muncească în afară. La început era greu până s-a acomodat, până le-a învățat limba. Nu e ușor să muncești la străini și pe te mir ce. Și mai ales în anumite condiții unde și pretențiile sunt mari.

Am rămas singur cu copii, căzând toată responsabilitatea pe umerii mei. Mi-a fost greu și mie câțiva ani. Eu să fac mâncare, eu piață, eu de toate. După aia a început să vină bolile și greutățile.

- Întro zi îmi spune:

- Nu am să te uit, când mi-ai spus față de mama, că să mă duc la muncă.

- Și ce? Nu ți-a prins bine?

- Acu ai serviciul tău. Ce ai fi vrut să te țin tot eu, toată viața? Ai văzut mătușa mea Lili, a bunică-mi...nu a muncit toată viața și nu a avut nici o pensie cât de cât...Pe total nu avea nici zece ani munciți. Cu toate că nu știu de câți ani de pensie, s-ar fi bucurat. Fiică-mea de colo:

- Crezi că eu o să mai ajung la pensie?...O să ajung babă și tot o să mai muncesc...Eu nu o să mai ajung să mănânc pensie.

La câtre legi inventează ăștia peste noapte, nu ar fi exclus, să dispară pensia. Muncesti până mori.

La bloc

       Câțiva ani, am stat în casa nanei. Am trăit un puternic sentiment de nostalgie. Apucasem să învestesc în bucătărie o grămadă de bani. Cum era cam dărăpănată fiind veche și din lut, mi-a venit ideea să o demolez și să fac alta. Alături era curtea țiganilor. Eu eram pe bune cu ei. Ei aveau o fostă construcție din cărămidă ce servise drept grajd pentru cal. Dar acu în mare parte se dărâmase. Așa că am cerut câteva sute de cărămizi de la vechea construcție a lor, plătindu-le. Ne-am înțeles la preț și m-am apucat să le car la mine în curte.

După aia am demolat și eu ce mai era în picioare și am ridicat pe locul vechii bucătării, o alta mai mare și din cărămidă. Când m-am apucat singur de ridicat bucătăria, a venit socru-miu și m-a ajutat și el. Văzând că mă chinui la ziduri cu ”ochiu-metru”, s-a dus în piață și mi-a cumpărat o cumpănă. Ei, acu ieșeau zidurile mai drepte. Tot el mi-a reparat și fereastra, pe care am pus-o la locul ei. Am schimbat și ușa. Ce mai, bucătăria mea arăta ca nouă. După aia cumpăr niște scânduri de la depozit. Fac și acoperișul. Iau și cinci lețuri pătrate, tot de la depozit și după ce le fixez, bat scândurile peste ele. Pe când băteam scândurile, apare și cumnatul-Gigi. Se oferă și el să mă ajute. Când s-a urcat și el să bată scândurile, era să cadă printre scândurile acoperișului. Am tras o spaimă! Noroc că l-am ținut. După ce am terminat cu acoperișul, l-am chemat și pe nea Costandache, tatăl Marianei, de lângă noi și m-a ajutat să bat și plafonul din placaj sau carton stratificat.

A ieșit la urmă o bucătărie pe cinste. Am și acoperit-o cu carton pe care l-am smolit. Operație ce o făceam acu în fiecare an. Cu ce mi-a mai rămas am încropit și o coștereață pentru păsări. Apoi le-am făurit și o curte împrejmuită cu gard de sârmă. Si așa am mers câțiva ani buni. Cam șapte ani. Era cam în ”87. Acum îmi venise ideea să vând casa, și să mă mut la bloc, cu schimb sau diferență. Dar nu am găsit. Care avea bani nu-i convenea prețul, iar care le plăceau nu-i lăsa cei de la ”sistematizare”, spunându-le că e zonă demolabilă.

Întro zi vin niște funcționari de la ”sistematizare” și după ce măsoară și ne evaluează casa, îi spun că este și bucătăria nouă. Asta a făcut să mai crească prețul la despăgubirea pe care aveam să o iau mai târziu. Nu am luat mare lucru. Vreo 20.000 lei. Dar din aceștia nu aveam să mă bucur în totalitate. Deoarece pe casa nanei mai figura un moștenitor de la Piatra-Neamț - Aurica, soră de-a unchiului Griguță, bărbatul nanei.

O văd că apare la mine în curte, după ce au anunțat-o și pe ea, zicând:

- Un leu dacă mi se cuvine de la casa fratelui meu, și pe acela îl iau.

Și avea baba pe atunci 90 de ani. Nu a vrut să cedeze nici atunci când a murit unchiul în ”58, din șapte frați si surori cât or fi fost, ea a fost mai al dracului. Nu a vrut să renunțe în favoarea nanei. Ei îi rămăsese 25 la sută din casă. Eu cum aveam testament am moștenit toată partea nanei. A trebuit să accept compromisul. Ia dat statul atunci un sfert, din valoarea casei. Iar eu m-am ales doar cu 15.000 de lei. Am fost despăgubit, dar nu la cât m-aș fi așteptat eu. Cred că la mulți se făcea pe ochi frumoși. Au fost case mult mai rele decât a mea, care au luat mai multi bani decât mine... No Coments! Nici tanti Tinca nu a luat prea mulți bani. Chiar mai puțin ca mine. Oricum la ea erau motive. Doar nu era palat.

Apoi ne dă termen până întro săptămână, să punem casa la dispoziție, pentru demolare. Între timp ne trimite la spațiul locativ, ca să alegem niște apartamente. Aveam în patru locuri. Unul era în M19. Unul la O-uri, în I.C. Frimu, si unul la N-uri în I.C. Frimu 2, peste drum de strada - Tecuci. La blocul N erau terminate doar două scări. La ultimele două se mai lucra încă.

Mai aveam întrun loc în spatele IREG-ului, la Blocul F. Acolo se mutase și tanti Tinca cu fetele ei, Nela și Gina. Le-a dat trei apartamente. Tot acolo în bloc cu ele se mutase și tanti Domnica cu fetele ei Mariana și Stela. Cum Rodica la sfatul mă-si, nu a vrut să luăm lângă tanti Tinca, am rămas la blocul N. La O-uri era apartament unde sufrageria avea 5 pereți. Și nu i-a plăcut Rodicăi. Cei de acolo, nu au vrut să ne dea la un etaj mai jos. Și ne-a cocoțat la et. 3. Zicea că dacă nouă la tineri ne da 1 sau 2 la moși ce le mai dă?

Poftim cultură la ele. Ce eu nu aveam să devin moș? Sau Rodica mea, babă? Doar eram proprietari. Ar fi trebuit să țină cont și de asta. Nu am mai vrut noi să lungim treaba, ca dacă ar fi insistat Rodica, ne dădea și parter. Așa că ne-am cocoțat la etajul 3.

Cum era aproape, distanța fiind mică, am cărat lucrurile ușoare cu mâna. Am lăsat la urmă lucrurile mari. La urmă ia Rodica mașina de spălat în spate și pleacă cu ea. Pe drum o oprește o patrulă de miliție. Ca să dea socoteala că de unde are mașina și unde o duce. Era 12 noaptea. Noroc că după ce a lăsat-o jos, au recunoscut-o. O vedea mereu seara când venea de la combinat. Dacă eu nu am mai lăsat-o pe Rodica la Pleșa, cumătru Negru, ia găsit și ei de lucru la combinat.

După ce am terminat de cărat toate lucrurile am predat și contorul la IREG. Dar o lăsasem pe tanti Tinca fără lumină. Ea nu se mutase încă. Așa că a trebuit să mă urc la stâlp și să fac altă legătură. Ea se alimenta de la firele noastre. Am asistat cu strângere de inima la demolarea casei. Parcă nici nu mai fusese. Odată cu demolarea ei dispăreau și toate trecuturile mele trăite în acei ani, de care mă legase atâtea.

După ce a curățat locul, mai rămase singurul martor a locului, unde fusese casa nanei - nucul! Rămase singurul reper al casei noastre. Un coleg de servici - ”Păsărarul”, îmi spune că aș putea lua niște bani de pe nuc. Așa că mă duc să obțin toate aprobările ca să-l tai. La urmă vine un om trimis de ”Păsăraru” și mi-l cumpără cu 300 de lei. Din banii aceea mi-am luat o pereche de pantofi. Asta a fost singura amintire de atunci.

După ce ne-am mutat la bloc, a urmat inevitabil curățenia. A trebuit să muncim o lună. Nu era var, sau vopsea pe pereți, sau ferestre, cât era pe jos Noroc că era linoleum. Am frecat la el de ne-a luat zbenga! După aia ne-am făcut multi prieteni în acel bloc.

La parter familia Profira, care avea multe fete, măritate, Ea era femeia cu mulți copii care stătea vis-a-vis de casa bunicii. Cu ele mă jucasem atunci când eram copil. Cine ar fi știut că aveam să ne întâlnim iar acu. Vis-a-vis de ea era un apartament cu niște tineri studenți. Pe el îl chema Auraș. El m-a întrodus în lumea calculatorului, începând cu sistemul Dos 6-22, Dos navigator, NC, Windows 3.11, și clasicul Win 98, sau Milenium și 2000. Și asta că am cumpărat de la el un calculator Pentium.

La etajul doi stătea fam. Luca. Aveau o fată mare măritată și o nepoată - Dana. Noi îi spuneam Dana mică. Ca să o deosebim de cealaltă Dană mai mare, care era un alt prieten de familie, de-a nostru, și mai târziu nașă. Sau mai bine zis, soră cu nașa. La etajul trei unde stăteam și noi era Sorin. Tot la trei mai era o familie pe care Rodica a botezat-o – ”Zuza”. Ea ar fi putut, să-mi fie nevastă la propunerea nanei. Asta pe când nana umbla să mă însoare. Dar nu a fost să fie. Stătuse prin zonă, lângă bunica. Devenisem și cu ei prieteni. Auraș o pregătit-o pe fiică-mea la matematică, când a dat la liceu. Doamna Luca era o femeie foarte cumsecade, dar cam bea și fuma mult. Nu prea avea control nici la fiică-sa și nici la nepoată-sa. – Dana.

Dana – mică se certa mereu cu mă-sa. Bunică-sa îi ținea mereu parte. Dana era cu doi ani mai mică decât Roxana. S-au împrietenit foarte repede. Aveau să fie de nedespărțit. Când venea ea la noi și venea destul de des - când se ducea Roxana la ea. Ne duceam și noi la ei. Bărbatul ei, domnul Luca, cânta la mandolină. Și eu încercasem să cânt când eram mic. Aveam și eu una rămasă de la tata. Dar nu s-a prins de mine. Cântam doar câteva cântece mai ușoare. Mai târziu cumnații mi-au ”demolat-o”.

M-am dus odată la doamna Negru Rodica – tot așa o chema pe mama lui Genu și văd două mandoline. Eu când le văd mă laud că știu să cânt. Cumătra Rodica – că ne-am cumetrit la urma, ia una și mi-o dă, iar ea ia pe a doua. Începem să cântam în duet. Eu eram alto și ea mă acompania. Am cântat: ”A ruginit frunza din vii”. A ieșit frumos. Chiar și ei i-a plăcut și m-a felicitat. Ce să fac dacă nu avea cine să se țină de mine. Puteam progresa. Acum am o orgă și cânt la ea destul de rar. Domnul Luca avea un prieten Rapotan, care cânta la chitară.

Domnul Rapotan fusese activist de partid și se ocupase El se ocupa cu propaganda artistică. Dădea mereu spectacole la Casa Armatei și nu numai. El în viața lui a compus destule compoziții muzicale. Când se întâlneau dădeam recitaluri, spre disperarea vecinilor. Eu la început nu aveam orga. După ce mi-am luat orgă și eu, am început să facem adevărate concerte. Să fi văzut atunci ce ieșea! Mai ieșeau și vecinii. la mulți aveam să capăt reproșuri a doua zi, spunând că făcusem gălăgie și nu-i lăsasem să doarmă. Dar la unii le-a plăcut.

Familia Luca, era cam sărăcuță. Aveau pensii mici. Domnul Luca fusese muncitor la uzina mecanică. Și nu-i făcuse o pensie prea mare. Nu prea le ajungea. Doamna Luca, fusese și ea la maternitate. Își găsea refugii în filmele de pe ”acasă” unde erau telenovele. Când se plictisea de ele, venea la noi. Rodica se învățase cu ea și de câte ori o vedea venind la noi îi zicea:

- Ce faci babo? Ai venit pe la noi?

La început doamna Luca a ripostat, zicându-i Rodicăi:

- Baba e mă-ta! și apoi râdea.

Dar pe urmă s-a obișnui. O spunea în glumă. Era și ea foarte glumeață. Când venea la noi se punea la povești. Și nici nu mai știu de unde le mai scotea. Mai venea și înarmată cu câte o sticluță de lichior sau bere și căpăta mai mult curaj.

Aici jucam cu ea poker pe paie de chibrit, cărți, sau table. În special table, unde eu eram as. Se mira tare când vedea că am noroc la zar.

Ea nu prea mai avea grijă de nepoată-sa și aceasta, mititica, mai venea și pe la noi. Rodica, de câte ori venea, o puneam să stăm cu toți la masă. Vorba aia: ”unde mănâncă patru, mai mănâncă unul.

Azi așa mâine așa, era ca și cum făcea parte din familie. Nu am să înțeleg niciodată situația asta, de ai ascunde adevărul. La început ai ei, i-au ascuns de existenta tatălui, Danei. Nici ea nu aflase cine sunt adevărații părinți, asta că doamna Luica o înfiase de la maternitatea unde lucra.

Mama ei Valerica, trăia cu unul Nelu. Pe el îl știa ea de tată de când era mică. După ce s-a despărțit mă-sa și de Nelu, a aflat că de fapt tatăl ei adevărat trăiește și e altul. Nici fata doamnei Luca nu era mama ei bună. Când venea Dana și era și Rodica, ea o întreba: ”dacă mai are borș cum știi sa faci matale”. Chipurile spunea că mâncarea noastră e foarte bună. Și iar se căpăta.

Adevărul e că doamna Luca nu prea mai gătea, ea mulțumindu-se cu uscături, te mir ce, țigări, cafea, vin și rachiu. Dana venea și când eram numai eu acasă. Îi dădeam și eu să mănânce. Îi puneam pe toți la masă. Odată mi-a mărturisit că i-ar fi plăcut, ca eu să fiu tăticul ei. Asta era înainte de a afla că are și ea tată. Nici eu nu cred că aș fi avut ceva împotrivă, dar era familia ei. Nu mă puteam băga. Că aș fi înfiat-o.

Aici la bloc, în compania bunei vecine, doamna Luca, aveam să mai uit din multe necazuri ale mele. Era o familie foarte de gașcă. Erau oameni în vârstă și foarte primitori. Și când te gândești că și ei stătuseră cu o stradă mai încolo, de strada mătușii mele. Dar nu i-am cunoscut.

Dar, asta-i soarta, să ne cunoaștem după ani. Eu și Rodica, ne mai duceam pe la ei și unde nu încingeam câte un zaiafet, de să se ducă vestea. Mai venea și domnul Ioan Rapotan la ei, după care se mutau la noi. Asta după ce se termina vinul. Își făcuse și multe compoziții proprii, pe care și le prezenta pe lângă altele mai vechi: tangouri, muzică braziliană, argentiniană, spaniolă, etc. Mai veneam și eu cu orga mea, unde îl mai acompaniam. Îmi dăduse și mie niște solfegii cu note, să le învăț la orgă. Vă dați seama ce ieșea. Bătrânul Luca, fusese și el în ansamblul de mandoline, din acea vreme. Acolo se cunoscuse cu Rapotan. Așa ne-am cunoscut și noi cu el. Mai făceam câte o onomastică sau serbam anii de căsătorie și îi invitam și pe ei la noi. Dansam până dimineața. Am rămas o vreme prieten cu Ioan Rapotan până târziu. Întro zi i se făcuse lui doamna Luca poftă de raci.

M-a pus pe mine să-i pregătesc. Învățasem de la tata cum să-i curăț. Apucam de o aripioară de la coadă, din centru și trăgeam de ea. După aia i-am pus la fiert. Eu știam cât de obraznici devin racii până fierb și am atenționat-o pe doamna Luca în acest sens. Au pus ceva greu peste capac. Am mâncat cu toții raci. Domnul Luca avea și un Mayak, cu care asculta compozițiile lui din tinerețe la mandolină. Cum se stricase întro zi, i l-am reparat. Eram acum expert după ce am încasat zguduirea de la al meu.

După câțiva ani moare domnul Luca. Rămâne singură doamna Luca. Singura ei mângâiere era nepoată-sa, care nu prea o băga în seamă, și noi. Acum baba, cum îi zicea Rodica, venea mai des pe la noi. Doar ne despărțea un etaj. Și apoi ne puneam iar la povești și jucat. Jucam iar poker, pe bețe de chibrit. Eu, drept să vă spun, nu prea îmi plăcea acest joc și nici nu-l stăpâneam prea bine, motiv ca doamna Luca să mă bată. Mai schimbam jucând și tabinet. Aici o băteam eu. Treceau bețele de la unul la altul. Sau iar schimbam. Mai jucam și câte o tablă. Și câte nu mai făceam. Și trecea ziua altfel.

Odată de sânziene, ne-am udat cu apă. Rodica nu era acasă. Lucra. De dimineață vine nepoată-sa, Dana la Roxana mea și încep ritualul în baie. Ele erau cât decât mai îmbrăcate. Eu mă las în slip și încep cu apa pe ele. Am început în baie și am terminat pe hol. După ce le udam pe ele, ele fugeau după mine prin casă să mă ude. Când apare și bunică-sa, Luca. Eu când o văd, o ud din cap pană-n picioare. La fel și fetele. Și unde nu a început o bălăceală de să te ții. Udasem covorașele de pe hol și le scosesem afară. Le pusesem pe bară, la uscat.

Când a venit seara Rodica, a văzut covoarele afară. Vine speriată în casă crezând că ne-am inundat. Când s-a dumerit ea începuse să ne facă morală. Doamna Luca, zvârrr! cu apa în ea. La început s-a supărat, dar după aia, i-a trecut, și a participat și ea. Pe doamna Luca o udasem peste tot, așa că a trebuit să se schimbe de la piele. Eu eram cel mai câștigat.

În altă zi vine doamna Luca la mine să îmi mai povestească din anii ei de tinerețe. Vecina de la trei - ”zuza”, care stătea în fața ușii noastre, o vede când intră la mine și repede după nici cinci minute își face apariția la ușa mea. Se face că nu o observase pe doamna Luca.

- Ce faci Bebi? A uite și doamna Luca.... Ce faci babo?

- Ei uite am venit și eu pe la Marin ... Ce ești geloasă?...

Adevărul, că ”zuza” - cum îi spunea Rodica, bătuse un apropo la adresa mea. Nu știu cât de real o spusese.

- Nu mi-l dai și mie pe Bebi al tău, o data? să-mi facă și mie un băiat cu părul roș, ca Costică al tău?...

Cum stătea la balcon cu spatele aplecată în afară, și se uita afară, i-am făcut și ei o baie de jos în sus, udând-o toată. Bineînțeles că ea nu s-a supărat, - de ce oare? - dar în schimb s-a uitat urât Rodica la mine și apoi și la ea. Vecina avea un băiat cu părul negru ca al ei si al lui tasu. Erau cioroi amândoi. Pe băiat îl chema Silviu.

Doamna Profira pe lângă cei patru copii ai ei, mai avea și o nepoată. Și aceasta venea des pe la noi, precum si fetele ei. Fetele erau mari și erau măritate. Dar aveau copii de vârsta fiică-mii. Și ele veneau la noi mereu.

Când eram mic ele veneau la poarta mătușii, când eram și eu în poartă. De unde să știu eu pe atunci că, aveam să mă întâlnesc iar cu ele, peste ani. Pe atunci nu prea ne jucam împreună, pentru ca nu mă lăsa mătușa. Mă băga în curte și ce mai vorbeam, doar printre gard. De multe ori când le vedea la poartă, mătușa le fugărea, zicându-le să se ducă la casa lor. Da! la fel cum mi-a zis și fiică-mea, când era mică. Noroc că gardul era din șipci late. Eu îi spuneam pe atunci: `Uite au venit iar fetele alea de la casa cu mulți copii - erau copii doamnei Profira.

Și multă lume aveam să cunosc, după ce ne-a demolat și care stăteau prin apropiere, în mahalaua mea. Culmea, că să vezi, ce e soarta asta, toți vecinii de acolo erau în blocul meu, dar la scări diferite. O parte se mutaseră peste stradă la un alt bloc. Întregirea familiei, cum se zice. Puteam să aleg alt bloc care poate nu mai eram cu ele. Dar asta a fost.

După un timp doamna Profira de la parter, moare, iar fetele ei, îi vinde apartamentul. În locul lor avea să vină un alt om - S. Petru. Și cu acesta ne-am împrietenit foarte repede. Era mult mai tânăr decât mine. Lucra în combinat.

Întro zi i se face rău Rodicăi, iar eu când am văzut că are probleme mari, mă pierd cu totul. Simțeam că era să leșin și eu. Noroc că venise la mine vărul nostru prin alianță – Valentin. El s-a dus cu ea la spital, cu un taxi. Acolo i-a făcut o injecție și cu aia a rămas până a doua zi, când au veni doctorii, ca era duminică seara. Nu s-a mai uitat nimeni la ea. A suferit toată noaptea și ia fost rău. Nu mai eu știu, și ea, cum a rezistat până la ziuă. Era și ea o fire tare. Era seara și eu o căutam prin vecini pe fiică-mea înnebunit. Nu era nicăieri. Cine știe pe unde umbla. Pe la 10 seara, urcă doamna Luca la mine. Dacă nu venea întro zi era sărbătore. Când vine îi zic ce a pățit Rodica. Ea a încercat să mă liniștească, dar nu prea reușea. O întreb de Roxana. Ea îmi spune că e la ea și îmi spune că Dana dă petrecere cu prietenii și prietenele ei. Mă ridic supărat și disperat zicându-i:

- Da? Mă-sa moare și ei îi arde de distracție?

Și ies val–vârtej pe ușă, ne ținând cont de protestele ei. Când ajung la ușa lor, bat și a trebuit să treacă oleacă până mi-a deschis chiar Dana. O întreb de Roxy și îmi spune că e dincolo și dansează cu toții. Dincolo era muzica care răzbătea până afară. Când deschid ușa un semiîntuneric brăzdat din când în când, de o orgă de lumini și în mijlocul camerei, dansând doi câte doi, era și fiică-mea cu unul. Enervat o iau de mână și o scot afară spunând:

- Mă-ta moare și ție îți arde de distracție?

 Am ieșit cu ea, fără a ține cont și de protestele Danei. Întru în casă și față de doamna Luca îi fac morală.

- Știi că mă-ta a luat-o cu salvarea la spital și e grav?

- Nu! zice ea.

Domana Luca dă să intervină ca să-i ia apărarea.

- Las-o Marine! Iart-o...

- Unde ai umblat toată ziua, de când te caut?

- Păi am fost la o fată...Mihaiela...

- Mihaiela?... zic eu supărat, marș în dormitor nu mănânci în seara asta....

A plecat bocind în dormitor fără comentarii. Doamna Luca, încerca să mă îmbuneze. Eu nimic. O țineam pe a mea. Până la urmă, nu a mai zis nici ea nimic. Eu mă gândeam numai la Rodica. Parcă eram legați telepatic unul de altul. Și acu când mă sună știu. Sau și în alte zile și ani când venea peste mine...știa toate. Și toate suferințele ei se revărsau și asupra mea. Simțeam că mi se puse un nod în stomac.

Mi-am petrecut aproape toată noaptea cu doamna Luca care încerca iar să mă liniștească spunând că se face bine Rodica și nu trebuie să-mi fac griji. Era ușor, după ea. Numai eu știam ce era în sufletul meu. Nu aș suporta gândul unei despărțiri premature.

Dimineață am fost și eu la spital. A încercat și ea să mă liniștească spunând că se simte mai bine și că poate mâine îi dă drumul acasă. Când a venit în sfârșit acasă, mi-a povestit și ea, noaptea de groază pe care o trecuse.

I-am zis și eu, că toată noaptea m-am gândit la ea, fapt confirmat și de doamna Luca.

Când i-am zis că fiică-sa se distra în timp ce ea se chinuia, a zis și ea:

- Păi da, eu muream și fiică-mea se distra ...îmi punea flori. O durea undeva...

- Ei las-o că nu avea de unde să știe, zic eu împăciuitor.

În ultimul timp îi cam pierise și doamnei Luca cheful de viață. Îi apăruse poftele. Mă trimitea pe mine la piață, să-i cumpăr șalău și să-l fac rasol. Mă pricepeam de la taică-miu. Doar fusese pescar amator.

Sau în altă zi, îi luam iar raci, pe care eu îi pregăteam.

După un timp nu mai mânca. Nici să mai vorbească nu mai putea. Întro dimineață ne anunță ”zuza” că a murit doamna Luca. Ne luase pe nepregătite. Nu ne așteptam. Cu câteva zile înainte doar vorbisem cu ea. Murise de ciroză. Probabil că știa sau presimțea, că a pus înainte cu o săptămână, să văruiască toată casa. Am ajutat-o și noi și cu vecinul Petru. Eu am vopsit pereții cu vopsea crem. Apoi m-am apucat de uși.

După moartea ei, începusem să-i simt lipsa. Cine mai venea la mine să mă mai înveselească cu ceva. Ea fusese pentru mine o a doua mea mamă. Zâmbeam în sinea mea aducându-mi aminte câte năzdrăvenii, mai făceam, spre nemulțumirea Rodicăi. Așa e când vecinii începe să vorbească prostii. Mulți din invidie. Și cum Rodica apleca urechea la aproape orice... Știa ea că nu avea motive întemeiate, doar mă cunoștea de acum. Trecuse atâția ani, de când eram împreună.

Nu călcasem niciodată strâmb...De multe ori mă mai distram pe seama ei, spunându-i că o înșelam. Voiam să văd ce spune. Drept rezultat, la început îmi făcea rost de o rețetă de slăbire. Și așa eram numai piele și os, mai mult os... Aveam doar 60 kg.

Unii vecinii, mă cunoșteau de când eram mic. Numai eu nu le dădusem importanță, prea mare pe atunci. Dar altă chestie. De multe ori aveam în fața niște deja-vu-uri. Parcă trăisem niște întâmplări pe care le mai avusesem odată... sau poate era o părere sau imaginația mea bogată îmi juca feste...Cine știe? Oricum sunt sigur că nimic nu e la voia întâmplării și că toate evenimentele sunt cu un scop, că așa ar trebui să se întâmple.. Sunt ca niște străzi paralele pe care viața ta poate să ia o altă întorsătură, numai schimbând banda de mers. Totul e să știi să alegi bine de la început banda. Viitorul poate fi în continuă mișcare. Nu-i vezi niciodată capătul. Dar uneori poți schimba soarta viitorului. Cu toate că unele lucruri, deja făcute, rămân așa o viață întreagă, fără a mai putea modifica ceva vreodată...Mulți spun că așa le-a fost soarta Și cred că au dreptate...întro anumită privință.

        Munca la socrii

Întro dimineață de toamnă, pe când mă deplasam cu un maxi-taxi, văd pe o linie de tramvai, vreo 7-8 ciori. Stăteau la taifas. Probabil aveau ședință. Puneau țara la cale. Cred că aflaseră și ele, de iarna grea ce ne așteaptă. La vreo 10-15 metri de primele, era o altă cioară. Cred că stătea de ”șase”. Zâmbeam în sinea mea, amintindu-mi de cumnata mea - Lia. Când era mică eu îi spuneam ”cioară”, că era brunetă. Așa îi era tenul și avea și un păr negru ca pana corbului. Iar eu o necăjeam mereu, de câte ori veneam pe la ei la țară. Cam de 2-3 ori pe an. Sau când îmi luam si eu concediu. Vai ce se supăra! Se ducea să mă pâre la soacră-mea. La început se uita și ea cam urât la mine, cum se uita ca de obicei, apoi s-a obișnuit cu ideea.

Soacră-mea a fost o femeie foarte harnică și în a muncii pământul, unde s-a și dus întro zi. Era hapsână după treabă și muncă. Era ca o furnică. Când mă prindea acasă la ei, de abia mă aștepta. Stăteam vreo jumate de oră de vorbă, de una de alta, ne mai cinstea cu câte un pahar de vin, apoi se scula și zicea:

- Hai gata! Până acu ați fost musafiri, de acu hai la treabă.

Și ne dădea de treabă cu porția, la ce se găsea prin curte. După ce se termina una ne dădea alta, să nu care cumva să ne plictisim. Și era de treabă! Mereu se găsea câte ceva de făcut. Ba la depănușat porumb, ba la curățat porumb, ba la dat porumbul la moară. Ba făceam păsat. Ba cobora în beci și ne aducea două lăzi cu cartofi, ca să le rupem colții, Mereu găsea câte cava. Și avea grijă, ca să nu cumva să ne uscăm și de sete, aducându-ne câte o cană de vin, la locul de muncă. Eu mai glumeam spunându-i că încalcă art 400. Că nu aveam voie băutură.

- Păi dacă e așa nu vă mai dau, zicea ea, mai în glumă, mai în serios.

Când auzea socru-miu, se speria zicându-i:

- Adu aici! Ce te ei după Bebi? El se trezește la el la combinat! Aici nu suntem la combinat, Bebișcă!

Așa mă alinta el.

A doua zi o luam de la capăt. Mă scula numai pe mine la 5 dimineața - cică eu eram în concediu - și plecam la piață în oraș să vindem câte ceva, din ce avea și ea în curte: ceapă verde, salată, ridichi, leuștean, și tot felul de alte zarzavaturi. Odată luase și niște flori din grădină, ca să le vândă. Și apoi de banii ce-i primea, lua brânză, roșii, pește, pâine etc. Câteodată mai punea și ea din buzunar, că nu-i ajungea pe ce luase pe zarzavat. Cumnata și mai ales cumnatul, nu serveau. Ei se mulțumeau să adune iarbă de pe marginea drumului, pentru găini sau porc.

Prima zi când am venit la ei, nu știam tabieturile lor. Socrii plecaseră de acasă, lăsându-mă să am grijă de copii - Lia și Gigi. Ies ei amândoi după un timp afară pe poartă. Eu la ea:

- Unde te duci?

Eu nu voiam să o las. Atunci ea se răstește la mine, zicându-mi:

- Ne ducem să adunăm iarbă pentru porc, că moare porcul de foame… Soacra-mea mă lua cu ea, la toate muncile câmpului. Și eu care mă și pricepeam la așa ceva... În viața mea nu văzusem cum e la țară și cum arată o sapă. Mai avea și tata unelte agricole, dar în afară de lopată, hârleț, greblă și târnacop, nu mai văzusem și altceva. Ba odată și o furcă, dar nu la el ci la altcineva tot de la țară. Știu că într-una din zile, mă puse să prășesc porumbul. Am prăsit eu vreun metru, dar o dată cu țărâna se duceau și firele de porumb, din când în când, ca era cam mic. Iar ea mereu mă atenționa:

- Ai grijă că mă lași fără porumb!

Sau altădată mi-a reproșat:

- Parcă au râmat porcii din urma ta!

M-am supărat și i-am zis că nu mai prășesc.

Dar ea nu se supăra, că mereu îmi găsea și altceva de făcut. Ori mă punea să văruiesc pomii din curte, sau din curtea dispensarului, ori mă lua cu ea la făcut șmotru în dispensar…

Dispensarul era alături de casa lor. Doar un gard ne despărțea. Ea lucra cu jumate de normă la acest dispensar aflat lângă curtea lor. Și mă mai lua să o ajut. Și o ajutam, că spălam pe jos tot dispensarul. Ea ștergea rafturile și dulapurile și ce mai era pe acolo, iar eu, făceam ”cârpă” ca în armată. Acu aveam experiență. Tot a fost bună și armata la ceva. Nu degeaba mă punea Trăilă să fac șmotru.

În altă zi, mă pune alde soacră-mea, să pavez o alee cu dale de teracotă, unde se făcea mai mereu noroi. Ori mai reparam câte ceva. Asta când era singură.

Când venea acasă și socru-miu, mă mai scăpa, chemându-mă să jucăm câte un șah.

- Bebișcă! Dar noi nu jucam un șah azi? zicea el. Eu de bucurie că scăpam de treabă, acceptam să joc, chiar dacă mai și pierdeam.

La capitolul ăsta, el stătea mai bine decât mine. Câteodată îl mai și băteam și atunci se supăra grozav, mișcând piesele sau răsturnându-le. Apoi le punea el unde voia, zicând că nu ar fi fost acolo. Până la urmă ne supăram amândoi și răsturnam toate piesele. Nu suporta să fie bătut. După care o trimitea pe soacra-mea, sau se ducea el și mai aducea câte o cană de vin, ca să se răcorească chipurile. El avea antrenament. Eu nu prea aveam, mai bine zis, nu aveam de loc. Tata nu m-a învățat să beau. Bea el și pentru mine. Rareori, după ce a murit mama, mai îmi făcea și mie tata, câte o ”cinste”. Mă scotea cu el, pe la câte o grădină de vară, sau local, în special la ” Dâmbovița”, de pe strada Brailei. Sau pe la câte o cârciumă. Cam pe unde este acu magazinul de plante medicinale de pe Brăilei. Aproape de Mazepa. Acolo era o grădină de vară. Iar la întoarcere avea grijă de mine, să nu cad pe jos, ținându-mă de mână.

Și socru-miu mă tot învăța să beau. Mereu insista, având grijă de paharul meu, ca nu cumva să fie gol și să mă usuc de sete. Cum mă tot invita să beau, mai mă apăra soacră-mea spunând:

- Mai lasă-l! Ce tot forțezi omul. Dacă nu poate bea, nu poate bea! Ce crezi că e ca tine? Să bea până îți pierzi mințile!

Si apoi unde nu începeau să se certe amândoi din cauza mea, pentru că eu nu voiam să beau. Când vedeam că lucrurile dădeau să scape de sub control, mă plângeam lor:

- Ce? am scăpat de nana sau tata și acu dau de alții...”

Sau uitat cam urât atunci la mine. Câteodată îi mai făceam și plăcerea. După câte o plăcintă de bostan sau brânză, sau o friptură bună, sau când tăia porcul. Dar după patru pahare mă opream, că știam ce mă așteaptă. Aveam și eu o limită. O știam de când nea Fane încerca și el, să mă antreneze, când eram la pompe.

Odată de Crăciun, m-a chemat împreună cu Rodica ca să taie porcul. Era pe la început. Era prima dată când asistam la tăierea unui porc. Soacră-mea și cu Rodica se dădură mai în spate. Gigi era pregătit cu strachina lângă gâtul porcului, pentru a strânge sângele pentru tobă. După care îl bătea cu sare ca să nu să se închege.

Mă duc și eu mai aproape, să văd și eu ce și cum. Socru-miu cu încă doi săteni, îl ajuta să taie porcul. Cred că nu-i tăiase bine gâtul, că porcul o luă la fugă prin curte, țipând, de ziceai ce e aia? Soacră-mea când mă vede țipă la mine:

- Pleacă de acolo că ești milos și nu mai moare porcul!

După ce m-au gonit, socru-miu împreună cu ceilalți s-au mobilizat la prinderea porcului.

Într-un târziu îl prind și reușesc să-i taie mai bine gâtul. Cei drept era pentru prima dată, când asistam la acea ”crimă”. Mai vedeam când tăia mama câte o găină în curte, dar asta nu se compara cu tăierea unui porc.

Da! La mine soacra-mea, să fug, că nu mai murea porcul. Și de atunci nu mă mai lăsa să mă uit când tăiau porcul. Câteodată nici nu mă mai chema. Dar ne chema după aia și ne mai indesa si desăgile cu carne.

După ce-l tăiau, eu aveam misiunea mea. Ajutam la pârlit, spălat și periat și mâncat șoric. Din când în când, socru-miu o mai trimitea pe soacră-mea, după o cană de vin zicând:

- Du-te fă și adu niște vin, că înghețăm aicea.

Da eu de colo:

- Și porcul îngheață...

- I-auzi și porcul îngheață, repeta socru-miu, râzând.

Și soacră-mea se executa. După ce îl terminam de ferchezuit, socru-miu îi făcea autopsia. Atunci vedeam și eu ce are înăuntru un porc. Prima dată socru-miu căuta splina și o cerceta. Spunea, după cum e splina de mare la porc, așa era sa fie și iarna. Prosti! După aia ne dădea de treabă la curățatul mațelor, pentru cârnați. El apoi tranșa carnea. Soacra-mea la urmă lua toată slănina, iar o parte o topea, făcându-ne și jumări, pe care le ”stingeam” și cu câte un pahar de vin, spre bucuria lui socru-miu. Restul o prelucra. Munceam, dar era și darnică la sfârșit, umplându-ne traistele, dacă aveam, dacă nu ne mai împrumutau și ei câte una. Că abia le mai căram. La plecare, când ieșeam pe poartă ne zicea:

- Gata! v-am dat de toate! Până la primăvară nu mai vedeți altceva. Cum le păstrați așa le aveți. Să nu mai cereți că nu vă mai dau!

Dar știam că glumește. Nici nu începea bine iarna, că ei iar se înființau la noi, cu câte o găină, curcă, o geantă plină, dar și o damigeană sau un bidon de 20l cu vin. Nu erau oameni răi, dar erau cicălitori, mai ales ea. Mereu când mă prindea îmi făcea observații. Că nu e bine aia, că nu facem treabă bună, că nu aia, că nu ailaltă... Că de ce nu ne ajung banii, că îi cheltuim fără rost...Că nu făceam nimic acasă, că ne duceam mereu la film și câte și mai câte. Asta că ne pâra tanti Tinca. Doar era gard în gard cu noi. Noroc de socru-miu, că mă mai apăra el și îi zicea:

- Mai lasă-l pe Bebișcă în pace! Ce tot ai cu el? Omul nu știe cum e la țară. Ce el la nană-sa a muncit... acolo la oraș?

- Da dar asta nu înseamnă că nu trebuie să învețe, nu se lăsa soacră-mea.

După ce au crescut cumnații mai mari, îi mai lua și pe ei la munca câmpului. Vedeam că nu le face nici lor mare plăcere. Mai ales lui Gigi. Când mergea și el cu noi pe la prășit porumb sau cartofi sau ce era, făcea mai mult act de prezență, decât muncea. Dar nici soacra-mea nu insista să-l pună la treabă. Se mulțumea numai să-i zică de ochii noștri. Asta era băiatul ei. Era feblețea ei. În dorul ei că el era mezinul și era și băiat, după două fete, era mai protejat.

Cel mai bine era la cules struguri. Dar și acolo aveam normă. Câte două rânduri de fiecare. Atât la săpat via, cât și la cules. La lăstărit și săpat era un chin mare pentru mine. Dar și la cules. Via fiind joasă, după câțiva butuci făceam pauză că mergeam strâmb. Îmi anchiloza spatele, stând atâta aplecat.

- Ce e Bebi? Mă întreba ea când mă vedea că mă opresc. Ai dat de greu? Uite așa se muncește vinul pe care îl bei cu tat-tu! Socru-miu când o auzea, zâmbea pe sub mustață zicând:

- Iar ai început fă? Lasă omul să muncească!

- Păi eu îl las ce-i fac...Îl țin de mână...?

Așa că atunci când venea toamna, ne și chemau, ca nu cumva să ne plictisim acasă. Când era vorba de cules mai era cum era. Cum puneam strugurii întrun sac de plastic, trebuia să-i și car în spate și să merg cu el până la capătul rândului. Noroc ca via nu era așa de bogată și mai mulți de 3-4 saci nu culegeam pe rând. Și nu eram nici singur. Se mai împărțea munca. Rodica termina prima și apoi venea la mine pe rând, să mă mai ajute. Socru-miu o felicita pe Rodica:

- Bravo, Rodico, ai terminat? Vino și ajută-ne și pe noi!

- Nu, mă duc să-l ajut pe Bebi, zicea ea.

Și venea ea să mă mai ajute, prilej pentru mine să mai iau o pauză, spre disperarea soacra-mii. Ei dar dacă se termina de cules via de pe câmp, îi venea la câteva zile rândul și la cea din curte. Aici era mai bine că era înaltă. Nu mă mai aplecam prea mult. Sau lucram cu Rodica în colaborare. Eu îi culegeam pe cei de sus și ea pe cei de jos. Câteodată uita și îmi mai culegea și din zona mea câte unul mai frumos. Că îi și spuneam:

- Ei ce faci? aici e zona mea! Ce te bagi la mine?

Bineînțeles că glumeam. După ce umpleam cada, mă punea cu un băț cu crăcană în vârf să mustuiesc. Și mustuiam până îmi amorțea mâna. După aia îl mai lăsa. Apoi la câteva zile, îl trăgea în butoi. Eu umpleam găleata și o duceam la gura beciului, iar socru-miu o vărsa în butoiul cel mare. Făcea două categorii de vin. Alb și roșu. Câteodată îl mai și amesteca. Nu avea prea multă varietate de poamă. Doar cudric și 1001. Mai avea și sălbatică pe care o punea separat la vinul rosu. Ceea ce îl făcea mai închis la culoare. Că puteai să scrii cu el. Cu ce mai rămânea în cadă, păstra pentru țuică.

Câteodată făcea țuica singur, nu mă mai aștepta pe mine. Uneori, mai veneam să-l ajut, dar mai și chiuleam, dând vina pe servici. Și așa în preajma nunții noastre am făcut un NV din cauza lui, ceea ce era să mă coste. De obicei ieșea din prima țuica. Rareori o mai trăgea încă o dată. Și atunci păstra câte doi trei litri pentru vișinată. Dar era ca spirtul de 90 de grade, că îți ardea gura. Socru-miu ca să-l testeze, îi dădea foc, că abia îi vedeam flacăra. Când nu aveau treabă ei, ne mai trimitea și pe la rude sau prieteni de ai lor, ca să le culegem și lor via.

Întro zi mă duc eu cu Rodica la unii pe un deal. Pe terasă în vale pășea o vacă. Noi trebuia să o luăm la deal la primul rând. Rodica o apucă pe vacă de coadă. Vaca o ia la fugă la deal, trăgând-o și pe Rodica. După care o apuc de mână și pe Rodica. Acu vaca ne trăgea pe amândoi. Noi făceam haz că ne căra vaca. Și așa am ajuns în vârful dealului.

La câțiva km de Berești, între Slivna și Meria, era o livadă. În ea erau cireși de toate soiurile și numai de alea mari. Dar mai erau și vișini. Și aceștia erau altoiți. Mergeam când era de cules, cu toții înarmați cu câte o căldare și le făceam și lor treabă. Iar la urma drept mulțumire, ne lăsa să plecăm acasă cu câte o găleată plină. După care se transformau în compot și dulceață. Mai luam și la noi acasă și făceam și noi compot sau dulceață.

Ea mai avea și câte patru rânduri de porumb. Iar toamna la cules, nu scăpa prilejul ca să-i facem și noi o vizită. Aici mă mai pricepeam. Doar învățasem timp de cinci ani la liceu, pe când ne ducea la munca câmpului. Căpătasem și acolo experiență și țineam pasul cu ei. Spre mulțumirea soacră-mii. Ei da ce te faci că toamna mai era de lucru și la cartofi și nu numai atunci. Era foarte harnică soacră-mea. Nu lăsa nici un metru de pământ nefolosit. Chiar întrun an mai avea un colț de pământ lângă gard nefolosit și m-a pus să-l sap și apoi să-l semăn cu grâu.

Si la cartofi era cel mai greu pentru mine. Trebuia mereu să mă aplec. Plătise socru-miu pe unul cu tractor cu plug, să-i scoată cartofii la lumină. Noi nu trebuia decât să-i stângem și să-i băgăm în saci. Treaba grea și anevoioasă. Dar nici nu plecam până nu terminam, chiar dacă ne prindea și seara. Soarele apuse de mult, dar noi încă mai lucram. Până se lăsa aproape întunericul. Socru-miu spune:

- Mai lasă fă, că mai este zi și mâine...

- Ce poți face azi nu lăsa pe mâine...Mâine nu-i mai găsesc, că are cine să-i strângă. Moacă?

Asta e! Erau și oameni ”strângători”. La țară toată lumea trebuie să ”muncești”. Dar câteodată munca era și răsplătită. Dar era și consum mare. Numai orătăniile și porcii cât înghițeau. Și avea destule: găini, gâște, rațe și curcani. Nici nu mai știu unde mai încăpeau. Avea destulă treabă. Dimineața toate orătăniile inclusiv porcii începeau să țipe după mâncare. Și le tot dădea și de câte 4-5 ori pe zi. Bucuria mea când se apropia ziua de plecare. Când mă vedeam în tren răsuflam ușurat. Apoi 3-4 ore mă odihneam până ajungeam acasă.

Nu știu ce avea cu mine, soacră-mea, că tot timpul avea ceva de comentat. Poate de unde, că nu aveam mașină și nu eram inginer, cum ar fi visat ea. Pe sora, cealaltă, a măritat-o cu un inginer și care avea și mașină. Nu știu ce vedea ea bun în asta, de parcă inginerul era altfel de om, sau poate mai știi, poate chiar de aia. Până și pe ”Șominică”, cățelul preferat a lui fiică-mea, mi l-a exilat. L-au dus la țară. Venise odată, pe când eu nu eram acasă și l-au luat cu mașina. Acum fiică-mea plângea după ”Șominică” al ei, eu după broască... Fiecare cu ce … îl doare…

Pe aceea vreme, erau rânduri peste rânduri. Rânduri la carne, rânduri la pâine, rânduri la lapte... Dar asta nu erau singurele rânduri. Erau și la butelii. Se făcea listă de seara, care se striga la 12 noaptea. Și cine era, era! Cine nu...nu! A doua zi veneau alții și pentru că nu erau și ei trecuți, rupeau lista, spunând că nu e bună...Și se treceau ei. Și apărea o nouă listă. Eu mai aveam noroc că aveam două butelii și nu rămâneam imediat în pană. Dar nici să las până la urmă, ca să le umplu, n-o făceam.

La Soveja

        Pe când fiică-mea – Roxy, era în clasa a IV-a, doamna ei, organizează o excursie la Soveja. Atunci ce ne-am gândit și noi: ”Hai să mergem și noi în stațiune la Soveja”. Dar ne-am dus singuri. Pe Roxy nu am luat-o. Zis și făcut. Cum eram amândoi în concediu, ne ducem la autogară și luăm cursa până la Panciu. De acolo am schimbat până la Soveja. Era un început de primăvară.

Când am ajuns acolo începuse ba să ningă, ba să plouă. Nici vremea nu mai știa ce să facă. ”Taci că am nimerit bine” facem noi. Ne-am dat jos din mașină. Eram destul de mulți. Au coborât mai mulți băieți și fete. La început nu cunoșteam pe niciunul. Am intrat la noul hotel. Era o clădire impunătoare în alb. Chiar și scările de la intrare erau cu marmură albă. După ce intrăm în cameră, ne apucăm de despachetat. După aceea facem o ieșire de recunoaștere. Acum aveam să ne cunoșteam și vecinii.

Lângă noi era un om, tocmai de la Maramureș. Venise aici pentru tratament la plămâni. Spunea că lucra în mină. Și se îmbolnăvise. Făcuse ”silicoză”. Mai încolo stăteau două doamne singure. Le chemau - Maria pe amândouă. Una era mai tânără și mai frumușică, dar nici cealaltă nu era de lepădat. Câteva camere mai încolo era și un brăilean - nea Mihai. Cu ei ne-am împrietenit și ne-am petrecut toate zilele împreună. Tot aici aveam să facem cunoștință și cu personalul hotelului.

Acolo mai venea și primarul stațiunii. Sau cel puțin era în curs. Spunea că candidează pentru funcție. Era imediat după revoluție.Nu mai știu dacă a ajuns primar. Era un băiat tânăr și se ocupa și cu foto și cu o stație de radio locală. Stația era chiar vis-a–vis de hotel. Lângă hotel erau niște cabane de lemn. Astea erau înainte de a fi gata hotelul nou. Asta se petrecea cam în ”91. Era după revoluție.

Primaru cumpărase mașina de vânătoare și pelerinaj a soțiilor Ceaușescu. Era ca un microbuz. Aveau stații radio și alte accesorii când la cumpărat. Dar el a spus că să le ia pe toate că el nu are nevoie de toate astea. Acum el folosea mașina pentru mici plimbări în afara stațiunii. Chiar ne-a propus a doua zi să organizam, contra cost, o mică excursie prin împrejurimi.

Am fost la Lepșa. Era un mic schit de măicuțe. Și o crescătorie de păstrăvi. Atunci i-am văzut pentru prima oară pe ”pistruiați”. Erau de toate mărimile. Rodica mea se chinuia să-i prindă din apă, ceea ce i-a atras reproșuri din partea îngrijitorului de acolo. La schit am făcut și poze de grup. Ne-am plimbat și prin împrejurimi cam cinci km. După câteva ore ne-am întors la hotel. Din personalul hotelului mai făcea parte și un masor. El cum era mai plinuț, toți de acolo îi spunea ”Tambur”. După numele cățelului lui Heidi. Era un desen animat pe atunci la TV. Dar el nu se supăra.

Am fost în altă zi și am vizitat mausoleul. Era un tun mare din bronz la intrare lângă poartă. În interior, am văzut o mulțime de cranii, ale celor căzuți în luptele de eliberarea antifascistă. Din când în când ne mai duceam numai noi doi prin împrejurimi. Mai trăgeam și o fugă în sat. Mai cumpăram una alta. Un porc uriaș tărcat, cu pete negre, cred că rasa Mangalița, ne iese în cale. Rodica dă să-l prindă. Bineînțeles că porcul nu a vrut să stea și a șters-o întro curte. Eu apuc să-i fac o poză.

În altă zi ne-am unit toți șase și am luat-o pe coclauri pe munte. După ce am urcat ”voinicește” vreo două ore, am găsit un loc de popas cu o bancă și o masă făcută din trunchi de copaci. Am făcut și noi un mic popas acolo. Apoi ne-am urmat iar drumul.

Odată ne rătăcisem și nu mai știam să ne mai întoarcem. Noroc că ne-a ieșit în cale un vânător. El era și paznicul horticol al stațiunii. El ne-a îndrumat și nea spus să avem mare grijă că aici sunt și urși. Când a auzit Rodica de urși nu a vrut să mai meargă mai departe.

Pe drum la întoarcere ne-am întâlnit cu niște câini din stațiune. Se luară și doi câini după noi. Ei erau bodyguarzii noștrii. Ne-au însoțit și ei o vreme. Când deodată dăm peste o mică construcție, ca o cabană, un fel de foișor, tot din lemn și cu bănci în el. Spuneau, că acel loc, fusese loc de popas și observație a soților Ceaușescu pe când se duceau la vânătoare. La întoarcere câinii începuse să dea semne de neliniște. Cum treceam printr-un defileu, auzim sus în pădure tot felul de trosnete. Erau doi urși care ne atacau cu pietre și crengi. Am luat-o toti la picior. Când ne-am îndepărtat destul, am răsuflat ușurați. Aproape de prânz am ajuns și noi la hotel.

După amiază ne strângeam cu nea Mihai, celălalt băiat și cu fetele și ne puneam la povești. Trecea altfel timpul. A doua zi nu am mai plecat și noi cu ei. S-au dus singuri. Cu toate rugămințile lor, nu au reușit să mă convingă. Nu mai voiam să dau nas în nas cu domnul urs. S-au dus singuri până la urmă. Noi am rămas în cameră și am jucat un remi. După aia am ieșit afară. Era soare și cald.

Lângă postul de radio era amenajat un mic joc cu niște puluri pe care trebuia să le bagi în niște căsuțe prin niște porți, de diferite punctaje. Am jucat cu ei și acest joc. Îmi plăcea. Eu eram pe locul 1și 2 mereu. Câștigam cele mai multe puncte. Dar mai și pierdeam câteodată. Era ora mesei și băieții noștri nu mai apăreau. Începusem să ne facem griji în privința lor.

Când după primul fel de mâncare apar și ei la orizont. Nea Mihai când ne vede, ne-a certat și mai ales pe mine. Că de ce nu am mers și noi cu ei. Se rătăciseră. Și au mers mult până au nimerit poteca. După masă ne-am dus în parc unde erau niște leagăne și am făcut la toți poze. Nu aveam decât un film la mine. Nu mă gândisem să mai iau măcar unul. Dar a fost bun și acela. Mi-a mai rămas câteva amintiri cu prietenii noștri de atunci. Le-a developat și făcut, fotograful de acolo. I-am dat și lui nea Mihai o poză.

Nea Mihai ăsta, avea o vorbă: ”Ce contează că e mireasă, bani să iasă!” Era și tare șugubăț. Când am fost la păstrăvărie, nea Mihai s-a orientat și a cumpărat cu 100 lei, un păstrăv măricel. La dat la bucătărese, să-l frigă ele pe plită. Zicea că a fost tare bun.

Eu nu am mâncat niciodată păstrăv. Cu toate ca tata fusese pescar amator. Am gustat în schimb din toți peștii din prin toate bălțile. Mie îmi plăcea numai somnul prăjit, știuca, sau șalăul. Și în general peștele fără oase. Că îmi și spunea tata: ”Ce tu nu ai oase? Mănâncă și peștele care are oase”. Trebuia să mă lupt ca să-l dezosez. îmi trecea foamea până atunci. La biban sau crap mâncam numai spinarea. Lor le dădeam restul.

În altă zi ne apucam să jucăm cărți cu pedepse. Mie îmi venea rândul mai mereu. Eram și cel mai pedepsit. Când la un joc rămân eu și cu Maria mică, de pedepsit. Nea Mihai hotărăște ca eu împreună cu ea, să facem o tură de hotel în fugă. Ieșim noi afară. Ea fuge din dreapta și eu din stânga. Așa ca aveam să ne întâlnim pe la jumătate.

Când de după un colț, mă izbesc de Maria, și o cuprind râzând în brațe. Ea s-a speriat la început de mine, apoi începe să râdă și ea. Râdeam acu amândoi ținându-ne de mână

Rodica, ca eu să nu care cumva... îi spune lui nea Mihai:

- Bre nea Mihai, du-te după ei! Cine știe ce fac ei acolo...

Nu știu dacă o spusese din glumă sau intenționat. Nea Mihai iese și el din hotel. Apoi fuge și el să ne caute în jurul hotelului. Când ne aude, se dă moșul după colț și ascultă ce vorbeam noi. În timp ce o priveam mai aprins pe Maria, apare și nea Mihai ca să ne strice planurile. Apoi urcăm tus trei înapoi în cameră. Rodica, cum ne vede, îi cere raportul lui nea Mihai:

- Ei cum a fost? Ce făcea bărbatu-miu cu Maria?

- A nimic interesant, zice el, tocmai îi prinsesem când se pupau...

- Asa! zice Rodica, nu mai vezi mâncare caldă, uitându-se urât la mine. Să te duci la Maria!

- Ei și tu! Chiar ai crezut? spune iar nea Mihai, încă nu se pupau ... dar nici mult numai aveau...

- Hai nea Mihai, că asta chiar te crede, O să vin la matale în gazdă la plecare.

Au început să râdă cu toții. Și asa cu una, cu alta, treceau zilele.

Câteodată îmi părea rău că treceau așa de repede. Nici nu știu când au trecut două săptămâni. ”Tambur”- maseuru ne spune că dacă mai vrem să rămânem încă o săptămână nu e nici o problemă. Putem plăti și din ”mână”. Cu o zi înainte de plecare pe când cutreieram prin coclauri peste cine credeți ca dăm. Era clasa lui Roxy cu două învățătoare. Una din ele fiind chiar învățătoarea lor. Organizase clasa lor o excursie aici la Soveja. Noi nu am lăsat-o pe Roxy atunci, rămânând acasă cu cumnata-Lia. Când ne-a văzut au rămas surprinse. Ei mai aveau de stat.

Am mai luat-o odată pe Rodica și ne-am dus singuri pe munte. La un moment dat ne oprim să mai luam o pauză In timp ce admiram priveliștea, vad o ramură de la un tufiș că se mișcă.

Am înghețat. Se mișca ca și cum cineva era în dosul tufișului și ne urmărea, în timp ce stătea ascuns acolo. Eu îi zic lui Rodica și o luăm la picior. Pe drum ne ajunge paznicul din urmă. Avea o pușcă de vânătoare cu două țevi ținând-o ”frântă”, în care erau două cartușe. Întro țeavă era cu glonț și în una cu alice. După cum ne spusese chiar el.

Am mai vorbit de una de alta, de unde suntem? Ne spunea că este periculos să mergem singuri pe munte. Voia să ne sperie. Am vrut să-l întreb dacă tot el fusese acela care ne urmarea ascuns în dosul tufișului, dar m-am răzgândit. Și iată că sosi și ziua plecării. Ne-am luat ziua bună de la toți, spunând că ne mai așteaptă și la anu. Le promitem că o să mai venim. Nu aveam de unde să știu ce aveam să pățesc anul următor. Am plecat și am ajuns iar acasă. Casă dulce casă!Trebuie sa recunosc, că la această stațiune, mi-am petrecut cele mai fericite zile, din toate concediile si stațiunile ulterioare pe care le-am vizitat în următorii ani. Era să fie singura stațiune unde nu am avut nevoie de tratament, dar și pe care nu am mai vizitat-o niciodată. Restul le-am frecventat de nevoie.

Angajarea la PSI

Când am venit la PSI, am fost repartizat prima dată, la formația ULP, ca telefonist. Primeam eventualele anunțuri de incendiu, întocmind nota de incendiu. Băgam și alarma, după care trimiteam forțele de pompieri la intervenție. Dar luam legătura și cu ”centrul” de la formația UOR. De multe ori ne trimiteau chiar ei, la câte un început de incendiu. Aici aveam să-mi fac ucenicia - cum se zice. Asta avea să mă pregătească pentru mai târziu.

Nimerisem pe schimbul - B. Eram în tura la Radu. Un om deosebit de corect. Nu se admitea nici o abatere la dânsul. De la el am învățat multe din secretele pompieristicii. Ca să învăț sectorul, mă trimitea cu câte un pompier mai dezghețat în rond. Făceam și ziua, dar mai ales noaptea. Mă ducea pe la toate secțiile ce aparțineau secției ULP, dar și prin toate subsolurile de ungere. Sau în puncte de comandă electric. Ca SRE –uri, PC-uri sau săli de comandă și acționări. Și erau destule…

Nea Radu voia să fiu bine instruit și informat. Să învăț de toate ca să știu pe viitor cum să pun și eu problema când aveam să mă duc și eu în control. Să știu ce să le cer la oameni.

Mai era un pompier, pe nume Frosin. Cu el aveam să mă întâlnesc prima dată, la formația PSI-UOR, când m-am angajat în CSG. Acolo am făcut instructajul PSI și protecția muncii. În marea majoritate a timpului, nea Radu, ne preda lecții, teme și ne făcea și mici demonstrații și simulări de salvare a oamenilor, precum și diverse noduri de siguranță.

Și aici ca la armată fiecare avea sectorul lui bine stabilit, sala de mese, sectoare exterioare, garajul, utilajele PSI și mașinile. De mașini se ocupau numai șoferii, iar cu ștergerea lor, pompierii care erau repartizați pe mașini. Nu ne lăsa nici noaptea dar nici ziua. Bașca că mai punea și un planton afară, câte trei ore ca în armată. Mereu era câte ceva de învățat. Nici noaptea nu ne lăsa să dormim. Toți făceam ”veghe”. Că zicea el, în caz că sună vreun ”foc” noi să fim gata să acționăm imediat și în cel mai scurt timp. După ce termina de predat teme, toată lumea mergea la sectoare, iar șoferii la mașini.

 La orele cinci seara, înainte de plecare fiecare pe lângă sectoare mai ștergeau și mașinile, făcându-le lună. Asta ca cei care ne schimbau să nu aibă nimic de obiectat. Totul se făcea în perfectă disciplină. Nu se admiteau concesii. La fel se proceda și la tura de dimineață când la orele cinci începea curățenia mașinilor și a sectoarelor.

Din când în când se mai dădea și aici câte o alarmă falsă, ca să vadă șefii cum percutam și dacă ne încadram în timp. Multe din aceste ”aplicații” aveau să fie date și de ”Grup” Adică de militarii din oraș. De noi se ocupa îndeosebi colonelul Popescu.

Sectorul ULP era destul de mare. Avea vreo cinci laminoare. Am stat acolo câteva luni până-n vară. După care m-a mutat pe schimbul – A. Aici era șef nea Matei. M-a pus electrician pe mașina ASPFGI. ( Autospeciala de iluminat și scos fum ). Pe această mașină pe schimbul meu era un electrician în vârstă- nea Ene. Și de la el am învățat multe. Mi-a arătat cum să pornesc grupul electric și m-a învățat toate caracteristicile tehnice ale lui. Această mașină mergea la orice intervenție. Trebuia să asigurăm iluminatul de urgență în subsoluri, când nu era curent pe locul de muncă, sau să scoatem gazele si fumul din subsoluri, sau alte spații închise.

Când luam nota de incendiu luam legătura și cu centrul - formația UOR. Acolo se confirma incendiul primit de mine sau de noi. La toate incendiile pleca și centrul. I se spunea ”centru” că acolo erau majoritatea personalului și șefii cei mari, inclusiv seful de servici. De câte ori venea în ”vizită” și la noi la formație la ULP, mă întreba ce fac, cum mă descurc și dacă am învățat ceva. Îi spuneam că am învățat multe.

Mă pusese aici la ULP, ca să văd și ce fac oamenii lui în timpul ”liber”. Dar pompierii de aici, au observat acest lucru și se fereau cât puteau de mine. Noaptea mă trimitea la ”culcare” ca să nu știu eu ce fac ei. Chiar dacă vedeam câte ceva neregulamentar, mă făceam că nu observ. Știam că și ei mă încercau să vadă ce fac eu. Așa că atunci când rămâneam numai eu singur cu șeful, îi spuneam că nu fac nimic, că se feresc de mine.

Și pe schimbul lui nea Matei se făceau teme profesionale și scriam caiete întregi ca la școală. Și aveam teme atât pe linie de PSI, cât și teme cu profil electric, sau de protecția muncii și PSI.

Aici după ce terminam sectoarele sau alte activități, mai ne îngăduiam câteva clipe de răgaz, jucând câte un șah sau un remii. Sâmbăta sau Dumineca, mai făceam câte un pui de fotbal. Eu eram portarul. Întotdeauna câștiga echipa la care eu eram. Iar nea Matei se oftica când nu putea da gol din cauza mea.

Înainte de a pleca tot m-au lucrat. Când șefu se hotărâ să mă mute de acolo, trebuia să predau la magazie, echipamentul de pompier. Al meu era nou. Când nu eram acolo sau poate întro noapte, mi-au deschis vestiarul și au substituit echipamentul meu cu un altul vechi. Nu prea ia convenit magazionerului, că știa că de abia mi-l dăduse.

 Dar bine că îmi lăsase în schimb altul mai vechi. Dar tot cu șeful am rezolvat și asta. ”Ce vreți să fac dacă mi-a spart vestiarul”… motivam eu. Deși știam prea bine cum stătuseră lucrurile. Un șef de grupă pusese la cale toate. Îi spuneau toți ”jidanul”.

Șeful îmi promisese că în vară, o să mă aducă la Centrala de Avertizare. Și s-a ținut de cuvânt. Aici erau șase oameni, câte doi de fiecare tură. Eram în trei ture. Se lucra 12/24. O fată din tura ”A”, plecase la facultate. Așa că se ivise un post liber. Și așa am ajuns și eu la faimoasa Centrala de Avertizare, de la UOR.

Când am venit în prima zi, erau șase oameni la Centrala de Avertizare. Erau câte un băiat și o fată în fiecare tură. La schimbul A, unde mă repartizase pe mine, era numai o fată - Margareta. La zi era numai șeful centralei de atunci, nea Paul. Părinții lui fuseseră nemți. A copilărit în Germania. Apoi a învățat la școală aici. Om deștept. Nu am avut nimic de reproșat la adresa lui. Am învățat multe și de la el.

Acum eram câte doi în fiecare tură. Schimbul A, B si C. Pe schimbul ”B” era Iulia, cu nea Ion. Iar pe sch. ”C”, era Lenuța cu Chirită. Iar eu, cu Margareta pe ”A”. Odată cu schimburile noastre se roteau și pompierii din formație. Și ei tot 12/24 făceau. Șeful de formație și coordonatorul de atunci era Adrian.

El mă punea în temă despre toate activitățile și sarcinile mele viitoare, atât pe linie de PSI - unde era expert, cât și pe linie de dispecer. Îmi spunea care sunt sarcinile mele zilnice. Era un om corect dar și impulsiv. Actiona la primul impuls. Făcea mare tărăboi, dacă ceva nu ieșea bine. Era ca sergentul Bejenaru de la mine la armată. Parcă ar fi fost ”frați”.

 Eu trebuia să primesc eventualul anunț de incendiu dintro sectie. În timp ce vorbeam la telefon, trebuia în 30 de secunde să iau și nota de incendiu cu toate datele de la fața locului. Apoi închideam și confirmam. După confirmare trebuia să bag alarma noastră, la militari și la pompierii din zona afectată: ULP, UAF, UCC sau Ox 2.

 Lângă noi alături era compania a II-a de pompieri militari. După primirea alarmei, venea câte un soldat la geamul nostru și îi dădeam și lui un exemplar de la nota de incendiu. Apoi în timp ce pompierii plecau la foc, eu adică noi, trebuia să anunțăm și conducerea combinatului. Dispeceratele gaze sau hidro, ca să mărească presiunea apei, sau să oprească gazele, după caz. Apoi Producția, șeful de secție din zonă, Partidul și Directorul. Ce mai, un întreg combinat!

Și apoi să te ferească sfântul să nu fii ieșit bine, că ăla erai. Nu te mai spălai cu toată Dunărea pe cap. După ce plecau la foc porneau și sirenele, ceea ce făcea să ne sune alții în același timp, ca să obțină și alții detalii.

- Pompierii? Unde arde? Ce arde?

Asta făcea ca să ne încurce mai mult. Ba ne mai îngreuna și activitatea. Pierzând mult timp cu detaliile. La un moment dat, nu mai știai pe cine să mai suni sau cu cine să mai vorbești.

 După ce veneau de la incendiu, trebuia iar să o luăm de la început, precum că s-a stins incendiul. Iar întrebările lor erau în totdeauna aceleași: ”Dar au fost pagube?”, ”Dar au fost pierderi de vieți omenești?”...Dar și iar dar. Erau întrebările frecvente cu care ne stresau mereu la câte o alarmă.

Ce să mai spun când era un incendiu noaptea, sau când am prins în acei ani cele câteva cutremure...”86, ”90 și ”92... Nu mai spun.

Toți directorii si șefii veniseră la noi. Cei care au lucrat în branșă cred că știu.

De foarte multe ori se dovedeau apeluri false, iar dacă nu erai atent, o luai pe cocoașă de la șefi. Și de ăștia nu duceam lipsă. Era șef de serviciu, șef de tură, șef de formație, șef de țeavă, șef de centrală, șef de stingere, șef de șefi. Așa cum zicea și Lenuța de pe sch.C. Noi îi ziceam - Leana.

- Aici Marine, la pompieri, toată lumea este șef: Șef Servici, șef formație, șef prevenire, șef tură, șef țeavă, șef de grupă, șef schimb, șef centrală...șefuți...iar noi suntem cei de la urmă după șefuți ... cei f...i!

Adevărul că la noi la centrală, se spărgeau toate oalele în capul nostru, dacă ceva nu ieșea bine. Și întotdeauna se găsea ceva ca să nu meargă bine. Parcă prea semăna izbitor cu ce pățisem în armată!

Adrian, m-a lăsat în grija Margaretei. Ea mă punea la curent, cu tot ce aveam să fac eu mai târziu. Deocamdată eram în probe.

După câteva zile avea să fie un alt incendiu. Cred că abia mă aștepta pe mine. Ea începe să-mi explice ce să fac, dar nu-mi spune că aveam o listă lungă de anunțat. Pleacă si ea la incendiu, fără să fie obligată, și mă lasă pe mine singur. După ce se termină incendiul, bineînțeles că a ieșit prost. Cine e de vină? Săraca Margareta, că ea nu m-a învățat tot. S-a lăsat cu penalizări. Și eu aveam să trec la fel prin ce trecuse ea, mult mai târziu. Cum eu să mă plictisesc?

Adevărul că atunci când primeai un telefon, precum că arde, cel de la capătul firului era panicat și te speria și pe tine, ca și cum ar fi luat foc tot combinatul. Nici el nu mai știa ce spune sau ce știe. De multe ori greșea și el zona. Modelărie cu Oțelărie.. etc. Multe castane le-am luat pentru că oamenii de pe locul de muncă nu erau calmi și intrau în panică, denaturând informațiile și panicându-mă și pe mine.

 La asta se adăuga și faptul că nu cunoșteam la început tot Combinatul. Așa că, conducerea de atunci s-a gândit, să mai facem și teren. Șeful mare îl punea pe nea Paul, prin rotație să-mi arate combinatul. Așa aveam să mai descopăr încă multe alte secții și sectoare, pe care aveam să le mai străbat mai târziu, câțiva ani buni.

Văzând că tot apar confuzii și neconcordanțe cu ce primeam noi, și cu ce transmiteau cei de pe locurile de muncă, conducerea s-a hotărât să ne doteze cu ultima minune tehnică. Un magnetofon pentru înregistrarea convorbirilor telefonice de pe telefonul de intervenție - 1690. Spuneau ei, că ne salvează…

Ei cu asta ne-a dat în cap definitiv. Cum și eu, și Margareta - că spunea și Adrian:

- Ești la fel ca Margareta!

Mă pierdeam și eu. Când eram la opt ore răsuflam ușurat. Ori depanam câte ceva, ori plecam pe teren tot pentru depanare sau pe la SA-uri sau SRE-uri. Plecam și împreună cu echipa de la prevenire. Ei se duceau în prevenire pe la toate secțiile din combinat. Bine că fiecare avea sectorul său. Că altfel nu ar fi reușit un singur om să treacă în revistă toate sectoarele din combinat întro zi.

Așa că acel magnetofon avea să ne facă și zile negre, dar să ne scoată și din necazuri câteodată.

Eu mă ocupam cu partea tehnică. Cu stațiile radio, telefoanele și centralele PSI din dispecerat, dar verificam și centralele de alarmă din zone, sau avertizorii și sesizorii de fum și de temperatură de prin subsoluri, micro-întrerupători, limitatori etc. Multe din centrale dădeau semnale false, arătând ca pomul de iarnă.

Cei de la prevenire, se uitau după resturi de țigări, chibrituri, starea stingătoarelor, dacă e încărcat după STAS, data, starea prafului sau a acidului din interior, presiunea gazului, azotului, sau a CO2-ul, din butelii, tot felul de afișe și alte țarcuri PSI. Dacă nu corespundeau primeau amendă. Și nu era de lepădat. Sau câteodată se făceau controale mixte împreună cu cei de la armată. Dacă noi îi mai iertam sau treceam atunci cu vederea, sub promisiunea că se va rezolva deficiența, nu același lucru se întâmpla, atunci când participa și cadrele de la armată la control. Atunci se tăia în carne vie.

Să mai spună cineva că stăteam degeaba!...Noaptea era mai bine și răsuflam ușurați. Și asta că erau cazuri mai rare și atunci nu mai năvălea toată lumea peste tine când pornea alarma.

Că nu mai știai cu cine să vorbești mai întâi. Cu cei de la telefon sau cu cei de la formație. Când toți întrebau: ”Unde arde ?”...Și așa mai târâș și mai grăbiș, treceau zilele, unele senine și altele mohorâte.

Inovațiile mele

În dispeceratul PSI, se aflau mai multe tipuri de centrale de avertizare. Trei erau de tip CUAM, dar și o aparatură de tip nemțească - Tip GFZ, destul de veche, care avea rolul de a pune în evidență primirea unui eventual anunț de incendiu de la un loc de muncă bine prestabilit. Acolo se găseau niște avertizoare mecanice cu un buton. În fața butonului se găsea un geam subțire. Dacă cineva îl spărgea și apăsa pe buton acesta transmitea numărul avertizorului și numărul zonei. Pe un tabel urmăream afișarea și identificam cu precizie locul de unde s-a primit alarmarea. Multe din alarme, se dovedeau a fi și false, că oamenilor le plăceau să se joace de-a pompierii. Pe care îi prindea, se lăsa cu amendă de la șefi.

Această instalație era veche și mare cât o cameră, având sute de relee, care mai de care mai complicate și cu zeci de contacte de argint. Întrucât nu fusese bine îngrijită, contactele nu mai lucrau bine și dădeau mereu erori. Se oxidaseră contactele. Unele contacte ale releelor se înnegrise și nici altele nu aveam de schimb. Cu toată grija noastră de a o curăța zilnic, mereu se strica. Mergea câteva zile și apoi gata! Nu mai aveai bază în ea. Și mai ales că nea Paul plecase de la noi. Acu nu mai era cine să o dibăcească. Între timp s-a schimbat și șeful centralei. Acum aveam să-l avem pe Toader. El era cel mai mare și avea încă doi frați. Unul din ei lucra chiar la prevenire la noi.

Așa că, cu acordul conducerii și studiind în prealabil schemele și traducerile din germană, m-am hotărât să-i schimb puțin înfățișarea.

Am fost îndrumat și de un inginer electronist – Oprea, de la serviciul tele comunicații, care nu a vrut să se implice în munca mea. Cu ideile mele și cu sfaturile lui, am realizat o nouă centrală cu integrate care preluau în totalitate funcțiile, vechii centrale. Ba mai mult, am mai adus și o serie de îmbunătățiri. După ce am testat-o am primit Brevet de inovație, de la București. Asta în urma unui memoriu avizat de conducerea combinatului. Apoi verificat de partea tehnică, împreună cu proiectul scris de mine, ce l-am trimis la Serviciul de inovații București. Ei dar nu la toată lumea le-a plăcut inovația mea.

Cum mă apucasem să construiesc, prin ”86, „Centrala Electronică” din dispeceratul PSI, a trebuit să fac rost de componente. Dar de unde piese la PSI? Așa că încercai să caut pe la alte secții, unde acestea prisoseau. Pe unele le-am mai găsit, pe altele însă... Așa că mă duc la serviciul cooperare. Era pe atunci domnul Popescu. Acesta fu bucuros, când aude ce voiam, îmi și face formele împreună cu comanda combinatului de piese electronice. Cred că abia aștepta pe unul ca mine, ca să scape el de drum.

Așa că după ce obțin și aprobarea PSI-ului, adică a șefului, o tai la București, la unele întreprinderi de componente, cum ar fi IPRS, Micro Electronica, etc. Eu nu aveam de unde știi ce comandă aveam de adus, dar îmi luasem pentru orice eventualitate o valiză mare cu mine.

Plec cu trenul de 6 și ajung pe la 10 la București. Cum fusesem învățat de la alte secții, cum să procedez, pentru a câștiga timp, iau din gară un taxi, și mă reped întâi la IPRS. Mi-a luat o sută de lei. Oricum i-am spus să-mi dea chitanță pentru a o deconta. De restul se ocupa PSI-ul în alte decontări. Bilete autobuz, tren, tramvai, metrou, tot ce foloseam.

Dar eu cum mai cunoștea un pic Bucureștiul, nu mi-a fost greu să mai fac economie. Metroul a fost baza. Ajung acolo pe la 11 și ceva... Mă duc la serviciul desfacere și mă capăt cu o comandă grasă, că nu mai știam unde să o mai dosesc. Abia, abia a încăput în valiză. Cu ce am mai colecționat și pe la celelalte mici întreprinderi, se burdușii bine valiza mea. Mai să nu o mai pot închide. Mă urcasem și cu picioarele pe ea…Pe la orele 13 terminai și eu de umplut valiza.

O încui, că avea și cheie și o predau la bagaj în gară. Asta așa pentru siguranță și ca să nu mă încurce pe drum. Iau iar metroul și mă îndrept spre cartierul Titan, la ”BIG”, unde stătea mătușa mea, tanti Lița. Înainte de a ajunge la ei, văd o simigerie, unde se vindea mai multe varietăți de plăcintă.

La început fui tentat să iau plăcintă cu brânză, preferata mea. Mă uit, și văd plăcintă cu carne. Iau de curiozitate. Aleg o masă liberă și dau să mă pun la ea. Când îmi aduc aminte că ar merge ceva cu ea. Las farfuria pe masă și mă îndrept către tejghea. Se dădea numai bere.

Mă așez la rând, că erau destui doritori, și cu ochii la masa mea. Când să ajung în față, doi copii mai tuciurii, se îndreaptă către masa mea. Strig la ei să plece, că știam bine ce intenție aveau. Pleacă ei cam dezamăgiți. Apar și eu în sfârșit cu o halbă cu bere. Mă apuc curios de plăcintă.

După vreo două îmbucături, constat că era teribil de grețoasă. Iau niște bere și sting greața. Și am făcut asta până am terminat-o de mâncat. Deja burta mea era ca unui greier burdănos... Era foarte sățoasă. Abia mai mergeam. Ies și mă îndrept către mătușă.

Ajung acolo și dau de unchiul Fănică. Locuiau întro garsonieră a unui bloc cu 10 etaje - N5. Când mă văd par să se bucure. Când află despre ce e vorba, mă sfătuiesc să trag la altă mătușă și implicit la un alt văr de al meu - Fănel. Da, la băieții mătușii Lucreția.

- De ce nu te duci la Lucreția, Bebi? Ei au și loc mai mult... aici la noi o cameră...

Nu am mai comentat. Mă pun la masă, dar refuz politicos. Le zic că abia mâncasem și nu cred că mai era loc și pentru altceva.

- Poate o mică cafea, zice mătușa.

- Sigur! Fă-i o cafeluță. Auzi fă pentru două.

- Eu nu beau cafea zice mătușa.

- dar nu pentru tine , dragă! pentru mine.

- Aaa! vrei și tu?

- Sigur dragă! Eu ce am?

- Pai mă gândeam că să nu-ți facă rău...

- Ei mă Lița, da ce grijulie ești tu cu mine...

Mai discutăm de una alta, mai una mică, pe care unchiul nu se sfii să o aducă dintr-un bar. Trece timpul. Pe la 4 p.m, începe un meci. Juca Romania cu nu mai știu cine. Pe la 6 plec și o iau spre Leonte Sălăjan, înapoi o stație de metrou. Cobor acolo, cam dezorientat. Numai cunoșteam drumul, că nu mai fusesem demult. Întreb de strada Rotundă și cineva mă îndrumă. Merg înapoi vreo 200 de metri și ajung întro stradă îngustă. Ei de acu recunoșteam peisajul. Găsesc relativ repede blocul - H22. Când mă vede vărul la ușă, mă privește cam dezamăgit:

- Acu ai venit și tu Bebi, când mama e bolnavă...

- Da ce are? întreb eu interesat.

- Păi a căzut jos, acu o lună și și-a rupt piciorul din șold.

Nu prea mi-a plăcut vestea. Și rămân descumpănit în prag. El se uită la mine și zice:

- Hai intră, dacă tot ai venit...

Intru. Mă duce direct la mă-sa. Când mă vede și ea, rămâne surprinsă:

- Ce faci Bebi? Bine ai venit pe la noi.

Mama lui, tanti Lucreția, părea mai entuziasmată de venirea mea.

Îi spun care e treaba, pentru ce sunt aici și îi spun dacă pot să rămân o noapte la ei. A doua zi urma să plec.

- Sigur Bebi! O noapte n-o fi foc. Poți sta mai mult, dacă ai treabă. Avem destul loc. Nu te uita la mine, eu… asta e...Eu stau la pat.

După ce îi mai spun ce și cum e pe la mine acasă, mă duc la bucătărie invitat de Fănel și soția lui. Facem prezentările. Ea nu mă cunoștea încă. Era olteancă. Eu scot la iveală o sticlă de coniac, asta așa ca o mică atenție. Gest, ce l-a făcut pe Fănel să-mi reproșeze:

- Da bine Bebi, stai liniștit. Ce crezi că eu nu am ce bea?

- Ei, așa o mică atenție din partea mea, tot te deranjez..., nu mă las eu.

- Dar nu e nici un deranj, măi Bebi! Ce crezi că eu am nevoie de coniacul tău? N-am ce bea? Ia vin-o încoa!

Nu prea mi-a venit bine observația lui, dar m-am făcut că nu observ.

Și cobor împreună cu el la subsol unde își avea o bașcă. Cum el stătea la parter, imediat am ajuns. Acolo parcă mai avea un apartament, așa de mare era. Oricum el având patru camere...

Și drept dovadă mă duce la un butoi de 200l cu vin. Scoate vin întro cană de acolo și mă servește. Era bun. Dar te și ducea. Bineînțeles că Fane mi-a cerut imediat părerea:

- Ei cum e Bebi? Așa că e bun?

- Sigur, zic eu ca să-i fac plăcerea.

- E de la țară de la nevastă-mea, mă asigură el.

- Da vin oltenesc, zic eu.

- Păi?...

Oricum era destul de tare. După primul pahar m-am oprit.

- Nu mai pot, îi zic. Deja când veneam spre tine am mâncat o plăcintă cu carne tocată și mi-a căzut cu tronc.

- Cum vrei măi Bebi. Eu nu te opresc, poți să bei tot butoiul...

Ei, știa și el asta. Nimeni nu ar fi putut bea un butoi întro zi. Mai exagera și el. Asta era cusurul lui. Îi plăcea să mai și exagereze. În privința asta semăna leit lui socru-miu. Și lui îi plăcea să facă caragață de om.

Dar nu plecă de acolo până nu luă și în casă, o cană de 2l, plină cu vin. Ajunși iar în casă, mai povestesc de una alta. După un timp sună cineva la ușă. Se duce Fănel al meu să deschidă. Cănd îl aud pe Fănel:

- A venit Bebi!

- Daaa? răspunde cel de la ușă.

După glas parcă ziceam că e Viorel - frate-su. Când apare și el în bucătărie, mă conving pe deplin.

- Ce mai faci, măi Bebi? zice el vesel. Nu te-am mai văzut demult! Care mai e treaba pe la Galați?...

- Păi care să fie? S-a mai schimbat orașul, de când nu ai mai fost tu.

Adevărul că așa era. Nu-l mai văzusem pe văru-miu, decât de vreo 4-5 ori, împreună cu frate-su. Odată când aveam 4-5 ani și altădată pe când aveau14 -15 ani. Și odată când m-a luat nana la București, de bucurie că am luat la liceu. Și asta mai mult, că verii mei nu reușiseră. Asta a făcut ca să crească antipatia lor și mai ales a lui Fănel, față de mine.

Fănel erau egal ca vârstă cu mine. Viorel era cu un an mai mare decăt mine. Pe Fănel și mama lui, o mai văzusem, tot așa într-o vizită de lucru, datorată unei delegații, de care mai profitam și eu. Atunci îmi mai făceam și eu piața.

Țin minte că nimerisem odată, când se dădea alimente numai cu buletin de București. Așa că mă rugasem și eu de o femeie cumsecade, ce era și ea la rând, ajutându-mă și pe mine. Ce e drept nimeni nu a comentat, din cei ce erau la rând. Cred că dacă erau ei la noi.... ce să mai zic? Cine știe? Or mai fi și oameni buni.

La noi deja era pâinea la cartelă. O pâine de persoană!

Și am mai călcat odată la București, cu madama mea. Atunci mi-a cunoscut și ei pe soția mea. Tanti Lucreția era în putere pe atunci. Viorel chiar ne-a dus la un film la o grădină de vară de prin zona lor. Fusese un film cu pirați. Îmi plăcuse filmul. Eu cu Viorel mă înțelegeam cel mai bine, chiar dacă era mai mare ca mine. Era o fire mai lipicioasă. Și el le avea cu electricul. Ca să vezi domnule!

Doi frați făcuți de aceeași mamă, dar cu caractere diferite. Cum se mai împrumută ADN-ul ăsta! Ce o mai fi făcând ei acu amândoi? I-am trimis și o scrisoare lui Fănel, după ce acesta a renunțat la telefonul fix, dar nu mi-a răspuns. Cât au mai avut telefon, mai țineam din când în când legătura cu ei. Apoi s-a stricat telefonul lor, că nu am mai reușit să dau de el. O fi având mobil acu, cine știe?

 Viorel avea o moldoveancă. El era mai deschis, mai zglobiu, mai sincer. Semăna mă-si nebunatic ca ea. Nu puține povești, ne mai spunea și tanti Lucreția, când mai venea și ea pe la nana, dar și nana, când o mai vizita și ea, pe ei. Multe prostii avea să-mi spună referitor la verii mei. Fănel nu! El era o fire mai închisă, mai retrasă, mai greu acomodabil. Chiar cu o tentă de invidie și mare miștocar. Semăna lui tat-su.

- Nu am mai fost pe la tine de 15 ani, zice el. În rest bine... cum o mai duci? Muncești undeva?

- Sigur la combinat.

- Ei ați mai fost odată când erați ca mine de vreo 4-5 ani. Atunci am fost la terasa ”Primăvara” Când ne-a apucat ploaia!

- Ei, nu mai știu... Te-ai însurat?

- Da!

- Poate vii o dată să o cunoaștem și pe soția ta.

- Sigur! Într-un concediu cred! Poate la anu.

Și m-am ținut de cuvânt.

Mai trecem și pe la mama lui, din cealaltă cameră, mai povestim una alta, se face seară. Seara nu s-a lăsat până nu am mâncat cu toții și a mai stropit bucatele cu vin. Cu poveștile ne apucase 12 noaptea. Eu mă retrag și mă culc. A doua zi mă scol la 6. Aveam un tren la 10 și unul la 13. Mai era și seara, dar ajungeam târziu acasă. Așa că mă retrag și cu pupăcelile de rigoare, o tai la metrou către gară. Ajuns acolo, am mai profitat până la venirea trenului de unele cumpărături scurte. Am luat patru pachete de cafea, că la noi nu era nici zare, cacao, niște salam, conserve...cașcaval...ce ne trebuia. Cum se apropia ora trenului, mă duc la bagaje și iau valiza. După ce o iau când aproape de tren, mă oprește o patrulă de miliție și mă pune să spun ce am în valiză. Le zic.

- Actele! îmi spune unul.

- Păi sunt în valiză.

- Nu, buletinul!

I-l arăt.

- Deschide valiza!

Mă uit cam nedumerit la ei. Credeam că glumesc.

- Hai mai repede, mă zorește unul. Le fac pe voie. Se uită cam surprinși la conținutul valizei, la mulțimea de componente electronice ce aveam în valiză. Se uită fugitiv la acte, după care mi le dă înapoi.

- Și nu îți este frică să cari așa ceva?

- Păi nu! Cine știe ce am în valiză?

- Altă dată să ți actele separat de marfă.

Le zic un - ”bine” și închid repede valiza. Deja se uitară mulți la conținutul valizei mele. Poate mulți nici nu știau ce sunt alea. O iau agale către vagonul meu și mă urc în tren. Pe la ora 14 ajung și eu acasă. Când mă vede a mea, ce aveam în valiză se crucește.

- Cum ai venit cu așa ceva? Nu ți-a fost frică? Dacă te jefuia cineva!

- Păi de unde să știu ce conținea comanda? Eu aveam nevoie doar de câteva componente...

A doua zi mă prezint cu valiza la magazia generală. Tantile de acolo, când au văzut ce le adusesem, erau să facă infarct. Chiar și eu mă miram de unde le mai scot. După aia când am ajuns la PSI, am făcut bon pentru o parte din ce adusesem. Și ca să nu zic că făcusem drumul degeaba, am mai mărit și eu porția. Să fie acolo de rezervă. Dar cum oamenii nu înțeleg acest lucru... Doar nu mă duceam în fiecare zi la București! Mai ales că din ce adusesem eu, multe din piese erau căutate. Iar asta avea să-mi aducă și necazuri.

Peste câțiva ani, aveam să aflu de la Fănel, că și tanti Lucreția murise. Tat-su fusese primul. Iar după alți ani tot așa pe când mă aflam la un control medical la București, și eram internat la spitalul din Pantelimon, am aflat tot de la el, că îi murise și soția. Dar era mândru că era bunic. Avea un băiat de 5-6 ani pe atunci.

Unii din colegii mei, de la servici, nu vedeau cu ochi buni realizările mele inovatoare, îmi puneau mereu piedici. Ca să mă întârzie, m-au pârât la miliția din combinat, că eu aș face afaceri cu piesele electronice. Așa că mă pomenesc iar cu cel în cauză, care mă anchetase și când eram la LTG-2.- lt. Oprea.

Cum la noi era și birocrație multă cu cele bonuri de transfer și consum, mi-am oprit numai pe cele care îmi trebuiau atunci. Restul le țineam la mine în centrală încuiate întrun dulap metalic. Așa că la verificarea de rutină am ieșit bine.

După aceea mi-a spus să-mi opresc strictul necesar și să returnez tot restul de piese la magazie. Ceea ce am și făcut. Apoi mi-am continuat liniștit munca. Șeful de serviciu m-a dat exemplu în fața PSI-ului cu ocazia unei ședințe de Partid. Mă făcuse și pe mine membru. Asta se petrecea în 1985-86.

După un timp am început să am probleme cu liniile - cablurile prin care se transmitea semnalul. Și asta datorită cablurilor proaste uzate și starea căminelor. Multe din ele erau inundate sau surpate. Mulți avertizori rămaseră izolați din această cauză. Cablurile erau vechi. Legăturile erau proaste între ele. La asta se mai adăuga umezeala si prezenta șobolanilor, care rodeau cablurile întro veselie. Nu mai spun că atunci când începea să plouă sau când se topea zăpada primăvara, mereu se deranjau liniile. Mai luam legătura cu cei de la telecomunicații și reparam împreună continuitatea circuitelor. Multe din ele nu mai mergeau. Altele erau izolate că s-au furat mulți avertizori, sau s-a renunțat la ei. Și pentru că ei erau legați în serie zonal, era suficient să se scoată unul, că le scoteau pe toate din circuit. Lucrau prin sistem ”buclă închisă”, departajarea fiind făcută de numărul de impulsuri ce le trimitea un anume avertizor. Cum aveam șase bucle la început, numărul de impulsuri transmise de avertizori erau unice. Nu erau două avertizoare din aceeași buclă cu același număr de contacte. Avertizoarele erau mecanice cu mecanism de ceas. La anclanșarea lui o roată zimțată se învârtea acționată de un arc, care urmărea niște contacte închizându-le și deschizându-le de un număr de ori. Așa se transmitea avertizarea!

Dacă mai stăteam acolo cred că o făceam cât o cutie de chibrituri. Și așa, de la 4mp, cât era ea la început, am ajuns la 50cm lungime. Mereu îmi mai venea câte o idee.

Centrala mea a fost testată și de Directorul nostru de la administrativ de atunci - Doru, împreună cu cel de la miliție -lt. Oprea. Au acționat un avertizor din imediata apropiere a formației noastre, iar atunci când am primit avertizarea m-am dus fuga la locul stabilit de unde primisem avertizarea. Când m-au văzut îmi zic:

- Gata ai primit avertizarea? Dar de ce numai tu? Mă așteptam să vină toți pompierii!

- Păi am venit eu mai întâi, în recunoaștere, ca să mă conving, și după aia ... dacă tot era aici lângă noi?...

Nu a mai zis nimic și m-au felicitat amândoi.

- Deci merge centrala? zic ei!

- Merge! zic eu.

După care au venit și în centrală la noi și au admirat-o.

Pentru a mai reduce avertizările eronate, datorate neajunsurilor date de cabluri, am mai făcut o altă centrală mult mai fiabilă, cu integrate tehnica MOS și cu un circuit mai special. Acum era mai stabilă. Ba mai mult am mărit și numărul de bucle la 6 la 9, iar numărul avertizoarelor din bucle, de la 30 la 99. Asta teoretic. Nu aveam atâtea avertizoare. La toate astea, aducând și îmbunătățiri asupra punerii în evidență a defectelor sau deranjamentelor liniilor. Buclă ruptă, buclă cu pământ, căderea alimentării, trecerea pe rezervă, etc. Drept pentru care am mai primit încă un brevet de inovație în ”92. Am vrut să fac să dispară și cablurile, folosind undele radio, pe o frecvență prestabilită a stațiilor noastre de radio. Ar fi fost o treabă. Eliminam toate neajunsurile date de cablurile din combinat și implicit toate, neajunsurile și problemele ridicate de acestea. Și asta și spre ușurarea lucrătorilor de la telecomunicații, care atunci când auzeau că s-a mai rupt o buclă, cădea cerul pe ei. Îmi lua și câte o zi sau trei până restabileam iar linia. (bucla). Și asta mai mult că legăturile dintre cabluri oxidau, ele fiind din sârmă de cupru. Curățam unele azi și mâine oxidau altele, dând o rezistență de linie destul de mare, dar suficientă ca să-mi producă mie necazuri sau să dea erori.

Dar conducerea s-a opus din lipsa de fonduri. Sau poate din lipsă de încredere, sau poate s-a ținut seama de unele ”păreri proaste” a unora care nu vedeau cu ochi buni realizările mele. Nu știu ce efect are frica asta că te lecuiește urgent.

Întro dimineață m-a luat o durere puternică de măsea. Mă tăvăleam pe jos de durere, dar nici curaj să mă duc la dentist, nu aveam. Știam ce pățisem când eram la școală. Atunci îmi spărsese un coleg un dinte. Târziu după ce m-am însurat, mi-a dat Rodica o monedă de argint din care cei de la policlinica CFR, mi-au pus un șurub din argint și o coroană. Dar nu a ținut mult. De multe ori cădea și eram să o înghit. Până la urmă, întro dimineață când m-am sculat nu o mai aveam.

Am îndurat și răbdat toată dimineața și după prânz. Era ora 3 p.m. și măseaua nu voia să-mi mai treacă. Ce nu am luat, degeaba! Până la urmă împins de la spate de durere, am plecat la dispensarul zonal din combinat. Când am ajuns acolo, erau 12 persoane în fața mea. Am stat eu cât am stat, mai rămăsese vreo 3-4 persoane, până să-mi vină rândul. Când unul care intrase înaintea mea, a început să răcnească, de credeai ca a luat foc. Când l-am auzit pe loc mi-a trecut durerea. Așa că am plecat, liniștit acasă. De atunci nici nu m-a mai durut o perioadă. Dar asta nu înseamna că am scăpat definitiv de durerile de dinți sau măsele. Nu! Da de unde! Aveam să fac cunoștință în timp peste ani și cu această afecțiune. Și implicit cu rărirea lor.

Eu nu prea știam ce sunt medicamentele. De când am făcut bronșită, când cu demonstrația de 1 Mai. De atunci nu am mai avut nici o problemă. Doar mici răceli, pe care le-am tratat ca atare mai mult băbește.. Când și când mai luam câte un piramidon, paracetamol, aspirină și rareori câte un algocalmin.

Odată m-a înțepat o viespe. Prima data, nu i-am dat importanță. Mă înțepase de degetul mic de la mâna stângă. După o săptămână s-a umflat locul și s-a făcut cât o boabă de mazăre. Apoi s-a umflat și mâna.

Am încercat cu leacuri băbești: frunze de patlagină. Am mai făcut asta când eram la liceu. Atunci făceam practica la SPIACT. Dar atunci era mâna dreapta. Tot cu patlagină m-am vindecat și atunci. Un coleg de acolo a ”stors” răutatea de acolo și a grăbit vindecarea. Iar eu în acest timp credeam că o să leșin. Dar am rezistat eroic. Nu am luat atunci nici un antibiotic. Tot așa mă înțepase ceva și apoi s-a umflat. Atunci mi-a trecut. Acum mi-am luat iar inima în dinți și m-am dus în policlinică la spital.

Când mi-a văzut mâna cum era, s-a speriat doctorul. A pus-o pe soră să dea cu o fiolă de kelen din care țâșnea un lichid pe mâna mea. A amorțit local. A luat bisturiul și... hars... harș, de două ori, până a dat toată ”răutatea” afară.

Trebuie să spun că m-am cam speriat și de durere era să leșin. În timp ce mă ”curăța” doctorul, am descoperit cum să-mi controlez respirația. La durere expiram, iar când scădea durerea inspiram. Și asta până apărea iar durerea. De atunci am învățat să-mi controlez durerea. Asta era să mă ajute la operațiile ulterioare ce aveam să le am mai târziu, trecând cu bine și peste ele.

După aceea, m-a pansat și timp de o săptămână făceam naveta la policlinică la control și schimbat pansamentul. Mi-a trecut mâna, după o altă săptămână.

Cum eu pe perioada cât am lucrat la centrala mea, făceam numai la opt ore, am avut ocazia să trec prin toate schimburile. Așa am ajuns să fac și pe sc.C, unde era de tură Lenuța. Lenuța, era singura fată de treabă, cu care eu m-am înțeles cel mai bine. Cu ea, nu te plictiseai era un hâtru pus pe glume. De la ea am învățat multe din bancurile pe care le-am postat și eu pe aici. Prezența ei mă destindea. Parcă ne cunoșteam de când lumea. Cu ea uitam și de necazurile de la servici sau de acasă. Așa devenise în scurt timp prietena nostră cea mai bună de familie.

Când mă nimeream și în tura ei, ori venea ea prima, ori eu. Când ne întâlneam, nici nu se dezbrăca bine și din ușă îmi zicea:

- Măi Marine, de azi dimineață noi nu am băut nici măcar o cafea...

- Gata! zic eu.

Îmi știam misiunea. Puneam de cafea. Ea dădea zahărul, eu cafeaua, ori ea cafeaua și eu zahărul, ne înțelegeam noi. Când dădeam eu tot și apoi ea...restul. După ce sorbeam cafeaua treceam fiecare la atribuțiunile lui. Ea lua prezența la toate formațiile și dacă mai pica și un focușor- nu la inimă- ne descurcam. Chiar mai bine decât în prezența celorlalți. După vreo două ore de treabă, o aud că zice iar:

- Măi Marine, noi de azi dimineață, nici măcar o cafea nu am băut?

Și treci și fă altă cafea. De data asta o făcea ea. Punea apă peste zaț și oleacă de cafea la fiert. La 12 iar,...Și făcea asta toată ziua până seara, de ne umflam de cafea. Făcea ca în bancul cu babele sclerozate - că nu băuseră toată ziua, nici măcar, o cafea...

Ce mai! cu ea trecea ziua altfel.

Mereu era veselă, chiar dacă o mai artăguia și pe ea șefii. Nu-i păsa. Cu ea nu te plictiseai deloc. Mereu găsea câte o poantă. Parcă le turna. Asta era mai mult valabilă când cădeam cu ea Sâmbăta sau Duminica în tură. În rest, doar de două ori pe săptămână, ne mai întâlneam.

Când veneam la 12 obosit, de atâta alergat pe teren, ea mă aștepta cu cafeaua aburind. Și așa uitam iar de toate. După câțiva ani avea să vină restructurări și așa a fost pusă pe liber împreună cu colegul ei.

Eu aveam de acu priză bună. Mă făcusem remarcat și nu voiau să mai renunțe nimeni la mine. Nici șeful cel mare, măcar că între timp s-au perindat multi șefi. Am avut trei șefi. Și toți au plecat până la urmă.

Eu am plecat ultimul, de nevoie. Dacă nu apărea boala asta și acu poate mai eram în combinat. Chiar dacă între timp se făcuse transformări majore și la noi. Dar știți cum e, cât ești sănătos ești bun de muncă, după aia ... gata la reformă...Și câte am făcut pentru PSI-ul ăla...Am plecat singur, nu că m-ar fi dat ei afară.

Dar avea să mă urmărească ghinioanele în continuare. Nu știu dacă în toată viața mea am dus-o vreo zi mai bine. Se țineau lanț. Parcă mă căutau. Întotdeauna s-a dus o luptă în mine. Era o voce care mă sfătuia de bine și una care îmi punea dese piedici.

De asta majoritatea bătăilor pe care le încasasem, de la părinți, erau pentru că nu aveam curajul răspunderii și pentru care eram să sufăr și mai târziu. Dar aveam să constat mai târziu că totuși acea voce, care mă sfătuia și de rău, avea să mă salveze de la toate ”nebuniile” mele de mai târziu...și să mă țină în viață.

De vorbă cu Any

Era sâmbătă seara. Abia intrasem în tură. Stăteam în fața pupitrului și mă plictiseam groaznic. Era în jurul orei 19. În așteptarea unui anunț de incendiu, răsfoiam cartea de telefoane cu pagini aurii.

Tot uitându-mă pe la diverși abonați, îmi sare în ochi un nume de familie - Boroda. În mintea mea încolți o întrebare: ”Nu o fi chiar ea?” Adresa se cam potrivea. O fi ea, nu o fi ea...până la urmă, îmi iau inima în dinți și sun. Îmi răspunde de la capătul celălalt al firului, un glas de femeie în vârstă.

Mă recomand și îi zic că aș dori să vorbesc cu fiica ei Any. Întâi mi-a zis că nu e acasă. Apoi mă întreabă cine sunt, de ce o caut și ce treabă am cu ea?

 Îi povestesc că am fost un vechi coleg de școală și de bancă cu ea, încă din clasa întâi. La început rămâne cam surprinsă. Din glasul ei reieșea o neîncredere și o nedumerire. Atac atunci:

- Nu sunteți mama dânsei, care stătea cu ani în urmă la blocul de garsoniere de la A8? Îmi zice că da. Atunci prind curaj. Îmi dădusem seama ca ea era. Continui:

- Nu aveți o fată care a făcut școala generala la nr. 7?

- Da! îmi spune.

- Și mai are și un frate mai mare, care pe atunci el era prin a VII-a?

- Da! Ce memorie aveți, zice ea. Motiv ca eu să continui.

- Și stăteați în casă cu o persoană care era sora dumneavoastră.

Pentru că rămase perplexă, eu continui: Eu sunt fostul ei coleg de bancă. Întrun final mă întreabă:

- Și acu ce dorești de la ea?

- A, nu nimic! Voiam numai să ne vedem că nu ne-am mai văzut de mult, Ce mai face? Unde lucrează?

Îmi spune că la o firmă undeva pe Siderurgiștilor, spunând că nu știe exact unde. La întrebarea mea cum dau de ea, îmi dă numărul ei de telefon de la birou. Îi mulțumesc și după ce îmi iau la revedere, închid. În mintea mea renăștea o nouă speranță. După atâția ani iată că o regăsesc.

Abia așteptam să se facă luni, ca să o sun la birou. Luni eram chiar de zi. Pe la 10 îmi iau inima în dinți și sun la ea la firmă. De la capătul firului, îmi răspunde un glas de bărbat cam înțepat.

- Da! Cine e? Cu ce vă putem ajuta?

- Cu nimic, zic eu, aș dori dacă se poate să vorbesc cu domnișoara Any. Nu știam dacă era măritată sau nu.

Tipul rămâne un pic surprins, dar mă întreabă de unde o cunosc. Încerc să fabric ceva la întâmplare. Mi-am dat seama din glasul lui, că convorbirea cu mine, nu-i făcea mare plăcere. Îi spun că sunt un fost coleg de școală și că aș vrea să vorbesc cu ea.

- Bine, zice ăla, dați-mi un număr de telefon ca să vă putem contacta, zice el.

După ce îi dau numărul, închid. Nu știu de ce, dar simțeam că telefonul meu nu–i făcuse mare plăcere. După nici cinci minute, mă sună și, cu un ton de mare șef, îmi spune:

- Ați văzut? Vă putem da de urmă când vrem.

El credea că mă luase tare și că o să mă intimidez. Și un copil ar fi putut da un telefon ca să mă găsească. Întreb:

- Dar doamna Any, unde și când o pot găsi? Îmi trântește un ”așteptați” și îmi închide grosolan. După alte 10 minute mă sună din nou și îmi comunică:

- Aveți un mesaj de la doamna Any: Vă transmite să nu o mai deranjați. Doamna directoare Any, este ocupată întro ședință.

Deci asta era. Era Directoare. Închid abătut și posomorât. Eram mai mult ca sigur că fusese vina ăluia. Și că poate ăla nici nu comunicase cu ea.

Eram foarte frustrat. După câteva ore, sun din nou. Mă pregătisem de cuvântare, în caz că dădeam iar de moftangiu. Spre surprinderea mea îmi răspunde o voce, pe care aș fi recunoscut-o dintr-o o mie. Era vocea ei. Nu o mai auzisem de mult dar nu puteam să o confund.

Mă cam pierdusem și mi se puse un nod în gât. în sfârșit îngăim:

- Bună ziua! aș dori să vorbesc cu doamna Any, Boroda.

Mă asigură că e ea. Deși știam și eu că era ea. Mă întreabă și ea, cine sunt și ce doresc.

După ton, mi-am dat seama că vorbise cu mă-sa și că nu fusese prea entuziasmată de convorbirea ei cu mine.

Îmi cer scuzele de rigoare și o întreb dacă nu a făcut școala generală la nr.7. Îmi răspunde că da.

- Atunci mai ți minte pe unii colegi?

Și încep să-i enumăr: Valy Mogoș...

- Da, face ea;

- ...pe Ema, Vlad, Veliche - încep eu, pe Vrânceanu, și îi înșir pe câțiva pe care îmi venea în minte.

- Da, face ea, mi-i amintesc.

- Ei, zic eu. Dar de Grigoriu nu mai știi?

- Nu! zice ea.

- Cum așa? zic eu. De colegul tău de bancă, pe care îl cafteai zilnic, nu îl mai cunoști? Eu sunt.

- Nu, nu-mi amintesc.

Dar glasul ei trăda nesiguranță și îndoială. Nu eram convins că nega, că nu spunea adevărul. Probabil că nu era sigură că eram eu… Cum naiba să știi o clasă întreagă și tocmai pe mine să mă uite.

- Dar pe Groza, îl știi? întreb eu cu o speranță.

- Da, zice ea.

- Știi, cu ajutorul lui mi-am rupt piciorul.

- A, zice ea da îl știu.

- Și pe mine nu? zic eu.

Nu mi-a mai răspuns

Poate se gândea sau poate se prefăcea că nu mă cunoaște. Zic:

- Ne-am văzut ultima oară în anul I de liceu, pe când făceam muncă patriotică obligatorie la Vânători. Tu erai la sădit de pomi.

- Da, da, zice ea în sfârșit. Și ce vrei acum ?

- Păi voiam să ne mai vedem să mai povestim de una alta.

Mai fac o încercare.

- Dacă vrei? uite îți dau numărul meu de telefon de acasă.

Îl notează. Și cu asta gata. Asta era să fie ultima noastră convorbire. Am văzut că nu mai dă nici un semn de viață, sun iar la mama ei. M-a recunoscut imediat și îmi spune că din cauza mea i-a făcut morală fiică-sa. Îmi cer scuze. Și cum îi mai cer amănunte despre ea, îmi spune că a înțeles că am discutat cu ea. Îi dădu-se raportul.

- Da! zic eu dar nu prea am avut timp.

Îmi spune să-mi văd de treabă și să nu o mai deranjez. Am închis. Aveam un gust amar. Îmi zic: ”așa îți trebuie, ce ai căutat ai găsit.” Îmi stricase toată ziua. Și încrederea. Treceau zilele și mă gândeam mereu la ea. ”hai sună” o imploram eu în gând.

Întro seară sună telefonul acasă la mine.

Parcă presimțind ceva, mă arunc asupra telefonului. Nădăjduiam să fie ea. Rodica era și ea prin apropiere. Strig ”alo!”, dar nimic. Aud o răsuflare în receptor. Nimic. Zic iar ”alo”, iar nimic și deodată aveam să aud vocea ei inconfundabilă. Se auzi un ”da!” care te îndemna la viață.

Rodica se supară și îmi ia receptorul din mână și îi zice:

- Auzi cucoană, dacă ai ceva de vorbit, vorbește, dacă nu lasă-l în pace, că te dau și pe mâna miliției. Și închide. Scurt și cuprinzător! Mă uit la ea și rămân perplex. Rodica reușise să-mi năruiască toate planurile.

- Ce ai făcut? zic eu. Mi-ai distrus unica legătură, în speranța că îmi voi revedea și ceilalți colegi.

- Păi eu de unde să știu, dacă nu vorbea?

       În seara aia am rămas bosumflat. Nici nu am mai mâncat. Se dusese și ultima mea speranță, pe apa sâmbetei. De sunat din nou, nici nu se mai punea problema. Și așa, de abia reușisem să vorbim cumva, dar după toate cele întâmplate? Cum aș fi apărut eu atunci?

De atunci nu am mai sunat. Și nici nu m-am mai întâlnesc cu ea. Și sunt ani buni de atunci. Mai am o speranță, să sun pe Ciocazan, Costinaș, sau Oprea. Ei mai sunt singurii colegi care ar mai putea găsi ceva. Asta a fost! Nu am noroc...