PARTEA a IV-a Peripețiile mele din armată

PARTEA a IV-a

Peripețiile mele din armată

1. Prezentarea la unitate

Poate să vi se pară curios la unii, că povestesc și despre întâmplarile mele  din armată. Asta că aceste întâmplări au avut și aveau să aibă, un impact serios în viața mea. Poate la unii nu le place, sau nu le-a placut. Nici mie nu mi-a plăcut, atâta timp când armata s-a făcut în bătaie de joc. Poate altă treabă era, dacă se ținea cont de unele reguli. Poate rămâneam și eu în rândurile lor. Cine știe? Dar când pui la cârma conducerii, niște oieri, cu 4 clase, ce pretenții să mai ai?

Când ajung și eu la Comisariat era 8 făra10. În curte era încă pustiu. După o juma de oră apărură și alții de nicăieri. Toți veniseră cu niște valize uriașe. Unii de abia le mai duceau. Cred ca unele erau de un metru. Că mă și miram: ”Ce or fi cărând ăia atâtea în valiza aia?” Alții când m-au văzut cu ”diplomatul” meu îi pufneau râsul. Unul chiar mă întreabă:

- Cu ”valiza” asta vrei să mergi în armată?

- Nu! zic eu. Valiza mea a rămas în gară. Vine după...Asta-i așa... de design...

Pe unii poate i-am convins, dar pe alții cred că nu. Erau și din Galați foarte mulți. Și din județ, dar și din oraș. Aveam să-i cunosc pe mulți dintre ei mai târziu. Pe la 10 în sfârșit începe să ne bage înăuntru, câte o serie. ”Ca la armată!” Când intru și eu mă pune să fac vizita medicală. Îmi spune să mă uit la un panou cu culori. Când mă întreabă ce culoare e? eu le zic că e portocaliu, la culoarea roșie. Ei se uită la mine credeau că glumesc. Dar apoi s-au convins și la alte teste, că nu văd bine.

Au început să discute nu știu ce pe acolo, după care m-au poftit afară. Adevărul că eu de mic nu vedeam bine, dar nu știam asta. Prima dată era să fie atunci când ne ducea tata la câte un film. Dacă nu lua bilete mai în față, eu nu mai vedeam scrisul. Trebuia să ia bilete cam pe la rândul 10-12, ca să vad și eu ca lumea.

Am mai stat afară până la ora 15. Mă durea și picioarele. Și mi se făcuse și foame. Ceilalți se așezaseră pe valizele lor. Ce le păsa? Puteau să stea până mâine. Dar eu pe diplomatul meu? Până la urmă lăsând toată rușinea la o parte, mă așez și eu cum pot și cu mare grijă, nu de alta dar să nu-l stric cumva, și mă apuc să înfulec câte ceva, din ce îmi îndesase nana grijulie. Aproape de ora 16, se hotărăsc în sfârșit să ne adune. Apoi ne-a împărțit pe grupe. Un delegat gradat cu uniformă albastră de marină, ne însoțea. După care, am luat-o pe jos la gară. Nu era mult de mers până acolo. Aveam un tren pe la 16,30, spre Constanța. Ne suim toată trupa în tren, pe care o strigase delegatul. În tren începuse să se încingă spiritele și atmosfera. S-au apucat băieții de băut, cântat și chiuit, că se auzea până la locomotivă. Din, ” ”Hai liberare”! nu o mai scoteau. Și nici nu gustase amarul ei, încă.

În compartimentul nostru eram sase inși. Unul din ei băuse peste măsură. Aveam să aflu că îl chema Oană. Se îmbătase praștie. Căzuse în intervalul dinte bănci și nu se mai putea scula. Un teanc de bani, numai de o sută de cei albaștrii, îi ieșiră din buzunar. Delegatul îi ia și îi dă la un viitor soldat, care era cu el, ca atunci când s-o trezi, să-i dea înapoi. Ia mai fost și rău, pe deasupra. A murdărit vagonul. La unele garnituri, se lăsau cu geamuri sparte. Se auzeu mereu trosnind. Nu știu le-o fi plătit? Cred că tot noi...

Delegatul se înfurie și văzând că eu nu gustasem nici o picătură de vin din sticla lor, îmi dă mie să beau restul din sticlă. Mai era cam un sfert. L-am băut, ce era să fac? ”ordinul era ordin”. Nu se discuta!

 Peste câteva ore ajungem la Medgidia. Acolo trebuia să ne dăm jos și să schimbăm trenul către Tulcea. Când ne-am dat jos se trezise și cel care băuse. Acu se căuta de bani. Până la urmă a primit  banii înapoi, iar delegatul ia făcut morală.

Mai stăm noi și acolo, că nu aveam legătură directă. Într-un târziu vine și trenul nostru. Un personal. Și așa am mers ca melcul, precum trasura lui nea Iancu, hodoronca-tronca... până dimineață.

La ora 6 dimineața, am ajuns și noi în Babadag. Aflasem orașul. La gară ne aștepta câteva mașini, de-a armatei. Așa că ne-am îmbarcat iar și am ajuns la poarta viitoarei noastre unități.

Când am intrat pe poarta unității, câțiva soldați mai vechi, exclamă:

- Uite ne-a venit ”bibanii”!

Adică noi. Noi de colo curioși:

- Câtă armată facem, un an și patru luni?

La care ei râzând, zic:

- Da! Un an și patru anotimpuri. Adică doi ani!

”Taci că am nimerit-o bine”, făceam eu în sinea mea. Mai bine nici că se putea!”

După ce ne văzură în curtea unității, ne bagă pe toți într-o sală mare. În fața era o masă mare la care stăteau toți comandanții de plutoane, baterii, companii etc. Începuse să se facă trierea. La început ne-a pus pe toți să ne scriem numele și ocupația în civilie, pe o bucată de hârtie. După care le-a strâns și ne-a analizat scrisul. Așa, a mai ales unul, care scrisese după părerea, lor cel mai frumos. Acela avea să fie mâna dreaptă a celui gradat care se ocupa și el cu scrisul, întocmind diferite scripturi mai caligrafice.

Apoi începuse să ne strige. Pe măsură ce ne striga câte un comandant de la câte o ”armă” se ofereau să ne ia la dânșii. Îi întreba pe fiecare, ce meserie avea în civilie și ce studii are? Mulți s-au orientat, încă din start, sau o făcuseră din dorința de a mai scăpa de viitorul frecuș.

Pe cel din tren care se îmbătase, îl făcuse ajutor de doctor. Era chipurile felcer. Acorda ajutor răniților. Era la crucea roșie. Și mulți au ocupat diverse funcții. Pe câțiva înaintea mea îi luase la transmisiuni. Eu, când îmi vine rândul, zic că aș vrea și eu acolo. Le zic că cunosc alfabetul Morse.

După ce m-a testat comandantul de la ei, lt. Zamfir,  zice: ”nu-i de ajuns. Voiam să îmi spui cu muzicalitate. Adică: ti,ti,ti... ta!” Un locotenent se oferă repede, auzind că am și liceul:

- Dă-mi-l mie !

- Ia-l face el repede.

Și m-a luat.

După mine au mai venit încă patru. Și așa aveam să mă încadrez în plutonul A-A. Adică antiaeriană.

După ce s-a terminat trierea și repartizarea noastră, un comandant de grupă de la diferite ”arme” ne-a luat în primire. Eu încă nu eram sigur unde mă repartizase. Așa că, atunci când vine un fruntaș și mă întreabă, nici nu știam ce să-i spun.

După ce se dumirește și el, îmi zice să-l urmez. Și intrăm într-un dormitor de la etajul I. Eu eram primul în ziua aia venit, la acea armă. Fruntașul s-a prezentat. Îl chema Anghel. Mi s-a părut de treabă la prima impresie. După care îmi arată patul în care aveam să dorm. Erau paturi suprapuse. Constat că locul meu era la ”etaj”. Jos dormea caporalul. Feblețea lui de mai târziu, față de mine.

Mă întreabă ce am în ”diplomat”. Eu îi arăt. Nu erau prea multe. Niște ciorapi, batiste, ață, ac și o cămașă de corp pe care nana a îndesat-o acolo.

- Asta se confiscă zice el mai în glumă, făcând aluzie la cămașa de corp.

- Să nu cumva să încerci să te îmbraci cu ea. Nu ai voie să te îmbraci decât cu ce îți dăm noi.

Mă întreabă de ce nu am valiză. Am ridicat din umeri. I-am spus că nu știam, dar nici nu aveam așa ceva. A început să mă descoasă, de unde sunt, ce și cum. După ce a aflat întreaga poveste despre mine, despre viața mea, mi-a spus:

- Ei aici nu o să mai fie ca acasă. Aici armata o să-ți schimbe viața.

Și mi-a schimbat-o.

Îmi spune că până la ora mesei, care avea să fie ora 18, am timp să fac ce vreau.

Profitând de câteva minute de răgaz, mă apuc să le scriu la ai mei și în special lui nea Lavric. Îl întreb care e adresa unității. După ce o aflu și termin de scris, îmi cere să citească și el scrisoarea.

- Nu îți face griji, că oricum era cenzurată. Așa că mai bine dacă o citesc eu mai întâi.

Unele lucruri nu ia plăcut acolo în scrisoare. Și mi-a spus să am grijă ce scriu pe viitor și să refac scrisoarea.

După ce am refăcut scrisoarea, a citit-o din nou, apoi o ia zicând că o duce el la soldatul cu corespondența. După câteva minute a sunat adunarea în curte. A mers și el cu mine. Ne chema la tuns. După ce ne-a tuns chilug, ne-a trimis la baie. După care am mers în alt loc unde am primit ținută și ”efecte” până la piele. Când m-a văzut Anghel al meu zice:

- Mânca-l-ar tata pe el de biban! Dar ce bine îți șade!

Îl întreb:

- Chiar facem doi ani?

- Dar tu ce credeai?

Când am auzit, am simțit că mă ia cu furnicături.

- Doi ani? fac eu speriat.

- Dar ce credeai? Zi mersi că daca veneai mai devreme, făceai 3 ani.

”Trei ani? fac eu în gând. Oare aș mai fi rezistat? Deci afost bun liceul nanei”

Când s-a terminat cu îmbrăcatul, ne dă niște saci, în care să ne punem hainele cu care venisem, pregătindu-le pentru a le expedia acasă. După care Anghel mă ia și mă aduce înapoi în dormitorul, ce cu puțin timp înainte, abia îl părăsisem. Apoi mai vin la noi, încă patru soldați, care fuseseră cu noi în tren. Și așa începe să ne facem prezentările.

Mă uit pe geam și mai văd încă patru soldați care veniseră înaintea noastră cu câteva zile. Fruntașul Anghel se ocupa de ei. Îi lăsase să se instruiască singuri. Le dăduse comanda ”pe pilot automat”. Făceau la stânga și la dreapta tot timpul. Din când în când mai băteau și pas de defilare. Văzând că îi urmăresc, fruntașul zice:

- Gata! De mâine intrați și voi în pâine!

Mai târziu veni și masa. Mi s-a părut destul de bună mâncarea, chiar dacă fusese mazăre cu carne și un ceai, unde carnea era invizibilă. Și așa nu eram eu pretențios. Eram obișnuit cu astfel de gen de mâncare. Ei, dar pe parcurs aveam să văd că mă înșelasem. Mâncarea de la armată era foarte bună. Chiar mai bună și decât la mama acasă.

După masă intrăm iar în dormitor. Aveam să observ că în dormitorul nostru erau și alți soldați de la altă armă. Era bateria AG-9. Noi eram numai un pluton și ocupam cam o treime din paturi. În timp ce restul de paturi erau ocupate de ei.

- Acu sunt puțini. Dar sunt mulți ”în gardă”, îmi explică fruntașul Anghel la întrebările mele. Și de la noi sunt majoritatea în gardă. Peste o săptămână vin toți. Până atunci se completează și toate efectivele, îmi explică el.

În fine a venit și seara și o dată cu ea și noaptea. Era să fie prima și singura noapte liniștită, de aici din armată, cel puțin până anul următor în luna iulie.

2. Începe instrucția

A doua zi la ora 5, a sunat goarna. Câțiva noi recruți, au sărit în picioare. Alții neștiind ce e asta, mai leneveau încă în pat.

- Gata! Deșteptarea! tipă fruntașul Anghel. Nu mai sunteți la mămica acasă. Hai scularea! S-o credeți voi că asta-i percutare!

Un alt soldat de anul doi de la bateria AG-9 zice:

- Bibanii se mai cred și acu acasă...

Dar nici el nu se grăbea să se dea jos din pat.

- Hai și tu! Ce dacă ești anul doi! Hai jos din pat, țipă Anghel.

- Ce vrei? Sunt obosit de atâta armată....tovarășe fruntaș...

Ne apucam noi cei 9 cu mine și începem să ne îmbrăcăm.

- Mai repede, mai repede, strigă fruntașul Anghel. Aveți un minut să vă îmbrăcați. Vă echipați numai până la bustul gol. Mergem afară la înviorare!

- Tovarășe fruntaș, nu s-ar putea fără înviorare..? comentează cel de anul doi.

- Nu!

- Hai tovarășe fruntaș...măcar azi...

- Da ce e azi?

- Dormeam și eu așa de frumos...

În sfărșit reuși și el să se dea jos din pat. Mai erau câțiva de anul doi de la baterie. Eram atunci cam 15 soldați în total și cu fruntașul 16. Nouă la noi și șapte la ei. Printre ei se aflau câțiva noi bibani veniți odată cu mine. Unul din ei, Serghie era fostul meu coleg de la generală, încă din clasa întâi. Ce chestie! Ce mică e lumea! Avea să îmi fie și coleg de armată, după atâția ani. Cine ar fi crezut?

Când vede fruntașul Anghel că suntem gata, strigă:

- După mine afară fuga... Marș! țipă el.

L-am urmat toți pe fruntaș. Când am ieșit afară deja se adunaseră o mulțime de soldați și de la alte subunități. Aerul rece al dimineții avu darul să ne trezească. A început să ne alerge câteva ture de platou. După care a urmat inevitabila mișcare a brațelor și alte exerciții. Pe parcurs aveau să se facă mult mai complicate. După ce terminăm, după 10 minute, intrăm iar în unitate.

- La spălător, adunarea! Aveți 5 minute ca să vă spălați! zice iar Anghel.

Când ajungem sus, vis-a-vis de dormitorul nostru era o spălătorie. Am intrat cu sfială în ea. În timp ce ne spălam se opri apa. Pe unii i-a prins cu săpun pe față.

- Așa vă trebuie dacă nu percutați, zice Anghel râzând.

Aveam să aflu pe parcurs, că unitatea avea probleme în aprovizionarea cu apă. De aceea toate rațiile de apă erau cu strășnicie repartizate, sau atent drămuite.

Ei de abia acu era să se schimbe viața mea. Am fost repartizat la Infanteria Marină – Babadag. La doi ani. Cei de anul doi râdeau de noi. Ziceau că: ”o să faceți un an și patru anotimpuri”. Cred că mi-ar trebui 100 de capitole ca să descriu viața care am avut-o acolo. O să mă mulțumesc cu mai puține, adică mai pe scurt, încercând să cuprind aproape totul.

După spălare am intrat iar în dormitor.

- După ce vă îmbrăcați vă faceți paturile. Azi în ce zi suntem în 20 ...ei întoarceți salteaua cu nr doi în sus. Mâine o sa fie cu unu. O zi cu soț, o zi fără soț. Poate prind la vreunul că nu corespunde numărul de pe saltea cu ziua.

Eu câteodată mai uitam, șau uneori și în mod intenționat și nu mai întorceam salteaua. Și asta ca să scap mai repede de făcut patul. Că altfel nu mă încadram în timp. Câteodată mai mergea. Alte ori mă prindea. A doua zi nu o mai întorceam, că era deja întoarsă, că era pe ziua respectivă. Scăpam mai repede cu făcutul patului. Și așa pretențiile fruntașului erau mari. Bine, că nu erau să fie numai ale lui. Aveau să vină și alți pretențioși și pretenții și mai mari, când aveau să fie toți gradații cu noi.

- Întindeți bine cearceafurile sub saltea în așa fel, că dacă dai drumul la un ban, acesta se sară în sus, ne explica, fruntașul.

Văzând că eu mă moșcăiam la făcutul patului, Anghel vine la mine și zice:

- Azi îți arăt eu cum se face patul, dar de mâine te descurci singur!

Zicând aceasta, se oferi să-mi facă el patul. Un soldat de anul doi de la baterie zice:

- Ia uite, de când fruntașul face patul bibanului...

- Nu mai azi că de mâine... ripostează Anghel.

- În loc să-l pui să-ți facă ție patul, nu se lasă acela.

Aveam să văd pe parcurs, că acel soldat avea să–mi bage strâmbe și mie și la alți câțiva soldați de la noi. Când rămânea singur în dormitor cu noi, avea să facă instrucție cu noi separat. Asta dacă nu era nici un gradat prin preajmă de la noi.

În fine după ce terminăm paturile, așezăm și pătura împăturită deasupra, exact cum ne învățase el. După care, fruntașul alege doi soldați de la noi și iese cu ei să ia vesela. Un lighean de aluminiu, în care se punea mâncarea, un polonic, farfurii adânci sau/și întinse, vreo10 căni, toate din inox. Pe parcurs, aveau să ajungă la 21. De asemeni și furculițe sau linguri, după caz. Acel lighean de aluminiu, ei îl numeau ”oval”. Și de câte ori te prindea că nu ”percutai” la timp, spuneau ei: ”că ai căzut, în oval!”- adică în abatere. După care ștergea podeaua cu tine. Aveam să fac și eu în curând cunoștință, cu aceste servicii.

După aceea coborâm la masă. Sala de mese a noastră, era comună cu cea de la bateria AG-9. Sălile de mese erau despărțite de pereți. Se trecea din una în alta. Până la noi trebuia să trec prin trei săli. Mâncarea de dimineață consta din ceai și un fel de mâncare scăzută, care putea fi ori de mazăre, ori fasole, ori ghiveci, ori cartofi. Câteodată seara ne mai dădea și macaroane, oroarea celor de anul doi, pentru că printre macaroane și brânză, se mai găseau și alte corpuri străine și negre de pe urma șoarecilor sau a șobolanilor. De obicei aceeași mâncare era și seara. Câteodată mai varia cu brânză și salam, sau gem și unt. După ce mâncăm urmă comanda:

- Drepți! Afară fuga!... Marș!

Aveam să constat, că nici  la masă, nu ne lăsa să ne săturăm.

Iar noi trebuia să ne ridicam repede și să o zbughim afară cu cea mai mare viteză, lăsând veselarii să-și facă treaba, indiferent dacă nu apucai să termini de mâncat. Că spuneau cei de anul doi:

- Nu trebuie să vă ajungă acceleratul din urmă.

După care completau:

- Veselarii rămân, restul ...

- În dormitor...Adunarea!

Noi ne buluceam să ieșim cât mai repede. Ne loveam unii de alții. Trebuia să ai grijă ca nu cumva, traiectoria ta, să se interpună cu a unui soldat de anul doi, că jar mâncai. Ca să nu mai zic, de vreun gradat, caporal, ceva, că nu te mai ierta, pană pleca el din armată. Dacă nu era gradatul tău prin preajmă să te apere, ăla erai. Și noi încercam să evităm pe cât de mult posibil, asemenea scene. Mulți din ei cădeau ”în plasa” soldatului de anul doi, care îi făcea o deosebită plăcere ”să mature” cu tine pe jos. Și asta până te mai apărau alții, sau se plictisea el:

- Lasă-l măi ciobane...

Când ajungeam în dormitor ”teferi”, fără să se ”rătăcească” vreunul, fruntașul ne numără după care spune:

- Mai aveți 10 minute să vă bărbieriți și să vă aranjați ținuta, să vă faceți bocancii, dacă nu i-ați făcut aseară, după care afară la inspecție. De mâine faceți și sectoarele! Ce credeați că ați scăpat? Așa cum v-am spus și ieri, de azi trecem la instrucție. Așa că cu toții: Afară ...Fuga!......Marș!

Astea aveau să fie cele mai dese comenzi. Și aveam să ne obișnuim din plin cu ele.

Când ajungeam afară, ne aliniam pe o zonă a platoului, desemnată ca fiind a noastră. Fiecare ”armă” își avea locul ei bine stabilit din strămoși.

 Lângă noi, ca de obicei era și bateria AG-9. Erau conduși și ei atunci, de un fruntaș. Uitându-mă la ei văd și câteva chipuri cunoscute.

- Vă aliniați pe două rânduri! zice fruntașul.

Eram mai puțini acu în prima fază. Mai erau de venit până la 21.

După care urma inspecția. Acum o făcea fruntașul. Mereu avea de obiectat la noi. Nu găsise nici unul corect. La unul avea un nasture lipsă, sau neîncheiat, la altul de abia se mai ținea. Atunci fruntașul îl rupe și îl bagă în buzunarul de la veston.

- Asta așa, ca să nu-l pierzi. Și să te ferească sfântul să nu-l găsesc mâine cusut, că apa te ia.

La unii nu ia plăcut, cum arătau bocancii, deși ne atenționase. Unul nu era încheiat la copcă. Altul la un nasture. Și mereu găsea câte ceva. Aveam să constat mai târziu, că și chiar dacă nu era nimic de găsit, ”mereu se găsea câte ceva de găsit”. După ce ne inspectează, zice nemulțumit:

- Azi vă iert că e prima zi, dar de mâine ...

- Ați înțeles?

Iar noi:

- Am înțeles! Să trăiți!

- Nu am auzit bine!...

- Am înțeles! Să trăiți!

- Și mai cum?

- Am Înțeles! Să trăiți tovarășe fruntaș!

- Ei așa mai merge! zise el zâmbind. Azi am făcut eu inspecția, dar de mâine o să fiți inspectați de locotenentul Bucur, comandantul vostru direct de pluton. Ați înțeles?

- Am înțeles! Să trăiți tovarășe fruntaș! strigam noi toți în cor.

- Drepți! Pe loc repaus!

Ei, nici aici nu i-a plăcut cum a ieșit. Și nea dat comanda, mereu, până a ieșit cum trebuie. Un singur ”dum” !

Și aveam să constat pe parcurs, cat de bine se asemăna instrucția, prezentată în câte un film românesc, sau american. Nu lipsea nici aici zelul

Așa ne învățase să procedam. Avea să ne spună multe lucruri interesante și nu numai el. Ne-a spus care sunt regulile de bază în armată, adică ROI-ul, privind prioritatea ordinelor și superiorii. După care a început să ne arate și să ne explice cum avea să se desfășoare instrucția. Am început cu mișcările simple la dreapta, la stânga și la stânga împrejur. Pentru ca să ne încurce mai inventaseră și o altă comandă: ”la dreapta împrejur”. Dar aceasta comandă nu exista teoretic. Era menită ca să ne încurce și să ne facă să greșim cât mai des cu putință. Asta era și menirea ei.

 Începem noi cu mișcările. El comanda si noi executam. Apoi noi comandam și tot noi executam.

Cei patru de ieri, pe care îi văzusem pe geam, aveau experiență. Ei sosiră cu două zile înaintea noastră. Ei erau Lupu, Usatenco, Sava și Uncu.

- Acum făceam pregătire pe platou. Dar după o săptămână, ne mutăm afară, pe câmpul din apropierea unității, zice Anghel.

Între timp ni se completase efectivele. Veniseră toți anii doi din gardă, împreună cu caporalul Bejenaru și fruntașul Trăilă. Asta la început. Bejenaru fiind caporal, era șeful celor trei grupe care se formaseră. Eu eram la Bejenaru. Fruntașul Trăilă și Anghel, aveau și ei în subordine alte două grupe. Caporalul Bejenaru, comanda toate trei grupe. Era comandantul plutonului, dar era și locțiitorul comandantului de pluton-locotenentul- Bucur. Aveam să spunem între noi, lentul Bucur, sau tova”lent cum îi spunea fruntașul Trăilă.

Au urmat zile de instrucție, presărate cu numeroase ”frecușuri”, ”suișuri” și ”coborâșuri”, dar mai mult târâșuri, la care se mai adăuga și instrucția celor de anul II, de la orice armă. Pentru ei nu conta. Dar nici de gradații lor nu scăpam.

      

A doua zi la raportul de dimineață, după ce se desfășurase toate treburile noastre în mod normal, sau aproape normal, vine pentru prima dată și locotenentul Bucur. Uitându-mă la el îl asemănam cu un ofițer neamț. Așa de bine semăna cu unul din cei văzuți de mine de prin filme. Era înalt, blond și cu ochii albaștri. El mă alesese pe mine la pluton.

 Și la bateria AG-9 era un lent major - Ghinea, ce-i semăna. Cei de la AG-9 mai aveau un comandant direct pe - lentul Sanda. Acesta avea să le facă zile ”fripte” la cei de la bateria lui. Era foarte milităros. Dar nici de lentul Bucur, nu aveam să am o altă părere mai bună pe parcurs. Și lui îi plăcea teribil armata. Aveam să constat că de vină era viitorul. Că doar nu avea să rămână tot locotenent  toată viața.

După ce ne-a studiat ținuta, a început să ne întrebe pe fiecare, de una sau de alta. Ce studii avem, ce făceam în civilie și multe altele. După care ne-a repartizat la diferite funcții de la mitraliera antiaeriană. Fiecare mitralieră avea patru servanți. Doi stăteau în fața unul din ei fiind ochitor, iar celălalt trăgător. Iar în spate mai erau doi: încărcător stânga și încărcător dreapta. Pe Lupu și Usatenco, că erau mai înalți și mai bine făcuți, ia pus în față la ham.

Pe mine mă puse încărcător dreapta, iar pe soldatul de anul doi -Țugneanu, încărcător stânga. Nimerisem mai bine. Asta aveam să constat mai târziu, în desele zile de instrucție. Locotenentul ne atrase atenția că vrea disciplină de fier. Nu permitea abateri. Iar ținuta noastră trebuia să fie impecabilă, dacă nu vroiam ”să ne atace inamicul”. Bineînțeles că nu știam atunci la început, despre ce inamic era vorba. Aveam să aflu mai târziu pe propria piele și nu numai eu. Ci întreg plutonul A-A!

         Prima dată când ne-a dus și pe noi la prima tragere, aveam să fim pe post de asistenți sau observatori. Asta a fost puțin după venirea noastră. Ne-a dus toată unitatea pe un poligon. Cred că la cel de la 6 Martie. Acolo fiecare subunitate a tras cu ce avea fiecare în dotare, în diferite ținte. AG, ”82, mitraliere, etc. Anii doi trăgeau și noi ne uitam la ei, astupându-ne urechile.

După ce a încetat tragerea, lentul Bucur, ne explică cum e bine să te adăpostești contra gloanțelor. Așezase diferite ținte ”Mama și copilul” după diferite obstacole, care variau de la garduri de nuiele, scânduri, pietre sau beton. Ne ducea să ne uităm să vedem unde era mai ferit omul. Bineînțeles că după gardul de beton. Acolo nu pătrunse gloanțele, ci numai scrijelase betonul. Multe ricoșară. De aceea ca mijloc de prevedere, ne puse căști în cap. Și stăteam și noi pe burtă.

Mai târziu aveam să facem o tragere pe bune. Una ziua și una noaptea. Dacă la cea de ziua, mai era cum mai era, cu toate ca ținta aflată la 100 de metri o vedeam în ceață, am tras bine. Un lent de la altă armă mă felicită, dar îmi spune să trag mai în sus și dreapta. Asta, că arma mea ”bătea”. A venit un sergent major și mi-a mai reglat arma. A doua oară toate cele 5 gloanțe le-am tras în cercul de 10. Împrăștiate, dar acolo - grupate. Ce mai conta. A fost și ”lentul mulțumit de mine.

A treia ședință a fost noaptea. Ei aici e aici. Cei drept țintele erau luminate de un punct luminos. Trebuia să tragem la baza luminii ca să nimerim ținta. Ne dăduse și cartușe cu gloanțe trasoare. Gloanțele aveau o pastilă fosforescentă. Până și cătarea și înălțătorul puștii mele, aveau câte o pastilă de fosfor. Un sergent major, venea și lumina pușca ca să se activeze pastilele de fosfor. După care urma tragerea. Mai mult am intuit locul. Și când am tras și eu, fusesem singurul din acea serie, care a nimerit ținta, numai din trei focuri. Celelalte două nu le-am mai tras. Bejenaru, șeful nostru, făcuse 2 puncte. Al treilea numai un punct.

- Hai că ați început bine, face lentul amenințător. Poate vă fac rost de cinci km, la întoarcere.

Cu mine nu avea nimic. A mai tras unul ”FB”, chiar Vierul - șoferul, iar majoritatea ”Bine”. Doi sau trei nu făcuse decât satisfăcător și unul nu nimerise ținta de loc.

Era și aici o tehnică trebuia cum să știi să ”înșurubezi” arma în umăr. Pentru ca reculul să nu facă să oscileze arma. Precum și poziția corpului. Ne învățase toate astea Trăilă și Bejenaru, încă de la început pe câmpul din preajma unității. Am mâncat multă păpară pentru asta, dar uite că acu mi-a prins bine. La urmă m-a felicitat și ”lentul, împreună și cu celălalt biban - Vieru. Bineînțeles că cei care greșiseră și-au primit ”păpara” separat. Un ”lent major cu propaganda se oferise să facem poze și să ne pună la panoul fruntașilor. La pozat am ajuns, dar pozele noastre nu au mai ajuns la panou. Cred că se voalase filmul.

Primele zile și săptămâni au decurs normal ca la orice instrucție. Cu deosebirea că la instrucția de bază se mai adăuga și ”instrucția” celor de anul doi și nu numai de la plutonul nostru. Pe unde te prindea și dacă erai și singur, ăla erai. Te freca cum voiau mușchii lui, indiferent de loc. Iar asta aducea și observații sau chiar pedepse și de la gradații noștri. Și ca și cum nu ar fi fost deajuns, mai făceau și gradații de la alte arme instrucție cu noi. Nu conta de unde erai.

Trebuia să te supui și lor, să execuți și ordinele lor, de multe ori prostești și în bătaie de joc, ca să se bucure de inocența noastră, dându-le motiv de veselie și distracție. Și nu știu de ce? Dar toate oalele începură să se spargă în capul meu. Cum zicea și în filmul ăla: ”Toate mi se întâmplă numai mie”. Pentru că acolo se aplica deviza: ”unul pentru toți și toți pentru unul”, - la mine se aplica mai des partea de la început... Și asta că frecvent greșeam. Nu eram atent la comenzi, sau confundam mereu stânga cu dreapta. La asta se mai adăugau și greșelile celui din față făcându-mă și pe mine să greșesc. Și de asemenea și greșelile intenționate ale gradaților, ca să greșim. Motiv ca să se descarce iar pe noi.

Asta a fost la început. Mai erau și alții, nu eram singurul. Aveam să mai văd că mai avem încă doi din județ de la noi și chiar din oraș. Mai erau și alții, dar aceștia erau împrăștiați pe la alte ”arme”.

Pe mine mă fugărea cel mai tare și odată cu mine și pe ceilalți. Pentru că unii mai comentau la adresa mea, pe unii îi auzeau gradații și îi pedepseau dublu. Îi fugărea pentru mine, că nu eram atent la instrucție. Așa aveam să fac cunoștință cu noii gradați: fruntașul Trăilă și caporalul Bejenaru. Și mai ales cu bătăile lor. Aceștia doi aveau să aibă, o ”simpatie” deosebită pentru mine, chiar din primele zile, făcându-mi zile negre, sub acoperirea că făceau instrucție.

De multe ori mai și exagerau. Dar cui să te plângi? Ce aveai curaj? Începusem să fiu gazda bătăilor.

 În grupa mea era și un șofer de anul întâi și doi, dar aceștia stăteau mai mult la atelierul auto. În celelalte grupe mai erau câte doi-trei soldați de anul doi. Acum eram trei grupe. Fiecare grupă avea câte un gradat. Bejenaru era la grupa întâi, Trăilă la grupa a doua, iar fruntașul Anghel la a treia. Dar asta nu era nimic, pe lângă instrucția pe care aveam să o facem mai târziu. Că ne și spuneau:

- Ce? acum vi se par grele aceste mișcări? Dar mai târziu când o să ”mâncați armată pe pâine”? O să vreți să mai faceți ce faceți acum. Ăsta e un mizilic. Stați să începem să ieșim cu ”daciile” la câmp.

3. Scrisoarea

După plecarea mea, fără ca eu să știu, nana a dat drumul la o scrisoare către comisariat, pe care tot eu am compus-o în speranța că voi fi scutit de armată. În ea ceream să mă scutească să mai fac armată, pe motiv că nana e singură și nu are cine să o întrețină. Nu a ținut. Primesc răspunsul printr-o scrisoare după vreo două săptămâni direct la unitate. Trăilă când o vede că era de la comisariat, o desface, ca să o citescă el mai întâi. Bejenaru și el zâmbind, în spatele lui. Nu prea mi-a convenit aceasta, drept pentru care am protestat. Pentru asta am primit mai multe ”culcaturi”. Bejenaru îmi spune:

- Faci ”culcaturi” până termină de citit scrisoarea.

Șoferul de lângă mine a întervenit luîndu-i scrisoarea din mâna lui Trăilă și încercând să mi-o dea mie.

- De când citiți voi scrisorile bibanilor? nu se lăsă el.

 Bineînțeles că a urmat cearta din cauza mea. Acum stăteam la sol între paturi, pe burtă și așteptam deznodământul. Până la urmă Trăilă îmi zice:

- Drepți! Ia scrisoarea și ne-o citești tare să o auzim cu toții, îmi zice el. Mă ridic în picioare. Șoferul îmi dă scrisoarea și încep să o citesc:

”Vă aducem la cunoștință pe această cale că, în urma cereri dvs de a fi scutit de armată, s-a analizat situația și nu vă încadrați. Nana dvs, Maria Mocanu, are pensie și poate să se întrețină și singură. SS.”

- I-auzi bibanul umblă cu prostii. Vrea să scape de armată! face un soldat de anul doi de la baterie. Era tot același soldat care ne băga mereu strâmbe.

- Dar are dreptate! zice șoferul, încă ținându-mi partea. Era dreptul lui să încerce!

- Ce măi? face Popa, un alt soldat de anul II de la noi. Bibanul trebuie să facă armată... Auzi la el...Vrea sa fenteze armata.

 Și acest soldat, avea să se bage mereu în discuție și când era cazul, dar și când nu era. Mulți soldați, nici nu prea îl băgau în seamă.

Bineînțeles că au urmat discuții aprinse, care mai de care pro și contra. Unii țineau cu mine, alții cu ceilalți.

- Da e necăjit fără mamă și fără tată, încearcă iar șoferul să–mi țină parte.

- Și ce dacă? Ce treabă are mama sau tata aici? Nu se lăsau nici ceilalți.

Până la urmă Bejenaru ca încheiere îmi spune:

- Bagă repede două ”culcaturi”, asta așa, că nu ai reușit să tragi armata pe p...

- Și de la mine două, zice Trăilă

- Și de la mine, spune și Popa

-Tu?... zice Trăilă, tu vezi-ți de treaba ta, spune în continuare ignorandu-l pe Popa.

După ce mi-am îndeplinit ”misiunea” mă scol. Bejenaru de colo:

- Credeam că mai faci și pe a lor, că îți dădeam dublu.

- Ce pe ale mele nu le-a făcut? sare Trăilă.

- Ba le-a făcut și pe ale tale, zice repede șoferul.

Bejenarul se uită la mine zâmbind pe sub mustață. Nu a comentat.

- ...Și ascultați de la mine ce vă zic la toți bibanii, zice în continuare Trăilă:

- Nimeni din soldații de anul doi, indiferent de unde, nu au voie să vă ordone ceva: culcat, târâș sau altceva. Și mai ales dacă sunt eu aici.

- Păi și după aia, zice Sava, care si el era ”gazda bătăilor” la fel ca și mine. Dacă ies afară și nu sunteți dvs? Ce fac? Că ăia dă cu mine de pământ.

- Te duci și raportezi, zice Trăilă.

- Da știu! Dvs. vă e ușor să spuneți ... dar numai eu știu...

- Dar de mine ați uitat bibanilor, sare din pat și fruntașul Anghel, mai mult ca să abată discuția de la mine. Toți bibanii culcat!...

- La loc comanda! zice Bejenaru.

- Ce mă, voi ascultați de el, sau de mine? Culcat!

- Drepți! zice Bejenaru. Cine e mai mare în grad de ăla trebuie să ascultați, spune Bejenaru.

- Lasă-i să învețe prioritatea ordinelor, că după aia când e ”lentul, luăm și noi f... pentru ei, cică nu i-am instruit.

- Da? zice fruntașul Anghel, nu rămâneți voi singuri cu mine la câmp? Ați rupt-o în fericire! Vă i-a mama dracului!

Adevărul că numai ne speria nu era așa de rău ca Trăilă, sau mai ales ca Bejenaru. Cei din grupa lui ”o duceau mai bine”, dar și când era instrucție, nu se abătea nici el de la ea.

Până la urmă nu mai știai cu cine să ții. Toți erau șefi. Unu ordona una, altul alta... și tot așa. Și asta aveam să o constat și eu mai târziu, după ce m-am angajat. Și aici toți erau ”șefi”...

Când se răcesc spiritele, șoferul mă sfătuiește să încerc la comandamentul militar de aici.

- Nu mai are rost, zic eu descurajat.

Dar nu se făcea numai instrucție, mai aveam și ore de muzică. Da! Un sergent major sau plutonier, responsabil cu ”culturalul”, ne învăța joia sau vinerea după masă, cam 2 ore, cântece patriotice și revoluționare. Astea erau să fie cel mai des folosite, când plecam la instrucție, pe timpul instrucției, sau când veneam de la câmp. Unul era: ”Noi suntem al României”. De multe ori mai făcea uz de ele și lentul nostru, după ce ne alerga, de ne ieșea ochii. Și să fi ferit sfântul, să nu-i fi plăcut cum cântam, că inamicul știa de noi. Așa aveam să ne obișnuim și cu ”inamicul din umbră”

Bine că se mai făceau și teme de brigadă artistică. Mai erau și ofițeri cu propaganda. De obicei Duminica, mai cântam și noi, fără frică că nu i-ar fi plăcut ”inamicului” cum cântam. Acu era la liber.

         Pentru că se apropia ziua jurământului toți insistau și cu pasul de defilare. Și mai ales cu învățatul cuvintelor de la jurământ. Și aici `”au avut grijă” gradații, ca să-l învățăm bine și repede. Eu l-am învățat repede și bine, spre încântarea lui Bejenaru și a lui Trăilă. Cu Sava și încă cu unu, a fost mai greu. Dar a avut grijă Trăilă și de ei, ca să ”recupereze”.

La mine cu exersarea pașilor de defilare, era un adevărat chin. Mereu o încasam, pentru ca nu le plăcea cât de sus ridicam piciorul. Și pe deasupra mai aveam și piciorul plat, fapt ce fusese trecut cu vederea de cei din comisia de recrutare. Ca și altele…Au considerat atunci că ”vedeam și bine” după părerea lor. Cu toate astea am tras FB mereu, la toate tragerile, atât de zi, cât și de noapte, spre încântarea gradaților și a lentului Bucur.

În fine vine și ziua depunerii jurământului.

Ne-am adunat dimineața cu toții pe platou. Erau prezente toate cadrele ofițerești din unitate, în frunte cu Colonelul, care era comandantul unității. Îl chema Zugravu. Alături de el erau toți comandanții de bateri, companii și de stat major. Lângă noi erau pe lângă gradați și locțiitorii sau comandanții de plutoane și baterii, respectiv companie.

Începem noi defilarea. Când trecem și noi prin fața lor, colonelul mă remarcă și îmi atrage atenția:

- Sus! Sus! Mai sus piciorul, soldat!

Motiv ca atât Bejenaru cât și lentul să se uite urât la mine și să mă amenințe printre dinți. Încercam eu din răsputeri să ridic cât mai sus piciorul, dar era peste poate. Dar el nu voia să mă asculte. Mă atenționează și gradații. Mai ales Bejenaru, care îmi promite la ureche că dacă nu iese bine din cauza mea, o să am treabă la noapte. Încerc să nu-i dezamăgesc. După asta urmează festivitatea propriu zisă.

Atunci am depus jurământul.

După jurământ se lăsă cu masă festivă. Era să fie prima noastră masă festivă. Se uneau toate mesele, una după alta pe toată întinderea, după care se punea vesela și cănile cu țuică. Dar nu înainte de a le freca și pe ele, sub atenta supraveghere a gradaților, și mai ales a ”lentului col.Tocală. El era șeful cu aprovizionarea. Îmi dăduse și mie câteva farfurii din aluminiu pentru aperitive, ca să le frec. Știu că le-am frecat ca pe ele, până m-a oprit lentul:

- Lasă-le ! Ajunge că le-ai omorât destul!

Îmi vărsasem năduful pe ele.

După ce le așezăm pe masă, venea și aperitivele apoi mâncarea. A asistat și Comandantul - col Zugravu, pentru prima dată la masa noastră festivă. Și avea să o facă mereu cu mici excepții, când s-a supărat mai târziu pe noi.

Uitându-mă la comandant, și studiindu-i vorba, aveam impresia că în fața mea e însuși Ștefan, domnitorul Moldovei de altădată. Era relativ scund, cu acea vorbă blajină, dar și răstită, cum numai Calboreanu, o mai putea imita. Era drept cu toată lumea. Nu suporta ca soldatii să fie maltratați fără știrea lui. De multe ori, ca răspuns la câte o acțiune nereușită, lua păpară întreg efectivul unității. Și aveam să constat, că nu de puține ori întreg efectivul unității făceau de dimineață ”înviorare” până la cariera din fața unității, adică 5Km. Dacă îi ajungea la ureche și ceva reclamații, se ocupa numai de gradați , dându-le adunarea târâș, pe tot platoul. De multe ori o făcea și la hoha, dar asta făcea ca porția noastră, de instrucție particulară, sau chiar de la câmp, să se dubleze.

Toate ca toate, dar nu pot să spun că mâncarea nu era bună. Doar că era puțină. Nu te lăsau nici gradații să te îndopi prea mult, dar nici în farfurii nu se punea prea multă mâncare. Cu excepția borșului, dar ce folos? Că nu mai aveai timp ca să-l termini. Treceai iute la felul doi. Ca să nu mai zic de feliile de pâine, care uneori erau subțiri ca trase la indigo, sau puțină. Ceea ce mi-a plăcut, a fost pâinea neagră, care era foarte bună, și nu de puține ori chiar caldă. Când se învechea, ni se mărea și nouă porția. Nu de puține ori ne sculam nesătui de la masă. Și asta și din cauza gradațiilor. Probabil că primise ordine precise să ne țină la siluetă. Dar acu la mesele festive, mânca fiecare cât dorea, și mai ales să bea cât voia, cei de anul II, făcându-ne nouă viața mai amară.

Eu eram obișnuit cu mâncarea redusă. Mai rău era de alții, care nu se săturau și erau veșnic nemulțumiți. Când eram veselari mai profitam și noi. Unul din ei era și Sava. La masă soldații de anul doi, ne luau țuica și o bea ei. Avusese grijă de mine cei de anii II, ca nu care cumva să mă îmbăt! Avea grijă de mine câteodată la masă, dar și la instrucție. Și asta din grija celor de anul II.

- Cum bibanii să bea țuică? ziceau ei, unul din ei fiind și Popa.

- Dați aici la băiatul.

Și trebuia să ne supunem, deșertând cănile noastre în cănile lor.

Totuși Bejenaru m-a lăsat să gust și eu o înghițitură de țuică de la el, când a văzut cana mea goală.

După jurământ întro dimineață, Colonelul ne scoate afară pe platou la 5 dimineața. După ce ne vede afară pe toți, zice:

- Astăzi vom face ”un marș” pe Dunăre. Ne vom sui cu toții în mașini și vom merge la Tulcea. Ajunși acolo ne vom îmbarca pe o barjă și vom naviga pe Dunăre până la Mila 23.

Ajungem pe la 7 la Tulcea. Era o vreme inchisă, rece, cu burniță. Numai nu ploua. Acolo în port ne aștepta o barjă ce era legată de un remorcher. Ne suim cu toții în barjă. Era și Colonelul cu toți ofițerii cu noi. Cum barja era adâncă mă ridicam mai mult în vârfurile picioarelor să văd și eu peisajul pe unde treceam. Când mă vede Colonelul că mă chinuiam, zice:

- Urcă pe scară!

Mă uit și văd o scară la un capăt al barjei. Mă duc și urc pe ea câteva trepte. Acu se vedea mai bine pe unde treceam. Navigam aproape de unul din maluri. Erau numai păduri de sălcii. Pe ici colo Dunărea se mai lățea. Și am mers așa până la Mila 23. Începuse după un timp să plouă mai serios. Ne-a cam udat oleacă până la Tulcea. Și cum ținuta noastră fusese la început cam subțire, am cam tremurat și atunci și o vreme, până a dat frigul. După care ne-a dat altă ținută mai groasă. La asta se adăuga și vestonul mai mare.

Ne-am întors la unitate. Fusese frumoasă această plimbare. Era pentru prima dată când mergeam și eu pe Dunăre mai mult. Aici la noi doar treceam cu ”motorul” pe timpuri, sau bacul de mai târziu. Și asta doar până la Zaclău, sau rareori până la Brăila.

- Ei cum a fost? Ți-a plăcut plimbarea? mă întreabă Comandantul la sosire. Îi raportez că da. Acesta zâmbi și zise ceva la urechea unui căpitan.

În altă zi iar ne ia pe toți și ne duce la poligonul de la 6 Martie. Acolo ne grupează și ne bagă într-un adăpost de 2,5 m adâncime, săpat în pământ. Ne echipase de război cu tot armamentul din dotare și cu căști în cap. Apoi un sergent major de la companie, ne dă la fiecare din câți eram acolo câte o grenadă defensivă în mână. De cea cu ”pătrățele” Ne învață cum să le folosim. Ne spune:

- Cât timp este cuiul la locul lui nu trebuie să vă faceți griji. După care la scoaterea cuiului, să țineți bine pârghia strânsă în mână, fără să-i dați drumul. Apoi deschideți palma, numărați până la cinci, și o aruncați afară cât mai departe.

Eu de frică, nici nu am ajuns la patru că am și aruncat-o. O auzim în sfârșit explodând. Pentru că o aruncasem cam aproape, suflul ei ne acoperi în groapă cu pământ. O făcusem și pe asta. Bejenaru când vede unde am aruncat, se uită urât la mine, amenințându-mă cu pumnul.

- Dacă ne omorai?

Poate în alte condiții și în altă parte, aș fi spus și eu ca madam Berdan:

- ”Ei muream, muream! Și ce dacă? Abia nu mă mai chinuiam atât!”

Dar acum ... frica de ei, mă făcea să-mi pun fermoar la gură.

Bejenaru era totuși uneori, cumsecade, când voia el. Dar numai în pauza de masă...Dar era vai, dacă greșeai cu ceva la instrucție. Te făcea ca un porc, te alerga până dădeai zece kile de apă din tine, sau te ținea numai în ”culcaturi”. La fel era și Trăilă. Dar pe lângă pedeapsă îți mai administra și câțiva pumni în spate sau unde se nimerea. Eu aveam să fac cunoștință cel mai des și mai mereu cu pumnii lor. Anghel? Nu! El era numai cu instrucția. El te foia de îți ieșea limba de un cot, dar nu te bătea. Făcea totul regulamentar. Așa că nu aveai curaj să zici nimic. Și cu toate astea, el avea să fie ultimul, ce avea să fie avansat la gradul de caporal și mai târziu sergent. În timp ce la Bejenaru sau Trăilă, lucrurile au mers mult mai repede. Ei erau și mai zeloși.

Încă de la început și până mai târziu, după prima alarmă, seara în dormitor se făceau echipări și dezechipări la chibrit.

Un gradat de la noi, sau de la AG-9, aprindea un chibrit pe care îl ridica cu flacăra în sus. Și-n acest timp trebuia să te dezechipezi rapid, înainte ca flacăra chibritului să ajungă la degetul gradatului respectiv. Și era vai de ăla dacă s-ar fi fript din cauza noastră. Numai în ”culcaturi” ne ținea minute întregi. Dacă rămânea vreunul ne dezechipat, se repeta comanda până ieșea bine. Sau mai bine zis, mai bine! După care se relua operația inversă. Adică echiparea. În timpul dezechipării mai săreau și unii nasturi, după care aveai grijă să-i recuperezi la urmă de pe jos, de sub paturi. Trebuia să îi și coși până dimineață, că altfel ”ne ataca inamicul”. Așa spunea lentul nostru, Bucur:

- Dacă vreți să aveți armată ușoară, faceți cum vă spun eu, că altfel...”ne atacă inamicul”. Și ne spunea toate astea, cu un zâmbet pe față, foarte tandru. Și avea inamicul ăsta, de la un timp, o poftă nebună să ne tot atace ... Ne pusese gând rău!

4. Incepe adevărata armată

       După ce s-a terminat perioada de instrucție, ”de acomodare” cum aveau ei să zică, a venit și perioada propriu-zisă de ”armată” . Acum ne mutaserăm cu instrucția pe dealurile din zonă a Dobrogei. Chipurile podiș. Cam înalt podișul ăsta! Mai precis pe dealul Molda. Și aveam să mai facem cunoștință și cu alte dealuri mai târziu. Unul din ele era și Atân-Tepe. Unele dealuri atingeau între 300 și 400 m. Dar ălea le escalada transmisioniștii, cercetașii...Acum când vedeam ce armată fac transmisioniștii, mă bucuram că fusesem refuzat.

Eram la mitralierele antiaeriene. Erau niște piese, cu două țevi și cu două roți din cauciuc masiv. Aceste trăgeau după avioane dar și în ținte terestre. Aveam câte trei piese. Cei de anul doi le ziceau: ”dacii”.

Cântăreau cât o dacie. Aveau cam 700 kg. În fiecare dimineață trebuia să le scoatem de la locul lor, câte una sau două. Erau zile când le scoteam pe toate trei. Era sărbătoare pentru noi când plecam la câmp numai cu o ”dacie”. Dar și atunci avea grijă lentul ca să recuperăm pierderile. Așa că tot mai bine era când le luam pe toate trei. Cum ieșeam la înviorare, Bejenaru ne ducea în fugă la ele, după care ne înhămam la câte una, sau două după caz. După cum îi spusese ”lentul în ajun, sau după cum era programa. Apoi le aduceam pe platou, pe locul nostru și le pregăteam de plecare. Punea câte un planton la ele și restul ne urmam programul, până la raportul de dimineață și inspecție. Trebuia să facem față inamicului. Nu?

Înviorarea era nelipsită. În fiecare dimineață, cu excepția zilelor mai geroase, ieșeam afară. Când era mai cald ieșeam la bustul gol. Iar când afară era sub minus, ne mai lăsa și cu cămașa sau / și cu vesta. Și asta în funcție de ce zicea OS pe unitate. Înainte de ieșirea noastră pe platou, suna goarna și chema la el pe toți OS-ii de dormitoare, unde le dădea indicații. Așa că ce zicea el așa rămânea. Din zi în zi exercițiile de înviorare se complicau tot mai mult. Bejenaru le numea compedii. Nu știu dacă asta era numele adevărat. Că tot așa le spunea și la echipament anti nuclear. Și erau trei. Fiecare mai complicat decât altul. Pe multe din ele le mai săream, spre bucuria noastră.

Oricum ne scoteam timpul scoțând și ”daciile” din locul lor, unde le aduceam la locul nostru de raport matinal.

În fiecare dimineață ne fugărea ”lentul pe dealurile din preajmă, sau prin arătură, când ne ataca inamicul, indiferent că era vară sau iarnă, frig, ploaie, sau zăpadă. Până nu ne făcea ca porcii nu se lăsa. A doua zi trebuia să vii cu ținuta ca nouă. Era vai de tine, dar și de ceilalți, dacă ținuta nu corespundea. La început ne alerga și cu masca pe figură, - cică inamicul dădea cu gaze. Asta era cea mai nefericită problemă a mea.

După câteva sute de metri începeam să respir greu, parcă nu mai aveam aer și se mai aburea și vizoarele. Era vai de ăla care încerca să-și scoată masca. Eu din când în când mai băgam câte un deget și ștergeam geamul de la vizor. Se aburea mereu și nu mai vedeam pe unde merg. Mă împiedicam mereu de cei din fața mea. Motiv la Bejenaru ca să mă ”corecteze” și la propriu și la figurat. Și la toate neplăcerile mele se mai adăugau și comenzile, ”lentului, care făcea și mai aspră soarta mea. Mereu eram ultimul. Mai ales când ne încărca cu tot efectivul pe noi.

Eu nu aveam rezistență fizică. Oboseam mereu și repede. Când ieșeam cu mitralierele la câmp, cei doi din față înhămați trăgeau, iar noi din spate, ”rezemați” de cutiile de cartușe ne făceam că împingem. Mai ales eu. Acu era mai bine că mă trăgeau cei din față. Picioarele mele mergeau singure. Eu nu le spuneam nimic și ele își vedeau de treabă. Din când în când mă mai ”ajuta” și Bejenaru care mă ducea mai mult pe sus. Era un zdrahon mare.

El era din Tulcea, sau din împrejurimile ei. Dar copilărise prin împrejurimi. Era oier. Sau mai bine zis cioban. Și la propriu și la figurat. Și în special mai mult cu mine. Avea o deosebită plăcere de mine. Pe mine mă încărca cu toate panourile și sacii cu grenadele de exercițiu și vreo patru benzi de cartușe de la mitralierele A-A, la care se mai adăugau masca și port cartușele, baioneta, lopățica și arma. Era un Kalașnicov, sau Ak-47. Proveniență rusească. Cu această armă aveam să fac armata și să trag numai FB. Avea seria EC 2526.

Ca să ne stimuleze totuși, ”lentul mi-a dat mie și lui Vieru o permisie de 7 zile drept recompensă că am tras FB. Inițial a vrut să-mi dea doar cinci zile. Colonelul mă întreabă:

- Câte zile vrei, cinci sau șapte, că nouă nu pot să-ți dau?

- Mă duc acasă cu trenul. Când ajung, cât mai stau…

- Bine dacă ești din Galați, îți dau șapte zile.

Am stat cinci zile acasă. De abia ajunsesem că trebuia să plec iar. Că a și zis nana:

- Nici nu ai venit bine și pleci iar?

- Ei cum e armata? Mai vrei armată? Mă întreabă ea.

- Am primit scrisoare de la Comisariat la unitate... Nu s-a rezolvat, zic eu drept răspuns.

Nu am mai pomenit de viața de acolo, că s-a prins și nana. Am făcut și eu ca țiganul ăla.

Cică un țigan era și el în armată. Și cum era de așteptat, ăia au șters cu el pe jos. Într-o Duminică, soldatul nostru vrea să scrie acasă. Dar nu știa carte. Îl roagă pe un căprar, să i-o scrie el.

- Dragă mameo și teteo. Offf, Offf, offf…! Gata!

- Cum numai atât?

- Păi ajunge! O să-și dea ei seama cât de bine o duc eu aici…

Noi aveam în spatele casei o familie de țigani, cu care ne împăcam relativ bine. Ei nu mai aveau canal în curte, așa că mai apelau la canal și pe la mine. Câteodată le mai dădeam, alte ori mă făceam că plouă...

Bătrâna, mama fiului ei, avea o noră. Odată mi-a ghicit că o să avem niște bani dar nu prea curând, ci mai spre a doua etapă a vieții noastre. Că eu, o să trăiesc cât bunica, o să ajung și eu de vârsta ei. Că am să am si necazuri. Că am să am doi copii. Întâi o fată.

- Da! face ea, și ai să mai ai și un băiat...

Spunea toate astea uitându-se la mine în palmă. Eu nu prea dădeam importanță la tot ce zicea ea. Nu știu dacă e o coincidență, sau le ele toată lumea trăiește mult și dau de o comoară. Dar aveam să-mi schimb părerea despre ele acu. Țin minte că același lucru, mi l-a spus și nana, în desele ei zile ”vesele”. Dar același lucru avea să-mi spună și țigăncile tinere din tren, de mai târziu. Iar acum baba îmi confirmase.

Venisem atunci din altă, permisie. Când să plec înapoi la unitate, iau trenu, că aveam foi de drum doar pentru tren. E drept ca făceam mai mult și schimbam două trenuri până la Babadag, dar altă cale nu știam atunci. Am aflat după aceea că puteam veni și cu vaporul pe la Tulcea.

Știam că trenul era aglomerat, așa că mă urc din triaj, ca să am loc. În timp ce așteptam să plece trenul din triaj spre gară, se urcă un grup de țigănci tinere și începe să asalteze câțiva călători care îmi urmase exemplul.

Vin și la mine două tinere, ca să-mi ghicească. La început nici nu am vrut să aud. Ele tot insistau că o fi, că pe dincolo. Apoi una din ele:

- Dă la noi un ban, că ți-oi spune de noroc, de toate celea.... etc. Ca să scap de ele le-am dat 10 lei, cum erau pe atunci în 1978. Unu roșu.

Și azi când mă gândesc la ce mi-au spus și făcând acum legătura rămân șocat de tot ce îmi ziseră. Cred că 75 la sută s-au adeverit. Atunci o luasem în glumă. Mi-au ghicit în palmă. Au zis că am să trăiesc încă 72 de ani de acum încolo. Îmi ziceam: ”poi acum am 23 și cu 72 fac…Eu știu... bunică-mea avea atunci 93, și mereu zicea: ”vreau să fac suta”. Și tot așa îi dădea țiganca cu poveștile ei. Iar îmi cere bani, ca să-mi spună iar nu știu ce? A zis că o să mă căsătoresc cu o blondă.

 Eu pe atunci nici prin gând nu-mi trecea de așa ceva. Și uite a avut dreptate. Că nu am știință de părinți, că cei care au fost nu erau ei, că am să mai am trei cumpene în viață, că am să am bani, dar nu am să mă bucur de ei. Că mai târziu în sfârșit o să se întoarcă și la mine norocul și multe alte adevăruri pe care, nici acu nu mi le pot explica. Că să am grijă la armată, că am să am numai nevăzuri...

Și toate astea le spuneau numai uitându-se în palma mea. Acu mă întreb: Cât e ne adevăr în toate astea și cât e realitate! Chiar așa să fie? Pe ce se bazează ele când fac asemenea prezumții? Și erau să fie unele adevărate! Acum văd.

Norocul meu că se urcă o patrulă a miliției și le dă jos din tren. Și astfel am ajuns cu bine la unitate. Ai mei de abia mă așteptau, ca pe o pâine caldă. Mai ales Bejenaru, care i se făcuse dor de mine. Că mi-a și zis de cum m-a văzut:

- Bagă repede două ”culcaturi”, de bine ce ai venit! Noroc că nu era Trăilă prin preajmă, că aș fi făcut normă dublă.

Erau și zile mai fericite când, inamicul mai obosea, sau nu mai avea chef să ne atace. Dar asta era foarte rar.

La o recitire mai atentă, mi-am mai adus aminte și de alte scene din armată , ”gustate” din plin și de mine. Poate o să spuneți unii din voi , că mi-a plăcut armata! Poate mi-ar fi plăcut dacă s-ar fi aplicat regulamentele interioare ca la mama lor și nu se bulversa. Iar armata grea, o făceau tot soldații de anul doi, care și ei încercau pe spinarea noastră să-și tragă păpara suferită la vremea lor, tot de la alți soldați tot de anul doi, cât și de gradații lor.

Chipurile recuperau. Își scoteau pârleala. Se răzbunau acu pe noi. Asta a fost o mare prostie din partea lor. Acum dacă stăm și judecăm, acu după ce a trecut acea perioadă, aș putea spune că și gradațiilor li se făcea viața grea. Iar ei se răzbunau pe noi. Cică așa e tradiția. Bașca, că atunci când te prindea te ”încălzea” chipurile ”regulamentar”.

Așa că la adăpostul regulamentului încălcat cu bună știință de ei, apelau la orice tip de pedepse, spre distracția lor și a altora. Dacă totuși mai ajungea și pe la urechile Colonelului sau a lenților de pluton sau baterie sau companie, jar mâncau! Dar apoi își stingeau jarul tot pe spinarea noastră, de data asta regulamentar. Că să nu mai zic că dacă greșea un ”biban” era luat în colimator. Să-l fi ferit sfântul ca acesta să aibă curaj să raporteze la una din persoanele cu grade mari, că ăla era.

De ochii noștrii Colonelul ”le făcea rost” de câțiva kilometrii în jurul carierei de piatră, din fața unității, după care își scoteau și ”lenții pârleala de la noi. ”Ne ataca inamicul”! Și avea inamicul ăsta o poftă nebună de a ne tot ataca, fără să obosească deloc. Câteodată obosit și el mai adormea și atunci era bine și de noi. Dar să fi dat sfântul să se trezească mahmur, că ăla erai. Își sacrifica toată ziua de instrucție cu multiple atacuri de toate tipurile și în toate zonele și mai ales când ploua sau era după dezgheț sau topirea zăpezii. Nu țtiu ce mă face să cred. că uneori toate plecau și de la Comandant, când vedea, că și ”lenții , o lăsau mai moale uneori.

Întro dimineață după nelipsita inspecție, gradații ne ”înarmează” și cu alte materiale, ținte, saci cu grenade de exercițiu, cartușe și altele. Mie îmi pune țintele în brațe și sacii cu grenade și cartușe. Ăsta era mereu echipamentul meu. Și l-am tot cărat o vreme. Ne pune masca cum ieșim pe poarta unității. După ce ne aleargă pe șosea până la dealul Molda, ne mai dă o pauză. Eu am ajuns ultimul. Pe de o parte că nici nu mai vedeam pe unde mergeam, dar și pentru că oboseam repede. Din când în când mai băgam câte un deget ca să șterg vizoarele de la mască.

După ce ne facem datoria, pe acele dealuri, la prânz ne întoarce tot așa de repede cum plecasem. Dar de data asta fără mască. Cum afară între timp plouase, se adunase destule bălți pe șosea. Motiv ca să facem cunoștință și cu ele. Când, ne mai dă o pauză. Mai erau 50 de metri până la poarta unității. Când ajungem aproape de poartă lentul major Ghinea de la bateria AG-9, mă oprește și mă pune să-i spăl cizmele de noroi, în prima baltă mai mare.

Cum nu aveam nimic la mine, cârpă sau altceva, îmi spune să folosesc batista. Am folosit-o. Cum mă încurcau mulțimea panourilor și a țintelor din mână se oferă unul de anul doi să le ducă el la sală la noi. În acest timp ne ajunge și ”lentul nostru care se opri admirând și el îndelitnicirea mea. Nu a zis nimic. După ce am terminat mi-a dat liber. Cu el era și ”lentul Sanda, care mă supraveghea și el:

- Mai cu viață soldat ! Mai cu viață!...

A doua zi, toate se repetau identic. Sarcinile noastre erau mereu aceleași.

Cum noi ne începeam activitatea de dimineață până la masă, cu curățirea sectoarelor, după părerea mea destul de mari, asta făcea ca să dea naștere la diverse motive. Aveam de măturat, apoi de dat cu motorină un hol lung de la subsol, cred că avea 50 de m. Bașca cele două case ale scării de la capete împreună cu toate treptele până la etajul1. La asta se mai adăuga și sectorul sala de mese. Fiecare avea sectorul și atribuțiile lui. Nu rămânea un centimetru din interiorul unității, sau sectoare exterioare, fără ca să nu fie trecut în revistă de noi. Și nu ar fi fost să zicem mare lucru, dacă la toate astea nu își băgau coada și cei de anul doi, îngreunându-ne munca și activitatea și întârziindu-ne.

Aceștia apăreau de nicăieri și peste tot în drumul nostru. Te duceai la container să arunci resturile de mâncare, te pândea unul de anul doi, bătând-și joc de tine. Te duceai afară, după apă, sau mai bine zis în căutare de apă, te așteptau alții după colț. Și toate astea te făceau ca să nu te încadrezi în timp, atrăgând asupra ta, strigătele sau bătăile gradaților din plutonul sau bateria din care făceai parte. De raportat? Dar avea curajul unul? Că atunci când te prindea la intersecție, iar te freca de îți scotea tot untul din tine. Și iar cădeai ”în Oval”, cum spuneau ei. Și ovalul ăsta cam des cădea.

Țin minte că într-una din diminețile de dinainte de a pleca la câmp, se obișnuia raportul. După ce mâncam, adică luam masa, că de fapt asta era numai pentru unii și bineînțeles pentru cei de anul doi, că noi nu mai apucam, venea raportul. Doar ce mai reușeam să dosim prin buzunare câte o felie de pâine neagră. La capitolul ăsta stătea bine Sava, un alt biban amărât, de la noi din pluton, la care și lui i se spărgeau toate oalele în cap. Până când într-o seară l-a văzut Trăilă. Trebuie să spun că i-a ieșit pâinea pe nas.

După asta exersase Sava al nostru la procedeul de viteză. Că termina primul de mâncat, ca să fie și el sigur că e parțial sătul. Ei dar asta s-a întâmplat numai în perioadă. Perioadă ce a durat cam 9 luni. Noi eram la marina terestră, unde nu am văzut marea decât, tot după alte pedepse, sub formă de canale dispuse în apropierea mării. Și asta când se supăra lentul pe noi, dar și la Capul Midia. Acolo am văzut pentru prima dată Marea Neagră în realitate. Dar o să ajung și acolo.

Ei dar mă luași cu vorba și nu terminai. Da! nu terminai cu momentul. Cu momentul ăla. Adică cu inspecția. Inspecția de dimineață. Dar ce credeați? Așa că în una din zile, după ce ieșim de la masă, mai mult sau mai puțin sătui, ne strângem pe platou la locul nostru, sub comanda lui Bejenaru. Trebuia să apară lentul nostru Bucur.

Îl vedem că apare din fortăreața ofițerilor și o ia ușor agale către plutonul nostru. Noi încremenim. Chiar dacă sergentul dăduse comanda, mai înainte: „ Atențiune! ” și ”Drepți!”. Așteptam cu sufletul la gură, de ce avea să ne mai spună, de asta depinzând și situația noastră de peste zi, referitor la gradul instrucției.

Cum apare, îi dăm un ”să trăiți” cu nu prea mare convingere, fapt observat și de lent. Asta cred că l-a făcut să-și facă ordinea de bătaie în gând, referitor la gradul de complicitate al instrucției noastre.

- Bejenaru!

- Da să trăiți! face el.

- Ce am vorbit eu ieri cu tine, măi Bejenare?

- ???

- Am zis, continuă el, că să văd sectoarele lună când trec pe acolo...

-Tovarășe locotenent, permiteți-mi să raportez. S-au făcut sectoarele!

- Ce fel s-au făcut măi? Am găsit o mulțime de gunoaie pe hol, sala de mese arată ca după bombardament, geamurile sunt murdare că nu am putut să văd nimic afară, continuă el zâmbind în zeflemea. Pervazul e plin de firimituri...

Nu a mai comentat nimic bietul Bejenaru. Nu mai avea curaj. Se făcuse mic de tot, cu toate că era cel mai înalt și bine făcut din pluton. Eu nu am de lucru și ridic mâna și încep:

- Tovarășe locotenent, sunt soldatul Grigoriu, permite-ți-mi să raportez!...

- Zii! Mă încurajează ”lentul sub privirile aspre ale sergentului. După opinia lui mă și trecuse pe lista neagră în acea zi.

- Eu am fost veselar și m-am ocupat personal de geamuri și pervaz, zic eu în speranța că voi reușii să-l înbunez, sau să-i schimb părerea.

Dar cum părerea lui fusese deja luată, zise:

- Nu știu cum ai făcut tu treabă acolo, dar eu am găsit destule firimituri, ca să vă ajungă pentru toată ziua, ne amenință el.

- Tova”lent! sări și Trăilă de la grupa a doua. Are dreptate Grigoriu! Chiar eu am fost din urma lui și l-am controlat!

Cred că în dorința lui de a nu fi și el tăvălit de ordinele lentului, riscase în a-mi lua apărarea. Că de regulă nu prea eram văzut prea bine și mai ales după orele de instrucție, ce pentru mine, abia începeau sau continuau.

Bejenaru se întoarce zâmbind, jubila către caporal. Pentru el era de înțeles inamicul găsise motive numai de el știute. Așa că...

- Nu l-ai controlat bine, încheie în final ”lentul. Așa că azi băieți ne atacă inamicul. După care ne dădu adunarea la mitralierele antiaeriene. Le luăm la braț de mânere, în fuga cea mai mare, până la ieșirea pe poarta unității. Ei dar cum ne-a văzut pe șosea, inamicul când ne-a văzut fugind pe șosea, a crezut că fugim de el. Atunci se hotârâ să ne ajungă din urmă. Și nu s-a lăsat până nu ne-a ajuns din urmă, socotind de cuviință să ne îngreuneze în mod vădit soarta noastră, așa că ne-a dat și gaze. Mi se aburise iar vizoarele că nu mai vedeam nimic, Fugeam dând peste alții.

Mulți din ei îmi dădeau ghioante, ca să-mi corecteze traiectoria, care dinadins mereu se strica. La astea se adăugau și ghionturile date de gradați. De scos masca, să te ferească sfântul, că ăla erai. Și așa eram înarmat cu traista cu cartușe, grenade cu geanta cu cele patru sectoare, lopățica, baioneta, și încărcat și cu panouri – nu publicitare – ci ținte nr 1, 2, 3, și terminând cu ”mama și copilul”.

Și uite așa lac de sudoare am ajuns la câmpul nostru de instrucție, aflat la circa 10 km de unitate pe dealul Molda. Acolo ne desfășuram noi activitatea în cea ma mare măsură a timpului. Ei dar odată ajunși aici erau să intervină alte pedepse sub paravanul instrucției. Și câte și mai câte. Din când în când, ne mai dădea câte o bine meritată pauză, incluzând și cea de masă, după care ne ataca iar neobosit. Iar noi trebuia să-i facem față, că altfel... își continua atacul și a doua zi.

 Pauza ce ne plăcea mai mult era servitul suplimentului, cum îl numeau ei. Acesta era variat. De la una sau două felii de pâine neagră, cu o felie mică de brânză, sau mai rar salam. De cele mai multe ori ne dădeau conserve. Cei de anul doi le ziceau ”converse”. Conservele erau numai de două tipuri: de pește, sau pateu de ficat. Ne revenea câte două, sau trei cutii, de la caz la caz, la câte doi, trei soldați. După care se termina pauza, se lua de la început instrucția.

În general viața cea mai grea ne–o făcea ”lentul, la instrucție. Rareori mai obosea și el și ne mai lăsa la ”mila” gradaților, care și aceștia din prea multă ambiție ne făcea viața la fel de grea. Rareori mai lăsau și ei de la ei. Dar asta în cazuri foarte rare, și mai ales când avea să se apropie liberarea lor. Acum, nu că nu ar fi trebuit să nu fim instruiți, că dacă era ceva real... după cum ne tot povestea și ”lentul și implicit gradații, trebuia să știm să ne apărăm viețile. Vorba vine! De multe ori am constatat că totul nu era decât o teorie. O teorie care nu se potrivea deloc cu realitatea. ”Lentul luase și el o pauză după niște copaci.

Cum au văzut gradații că a ieșit din obiectiv, o lăsară și ei mai moale, petrecându-și restul timpului cu instrucția mea personală, care zicea el că nu știu să percutez. Numai în culcaturi și salt înainte mă ținea. Când apare ”lentul schimba foaia și se întorcea la tema care trebuia tratată. Dacă lentul uneori trecea asta cu vederea spre disperarea mea, asta nu se întâmpla chiar întotdeauna. Probabil că considerase și el că mi-am însușit bine instrucția. Așa că schimba și el foaia. Mă lăsa pe mine planton la materiale, iar el împreună cu ceilalți își făceau rost de câte ”5 Km”.

Dar asta nu însemna că nu-mi venea și mie rândul, că fugeam de îmi ieșea limba de un cot. Nici să respir nu mai puteam. Dar asta nu i-a impresionat pe nici un gradat. Chiar și ”lentul odată când veneam cu ”daciile” de la câmp în fuga cea mai mare, mă opresc la un moment dat rugându-l pe Bejenaru să mai facă o pauză, conștient că lentul era deja cu 10 m în fața noastră.

- De ce v-ați oprit? ne chestionează el.

- Grigoriu tov”lent, zice Bejenaru, nici el prea convins că o să-l înduplece. Nu mai poate !

- Înainte!

La un moment dat mă țineam de cutiile de cartușe și mă lăsam tras de cei din față. Văzând că nu prea aveam chef, ”lentul iar se supără și ne dă adunarea în arătură. Și cum de abia plouase, cred că vă imaginați în ce hal eram. Nici ca porcii nu arătam. Și ei erau mai curați decât noi. Când se hotărâ și ”lentul să ne dea adunarea pe șosea, deja eram ca super porcii. Știam că după asta avea să vină ore grele până la ziuă, de partea noastră.

A doua zi să nu fi îndrăznit vreunul să apară murdar, ce murdar? Doar cu o picătură de noroi pe ținută sau pe bocanci, că iar ne ataca inamicul. Și avea inamicul ăsta o poftă nebună să ne tot atace! După care s-a îndurat să ne lase teferi până la unitate. După ce ducem ”daciile ” la locul lor, ne dădu adunarea, ca de obicei la locul nostru. După ce ne aduce la cunoștință în mod amenințător, despre cum trebuia să arate ținuta noastră mâine, că dacă nu-i plăcea...nici inamicului...!

 În final ne lasă liberi. Apoi intrăm la masă.

După masă a urmat inevitabil uscatul și curățitul ținutei și a bocancilor. Ei dar cum să le usuci? Și unde într-un timp așa de scurt? Gradații și cei de anul doi, aveau ”pile” la centrala termică din unitate. Ei o rezolvase. Dar noi? Până la urmă unii gradați ne lăsară să ne uscăm și noi hainele acolo. Ne duceam cu rândul. Dar acolo altă pacoste.

- Ce-i cu voi aici? se supăra soldatul de anul II de la centrala termică, văzându-ne pe noi.

- Lasă-i și pe ei măi, zicea câte unul de anul II mai milos, care își usca și el ținuta acolo.

- Ce să las? Soldatul, gradul, raportează!

Treziți ca dintr-un vis rău, unii se mai grăbeau să treacă de formalitățile impuse de cel de anul doi. Dar se termina rău, de cele mai multe ori...

- Da? bagă zece culcaturi, dacă vrei să le usuci.

Mulți se supuneau de nevoie fără să crâcnească. Doar știam ce ne așteptă și de la gradații noștri și implicit de la ”lent. ”Asa pe noi!”

Așa că mai de voie, mai de nevoie, ne lăsau într-un târziu să ne uscăm ținuta.

Sava după ce își usucă pantalonii care erau plini de noroi, încercă să-i perie acolo. Asta l-a supărat rău de tot pe cel de anul doi. Pericol ca și noi, să ne pierdem privilegiile abia câștigate

- Afară fuga! ... Marș! strigă soldatul de anul doi, la Sava.

- Cum să ies așa afară? Vociferează speriat Sava numai în chiloți sport, că de ceilalți nu aveai voie. Dacă mă vede cineva?

- Și ce mă interesează asta pe mine? ... Numele .. gradul , ... vă rog ... îmi permiteți?... nu se lăsă el. Cum? îmi faci mie praf aici? La urmă bibane, dai cu ”coada”

- Dau! zice Sava la disperare.

- Lasă-l măi zice alt soldat de la noi. Că mâine se ia iar lentul de noi.

- Și ce mă înteresează pe mine ?

După care urmau și nu de puține ori, discuții între ei nu prea ortodoxe.

Până la urmă a lăsat-o și el mai moale, la insistențele lui Trăilă, care venise la centrală alarmat de întârzierea noastră. După ce ne-am uscat, a urmat inevitabil curățarea. Pe ai mei i-am luat în cameră. Dar la privirile bănuitoare a lui Bejenaru, intuind ce vreau să fac, am ieșit afară la spălătorie, unde le-am periat cu sârg. După mine mi-a urmat exemplul și alți bibani de ai mei. Așa că se făcuse un praf pe jos în spălătorie că ziceai că fusese furtună de nisip.

Asta a stârnit discuții aprinse la cei de la altă armă care aveau în grijă acest sector. Eu apucasem să plec. Din urma mea cei de anul doi s-au luat de ei. I-a pus să facă curat și să spele pe jos, să facă lună!

Ei dar după asta mi-am petrecut, și nu numai eu, ci tot plutonul, planton schimbul 1, 2 și pe unii chiar și 3. Și asta ca să ne călcăm și pantalonii. Trebuiau să corespundă stas-lui impus de lent. Să aibă dungă, în care ”să se taie în ea”.

Cum era un singur fier de călcat electric, la 15 oameni, pe care tot noi din solda noastră l-am cumpărat, la inițiativa lentului, închipuiți-vă că până la ziuă, ne venea rândul la toată lumea. Unii de anul doi în așteptare, puneau pe planton să–i scoale când le-ar fi venit rândul. Dacă de multe ori acesta uita, era vai și amar de pielea lui. Și uite așa treceau una câte una zilele la armată. Dar nu toate aveau să fie la fel.

După deșteptare, programul era același, monoton și presărat ici colo cu câte un eveniment. Se zvonea că o să fie alarmă. Se aștepta din zi în zi. Mai bine zis din noapte în noapte. Gradații și cei de anul doi, ne stresau cu alarmele false în fiecare noapte. Eu eram obosit și nu mă mai lăsau nici să dorm. Înainte de culcare ori Bejenaru ori Trăilă își făceau ”veacul” cu mine în fiecare seară, punându-mă chipurile, să fac ”condiție fizică”. Mă punea să fac flotări lângă patul lor. Făceam câte voia el, până se sătura și apoi mă lăsa să plec. Când ajungeam la patul meu mă lua acu Bejenaru. El dormea la parter, în timp ce eu deasupra lui. Cum nu se putea mai bine. Eram mereu în vizorul lui. Nici nu mai îmi spunea ce să fac, ci numai gesticula cu mâna, ridicând-o și coborând-o. La început nu știam lecția.

- Ce faci măi, mai dau mult din mână? Sus înseamnă în picioare, jos înseamnă culcat.

Dacă nu-i plăcea cum percutez, se scula nervos din pat și iar tăbăra pe mine. Odată se urcase pe mine, și îmi dădea comanda să fac flotări cu el în spate. De abia reușii să fac o flotare. Ceilalți soldați se amuzau de mine. Iar alții:

- Lasă-l măi ciobane! Ce te cântărești pe el? Vrei să-l omori?

- Lasă-l! Trebuie să facă condiție fizică...zicea el râzând. Nu are condiție fizică!

- Păi așa?...

Dar de multe ori Bejenaru nu ținea seamă de protestele lor, văzându-și de treabă. De multe ori mă mai scăpa Trăilă și în special fruntașul Anghel:

- Lasă-l măi dracului...

De multe ori mă apuca de centură din spate și mă ridica el, ca apoi să îmi dea drumul, sau să mă izbească de ciment.

- Ce faci măi? Lasă-l...

- Păi nu vezi că îl ajut...

Gradații și cei de anul doi, dormeau la parter. Noi, la etaj!

Toți pentru unu și unu pentru toți

De multe ori Bejenaru, când nu-i convenea ceva, mătura pe jos cu mine. Nu știu de ce, dar când mă vedea i se punea mereu pata. Dacă era seară când scăpam de Bejenaru, mă lua Trăilă la împrejur. Și invers. Nu eram singurul mai aveam câțiva colegi de suferință, care participau și ei la ritual.

Când ieșeam pe hol și mă întâlneam cu Trăilă sau Bejenaru, aveau pretenția să-i salut. De multe ori mă făceam că nu-i observ. Și atunci mă oprea și mă punea să salut un tablou de pe hol. Asta făcea să le dea motiv de veselie celorlalți gradați, sau de anul doi de la celelalte arme:

- Ia uite cum salută bibanul!

În ultimul pat, de lângă mine dormea, un soldat de anul doi, care era șofer la noi. El era mai mărinimos cu mine și încerca să mă mai scape de pedepsele celor doi, văzând cât sufăr.

- Lăsați-l măi! Ce aveți cu el? Și așa e amărât! Cu el v-ați găsit să vă puneți?

Apoi se certau gradații cu el.

-Trebuie să simtă că ”face armata”, îi spuneau ei lui.

Adevărul ca cei de anul întâi de la noi, mâncau mai puțină păpară, exceptând Sava și alți doi. În rest aș putea spune că ceilalți o duceau mai bine: Neruja, Miron, Lupu, Usatenco...Uncu...Neacșu...Neacșu și-o mai lua și el de la Trăilă. Sau poate ei făceau porții în afara vizorului nostru...Ce e drept, cei din grupa lui Anghel, o duceau cel mai bine. Rareori se mai supăra și Anghel pe ei, dar în schimb nu-i bătea, ca la noi, ci îi pedepsea regulamentar.

Dacă intra un soldat de anul doi, sau un alt gradat de la baterie și striga:

-”Culcat”!, noi percutam. După care se înfuria Trăilă sau Bejenaru, că de ce am executat ordinele lor. La fel stăteau lucrurile și invers. Oricum ar fi dat-o, tot erai pedepsit. Că de ce nu execut ordinele lor. Mă luau și ei la rost. Asta când nu erau gradații noștri de față. La toate astea se mai adăugau și ordinele celor de anul doi. Nici nu mai știai pe cine să mai asculți și ce să faci. Scăpai de unii și dădeai de alții. Dacă voiai să te duci la baie sau afară undeva, la chioșc sau altceva, trebuia să ceri voie de la gradat. Când nu era Trăilă, îi ceream voie la Bejenaru. Când ieseam afară și mă întâlneam cu Trăilă, că de ce nu i-am cerut lui voie.

- Păi nu erați, fac eu.

- Cui i-ai cerut voie?

- La Bejenaru, ziceam eu.

Intra cu mine în dormitor să se convingă. Dar oricum seara nu era de ieșit în curte. Nu aveai curaj. Că atunci cei de anul doi ”mai răpea” câte un întârziat și făcea instrucție cu el după colțul sau în spatele unității. Nu puteai să zici la nimeni nimic. Și mai ales că la început, pe mulți nu-i cunoșteai. Întro zi ajunseseră totuși, niște informații, la urechile Comandantului Zugravu. Că soldații de anul doi fac instrucție cu noii veniți. Așa că într-o dimineață chiar Comandantul ia pus pe toți soldații de anul II să se târâe pe ”aleea Ceasar” Locul nostru de pedeapsă, cel mai frecvent. Era o alee pietruită expres, numai cu bolovani de piatră colțuroși. Și unde ținuta putea avea de suferit, dar și coatele sau genunchii. Numele aleei, venea de la ”lent Col. Ceasar, comandantul parcului auto.

S-au supărat, zicând:

- Ia uite bibanii s-au dat la raportat!

Și bineînțeles vă puteți închipui ce a urmat!

De formă i-a certat pe vinovați. Dar nu aș fi vrut să fiu în pielea lor. Că știu ce au pățit săracii. La început îi mai lăsa și comandantul să le facă voia cu noi. Seara când se dădea masa, ne duceam la masă. Cum gradații erau sătui de la pachetele primite, sau de la alții, nu mai mâncau mâncarea, mai ales dacă era și mai puțin consistentă. Și nu ne mai lăsa nici pe noi să terminam de mâncat.. Nici nu apucam să băgăm ceva în gură că se și auzea comanda:

- Drepți! Afară, fuga!...Marș!

Multi nici nu apucară să mai mănânce, sau să-și bea măcar ceaiul. În timp ce se ridică, Sava își mai adună pâine și o bagă în buzunare. Trăilă îl vede și îi dă un picior în spate. Acum săracu Sava căzuse în ”oval”. Până afară l-a ținut numai ”în culcaturi” și târâșuri. Cei mai fericiți erau veselarii. Ei mai puteau ”ciuguli” și după plecarea noastră. Bejenaru, văzând cât de slab sunt, a propus să mă țină o săptămână ”veselar șef”, cum zicea el. Dar poate mi-a făcut un bine, poate fără voia lui, sau poate nu. Că îmi mai rotunjisem și eu fălcile.

Dar asta îmi aducea și necazuri seara, când lângă pat, trebuia să mai fac și ”culcaturi” sau târâșuri amestecate și cu gimnastica din pat. Și dacă mâncam prea mult...ăla eram. Mă ataca separat inamicul! Ne punea să facem ”cumpăna” sau ” echerul”, culcat in pat. Spuneau ei, ca să facem mușchi la burtă, pentru exercițiile viitoare de la ”portic” - terenul de sport și gimnastică.

 Întins în pat ridicam picioarele la 45 de grade și stăteam așa cu ele preț de câteva minute, sau până spunea ei - Gata! Ceea ce îmi făcea rău. Fiind cu burta plină. Cred că de aceea nu ne lăsa și gradații să ne îmbuibăm. Că nu mai făceam față la comenzi, sau cum spuneau ei: ”numai percutam!”

Dimineața, după ce îmi făceam patul, sub atenta supravegherea a lui Bejenaru, ca nu care cumva să-l fentez, mă trimitea jos la bucătărie. Câteodată când nu observa el, mai ”uitam” să mai întorc salteaua, asta ca să câștig timp. De multe ori nu se uita, dar câteodată desfăcea patul și se uita la saltea. Dacă nu corespundea salteaua cu nr zilei - cu soț sau fără - era vai și amar de mine la instrucție. După ce terminam patul, trebuia să mă duc să țin rând la fereastra de la bucătărie, pentru a lua masa. Îmi punea în brațe gradatul însărcinat cu distribuirea veselei, și mă duceam la rând.

Pe mine mă apuca groaza la început când trebuia să mă duc acolo. Chiar dacă eram mai în fața, veneau alți gradați sau cei de anul doi, de la alte arme și își băgau pe alții de a lor la rând în fața mea. Și așa ajungeam la coadă. Că li se lungeau urechile lui Trăilă sau Bejenaru, până veneam și eu cu mâncarea.

Ceilalți erau la felul doi, iar noi nu ne apucasem nici de primul. Bejenaru mă punea să spun cine m-a dat afară din rând. Bineînțeles că nu aveam curaj să-i zic, că știam că o să mă prindă ceilalți pe afară și apa o să mă ia.

- Da! ... Nu vrei sa spui, lasă că vorbim noi diseară, mă amenință el.

Și seara se ținea de cuvânt. Asta iar avea să mă coste, jumate de timp, la câmp la instrucție, unde amândoi își aduceau aminte de toate datoriile mele și cealaltă jumate seara înainte de stingere.

 Dacă mă puneam la rând sau încercam să vociferez, ajungeam la sol, vrând nevrând. Făceau ăia ”culcaturi” cu mine, până se plictiseau. Rareori se întâmpla să mai stea și Trăilă cu mine și ”să mă păzească” de cei de anii doi. Și atunci îi trăgea ceartă cu ei.

- Ce ești măi față! Profiți de el că e slab și nu se pune cu tine. Ia să nu vă mai atingeți de el, zicea el ținându-mi parte.

După ce pleca el, iar ajungeam la coadă.

Când mă punea veselar mă mai săturam și eu.

În timp ce colegii mei spălau și ei vasele eu mai îmbucam câte ceva în viteză, din ce mai rămânea. La urmă trebuia să facem și curățenie și să facem sala de mese bec. Era vai și amar de noi, dacă trecea lentul pe acolo dimineața și găsea o firimitură cât de mică. Iar ”ne ataca” inamicul. Iar când voia dintr-adins să ne atace, cred că scotea din buzunar o firimitură, numai ca să ne atace ”inamicul.”

Totuși înclin să cred, că mai era și opera celor de la AG-9, care mâncau lângă mesele noastre. Cât dura, să ajungă câteva firimituri și în sectorul nostru. Altfel nu-mi explic?

Întro zi pe când duceam ”ovalul” cu resturile de mâncare, la locul de depozitare în niște butoaie, văd pe un biban în fața mea, care trecuse pe lângă corpul de gardă. Un soldat l-a somat și ia spus să se culce cu ovalul în mână. Iar acesta când s-a lăsat jos s-a murdărit de zoaie pe ținută. După care soldatul a făcut o burtă de râs pe seama lui. Eu când văd ce pățise ăla, mi se face inima cât un purice. Dar norocul meu că intrase în corpul de gardă și am scăpat.

În fiecare seară, înainte de a ne culca, atât gradații de la noi, cât și cei de la AG-9, își făcură un obicei de ”a ne omorâ” cu cele alarme false. De multe ori ne scula și în toiul nopții ca să dea ei câte o aplicație, să vadă cum percutăm. Alarma consta din stingerea luminii, rămânând doar un bec de veghe aprins deasupra ușii, după care noi, o parte ne repezeam la ferestre și mai ales cei care dormeau în paturile de la geam, iar restul aveau alte misiuni. După ce puneau păturile în geam ca să nu se zărească un firicel cât de mic de lumină, trebuia, tot în acest timp să te echipezi. Dacă nu ieșea bine, iar o luau de la început. Și asta dura, până vreun soldat de anul doi, plictisit și el de atâtea ”alarme”, țipa și el ca să fie lăsat să doarmă, că e obosit de atâta armată. De multe ori nu țineau cont de spusele lui. Uneori da.

- Da mai lăsați-mă cu cea alarmă a voastră... și lăsați-mă în p...să dorm! Ce crezi că dacă îi frecați atâta pe bibani, o să percuteze mai bine ?

- Tu ce vrei? Taci dracului din gură, că poate te scot și pe tine la alarmă pe platou, strigă Trăilă la el, mai în glumă mai în serios.

- Nu aveți ambiție tovarășe fruntaș, îl îngână ăla.

- Păi nu mă face? Cât durează? Du-te și raportează-mă dacă nu îți convine!

Adevărul că atât soldații de anul doi de la noi, cât și cei de la AG-9, știau de frica gradaților noștri și mai ales de Bejenaru. El era un om cu care nu vroiai să te pui. Mai bine lăsai de la tine. Ei, dar asta făcea ca gradații de la baterie, să li se pună pata pe noi, atunci când ne prindea la loc închis. Ne freca de ne ieșea fulgii. Și asta iar nu le era pe plac la gradații noștrii, care la rândul lor, făceau și ei același lucru cu bibanii lor. Chit pe chit!

 Alarma

Întro noapte chiar fuse alarmă pe bune. Eu cum eram mort de oboseală și din cauza deselor ”alarme false”, date de cei din dormitor și de instrucția zilnică, nu am auzit nici alarma, dar nici strigătul lui Bejenaru. Ei erau îmbrăcați, iar eu mă întorceam pe partea cealaltă. Nu știu ce au făcut că m-am trezit de a colo sus, la podea, pe mozaic. Mă trântise el.

M-am trezit într-un târziu. Eu încă chior de somn, nu mai dovedeam să mă mai îmbrac. M-au îmbrăcat  mai mult ei. Eu încă nu știam ce e cu mine. M-au dus la rastel mi-au dat pușca, masca și gentuța cu cele patru ”sectoare” încărcătoare, în care avea să se pună muniția. După ce mi-au agățat arma de umăr, m-au împins jumate dezbrăcat afară. Era și întuneric. Știu că am dat și cu capul de un perete la o cotitură. Am văzut stele verzi. dar cred că erau albastre! Mergeam ca un robot, impins de la spate. De multe ori, piciorul îmi aluneca în gol și numai ținerea mea de cei din față, mă salva să nu cad. M-am încheiat pe drum la nasturi. Când am ajuns și eu pe platou, eram echipat conform STAS. Aerul nopții m-a mai trezit.

Trebuia să ne încadrăm în timp. Mai ales că alarma era dată, de cei de la comandament. O parte din noi s-au repezit și au scos afară lăzile cu muniție. Pe mine m-au pus planton ca să le păzesc efectivele, pe măsură ce le scoteau de la subsol. Traseră și cele trei mașini pe alee, de care agățaseră și ”daciile” nostre. Rămânea să încărcăm mașinile și să o tulim! Unde? Nici noi nu știam! Aeru rece de afară și lovitura primită, m-au deșteptat pe deplin. Nu știu ce i se păruse la mine, că lentul Bucur, la alarmă mă studia foarte suspect, uitându-se într-una la mine. Aveam să aflu mai târziu că cineva ”îi șoptise” de isprava mea cu sculatul. Și mai ales cât zel a depus Bejenaru cu mine, ca să mă facă să mă trezesc.

Încărcasem și muniția în mașină. Se aștepta numai semnalul de plecare. La urmă s-a dat ”la loc comanda”. Se terminase alarma. Ieșise bine. După alarmă am descărcat iar totul și le-am dus înapoi la locul lor. Alarma se dăduse la 4. Acu era 6. Ne-am dus în dormitor și am luat-o iar de la capăt cu sarcinile. Bejenaru îmi verifica mereu salteaua, ca să nu cumva să-l fentez. Nu știu ce le-o fi ”povestit” ”lentul la gradați, că din ziua aceea au început să se comporte mai ușor, gradații cu mine. Da! dar dacă scăpasem de ei, nu același lucru se putea spune și de cei de la baterie, sau cei de pe traiectorie, de la alte arme.

Aceștia pândeau mereu momentul când eram singuri. Un gradat de la AG-9 mă chemă să-i dau ”raportul la pat”. Asta a fost chiar la început. Dacă trecuse o săptămână. Eu am ridicat din umeri neștiind cei aia. Atunci se scoală el și își cheamă un biban de a lui, zicându-i lui să-l zică.

- Fi atent, că zici și tu acu la fel ca el! îmi spune el.

Iată cum suna ”raportul”:

- ”Domnule fruntaș”, sau caporal sau ce era, - patul dumneavoastră cu un efectiv de: o saltea, o pernă, un cearceaf și o pătură, este gata pentru odihna oaselor și osicioarelor dumneavoastră, ruginite de armată și dornice de civilie.”

Când mi-a dat și mie cuvântul, eu am spus invers: Dornice de armată și ruginite de civilie”, spre râsetele celor din jur și mai ales supărarea celui în cauză.

Vai! atât mi-a trebuit. S-a supărat și a început să-mi zică să bag la ”culcaturi” și târâșuri până nu mai ruginesc lui, încheieturile. Am executat ce era să fac? Norocul meu ca nu a durat mult, că a venit în dormitor Trăilă și m-a salvat. Și a început iar panaramă:

- Ce ai cu el ? De când îți permiți tu să te iei de el? Ce eu mă iau de ai tăi?

- Toți bibanii de la AG-9, culcat! strigă el.

- La loc comanda țipă Voinea, un alt caporal care mai târziu la făcut și pe el sergent. Cum bibanii lor ezitau, neștiind ce să mai facă, acesta zice:

- Măi bibanilor de la AG-9! De cine ascultați voi? De noi, sau de ei? Cui vă subordonați voi ?

- Ei lasă, face Trăilă, că atunci când ți-i prind pe ai tăi, le scot untul din ei, se lăudă Trăilă.

- Scoți untul ...da ce crezi că eu nu pot s-o fac cu ai tăi la fel?

Și s-a ținut de cuvânt. După ce a ajuns sergent a făcut ce a vrut cu noi întro seară înainte de raportul de seară. Dar asta mai târziu. Se mergea pe ambiții, iar noi sufeream cel mai mult din cauza lor.

După aia am învățat ”raportul”. Nu de alta, dar aveam să-l mai spun de multe ori, în ciuda protestelor lui Trăilă sau Bejenaru și a pedepselor mele de la ei.

Dacă scăpam de la instrucție, venea calvarul de la soldații de anul doi sau de la gradații de la alte specialități. Dimineața, îți era frică să te duci după apă, ca să faci curat ”sectoarele”, sau să stai la rând la bucătărie pentru masă. Nici acolo nu scăpai! Te luau bucătarii în șuturi, sau te loveau peste cocoașă cu paleta cu care mestecau în cazanele cu mâncare. Ca să nu mai spun de mulțimea ”culcaturilor” date și de ei. Dacă intrai la ei în bucătărie să le ceri apă, aveau pretenția să le ceri apa regulamentar, dacă nu te scotea în șuturi afară dându-ți și cu un polonic mare în cap. Iar apoi te lua gradatul tău, că de ce nu ai venit cu apă.

- Tovarășe soldat de anul doi. Sunt soldatul x, vă rog să-mi permiteți să, să-mi dați niște apă!

Dacă nu-i plăcea zicea:

- Afară! ...Fuga! ... Marș! Și te mai și plesnea pe spate cu paleta. Și asta dacă scăpai de ”culcaturi”.

Aveam o problema cu apa. Era cam criză. Pe atunci nu știam care era cauza. Și luam și noi apă pe unde găseam. De multe ori ne prindea alți soldați că ”furam” apă, și iar se lăsa cu ”culcaturi” și târâșuri.

Odată îmi venise și mie rândul să mă duc după apă. Cum nu găseam nicăieri, cam zăbovisem. Trăilă își făcea griji și îl trimite pe Sava târâș după mine. Trăilă, îi spune lui Sava, ca atunci când ajunge jos, să o i-a pe burtă până mă găsește pe mine. Săracul Sava s-a executat. Când mă vede  de departe și pe mine, se ridică din propria inițiativă în picioare, zicând că vin și eu.

-Ți-am spus eu să te ridici? Culcat!

Și iar a mers târâș, până am apărut și eu, lângă el. Ne spune apoi să urcăm repede. Când am ajuns în dormitor iar am luat castane, de la Trăilă și la propriu și la figurat. Mi-a făcut capul dâmburi, pentru că întârziasem cu apa. După care m-a pus să spăl dormitorul singur. Și ca să nu mă plictisesc m-a ajutat și Sava. Aveau o plăcere nebună să ne vadă târându-ne sau să facem flotări. Asta făcea, ca atunci când se făcea inspecția, să te vadă ”șefii” cu ținuta necorespunzătoare. Și iar ne ataca inamicul. Nu știu de ce, dar cred că uneori se făcea expres, pentru a avea motive serioase inamicul, ca să ne atace.

De două ori pe săptămână mergeam după amiază la ”portic” cum îi spuneau ei, terenului de sport. Acesta era un teren de sport cu toate aparatele pe el. Bare, paralele, frânghie, groapă cu nisip etc.

Acolo făceam ”sportul”. Eu când auzeam că ne ducem la ”portic”, cădea cerul pe mine, că știam ce mă așteaptă și acolo. După ce ne alerga câteva ture de teren, ne punea să ne câțăram la frânghie și la bară. Să facem flotări la cele două bare, sau să ne ridicăm în mâini pe bară. La mine în afară de frânghie toate îmi erau imposibile să le execut. De multe ori încerca și Bejenaru să mă ”ajute” lăsându-mă atârnat de bară. Când se convingea că nu mă pot urca îmi spunea:

- Nu ai condiție fizică și nu ai nici mușchi la burtă. Diseară facem mușchi la burtă în pat.

Iar seara mă punea să stau în pat cu picioarele ridicate la 45 de grade, 10-15 minute. Până coborau picioarele singure.

Lunea dimineața aveam lecții politice o oră. Bucuria mea că mai scurta din timpul de instrucție. Mă lăsa planton, sau punea pe un altul planton la echipamente, în timp ce restul, o tuleau la sala de mese, unde se desfășurau temele. După care plecam iar pe dealuri. Marți aveam două ore de politică. Iar era bine la BIM. (batalionul de infanterie marină). Vineri aveam patru ore. Atunci era trai. Acolo înarmați cu un pix sau creion notam ce ne zicea lentul într-un caiet. După care ”ne asculta”. Câteodată vorbea așa de frumos, că pe mine mă apuca somnul. Și asta din cauza deselor plantoane sch. 2, la care mă punea Bejenaru sau Trăilă.

Din când în când, lentul mă trezea, vorbind mai tare. Iar dacă vedea că nu-i chip cu mine, mă scula în picioare și mă ținea așa câteva zeci de minute.

- Grigoriule! mă strigă el. Dormi ai? Vorbesc frumos? Drepți!

După alte cinci minute, m-a lăsat să stau iar jos. Iar se prefigura pedepsele mele de la școala primară, când tovarășa Barbălată, ne pedepsea la fel, cu pretenția de a ține și mâinile ridicate deasupra capului. Noroc că poate ”lentul nu știa, că mai există și o asemenea pedeapsă, că sigur ar fi aplicat-o.

La început pe când noi abia venisem, după ce s-a cules strugurii prin zonă, au urmat inevitabil și vinul. Motiv pe cei de anul doi, ca să se aprovizioneze cu câte o sticlă, două de vin, dată printre sârmele ghimpate ale gardului și cu aprobarea celor din gardă. Cum le introduceau în unitate, numai ei știau.

Dar asta făcea, ca după ce analizau conținutul, să li se deschidă și mai tare pofta de instrucție cu noi. Și mai ales la cei de la AG-9. Noi când vedeam că vin cu sticlele, ni se făcea inima cât un purice, că știam ce ne așteaptă. Iar ordinele lor nu se lăsară mult așteptate. La noi, erau mai rar aceste ocazii. Nu prea se bea la noi. Și dacă totuși mai erau excepții, aceștia își vedeau liniștit de treabă, ca apoi să se culce. Oricum nu aveau curaj de Trăilă sau Bejenaru. Atât le-ar fi trebuit.

Și uite așa se apropia sfârșitul săptămânii. În acea zi după lecții politice nu mai mergeam la câmp, dar nu scăpam în schimb de portic după amiază. Sâmbăta era treabă! Program administrativ general. Duceam saltelele afară le puneam pe gardul de beton și ne vărsam nervii și amarul pe ele, bătându-le cu centura. După ce le omoram bine o juma de oră ne trimitea cu ele sus.

Câțiva de anul doi dădea intenționat peste noi, când eram cu saltelele în cap, motiv de distracție și veselie pentru ei. După care făceam paturile. După aia ne apucam de spălat pe jos. Pregăteam un alt ”oval spurcat” cu apă și ”săpunadă”, în care, gradații ne puneau să storceam și câte un tub de pastă de dinți în el.

Cică, să miroase frumos dormitorul. Ne puneam în serie câte doi până ocupam tot dormitorul. După care înarmați cu câte o perie de nuiele, frecam mozaicul de îți făceai mustața în el. Așa cum ne spuneau și ei. Atunci soldații de anul doi nu participau la spălat. Unii ieșeau afară alții se culcau.

- Știi ce bine e să adormi în sunetul periilor, spunea unul.

Câte odată mai venea ofițerul de servici pe unitate și îi mai scula, mustrându-i mai mult de ochii noștri. După ce pleca, ei se puneau iar în pat. Pe la 12 terminam și noi de spălat dormitorul. Până la 13 când era masa mai luam și noi o pauză. Mai făceam și noi ce puteam. Ori scriam acasă, ori ne coseam sau întăream nasturii, mereu se găsea câte ceva de făcut.

 Seara, înainte de ora 7, se citea presa. Un gradat înarmat cu un ziar ne ținea la curent cu știrile din ziua respectivă. Noi stăteam pe niște băncuțe care foloseau și la punerea ținutei seara, înainte de culcare. Acum stăteam pe băncuțe și ascultam pe gradat. Din când în când mai intra câte un alt gradat sau unii de anul doi care vrând să-și bată joc de noi ordona:

- Toți, bibanii culcat!

Atunci se stârnea un vacarm de nedescris. Se auzeau zgomotul băncuțelor, târâte pe ciment sau răsturnate. Ei se amuzau copios. Sau ne spuneau:

- Stați jos, și noi ne puneam repede pe băncuțe iar. Câteodată se opreau și zicea:

- Stați joi!

Unii se grăbeau să se așeze ne sesizând cuvântul.

- Ce v-am spus să stați jos? Am spus sa stați Jooo...i

Când era joi, ne lăsa să stăm jos. Înainte de ora 7 ne lăsa să plecăm la sala de mese unde urmăream telejurnalul. Aveam și televizor, ce te joci? Câteodată mai fugea imaginea, în sus sau în jos. Asta îi făcea să-i enerveze. Anghel, știind și el, că le aveam cu tv-urile, îmi spune să reglez imaginea televizorului. M-am dus și am oprit ”mersul” reglând la spate un buton. Au fost încântați toți de priceperea mea.

 Începusem să-mi fac aliați. După ce se terminau știrile, până la film mâncam și apoi cine voia se uita la film, cine nu, la nani. După ”muncile” de seară ne culcam și noi în sfârșit. Plantonul ne păzea. Se făceau trei schimburi pe noapte. Schimbul I era de la 21 la 24, sc. II de la 24 la 3 și sc.III, de la 3 la 6.

Când cădea cineva în abatere era pedepsit și îi se dădea dreptul de a alege care schimb vrea. Dar i se spunea că sc. 1 si 3 era ocupat. Așa că nu-i mai rămânea decât sc. 2 liber. Asta era cel mai rău. Ei râdeau de noi spunând că dormim de două ori. Aveam să fac și eu la plantoane, că adormeam și în timpul lor. Când venea ofițerul în control trebuia să-i dau raportul. Era vai și amar dacă găsea plantonul dormind.

Odată când eram și eu planton sch. 2 pe dormitor, pe la 2 îmi vine somn. În timp ce moțăiam, aud ușa închizându-se. Când tresar speriat nu mai era nimeni. Mă duc și deschid ușa încet. Când văd ofițerul care tocmai intra în alt dormitor. Mă făcusem mic de tot. Mă gândeam cu groază, ce mă așteaptă la ziuă, dacă acesta mă raporta. Spre norocul meu era un ofițer de treabă și nu m-a raportat. Nu mă văzuse nici din dormitor nimeni. Dormeau cu toții.

A doua zi era Duminică. Asta era singura zi în care mai răsuflam ușurați, cât de cât. Dar nu prea mult, că bătea la ochi. După făcutu sectoarelor de dimineață și masă, aveam liber să facem ce vrem. Unii dormeau, alții ieșeau la un fotbal, alții primeau vizite de la rude sau soții, care erau din oraș, sau din apropiere. Alții jucau table, șah la club sau în dormitor. La început la fotbal, numai asistam, uitândumă cum joacă gradații si cei de  anul II. Mai băgau și câte unu de anul I, dacă era loc, sau cel în cauză era mai fâșneț. Eu am jucat fotbaltârziu, și asta în primăvară, când se făcuse vremea mai bună. Am debutat tot ca portar, numai că aici poarta era mai mare, decât cea din curtea școlii. Nici să alerg atâta nu puteam.

Într-o duminică după masă, mă învită sergentul Bejenaru să joc cu el table. Îmi zice:

- Vezi poate nu mă bați, că ai încurcat-o! Auzi e ordin!

Și cum ordinul trebuia executat și nu discutat, i-am făcut plăcerea dându-i o bătaie, ca să se sature de table. În final i-a plăcut cum am jucat, Mă gândeam că acu o să dea iar cu mine de pământ. Dar nu! De data asta a fost domn. Ba la urmă m-a și felicitat.

- Bravo! Știi să joci table!

- Păi am mai învățat și eu câte ceva de la tata, zic eu cu jumate de gură.

Apoi mi-a strâns și mâna. Gest care m-a uimit pe moment. Nu era el omul care să se recunoască învins. Câțiva soldați de anul doi care urmărise partida, printre care și Popa, zic încercând să pună gaz pe foc:

- Păi cum Bejenare ? Să te bată bibanul...

A ridicat din umeri și nu a zis nimic. Dar asta nu m-a scutit de desele pedepse, pe care mi le tot aplica. Nu știu cum se face dar cu mine insista cel mai mult. Ceilalți, nu prea le venea așa de  des rândul. Poate și de faptul că nu prea se băga la celelalte grupe. Se mulțumea să bage numai strâmbe, iar Trăilă, dacă erau de la el, mătura cu el pe jos. Numai Sava o lua din ambele locuri. Și de la Bejenaru, dar si de la Trăilă. La Anghel era domnie. Oare nu aș fi putut nimeri la el? Poate o duceam și eu mai bine...

Singurele zile bune sau fericite, erau de câteva ori pe an, când se făceau mese festive și ne dădeau și puțină țuică. La 1 Mai, 23 August,1 Decembrie, 24 Ianuarie și de revelion. Atunci era sărbătoare. Era prima masă festivă pe care o apucam după depunerea jurământului - cea de 1 Decembrie. Apoi a urmat  și cea de revelion. Și cum am făcut doi ani, aveam să prind destule mese festive.

Acum era pe 31 Decembrie 1977. Era să fie a treia zi festivă, de când venisem în armată. Era iarnă. Pentru mine avea să înceapă – ”Teroarea Albă”.

Teroarea albă

Toată iarna a fost un blestem pentru mine. Când era instrucție ne băga în cea mai mare zăpadă. Parcă o căuta expres! De multe ori mai nimeream cu ”daciile” în câte o groapă ascunsă plină cu zăpadă. Și chinuite și trage afară mitralierele.

Ne chinuiam mult până reușeam să le scoatem. Mai mult cei din față se chinuiau. Și asta că de multe ori, una sau cele două roți nimereau întro groapă adâncă plină cu zăpadă.

De multe ori mai punea umărul și lentul, ca să ne ajute comentând la adresa noastră diferite cuvinte. Eu înghețat bocnă. De abia mai puteam să mai merg. Îmi înghețase și mâinile. Și asta pentru că Bejenaru, iar făcea ”culcaturi” cu mine prin zăpadă. Tabla de la cutiile de muniții, era rece și mi se lipea mâna pe ea.

Stăteam cu pumnii închiși și împingeam înainte. Începusem să cred că mai bine era să ieșim iarna la instrucție, cu lentul decât cu Bejenaru. Cel puțin lentul nu mă bătea. Și așa mai scăpam de ”stacoalcele”- ghionturile lui Bejenaru sau Trăilă. Numai fruntașul Anghel nu-mi zicea nimic. El mai încerca cât era posibil, să-mi mai amelioreze suferințele.

 În acea zi ne rătăcisem pe coclaurile de acolo și am ajuns și noi la unitate pe la ora 15.

Noroc că cei de la bucătărie ne păstrase ceva mâncare, la ordinul colonelului. Acesta văzuse că nu venisem la raport. Știu că l-a chemat atunci pe ”lent la el. Ce i-o fi spus nu știu. Că a doua zi nu ne-a mai atacat inamicul. Sau poate se ascunse și el de frica Colonelului. Din când în când ne mai ataca și aviația inamică. Trebuia să ne culcăm pe spate și să ne facem că tragem cu arma în niște avioane invizibile. Cel mai rău era cu echiparea compediului ”nuclear”. Eu nu reușeam să mă ”bag” în el nicidecum. Trăilă îmi zice:

- Dacă cade o bombă nucleară peste tine mori.

Eu de acolo:

- Și ce? Dacă cade peste mine, voi o să aveți o soartă mai bună?

- Ce ai zis?

Și iar începea frecușul.

Întro zi se făceau trageri lângă un poligon aflat la mare distanță de unitate. Cred că pe la Sarichioi. Atunci” lentul, numește doi dintre noi, pe Usatenco și Lupul în prima serie, ca să stea de pază în zonă. Misiunea lor era, să nu lase pe nimeni să treacă prin acea zonă, că spuneau ei, să nu-i nimerească vreun glonț rătăcit.

Apoi a urmat o altă serie de doi dintre cei de anul doi. După o săptămână sau întors cu toții. Povesteau ei, că au petrecut bine. Se duceau și în sat unde mâncau și beau ceva, ca să se încălzească. Îmi imaginam cum erau nopțile pe acolo în toiul iernii.

Zilele de instrucție începuse să alterneze și cu garda. Făceam și gardă la câteva zile. Prima dată când am auzit eu că facem și gardă, bucuria mea. Îmi ziceam că mai scap de instrucție. Chiar i-am spus șoferului de lângă mine, care îl avea pe Vieru în grijă, alt biban ce era șofer și el.

- Ce bine, că mai scap și eu de instrucție.

- Nu te bucura prea tare! îmi spune el. Ai să vezi tu! Ai să zici că tot mai bine era la instrucție. Ai să te convingi!

Știa el ce știa. Doar era veteran. Și m-am convins spre amărăciunea mea.

Locotenentul nostru, era un tip care îi plăcea armata. Aș putea spune că o avea în sânge. Punea foarte mult suflet în tot ce făcea. Și mai ales pe disciplină. Nu făcea nici o deosebire între noi și cei de anul doi. Pentru el toți erau egali. Cine greșea plătea. Asta nu însemna că nu pedepsea și pe gradați când greșeau, sau când îi ajungea unele zvonuri și pe la urechile lui. Era omul dreptății. Era milităros. Câteodată îl supăra cei de anul doi cu câte ceva și atunci spunea:

- Anul întâi pe jos, iar anul doi ”în copaci”.

Când, epuizat la capătul puterilor mă prăbușeam pur și simplu pe mitraliere, Bejenaru încerca să mă ajute, oprindu-se și mai făcând câte un popas. Când observa lentul, care mergea înaintea noastră, se întorcea și se lua de Bejenaru.

- De ce v-ati oprit? întreba el.

- Grigoriu tov”alent, nu mai poate.

- Înainte! ordona el.

- Să nu moară! încercă Bejenaru, să-i mai i-a din avânt.

- Lasă-l că nu moare, zicea lentul. Înainte!

Vai! Îl cuprinse și pe Bejenaru mila de mine. Din când în când se apleca și mai împingea și el cu mine. Aveam să aflu mai târziu că toate aceste ”zel-uri” le făceau numai în dorința de a apleca și ei acasă cu un grad. Sau cu o ”macaroană” cum spunea unii de anul doi. Sau mai târziu cu câte o ”tablă”. Dar și ”lentul o făcea tot din același motiv. Trebuia să devina lent major. Avea să aibă trei stele. Mai bine zis ”steluțe”. Mult mai târziu aveam să aflu că îl avansase căpitan.

Oare acu pe unde o mai fi? Și ce grad o avea? Dacă pe atunci în ”77 avea vreo 30 de ani acu sigur are aproape 70 și… de ani, în 2014, când corectez pentru a nu știu câta oară acest manuscris. M-am apucat de ele în 2006. Nu credeam, că așa de greu e să scrii o carte, că nu mă mai apucam. Sper anul ăsta să reușesc. Dar era să fie numai o speranță.

Din când în când, se mai ținea și lecții de teorie, privitoare la armamentul din dotare, sau la câte o strategie, atunci era mai liniște Mai răsuflam și eu ușurat. Când coboram în sala de specialități, jos la subsol, făceam instruire teoretică. După ce a explicat tot, mă pune pe mine ”lentul, să repet tot ce reținusem. Țin minte că era o lecție despre tragere. Și lentul ne învăța cum să calculam unghiul de tragere a unei arme, pentru ca aceasta ”să bată” la distanța maximă. Cum nimeni nu știa, m-am oferit eu să explic:

- Spune Grigoriule, face el. Mă ridic în picioare.

După care începe formula de prezentare:

- Tovarășul locotenent, sunt soldatul Grigoriu, raportez: Pentru a afla distanța maximă de tragere a oricărei arme, trebuie ca ea să facă un unghi de 45 de grade cu orizontala.

- De ce? mă întreabă ”lentul Bucur.

- Pentru că, dacă facem două axe x si y, iar pe x punem distanța, iar pe y înălțimea, vom vedea că unghiul cel mai favorabil ca bătaia armei să fie maximă, este de 45 de grade. Pentru că, dacă unim aceste coordonate, obținem un triunghi cu unghiul de 45 de grade. Iar tangenta de 45 de grade este 1. Orice valoare a unghiului sub, sau peste acest unghi, face ca distanța să varieze în minus. Dacă alegem un unghi de 30 de grade, tg este sub 1. La fel și dacă alegem un unghi de 60 de grade, tot sub unu e valoarea tangentei. Ceea ce face ca distanța unui proiectil să fie maximă la 45 grade.

- Bravo! Felicitări! zice el. Uite așa mai vii de acasă, nu suntem noi buni la instrucție, dar suntem buni la teorie și tragere. Lui Trăilă și Bejenaru ”îi râdea” acum mustața. Și Anghel se uita la mine zâmbind.

După care a urmat și alte lecții și atunci și în zilele următoare, la care ”lentul mă punea să dau explicații. În altă zi era să fie o temă despre bomba nucleară și efectele ei dezastroase. Și aici m-a ascultat. Câteodată îl uimeam și pe el, dar și mai ales pe unii bibani. Eram foarte receptiv la teorie și luam calificative maxime - FB. Același calificativ aveam și la ședințele de tragere.

Întro zi când eram singuri cu gradații la instrucție pe câmp, adică fără ”lent, Trăilă văzând că primeam mustrări chiar și de la bibani, a încercat să mă învețe box. El dădea și eu încercam să mă apăr. Mă apăram destul de bine că aveam și reflexe. Când se enerva mai îmi scăpa și câte una mai tare, așa ”din joacă” cum spunea el. Bejenaru se uita la noi zâmbind și mă încuraja făcându-mi semn ca să-l pălesc.

- Hai dă și tu că nu-ți fac nimic. E ordin! încerca el să mă convingă. Câteodată și pumnul meu își mai atingea ținta. De câteva ori nu a spus nimic. Îmi zicea ”bravo!”, dar după ce începusem și eu să-mi mai vărs amarul pe el, s-a oprit și m-a pus la respect imediat.

- Ce, te-ai dat la bârfa? îmi zice el. Culcat! ... Drepți! Uite ce tare m-a lovit!

- Nu tu ai vrut-o? face Bejenaru râzând.

În alte zile, când ne dădea pauză, continuam iar ”joaca”. Eu îi spun că nu știu box, dar că știu Karate. Când au auzit s-au amuzat cu toții.

Adevărul că aici cunoșteam doar teorie de prin cărțile pe care le studiasem acasă - Judo și karate. Dar nu avusesem ocazia să exersez și pe adversar. Acum mi se ivise această ocazie. Pentru el era ceva nou. Așa că îl loveam mereu. Bine că îl loveam mai mult în umăr. Și câte o dată și în piept. Cum se nimerea. Îl loveam cu palma deschisă. Mai bine zis cu cantul, sau cu vârful degetelor. Acum m-am mai ridicat și eu, cu această demonstrație, în ochii plutonului. Chiar le-am mai arătat și niște figuri și scheme de ale mele. Mă fac că vreau să-l lovesc și, apoi în timp ce eram în aer, mă răsucesc repede cu fața în spatele lui, lovindu-l cu palma în ceafă. Le-a plăcut această schemă.

 Așa că seara înainte de raport, Bejenaru se lăudă cu mine pe la alții, zicându-le că dacă nu se liniștesc mă dă pe mâna mea. Eu zâmbeam forțat. Dar ceilalți râdeau ca de o glumă bună, când auzeau.

- Cine ? Grigoriu?...

- Nu credeți? ia veniți încoace! Și ne retrăgeam mai la dos. După el și Trăilă cu mine. Voia să-mi facă galerie.

- Hai dă! Apără-te face Bejenaru.

Eu la început, încerc timid, mai mult cu frică. Nu știam ce poate adversarul. Mai ales că era și el gradat. Încerc eu o eschivă și îl fac să se descopere încasând una.

- Bravo! 1- 0, pentru Grigoriu, face Trăilă, încurajându- mă.

Adversarul, încearcă să mă lovească și iar mai primește una. Bine că nu dădeam nici eu tare.

- 2-0, face iar Trăilă.

Nu știu cum s-ar fi terminat această dispută, dacă nu ar fi sunat goarna pentru adunare. Așa a luat sfârșit meciul prin abandon.

Asta a m-ai făcut să mai prind ceva curaj. Câteodată mai în glumă când bibanii sau cei de anii doi de la AG-9, făceau mișto de noi, Trăilă și Bejenaru, le spunea:

- Dacă nu încetați vă dau pe mâna lui Grigoriu!

Bineînțeles că ei nu au luat în serios vorbele lui, așa că se porneau pe râs.

- Cine Grigoriu? ziceau unii. Asta a fost cea mai tare glumă pe care am auzit-o! zice altul.

- Râdeți voi, dacă ați știi ce știe? Ia Grigoriule fă-le o demonstrație! mă încurajează Trăilă.

Eu mă uit la el cam cu reținere. Bineînțeles că nu m-am băgat. Dar asta avea să mă coste, iar niște ”culcaturi” de la ei.

- Nu vrei să execuți ordinele? făceau ei. Culcat!... Drepți! ... Culcat ... Drepți!

Și așa până au intervenit tot cei de la AG-9 ca să-mi dea o pauză.

- Lasă-l măi naibii!

Bineînțeles că asta nu mă scutea de bătăile lor zilnice. Nu nici vorbă! Așa că cu toată tehnica mea, nu m-ar fi putut apăra de cei doi. În schimb făceam fața la provocările celorlalți care mă invidiau. Era suficient să prind numai una, că renunțau să mă mai batjocorească. Atunci lui Bejenaru și Trăilă îi râdea mustața.

- Așa te vreau! Nu te lăsa! Nu fi prost! Arată-le și tu, de ce ești în stare.

Trăilă mă pune întro zi să-l bat pe Sava. Și așa era el amărât numai bătaia mea îi mai lipsea. L-am mai lăsat să câștige și el. Dacă la început mă priveau toți cu milă acum mă priveau și cu respect.

Bine că nu mergea fentele mele la toată lumea. Pentru că mulți nu știau de glumă, iar eu știind ce mă poate aștepta, nu mai insistam, bătând în retragere.

Din soldații de anul II de la A-A, mai erau Axente, care era cel mai slab. Cred că el era opusul meu. Și el trecuse prin mari greutăți când a fost și el anul I. Mai era Gherasim, Popa, Țugneanu, Păpădie, șoferul și cei trei gradați.

La noi în unitate erau mulți civili, care lucrau în diferite meserii. Aveam tâmplar, cizmar, electrician, zugrav, instalator, croitor, bucătar, precum și câteva femei la spălătoria unității. Ele ne spălau lenjeria și de pat și de corp. Asta din grija sergentului Voinea, ce era cu administrativul, pe bateria AG-9 și A-A. Tot el ne schimba ținuta și bocancii. Mai târziu aveam să am și eu prioritate, a-mi da și mie efective mai noi. Tot el ne dădea și solda. Era 40 de lei pe vremea aia. Era bine, decât de loc. Înaintea mea, spuneau ei, solda era 20 de lei.

Prima dată când l-am cunoscut pe nea Fane - tâmplarul, a fost, la recomandarea unui soldat de anul doi de la AG-9. Deoarece în ”diplomatul” meu... nu îmi încăpea prea multe lucruri, un soldat de anul doi, de la baterie, văzând cu ce fel de valiză venisem, se oferă să mă ducă la nea Fane la tâmplărie. El era prieten cu nea Fane.

Când mă vede cât de slab eram, mă întreabă:

- Ce-i cu tine? Mai ai oleacă și dai în primire.

Îi spun că nu am valiză și dacă printre picături ar putea să-mi facă și mie o valiză. Soldatul mă susține și el:

- Fă-i nea Fane, că e amărât și nu are pe nimeni...

Așa avea să afle și nea Fane de situația mea. De atunci îl mai vizitam, în limita posibilităților, dar și cu știrea lui Bejenaru sau a lui Trăilă. Mai târziu aveam să semnez condica mereu la el. Când mă vedea, mereu mă întreba ce mai fac?

Cu nea Fane aveam să mă împrietenesc cel mai tare. El a fost primul. Și azi așa, mâine așa, ne-am împrietenit. Dar valiză tot nu mi-a făcut. El avea grijă de toate băncile și băncuțele noastre, precum de ușile, ferestrele și mesele din unitate. Nea Fane se plângea Comandantului, să nu le mai dea la soldați atâta mâncare că sunt grași și rup băncuțele. Dar nea Fane nu știa, că băncuțele noastre aveau zile grele seara cu noi. Și noi cu ele.

În gardă

Și iată că veni și prima zi de gardă. Erau mai multe posturi în unitatea noastră. Unele erau în interiorul unității, altele în curtea unității și unul în afara ei. Patru din ele erau la fiecare colt al gardului unității. Mai erau la poartă și la parcul auto. Dar astea de la orele 18 seara. Și încă unul în fața corpului de gardă. Acesta era un post de mijlocire.(P5) Cel de acolo trebuia să preia eventualele semnale de la celelalte posturi, transmițându-le la comandantul gărzii.

 Înainte de a ne băga în gardă un căpitan ne-a prelucrat un material în care ne făceau cunoscute datele despre consemnele și atribuțiile noastre în timpul gărzii. Erau acolo niște reguli stricte care nu trebuiau să fie încălcate.

Una din ele spunea că trebuie să fii vigilent. Adică atent. Să nu citești, să nu scrii, să nu mănânci, să te subordonezi numai comandantului gărzii, sau locțiitorul acestuia, să nu vorbești cu nimeni, să nu lași persoane străine de unitate să se apropie de gardul unității, să nu cânți, să nu dormi, să saluți diversele persoane cu funcții sau grade când ești la drapel, să păzești intrările birourilor acestora, să nu aia, să nu ailaltă. Bașca că mai aveai de respectat și o mulțime de consemne referitor la fiecare post în parte. Unele erau somațiile și tot felul de dialoguri prostești. Și multe altele.

La trei posturi aveam și telefon. Îl foloseam în caz de nevoie, sau când ne mai verifica gradații. Cum pe Bejenaru îl avansase sergent, acum el era șeful. El avea să fie comandantul gărzii și Trăilă locțiitorul. Pe e îl avansase caporal. Numai fruntașul Anghel, tot fruntaș rămase.

După ce ne repartiza pe cei șapte în câte un post, o grupă de șapte mergeau la dormitor, la culcare, iar alți șapte rămâneau de veghe. Când după trei ore veneau cei din post, cei care dormeau se duceau în post, iar cei sosiți făceau veghe, în timp ce, cei care făcuse veghe, se duceau la culcare. Dar asta era numai teoretic. Pentru că aveam să constat că lucrurile nu stăteau chiar așa, cel puțin la început.

Cum am intrat în corpul de gardă, toți 14 care mai rămăsesem, ni s-au repartizat fiecăruia, câte un sector, în funcție de postul la care era repartizat. Unii aveau wc-urile, alții corpul de gardă. Alții sala de mese. Unii, întrarea în corpul de gardă și exteriorul. Alții dormitorul. Și uite așa fiecare avea de treabă. Cel mai câștigat era cel din post. Dar avea să le vină și lor rândul, când se întorceau.

Pentru început, ca să ne acomodeze cu situația nouă, cei de anii doi aduc un ”oval” cu apă chipurile să spele. După care unul din ei se face că se împedică și varsă tot ”ovalul” pe sub băncile și mesele din corpul de gardă. Și asta la inițiativa lui Bejenaru, care complota cu el, făcând semn acestuia să-l răstoarne.

- S-a spart caloriferul! Ce stați? Adunarea sub masă. Luați fiecare câte o cârpă și să nu mai văd urmă de apă, țipă Trăilă. TrăilBejenaru jubila și el alături de sergent, zâmbind. El stătea și ne urmărea. Dar nici cei de anul II nu făceau nimic. Unii stăteau la bârfă, alții pe bănci, îngreunându-ne nouă munca.

M-am pus jos, eu și cu alți doi să strângem apa. De obicei cu Sava, iar al treilea - Uncu, ni s-a alăturat de bună voie. Au mai atacat și alții apoi podeaua. Cu cât o strângeam, se aduna mai multă. Parcă izvora. Și asta din ”grija” celor de anul doi. Sava care era și el lângă mine, spune:

- Apoi așa nu mai terminăm niciodată.

- Ce ai zis? zice Trăilă care îl auzise. Culcat ! Drepți! ... Culcat ! Drepti!...

Și îl culcă pe bietul Sava în bălțile de pe sub mese și la urmă l-a mai pus și târâș pe sub ele.

- Al dracului bibani, s-au dat la bârfă, zice Popa.

Aveam să văd că cel care ne punea paie pe foc, era unul de anul doi de la noi, care îl chema Popa. El ducea și ”ștafeta” la gradați. Aveam să aflu mai târziu de la Trăilă, că el a fost cel mai prost, când a fost și el ”biban”. Iar acum o făcea pe grozavul cu noi. Probabil ca să-și scoată pârleala.

- Asta ca să nu mai comentezi! zice Trăilă. Ieși afară de sub masă și continuă să strângi apa. Când a ieșit Sava de sub mese era ud tot pe veston și pantaloni, cum se târâse. În fine ne lasă să strângem apa după care ne pune pe toți la veghe.

- Păi cum măi bibanilor, face iar Popa, voi nu știați că aici in armată ”veghea” e ”cârpă” și ”somnul” e ”veghe”, iar postul e post! Al dracului bibani, mai zise el râzând.

Dar și aici aveam să constat pe propria mea piele că nu era bine. După ce a controlat și celelalte sectoare Trăilă, ne-a lăsat în pace o vreme. Începusem de la ora 21. Până la 24 mai aveam o jumate de oră. Atâta ne-a luat ca să strângem apa. Și câte se mai făcea în gardă. Mereu inventau ei ceva, ca să nu stăm degeaba. Că ziceau ei, soldatul roman trebuie să fie vigilent și în permanentă mișcare.

În scjimb, când era ora de masă ne lasă să mâncăm liniștiți. Din spre partea asta era mai bine. Bejenaru numea pe cineva să aducă mâncarea de la bucătărie. Apoi cineva o făcea pe veselarul. Și aici îmi venea rândul mereu. Dar nu era bai!

Când vine schimbul, pe noi ne-a băgat la somn. Noii veniți i-a pus la ”veghe”. Cei care îi trezeau, comandantul gărzii sau locțiitorul, îi scotea afară la înviorare înainte de a-i băga în ”post”. Și istoria s-a repetat. S-a spart și la ei caloriferul. De data asta rămaseră cu Bejenaru. Trăilă se duse să se ”întindă” nițel.

Când mă duceam și eu în post, ziceam la început ”taci că e bine”.

Am luat prin rotație toate posturile. Unele mai pretențioase decât altele. Fiecare își aveau consemnul său. Cel mai rău era la ”Drapel” ziua. Stăteam cu pistolul mitralieră la piept și cu mâna dreaptă băteam în patul armei, asta ca salut, atunci când treceau pe acolo diverși ofițerii, sau se deschidea vreo ușa și ieșea un ofițer.

De multe ori ieșea chiar comandantul - Colonelul Zugravu. Când mă vedea pe mine se oprea și zâmbea sincer cu sub înțeles, uitându-se la mine... Nu știu de ce, dar și el puse ochii pe mine, încă de la început... Cred că îi ”plăcea” și lui de mine. Avea să facă mai târziu, destule glume la adresa mea. Când mă uitam la dânsul aveam impresia că în fața mea stătea ”Domnul Moldovei” – Ștefan. Așa de bine semăna cu el. Cu mustața aia a lui și vorba blajină și plină de sarcasm. Nu era nici mare de statură. Auzindu-l cum ni-i se adresa, atât de bine, cât și de rău, parcă îi auzeam glasul lui Calboreanu, când îl interpreta pe Ștefan cel Mare, în piesa de teatru: ”Apus de Soare”. Chiar așa îl porecliseră și cei de anii doi: ”Ștefan Cel Mare”.

Seara era bine că nu mai rămânea nimeni. Vorba vine bine! Dar și aici Bejenaru îmi căuta motive ca să mă ”scuture”.

Odată după ce mă duce la drapel seara la 21, mă pune la încercare. Îi dă niște indicații pe șoptite la alt gradat de la altă armă care se afla atunci prin preajmă. El se duce la o ușă care era sigilată și se face că vrea să o deschidă, băgând o cheie în broască. Eu văzusem scena, și l-am lăsat în pace, știind ce vrea de fapt.

Când vine ”întâmplător” Bejenaru, după colt, și văzându-l ce face ăla, se ia de mine zicând, de ce îl las să umble la uși. Nu știu că am în consemn, să nu las pe nimeni să se atingă de uși? Încerc să-i spun că am crezut că glumește.

- Glumește? Ei lasă că ieși tu din gardă, să vezi ce o să glumesc și eu cu tine; veghea și cârpa te așteaptă. Am crezut că glumește, sau că uită. Da de unde, nu uitase. Și am stat în corpul de gardă șase ore. După care m-a băgat iar în post. Și nu eram chiar singurul. Ce eu să mă plictisesc. Trebuia să le găsească și lor ocupație.

La postul din afara unității, era mai bine. Și asta numai vara, toamna, sau primăvara. Numai iarna nu! Nu erau gradați decât la trei ore, când veneau să schimbe posturile. Numai că nu am ținut cont de un amănunt. Cum afară era iarnă și se făcea ger peste noapte, îmi degerase și urechile într-o noapte.

Câteodată când frigul depășea anumite grade ne mai îmbrăca și cu haine mai groase. Cu un fel de șube blănite lungi. Iar în picioare ne dădea un fel de ”pâslari”. Arătam ca ”bacii” de pe munte.

Noroc că mai veneau și câinii acolo. Așa ne mai încălzeam reciproc. Acolo era castelul de apă a unității. După ce pleca schimbul lăsându-mă acolo, eu mai patrulam cât mai patrulam după care chemam câinii și mă lipeam de ei încălzindu-mă. Până la 3 îmi prindeau bine. Încercam să mai ațipesc, dar frica că puteam fi prins îmi dădea puteri și mă ținea treaz. Când se apropia schimbul câinii îmi dădeau de veste. Întro noapte pe la 3 vine Trăilă cu schimbul. Eu când îi văd încă de departe pe la 50 de metri, îmi dau și eu importanță:

- Stai Cine?

- Comandantul gărzii!

- Comandantul gărzii la mine, ceilalți pe loc, zic eu în continuare. Încercând să respect consemnele impuse. Pornește comandantul spre mine.

- Luminați-vă fața! zic eu mai departe. După ce își luminează fața cu o lanternă, și ajunge la mine, mă i-a iar în șuturi.

- Ce, măi nu știai că sunt eu?

- Ba da dar știți consemnul...

- Da!? Lasă că-ți dau eu consemn...

Și pedeapsa s-a prelungit iar.

Altădată veni Bejenaru cu schimbul. Tot la 3 noaptea. Eu dacă am văzut cine era nu am mai făcut uz de parolă și alte alea. Bejenaru când s-a apropiat de mine, râzând îmi spune:

- Iar ai căzut în ”oval”.

- Păi tovarășul caporal Trăilă, zicea....

- Taci că te i-a mama naibii... mă amenință el pe drum.

Tot drumul până la unitate l-am făcut numai în ”salt înainte” și târâș. Iar îmi înghețase mâinile și degetele. Zăpada era destul de mare. Prin unele locuri aceasta atingea jumate de metru. Pe drum era bătută dar pe margine, era destulă. Și o căuta, unde aceasta era mai mare. Credeam că nu se mai termină drumul. Mă trimitea aiurea în câmp vreo zece metri și dădea iar comanda: ”La mine...adunarea!”

Când am ajuns în corpul de gardă, iar mi-a dat de treabă. Oricum o dădeam tot rău ieșea. Eram ud leoarcă. A trebuit să-mi curăț și arma de zăpadă.

Când intram în gardă ni se dădea câte patru sectoare cu cartușe. Unul îl puneam la armă. Nu aveam voie să armez ca să bag cartuș pe țeavă, decât în cazuri excepționale. Dacă eram atacat sau altceva. Umblam cu arma tot timpul asigurată. La fiecare ieșire din schimb ne ducea cu toții la rastel afară, puneam arma cu țeava în sus, scoteam încărcătorul, apoi armam, percutam și apoi asiguram. Asta era procedura!

Și toate zilele negre ale mele, aveau să se repete la indigo.

Era o adevărată teroare pentru mine. O teroare albă.

Gânduri negre

1.

Întro zi mă duce la un alt post în partea de nord a unității în interior. Era lângă depozitul de carburanți din parcul auto. Treceau greu orele. Eu ca să mai treacă vremea, încep să mă gândesc la nana și la bunica, la toate zilele de când eram în armată. Îmi aminteam de fiecare clipă și secundă pe care o trăisem din plin. Mă gândeam la ce avea să mă aștepte iar săptămâna viitoare, când totul o să se reia de la capăt, făcându-mi iar viața un calvar. Iar, bătăile lui Trăilă, sau a lui Bejenaru, sau ”cursele interminabile” a ”lentului” pe dealuri.

Corvoada sectoarelor care se terminau întotdeauna prost, pentru mine. Și la toate astea se adăugau și ”pedepsele” celor de anul doi, sau a altor gradați când ne prindea pe traiectorie. Îmi ziceam: ”oare de ce am fost lăsat să sufăr atât și să mă chinuie atâta alții. Ce rost mai aveam să mai continui așa? Am mâncat bătaie de mic, acasă, la școală, pe stradă, acu și aici la armată...”

Începuse să mă năpădească gânduri negre. Mă uitam la armă și parcă îmi zicea cineva: ”asta e soluția ce mai aștepți!”. La care alt gând mă sfătuia: ”lasă, mai ai răbdare, că vei trece și peste asta”. Începuse iar să se dea în mine o mare luptă.

Când mă hotăram spre partea negativă, venea repede cea din partea pozitivă și iar stăteam în cumpănă. Cum gândul rău, puse stăpânire pe mine și nu îmi mai dădea pace, mă hotărăsc - cobor arma de la umăr. O las încet în jos. Când să mă hotărăsc să apăs pe trăgaci mă cuprinde panica. De frică totuși apăs... Și nimic! În frica mea și curios de ceea ce o să urmeze, uitasem un amănunt. Uitasem să armez și să dau siguranța jos. Poate până la urmă o făceam, dar salvarea mea era să vină tot de la Trăilă, care venea să mă schimbe. De departe a văzut că eu eram cu arma în mână.

Atunci nu mi-a spus nimic. Nu știu dacă își dăduse seama de ceva. După ce am intrat în corpul de gardă, fără nici un cuvânt m-a trimis la somn. Am rămas perplex, nu mă așteptam la asta din partea lui. Ba mai mult am constatat că mă schimbase și mai devreme. Normal mai aveam de stat cam o jumătate de oră.

Cred că a băgat pe altul în locul meu. Cum eram singur în dormitor, de emoție și speriat de urmările evenimentului, am izbucnit în plâns. Nu mai puteam rezista. Asta fusese prea mult. Noroc că eram singur. Și acum când încerc printre lacrimi să scriu, aceste rânduri, mă cuprinde iar emoția și un deja-vu. Asta ca urmare a amintirii evenimentelor de atunci. Îmi apare pentru o fracțiune o fază pe care mă sperie, dar apoi o uit imediat.

Așa am rămas în dormitor șase ore. Dormisem și veghea și somnul. Ceva se întâmplase. Nu știu ce? Dar ceva era.

A doua zi era Duminică. Luni ieșeam din gardă. Seara intră ”lentul nostru de servici pe unitate – ofițer de servici. Totul a mers normal după aia. A doua zi vine ”lentul la noi în corpul de gardă. Se i-a de Trăilă și Bejenaru. Apoi năvălesc toți trei în dormitor.

- Afară! Adunarea! face lentul.

- Nu măi așa, zice lentul, luați și saltele cu voi și le bateți bine.

Ne puse să facem curat în dormitor. Scoatem toate saltelele și le ducem la bătut. Între timp alții și eu făceam curat pe jos. Dacă la început făceam numai noi curat, acu ”lentul pusese pe toată lumea, mai puțin gradații, ca să facă pe jos lună. La urmă am spălat cu ”coada”. Instrument interzis pentru noi cei de anul I. De obicei numai cei de anul II o foloseau. Acum ne-o dăduse și nouă pentru prima dată. Un fel de mop al zilelor noastre. Acesta era făcut din resturi de frânghie împletită și legată de coada unei mături.

După ce am terminat, a venit iar în inspecție și nu s-a lăsat până ce atât dormitorul cât și corpul de gardă să arate lună.

- Lasă că pentru asta, luni vă atacă iar inamicul, ne amenință el la plecare.

Ce o fi vrut să spună, nu știam. Pentru care asta?...

Timp de o lună nu am mai fost ”selecționat” pentru gardă.

Dar și ”lentul s-a ținut de cuvânt. A fost tare furios inamicul în ziua aceia. Numai în salturi, suișuri și coborâșuri, i-a ținut. Iar la urmă ca încheiere, a mai făcut rost și de 5 Km, asta așa ca să ne învățăm minte. Numai că a făcut-o fără prezența mea și a lui Sava.

Luni dimineață Bejenaru, după ce îmi fac patul, mă ia deoparte și mă întreabă:

- Nu vrei să mergi la ”grupă”, la bucătărie?

- Da! fac eu.

- Bine uite o să te duci cu Sava.

De ce o fi vrut sa ne trimită la bucătărie și mai ales și pe mine, nu știu? Așa că ne-am prezentat jos împreună cu Bejenaru. Acolo un soldat de anul doi, bucătarul și doi bibani de la alte arme. Printre ei îl văd și pe fostul coleg de școală - pe Serghie. Se orientase și el între timp, ca să mai scape și el de fugăreala de la AG-9. Și fața lui le căzuse cu tronc, celor de la AG-9. Mereu servea și el podeaua. Serghie se ”înrolase” la bucătărie. Probabil că să – mai scape și el de frecușul de la AG-9. Nici el nu avea o altă soartă mai bună. Poate știa să și gătească diverse preparate de mâncare. A făcut și școala de bucătari.

- Ăștia sunt?  întreabă cel de anul doi..

- Ăștia! De unde alții?

- Nu ai găsit și tu alții mai ”grași?” întreabă bucătarul, care dând cu ochii de mine, se uită cu milă la mine.

- Bine, zice bucătarul, lasă-i aici că sunt în siguranță.

După ce plecă Bejenarul, ne dădu să mâncăm ceva mai special decât ceilalți, după care ne băgă în priză.

- Spălați cazanele și să le văd bec, zice el.

Am luat fiecare câte un cazan și le-am frecat de le-a ieșit ochii. După o jumătate de oră cazanele străluceau. La soare te puteai uita, dar la dânsele ba!

- Bravo! zice el, acum vă mutați la grămăjoara aia de cartofi.

”Grămăjoară?” Era ditamai ”muntele!” Ne așezăm noi patru în jurul grămăjoarei și o atacăm din toate parțile cu cuțitele. Eu aveam oleacă de experiență la curățat, de la mama. Uite vezi și treburile mamei mai sunt bune la câte ceva. Nu se știe niciodată în viață! Ceilalți parcă curățau mai încet și dădeau și jumate de cartofi cu tot cu coajă.

- Mai cu milă, mai cu milă, că îi lăsați pe ăștia flămânzi, spune bucătarul.

- Uite cum curăță bibanul ăsta, zise el dându-mă drept exemplu.

- Cum te cheamă bibane?

Ii zic, după care:

- De unde ești?

Când îi spun, zice:

- A, ești din același oraș cu bibanul ăsta, zise el arătând spre Serghie.

- Păi am fost colegi și la generală.

- Uite vezi, ați ajuns și colegi de armată.

După o oră grămăjoara dispăruse.

- Așa bravo! zice el.

Dacă am terminat cu cartofii le-a venit rândul și la morcovi, ceapă și alte legume.

Nici la bateria AG-9 lucrurile nu stăteau mai bine pentru bibani. Aveam să constat pe parcurs, că toate ”pedepsele” și alte obiceiuri erau o ”tradiție” sau mai bine zis o moștenire de familie, pentru BIM. Era și la AG-9 un exemplar de biban care avea o dexteritate, de a se târâ. Se făcea una cu pământul și se târa și repede. Parcă era o șopârlă. Și de fiecare dată îi amuza teribil pe cei de acolo, mai ales pe cei de anul doi. Mereu îl puneau să o facă, spre amuzamentul celorlalți. Și el îndura cu stoicism toate pedepsele lor. Și se supunea orbește ca un robot.

Ei aveau doi comandați. Un locotenent major și un locotenent. Și lentul major a lor avea trăsături de neamț și mai ales de ofițer de gestapo. Îl chema Ghinea. Pe celălalt îl chema Sanda. El avea o plăcere teribilă exagerată de ai pedepsi pe soldații lui, când aceștia nu percutau bine și la timp. Se vâra în sufletul lui și îl amenința printre dinți, gesticulând. Și câte picioare nu mai primeau bieții soldați, sau se cântărea pe ei. Pentru el toți erau la fel. Nu conta dacă era de anul I, sau anul II.

2.

Întro zi, lt. Sanda intră ofițer de serviciu. Seara, la raportul de seară, când a dat comanda:

- Drepți! ... Apoi: pe loc repaus! S-a auzit o răpăială de ziceai că trag cu mitralierele. Vai ce supărare mare pe el. Se făcuse cred roșu. Dar din păcate era întuneric. Nici la a doua comandă nu se schimbase lucrurile. Tot o răpăială a ieșit. Normal trebuia să se audă doar un singur sunet –”Tranc!” Credeam că înnebunise. Cum să-i facă soldații lui așa ceva?

S-a plimbat nervos prin fața companiei, vociferând nu știu ce acolo. Până la urmă soldații s-au îndurat de el, așa că la altă comandă, a ieșit până la urmă cum vroia el.

Unii soldați povesteau, care erau mai în față, că scosese și pistolul din teacă, agitându-l în sus. Până la urmă s-a calmat. Dar a doua zi la raportul colonelului, a ținut să specifice acest lucru, de față cu noi toti, iar colonelul ne-a ”făcut rost de 5 km” ca pedeapsă.

Asta era - uitai sa va spui - un antrenament se putea transforma oricând și în pedeapsă, când voia colonelul sau alte cadre. Așa că am ieșit cu toții pe poarta unității și ne-am depărtat de unitate până la cariera din deal. După care am înconjurat-o și ne-am întors înapoi. Tot drumul făcea exact 5 Km.

Colonelul ne aștepta urmărindu-ne cu binoclul, să nu care cumva să-l fenteze cineva.

- Data viitoare vă pun și masca, ne amenință colonelul.

Avea să mai facă asta o dată cu toți gradații și gradele mari până la el.

Excepție a făcut atunci căpitanul Pastramă. El era șef de stat major și nu se cădea. Și mai era și gras pe deasupra. Nu cred că ar fi ajuns nici la jumătatea drumului, dară-mite până la carieră. Atunci îi pedepsise că nu am executat înviorarea de dimineață. Atunci era un ofițer slăbuț, era căpitan. Numai că pe el nu prea îl băga nimeni în seamă. Și atunci s-a răzbunat și el. Dar a participat și el la maraton.

V-am mai spus că colonelul Zugravu era un om drept.

Nu-i plăcea nici lui, minciuna și hoția. Îți spunea pe românește în față, care era părerea lui despre tine. El când era mic, fusese copil de trupă. Și datorită abilităților lui a avansat repede în timp. Așa a avansat și acu era la bătrânețe, comandant la BIM. Nu știu de câți ani fusese acolo. Cred că după ce am plecat eu la scurt timp s-a pensionat. Mai fusese și pe la alte unități.

Înainte, povesteau ”bătrânii” noștri - adică cei de anii doi, că aveau uniforma de marinar albastră. Și că armata la marina fusese 3 ani. ”Trei ani?”, fac eu în gând. ”Nu cred că aș fi rezistat eu atât” îmi spuneam eu cu gândul la încercarea mea de suicid.

- Ei bibane ai adormit, mă trezește bucătarul din gânduri. Eu tresar la rându-mi.

- Dar după cum văd ești cam obosit, așa-i? Nu prea te lasă ăștia să dormi noaptea? Nu e așa? Cine e mai rău Trăilă sau Bejenaru? Hai nu te sfii că nu te spun.

- Amândoi .. tot un drac...se scapă Sava.

Ceea ce stârni un cor de râsete.

Nu am vrut să-i spun nici cum. Căpătasem în câteva luni destulă experiență. Aveam să cunosc rostul proverbului: ”fă-te frate cu dracul până treci puntea”. Sau mai bine zis: capul plecat, sabia nu-l taie”. Numai că la mine ar fi trebuit schimbat proverbul: ”capul plecat și sabia îl taie”.

- Amândoi sunt de treabă când vor, zic eu ocolind adevăratul răspuns.

- Haa!... ha... ha...! face bucătarul. Eu îi cunosc, doar am venit acu doi ani împreună. Adevărul că au mâncat și ei armată pe pâine la rândul lor, de la gradații lor de atunci.

- Și asta ce, e un mijloc de răzbunare? nu mă rabdă pe mine, uitând cu cine vorbeam.

- Ei asta-i cam așa-i, face el, dându-mi dreptate, Dacă gradații noștri au fost neamuri proaste, nu înseamnă că și ei trebuia să facă la fel. Nu toți sunt la fel de răi. Mai ai răbdare până la vară și lucrurile au să se schimbe în mai bine.

Stăteam acu și îmi imaginam, cum oare o să fie la vară? Parcă ghicindu-mi gândurile, bucătarul spune.

- Lasă că atunci armata nu o să mai fie la fel ca acu. Acu e focul până în primăvară. După aia o să mai aveți și voi clipe de liniște. Peste ani nici nu știu dacă o să mai facem armata...

Parcă știuse.

- Ei gata v-ați dat la bârfă? La treabă că acu se face 12 și nu e gata mâncarea, zice el văzând că se puseră și ceilalți jos și ascultau poveștile lui.

Și așa a trecut ziua aceasta. Masa de prânz am servit-o la bucătărie. Acu Sava era mai vesel, că mânca și el odată liniștit și mai mult. Seara am venit și noi la masă.

- Ei cum a fost? ne întreabă Trăilă. Ați făcut treabă bună?

- Da! zice și Sava. Am și mâncat… Mai vreau și mâine.

Un râset general izbucni. Bejenaru îi zice:

- Lasă că-ți fac mâine rost de niște porții la portic, îl amenință el.

- Ei nu din acestea! comentă în continuare Sava.

Și asta nu-i fu pe plac nici lui Trăilă, care îl amenință:

- Lasă că o să-ți iasă ”grupa” pe nas.

Când am ajuns în dormitor îmi povestește șoferul de lângă mine că au ”tras-o tare” cu ”lentul azi. Cică ia fugărit toate dealurile din zonă. Mai aveau puțin și ajungeau la poligonul de la 6 Martie...

”Oare ce făcuse că scăpasem? Era asta un semn, sau avusesem și eu măcar odată noroc?” zic eu în gând. Nici până azi nu am aflat. Pot presupune că aici a fost mâna ”lentului. Iar faptul că nu mi-am dus până la capăt nebunia, a fost din cauza celui de la postul 4, care era la 50m de mine. El a dat telefon la corpul de gardă, presupunând că gestul meu nu era prea ortodox. Asta aveam să o aflu mult mai târziu.

Noi aveam un sector de făcut curățenie la subsol, până la intrarea în camera nostră de studiu și scările de la etajul unu, până la ieșire. Într-o zi, pe când făceam șmotru la subsol, pe o cârpă se lipise un șpan. M-am tăiat în el. La început nu am dat importanță. Dar tot băgând mâinile în apă aceea neagră plină de microbi, după câteva zile s-a infectat mâna mea, umflându-se. Nici arma nu o mai puteam ține în mână. Că în dimineața următoare la raportul de dimineață a ”lentului, am scăpat arma jos. Când a văzut ”lentul să mă înghită. Mi-a sărit în ajutor Bejenaru, care mi-a arătat mâna, care se infectase. Când mi-a văzut mâna ”lentul, s-a speriat și el.

- Marș la infirmerie! Bejenaru du-te cu el la doctor.

Când m-a văzut și doctorul, a spus că trebuie să stau internat o săptămână. Dacă nu vreau să ajung la cuțit. Mă speriasem. Apoi m-a băgat în tratament. Luam pastile cu pumnul. Din când în când mai îmi făcea și câte o injecție. Atunci a fost pentru prima data când apelam la ele. Dar dacă trebuiau! Nu prea i-a convenit ”lentului că ”mă pierduse” pe drum. Dar nu a mai zis nimica.

Doctorul era căpitan. Era mai mare în grad. S-a purtat bine cu mine. Voia să nu mai bag mâna în apă până nu se vindeca. Dar nici acolo nu scăpam de corvoadă. Mai era un biban de la bateria 82 internat și un felcer de anul doi. Tot acolo aveam să revăd pe colegul din tren care se îmbătase în tren - Oană! Ajunse și el acolo ca felcer. Cel de la bateria 82, nu știu precis ce avea. Parcă ceva cu inima spunea el. Șefii lui îl bănuia că simulează, ca să mai scape și el de armată. Trebuia să facem curat și în acest corp. Si aveam și aici trei camere.

Cu toate protestele doctorului,

 l-am ajutat și pe el la curățenie. Nu puteam să mă uit la el. Foloseam mai mult stânga. Felcerul meu, îmi îngrijea și el mâna.

Viața în acest timp se desfășura normal la plutonul A-A.

Din când în când mai mă vizitau băieții mei și Trăilă. Dar nici de Bejenaru nu scăpasem. Se interesa mereu de mine la doctor. Ca să întrebe cât mai stau acolo. Cred că i se făcuse dor de mine. Soldații de la mine mai spătoși care trăgeau în față la mitraliera mea, pe nume Usatenco și Lupu, mă sfătuiesc, să arunc pastilele ca să stau mai mult acolo. Tragi și tu armata pe p... ziceau ei.

- Cum să le arunc? Și după aia? Îmi fac rău singur!

Și a trecut încă o săptămână. Când m-a văzut ”lentul în sfârșit în formație, îmi zice:

- Gata! te-ai făcut bine? Începusem să-ți simt lipsa, spune el zâmbind.

Spunea și el, ca la robotul C3PO din Star Wars, de mai târziu, când i se adresa lui R2:

- Să te întorci R2, eu la cine o să trebuiască să mai țip?

3.

Se deschise un chioșc în incinta unității. Noi primeam soldă. Era de 40 lei pe atunci. Înainte fusese 20 de lei. Eu câștigasem. Așa că atunci când primeam solda, sau îmi mai trimitea nea Lavric sau ai mei ceva bani de acasă, mă duceam să fac ”piața”. Se făcea și acolo coadă.

 Câteodată întârziam, prilej iar la Trăilă sau Bejenaru, ca să mă scuture. Avea la chioșc de toate. Lame, țigări, biscuiți, pâine neagră, albă, compoturi și multe altele. Mie îmi plăcea acei biscuiți de atunci. Erau de două tipuri ”Albatros” și ”Ovidiu”. Erau nemaipomeniți de buni. Dimineața sau seara la ceai erau bine veniți.

Câteodată Trăilă sau Bejenaru, ca să nu mai stea și ei la rând, mă punea pe mine să le fac și lor ”piața”. Sau dacă mă vedeau în față, îmi dădeau toți bani și cereau multe, că la un moment dat uitam ce să mai iau. Și nici ce rest să le mai dau la fiecare. Așa că am început să fac listă: a–biscuiți, b-tigări, c-lame, d-pâine… și așa am mai rezolvat-o.

 Câteodată se grăbeau și nu mai așteptau, și se băgau în față spre nemulțumirea noastră. Dar ce aveai curaj să comentezi? Că te așteptau după colț.

Duminica mai profitam și eu pentru a scrie acasă la nana. Apoi i-am scris și lui nea Lavric. Să-mi mai trimită bani la adresa unității. El mi-i trimitea în mod eșalonat. Că zicea el: ”Să nu-i cheltui pe toți odată”. Au prins bine.

Când trebuia să facem ghetele seara, nu le făceam în dormitor. Nuuu!. Atât îți trebuia. De multe ori încercam ca și alții, să ne facem bocancii în spălător. Dar și acolo ne luau cei de la bateria 82, că era sectorul lor. Nu puține ”culcaturi” am luat și pentru asta.

Atunci ne duceam afară în fața ușii de la intrarea în unitate. Ne dădea mereu cremă de la ei, iar cu peria mea, îi mai și lustruiam, ca să-și facă ”lentul mustața în ei, pe care nu o avea. Multe chinuri aveam să avem și din cauza bocancilor.

Cei de anul II, când ne vedea afară, bucuria lor. Unii voiau și ei să le dau bocancii cu cremă, iar dacă nu te supuneai, ștergeau iar cu tine pe jos. Și cum ”instrucția” de cele mai multe ori se prelungea, ne mai scăpa Trăilă sau Bejenaru, când cobora după noi.

Când îl vedeau pe Bejenaru, mulți fugeau. Iar cei rămași se făceau că plouă. Iar când mă întreba Bejenaru, cine au fost, ridicam din umeri. Nu-i cunoșteam pe ceilalți. Mai ales că erau de anul II. Eu nici pe cei cu care am venit, nu am avut timp să-i cunosc prea bine. În schimb toți mă cunoșteau. Eram renumit la pedepse. Eram pe locul I.

- A, nu vrei să zici, stăm noi de vorbă sus!

La un moment dat, ca să le fac pe plac gradaților și mai ales ”lentului, luam peria în buzunar și îi mai lustruiam odată afară, înainte de a veni ”lentul la raport. Mulți văzându-mă, îmi cereau și ei peria finisându-i. Bineînțeles că la capitolul ăsta am fost dat exemplu de Bejenaru și Trăilă. Doar împrumutau și ei peria mea.

          Veni și luna Ianuarie. Afară tot iarnă cu multă zăpadă și noaptea ger, de crăpau pietrele. Zăpada nu voia să se mai topească, făcându-mi mie în ciudă. Da poate era mai bine că o lungea așa. Că aveam să văd ce se întâmpla și când dispărea zăpada. Acum când am văzut, parcă mă rugam să nu să se mai termine zăpada. Dar să nu fie ger. Sau cum spune țiganul: ”Numai vântul să nu bată”. Și am avut parte de destule vânturi și geruri aici în Dobrogea. Ele îmi făcea mai grea armata.

Întro zi, la raportul de dimineața, ”lentul după nelipsita inspecție, ne-a întrebat pe fiecare în parte, când vrem să luăm concediul. Sau oferit câțiva. Îl alege pe Lupu și Usatenco. Încerc și eu să cer concediu că motivam eu,”să o ajut pe nana la tăiatul lemnelor, că e singură”. Cererea mi-a fost respinsă.

- După ce vin ei! În seria a doua, mai vedem, îmi spune lentul.

     

 După plecarea lui Lupu și Usatenco, mă speriasem, că locul lor avea să fie preluat de mine. Dar m-am înșelat, spre bucuria mea. Nu au mai scos două sau trei mitraliere, ci numai una o vreme. Și asta până au venit cei din concediu. Apoi au scos iar câte două.

Locul celor din față a fost luat de cei din grupa 2 și 3. Și mai ales de cei de anul doi. Răsuflam ușurat. Dar nici așa n-am avut soarta mai bună. Avea grijă lentul să ne facă zile cât mai grele la câmp. După ce ne-a fugărit iar pe dealuri și prin zăpadă cu ”daciile”, ne-a mai pus să și cântăm la întoarcere. Noi numai de cântat nu mai aveam chef.

- Pluton cu cântec înainte! Dați tonul! zice lentul.

- Sava dă tonul! spune Bejenaru.

- Pe care să–l cânt pe ăla cu ”a nostru steag” sau ”noi suntem ai României..”.

- Pe ăla cu România, zice Bejenaru zâmbind.

- Noi suntem ai României... Două..Trei și... Și apoi noi toți în cor. Numai că a ieșit o lălăială... Fiecare cânta în felul lui.

- Aaa! Da voi nu vreți nici să cântați?... Aviație inamică... Culcat!... Drepți!... Salt înainte!.... La dreapta fuga marș... La stânga fuga marș! ... Bază Bejenaru!... Bază! ...Pluton în coloană, adunarea! Și ne-a foit ca pe noi. Ca nici la cel care mai avea chef de cântat, nu cred că ar mai fi avut acu. Și așa am ajuns la unitate într-un târziu cu o foarte mare poftă de mâncare. Când ajungem în unitate, ducem ”piesele” la locul lor, după care ne îndreptăm pe platou spre locul nostru. Bejenaru o ia la fugă și ajunge primul. Când îl vede lentul zice:

- Bază Bejenaru!... Pluton în line ... Adunarea!

Noi eram deja la jumătatea platoului. Pe mine mă apucă ”vrednicia” și forțez pe ultima sută, cum se spune și ajung primul în formație. Cred că lentul a crezut că ceilalți nu au vrut să fugă și ne întoarce înapoi. După ce ne oprește, iar ne cheamă sub baza lui Bejenaru. Fac iar un efort suplimentar și ajung acu al doilea. Nici acu nu i-a plăcut lentului și ne-a mai întors încă odată înapoi. De data asta ne lasă să trecem și de platou până la parcul auto. Când, se hotărăște, ne cheamă înapoi. De data asta eram obosit de efortul depus înainte și am ajuns iar ultimul.

- A când vreți se poate, zice ”lentul.

Eu când ajung în formație mă schimb la față și era cât pe ce să cad.

- Ține-l!... Bejenaru cade! zice ”lentul

- Cine? zice el nedumerit.

- Grigoriu!... măi!.. uite ce alb e la față... vezi să nu cadă...

Încet, încet începusem să-mi revin. Ca să nu cad, m-am lăsat încet pe vine și stăteam așa. Nu a zis nimeni nimic. După ce mi-am mai revenit un pic, mă ridic, spre ușurarea ”lentului. După ce ne întreabă dacă avem întrebări, ne salută din mers.

       

  A doua zi, pentru că era vneri, lentul nu a mai plecat cu noi la câmp, dar ne-a dat iar de treabă. Să curățăm zăpada în parcul auto. Eram noi AG-9 și câțiva de la alte arme: bateria 82 și cercetare. După ce am dat zăpada, nu cu puține eforturi din partea mea, Bejenaru ne-a adunat în dormitor ca să curățam armamentul. El îmi arată cum să curăț arma desfăcând-o în bucăți. Încerc să-i urmez exemplu, dar când ajung la mecanisme, nu mai am curaj să o demontez. De frică că nu mai știam cum să le mai pun înapoi, și iar era jar pe mine. Așa că  trec peste acest amănunt. O curăț cum pot și după ce le șterg pe fiecare în parte o asamblez la loc. O verific si o lustruiesc mai departe cu ulei de in. După ce termin Bejenaru, îmi ia arma. După ce o desface verificând tot și toate, rămâne nemulțumit

- S-o crezi tu că asta-i armă curată!

- Da ce are? zice în glumă unul de anul doi, de la baterie, pus pe șotii.

- Curăț-o din nou! zise Bejenaru, nelându-l în seamă pe soldatul de la AG-9

Ce era să fac? m-am supus. Am insistat mai mult acu la ea, dar fără să scot mecanismele afară. Dar nici el nu mi-a spus ce voia, sau să-mi arate cum se demontează și montează la loc. După ce termin, iar o ia și o studiază.

-Tu îți bagi joc de mine?

Și mă ia de centura și mă izbește de paturi cu spatele. Apoi pune iar mâna pe mine încercând să mă ia iar de acolo. Eu mă apuc tare de pat și nu-i mai dau drumul. El mă apucă și mă trage cu tot cu pat. Reușește într-un final să mă trântească jos. Câțiva îmi sar în ajutor.

- Ce ai cu el nebunule, ce dai în el?

- Lasă-l măi că îl omori! Ce ți-a făcut?

- Voi vedeți-vă de treabă, spune Bejenaru, amenințător.

- Te apucă așa?...de nebun, nu se lăsau nici ceilalți.

Până la urmă m-a lăsat, dar nu până nu am luat târâș tot dormitorul și finalizând și cu zece ”culcaturi”. Și ca să fie tacâmul întreg am mai făcut și zece flotări. După aia am scăpat de el, pentru toată seara. Mi-a dat înapoi arma și am băgat-o în rastel.

- Iar ai încasat-o, zice șoferul meu când mă așez în pat.

Vorbele lui avură darul să mă emoționeze iar. Simțeam iar că îmi tremura bărbia. Dar m-am abținut. El s-a uitat la mine și a înțeles. A încercat, fără să vadă Bejenaru, să mă liniștească.

În pluton la noi mai erau doi de anul doi și aceștia erau pașnici. Pe unul din ei îl chema Axente, iar pe celălalt - Păpădie. Mai era și Gherasim. Acesta era veșnic vesel și pus pe glume, ca și Țugneanu de altfel. Dar și de băgat strâmbe.

 Axente îmi povestește într-o zi de duminică, fiind numai noi doi în dormitor.

- Nici el și nici ceilalți de anul doi, nu au dus-o mai bine. Și la noi erau unii nebuni. Chiar și mai nebuni decât Bejenaru. Dar pentru că și Bejenaru a luat-o pe cocoașă la vremea lui, acum se răzbună și pe voi. Să știi că nici unul nu adus-o mai bine. Toți am primit ”botezul”. Numai că uni mai puțin, alții mai mult. Ca și acum de altfel, încheie el.

Anghel intră în dormitor și văzându-ne că discutam, se ia de noi.

- Ce faceți? Puneți țara la cale?

- A nimic …zise Axente.

- Mă, voi v-ați dat la bârfă.

- Lasă-l și tu, nu destul îl freacă Trăilă și Bejenaru? Îl mai cerți și tu?

- Ce ți-am zis eu, în prima zi când ai venit, că aici nu ești la tine acasă, spune Anghel. Aici trebuie să te supui fără să crâșnești.

Am încuviințat dând din cap și mă ridic să plec la mine la pat.

- Culcat! zice Anghel.

Eu mă uit la el și nu înțeleg.

- Culcat! Ia uite se mai uită și la mine?

- Ce ai cu el? zise și Axente?

- Drepți! La mine adunarea!

Mă duc repede la el.

- Ce spui? Mă întreabă Anghel.

-Tovarășu fruntaș m-am prezentat.., încearcă Axente să mă pună pe drumul cel bun..

- Ssst! îl oprește Anghel Lasă-l pe el.

- Tovarășu fruntaș, m-am prezentat la ordinul dvs.

- Păi așa! zice el. Dacă era acum Trăilă aici sau Bejenaru, iar mătura cu tine pe jos. Ce îmi întorci spatele? Vezi poate îi faci și lentului așa! Totdeauna când vii sau pleci de lângă un superior sau încerci să vorbești cu un alt superior, indiferent de grad, îi ceri permisiunea și după aia continui. Ai înțeles?

- Am înțeles! zic eu.

- Și mai cum?

- Am înțeles să trăiți!

- Ei așa mai vii de acasă, zise el mulțumit.

Axente se uită la mine zâmbind și ridică din umeri aprobator. Adevărul că unele ordine din armată mie mi s-au părut inutile și fără rost. Chiar unele din ele absurde și chiar prostești. De aceia pe multe le ignoram. Nu eram la curent cu toate regulile lor. Cu ROI-ul. Dar nici nu–mi spuneau cum să procedez pe viitor, cum făcea Anghel. Și pentru neglijența asta a mea, mi se trăgeau cele mai multe pedepse.

Și asta avea să se întâmple iar, foarte curând.

Revederea cu cei dragi

       Erau zile când ”lentul scotea untul din noi, dar erau și zile grele care ni le făceau gradații. Asta așa, ca să nu ne plictisim. Rareori și mai la urmă, începuseră să mai lase de la ei, spre nemulțumirea ”lentului.

Dar iată că trecu și luna ianuarie. Peste câteva zile veniră și cei doi. Usatenco și Lupu.

- Avem forțe proaspete spune ”lentu când îi vede.

”De aia a scos Bejenaru două ”piese” azi, că știa că vin și ei”, zic eu în gând. Și ca să nu cumva noii veniți să nu-și fi pierdut antrenamentul ”lentu le-a adus aminte că mai aveau mult până la liberare.

Cât țineam drumul de la unitate era bine, că era asfaltat. După ce coteam la stânga, drumul se înrăutățea atât iarna cât și vara. Dar mai ales iarna sau când ploua.

Ca să spun sincer nici acu nu-mi dau seama când era mai bine, iarna ori vara, că viața era aceeași. Parcă tot mai bine era la un post mai izolat.

Indiferent de climă sau timp, lentu avea grijă să iasă cum voia el. Adică să ne atace mereu inamicul. Dimineața găsise iar niște firimituri pe jos în sala de mese și avea motive. Era imposibil să nu găsească ceva. Cred că le cauta cu lupa ca ”Colombo”. Mai făceam și pe lângă alte ”trasee” și tactică de luptă.

Odată, pe când eram la câmp la instrucție, veni pe ne așteptate comandantul, să vadă și el cât de mult ne instruiam. Eu îl văd primul și strig:

- Atențiune!

Când se întoarce și lentul și îl vede...continuă și el:

- Atențiune! ...Drepți!...

- Continuați...continuați, spuse Colonelul uitându-se la mine zâmbind.

Lentul Bucur, se duce la el în pas de defilare apoi îi dă raportul. Ceea ce aveam noi în program azi. Era vai de noi, dar și de el, dacă ne găsea făcând altceva. Noi ca noi...Dar de el era mai rău. Am continuat tema. După ce ne-a urmărit o vreme s-a dus la alt grup, ce era mai departe de noi. Acum înțelegeam de ce ”lentul era așa de zelos cu noi, câteodată și în fiecare zi! Dar și el o făcea mai mult pentru grade. În fiecare an li se dădea ”calificative” care conta la următoarea avansare.

Peste două zile îmi vine și mie rândul să plec acasă. Bejenaru și Trăilă zic:

- Hai să te încălzim oleacă așa de plecare, ca să nu uiți cumva de armată! Ca o să ți se urce civilia la cap.

- Drepți!...Culcat !...La loc comanda! ...

Acu avea chef de joacă cu mine. Trăilă zâmbea și el. Mi s-a părut că era mai indulgent sau poate mi se păruse. Sau era în unele zile, când avea toane și el mai bune. Dar tot nu s-au lăsat. În ultima seară înainte de a pleca tot s-a războit cu mine. Apoi Bejenaru mi-a spus să-mi curăț ținuta, să nu mă duc cu ea necălcată. Așa că am stat până mi-a venit rândul la călcat.

Când mă duc a doua zi la comandant, ca să-mi de-a foile de drum, mă întreabă:

- Cu ce mergi cu trenul sau cu vaporul?

Pentru că nu știam de vapor îi zic:

- Cu trenul!

- Bine așteaptă afară.

Stăteam acu afară lângă drapel și mă uitam la tovarășii mei de suferință. Acum era la ”drapel” un alt biban de la altă armă. Nu îl cunoșteam. După 10 minute iese un sergent major care se ocupa cu înscrisurile și îmi înmânează foile de drum. Aveam 20 de zile, concediu. Când am văzut nu-mi venea a crede. Când să plec iese colonelul și mă atenționează:

- Vezi, poate întârzi! Vii mai bine cu o zi mai devreme, decât să întârzii, zice el. L-am asigurat că nu o să întârzii, după care l-am salutat.

Am plecat bucuros, mai mult fugind pe poarta unității. Când m-am văzut pe șosea am răsuflat ușurat. Am tăiat-o prin oraș. Nu văzusem Babadagul de când venisem. Pe atunci era un orășel mic în formare. Erau diferite obiective de tip turcesc. Ca ”Agia” și altele. Lânga Agie era o brutărie. Făcea o pâine foarte bună. În centru erau câteva blocuri. Până în centru aproape de margine și străjuit de șosea se mai afla alte blocuri. Acolo locuiau, o parte din gradații de la unitate. Pe unii din ei aveam să-i vizitez, dar asta mult mai târziu.

Tot în centru mai era poșta, Consiliu popular, piața, câteva magazine mici, un cinematograf și bineînțeles nelipsitele ”bodega”. Apoi o farmacie, miliția... după care începea să se rărească magazinele lăsând loc caselor. Majoritatea erau făcute din piatră și cimentate. La fel și gardurile. Jumătate erau din piatră și în rest cu lemn. Piatra se găsea din belșug. Era materia lor primă. Unele erau toate din lemn. Aveam din centru, până la gară, un kilometru. Am ajuns la timp. Aveam un tren pe la 12. După ce m-am urcat în tren, am schimbat la Medgidia. Am ajuns acolo la 6 seara.

Acolo mai aveam de stat că nu aveam imediat legătură. Mă gândeam la ce spusese comandantul că mai bine era cu vaporul. Cred că ajungeam mai repede. Îmi spun că la o a doua ocazie o să încerc să vin și cu vaporul, mai mult ca să văd și eu Tulcea. Eram curios. Nu o văzusem niciodată. În afara de București și Brăila, nu mai văzusem alte orașe la vremea aia. Și nici tata sau nana, nu m-au dus în altă parte. Excepție făcând cabana de la Macin.

Când ajung la Medgidia, intru în sala de așteptare. Până la următorul tren de Galați, care venea de la Constanta, mai aveam două ore. Ce să fac până atunci?

Parcă mi se făcuse foame. Ies afară și mă plimb prin zonă. Dau de un restaurant. Iau un fel de mâncare și apoi mă mă mai plimb un pic. O patrulă de milițieni mă vede și mă oprește la gară. Îmi cere foaia de drum și carnetul de sodat. După ce se dumiresc, mă întreabă unde mă duc.

- Păi zic eu...Scrie... dar le-am spus după aia:

- La Galați sunt în concediu.

După ce i-am salutat, și ei pe mine au plecat. Mă duc în sala de așteptare să aștept trenul, care parcă ca un făcut, nu mai venea. În sfârșit apare și trenul meu. Mă urc în el. Era cam frig. Am stat zgribulit în el până dimineață.

Când am ajuns la Galați era aproape 6 dimineața. Fusese un personal, care cred că și el înghețase. Mă dau jos și iau tramvaiul. Aveam tramvai până acasă. Era nr 2. Costa 35 de bani pe atunci. Când pe la 7 bat și eu în poartă la nana. Când mă vede nana, aproape să nu mă mai recunoască. Era trează. Cred că visase că vin acasă și se păstrase. După pupăturile de rigoare și îmbrățișări chiar la poartă, am intrat în casă. În casă era frig. Focul se stinse de seara și acu trebuia din nou aprins.

Mă duc și aduc niște lemne și nana ațâță focul. După care se duce ... unde credeți?... ați ghicit la bucătărie să-mi facă o cafea… Nu mai băusem de când plecasem. Aproape ca îi și uitasem gustul. După ce bem cafeaua nana nerăbdătoare, să afle ce și cum. Eu îmi iau ceașca și mă duc cu ea în dormitor. Se încălzise un pic. Îi spun ca îmi este somn. Nu dormisem toată noaptea.

- Ei uite îți fac patul și te culci. De fapt e făcut ...face ea râzând. Apoi adaugă :

- Mi-am făcut griji pentru tine. Într-o noapte prin decembrie înainte de anul nou parcă... te-am visat foarte urât. Și atunci m-am pus în genunchi și m-am rugat pentru tine...Ce, ai pățit ceva?

- Ei un fleac mi s-a infectat mâna...

”Uite că și rugăciunile ei sunt bune la ceva oare ele m-au scăpat?” zic eu în gând. Nu aveam de gând să-i povestesc și pățania mea cu garda.

Ma culc. Pe la 11 mă trezesc. Acu îmi era foame. La armată până la ora asta, mâncam de două ori. Dimineața o masă și un supliment la câmp la ora 10 - 10,30. Asta consta ori din pate, ori conservă de pește. Ei le spunea `conversă`. Mai rar salam sau brânza. Veneam câte trei la o cutie de pește și doi la cea de pate. Pe lângă care mai era și o felie mare de pâine neagră. Pâinea neagra era nelipsită dar și bună.

Punem și mâncam ce avea ea atunci. După ce mâncăm mă așez în pat.

- Ei cum e? Mai vrei să faci armata? Mă întreabă ea.

- Păi cum să fie... încep eu, ca la armată...

Nu i-am povestit chiar toate. Unele lucruri, nici nu îmi mai făceau placere să le i mai spun. Când am ajuns la: ”raportul la pat”, a început să râdă. Credeam că nu se mai oprește din râs. Râdea și repeta scenele. Mă amuza acum și pe mine. Apoi i-am spus: instrucție, instrucție și iar instrucție. A înțeles ea cum stă treaba. Fac și eu ca țiganul ăla: off, off, off!

Așa și eu acu. I-am spus că am primit răspuns de la comisariat și ca nu au acceptat să nu fac armata.

- Cică tu ai pensie, zic eu.

- Și altceva? zice ea nerăbdătoare.

- Aaa...! zic eu, unde găsesc o valiză? că au râs ăia de mine. Cică am venit cu ”diplomatul?”. La care a început și ea să râdă

- Și nici nu am unde să mai pun unele haine. Noroc de un șofer inimos care mi-a mai luat la el, unele lucruri.

- Păi și pe restul unde le ții.

- Le țin încuiate am lacăt la ea.

- Păi de unde să-ți dau eu valiză acu. Trebuia să te gândești înainte.

- Tanti Lili ce mai face? Bunica?...

- Ei!...Bine, ce să facă? Bunică-ta cu bătrânețele...se vaită tot timpul, se ceartă amândouă ...cum le știi.

- Mai pe seară mergem la ele...să le zic că am venit.

- Dar să știi că arăți bine! Te-ai mai îngrășat...”Da fac eu în gând de bătaie”. Nu am povestit atunci că ajunsesem gazda bătăilor.

- Ei ți se pare, zic eu.

- Îți priește mâncarea de cazan. Întotdeauna mâncarea de cazan e hrănitoare.

- Da... zic eu, cu gândul aiurea.

- Hai să te fac o tablă nu am mai jucat de când ai plecat.

Era oleacă de vreme de când plecasem. Plecasem pe 20 octombrie și veneam pentru prima dată pe 5 februarie. Erau 5 luni. ”Hmmm ! ... Iar 5 Februarie ?”, zic în gând. Făceam trei partide și mă plictisesc. Era 2-1 pentru mine. Pe la 4 apar și băieții din gazdă a nanei. Când mă văd ei, se bucură:

- Ooo!.. Uite cine a venit! A venit Bebi! strigară ei. Când ai venit ?

- Azi dimineață, zic eu.

- Cât stai? Ce e permisie?

- Nu concediu! Am 20 de zile. De fapt 18, că două sunt cu drumul.

- Aaa ... Păi ai de stat !

- Păi și...?

- Și ce? zic eu.

- Fă și tu cinste, de bucurie că ai venit… zice Gelu. În timpul ăsta intră și nana pe ușa la ei.

- I-auzi, ce zic băieții cică să le faci cinste că am venit, zic eu.

- Așa tot eu? Îmi fac cinste că am venit eu din armată! zise ea râzând.

- Ei lasă, că un nepot ai, e sărac ...vine din armată...zise Gelu

- Păi, du-te!... și ia ceva de băut, zice ea.

- Mata dă banii! că se duce Costel.

După ce îi dăm bani, pleacă Costel după băutură. Până vine el, nana povestește și lor de ”raportul meu la pat”.

- Ce raport întreabă Gelu?

- Zile și lor, spune nana.

- Zi Bebi, mă încurajează ei.

După ce îl povestesc și lor, încep toți să râdă. Dar mai ales nana. Apare și Costel cu sticlele.

- Săracu de el, era în stare să ia toată alimentara, zice nana.

- Nu că am luat și pentru noi, zise el.

Am desfăcut o sticlă de vin. Dealurile Bujorului.

- Altceva nu ai găsit, zise nana nemulțumită.

- Vrei Vermut? uite desfacem o sticlă de vermut.

- Dă vermut!

- Da!.. dar ăsta e mai scump. Mai îmi dai bani zice Costel.

- Îți dau, îți dau și vreo două, numai dă...sticla.

Pune ei în pahare. Eu îl diluez cu apă. Nu aveau sifon. Apoi dăm noroc cu toții.

- Bine ai venit Bebi și armată ușoară în continuare. Cât mai ai? întreabă ei.

- Aproape doi ani. Abia au trecut 5 luni...

- Ooo! Poi mai ai de făcut. Ce doi ani faci? Lasă că trec repede. Acu vii acasă definitiv!

- Da, zic eu... nesigur.

- Și cum e acolo? mă întrebă ei. Unde faci?

- La BIM. La batalionul de infanterie marină, de la Babadag.

- Aha! și ... câte ”culcaturi” ai făcut mă ispitește, Gelu.

- Nu mai știu. Nu le-am mai numărat. Dar oricum au fost destule.

- Și unde ești la ce armă?

- La Mitralierele antiaeriene A-A.

- Bun, e bine.

- Bine pe dracu, zic eu cu năduf.

- Ei da ce credeai? Armata e grea! Credeai că e puța păpușii?...zise Gelu.

Nana când aude începe să râdă.

- Lasă că nimeni nu a murit făcând armata!

- Da! zic eu, da nici mult nu mai aveam... mă scap eu.

- Ei lasă că o să treacă, mă liniștește Gelu. Mult a fost destul a rămas, zic ei.

Din vorbă în vorbă se golise sticla. La Nana, deja începuse să-și facă efectul vermutul.

- Când mai mergem la bunică-ta? întreabă ea.

- Ei lasă că vă duceți mâine. Îi zici că ai venit ”mâine”, zic ei, râzând.

După care a desfăcut și sticla refuzata la export. Acum era bun. Ne apucăm și de a doua sticlă. Nana deja începuse iar să vorbească singură.

- Du-te la oștire...

- Pentru țară mori... completează ei.

- De ce să moară?... Eu m-am rugat toate nopțile pentru el...

- Ei lasă nu chiar toate nopțile. Mai sari...

- Tu să taci!... Tu nu știi ce era în inima mea... Am crezut că am să-l pierd... Numai eu știu...

Mă uitam la ea și nu-mi venea a crede. Oare chiar spunea adevărul? Când mă gândesc și acu, ce puțin a lipsit...Oare ea intervenise?....Altfel nu-mi explic de unde știa, că acolo, ceva nu mersese bine. Nu i-am spus niciodată, despre pățania mea. Aveam să constat pe parcurs că totuși cineva acolo sus mă iubește. Și că nu mă lăsa să mor, oricât aș fi încercat asta și mai târziu...

Târziu am plecat și noi. Nana abia mai mergea. Știam că iar nu o să mai dorm la noapte. Oricum eram obișnuit. Doar eram învățat. Planton sc. II. Unu și trei ocupat!

Întoarcerea din concediu

       A doua zi de dimineață, mă duc iar la bucătărie. Nana încă mai dormea. O ajunsese cheful ei, dat în cinstea venirii mele. La ce venisem eu în bucătărie? ... Că nu mai știu. Aaa!... să pun de o cafea. Mă apuc și pregătesc cafeaua. O las să fiarbă la foc mic. Asta așa ca de înviorare. Nana nu dădea semne că ar vrea să se scoale. Mă duc afară să aduc lemne. Cu gând să aprind focul. Vin cu lemnele. Apoi scot cenușa. Aprind focul și mă duc repede la bucătărie. Cafeaua mea dăduse în foc. Și doar îi spusesem: ”măi să nu dai în foc, până mă întorc eu! Dar ea de unde! Ea nu a vrut să mă asculte”. Așa că îmi făcuse și de lucru. Am oprit butelia și m-am pus să șterg aragazul. Mai rămăsese în ibric de două cești. Noroc că făcusem  un ibric plin. Am deșertat restul de cafea în două cești și am spălat și ibricul. Când se hotărâ și nana să se scoale, cafeaua se răcise demult.

- Vai da ce harnic ai fost! Se cunoaște că faci armata. Armata te-a schimbat.

Nu avea de gând, să se dea așa de repede jos din pat.

- Adu-mi cafeaua la pat. Vreau să fiu și eu odată servită de tine.

- Nu vrei să-ți dau și ”raportul” la pat? zic eu.

- Aaa! Da! Face ea, amintindu-și povestea mea. I-a mai spune-l odată, zice ea râzând din nou. Zi-l că mi-a plăcut.

ÎI fac plăcerea dar îl mai schimb pe ici pe colo:

- Tovarășa Mocanu, patul dumneavoastră cu un efectiv de: o pernă, un cearceaf, o saltea și o pătură, este gata pentru odihna oaselor și osicioarelor dumneavoastră, ruginite de bătrânețe și dornice de zburdăciune...

Când a auzit s-a amuzat foarte tare. În fine după ce își savurează cafeaua deja rece – cred că nici nu observase - zice:

- Hai la bunică-ta !

- Așa cu noaptea în cap? întreb eu.

- Păi ce, e cu noaptea în cap? Cât e ceasul? A! E zece! Du-te la alimentarș și ia ceva pentru bunică-ta. E rândul tău să faci cinste! Eu am făcut și când ai plecat și când ai venit...!

- Păi ce faci? Iar o luăm de la început?

- Da ce? Ai venit și tu odată acasă...? Și nu vrei să faci cinste?

Se scoală ea și se îmbracă, apoi mergem întâi pe la alimentara. I-au o sticlă de jumate cu lichior de mentă. Când vede ce am luat, zice revoltată:

- Păi ce? Tu de asta îmi dai să beau? Asta să-l bei tu! Eu vreau altceva mai bun.

Și apoi văd că dispare ca o furtună iar în alimentara. După câteva minute vine cu o sticlă de Fetească albă.

- Asta băutură, nu ce ai luat tu! Ăla e pentru domnișoare...

Mergem noi la bunică-mea. Când ajungem la poarta lor era încuiată, ca întotdeauna. Batem noi. Când vine la poartă și mă vede tanti Lili, nu mai putea de bucurie. Nici nu deschise-se poarta bine și m-a și luat în brațe. Apoi am intrat în casa. Bunica era ”pe tron” în camera alăturată. Când apare și ea intră în cameră gemând, ca de obicei și se urcă în pat. Nu ne băgase în seamă.

- Mam”mare ce faci? Tu nu vezi cine a venit la noi? întreabă tanti Lili.

- Cine? face ea, punându-și mai bine ochelarii pe nas.

- Cum cine Maria! ...

- A Maria ... nici nu te-am observat...

- Și nu vezi că a mai venit cineva?

- Da? Cine? Parcă am văzut eu ceva, dar nu am cunoscut...

- E Bebi! S-a întors din armată...

- Cine Bebi?... Să trăiești Bebi! Scuză-mă că nu te-am recunoscut, dar eu cu bătrânețea asta...Când ai venit ?

- Ieri, zic eu.

- Ai venit de tot?

- Ei, de tot! Mai am încă un an și mai bine de jumate. Am venit în concediu. Peste 20 de zile mă întorc din nou. Cine știe când mai vin? La anu cred.

- Bravo! Lasă că e bine! Trece...

- Ieri? Și de ce nu ai venit până acu? zice impacientată tanti Lili.

- Ei, am venit la 7, și până m-am odihnit și eu, după drum, până una alta, până am chefuit cu băieții lui nana....

- Bravo ați și chefuit...și la noi nu te-ai gândit?

- Hai că v-am adus și vouă, zise nana scoțând de nu știu unde, o sticlă plată de coniac. Vine tanti Lili cu păhărelele. Le umple și îi dă și bunicii. Eu mă uit întrebător la ea.

- Dar sticla mea ...?

- Care sticlă? Ce aia e sticlă? Lasă că vedem acasă ce-i cu ea.

- Ce e asta? întreabă mam”mare

- Ia și bea nu mai întreba! Fac cinste, că a venit Bebi din armată. Da, tot eu ...

Îl dă pe gât din două înghițituri. Tanti Lili când o vede se sperie.

- Chiar îmi era poftă, zice ea.

- Păi ia să vii mai des, ca să-i faci poftele mam”aicii, zise nana râzând.

- Zi-le aia cu patul!

Le zic și lor. Tanti Lili începe și ea să râdă. Pe lângă ea mai râdea și nana. Mam”mare se uita la noi și nu știa de ce râdem. Când află și ea, începe să râdă și ea cu noi monosilabic:

- Hă, hă…hă, hă…

Am mai zăbovit noi așa o vreme povestindu-le câte ceva din armată și felul cum am dus-o. Dar numai ce am vrut eu să afle. După care tanti Lili parcă aducându-și aminte de ceva, zice:

- Astă iarnă prin decembrie, înainte de anul nou, aud gălăgie în curte pe la două noaptea. Am stat până mai târziu. Mai croșetasem și eu câte ceva. Dau să mă culc. Când aud din nou gălăgie în curte. Mă duc pe întuneric, fără să aprind lumina și intru în sală uitându-mă afară pe geam. În curte, era unul ca tine de înalt și dă să vină la ușă. Eu mă sperii și încep să strig. Mam”mare se scoală și ea speriată. Ăla în final a plecat sărind gardul.

Dimineața când mă scol, dau să deschid ușa, văd cheia căzută în șild. Cineva sau ăla, a vrut să intre peste mine în casă. Noroc că eu pun și foraibărul sus. Altfel intra peste noi și ne omora!

Rămân impresionat de această poveste. Îi spun să aibă grijă. Mă duc totuși afară și îi bat geamul în cuie, ce dădea în curte. Cel din casă avea foraibăre. Era bine. Mă duc și dincolo în cealaltă cameră, acu pe post de magazie și bat în cuie și geamurile de acolo care dădeau în curte. Ușa de acolo dădea în sală. Și de aici, un pas mai era până la ele. Se putea acu considera provizoriu în siguranță. Nana zice:

- Nu mă mai speria și tu ...

- Serios, dacă îți spun, zice tanti Lili.

După ce terminăm sticla de coniac, nana scoase și ”feteasca”. Și nu ne-am lăsat, adică mai mult ea, până nu am terminat-o. Noroc că au fost mai multe guri. Apoi am plecat. Nana se puse să gătească. Pentru că nu era pâine mă trimite să iau. Nu apucase să se dezmorțească nana, încă, așa că:

- Du-te, și ia și o sticlă de vin, că aia s-a terminat bețivilor...Nici nu am apucat să-i simt gustul...

- Iar? zic eu.

- Nu iar, din nou!

- Iar o luăm de la început?

- Ci… treabă ai tu?... Îs banii mei și nu-i treaba ta. Fac ce vreau… în casa mea.

Începuse să-și facă efectul așa de repede coniacul ăla? Ce e drept că se terminase și sticla de fetească.

 M-am dus și i-am îndeplinit dorința. Și totul se petrecu întocmai, precum o seară înainte cu băieții și ca multe alte seri, ce aveau să vină de acu încolo. Devenise iar viața monotonă. Acolo în armată, ziua trecea parcă altfel. Mai o flotare de la Bejenaru... mai un culcat de la Trăilă...un ordin de la Anghel...O amenințare a ”lentului… Dar aici?...Doar să mă culc singur...

Mă dusei în curte și mă jucai cu ”Rubinel”.

Când mă văzu și el, nu mai putea de bucurie. Își manifesta și el afecțiunea dând din coadă si schionând încetișor.

Mă duc la el și îl mângâi pe cap apoi îl scarpin. Îi plăcea mult. Drept recompensă, mă linge și el pe mână. După un timp, mă ridic de la el cu gând să intru în casă. Lui nu i-a convenit, că începu să latre la mine. Eu mă întorc la el și îi zic:

- Culcat!...El, se uită nedumerit la mine.

Se cunoștea că nu făcuse armata. Îi mai zic odată. Se pune cu botul pe labele din față ridicându-se pe picioarele din spate și începu iar să latre. Îi mai zic o dată și o zbughește în cușcă. Apoi scoate numai botul și se uită cu un ochi la mine.

- S-o crezi tu că asta-i percutare! zic eu lui, făcând pe grozavu.

Începusem să fac instrucție și cu câinele...e greu de mine...

Nana iese din casă și văzând ce fac, zice:

- Ce, faci instrucție cu câinele? Ce, aici te crezi în armată?... Dă-i și lui raportul!...

- Mai bine i-ai da niște mâncare. Cred că îi este foame, zic eu.

- Dă-i!...

M-am dus și i-am adus o bucată de pâine și apă. A luat bucata de pâine în gură se uita la mine mirat, ca și cum ar fi zis: ”de asta îmi dai?” și plecă cu ea în cușcă, apucându-se de ea.

- Vezi! îi era foame, zic eu.

Seara la 4 au venit iar băieții. De data asta nu ne-a mai invitat la ei. Mai ales ca nana se ”încălzise” iar. După ce intru în casă, îmi vine ideea să profit de situație și să o întreb de proveniența mea.

Și începe să-mi spună ce v-am scris mai înainte. Nu am fost mulțumit de răspuns. Cu toate încercările mele, nu s-a dat pe față. Am mai încercat și alte ori primind același rezultat.

A doua zi, mă duc să duc pachetul lui Serghie. Ca uitai să vă mai spun și de el. Înainte de plecare Serghie stiind că plec acasă, mi-a dat un pachet și o scrisoare, ca să îi înmânez soției sau logodnicei lui. Mă duc la ea. Găsesc repede adresa. Nu era chiar așa de departe de unde stăteam noi. Când apar în fața ei, îmi citește scrisoarea și lămurindu-se cine sunt, îmi ia pachetul, mulțumindu-mi frumos. Îmi spune că înainte cu două zile de a apleca înapoi, să trec iar pe la ea, ca să–i trimită și lui un pachet..

Încă mă gândeam de unde să fac rost de valiză. A treia zi mă duc în vizită la mama lui Genu.

Și pe Genu îl luase în armată. Dar el făcea la Mangalia, tot la marină, dar la TR. În timp ce eu...

Când mă vede doamna Rodica, mama lui și mai ales tatăl lui, mă primește cu bucurie. Bineînțeles că au urmat inevitabile întrebări. Din una din alta le spun că nu am valiză și că nu știu de unde aș putea face rost de una. Cu împrumut măcar.

- Păi măi Marinică, zice ea. Genu a plecat cu valiză. Dar lui ia dat cică, saci de la ei. Și își ține efectivele în ei. Așa că ne-a trimis valiza acasă. Dacă vrei îți dăm noi valiza lui.

- Da! zic eu, bucuros.

- Sigur! Dă-i-o lui! Și așa nu avem ce face cu ea, întări și tatăl lui.

Când am văzut-o cât de mare era și de grea, m-am lăsat păgubaș. Le-am spus că o să trec în altă zi să o iau. Că oricum mai aveam de stat acasă.

- Când pleci? mă întreabă ei.

- Păi am în total 20 de zile. Și abia am venit alaltăieri, zic eu.

- Ooo! păi mai ai de stat, zice și tatăl lui.

- Păi să vii pe la noi, când aproape să pleci, îmi zice doamna Rodica. Să-ți dau și eu ceva pe drum...

Promit și plec.

Următoarea zi, am dat și o fugă la Barboși, la nea Lavric. Fănica, când mă vede mă întreabă cum e în armată. Se strânseră toți în jurul meu. Se umpluse atelierul lui nea Lavric. Le-am răspuns la toți la întrebări. În final am spus că e bine. Nea Lavric, mi-a dat și restul de bani.

Au început să treacă repede zilele. Parcă prea repede. Pe de o parte mă întrista gândul că mă întorc iar, dar și aici mă plictiseam. Nici nu știu când a venit ziua, când trebuia să plec din nou la armată. Cum sticla de lichior de mentă refuzată de nana, nu se deschise în ziua aceia, tot eu m-am luptat cu ea, până am plecat. Seara, printre vorbele nanei, o mai acompaniam și eu. Mă dregeam și eu, ca să uit de armată... Cum nana să se plictisească singură? Așa că am dat-o gata până la plecare.

Într-o zi mă întreabă nana de sticlă. Își aduse aminte de ea.

- Desfă și tu sticla aia…că mi-o sete…

- Care sticlă…? fac eu, deși știam despre ce sticlă era vorba.

- Cum care? Sticla pe care ai cumpărat-o în cinstea venirii tale…

- Aaa! fac eu. Care aia care ai refuzat-o la export? Am băut-o…

- Bețivule! Îmi zicea ea vesel.

- Uite cine vorbește…

- Da ce ți-am băut banii tăi? Îs banii mei… Tu să te duci la muncă și să aduci bani…

- Când vin din armată promit că mă apuc de muncă.

- Așa să faci…Acum du-te la alimentara…Poftim și banii tăi… zicea ea râzând.

Ce era să fac? i-am făcut pe plac.

- Dacă nu mă lași să dorm nici la noapte, mă duc să mă culc la bunica, îi zic eu, mai în glumă mai în serios.

- Ei, te duci și te culci cu mă-ta! zise ea râzând.

Zilele treceau la fel de monoton. Treceau între o carte, un remi, o tablă sau o vorbărie de-a nanei, care mă transforma în planton sc II...

Păi nu? Cum să uit de armată…?

Mă mai  duceam și le vizitam pe bunica și mătușa. Mai o dulceață, mai un șerbet, că doar acum eram musafir…Mai le luam câte ceva din piață, asta ca să nu se mai deranjeze mătușa Lili… Câteodată mă mai opreau la masă.

Cu trei zile înainte de a pleca înapoi în armată, m-am dus iar la fata lui Serghie și am luat pachetul. Mi-a mulțumit din nou și am plecat. M-am dus apoi și pe la Negru. Doamna Rodica mă aștepta. Mi-a dat o sacoșă destul de voluminoasă și grea, zicându-mi:

- O mică atenție din partea noastră. Uite aici, ai și adresa lui Genu. Poate vă mai scrieți și voi, printre o pauză... zice ea zâmbind cu sub înțeles. Semn că nici Genu al meu, nu o ducea mai bine…

Îmi dă și valiza. Ca să nu am două bagaje, bag pachetul doamnei Rodica în valiză. Îmi dăduse și lacăt la ea. I-am mulțumit încă o dată și ne-am luat rămas bun, nu înainte de a-mi strecura în palmă câteva hârtii de o sută, și ultimele sfaturi.

- Asta așa pentru mici cheltuieli, că știu și eu de la Genu, ce greu o duceți voi acolo...

Mă uit. Erau cinci sute. Mulțumesc frumos, și plec.

Și iată că veni iar și ziua despărțirii.

Urmară inevitabilele scene de despărțire. De data asta nana era acu mai trează. Mai aveam o zi, dar de frică să nu întârzii, am preferat să ajung mai devreme.

La plecare nu am mai luat trenul. Îmi veni ideea să plec cu vaporul, să văd și eu cum e. Mă sui direct pe vapor. Aveam unul spre Tulcea la ora 12. De acolo aș fi luat o cursă ceva, spre Babadag. Eram cu o zi înainte. Trebuia să mă prezint a doua zi dimineața la ora 6, la ofițerul de servici.

După ce pleacă vaporul, mă pun pe o bancă. Niște cadre vin și pe la mine și mă întreabă unde merg. După ce le spun, nu mi-au mai spus nimic. Scăpasem că nu aveam foi de drum pentru vapor. Erau valabile numai cu trenul. Dar văzând că sunt militar, au închis și ei ochii. Așa am ajuns după 4 ore la Tulcea.

Frumos oraș! Nu îl văzusem niciodată. Pe toată lungimea cheiului, se întindea: Autogara, Gara Fluvială, apoi Gara. Mă duc la autogară și văd că aveam imediat mașină. La asta am plătit bilet. Nu eram sigur că o să mai am încă odată noroc. După 45 de minute ajung în Babadag. Mă gândeam: ”Uite ce repede am ajuns!” ”Data viitoare am să folosesc vaporul”.

Pentru că era 4 seara și până a doua zi mai aveam, mă duc prin oraș și îl vizitez de la un capăt la celălalt. Nu era prea mare, așa că am terminat repede. Trec pe lângă cinematograf și îmi vine ideea să văd un film. Intru. Cel de la ușă mă lasă să intru fără bilet. Îi mulțumesc și intru înăuntru. După ce văd filmul, mai zăbovesc eu prin oraș la trecerea timpului. Mai intru și într-o cofetărie. Mă delectez cu niște prăjituri și cu un suc Quick. Parcă prăjiturile de aici, erau mai gustoase. Când se face seară, pe la 21 vin și eu la unitate.

Când mi-a citit foaia de drum și actele, ofițerul de servici s-a speriat de vrednicia mea.

- Dar mai ai până mâine! Aici scrie că mâine la ora 6. Până mâine mai ai!

- Păi nu am unde să mă duc. Nu cunosc pe nimeni aici.

- Du-te și tu la o ”gagică” mă sfătui ofițerul de servici râzând...

- Nu am!

- Cum vrei! Du-te în dormitor și mâine la 6 te prezinți la mine.

- Am înțeles, să trăiți! fac eu și am intrat în dormitor la mine. De cum am deschis ușa dormitorului, cineva strigă:

- Atențiune!

Nu vă închipuiți ce atmosferă s-a încins la sosirea mea. Toți au năvălit peste mine. Și bibanii și cei de la AG-9 și gradații. Nu mai dormea nimeni. Le trecuse somnul. Când au mai aflat că trebuia să să mă prezint dimineață, m-au certat.

- Du-te și tu la ”fete”, îmi zice Lupu.

- Sunt destule pe aici, zice altul.

- Îți dau eu o adresă se oferă Gherasim.

- Nu mersi, fac eu.

- Cum vrei! Auzi la biban să vie el cu 12 ore mai devreme. Unde s-a mai pomenit așa ceva...? spune și Popa.

-Tu crezi că el e ca tine...? zice Trăilă. Bravo! Lasă mai bine mai devreme decât să întârzie.

Cei de la mine și ei în cor.

- Prost mai ești!...

Până și un gradat de la AG-9 îmi spune:

- Ai fost prost. Eu dacă eram în locul tău îmi foloseam altfel timpul...

- Ce să fac nu aveam cum să vin altfel, încerc eu o scuză. De abia mâine la 6 ajungeam cu trenul în gară. Și mi-a fost frică să nu întârzii. De aceea am venit cu vaporul azi. Încerc eu să mă scuz.

Numai Bejenaru nu a zis nimic. S-a uitat la mine și a zis că e mai bine așa, că am venit mai devreme. Pentru că nu eram în efective în seara aia, nu s-a mai legat nimeni de mine. M-am apucat să ronțăi și eu din pachet. Câțiva bibani de a mei făcură cerc în jurul meu. După ei și Trăilă, Anghel și Bejenaru. A mai venit și doi de la baterie.

- Ia uite bibanul are pachet și pe noi nu ne cheamă! zice Popa.

- Hai veniți și luați, zic eu, mai mult de rușine.

Și ei făceau la fel când mai primea cineva pachet. Trăilă mă invita mereu la masă. Așa era aici tradiția. Când cineva primea pachet de acasă, se strângeau cu toții și până nu-l devorau nu se lăsau.

Așa că sacoșa mamei lui Genu, se goli destul de repede. Am mai apucat și eu câte ceva. Nu era mare lucru! Ce putuse și ea. Niște copănele, niște plăcinte cu brânză, pâine...

Așa că și pachetul meu a avut aceeași soartă. Am dat și pachetul lui Serghie, fapt ce a făcut ca să-mi mulțumească frumos. Dar el nu l-a mai deschis.

Am dosit apoi lucrurile mele în valiza lui Genu și am dat să mă culc. Dar ți-ai găsit. M-au pus toată noaptea să le spun povești, despre cum am petrecut în ”civilie”, cum spuneau ei.

Din păcate aveam să-i dezamăgesc. Nu aveam ce le spune. Nu eram să le spun că nana se îmbăta de bucurie ca m-am întors, sau multe altele. Practic nici nu prea aveam ce să le spun.

- Zi și tu la câte femei ai fost, mă întărâtă Usatenco.

- Care femei? fac eu nevinovat.

La care ei încep să râdă.

- Cum nu ai fost și tu la o mândră, întreabă Lupu. Eu când am fost acasă, am luat la rând tot satul. Ceilalți începură să râdă.

- Nu am avut timp de ”mândre” zic eu, rușinat.

- Măcar una acolo insistă el.

- Nici una măcar, îl dezamăgesc eu.

- Am fost acolo unde mă angajasem și m-am întâlnit cu Fănica, zic eu repede, sperând să le atrag atenția.

- Ooo ! Fănica! Și cum a fost ? Hai zi mai departe! spun ei curioși.

Știam eu ce îi durea pe ei, dar eu nu îmi mai găseam nici cuvintele și nici o idee salvatoare nu îmi trecea atunci prin cap. Am încercat să le abat atenția dar nu era chip. Ei țineau cu ursul. În final ca să le fac pe plac, încerc să inventez o posibilă întâlnire.

- Unde la tine, sau la ea acasă? face Lupu nerăbdător.

- Ei, la mine? La ea firește!

- Și?...

- Și, ce?...

- Păi tu nimic ?... Ea acolo...

- Am discutat de una alta...zic, căutând ceva cu disperare.

- Și tu ...nimic ea...ceva...

Păi nu! zic eu, că a venit părinții ei acasă pe neașteptate.

- Aaa...! fac ei în cor, dezamăgiți.

- Trebuia să insiști și a doua zi, zic ei.

- Păi da am fost și a doua zi, zic eu, că găsisem ideea salvatoare. Dar nu mai era acasă.

- N-ai făcut nimic... fac ei dezamăgiți.

- Păi nu... zic eu.

- Păi și acasă ce ai făcut? nu ai dat și tu o petrecere... ceva...

- Ba da zic eu, profitând că îmi dăduse caporalul o idee.

- Am făcut un chef toată noaptea când am venit acasă.

Pe undeva era adevărat. Numai că nu fusese chiar toată noaptea. Ce vreți mai le umflam și eu, ca să nu cad pe locul doi. Și așa nu prea i-am convins cu Fănica...

- Ia uite bibanul nu a petrecut și nici la femei nu a fost, zice Popa.

- Păi tu ... dacă se putea, tu petreceai o lună, zise și Anghel râzând.

Numai Bejenaru nu râdea. El stătea în pat urmărindu-mă. Mă înțelesese. Că la capitolul ăsta, eram la zero-zero...

- Ți-ai adus valiză? mă întreabă el în loc de orice alt comentariu.

- Da mi-a împrumutat-o mama unui fost coleg de-al meu, care și el e în armată la Mangalia.

Apoi s-a dat stingerea. Dimineața nici nu se făcuse 6 când eu eram la camera ofițerului de servici. Când dau să intru, vine lentul nostru. Când mă vede îmi și spune:

- Gata concediul? Ai venit?

- Da! zic eu, salutându-l.

 - Dă la mine hârtiile, că le dau eu.

Apoi am plecat în dormitor. Trebuia să-mi intru repede în atribuțiuni, dacă nu voiam să fiu ”încălzit” iar. Dar tot nu a fost chip. De bucurie că am venit, Bejenaru și Trăilă tot nu s-au lăsat până nu am făcut un culcat. Asta așa, spunea ei, ca să vadă dacă nu am uitat de armată.

Dar nu uitasem! Cum se putea una ca asta? Nimic nu am uitat! Țin minte și acu! Și o să țin minte toată viața, cât oi trăi!!

În continuare instrucția s-a desfășurat normal, ca și cum nici nu se terminase.

 Cum inamicul a aflat că venise forțe proaspete, nu a pierdut nici un moment în a se ”instrui” și el. Așa că iar ne-a atacat inamicul, cu și mai multă forță.

O nouă speranță

         Întro zi un soldat de anul II, văzând câte înduram cu cea armată, i se făcuse milă de mine.

- Ei bibane !

Mă întorc și mă uit speriat în spate. Când îl văd mă sperii la început. Eram la wc. Cum nu se putea mai rău pentru mine. Îmi și spuneam în gând: ”Ăsta o să mă ” aranjeze...” Dar el zice:

- Nu te speria! Știu de unde ești? Și mai ales cât te freacă ăia. Și câte trebuie să înduri. Uite, nu ai vrea pe perioada cât sunt eu plecat în concediu, să vii sus la pompe ca să mă înlocuiești? E colo sus pe deal, dincolo de carieră. Nu faci altceva decât bagi apă în unitate când este.

- Da! zic eu timid.

- Ei nu acu, dar am să te țin minte și la vară, am să te chem. Ce meserie ai?

- Electromecanic! îi zic.

- Perfect! De asta am și nevoie.

Asta a fost cam prin luna februarie. Dar luat de valul instrucției, am și uitat de discuția purtată cu el. Chiar și uitasem complet de ea. Zilele care au urmat, s-au desfășurat normal cu aceleași neajunsuri pentru mine și mai ales că era și iarnă, iar asta îmi făcea armata și mai grea.

Întro zi vine ”lentul si ne i-a individual să aplicăm tot ce am învătat de la gradați, să vadă cum le punem în practică. Lentul stătea la zece pași de mine și mă pune să execut toate ordinele interioare pe care trebuie să le execute un soldat sau gradat, în fața altui superior. La câteva, nu i-a plăcut și mi-a pus un S. Dar apoi s-a luat și de gradați că nu mi-a explicat ca lumea. Mă întreabă ”lentul:

- Când un superior te cheamă la el, tu ce trebuie să faci?

Prima data rămân blocat. Unul mai aproape de mine îmi soptește ce și cum.

- Lasă-l în pace că știe și el, zise ”lentul.

- Tovarășe locotenent, sunt soldatul Grigoriu, raportez!: Atunci când un superior mă cheamă la dânsul, eu trebuie să vin în fuga cea mai mare, să mă apropii de el, la câțiva pași, apoi făcând trei pași de defilare mă opresc, pivotez la stânga, sau la drepta după caz, și mă opresc în fața lui . Apoi i-au poziția de drepți și mă adresez: ”Tovarășu, gradul, sunt soldatul sau fruntașul, ”x”... m-am prezentat la ordinele dvs ...

- Da așa e mai bine, zise el satisfăcut. Următorul! Mai trebuie să exersezi.

Se punea note și la așa ceva. Noroc că la teorie și tehnica de luptă aveam FB. Și deci pe total stăteam bine. Alții se compensau la militărie.

- Văd că ai uitat de armată, mă amenința Bejenaru când vedeam că iar nu percutam la timp.

- Bibanul a uitat de armată, zicea vesel Popa, băgând paie pe foc.

Dar Bejenaru, ca și ceilalți, nu prea îl băga în seamă pe Popa. Îl lăsau să trăncănească. Că doar numai de asta era bun. De aceea multe farse erau să fie făcute și la adresa lui. Iar eu, bineînțeles…scoteam castanele, sau în cel mai nefericit caz, planton sc… Da ați ghicit II! Toate astea mă făceau să nu uit de armată, cum să uit?

Nu! Nu am uitat de armată. Cum era sa uit? Niciodată nu voi uita toate necazurile pricinuite de ea. Nici nu aș fi avut timp să uit. Aveau grijă băieții ca să nu uit. Se apropia peste câteva zile 4 martie. Cred că e cam aceeași zi și lună, acum când am ajuns să scriu aceste întâmplări în continuare. Numai anul diferă. Atunci era în 1978 la un an după cutremur, de care am uitat pur si simplu să îl trec în revistă și pe el.

Povesteau ”bătrânii” noștri și gradații, că la cutremur au aruncat saltelele pe geam și unii odată cu ele. Așa de mare a fost panica. I-a speriat pe toti. Normal că avusese motiv. Eu în anul ăla mă duceam în armată în octombrie și cutremurul fusese în martie. Țin minte și acu.

Era ora 21,24. La televizor era un film bulgăresc:

”Dulce și amar”. Să fi fost o premoniție, sau o simplă coincidență? O simplă întâmplare.

Nu știu dacă a avut vreo legătură cu realitatea. Tanti Lili era la noi, ca de obicei la televizor. Stăteam cu toții și urmăream filmul. Deodată simții că ne fuge pământul de sub picioare. Întâi o trepidație de jos în sus, după care a luat-o cu o legănare. Tanti Lili strigă:

- Cutremur!

Și ne bulucirăm toți către ușă. De ce ne îndreptam către ieșire, de ce se făcea mai mare. Câinii începură să urle.

Când am ieșit afară, au rămas în prag. Eu ieșisem totuși afară în fața ușii. Oricum nu mai aveam loc și eu. Tanti Lili, cică să nu stau acolo să nu-mi cadă vreo cărămidă de la horn în cap. Știam arhitectura hornului și a casei și așa că, nu avea cum să se întâmple una ca asta. După 40 secunde aproape, începu să slăbească, până se opri de tot. Acum nu mai aveam curaj, nici să intrăm în casă, darămite să ne culcăm. Tanti Lili a plecat în grabă să vadă ce e acasă, știind că mam”mare era singură și se putea speria.

Eu când am intrat în casa, cât de curajos am fost pe timpul cutremurului, atât începuse să-mi fie frică după terminarea lui. Aveam să mai trec și peste ani, în aceeași situație neplăcută, când aveau să mai fie încă trei cutremure, aproape tot atât de mari, aproape 6 grade. Asta fusese de 7. Atunci seara am încercat să mai vedem la tv, ce? și cum? Dar se oprise toate. De abia la ziuă, am auzit la ”difuzor” de dezastrul cutremurului, la București și alte orașe apropiate. Și bătrânii noștri se speriase foarte tare.

Și așa a reînceput instrucția zilnică. Tot așa erau zile când inamicul scotea capul din bârlog. Numai ca să ne facă nouă zile fripte. Nici situația mea nu s-a schimbat. Avea sa fie un paradox cu mine în armată. Eu aveam aceeași vârstă cu ”bătrânii” și gradații lor. Eu dacă am făcut, nouă clase generale și 5 ani de liceu, așa îmi trebuie. Dar poate era mai bine așa. Sau nu !?! Că după spusele acestora, acum e mizilic față de ce au îndurat și ei atunci.

Apoi, zic eu în gând: ”dacă ăsta e mizilic, atunci ăia ce făceau pe atunci? Se urcau în copaci?”

Deocamdată noi eram bibanii oropsiți. Era un biban pe nume Neruja care i-a plăcut armata. Era foarte conștiincios până la prostie. De aceea nu prea mânca păpară de la Trăilă. O mai lua și el pe cocoașă dar nu așa de tare ca noi. Eu, Sava, Vieru, încă un șofer care... o să zic și de el la vremea lui, eram gazda bătăilor. Ceilalți Uncu, Neacsu, Neruja, Miron, trăiau momentul armatei. De aceea au și ajuns gradați. O trăiau. O aveau în sânge. Sau poate nu erau decât un motiv, ca să plece și ei cu câte o ”macaroană” unii și câte o tablă alții. Mie mi s-a părut o ambiție prostească. De parcă în civilie, ținea cont cineva de câte grade ai obținute în armată? Că ai fost fruntaș sau sergent. Cei care lucrau efectiv în armată…Da! îi înțeleg!

Generația noastră avea să aibă, mai mulți gradați, decât avuseseră ei. Ei au fost numai trei. Noi 4 sau 5.

După câteva zile Neacșu e trimis la Mangalia să facă școala de telemetrist. Aveam un aparat optic cu care se măsura distanța până la un punct fixat.. După ce a venit de la școala ”lentul a vru să-l testeze, să vadă ce a învățat.

- Câți km sunt până la...carieră, Neacșu! îl întreabă ”lentul întro zi, pe când ne aflam pe câmp la instrucție.

El se uită prin aparat și spune o cifră. După aia alta la urmă gresește cifra și când el a spus 5km, ”lentul îi zice:

- 5 Km? Vezi să nu-ți fac eu rost de 5 km acu...

- A nu! ... 3,5 km, se corectează el.

- Ei așa mai merge, zice ”lentul.

”Lentul nu putea fi păcălit așa de ușor. Mai ales că avea mai multă vechime și cutreierase și el ani de zile acele dealuri. An de an și zi de zi. Numai sâmbăta și duminica cred că făcea pauză. Asta înseamnă 52 de Duminici din 365, a 3-5 ani, e ceva!

Nu trecuse mult de când mă întorsei de acasă. Într-o seară mă pune iar planton. Și bineînțeles că planton sc ..? Da ați ghicit-2.

Trăilă tot șoșoteau, împreună cu Anghel și cu Tugneanu. Semn că se pregăteau să pună țara la cale. Voiau să-I facă lui Bejenaru o farsă. Asta că se săturase și cei de anul II, de vrednicia lui, până la prostie, în a ne instrui, și mai ales și când ”lentul nu mergea cu noi la câmp. Și Țugneanu ăsta altă istorie. Era bun la băgat ”strâmbe” Avea să-mi facă și mie greutăți, mai târziu.

Eu nu am auzit ce pun la cale. Când intru și eu în schimb pe la 12. Se scoală Trăilă și îl mânjește pe Bejenaru cu cremă de ghete pe obraz, în timp ce dormea. Tugneanu și el era treaz. Anghel așișderea. Începură să chicotească pe sub pătură. Eu când văd mă apucă spaima. Le spun să-l lase în pace, că atunci când s-o trezi se v-a lua de mine. Că eu ca planton, ce am păzit?

Tugneanu și Trăilă mă liniștesc spunând că să zic că nu știu cine la ”pictat” că ai fost dus să aduci niște apă, că ți-a cerut un soldat de anul doi.

Și se apucă Trăilă să-l ”picteze” pe Bejenaru, în acordul râsetelor pe înfundate a celor trei. După ce îl termină, se ascund tus trei sub pătură și se făceau că dorm. Eu totuși îngrijorat, încerc cu batista mea să-l șterg pe Bejenaru pe față, cât de cât. În timp ce îl ștergeam, acesta se trezeste și buimac mă întreabă ce fac. Atunci îi spun lecția. Că în timp ce eu eram afară cineva, nu știu cine, v-a murdărit cu cremă pe față.

Se scolă el repede, aprinde lumina și când vede cum arată se duce întins la mine. Mă ia și mă izbește cu spatele, iar de paturi.

- Cine a făcut asta?

- Nu știu? Nu eram aici.

- Ce ai căutat afară? nu știai că nu ai voie să ieși afară? Și dă pumni în mine.

Când vede ei că se îngroașă gluma, se fac că se trezesc și îmi ia apărarea. Mai bine zis încearcă să mi-o ia. Dar nu înainte de a mă ciufuli bine Bejenaru. După ce mă lasă pe mine, se i-a și de ei. Începuse ancheta. Cine? Cum? Și când? Bineînțeles că nu a recunoscut nimeni. Când mă întreba pe mine, când pe ei. Greu l-au mai potolit. Deja se trezise tot dormitorul de zbieretele lui.

Stăteam cu frică și inima mi se făcuse cât un purice, neștiind cum o să se termine. Până la urmă m-a crezut și nu prea. Era convins ca eu știam dar nu voiam să spun. Și așa și era. Cum să spui? Ca era prăpădenie!

Târziu după ce ne-a amenințat că dacă se mai repetă încă o dată scena, o să aibă de a face cu el. Când să se culce mă mai pune așa ca încheiere să mai fac câteva ”culcaturi”. Mă amenință că a doua zi stă el de vorbă cu mine.

Apoi se culcă la loc. Eu cât s-au certat ei îmi trecuse schimbul. Era 3 și îl scol, mai bine zis îi zic, schimbului să mă înlocuiască, că se sculase toată lumea în urma scandalului făcut de Bejenaru. Acum îi dădeam și eu dreptate. Dar nu trebuia să-și verse focul pe mine. Eram prins din toate părțile. Oricum aș fi procedat de bătaie tot nu aș fi scăpat. Chiar dacă mă duceam și la ofițerul de servici. Atunci era și mai grav.

Asta e, au profitat toți de mine când au văzut că eu tac și înghit. Zicea bine nana, Dumnezeu să o ierte: ”Bunătatea duce la prostie!”

De atunci nu a mai îndrăznit nimeni, să-I facă vreo farsă lui Bejenaru.

Când s-a făcut dimineață, cum am făcut patul, am și tăiat-o jos la veselă. Mă gândeam că dacă nu mă vede o vreme o să uite de mine. Dar mă înșelam. După raport, am plecat singuri la câmp. ”Lentul avea o ședință, ceva. Când ieșim pe poarta unității, la vreo 50 de metri ne oprește pe toți și dă comanda:

- Lupu treci în spate. Grigoriu treci în locul lui Lupu.

Mă puse să mă înham în față la mitraliere. Și așa am tras până la dealul Molda, mai mult de unul singur, oprindu-mă și poticnindu-mă mai mereu, spre nemulțumirea lui Bejenaru. Trăilă ar fi vrut să mă ajute, dar era mai mic în grad nu avea curajul și s-ar fi și deconspirat. Când am ajuns cu chiu cu vai până la locul nostru eram tot o apă.

- Lasă-l dracului, că îl omori de tot, zice Trăilă.

- Lasă-l că nu moare, asta-i pedeapsa pentru aseară. Eu știu că nu el a făcut-o, dar am vrut să văd dacă o să zică cine e făptașul. Sunteți și lași pe deasupra.

Ei aici, de data asta Bejenaru avea dreptate.

- Nu s-a oferit nimeni să-l ajute! Deși toți știați cum au stat lucrurile. Deci nu vreți să spuneți, da? face el amenințător.

Pentru că arau două piese, Bejenaru zice:

- Sava și Grigoriu rămân să păzeasacă mitralierele, restul în vale după mine adunarea!

Știu că s-a răzbunat tare pe ei. Avea tot dreptul și la propriu și la figurat. Nu a comentat nimeni nimic. În timp ce ne uitam la ei în vale cum îi fugărea Bejenaru, Sava în al noulea cer, sărea în sus de bucurie.

- Așa! ... dă-le că merită... De ce să plătim numai noi pentru ei? Să plătească și ei.

Știa și el cine era făptașul.

- Eu ca eu, dar tu ai tras-o cel mai tare zice el către mine.

Numai că nu toți erau de vină. Colegii mei chiar nu aveau nici o vină. Pentru Trăila, Anghel și Tugneanu au luat-o toți pe cocoașă. Ca așa e în armată: ”Toți pentru unu si unul pentru toți”.

După câteva ore bune se întorc și ei tavăliți, uzi și murdari. Avusese grijă Bejenaru, să-i tăvălească bine. Mai murdari erau însă bibanii. Cei de anul doi mai fentase cât putură. Mai facem noi acolo niște pregătiri, după care la plecare, nu știu din ce cauză, Bejenaru, îi puse pe Țugneanu și pe Anghel să tragă în față în locul meu. Au tras nu au zis nimic. Probabil că se simțeau cu musca pe căciulă.

Numai că Trăilă scăpase, bine mersi. Dar avea să-și ia și el porția, în altă zi, împreună cu toții.

Întro altă zi, când începuse să se topească zăpada, că mirosea a primăvară, ”lentul ca de obicei iar i se cășunase pe noi. Și ne-a luat și el la împrejur. De data asta fără mitraliere. Eu mă bucuram că am scăpat de ”dacii”. Dar mai târziu aveam să-mi schimb iar părerea. Găsise un teren ”minat”, presărat din loc in loc cu petice de zăpadă. ”Lentul zicea că acelea sunt mine, și să nu care cumva să călcăm pe ele. Numai în salt înainte și culcat ne-a ținut.

Așa de tare ne-a lucrat că la un moment dat mi se uscase gura de sete. Voiam apă și nu aveam de unde. Când îmi vine o idee. În timp ce dădea mereu comanda: ”Culcat și salt înainte”, eu mai fac doi pași și mă prăbușesc cu fața în jos, peste un petic de zăpadă, Și încep să ”mănânc” zăpadă ca să mă răcoresc.

Când vede ”lentul, iar ne scoală și încearcă să ne îndepărteze de locul ”minat”. Când găsesc iar un petic de zăpadă, îl strâng în mână și îl păstrez să îl bag în gură mai târziu. Mai îmi potolisem setea. A fost teroare în acea zi. Câțiva bibani au încercat și ei să-mi urmeze exemplul. Era grav dacă te prindea ”lentul. Și ca să fie tot tacâmul complet, ne-a pus și masca. La întoarcere, când a considerat inamicul, că făcusem față cu brio, ”lentul ne dă comanda cu cântec înainte. Acu unii mai cântau dar nu toți. ”Lentul a observat și iar părăsim șoseaua. Până am ajuns la unitate a ținut-o numai într-un:

- Salt înainte! ...Culcat!...

Aveam impresia că unele ”pedepse” ascunse sub acea ”instructive” era rodul unor ”informatori” care spuneau tot ce se petrecea în pluton. Altfel nu-mi explic ”ieșirile” lentului, câteodată.

Întro altă zi ne întorceam ”istoviți” de la câmpul de instrucție. Fusesem pe mâna ”lentului. După ce am făcut față cu brio inamicului, ”lentul ne puse iar să cântăm:

- Grigoriule! Tonul la cântec!

Eu când aud, dau tonul la cel cu România. Pe ăla îl știam eu cel mai bine. Mai ales că avea și un text mai deosebit, ce rima cu îndelitnicirea noastră: ”Noi suntem ai României, noi suntem și bravi uniți, dacă moartea ne e soarta, vom fi încoronați cu flori” Ce ironie!...

- Noi suntem ai României...Doi, trei și...

După care toți începură să cânte. Și așa am întrat pe poarta unității cu cântec, că se mirau și cei de la poartă, cât de veseli eram noi.

 După ce am întrat în unitate, am dus iar ”daciile” la locul lor. După care a urmat nelipsitul raport. Dar cum nu-i plăcuse iar ceva la noi, ”lentul nu s-a lăsat până ne-a mai fugărit oleacă pe platou, până a considerat el că a ieșit bine. Apoi a venit masa! Și avea să fie așa de bună mâncarea!

Pregătirile

Se apropia și sfârșitul lui Martie. De acu nu ne mai duceam la câmp departe pe dealuri. Nu că nu ar fi trebuit, deși aveam să mai facem cunoștință din când iar cu ele, ci că se apropia ședința de tragere de la Capul Midia. Și noi trebuia să fim instruiți până atunci.

Așa că ne-am mutat la vreo doi km de unitate. De la bazinul de apă, (P6), la 200 de metri de el, era amenajat numai pentru noi, un poligon cu machete de avioane. Ele erau prinse pe o sârmă, ce se deplasa pe niște scripeți la învârtirea unei manivele. Noi, adică ochitorii mitralierelor, urmăream ”zborul” lor și încercam să le prindem în ”vizor”. După comanda: ”Avion inamic la... ” și urma coordonatele date de telemetrist. Dacă greșea era vai de steaua lui. Urma simularea de tragere. Un avion venea și unul se ducea. Când ajungea un avion la capăt se relua ciclul.

Așa aveam să ne petrecem toată luna Aprilie aici la poligon. Când am urcat la el pentru prima data, ”lentul ne-a pus să–l facem ”bec”.

Era presărat cu tot felul de pietre și pietricele de toate mărimile și resturi de crengi și crenguțe. Ne-a pus să greblăm și să strângem totul. Ne dăduse la fiecare câte o parcelă. Asta așa ca să nu ne înghesuim de prea multă treabă, sau să dăm unii peste alții. Eu am strâns pe cele mai mari și apoi mă retrag. După mine terminasem. Bejenaru mă întreabă:

- Grigoriu, ai terminat?

- Da! eu de colo.

- S-o crezi tu că ai terminat, zice el.

- I-a dă boneta încoace.

Îi dau boneta. ”Lentul mă vede și se uita și el.

- Bejenaru! pune-i restul în bonetă. Bejenaru când aude începe să zâmbească.

- Asta voiam să și fac, zice Bejenaru.

După care îmi umple boneta cu pietricelele rămase.

- Ei ai văzut? Mai erau câteva, zice ”lentul.

Mă duc și le răstorn la locul lor. După care strângem toate crengile și le lăsăm în movile. Apoi ”lentul zice:

- La mine adunarea. Ne vom deplasa în următoarea ordine de luptă. Întrucât am aflat din surse sigure că inamicul ne pândește de după dealul ăla, aflat cam la 5 km de noi, noi o să-i zădărnicim planul și îl vom ataca. Tu Grigoriule rămâi aici și dai foc la toate movilele de crengi. Restul, ascultați comanda la mine: Cu toată viteza spre deal... adunarea!

Și plecară toți în cea mai mare viteză, în frunte cu ”lentul. Cum ne spunea cei de anul II la început: ”nici acceleratul să nu vă prindă”

Până la venirea lor trebuia să scap de crengi. Ca altfel...”atacam și eu inamicul”. Îmi lăsase o cutie de chibrituri. Găsesc niște hârtii și resturi de ziare. Unele nu erau chiar așa de uscate. Cu greu după ce am consumat jumătate de cutie de chibrituri chinuindu-mă să aprind focul, reușii într-un târziu să îl ațâț. Am pus câteva crenguțe mai uscate.

Cum mă grăbeam am pus și restul de crengi. Dar cum unele mai erau și ude focul meu nu a durat mult. Și acu chinuite să-l aprind din nou. Terminasem și restul de chibrituri. Acum mă uitam la crengi și nu știam ce să mai fac. Norocul meu că au urcat la noi ”lentul major Ghinea si cu ”lentul Sanda. După ce am salutat, m-am prezentat și apoi am raportat că aș dori o cutie de chibrituri. Ca să aprind crengile.

Dânșii mi-au oferit o cutie în care mai erau cam un sfert de bețe. Reușesc într-un final să-l dezmorțesc. Un lent se oferă și îmi dă ziarul ”Scânteia” ca să mă ajute la aprins focul. Ca mi-au și spus: ”ia asta poate te ajută”.

Cam anemic focul meu. Puneam câte mai puțin acu. După o jumătate de oră, văd că apare și trupa de după dealuri. Probabil că ”inamicul” le dăduse mult de furcă până să capituleze, deoarece erau terminați. Până și ”lentul era cu cascheta în mână și transpirat. Când vine mă întreabă:

- Gata focul?

Eu îi raportez că lemnele sunt cam ude.

- Tugneanu treci și-l ajută pe Grigoriu.

El fiind de la țară le avea cu aprinsul. Așa că după zece minute ardeau crengile noastre cu o flacără de doi metri. Că se speriase și ”lentul:

- Măi vedeți poate aprindeți și pădurea.

Da așa era. În jurul platoului nostru erau copaci mulți, eram practic în pădure. Iar aici era un luminiș.

După ce am terminat cu crengile și toate tufișurile, ”lentul ne-a mai dat o pauză. Azi scăpasem de cei 5 km, care nu-mi făceau nici o plăcere. După ce mâncăm pate sau pește, nu știu ce mai era în ziua aceea, auzim iar:

- Pregătirea pentru adunare!

La această comandă trebuia să-ți controlezi ținuta, să vezi la bocanci dacă nu se descheiase șireturile, să ai nasturii și copca încheiată, centura să fie dreaptă cu catarama- (paftaua)- în față, gentuța cu sectoare să fie bine așezată, baioneta așișderea, lopățica și tot tacâmul. Că dacă găsea pe cineva ne în regulă apa îl lua. Inamicul știa de dânsul. După care urma: ”Pluton în linie adunarea!” După care – ”Drepți!” și apoi: ”pe loc repaus!”. Dacă nu ieșea bine din prima, comenzile se repetau până ieșea bine. Și trebuia să iasă bine că altfel...

După aia, urmează iar ședința de simulare a tragerii. Aveam și eu rolul meu. Eu trebuia să simulez că încarc trăgând de un mâner cu sârmă, ce acționa sistemul de tragere. La început când m-au pus să trag de mâner prima oară, nu reușeam nici un sfert din cursă. După zile și săptămâni de antrenament reuși cu greu să ajung în final la capăt. Avea un arc tare al naibii. Acu eu trăgeam de mâner și ei se făceau că trag după ”avioane”. Dar asta era să fie o jucărie pe lângă ce avea să ne aștepte de acu în colo.

Din când în când, mai făceam și ședințe de tragere cu armamentul din dotare. Atât ziua cât și noaptea.

Intro seară după ce mâncăm, ni se dă o mica ”alarmă” numai nouă și bateriei AG-9. Veniseră atât ”lentul nostru Bucur, cât și cei doi de la AG-9. Ne scoate afară pe platou pregătiți de război. După care părăsim unitatea. Unde ? Nu știam.

Ne îndreptăm către dealul Molda. Acum pe întuneric era parcă altfel. După o jumătate de oră ajungem la un mic platou, amenajat ca poligon. În fața noastră ținte luminate, la 300m.

Ne pune în grupe de câte cinci. Se dă comanda de culcat, după care pregătirea pentru tragere. Unul din ei cu o lanternă ne mai lumina din când în când cătarea și înălțătorul, ce aveau o pastilă de fosfor. Un alt ”lent ne dă câte zece gloanțe. Le punem în sector, și apoi punem sectorul la armă. Armăm și pregătim arma pentru foc cu foc, cică să facem economie de gloanțe. Dacă aveam mecanismul pus pe foc automat și apăsai prea mult, se duceau toate cartușele.

Eu o potrivesc la foc cu foc. Dau siguranța jos, și la comanda ”foc”, trag trei cartușe. Ținta se stinge, semn că o nimerisem. ”Lentul Sanda, care era în spatele meu, îmi blochează arma cu călcâiul cizmei. Îmi spune să nu mai trag. După care tragerea se termină. Eu la grupa mea și încă unul am tras FB. Și numai cu 3 cartușe. Restul aproape că le consumară pe toate. Ei, dar asta i-a costat. Trebuia și aici economie. Pe la 12 noaptea ajungem și noi uzi la unitate, asta că inamicului nu i-a plăcut cum au tras și ceilalți.

La toate ședințele am tras FB. Ca se și mirau bibanii mei.

- Cum? ziceau ei, dacă nu văd ținta cum reușesc să ochesc mai bine decât unul cu ochi buni.

- Păi trebuie să ”simți” ținta nu numai să o vedeți, făceam eu acu pe grozavul, încercând să le dau un răspuns la întrebare.

Eu nu vedeam decât vag un dreptunghi, ca de cecuri nici nu se mai punea problema. Dar îmi imaginam că văd și cercurile și liniile și fixam cătarea pe mijlocul țintei. Știam că arma mea avea bătaie, și o îndreptam mai mult în jos, spre baza țintei.

- Păi cum o simțeai, dacă era un inamic tot așa? mă întreabă alt biban de al meu.

- Da! mai ales dacă era un inamic. Pe el îl simțeam mai repede. Ca el era viu. Și degaja energie. Îl simțeam. Cum așa și puii de căprioară sau alte animale simt apropierea primejdiei, atunci când un animal stă la pândă. Îl simt și după auz și după miros.

- Ei pe dracu, face Neacșu neîncrezător.

- Da nu râde, îmi ia apărarea Trăilă. Are dreptate Grigoriu. Ele au un instinct. Așa au fost dotate de la natura să presimtă primejdia. Ei, că nu le iese totdeauna... asta-i altceva.

”Lentul stătea și asculta sporovăiala noastră. Când se ridică și strigă iar:

- Apucați, ridicați, înainte marș!

Ne întorceam la unitate. Acu era bine pentru mine că ”daciile” noastre mergeau singure la vale. De abia le mai puteau frâna cei din față. Când ne apropiem de gardul unității, mai facem un înconjor de jumătate de gard și intrăm pe poartă. Ducem ca de obicei ”daciile” la locul lor, după care: ”pe platou adunarea”.

Practic numai miercurea și joia aveam zi pline. Lunea mai furam o oră cu lecțiile. Marți iar două ore și Vineri patru. Și nici nu mai ieșeam afară. Doar făceam gimnastica la ”portic”. După amiază, intram la sala de pregătire de la subsol. De două, trei ori pe săptămână făceam și aici curat. ”Lentul ne punea. Dădeam tot jos de pe rafturi și după ce dădeam totul afară, sau într-o parte, ne apucam de măturat și spălat pe jos. După care ștergeam cu motorină totul. După ce terminam cu rafturile venea rândul lăzilor cu țevi și piese de rezervă de la mitraliere. Și erau destule lăzi. În unele erau și benzi cu cartușe, de toate tipurile. Și perforante, incendiare sau și una și alta. Acestea se deosebeau după culoarea capului. Vârful glonțului. După ce curățăm lăzile puneam totul înapoi și le duceam la locul lor. Apoi le ferchezuiam și pe ele dându-le cu ulei. După ce terminăm ”lentul ne lasă pe noi să plecăm și rămân gradații, pentru a pune țara la cale și ordinea de bătaie pentru a doua zi, sau zilele următoare.

Dar aveam și zile senine din când în când și mai ales Duminica.

La început ne adunau pe platou. Aduceam toate băncile lungi din sălile de mese și le scoteam afară. La o masă în centru stătea colonelul un șef de stat major și un căpitan responsabil cu propaganda și activitățile artistice și culturale. Fiecare spunea o poezie revoluționară sau un cântec după care primea aplauze. Unii mai cântau și alte cântece. Iar noi ascultam. După două ore duceam băncile la locul lor. Și totul lua sfârșit. Ne mai dădea voie să ieșim afară din curtea unității pe un teren de fotbal de lângă unitate. ”Bătrânii” mai făceau și câte un fotbal.

Dar asta mai târziu. Spre vară. Mai venea câte una, sau mama la câte un soldat, rudele, prietenii, etc. Eu dacă nu aveam pe nimeni, mă duceam în dormitor și îmi mai făceam de lucru. Mai o scrisorică, - nu de amor. Mai una alta. Îi mai scriam și lui Genu. Acum aveam grijă ce scriam. Știam că sunt cenzurate. Peste alte zile mai primeam și răspuns de la el. Din câteva fraze, înțelegeam că și la el lucrurile nu stau mai bine. Fapt confirmat la liberare. Mai ne lăsa și să dormim câte o oră două până la masă. De ce nu era așa în fiecare zi? Sau măcar de două ori pe săptămână. Tot ar fi fost mai bine.

Întro seară când să ne culcăm, era nelipsita dezechipare. Un caporal mai pi... , de la baterie, era OS pe baterie. Țipă la ai lui, ca să se dezbrace în timp record. Aprinde un chibrit. Cum nu fusese atent la chibrit, uitându-se la noi, flacăra îi frige degetul. Mamă să-l fi văzut parcă turbase. Cum el era de servici pe dormitor, făcea și cu noi aceeași treabă. Pentru că unii nu au percutat cum trebuie, dă comanda:

-Toți bibanii culcat!

Eu eram deja la podea cu mâinile întinse în față și cu palmele în jos. Cineva din spatele meu nu știu ce făcuse, sau nu făcuse, că acesta vine înfuriat să se ia de ăla. Când să mă depășească, fără să vrea, mă calcă cu bocancii peste degetele mele de la mâna stângă. Încep să țip de durere. El se întoarce și mă întreabă ce am. Eu îi arăt mâna cu două degete strivite cu tot cu unghie din care curgea sânge.

Se sperie și mă i-a repede de mâna, dându-mi batista lui ca să înfășor degetele. M-a luat cu el la infirmerie. Pe drum mă pune în temă, că dacă mă întreabă doctorul cum am pățit asta, să-i spun că erai cu mâna pe ușa de fier de la întrare și cineva a împins-o și a venit peste degetele tale. Îi era frică că îi cădeau galoanele și luptase mult pentru ele.

Când mă vede doctorul iar, mă întreabă:

- Ce ai mai pățit?

Acu mă cunoștea cu mâna umflată din iarnă. I-am povestit ce mă învățase gradatul în cauză. Că doar era lângă mine. El stătea acu cu sufletul la gură, să vadă și ce zic eu, dar mai ales ce zice doctorul. Nu cred că l-am convins pe doctor cu povestea mea. La urma urmei nici pe mine nu mă convinsesem, darămite pe el. S-a făcut că mă crede, zâmbind pe sub mustașa, pe care nu o avea. M-a prelucrat la mână apoi m-a bandajat. După care am plecat. Gradatul pe drum, a ținut să-mi mulțumească. Începuse cu teoria lui. Că așa e în armată că toată lumea trebuie să facă și să dreagă, că de aia e armată... și câte în lună și în soare. Am înclinat oftând și aprobator, din cap.

Când m-a văzut Trăilă și Bejenaru, m-au întrebat și ei ce pățisem. Ei nu fuseseră de față, fiind la sală. Le-am spus și lor povestea. Dacă pe Trăilă l-am convins cumva, nu la fel și pe Bejenaru. Aveam să mi se confirme bănuiala – ”că totuși cineva acolo sus mă iubește”- pentru că Bejenaru s-a uitat cam urât la gradatul acela de la baterie. Cred că cineva totuși îi șoptise ceva.

Nu a spus la nimeni nimic. Sau cel puțin așa cred.

Și așa am mai tras-o și pe asta. După două săptămâni a căzut și unghia la un deget. Venisem din armată și unghia tot nu se vindecase complet. Și avea să treacă mulți ani, până să se vindece complet. Ce să-i faci? Amintiri din armată!

Amplasamentele și prima tragere

După o săptămână de instrucție la poligonul din deal, întro dimineață văd că gradații, pe lângă cele trei ”dacii”, ne mai înarmează și cu lopeți, târnacoape și hârlețe. Îl întreb din priviri pe Bejenaru. Acesta îmi spune:

- Ai să vezi tu.

O luăm împreună cu ”lentul iar pe dealul Molda. ”Bucuria mea!” Acolo după ce tragem ”daciile” mai deoparte, ”lentul cheamă pe cei trei gradați și le explică ceva. Apoi le dă o hârtie cu date și cifre și când se apropie de noi ne zic:

- Pregătiți-vă de săpat. Facem amplasamente și adăposturi pentru mitralierele antiaeriene.

Sava de colo :

- Toată lumea?

- Păi cum credeai? Sigur că toată lumea! Dacă vrei te pun numai pe tine să sapi, îl amenință Bejenaru râzând.

- Nu, nu, săpăm cu toții! zise iar Sava, în râsetele celorlalți.

”Lentul aude și zice :

- Ce Sava nu-ți convine?

- Ba da, sigur că îmi convine ...

- Mă gândeam eu ... face ”lentul. Hai ce mai așteptați? Vreți să mă apuc eu de săpat? Începeți, că ne apucă seara!

Apoi aleg un loc drept cât mai mare. Se duc și schițează și înseamnă locul cu jaloane. Pentru că nu aveau ruletă, folosesc ca unitate de măsură coada lopeții. Înseamnă locul și ne pune să săpăm amplasamentele la toate cele trei mitraliere antiaeriene. Fiecare grupă își săpa propriul lui amplasament pentru mitraliera lui. Când aud asta, bucuria mea iar! Eu le și aveam cu săpatul! De abia făceam față la nana sau bunica în grădină, dară-mite aici pe un câmp plin de stânci și alte pietre. Probabil că tanti Lili știa ce știa de mă puse să sap cu un an înainte și primăvara următoare la ea în grădină. Ca să mă pregătească!

După ce defrișăm o suprafață cam de 16 mp - punem în acel loc câte o mitralieră la distanțe egale de celelalte. Apoi începem să săpăm conform schiței, de ne-a ieșit ochii din cap. Făceam două hrube laterale pentru muniție și pe centru lângă ea, niște scări din pământ. Când am ajuns la adâncime, am dat de piatră. Și chinuite cu târnacopul. Săreau scântei, pe măsură ce dădeam cu el în piatră. Nu ne-am oprit până ce toate dimensiunile au fost respectate.

Toți cinci din fiecare grupă munceam la săparea amplasamentului. Trebuia câte un amplasament pentru fiecare mitralieră.

Ei dacă o făcură-m și pe asta ”lentul ne-a felicitat pe toți, spunând că drept primă ne face rost de 5 km. Trebuia să avem antrenament. Și că trebuia să ne mai odihnim... Se putea. Dacă ne ataca iar inamicul? Curios! Pe mine mă lasă iar la mitraliere. Nu cred că de milă, ci mai de grabă ca să nu-i încurc pe acolo, sau să mă piardă iar pe drum. Derutam inamicul, ce te joci? Asta era a treia oară când mă salva ”lentul de ”inamic”

În schimb ceilalți l-au urmat pe ”lent. S-au dus împreună ca să facă față inamicului. În timp ce stăteam eu acolo și ”păzeam daciile” trece pe acolo Colonelul și cu încă o echipă de la o altă armă, condusă de un alt ”lent. După ce îi salut, încep să mă descoase în legătură cu acele arme. La partea teoretică eram bun. Reținusem destule caracteristici și date tehnice, despre ele. Că le visam și noaptea, iar asta și din cauza impulsului lui Bejenaru. Zicea el că are pretenții la mine, fiind cu liceul... Așa că am făcut față la întrebările lor, cu brio. Colonelul zâmbea pe sub mustață, zicând:

- Se cunoaște că e la Bucur...

După ce au plecat ei, la scurt timp vin și băieții mei, împreună cu ”lentul, toți o apă.

Eu, când apare el, îi raportez că a fost Comandantul și m-a întrebat de una de alta despre mitraliere.

- Și ce le-ai spus?

- Raportez că am răspuns la toate întrebările lor.

- Deci te-ai descurcat bănuiesc...spune el.

- Desigur!

- Lasă că îl întreb eu, să văd cât de bine te-ai descurcat, că dacă primesc reproșuri de la Comandant, nu te văd bine...iar ne atacă inamicul...zise el zâmbind cu ochii la ceilalți.

Mă uitam cu un ochi și la cei veniți. Unul arăta mai jalnic decât altul. Și de la noi, dar și cei de anul doi. Probabil că pe drum inamicul a opus rezistență mare, că altfel nu-mi explic. De la cei de anul doi, cel mai jalnic arăta Păpădie și Axente. Iar de la noi: Neruja, Sava și Vierul. Vierul fiind - șoferul - care cu un efort uriaș, ”lentul reușise să-l aducă azi și pe el la formație, de la parcul auto. Îl instruise și pe el. De când am venit la A-A , nu știu dacă l-am văzut de trei ori la noi în formație. Și asta la început. Dar de acu aveam să-l vedem mai des cu ocazia plecării la Capul Midia. Dar asta mai târziu. În rest își făcea veacul la parcul auto. Aici comandant era lent-colonelul Ceasar.

Aveam să constat mai târziu cât de nervos era ”lentul când primea reproșuri de la gradații mai mari ca el și mai ales gratuite, din cauza bibanilor sau a celor de anul doi. Dar nu din cauza mea. Nu știu dacă a mai discutat cu colonelul la raport, dar în ziua următoare nu mi-a spus nimic.

Ei dacă am învățat să facem adăposturi și alte amplasamente, trebuia să învățăm să și tragem pe viu cu ele. Nu?

Înainte de a pleca ca să tragem cu mitralierele antiaeriene, ”lentul ne-a pus să le desfacem, să le curățăm, apoi să le ungem și să le asamblăm la loc. Eu când le-am văzut numai bucăți, îl întreb pe Bejenaru, dacă mai reușesc să le pună la loc.

Apoi le-am scos pe platou și le punem pe poziția de tragere. Asta prin intermediul unei manivele, ce ridica roțile și cobora mitraliera propriu-zisă pe un suport de bază. După care un căpitan a venit cu un aparat optic și ne-a reglat sistemul de ochire. După cum spunea el, că erau dereglate.

Cred și eu! După atâtea hârtoape, gropi și diverse intemperii, mă mir că mai și funcționau. Dacă nu le-am fi reglat și trăgeam după ciori, s-ar fi dus pe apa sâmbetei, toată osteneala noastră timp de un an. Așa că a fost bine venită. Pentru că ne mai trebuia un șofer la o ”dacie” a fost repartizat la noi un alt șofer nou. Pe el îl adusese de la Roman. Și el era bătut de soartă. Mereu lua bătaie și mai ales la parcul auto. Nu mai știu cum îl chema.

Cu el au mai fost aduși si alți doi la bateria AG-9.

A doua zi am plecat la poligonul de la 6 Martie. Am scos și cele trei mașini din parc, am agățat mitralierele la proțap, și duși am fost.

Dar pe drum, la una din mașini i se defectează sistemul de semnalizare. Așa că a trebuit să oprească, claxonând.

Când a auzit ”lentul despre ce e vorba, era să-l înghită pe șofer. Așa că mă pune pe mine observator dreapta și pe Uncu, observator stânga. Fiecare aveam în mână câte un steguleț. Unul galben și unul roșu. Când mașina noastră o lua la dreapta, semnalizam în modul respectiv cu stegulețul galben. Când oprea ridicam stegulețul roșu. Toate astea trebuia să le vadă șoferul din spate, atent la manevrele noastre. Așa m-am chinuit până la poligon. Acolo am reluat munca de tranșee. Ne-am mai făcut un adăpost pentru mitraliere. Bejenaru își făcuse, sau îl făcuse cineva, un băț pe post, zicea el, de indicator. Era gros la mâner și se subția către vârf.

Îl lua mereu cu el la câmp. Dar acel indicator se transforma și în ”sf. Niculae” la nevoie. Și era nevoie! Nu puține palme sau spinări a cunoscut. Aveam și eu să fac cunoștință cu el. Acu pe lângă pedepsele de instrucție se mai adăugau și pedepsele corporale date cu acel băț.

Întro zi mai în glumă mai în serios i-am spus:

- Credeam că am terminat clasa a III-a sau a IV-a de mult!

El mă întreabă:

- De ce ?

- Păi nu mi-a ajuns patru ani cât am tras-o cu linia tovarășii la școală, acu mă bateți și dvs.?

A zâmbit, dar tot mi-a dat una la palmă în mod demonstrativ. La unii mai dădea și cu sete. Și era rezistent acel băț. Cred că era din lemn de carpen, că prea era rezistent. Era lung, cam de 75 de cm. La un capăt era mai gros de 2 cm, iar la capătul celălalt avea cam 5mm. Oricum acel băț, aveam să văd, că avea să aibă funcții multiple.

După ce ajungem la poligon împreună cu ”lentul, ne pregătim de tragere.

Prima ședință de tragere am efectuat-o cu o țintă terestră trasă cu un cablu lung de 100 de metri, de către o mașină. Mașina era condusă de șoferul nou.

 Atunci aveam să aflu cât de zgomotoase erau acele ”dacii”. Am pus benzile cu cartușe în cutia lor. Erau de calibru 14,5 mm. Erau numai cartușe perforante. După ce am încărcat și armat, au început să tragă câteva rafale. Din cauza zgomotului puternic, nu am mai auzit cinci minute nimic. Îmi țiuiau urechile.

Cei de anul doi îmi spun că așa este prima dată. Am tras noi în ținta aceea. Cred că săracul șofer ...era ud tot! Era cu inima la gât. Dacă îl nimerea un glonte.

Dar vezi, când e să scapi de una, mori de alta. Asta am constatat-o și eu. Și când e să mori, mori.

După ce s-a terminat tragerea ”lentul a oprit mașina și împreună cu Bejenaru, am mers să vedem ce ispravă am făcut. Bejenaru luase cu el și indicatorul pe care îl făcuse la atelierul de tâmplărie.

Când ajungem la țintă am văzut că era destul de bine ciuruită. Din când în când Bejenaru mai făcea câte o gaură în țintă, fără să observe ”lentul. Nu de alta dar să fie cât mai multe găuri. Eu îi zic:

- Vedeți să nu iasă prea multe găuri...

În timpul ăsta ”lentul număra găurile. El știa care sunt făcute de glonț și care le făcea Bejenaru. Urma de glonț era altfel decât o perforare cu un băț. Cred că Bejenaru nu prea știa asta. Asta, că glonțul mai era și fierbinte când ieșea pe țeavă. ”murdărea” materialul. Îl ardea.

Până la urmă au ieșit la numărătoare. Vreo două trei le luase ”vântul” dar au ieșit. Probabil că știa ”lentul câte cartușe trăsesem. Eu nu am fost curios atunci să le număr. Dar am tras o bandă întreagă numai în partea mea. Cam 50. Aceste mitraliere aveau câte două țevi alăturate. Și trăgeau simultan, când erau armate de noi. Apoi mergeau singure cât apăsa trăgătorul pe dispozitivul de tragere. Asta până se terminau cartușele. După care urma o altă serie de tragere cu armare.

Aveam să văd la Capul Midia, că erau mitraliere A-A și cu patru țevi. Ăstea da! Erau mai sigure că ținta ar fi avut de suferit. Aici focul era mai concentrat. Din păcate noi nu aveam așa ceva. Și apoi chiar alea ne mai lipseau!

A fost mulțumit ”lentul și nu prea. El se aștepta să ciuruim ținta mai bine la câte gloanțe am tras. Și cred că trăsesem 300 de toate. Toată ziua ne-am petrecut-o cu program administrativ. Se lăsă și seara. Am dormit direct pe câmp înveliți cu ținută groasă. Am mâncat hrană rece. Niște soldați de anul doi, aduse de nu știu unde, niște cartoane de la niște cutii. Le-am pus jos, iar pe ele mantaua groasă, după care ne-am culcat pe ele.

Noaptea s-a lăsat frig. Era în aprilie. Spre dimineață mă trezesc cu un foc mare lângă noi. Tot ei mai adusese alte cartoane și acu le dăduse foc ca să ne încălzim. Apare și ”lentul. După ce a ieșit soarele, am mâncat iar hrană rece, apoi am pregătit mitralierele de plecare. Le-am agățat iar de proțap la mașini și am plecat către unitate. Pe la 12 am ajuns și noi. Am mers la masă, după care, la ordinul ”lentului, Bejenaru ne-a pus să demontăm iar mitralierele și să le facem bec. Trebuiau curățate de fum, praf, noroi etc. În fine a trecut și demonstrația asta. Pare-se că pe total stăteam bine. A fost și Comandantul mulțumit de noi.

Noi aveam acum la pluton trei șoferi. Câte unul de fiecare grupă. Ei aveau să conducă mașinile ce tractau faimoasele noastre ”dacii” și la Capul Midia. În grupa lui Anghel era un șofer de anul doi – Gherasim. La noi aveam pe șoferul care dormea lângă patul meu. Deasupra lui era bibanul nostru – Vieru, tot șofer și el, care era la Bejenaru în grupă. Numai că pe acești șoferi noi nu îi prea vedeam la față decât dimineața la raport. Ei nu făceau instrucție cu noi. Ei aveau grijă doar de mașini.

Șoferul de lângă mine, mai avea grijă de Vieru. Și mai era și bibanul care venise cu noi. Acela conduse mașina care a tractat ținta. Acesta era la Trăilă în grupă. El trebuia să-l schimbe pe șoferul de anul doi, care dormea lângă mine. Acest nou șofer, știu că mânca cafteală cu sacul. Era și el un amărât ca mine.

Chiar îi spusese și șoferului de lângă mine, că ajunsese la capătul răbdărilor. Chiar și mie îmi pomenise pe la început de intențiile lui negre.

Era într-o duminică. Cum eram singur în dormitor apare și el. Știind și el de la alții de felul cum eram și eu tratat, mi se destăinuie plângând:

- Nu mai pot Grigoriule! M-am săturat! Toată lumea mă f... Am să-mi pun capăt zilelor. Să se termine odată cu toate!

Încerc la rându-mi să-l consolez, abătându-i atenția de la gândurile lui negre. Încerc să pun mâna pe umărul lui. Gestul ăsta, l-a făcut să izbucnească și mai tare în plâns. Încerc să-l opresc, de frică să nu apară cineva.

Poate mi-ar fi spus mai multe, dacă nu intra atunci un gradat de la AG-9 ce era OS pe dormitor. Șoferul s-a întors cu spatele unde pe furiș și-a șters lacrimile. Norocul lui că OS-ul, nu ne-a dat prea multă atenție, doar în afară de un culcat zis așa în bășcălie. Bineînțeles că a trebuit să ne supunem. După ce pleacă șoferul zice:

- Vezi? Spune tu Grigoriule, dacă nu am dreptate… Toți te f...

Auzeam și nu îmi venea a crede. ”ia te uită, un om cu simț practic fără frică de moarte”. Nici eu nu am fost mai departe de ea, dar cineva m-a întărit în ultima clipă... Și ”cineva” nu m-a lăsat să mor. Dar nici eu nu am avut curaj să-i spun ceva.

Nu știu câtă bătaie mânca el la parcul auto, sau ce fel de instrucție făcea, de nu mai putea suporta chinurile. A încercat să se sinucidă, bând lichid de frână. Am aflat câteva zvonuri de la șoferul de lângă mine inclusiv și de la Vieru, că nu era prima data când încerca așa ceva. Până la urmă s-a ținut de cuvânt. După ce a băut acel lichid, a fost dus la spital. Nu știu dacă a murit sau, dacă s-a făcut bine. Nu l-am mai văzut nici la liberare.

S-a lăsat cu tam-tam mare. CI-tul, ofițerul de la contra-informații, s-a luat de toți gradații. Apoi a făcut anchetă personală, la fiecare pluton, baterie, companie, să ne întrebe cum se comportă gradații și soldații de anul doi cu noi. Cred că cineva totuși, ciripise ceva. Că ceva îi ajunsese la urechile lui.

  Într-un final ne vine și nouă rândul.

  Gradații au aflat și ei de ancheta ce se punea la cale și au început să-și i-a măsuri, simțindu-se cu musca pe căciulă. Așa că atât Trăilă, Anghel, cât și Bejenaru ne-au luat pe fiecare în parte învătându-ne ce să zicem, când om fi întrebați. Același lucru a făcut și gradații de la AG-9

Bejenaru mă i-a deoparte într-un colț. Îi țâțâia și lui fundul. Îmi zice:

- Grigoriule! Știu că tu ai fost cel mai năpăstuit din pluton. Știu că eu te-am certat și bătut uneori chiar și fără să fii vinovat, dar am fost forțat de împrejurări. Nu puteam să-ți țin parte, că îmi urcam în cap pe ceilalți. Și ar fi ajuns la urechile ”lentului. Și știi foarte bine ce ne face ”lentul când e nervos. Așa că te rog gândeștete și la noi, la mine ca la mine, și așa ori cu grad ori fără grad, tot Bejenaru mă cheamă. Dar dacă se poate de ce nu! Așa că atunci când te-o întreba CI-tul ce și cum, tu să spui că e bine.

Trebuie să recunosc că această cuvântare a lui, m-a emoționat profund. Eram gata să izbucnesc și în plâns, dar privirea și frica de el, m-a făcut să mă abțin. M-am abținut mușcându-mi buzele. Dar tot mi se umeziră ochii. El s-a uitat la mine și a înțeles. Apoi reușesc să îl întreb cu un nod în gât:

- Dar dacă cineva spune ceva! Ce fac?

- Nu Îți face griji, are grijă alții de asta.

Ca să fiu sincer nu l-aș fi iertat, pentru câte am tras-o de la el, dar frica că aș putea declanșa iadul la pluton, m-a oprit. Știam ce avea să ne aștepte de la ”lent când ne-ar fi prins singuri la câmp. Și apoi prin mine făceam să sufere și alții nevinovați. Așa că am acceptat să tac. De mine a contat viitorul lor ”măreț”. Pentru mine era egal. Nu avea ce grade să-mi ia. Și mai era vizat si viitorul ”lentului. Așa că am lăsat în finl un loc de ”bună ziua”!

În final îi promit că nu o să-i fac necazuri.

Săptămâna aceea nimeni nu s-a mai atins de noi. O lăsase moale până și cu instrucția. Chiar și cei de la AG-9.

Trăilă pe de altă parte îl ia pe Sava și pe alții, ”clienți” cu care se simțea și el cu musca pe căciulă și-i prelucrează. Cred ca numai Anghel nu avea de ce să își facă griji. El tot timpul a acționat regulamentar cu noi. Chiar dacă încerca și el, câteodată, să o facă pe durul.

Și în seara următoare mă cheamă și pe mine CI-tul. Îl văd și acu. Un căpitan, îmbrăcat în ținută albastră de marinar. Nu prea înalt, slăbuț și puțin încărunțit. Era tot numai un zâmbet când am intrat. După întrebările de rutină au urmat și ce-l interesa pe el. Când m-a întrebat cum se comportă gradații cu noi, am spus:

- Ei, așa e în armată. Nu poți fi corect și împăca pe toată lumea.

Auzind acest răspuns, mă sfătui să spun cine îmi face neplăceri și cine mă bate. Înclin să cred că era informat de asta. Cineva, totuși îi spuse ceva. Aveam să constat asta mai târziu după liberare.

- Decât patru bătăi și nici o mâncare, mai bine două bătăi și o mâncare.

S-a uitat la mine și a zâmbit cu subînțeles.

- Deci nu vrei să spui cine te bate?

- Nu m-a bătut nimeni, fac eu în final.

- Bine ești liber!

Eram sigur că nu l-am convins. Avea să-mi confirme asta mai târziu, când m-am întâlnit cu el, cu totul întâmplător, când nici nu gândeam.

Ca să vezi ce e și viața asta. Te întâlnești cu oameni pe care nu i-ai văzut ani de zile.

Când ajung în dormitor, toti în frunte cu gradații se strânseră în jurul meu.

- Ei cum a fost?

Le-am spus că nu e cazul să-și facă probleme. Și Trăilă se simțea cu musca pe căciulă. M-a întrebat și el. Mă uit după caporalul care m-a călcat pe mână. Acesta aștepta și el cu sufletul la gură răspunsul meu. O privire asupra lui, și a fost de ajuns ca să înțeleagă. Mi-a mulțumit din priviri.

A trecut și asta. După terminarea anchetei toți au răsuflat ușurați. Cred că vă puteți imagina ce avea să se întâmple, dacă eu sau altul, ar fi ciripit ceva de rău. În primul rând că le lua toate gradele - și doar puseră mult suflet pentru obținerea lor - și punea în lumină proastă și prestigiul ”lentului. Nu mai pupa avansare zece ani. Ajungea la pensie tot ”lent, dacă nu și sub -”lent. Așa că am lăsat un loc de bună ziua. Și mi-a prins bine mai târziu. Eu nu sunt o fire răzbunătoare, sau să țin la mânie. Eu dacă mă bate pe un obraz îl întorc și pe celălalt. Vreau să demonstrez că eu sunt bun și ei sunt răi. Așa cum avea să-mi spună și soacră-mea mai târziu: ”Întotdeauna să lași un loc pentru bună ziua, că nu se știe niciodată”. Că nu se știe niciodată în viață ce îți rezervă viitorul?”. Mare dreptate a avut!

Nu știu dacă era de vină ancheta CI-tului, dar un lucru e sigur că bătăile noastre dispăruseră aproape complet. Și chiar unele ordine prostești. Dar nu în totalitate. Mai era pe ici colo, câte o zi două, ca să nu uităm chiar de tot de armată. Numai că acum umblau la regulament. Ca să nu mai avem motive de a reclama ceva. Mai era o săptămână până la plecarea noastră la Capul Midia.

Întro dimineață ”lentul ne adună după raport și scoatem toate ”daciile” pe platou. După ce le instalăm pentru tragere, vine iar căpitanul și le mai reglează odată. Până la plecare a urmat numai pregătiri, curățiri reglaje și toate câte trebuiau. În următoarea zi la ora 5 dimineața, ne scoală ”lentul și ieșim direct la mitraliere. Le agățăm de proțap la câte o mașină. Am încărcat muniția și lăzile cu piesele de rezervă. Când totul a fost gata, ”lentul a dat semnalul de plecare. Ne îndreptam, pentru trageri, către Capul Midia.

La Capul Midia

De abia plecasem de la unitate. În timp ce mergeam noi, se defectează semnalizarea de la mașina noastră. Șoferul din spate claxonează. ”Lentul oprește mașinile și întreabă ce este. Când îi spune, ”lentul se întunecă iar la față. Se uită urât la șofer, mai să-l înghită de viu.

- Da ce faceți …voi acolo la parcul auto…?

Cred că era în stare să pună șoferii să tracteze, împreună cu noi mitralierele, până la Capul Midia. Noroc că mașinile erau încărcate, că altfel o făcea și pe asta. Până la urmă face un compromis. Cum eu eram în acea mașină și eram piesa unu, ”lentul apelează iar la serviciile mele, făcându-mă observator dreapta.

- Grigoriule! …

- Am înțeles, observator dreapta…zic eu repede.

- Ei vezi că știi…face și Bejenaru, zâmbind.

- Da, te pun cu juma de normă...face și ”lentul, mai puțin vesel.

Mă pune în spate cu un steag roșu și unul galben în mâini. Uitându-mă la drum îi semnalizam cu stegulețul șoferului din spatele nostru. Ei dar asta însemna ca să ne micșorăm viteza. Aveam o grijă acu. Atent la drum, îi semnalizam, șoferul nostru, când o lua la dreapta sau la stânga. Când fluturam pe cel roșu, trebuia ca mașina să oprească. La galben pornea iar.

Credeam că nu se mai termină drumul. Deja mă dureau brațele. După câteva ore ajungem și noi la Capul Midia. Am răsuflat și eu ușurat. Misiunea mea se terminase cu succes.

Acolo, era o uriașă întindere de nisip presărată din loc în loc cu copaci. În unele locuri era o adevărată pădure. Era o tabără imensă. Din loc în loc erau mici clădiri din lemn. Unii le spunea ”bărăci”. Alții cabane. În majoritatea erau dormitoarele. Lângă una din ele s-au oprit și mașinile noastre. După ce ne-am dat jos, ”lentul a ordonat descărcarea materialelor și restul încărcăturii. Am pus mitralierele într-o parte, după care le-am învelit cu nelipsitele huse.

După ce am terminat cu ele, ”lentul ne-a pus să cărăm tot ce era de cărat în baracă.

Interiorul cabanei era un imens dormitor, cu multe paturi așezate de o parte și alta a pereților pe două rânduri.

Aveam să văd că pe toată întinderea taberei aveau să fie soldați și arme din multe orașe din țară. Aici era aproape toată artileria din țară. Multe tunuri 82, 120 etc.

Mai erau multe astfel de clădiri care țineau loc de comandament, bucătărie, sală de mese, corp de gardă, etc. Dar mai mult erau dormitoare.

Ceva mai departe se zărea marea. Aproape de mal erau instalate diverse radiolocatoare, ce își învârteau deasupra, antenele parabolice. Aceasta priveliște avea să mă fascineze și să-mi schimbe impresia de armată.

După ce am descărcat tot, ne-am ales paturile și le-am aranjat.

Am scos saltelele și le-am scuturat, apoi le-am băgat înapoi. Am măturat și spălat dormitorul. După care, noi am vrut să profităm de plecarea ”lentului, ca să jucăm un pui de fotbal pe nisip, lângă tabăra noastră. Bejenaru nu prea a vrut și ne-a spus să curățăm armele și după aia. Noi nerăbdători, am curățat cât mai repede posibil armele și apoi le-am băgat în rastel.

Bejenaru ne-a lăsat să jucam fotbal. El nu s-a băgat. Câțiva de anul doi au adus niște ”brichete” – cărbuni oușoare- și niște var. Au amenajat o decorațiune la intrare, simbolizând ecusonul nostru de la mână cu BIM-ul. Le-a plăcut la gradați. O parte din noi printre care și eu în frunte cu Trăilă, ne-am apucat să jucăm fotbal. Noi ajunsesem acolo în jurul orei 11. Cât a durat cu descărcatul și aranjatul se făcu de 4. Iar noi până la 6 am jucat fotbal. Când deodată apare lentul. Când ne vede, ne cheamă pe toți în dormitor. Îl întreabă pe Bejenaru:

- Înainte de a pleca v-am spus să curățați armele, nu să jucați fotbal. Le-ați curățat?

- Da tova-lent face Bejenaru.

- Da? I-a scoateți armele să văd și eu cât de bine le-ați curățat!

După ce ia o armă la întâmplare se uită la ea și spune:

- Asta e murdară - Co 12... a cui este?

- Să trăiți este a mea...zice unul.

Mai ia una tot la fel:

- Și asta e murdară - Co 34...asta a cui e?

- Sa trăiți este a mea...spune altul.

O ia și pe a treia.

- Și asta e murdară. Să credeți voi că astea-s arme curățate. Ei lasă că vă arăt eu vouă!

După ce am băgat armele în rastel, ne dă comanda:

- Afară adunarea!

Dar ne-a zis să luăm și măștile cu noi. După ce ne-a aliniat a dat comanda să-l urmăm. Ne-a dus la o margine de pustiu, unde erau numai canale pline cu apă. Acestea erau adânci de 1,5 - 2m. Cu masca pe figură ne-a fugărit câteva ore după care ne-a mai băgat și în câteva canale cu apă de mare.

Eram uzi leoarcă. Unii mai scunzi, nici nu se mai vedeau din apă. Eu când am intrat în apă mă cuprinse panica. Contactul brusc cu apa rece, îmi dădu fiori. Poate și din cauza măștii, că nu mai vedeam nimic, că poate nu aș fi intrat. Nu mă așteptam să fac contact cu apa, pentru că nu o vedeam. Mi se aburise vizoarele la mască și nu mai vedeam nimic. Așa că pentru mine a fost un șoc să i-au contact cu acea apă rece, pe care am simțit-o pe pielea mea. Îmi ajungea apa până la gât. Nu mai vedeam nimic.

Mă orientam numai după sunetele comenzilor date de lent. Nu știu când am ieșit din apă. Eram ca un robot care nu știa ce face. La un moment dat nu îi mai auzeam. Tot orbecăind pe acolo o vreme, îi aud din nou. De fapt nu auzeam decât comenzile lentului, care parcă nu se mai terminau. Probabil că lentul în furia lui nu observase, că pe mine mă ”pierduse” pe drum.

Așa că, acum dădea comanda la pluton spre mine. Cum nu-i vedeam am dat peste câțiva la întâmplare. Am auzit și niște înjurături, pe care lentul le-a luat ca atare. Așa că a sporit și mai mult situația nostră spre rău. Cred că a durat două ore tot frecușul. La urmă după ce ne-am scos măștile, ne uitam unii la alții. Toți eram uzi leoarcă. Puteau să ne stoarcă unul. Asta era să fie cea mai mare pedeapsă pe care ne-a dat-o lentul, pe toată perioada armatei. Primisem botezul mării. Puteam să spunem că nu am văzut și gustat marea? Doar eram marinari de uscat. Când am intrat în dormitor, începem să ne uscăm fiecare cum puteam.

Seara unii au băgat ținuta sub saltea ca să se usuce la căldura trupurilor noastre. A doua zi lentul nea dat zi de voie. Împreună cu el și toți ceilalți făceam plajă la soare. Așa ne uscarăm și ținuta. Unii, printre care și eu, ne-am scos bocancii și ciorapii și i-am pus pe pietre ca să se usuce. După ei, le veni rândul și la cămașă, vestă, veston, etc.

Ce să faci una caldă una rece. Ca așa e în armată. După amiază ne-a adunat tot ce mișca în tabără, sub forma unui careu, unde a venit comandantul taberei. După ce a ținut un discurs ne-a felicitat și ne-a urat noroc în obținerea unor rezultate cât mai bune la tragere.

Peste două zile ne mai vine un pluton tot de A-A , tocmai de la Satu Mare. Ei veniseră cu mitraliere A-A cu patru țevi. ZPU-4. Ale noastre se chemau ZPU-2. Ei au luat paturile de la dreapta noastră. Cu ei mai veniseră incă doi ofițeri : - un căpitan si un ”lent major. Apoi au împărțit camera dormitor cu  ”lentului nostru.

În dormitor cu noi mai erau niște camere unde stătea și dormea ”lentul nostru împreună cu alti doi ofițeri de la celelalte arme. Dar și aici aveam să facem la corvoadă cât cuprinde. Aveam să îmi fac prieteni și printre soldații din celălalt pluton. Cum cei de la Satu Mare aveau afară la discreție două lăzi cu marmeladă, am cerut și eu voie împreună cu Sava să apelăm la marmelada lor. Nu s-au opus. Ne-a lăsat să mâncăm chiar dându-ne și nouă o ladă. I-a plăcut și la gradații noștri, gestul lor. Acum aveam supliment dulce la ora 10. Eu cu Sava și alți soldați de la noi, ne autoserveam.

Când ne duceam la sala de mese, după ce mâncam, eu cu Sava fiind veselari, făceam și curățenie în sala de mese. Fiecare aveam sectorul său. Și celelalte arme aveau sectorul lor.

Norocul nostru că eram mai mulți și se acoperea o arie mai mare. Aici aveam să mănânc câteva preparate de mâncare care mi s-au părut foarte bune. Și în premieră.

Întro seară ne dăduse piure de cartofi, în care avea bucăți de brânză în el. Și multe alte feluri de mâncare mai bune, unde la noi erau doar la mesele festive de revelion, 1Mai si 23 August. Varza a la Cluj, piftelețe marinat....cu sos...și ardei umpluți.

Odată la masă erau pifteluțe. ”Lentul ne-a însoțit și el la masă. La fiecare în farfurie erau câte două pifteluțe. Numai la mine dispăruseră. ”Lentul observă că la Trăilă și la încă un soldat de anul doi erau câte trei piftele.

- Care i-ați luat piftelele lui Grigoriu? întreabă el. Cum nimeni nu știa nimic, el i-a piftelele lui Trăilă și mi le dă mie.

- Lasă că tu ești mai gras ca el. Să le mănânce el.

Bineînțeles că lui Trăilă nu i-a convenit. Cred că nici nu fusese vina lui. După ce pleacă ”lentul îi fură și celui de anul doi o piftea.

- Da ce tu să mănânci mai mult ca mine? zice el.

La noi la unitate în afară de borșul zilnic și fasolea sau cartofii, rar mai era și câte un alt fel de mâncare mai deosebit. Câteodată ne mai dădea ghiveci, mazăre sau varză. Dar bineînțeles fără carne. Carnea dispărea pe drum. Sau ne mai dădea un fel de clătite. Niște triunghiuri de compoziție de clătite, unde ouale dispăruse și laptele se subțiase cu apă. Dar erau bune decât de loc? Mai târziu la nelipsita fasole sau cartofi, avea să apară și salamul. Numai că nici de ăla nu avea să aibă noroc toți. Veselarii le puneau mai mult salam în farfuriile gradaților și celor de anul II. La noi … ce mai rămânea. Nici cei de la bucătărie nu se omorau cu mai mult salam…Seara erau nelipsitele macaroane care la cei de anul doi nu le mai făcea nici o plăcere. Nouă însă, da! Câteva zile am făcut instrucție direct pe plajă. Săpasem și aici amplasamente. Noroc că aici terenul ara mai moale. După un strat de nisip destul de gros am dat și de pământ. După ce am terminat cu săparea lor am instalat mitralierele și acu făceam iar simulări de tragere. Mai erau câteva zile până la ”trageri”, unde era să se vadă toată munca noastră de un an. Din când în când ”lentul mă mai lăsa la cabană planton și ziua. Mă punea să fac ordine în dormitor la noi, dar și la ei în cameră. Pe lângă mine mai era si Vieru, șoferul. Ei nu participau la trageri.

Întro dimineață mă cheamă ”lentul la el în cameră. Și îmi dă o cană de apă pe care și-o încălzise cu un fierbător. După ce mi-o dă mie, spune să îl ajut să se bărbierească la spălător. Eu la urmă îi turnam în mână apă când se spăla.

Când termină mă întreabă:

- Ei, și cum e în armată Grigoriule! E bine ?

- Raportez că da!

Eram cât pe ce să-i spun ”lentului de gravele tratamente pe care le îndurasem de la Trăilă și mai ales de la Bejenaru. El se uită la mine zâmbind, dar nu a mai spus nimic. Dacă auzeau ei, nu mai ajungeam viu la unitate. Teama de ei, m-au făcut să mă opresc la timp. Și cred, că deja ”lentul era  la curent , cu unele pedepse ale mele, ascunse sub paravanul instrucției.

Și aici era o problemă cu apa. Era numai la bucătărie apă și cred că la comandament și corpul de gardă. În rest era o problemă. Noi ne duceam și făceam provizii de apă. În stânga imediat cum intrai în cabană era un spălător. Dar apa nu mai curgea de mult.

Dovada fiind robinetele care începuse să ruginească. La câteva sute de metri de cabana noastră era un wc. Dar de multe ori era impracticabil. Se înfunda mereu. Noaptea era un pericol să calci pe acolo. Puteai călca pe câte o ”mina”. Înăuntru nu aveai nici o șansă să mai intri. Totul era minat. Eu încercam să mă duc numai dimineață când era lumină. Da și așa nu aveai loc.

Cum Usatenco a reclamat în gura mare, că la wc, erau numai rahați și că nu se putea intra acolo, ”lentul îl aude, și îi dă ordin, să se ducă acolo și cu masca, ca să facă curat. Îi trimite si pe Bejenaru în frunte cu Trăilă și cu un alt soldat de anul doi. Și i-au pus să facă curățenie. Dar nu a durat mult peste câteva zile iar o luam de la capăt. Că s-a supărat și ”lentul și a spus să mai trimită și alți soldați de la alte arme, ca să facă curat la la wc, că s-a săturat de când trimite numai oameni de-a lui.

Așa am mai scăpat și noi. Când voia ”lentul să țină si cu noi, ținea!

Noaptea era o beznă că îți băgai degetele în ochi. Nici cabana după zece pași nu se mai vedea. Ea cum era si vopsită în negru, puteai lesne să treci de ea. Noaptea dacă ieșeam afară prin pădurice, când mă întorceam nu mai găseam cabana. Trebuia să-mi i-au reper. Câteodată mă salva luna când era. Ca să nu mai ies noaptea afară, că nu îmi făcea nici o plăcere, mai foloseam și spălătorul. Odată m-a prins Bejenaru. Se sculase și el din urma mea. Când vine după mine și mă întreabă de ce am întrat în spălător. Eu surprins îi spun că am vrut să văd dacă nu curge apa. Deși știam și eu acest lucru. Și-a dat seama și m-a luat l-a învârtit, amenințându-mă din nou cu instrucția, dar nu înainte să-mi rezerva și doi pumni în avampremieră.

Mă punea numai pe mine planton. Și numai sc 2 ca de obicei. Noaptea se stingea lumina. Așa că orbecăiam printre paturi lovindu-mă mereu de ele. Totul era negru în jurul meu. Ca să nu mă mai lovesc de paturi, am tras o băncuță lângă intrare și îmi petreceam noaptea stând pe ea. Câteodată mai și ațipeam. Mă sculam speriat în picioare, când auzeam cel mai mic foșnet. Săream ca ars. Putea să intre oricine în cabană peste noi. Că nu l-aș fi văzut. Nu trebuia să mă vadă vreun soldat de anul doi, sau gradat, că stăteam jos. Din când în când îl auzeam pe Trăilă sau Bejenaru strigând:

- Planton!

Iar eu:

- Da să trăiți!

- Credeam că dormi că te lua mama dracului!

Unii soldați de anul doi și mai ales Popa și Tugneanu, mai strigau și ei. Câteodată mă făceam că nu aud. Și cum aceștia insistau îi sculau și pe ceilalți. Și iar ieșea panaramă.

Odată s-a trezit și ”lentul din cauza noastră.

- Ce nici noaptea nu vă rabdă, mâine ne atacă inamicul...ne amenință el.

Dar nu totdeauna vorbea serios. Câteodată mai obosea și inamicul ăsta. Sau poate uita până la ziuă de noi.

Întro noapte pe la 2, pe când îmi desfășuram serviciul de planton, aud gălăgie afară. Când ies nu văd pe nimeni, dar recunosc vocea ”lentului. Mai era cu încă doi gradați. Dar nu-i vedeam. ”Lentul era și cred că și cu ceilalți, un pic mai ”veseli”. Eu îi somez la intrare fâcându-mă că nu-i cunosc.

- Stai cine?

- Ei se opresc speriați. ”Lentul mă aude și îmi recunoaște și mie vocea.

- Ce Grigoriule nu-ți mai cunoști superiorul? Cineva aprinde o bricheta luminându-și fața.

Eu mă grăbesc atunci să dau raportul:

-Tovarășe locotenent Bucur, sunt planton sc 2, soldatul Grigoriu...

-...Căpitan! zice ”lentul

Eu ne văzând nici un căpitan, repet:

-Tovarășu locotenent...

- Mai tu nu auzi că e tovarășu căpitan. E lângă mine...

-Tovarășu căpitan ... Și îi zic raportul.

- Bine măi, zice căpitanul.

După care, intră toți trei. ”Lentul, pentru că nu fusese prezent la masa de seară, noi îi oprisem o porție de mâncare. Era mazăre. Și am avut grijă ca să-i facem porția cât mai mare. Cum intră, mă întreabă de porția lui.

- Unde îmi este mâncarea mea? întreabă el. Că îmi e o foame de lup.

- Credeam că nu mi-ați oprit mâncarea ... că dracu vă lua...

Îi aduc mâncarea în camera lor. Acolo era lumină. Aprinsese lumina și atunci l-am văzut la față și pe căpitan. Era și ”lentul major cu ei. După ce am salut pe căpitan îi dau și ”lentului farfuria cu mazăre. La care căpitanul face:

- Asta mâncați voi?

- De unde alta mai bună? zice ”lentul.

El mânca la comun cu noi. Nu servea popota ofițerilor.

- Lasă că mâine îți facem o mâncare specială. Ca ai să te lingi pe degete. Rasol de scoici și melci.

- Ce?... face ”lentul.

După care au închis ușa și nu am mai auzit nimic. Mi-am continuat plantonul. Din când în când mă duceam și mă uitam la ceas, aprinzând câte un chibrit. Când a fost ora trei l-am sculat pe Sava. El mă schimba. Cum era somnoros, mi-a trebuit oleacă până s-a hotărât să se dea jos. Trăilă aude și țipă la el:

- Ce Sava nu te-ai dat jos încă?

- Ba da ! M-am dat gata! să trăiți am înțeles.

- Ai înțeles pe dracu... Nu ai înțeles nimic, face iar Popa trezit și el.

A doua zi am plecat și eu cu ei pe plajă. Oricum acolo în dormitor era prea monoton. Aici aveam să văd destule noutăți pentru mine. Mă duceam mai aproape și mă uitam și eu la instalațiile lor de pe plajă. Mă cuprinse și pe mine dorul să le cunosc.

Încă pe când eram la unitate, a venit întro zi un lent major, și ne-a întrebat cine vrea să se înscrie pentru Academia Militară la ofițeri. Am ridicat și eu mâna. Cu mine s-a mai înscris un biban de la transmisiuni. Așa că m-am hotărât în iunie să dau și eu la academia de ofițeri, la aceasta armă- radio-locație. La început gradații și mai ales Trăilă precum și ”bătrânii” au început să râdă de mine, când au aflat ce vreau eu. Auzind râsetele din dormitorul nostru,”lentul și cu căpitanul precum și ”lentul major, au ieșit și ei afară. Trăilă le spune:

- Grigoriu, tova-lent, vrea să se facă ofițer...spune Trăilă.

- Foarte bine! Frumos, zice căpitanul și ”lentul major. ”Lentul nostru se abținea.

-Tu abia te mai ți pe picioare, zice Trăilă și îți trebuie academie? Păi tu știi ce e acolo? Ai să mănânci instrucție la cataramă.

- Eu vreau să mă duc la partea tehnică la Radiolocație, zic eu insistând. Cei doi m-au privit zâmbind, dar nu au mai zis nimic. Singurul care a ținut cu mine a fost acu Bejenaru. M-a felicitat și el și mi-a urat succes. ”Lentul a crezut la început că eu glumesc, sau că găsisem o scuză de a mai scăpa de instrucție. Așa că la început nu a zis nimic.

Dar dacă a văzut el că eu chiar mă pregăteam, citind dintr-un manual de algebră ce îl adusesem cu mine, când venisem din concediu, s-a speriat și el. Inițial Îl adusesem ca să mă pregătesc ca să dau iar la facultate când mă eliberam. Dar dacă se ivise acu ocazia? De ce să nu încerc.

Așa că seara din când în când mă mai uitam și pe carte. ”Bătrânii” văzând că eu o luasem în serios, îmi făceau șicanii spunând că eu o să fugăresc și pe copii lor. Îi linișteam spunând că eu nu o să am treabă cu instrucția, că făceam la parte tehnică. Adevărul că nu știam cum era să fie la așa ceva.

Câteodată Bejenaru mă apăra de râsetele lor. Se schimbase Bejenaru al meu. Nu știu ce îl determinase. Dar în mod precis nu cred că studiul meu. Mai luam și cartea cu mine, la antrenament, unde în pauză mai îmi aruncam ochii și pe ea. ”Lentul crezuse și el, că e o glumă. Dar cu cât treceau zilele și vedea ambiția mea se speria mai tare.

Întro după-amiază mă cheamă ”lentul, în camera lor. Acolo, el mă întreabă, față de ceilalți:

-Tu chiar vorbești serios? Chiar te-a apucat dorul de academie? Mă întreabă el.

Eu confirm spunând că da.

- Da tu știi ce e acolo? Nu-i puța păpușii, îmi spune el, încercând să mă facă să mă răzgândesc.

- Lasă-l să încerce, mă apără cei doi.

- Ai să faci scurtă la mână de atâtea saluturi și ai să speli la geamuri de o să-ți cadă cascheta din cap...

- Ei…fac ei, nu mai este chiar așa...

- Treaba ta! Să nu spui că nu te-am avertizat încheie ”lentul.

După care cei doi mă întreabă de situația mea. Au rămas și ei impresionați. La care unul spune:

- Cred că dacă insistai, nu făceai armata.

Le-am povestit tentativa mea soldată cu eșec. Au confirmat și ei că mă așteaptă o perioadă destul de grea la început. Dar după aia o să fie mai bine. Cum este ca și peste tot încheie și căpitanul.

După ce am mai discutat de una de alta, mi-au dat liber.

Trăilă repede să mă descoase:

- Ce ți-au spus ăia?

- Ei nimic deosebit m-au pus în tema la ce mă așteaptă, zic eu.

- Păi da! zice și el. Acolo faci cât două armate de aici.

Eu cu gândul la ”tehnic”, nu băgam în seamă toate astea. Bejenaru și el:

- Lasă-l în pace, că o să se convingă singur.

- Da! Bejenaru dar el nu o să reziste la academie. Acolo e instrucție nu jucărie. El nu poate face față acum și aici. Da” apoi acolo!

- Vede el atunci, încheie Bejenaru.

Mă și vedeau reușit.

A doua zi, ca să-mi taie pofta de academie, ”lentul ne-a luat iar la alergat prin nisip. De data asta fără mască. Da și chiar așa, nu era o plăcere să alergi pe căldura aceea. Și mai ales prin nisip. După ce ne-a scos zece litri de apă din noi. A făcut o pauză.

- Ei Grigoriule? Cum e? Mai vrei să dai la academie? mă întreabă ”lentul.

- Raportez că da! zic eu, în râsetele celorlalți.

Numai ”lentul nu a râs. S-a uitat lung la mine și nu a mai zis nimic. După aia ne-a dat liber. Cred că începea și el să creadă că nu glumeam.