PRIZONIER IN TIMPUL MEU - PARTEA A III-A

PARTEA A III – A

A doua mea cumpănă

La marginea gardului unde stăteam noi, era un mic loc gol între scânduri și malul de pământ din curte. Acolo îmi făurisem eu, o ascunzătoare, pe care eram să o folosesc destul de mult timp, fără a prinde de veste nimeni din casă. Nu luasem în calcul însă și ”indiscreția” vecinilor.

 Pe vremea aia, erau multe prăvălii ce se întindeau începând din Tiglina I și coborau la vale pe Brăilei și de o parte și de alta a străzii, până în centru.

Aici alte zeci de magazine și prăvăli, care împânzeau străzile până la piață. De la băcănii, până la cele mai variate magazine. În special bodega, depozite de vinuri, pescărie, alimentare, restaurante, tutungerii, cofetării, drogherii, chimicale, tot felul de magazine de țesături, pălării, de haine, pantofi etc. Sau erau comasate toate astea într-un singur magazin.

Așa era și vestitul magazine ”Universal” și multe altele ca ele, în Țiglina1 și prin piață. Mult mai târziu s-a făcut și magazinul ”Modern”, unde găseai în el chiar de toate. În piață era vestitul magazin ”Tractorul” unde găseai și acolo de toate: de la tot felul de fierărie, sobe, burlane, unelte agricole, sape, furci, topoare, lopeți, târnăcoape, cuie, până la diverși compuși chimici, var vopsele, șfoară și altele.

Dar și pe Tecuci mai era un asemenea magazin mult mai mic. Dar erau bune că ce nu găseai în unul găseai poate la altul. Pe Tecuci lângă piață era și magazinul ”Câinele Negru” renumit pentru tot felul de vopsele de lemn, fier sau var. De aici mai luam și noi diverse materiale, când se apuca mama de văruit. ”Bucuria tatei”, dar și a mea! Tot lângă acest magazin, era mai încolo, o hală mare cu tot felul de brânzeturi, iaurturi, smântână, caș, urdă de la țărani. Ca să nu mai zic de farmacii, care unele se numeau drogherii.

Apoi magazine de carne, pâine și mezeluri, unde în cele de carne erau mai întotdeauna goale. Rareori se umpleau de carne, dar și de lume. Când se zvonea că se aduce ceva, lumea se strângea ca la paradă. Dar după o oră cel mult două, nu mai era nimic, nici lume dar nici carne. Multe din acele magazine vechi, s-au demolat cu timpul. Mai erau și multe prăvălii sub care erau adevărate catacombe, beciuri în care se păstra marfa. Așa era și aici în zona mea din Tiglina1, magazine sub care erau multe beciuri.

Mergeau și tramvaie pe atunci. Erau mici neîncăpătoare și pătrățoase. Eu le spuneam cutii de chibrituri. Era 25 de bani o călătorie până în centru sau la piață. Mai departe spre spitalul1 de pe Traian, sau gară, prețul biletului era 35 bani. Că striga taxatoarea ce vindea bilete pe tramvai, când se ajungea la capăt de linie:

- Biletele de 25 de bani până aici sunt valabile!

Mulți încercau să o fenteze.

Cine avea bilete de 35 de bani, puteau să meargă mai departe liniștit. Taxatoarea avea în schimb ținere de minte Nu te ierta. Te dădea jos urgent. Dacă mai și vociferai, cerea ajutor la vatman. Până la urmă săreau și călătorii:

- Hai domnule coboară odată, că nu stăm după dumneata, toată ziua!

Așa că de voie de nevoie, mulți coborau, chiar dacă nu asta le era destinația. Dar mai erau și ” norocoși”. Pe ei nu-I depistase ”radarul”. Sau poate pe unii ii mai cunoșteau sau îi ierta…

După ce a demolat prăvăliile din zona mea, în locul lor, s-a făcut, prin ”62-”63 un complex. În el găseai de toate.

Aici era: alimentara, aprozar, pescărie, carne, bodegă, local expres, pâine și altele. Mai târziu și poștă. Dar nu toate aveau și materie primă, în special cele de carne. Dar să nu credeți că și la celelalte magazine aveau mai multă marfă. Da de unde? Și aici se făceau cozi, că ”uitam” să mă mai întorc acasă, spre disperarea mamei.

De aici făceam cumpărăturile în general. Cele mai ușoare. Îl țin minte, că îl frecventam cel mai des, pentru că nu pot să ui” ”cozile” la care mă angajam. Și mai ales, în special la carne. În fiecare an clădirea aceasta se ”lăsa”. Se ”tasa” terenul, asta din cauza urmelor catacombelor. Multe din prăvăliile de odinioară, aveau sub ele beciuri uriașe. Și pentru că nu se făcuse fundație cu simț de răspundere, în fiecare an se renova clădirea.

Până la urmă, sătui săi îl tot repare, l-au demolat, iar pe locul lui stă acum triumfător ”Palatul de Justiție”. Nu pot să înțeleg cum o clădire așa de mare a rezistat și mai rezistă și acu, iar un biet complex, numai cu parter, nu! Dar au și lucrat la fundație masiv, de credeam că fac un bloc. Au bătut ”sonetele” ălea, o lună. Mai sus la capătul Tiglinei I, era alt complex.

Peste stradă aproape de sediul Miliției, altul. Aici la noi pe Bd-ul G. Coșbuc, altul. Tot pe Coșbuc în continuare, o farmacie și poșta. Aveam de unde alege. Marfă să fi fost, Că bani...Pe acestea din urmă aveam să le frecventez în desele zile când mama mă trimitea după unele alimente și mai ales după lapte. Și cum laptele nu dura mult, că se termina repede, luam la rând magazinele și pe o parte și pe alta până în centru. Și rare erau zilele când mă întorceam cu 2-3 sticle cu lapte. De obicei ori cu o sticlă, ori cu nici una, spre disperarea mamei.

Întro zi, mama mă trimite să cumpăr o sticlă cu ulei înfundat, pentru salată. Erau două tipuri de ulei. Unul pentru mâncare care era vărsat și costa 11 lei litrul, și cel pentru salate – ”înfundat”. Era o sticlă frumos pictată în albastru și roșu. Nu înțelegeam ce fel de vopsea era că nu se lua.

Am încercat să le duc la vândut dar primitorul-distribuitor nu le primea. Atunci mă chinuiam să le șterg. Le rădeam cu cuțitul sau lama de ras, dar era un lucru imposibil. Tot se cunoșteau și pe deasupra le mai și zgârâiam.

Și cum spuneam întru în alimentara. Era cam pustiu la ora aceea. Era oleacă după ora 8. Mă duc în interior la rafturi, că era cu autoservire. I-au sticla și trec cu ea pe la casă. Caserița ”o bate la mașină” și îmi dă sticla. Eu o iau și mă lupt cu o sacoșă de plasă, ca să introduc sticla, care nu voia să intre de loc. În timp ce eu mă chinuiam așa, caserița își pierde răbdarea și pleacă de la casă. Eu într-un final reușesc să bag sticla în sacoșă. Când să plătesc, nu mai era nimeni la casă. Așa că am plecat cu inima bătând nebunește și am ieșit în stradă.

Până acasă nu m-am mai oprit. Câștigasem 12,50 lei. Eram în al noulea cer. Trec pe la ”ascunzătoare” și după ce mă asigur că nu mă vede nimeni, las banii acolo. Întru în casă îi dau sticla și o las pe mama să își vadă de ale ei. Nu i-am spus nimic în ziua aceea. A doua zi mă trimite iar undeva, sau poate îmi făcusem eu drum, trec pe la ascunzătoare - (bancomat) - și ”ridic” banii.

Văzusem cu câteva zile în urmă la librăria din zonă, vis-a-vis de strada Cazărmi, pe Brăilei, o pușculiță cu cifru, din tablă și frumos colorată. Costa 3 lei. Așa că mă duc acolo să cumpăr și ceva de bani aceia. După ce ies din Cazărmii mă opresc la Intersecția cu Brăilei. Pe vremea aia nu erau semafoare. Era liberă trecerea, așa cum e acum în M 39, unde nimeni nu mai ține seama de culoarea semaforului, atât șoferii cât și pietonii.

Aștept și eu să trec strada. Pe partea cealaltă era librăria. Și cum veneau din stânga, un cârd de mașini, a trebuit să aștept. Pe vremea aia erau mai mult mașini ”Volga”. Rar câte o Dacie 1100, Mosckvici, sau altele. Erau cam șase mașini care veneau una după alta. După ce las să treacă cinci din ele, pe a șasea nu am mai văzut-o, sau poate am calculat că o să am timp să trec dincolo, nu mai știu.

Știu că m-am angajat în viteză la traversare. În acest timp se apropia de mine cu repeziciune și a șasea mașină. Tot o volgă. Doar scrâșnitul frânelor m-au readus la realitate. Știu că îmi băgase o spaimă în mine, mamă - mamă. Inima îmi bătea nebunește. Mă speriasem tare, ce mai. Cum pe partea cealaltă erau numai magazine, zgomotul frânelor, i-a scos pe toți afară, inclusiv pe vânzători.

Când am ajuns pe trotuarul celălalt, privii în spate. Mașina se oprise în urmă, cam la un metru de locul pe unde traversasem eu. A fost la limită.

Bineînțeles că la ploaia de înjurături pe care am primit-o din partea șoferului, s-au mai adăugat și vociferările celorlalți de pe trotuarul pe care ajunsesem eu. Cred că mă făcusem alb la față. Inima încă îmi mai bătea nebunește.

După ce m-am mai liniștit am intrat totuși în librărie. Vânzătorul după ce mă beștelește și el, mă întreabă ce vreau. Îi spun că aș vrea să cumpăr pușculița și văd și o ascuțitoare în formă de minitelevizor. Îmi plăcea că ”se mișca” imaginea de pe ecran, în funcție de cum te uitai și tu la el. Totul era de unghi. Imaginea avea niște striații. Ei dar ascuțitoarea era 5 lei. Și cu 3lei era 8lei. Până la 12,50 mai îmi rămânea 4,50 lei. Îi cer vânzătorului cele două obiecte, plătesc și o șterg, nu înainte de a mai auzi, pe când ieșeam pe ușă ultimele sfaturi privind traversarea.

Trebuia să scap și de acei 4 lei măcar. În colț, la două magazine de librărie era o cofetărie. Mă uit și văd o cutie cu drajeuri de ciocolată. Costa fix 4,50. Mă întorc acasă, și pitesc pe unde pot cele cumpărate. Cutia de bomboane o începusem de pe drum. Așa că scăpasem prima de ea. Nu le-am spus nimic părinților de faptul că era să mă calce mașina.

Probabil că tot nu îmi revenisem, pentru că mama m-a cunoscut, că ceva nu e în regulă cu mine:

- Ce ai pățit? Ce ai?

- Nimic! zic eu.

- Te văd cam palid! spune ea.

Nu eram convins nici eu, că am convins-o. În fine trece și asta.

Peste două zile scot la interval ”pușculița” mea, profitând că tata era cu chef. La început, tata nu s-a prins de ea. Am mutat restul de bani care îi mai aveam din vechea pușculiță, în cea nouă și i-am băgat sub ”cheie”. Avea cheie și avea și ”cifru”. Era ceva nou pentru mine atunci.

La vreo câteva zile mama iar rămâne ”în pană de bani” și se duce să apeleze la pușculița mea. Eu văzând că ea caută banii, cred că mă înverzisem. Când o și aud:

- Unde-s banii din pușculiță, i-ai cheltuit?

- Păi ... zic eu neștiind ce să mai scornesc.

Mă luase prea pe nepregătite.

Înțeleg că își făcea griji pentru ei, că erau câteva sute de lei.

- Nu! ... i-am mutat...

- Unde i-ai mutat? nu se lăsa mama.

Atunci o văd cu teamă pe mama, că se duce la locul unde ținea tata cureaua.

- Nu vrei să spui? Nu? Ei lasă că spui tu acu tot...Și începu să mă altoiască cu o sălbătăcie fără margini.

- Nu mai da! încercam eu să o opresc și cum loviturile nu se mai terminau, m-am lăsat în jos acoperindu-mi fața cu mâinele și izbucnind în hohote de plâns. Dar nici așa ploaia de lovituri nu se mai oprea. Într-un târziu când obosise mă luă iar la întrebări:

- Spune-mi unde-s banii, că te omor, nu-ți fac altceva...

Cu greu m-am ridicat și printre sughițuri, care nu se mai opreau, i-am arătat noua mea pușculiță. Ei dar dacă a văzut că banii sunt toți, m-a luat, că de unde am noua pușculiță și ca de ce am mutat banii. Și cum mă încăpăținam să-i spun cum am cumpărat-o, a luat-o de la capat. După ce a obosit, m-a lăsat spunându-mi:

- Lasă că spui tu tot, când o veni tat-tu...

Așteptam acum ora 16 cu înfrigurare. Știam ce mă așteaptă iar. Se trezise iar în mine cele două ființe care una mă sfătuia de bine și una de rău.

”Zi ce ai de pierdut!”

”Dar de ce să-i zic, să-mi ia iar banii? Nu!”

”Ei lasă că vezi tu diseară când o veni tata”...

Se făcu și ora 16. Mă uitam la ceas și parcă întârzierea lui nu se mai termina.

”Poate se abate iar ”La Meluță”, la o ”țuiculiță”, îmi spuneam, ceea ce îmi sporea frica și mai tare.

Când în sfârșit apare și tata, mă uitam cu disperare la el, să văd cum arată. Mă făcusem mic, mic de tot, în capătul patului, ascuns între perne, și îmi așteptam înspăimântat osânda. Mama ca de obicei:

- Știi ce a mai făcut azi fecioru-tu?

- Ce a mai făcut? întreabă tata.

Avea mama o bucurie teribilă, de a mă spune tatei, ca răspuns la toate boacănele pe care le făceam zi de zi. Simțea o mare plăcere să mă maltrateze, indiferent dacă era cazul sau nu. Nu se mulțumea că mă bătuse ea, mă mai dădea și pe mâna tatei. Și o făcea destul de des.

- Să-ți spună el! zice mama.

- Ce ai mai făcut? întreabă tata.

- Îți zic tot, dar te rog să nu mă bați... zic eu începând iar să plâng...

Și atunci îi povestesc printre sughițuri și lacrimi, ce și cum. Felul cum am obținut banii și felul cum i-am cheltuit.

- Să spună și de ce a vrut să mute banii! nu se lăsă mama.

Ei, dar dacă a auzit tata cum stă treaba, a început să mă întrebe de lucrurile pe care le-am cumpărat, de acei bani rămași, câți bani am dat pe ele....La inventar am ieșit bine. Am scos și ascuțitoarea.

Când a mai auzit că dădusem și cinci lei pe ea, s-a uitat urât la mine. Eu luasem mai mult ascuțitoarea aceea amuzantă, pentru că nu aveam și eu un televizor și uitându-mă la ea, ziceam și eu că mă uitam la televizor. Ba mai mult aveam de gând să o duc și la școală să mă laud cu ea la colegi.

- Bun! zice tata, pe pușculiță ai dat 3lei, pe ascuțitoare 5 lei, unde-s restul de bani?

- Mi-am luat și o cutie de bomboane de ciocolată. Costa exact 4,50 lei.

- Da? zice el, de unde ai cumpărat acele lucruri?

- Păi de la librăria de peste stradă și bomboanele de la cofetăria din colț.

- Da? zice iar tata. Îmbracă-te și să mergem acolo!

Mă îmbrac și merg cu el la prăvăliile acelea. Pe tata îl cunoștea mulți mușterii, doar copilărise și el în zonă, după război. Când ajungem acolo, îmi trece prin inimă un fier ars. Uitasem de un amănunt.

Înainte de a intra în librărie, tata se oprește la prietenul lui de la tutungerie să ia un pachet de țigări - nea ”mititelul” cum îl poreclise tata, asta,  că era scund. După tutungerie urma librăria. Când intrăm amândoi în tutungerie și mă vede vânzătorul, mă ia iar și el la trei păzește. ”De ce îți este frică nu scapi”, zic eu în gând.

- Păi bine măi copile, de ce nu ai fost atent, puteai să mori...

În gândul meu: ”mai bine muream!”...și simt că mi se pune un nod în gât.. Tata la început credea că vânzătorul vorbește cu altcineva.

- Da, continuă el, fecioru-tu a traversat în goană strada alaltăieri, fără să se asigure și era cât pe ce, să-l calce o mașină. Noroc că a frânat șoferul la timp, că praf îl făcea...

Când se dumirește tata, că despre mine era vorba, era cât pe ce să mă înghită. Și cred că ar fi făcut-o dacă ar fi putut. Știu că mi-a dat și el două palme în văzul lumii. Fapt ce a făcut, ca să sară vânzătorul în apărarea mea, împreună cu alți mușterii:

- Lasă-l acum ! Nu vezi ce speriat e? zic ei.

Mi-a mai administrat tata și o serie de dumnezei, împreună cu toți sfinții... Apoi am intrat și în librărie. Acolo și vânzătorul când mă vede își aduce aminte de mine:

- Ai văzut Fănică ce era să pățească copilul tău?

- Da lasă asta, zice tata, mai bine spune-mi, de la tine a cumpărat fecioru-miu aceste lucruri? și i le arată.

- Da! zice vânzătorul.

- Bine acum hai la cofetărie...zice tata.

- Ia-i o prăjitură, zice vânzătorul.

- Lasă că îi dau eu ceva dulce de o să mă țină minte toată viața, zice iar tata.

Adevărul că ăsta era singurul lucru, că am ținut minte toată viața, acea zi precum și toate caznele lor.

Intrăm și la cofetărie. Acolo se schimbase tura. Nu mai era același vânzător. La întrebarea tatei, dacă eu am cumpărat bomboanele de acolo, vânzătorul a ridicat din umeri. Nu știa ce să răspundă. Nu putea face inventar pentru ca tata să se convingă. Până la urmă a confirmat că au așa ceva la vânzare.

- Măi de aici ai cumpărat acele bomboane? mă întreabă iar tata.

- Da! zic eu.

- Bine hai acasă! Stăm noi de vorbă...

În drum spre casă tata se mai întâlnește cu niște prieteni. Răgaz pentru mine, să–mi adun gândurile și să mă pregătesc acasă, pentru ce e mai rău. Schimbă cu ei câteva vorbe și apoi, ne-am continuat drumul. Când intrăm pe ușă, mama repede:

- Ei cum e? Chiar le-a cumpărat?

- Așa se pare, zice tata încă neîncrezător. Dar ți-a spus altă treabă...?

- Nu! Ce treabă?

- Era pe fiu`tu să-l calce o mașină!

- Când? Unde? zice mama.

- Pe Brăilei lângă magazine...

Stăteam cu sufletul la gură și așteptam urmarea, care mi s-a părut enorm de lungă. După câteva clipe ce mi s-au părut o veșnicie, mama zice:

- De ce nu ești atent când traversezi strada? Dacă te călca mașina? Și se îndreptă către mine. Eu deja mă pregătisem să mă feresc, ducându-mi mâinele iar la față. Nu mai avea cureaua, dar avea în schimb mâna grea, știam cum e, doar am simțit-o mereu pe propria mea piele, mai tot timpul.

- Lasă-l că l-am încins eu...destul! zice tata.

Nu-mi venea a crede că scăpasem atunci așa de ieftin. Înclin să cred că pe mama nu prea a sinchisit-o vestea că puteam muri. Poate era mai bine pentru ei. Asta aveam să constat și în alte aspecte din viața mea, unde temerile mele aveau să prindă contur mai târziu.

-Treceți și mâncați! zice mama că s-a răcit și mâncarea de când o tot încălzesc. Credeți că eu vă aștept pe voi, cu masa întinsă toată ziua?

- Și tu ce stai bojit treci la masă!

- Nu mie foame! zic eu.

- Treci mai repede, că eu nu stau cu masa întinsă toată ziua pentru tine. Deși nu ai merita pe azi mâncare!

M-am sculat din pat în silă. După ce ia pus tatei mâncare în farfurie, îmi veni și mie rândul.

- Mănâncă cu pâine! zice ea.

- Da!

Nu aveam curajul să o privesc. După ce termin un fel de mâncare, mă întreabă:

- Mai vrei? spune ea, uitându-se urât la mine și făcând semn să nu mai cer.

- Nu, nu mai vreau, m-am săturat.

- Mai dăi dacă mai vrea! zice tata.

- Spune dacă mai vrei, întreabă iar mama, cu aceeași uitătură fioroasă la mine. Dar tata era cu spatele și o făcea de ochi lui, mai bine zis de urechile lui.

Odată a prins-o pe mama cum complota. S-a mâniat foarte tare atunci. Mama nu făcea destulă mâncare ca să mănânc de două ori la o masă. Și asta că nici în farfurie nu se omora cu umplutul. Trebuia să mă mulțumesc cu cât ”mă săturasem”. Trebuia să ajungă mâncarea măcar două zile.

- Nu! Nu mai vreau! repet eu din nou. M-am săturat.

Vorba vine. Nu de puține ori mă sculam mai leșinat de la masă decât mă așezam...Tata făcea excepții. El dacă mai cerea lui i se dădea. O vedeam că îi dă mâncare mai mult în silă a doua oară. Știa că nu o să ajungă iar mâncarea. De multe ori mai sărea și ea câte un fel și mai ales felul II. Și ținea cu dinții de mâncare și de bani. Numai ea știa cum îi drămuia.

- Bine, dacă te-ai săturat gata, poți să te ridici.

Tata citea înainte ziarul. Totdeauna când venea acasă, în timp ce mânca, citea ziarul. Asta dacă nu se abătea la una mică. Vorba vine mică! că se făcea ora, patru sau cinci și nu de puține ori si 6.

Drumul lui trecea pe lângă multe localuri. Unu era ”Dămbovița” Era pe Brailei, mai jos un pic de fosta Agentie de Voiaj. Cam pe la ”Plafar”. Multe din ele fost private și concesionate de stat, dar îi lăsase dreptul proprietarului de a vinde, cum era și în cazul lui ”nea Meluță”. Nea Melută, se ocupa în continuare de crâșma lui. Mai vindea și aperitive, salamuri, brânză, măsline, diverse prăjituri și dulciuri, siropuri și tot felul de vinuri, vermut și alte tării de la rom, rachiu alb, țuică de prune sau  caise si altele. Și mai vindea și sifon, la schimb cu alte sticle speciale de același tip, ce erau pe vremea aia. Erau două tipuri de sticle, groase, verzi sau albe. Cel mare de un kil, costa 50 de bani, iar cel mic de jumate de kil, 25 sau 35 de bani.

Tata, când avea bani, sau lua leafa, zăbovea mai mult acolo spre disperarea mamei, care îl aștepta ca de obicei cu masa întinsă mereu. Se făcea 5, se făcea 6 și tata să mai apară neam. Odată s-a dus înaintea lui la crâșmă.

Când a văzut-o pe mama intrând în crâșmă, odată s-a ridicat de la masă, a lăsat ce era pe masă și au plecat amândoi acasă. Pe vremea aia nu era văzută bine ca o femeie să intre întro bodegă. Acolo intrau numai femeile ușoare și bețive sau ratate. Pentru lumea bună asta era considerată o mare rușine.

Pe drum mama îl tot toca pe tata la cap. Tot drumul, tata nu a zis nimic. Acasă însă, cum intrat pe ușă s-a și repezit la mama, luând-o la bătaie.

- Păi bine fă, așa am ajuns eu, să vii după mine la cârciumă? Și cum îți permiți tu să intri acolo la un loc cu toți bețivanii...Să aibă ăia motiv ca să râdă de mine?

Bineînțeles că mama nu o răbda și încerca să se apere cu gura, dar fără folos, sporind și mai tare furia tatei.

- Te așteptam, am văzut că nu mai vii, te aștept cu mâncarea caldă...

- Ce mâncare? Care mâncare? și nici una nici două, răstoarnă masa cu tot ce era pe ea. Mama începe să plângă:

- Da bine Fănică că îți bați joc de munca mea. Acum de unde o să-ti mai dau crăpelniță? Dar tata drept răspuns începu să o lovească și mai bine...

Stăteam cu inima strânsă de fiecare dată când asistam fără să vreau la aceste scene desprinse dintr-un film de groază. Pe undeva parcă mă liniștea că mă răzbunase tata, pentru bătaia primită de la ea cu o zi în urmă. Și cred că aveam dreptate.

Probabil că tata aflase de bătaia pe care am primit-o de la mama, atunci cu o zi în urmă. Că doar pereții aveau urechi. Iar madam Berdan nu scăpa nici o ocazie să dea și ea ”raportul” tatei, la câte o bătaie încasată de mine de la mama.

- Iar a luat-o Bebi pe cocoașă, râdea ea când trecea tata pe lângă ea. De multe ori tata nu îi spunea nimic. Alteori însă...

Și mai târziu aveam să mi se confirme această bănuială, chiar din gura doamnei Berdan. Ea îi spusese. Și acu se ivise prilejul ca să aibă motiv. Așa făcea și cu mine: mă lăsa o zi două sau trei până se adunau mai multe boacăne, după care când credea el, că s-a umplut paharul, îmi plătea pentru toate. Mama nu! Ea era foarte directă și la obiect. Probabil că dacă îi trecea supărarea pe moment, nu mai avea chef, în zilele următoare.

Dar nu era o problemă asta! Că mama avea grijă ca să găsească destule motive zilnice pentru ași intra în atribuțiuni. Ei, dar, asta era să mă coste pe mine a doua zi, o nouă bătaie, ca mama să-și ia revanșa. Era imposibil să nu-mi găsească ea o chichiță, cât de mică. Nu aveam curaj să raportez tatei: ”uite tată, mama iar m-a bătut”. Că știam când rămânea singură cu mine, ce mă așteaptă. Că îmi și spunea:

- Lasă că mâine tat-tu pleacă, și iar rămâi cu mine. Bătaia ta nu v-a fi ușoară.

Când tata era țâfnos trebuia să avem grijă ca să nu sufle nici musca, cât era el acolo, sau până se culca. Când îl vedea în pat, răsufla și mama ușurată.

Dar tata nu-și lăsase obiceiul de a întârzia mereu la masă. Ca să nu mai o ia pe cocoașă mama, mă trimitea acum pe mine înaintea lui sau la cârciumă. Când am intrat, tata m-a și luat:

- Iar te-a trimis mă-ta?

Ce era să-i spun.

- Bine, stai aici și ia un loc la masă cu mine, zice el.

Îi face semn lui nea Meluță să-mi aducă și mie un pahar cu sirop.

- De care sirop vrei? întreabă tata,

- De care o fi, nu contează, zic eu, ușor surprins. După aia mi-a mai luat și o prăjitură ”siret”. După ce își termină sticluța lui (țoiul) cu rom, a mai luat și pentru acasă trei prăjituri – ”paste” - la 1,5 lei bucata.

- Asta așa ca să-i treacă mă-tii supărarea... zice el.

Bineînțeles că mamei ia plăcut ce îi luase tata și se prefăcu că și uitase pentru ce mă trimisese pe mine.

Când mai rămânea mama în pană de bani, îl mai trimitea pe tata la vărul său Iorgu.

- Mai du-te și tu pe la văru-tu și mai lucrează ceva pe acolo, poate s-o îndura să-ți mai dea și ție niște bani.

Tata mă lua cu el. Văru-su după ce pierduse casele la naționalizare, și avea să fie destule, sapte case avea. îi mai rămăsese un magazin ”alimentara” cu drept de a vinde în el. Avea multe sortimente. De la vinuri, conserve diverse, ulei, paste, macaroane, brânzeturi, măsline, pește, făină, zahăr, orez, biscuiți și alte bomboane. Asta la câțiva ani, înainte să moară. A suferit un atac de inima, pe cand in casă stând , refuzase să părăsească casa, în timp ce îia i-o demola. Zicea că el nu pleaca din casa lui, decât mort. Și i-au indeplinit  dorința. Mai târzu i-a dat nevestei lui, Anișoara,  o cameră în  o alta casă nationalizată, în apropiere de gara, pe Cuza. Iorgu mai avea o fată, Nuța. Nuța, avea și ea la rândul ei doi copii - o fata Lenuta si un băiat. Nu mai știu cum îl chema.  O vreme mai mergea tata cu mama pe la ei, luîndu-mă și pe mine, iar  Lenuța se juca mereu cu mine și de-a mama si  tata...Când vedea asistența, schimba și ea macazul. S-a măritat de timpuriu. Nu i-a plăcut cartea. După aia am întrerupt relațiile cu ei. Nu mai știu nimic despre ea sau familia lor. Anișoara, a sfârșit și ea la un azil.

Iorgu, când îl vede pe tata, îl și luă în primire:

- Ce ai venit să-mi ceri iar bani?

- O să-ți muncesc pentru ei, zice tata, cu juma de gură. Nu prea îi convenea nici lui, dar nu avea de ales.

- Uite am adus și ajutoare...

- Ajutoare? zice el uitându-se cu milă la mine. Alt ajutor mai gras nu ai găsit? Bine du-te și cărați lăzile ălea cu biscuiți în camera aia.

După ce terminăm, împreună cu tata, ne dă și alceva de lucru.

- Vedeți și ridicați și butoiul ăla cu ulei. Aveti grijă să nu-l răsturnați! Apoi cărați și sacii ăia cu făină. Mutați saci cu zahăr aici și îi deșertați în buncăr. Era o cutie de lemn care se rabata într-un dulap. De acolo servea direct clienții.

După două ore, timp în care ne trecură toate apele - mai ales pe mine - văd că treaba noastră ia sfârșit. La urma văru-su îmi dă și mie câțiva biscuiți. Pe unul apucasem să-l mănânc.

Când a văzut tata cu ce mă alesesem, s-a făcut foc:

- Păi bine măi Iorgule, noi muncim două ore și ne iei în râs cu câțiva biscuiți. Să știi că nu avem nevoie de biscuiții tăi. Bebi, aruncă biscuiții! Pot să-i cumpăr și eu din aceștia!

Mă supun cam cu reținere. Tata vine și mi-i smulge din mână și îi aruncă pe jos.

- Hai acasă Bebi, nu avem nevoie de pomana lui!

- Ce te superi așa? Iți dau și ție o sută de lei...

Dar tata nu îl mai auzea. Era de mult afară. Când ajunge acasă, mama îl ia în primire:

- Ei ați făcut treabă bună? Cu ce v-ați ales? zice mama bucuroasă, crezând că a dat norocul peste ea.

- Ia dat lui Bebi câțiva biscuiți...și am muncit atât...

Mama a lăsat capul în jos și nu a mai comentat o vreme. Zice totuși mai târziu:

- Ce neamuri ai și tu Fănică...

Dar tata mai avea destui veri, dar nici unul nu se înghesuia să-l viziteze sau să-i dea ceva. Unul era Ionel. Acesta ne-având slujbă, i s-a făcut statului milă de el și ia dat un teren pe str, Română, cam 400 m pătrați pe care tot statul îl luase de la alții. Pe el, avea obligația să cultive roșii și pepeni, pe care îi scotea la vânzare. Din ce vindea avea și el cota parte. Așa că de abia îsi ducea și el zilele. Mulți bani îi cheltuia însă cu băutura.

De multe ori tata îl mai vizita ca să-i dea și lui un kil, două de roșii pe datorie zicea el. De multe ori se mai căpăta. Dar nu întotdeauna.

Ionel stătea la câteva case mai încolo de acel teren. Când am intrat odată cu tata la el, m-am speriat. Camera nu avea decât pe alocuri scânduri. Multe din ele dispăruseră. Iar sub ele se căsca hăul. Era un beci dedesubt. Tata mi-a zis că făcea iarna foc cu ele. Ca să treci dintr-o cameră în alta, te foloseai de alte scânduri puse pe post de punte ți treceam cu frică peste ele, chiar dacă erau late și groase. Pe acestea le păstrase. Nu apucase să le ardă. Și nici lumină nu avea.

Toată vara și-o petrecea într-un hamac ce îl avea la capătul curții cu roșiile. Multe roșii le strângea din cele care cădeau, sau erau verzi și le depozita sub hamac. Eu îl întreb de ce pune roșiile acolo. Tata pus pe glumă, îmi zice:

- Păi când doarme nen-tu Ionel, mai trage și el câte una... și roșiile de rușine se înroșesc.

Ionel râdea și el ca după o glumă bună. De câteva ori a avut tentativa să ne viziteze pe când tata nu era acasă. Când ia spus mama de vizită, tata s-a încruntat și o vreme a rupt relațiile cu el.

- Ce căuta ăla la tine?

- Dar nici nu i-am dat drumul! I-am spus că nu ești acasă!

- Foarte bine! întărea tata.

După un timp am aflat că pe Ionel, îl luase la nebuni. Mai târziu aveam să aflu că a sfârșit la un azil de bătrâni. Cam toate rudele tatei aveau să sfârșească acolo. Și Anișoara nevasta lui Iorgu, precum și altele sau alții.

La pescuit

 Când eram mic, cred că de la 6 ani și până pe la 10-12 ani, tata mă lua cu el la pescuit. Bucuria mea, că mai scăpam de bătăile mamei. Dar înainte să mergem la pescuit, tata pregătea undițele. Își făurea singur bețe din bambus.

Avea tata pe atunci un prieten, unul Vanghele. El avea un teren, ce îi dăduse statul pentru a cultiva și răsădii diferite plante și flori exotice din toată lumea. Era în port pe str. Săliștei. Respectivul, în loc de casă, avea în acea curte un vagon de dormit. Acolo avea și trestii și bambus străin.

De acolo lua tata bambus. Pentru că acestea nu erau drepte peste tot, tata încălzea locul la flacăra unei lămpi cu gaz, apoi îl îndrepta. După ce asambla bețele din două sau trei piese, cu ajutorul a unor tuburi metalice din alamă, se ocupa apoi de undițe.

M-a învățat și pe mine să fac noduri pescărești. Apoi cum să leg cârligul la firul de nailon. Fixa greutățile din plumb, punea ”plutele” frumos colorate, pe care tot el le făcea din plută și apoi le vopsea în trei culori: verde, roșu și un inel alb la mijloc, după caz. Le proba în găleata cu apă și după ce echilibra pluta și greutatea, le strângea pe un suport, făcut tot de el. Mai avea și plute fosforescente, pentru noapte. Mai târziu tata și-a cumpărat o lansetă și o mulinetă.

A doua zi ne ducem după râme. Știa niște locuri pline din belșug cu râme de toate mărimile și culorile. Apropo de râme:

Odată eram cu mama și tata în vizită la bunica. Ele aveau o movilă de pământ galben în curte. Tata venise și el și își încerce norocul ca să găsească râme. Deodată cum săpa, văd o râmă care era parcă lipită una de alta și care încerca să se ascundă repede.

Nu mi-am dat seama dacă avea două capete sau două cozi. Adevărul că le văzuse și mama și tata pentru o fracțiune de secundă. Apoi dispăru. Era tata în stare să sape toată grădina ca să dea iar de râma buclucașă. Până la urmă s-a lăsat păgubaș. În schimb ei erau foarte abătuți zicând că asta e un semn rău.

Mergeam cu mașina 18, în Bădălan și de acolo încă vreo doi kilometrii, până la locul cu pricina. Mai aveam oleacă și ajungeam la Bazinul Nou. Acolo era un teren liber, cu vegetație rezultata de pe urma apele care secaseră. Mirosea frumos a menta. Tata îmi zicea ca e ”menta broaștei”. Erau și alte flori și buruieni destule. Pe un dig înalt făceau manevra diferite locomotive cu abur. Veneau și plecau într-un șir neîntrerupt. Înainte locul acela mustea de apă.

Erau și multe bălți. Așa că nu a trebuit să sape prea mult, ca să dea de râme, mari groase, albe sau negre. Din când în când mai găsea și coropișnițe. Sau săpa uneori și după râme roși subțiri și agere de gunoi. Lua cu el câte trei cutii de conserve, la care îndrepta marginile, ca să nu se taie în ele, și depozita râmele pe culori: albe, negre, roșii. De multe ori o mai umplea și cu coropișnițe, când găsea.

După ce făceam ”aprovizionarea” cu râme, plecam a doua zi la pescuit. Dar tata mai lua cu el și mămăligă, sau biluțe de mămăligă amestecate cu un praf roș. Spunea tata, că sunt pentru momeala la pești. Le mai schimba meniul ca să nu cumva să li se aplece la pești, de atâtea râme. Și aveam unde să mergem: la lacul Potcoava, Somova, Mălina, Cătușa și multe alte bălți aici și peste Dunăre.

Pe atunci Dunărea ”săpase tare” și când se revărsa umplea din belșug toate gropile, formând nenumărate bălți și lacuri, până la Măcin sau Garvăn. După ce au făcut digul de la Zaclău - 23 August - de mai târziu, iar azi C.I. Brătianu, nu mai erau așa de multe bălți. Unele au dispărut cu timpul. Azi nu mai sunt bălți. Excepție fac in acele zile când plouă mult, și se ”umflă” Dunărea, inundând fostul Zaclău. Multe bălți au fost asanate și odată cu ele și peștele dispăruse. Pe lângă râme mai ”vânam” și lipitori și alte momeli.

În altă zi, m-am dus cu tata după lipitori. Eu mă miram cum o să le prindă. Tata și-a suflecat pantalonii, până mai sus de genunchi și a intrat în apă. A stat oleacă, apoi când a ieșit din apă, picioarele îi erau pline de lipitori. Eu încercam să le dau jos. Dar nu se lăsau ușor înduplecate. Se ”lipiseră” bine.

Tata m-a învățat cum să le dau jos. Făcea palma pâlnie și o repezea repede peste jivina respectivă. Datorită presiunii aerului, se forma un vid și se desprindea singură. Sau le dădea jos cu fum de țigară. Așa am strâns o mulțime de lipitori în ziua aceea. Tata le puse în borcane cu apă, înalte de suc de roșii. Altă dată mergeam după coropișnițe. Bucuria mea că aveam cu ce să mă joc.

Coropișnițele astea mă amuzau cel mai tare. Prindeam una și vedeam ce putere are în labele alea mari din față. Tata le rupea un clește, ca să nu evadeze din cutie. Când se adunau destule, priveam la ele amuzat cum se băteau și se călcau în picioare, in incercarea lor disperata de a scapa...Si aici iar vedeam ca nu sunt departe de comportarea oamenilor. Cutiile erau de conserve și ele făceau o gălăgie toată noaptea, în speranța că vor evada. Nu aveau somn!

Odată veneam de la Somova și ne-a apucat o ploaie, cum nu mai văzusem până atunci. Eram singuri pe o șosea pustie. Era cu tunete și fulgere. Ploaia era deasă și rece. Atât de deasă că nu se mai vedea mare lucru la nici câși-va pași. În câteva clipe am fost uzi până la piele. Noroc că ne-a luat un creștin cu mașina mică, care trecea pe acolo. Ne-a luat până la piața mare. Când să coboram, o coropișniță reușise să evadeze din cutii și căzuse în geantă. Ieșind afară, dar dând de ploaie, s-a muiat, așa că am prins-o repede. Între timp a mai stat și ploaia. Dar ne făcuse deja botezul. Când am ajuns acasă, s-a speriat mama, când ne-a văzut uzi leoarcă. Ne-am schimbat repede. Eu deja începusem să tușesc. Semn că bronșita veche voia să-și facă apariția. Dar nu a fost chip, că tata m-a frecat cu spirt, mi-a făcut mama un ceai fierbinte, după care m-am înfofolit în plapumă. Pe tata l-a frecat mama, cum s-a priceput și ea mai bine.

Tata mai pescuia și în docuri, sau la ”bazinul nou”. La început până s-au învățat portarul și lumea de pe acolo, pescuiam la mal. În spatele nostru la un metru, era calea ferată portuară a macaralelor de port. În una din zile m-am împiedicat de acea șină. Noroc că ”am luat” în vârful pantofului, prima șină, și nu ceea de a doua de lângă mal, că altfel aș fi ajuns hrană la pești. Inerția m-a împins către mal.

Dar tot nu am scăpat de câteva julituri, și mai ales, câteva înjurături ale tatei. Tata se ruga de cei de pe acolo dacă nu au niște benzină, ca să mă șteargă de sânge. Nu aveau, așa că am mers așa până acasă, unde m-a doftoricit iar tata, dar nu înainte de a mă avertiza pe viitor, pe unde casc ochii.

Mai târziu, ”se instala” pe un ”elevator” – (o ambarcațiune pe apă lângă mal, dotată cu mașinării, pentru a colecta grânele de pe șlepurile care trăgeau lângă elevator. De asemenea mai era dotat cu o bandă pe care se depunea grâul, porumbul sau semințele de floarea soarelui, direct în silozul aflat lângă mal.

Până seara prindea câțiva somotei. Ieșea mâncarea pe două zile. Mama se bucura, că mai diversifica felurile de mâncare. Făcea pe lângă borș de pește și plachie, sau pește prăjit. Când traversam puntea către un elevator, tata îmi dădea lecții. Dar tot m-am împiedicat de ”un profil” înalt, cu toate că era vopsit în roșu, căzând iar jos. Prilej iar pentru tata de a-mi amintii calendarul sfânt. Profitând de peisaj, tata m-a învățat să-mi țin echilibrul și să nu-mi fie frică.

Pe unele elevatoare nu erau punți late. Ci erau niște bârne lungi, groase de 20 de cm, legate de mal. Ei, tata pe acolo voia să trecem. El pe o bârnă și eu pe alta. Bârnele erau pătrate și groase cam de 15-20 cm. Până la apă erau cam cinci metri. Îmi spunea:

- Nu te uita în jos la apă. Privești numai la bârnă.

Și așa treceam. Nu știu ce era în mintea lui atunci. De ce îmi făcea asta? Eu îmi făceam mai multe griji de el, decât de mine. Avea curaj mare. El când era tânăr, învățase să înoate. Odată făcuse un pariu, cu anturajul lui de atunci, că trece Dunărea înot în lat, până la Zaclău.

Nu știu pe ce pariase, dar câștigase. Dar acu nu mai putea. Dacă cădea în apă ăla era, murea înecat pe loc. Datorită aparatului de la gât unde i-ar fi intrat apă. Se cunoștea că fusese la circ învățase multe. Știa multe șmecherii. Punea un ac în apă și-l făcea să plutească, sau jocul lingurițelor și tot felul de trucaje mai mult sau mai puțin periculoase. Nașii, povesteau, că suferise accidentul din cauza unui asemenea truc. Avea să povestească și el cum a fost, în rarele lui zile mai bune. De aceea nici să înot nu m-a învățat. De câte ori veneam acasă, după aceste dese escapade, date de tata, mama se uita lung la mine, când veneam acasă. Nu am să înțeleg de ce ?

Întro zi mergem ca de obicei, iar la pește. Era toamnă. La 5 dimineața tata mă scoală și la drum. Eu, îi zic: ”poate prindem și niște raci”. Era s-o, iau pe cocoașă de la tata, în ziua aceea, că spunea el că numai eu am cobit să prindă numai raci. Seara când am venit acasă, nu prinsese nici un peștișor, nici măcar un oblete. În schimb primul care a căzut a fost un rac. Era captura mea. Apoi el unul și iar eu unul, până seara am umplut traista numai cu raci. Pe vreo doi pești care traseră la mine i-am învățat să înoate spre disperarea tatei. Scăpaseră! Acasă tata i-a curățat și am avut și eu ocazia să o văd cum se face. Le rupea partea din mijloc a cozii și trăgea afară cu tot cu un maț. Apoi ia dat mamei să-i pună la fiert.

A pus mama racii la fiert pe plita încinsă de la sobă. Când începuse să se încălzească apa, un rac mai mare nu ia mai plăcut în oală și a încercat să evadeze, căzând pe plita încinsă. Nimerise din lac în puț. Mama l-a luat și l-a pus înapoi în oală. Apoi a pus capacul pe oală. Dar de unde, racii erau obraznici și au dat capacul jos de pe oală, în speranța că vor ieși afară, și că vor scăpa de chinurile groaznice. Îmi imaginam ce viață aveau. Dădeau din coadă și era să plece și oala de pe sobă la plimbare.

Până la urmă s-au înroșit toți de ciudă. Vorba vine. Asta era din cauza unui pigment, care la 80-100 de grade colorau racii în roșu. A fost o cină copioasă. Eu mâncam numai carnea de la coadă și de la cleștii cei mari. Mama și mai ales tata, erau în stare să mănânce și cochilia. Așa am învățat de la el, cum să curăț racii înainte de ai fierbe. Asta era să mă ajute mai târziu la doamna Luca, când i-am preparat și ei, raci. Dar pescuitul tatei nu se limita numai in imprejurimile noastre. Nu! M-a luat, adica ne-a luat la pescuit la cabana Macin de peste Dunare...

Când eram la școală în clasa a III-a, și fiind în vacanță, s-a hotărât și tata să ne ia la cabana de la Măcin. După demersurile făcute, plecăm. Trecem dincolo cu bacul la Zaclău. Tata pe bicicletă - avea o bicicletă ”carpați”, iar noi pedestrași. Când a auzit mama că până acolo sunt șapte km s-a speriat. Tata a liniștit-o spunând că o duce cu bicicleta. Fiecare aveam câte o raniță în spate. Bineînțeles că a mea era mai mică. Ei aveau ranițele mai mari.

După ce trecem la Zaclău cu bacul, mă ia tata, pe mine întâi pe bicicletă și mă duce cam un km. După aia s-a întors după mama și a adus-o și pe ea. Și tot așa a făcut vreo 14 curse. Făcusem vreo cinci ore. Tot drumul a decurs fără incidente. Pe la ora unu după amiază, am ajuns și noi la cabană. Aici ne aștepta toată suita.

Cabanierul cu soția și cei doi copii. O fată și un băiat. Aveam să aflu că pe fată o chema Aurica. Pe băiat numai știu. Parcă Călin, sau așa ceva. Fata era de vârsta mea. În timp ce eu mă uitam la ea, cam stânjenit, și ea la mine, tata, zice:

- Hai faceți prezentările. Și eu când eram mic, când vedeam câte o fetiță care îmi plăcea, mă făceam roșu ca un rac.

Cred că și eu mă făcusem la fel.

Ne-am împrietenit foarte repede, în ciuda faptului că eu la capitolul ăsta stăteam prost. Ne-am plimbat pe munte, admirând peisajul și culegeam împreună ”flori nemuritoare”. Cu unele flori i-am făcut o coroniță, pe care i-am pus-o ei pe cap. Mi-a mulțumit și m-a pupat pe obraz. Tasu ne mai urmărea din priviri din când în când, să vadă ce facem.

După ce am ajuns iar la cabană, am mâncat și ne-am odihnit. Mai pe seară am făcut cu toții o plimbare pe baltă, zicea tata ”în recunoaștere”. Dar se pregătise gospodărește cu o mulțime de bețe și alte scule. Era o baltă mare, cu multe canale.

Tata trăgea vârtos la rame. Când se hotărăște alege un loc favorabil după părerea lui, și ancorăm, lăsând doi bolovani în apă, legați cu șfoară de barcă. Tata aruncă câteva undițe în apă. Și începu să prindă pește. Și cădeau diverși pești: bibani, roșioară, caras, plătică, regina bălții, guvizi, știucă, avat. Tata vea și un ciorpac, cu ajutorul căruia prindea obleți, pentru momeală. Pe mulți din ei îi puse într-un borcan cu apă unde ei înotau.

După un timp când soarele era la asfințit ne-am pregătit de plecare. La un moment dat ne rătăcim. Nu mai știam cum să ne întoarcem. Intrăm pe un canal plin de nuferi și mătasea-broaștei. Ne împotmolisem. Tata trăgea vârtos la rame. Cu mare greutate am reușit să ieșim la liman. Apoi tot tata a dibăcit drumul.

Am rămas plăcut surprins de priveliștea unui apus de soare în baltă. Soarele parcă căzuse în apă și apa luase foc și își schimba culorile pe rând întro  mulțime de nuanțe, ce alternau cu toate culorile curcubeului. Păsările cântau frumos. Mai încolo un taraf de broaște cântau pe zeci de voci.

Din când în când le mai răspundea glasul unei păsări ascunse în stufăriș. Câte o pasăre se ospăta cu câte un pește, lăsându-se ca o săgeată asupra apei. Vântul abia adia. Ce mai, o adevărată priveliște de neuitat. Parcă eram în paradis! În depărtare se zărea creasta munților. Munții Măcinului. Li se spunea munți, dar acu erau ca niște dealuri mai mari. Pe vremuri erau cei mai înalți munți din țară. Dar de vreme, se tociseră.

Erau dimineți când mă duceam să explorez de unul singur, spre neliniștea părinților, care mă dăduse la un moment dat dispărut. M-am aventurat cât mai sus.

La un moment dat când mă aflam acolo sus, se stârni un vânt puternic. Am ezitat să mă mai cațăr și am revenit la cabană. Alteori mergeam împreună cu Aurica, până la o carieră de piatră. Mai poposeam spunându-ne diverse minciuni și vorbe adevărate până acu neascultate vreodat...

Câteodată mai mă lua tata la câte o partidă de pescuit. Am învățat de la el multe, în arta pescuitului. Numai că nu s-a prins toate de mine. Și mai ales răbdarea! Nu aveam răbdare. Mă plictiseam repede. Nu puteam să stau numai cu ochii la plută, așteptând ca peștele ”să tragă” La el peștii ”trăgeau” mereu, iar la mine câte unul la o oră. Și atunci când încercam să-l scot, cădea înapoi, în baltă. Câteodată, la sfaturile tatei, mai păcăleam și eu câte unul mai puțin norocos.

A trebuit să treacă mult timp, ca să învăț să-i pot scoate. Mi-a arătat tata cum să fac. Dar tot nu se înghesuiau, peștii la mine. Seara ne admiram captura. Tata îmi zice:

- Tu să mănânci din peștii prinși de tine.

Noroc că nu vorbea serios, că altfel aș fi rămas flămând.

Și așa au trecut trei zile. Cam repede, după părerea și dezamăgirea mea, se termina vacanța de aici. Unde era mai bine ca aici. La vreo sută de metrii de cabană, era o budă improvizată din scânduri. Când intrai, se ridicau valuri, valuri de țânțari, care se așezau pe tine. Mai fă ceva. Trebuia să ieși la foc automat, dacă țineai la pielea ta. De multe ori mai apelam la împrejurimi, pentru una mică.

Cabanierul insistase să rămânem încă o săptămână, ca să-i facă pe plac și fiică-sii, care și ei îi părea rău că plecam, si mai ales eu... Dar tata a motivat că nu mai aveam mâncare. Puteam să facem mămăligă. Cabanierul avea făină de porumb din belșug. Spunea el, că am putea rămâne și puteam plăti la el. Numai că eu eram certat cu mămăliga. Nu prea îmi plăcea. Mai bine zis nu mă sătura. Nici azi nu consum des, acest aliment. Doar în cazuri excepționale - cum sar spune la: ”bucatele vinului”: - sărmăluțe, brânză cu smântână…

...Cică un popă era cam egoist, dar îi plăcea teribil vinul. Într-o zi un sătean, îl cheamă la o pomană, motivând că face o pomenire. Dar săteanul nostru îi cunoștea metehnele popei. Așa că aduce la masă numai bucate care să-i taie popei pofta de a mai bea vin. Aduce întâi lapte acru. ”Luați părinte, ce putem și noi`”. ”Luăm taică, luăm orice e primit”. Dar cu ochii tot timpul la clondirul cu vin. După ce termină cu laptele, face popa: ”vai ce sete îmi este” și dă o dușcă pe gât. Ceilalți se uitau mirați. După aia săteanul aduce alte bucate, varza acră, borș de ștevie și multe altele, doar, doar, i-o tăia popei, pofta de vin. Pe la sfârșit aduce săteanul nostru și alte bucate numai bune de a-i tăia pofta de vin a popei. Când vede popa, zice: ”Uite că vin și bucatele vinului...” Asa și eu...

Luni am plecat. La plecare nu am mai folosit bicicleta tatei pentru că, zicea mama: că nu mai putea sa stea pe cadru, că o durea fundul. Așa că am apelat ”la o ocazie”. Am oprit un camion și ne-a luat. Eu cu tata și bicicleta, ne-am urcat sus, iar mama în cabină. Și așa am ajuns acasă.

Când m-am dus la școală, ne cere învățătoarea o compunere, despre cum ne-am petrecut vacanța. Acasă mama îmi dă ideea să spun că am fost la cabană la Măcin. Nu prea eram de acord cu ce îmi dicta mama acolo. Îmi era rușine să citesc așa ceva. Ce o să zică colegii?

A doua zi mă pune chiar pe mine învățătoarea să citesc compunerea. Era normal,nu? Din toti colegii tocmai pe mine puse ochii sa o citesc...Avea dragan mare la mine. Cum întâmplările erau pe aici pe acolo mai picante datorită mamei, la un moment dat nu am mai avut curajul să citesc. Toți colegii începuseră să râdă de poveștile mele.

Învățătoarea îmi i-a caietul și citește ea: ”Într-o dimineață m-am urcat pe munte și unde nu se stârnise o furtună, de să mă dea jos. Atunci nu am mai urcat de frică să nu mă ia vântul...”. ”Seara am mâncat saramură de pește cu mămăliguță și borș pescăresc, cum numai tata se pricepea să-l facă. Spunea că o ciorbă bună de pește trebuie făcută cu apa din baltă, de unde e peștele”. Sau episodul cu țânțarii, că nu mai puteam dormi de ei, erau și la o budă de prin apropiere. Când intrai înăuntru se ridicau în valuri de pe pereți, cred că erau mii. Ei unde să mai faci ceva acolo...”. Și multe alte trăsnăi. A citit învățătoarea, stârnind hohote de râs, al colegilor. A râs în final și ea. Numai eu eram stânjenit. La urmă învățătoarea mi-a pus 10. Fusese ceea mai bună compunere.

Cred că atunci au fost singurele clipe, mai frumoase din viața mea, când m-am mai destins și eu.

În anul următor... ne-am hotărât să mergem iar la cabana Măcin. De data asta mama a vrut să o ia și pe soru-sa – Lili, sau Lilica, cum îi mai spuneam noi. La vestea asta, bunica, întâi nici nu a vrut să audă. Greu s-a lăsat înduplecată. De abia după ce a promis tata, că o să aibă grijă de ea și că ea promite că nu o să facă baie în apă, abia atunci s-a hotărât să o lase. Așa că am luat-o și pe tanti Lili, la cabana de la Macin. Era în oraș, o agenție (asociație) AVPS, a pescarilor și vânătorilor amatori. Plăteai aici și te duceai cu mâncare și închiriai o cameră la cabana de la Măcin, plus o barcă pe toată ziua și următoarele. Puteai să faci ce voiai o săptămână. Nu întreba nimeni de tine. Puteai să pescuiești sau să te plimbi, nu conta.

Dacă te uiți cu un binoclu, de aici de pe malul Dunării de pe faleză, sau de pe un bloc înalt, poți vedea Cabana Măcin. Pe atunci se putea ajunge prin două moduri: prin baltă direct, sau pe sosea, până la Garvăn. Noi acum am ales calea pe apă. După câteva peripeții, ajungem și noi, seara la cabană. Ne luase niște localnici, cred că lipoveni, cu un mini – bac, ce se deplasa cu ajutorul unui ghionder. O prăjină lungă ce o băga din când în când în apă, împingând. Cum greșise drumul ne rătăcisem, am cam băgat-o pe mânecă, mai să eșuăm pe un banc de nisip. Cu greu am reușit după ore, să plecăm de acolo. După care la scurt timp vântul ne împinse în păpuriș. Dar am trecut și peste asta, ajungând până la prânz la cabană.

Eu eram nerăbdător s-o văd iar pe Aurica, fata cabanierului. Era drăguță. Din păcate, spre decepția mea, ea nu se afla atunci acolo. Tanti Lili de abia aștepta să se odihnească. Că zicea ea: ”sunt așa de obosită!” Tot drumul numai s-a văitat, că o dor picioarele. O cred, că ea era cam grasă și nu-i plăcea sportul. Noi ne amuzam pe chestia asta, spre supărarea ei. A doua zi, mama și tata au plecat la pescuit în bălți, iar eu cu tanti Lili cutreieram împrejurimile. Nu am mers nici un kilometru că tanti Lili s-a așezat jos. Obosise.

Stând prin preajma ei, văd o piatră cu multe culori și cu fete drepte, de parcă o tăiase cineva. Era mare cam de zece cm. Aducea cu un paralelipiped, alungit, cu multe culori alternante și muchii ascuțite. De la cafeniu, cărămiziu, roșu, verde și alb-cenușiu. Am luat-o și când am ajuns acasă, tanti Lili a scris pe ea cu creion chimic: ”Amintire din anul...”66, de la Munții Măcinului”. Nu știu nici până în ziua de azi, ce s-o fi întâmplat cu acea piatră, ca nu am mai găsit-o niciodată, chiar și după ce am intrat în casă la ea, după mulți ani.

După ce s-a mai odihnit, tanti Lili a coborât cu mine la marginea bălții, unde se odihneau legate de mal, diverse bărci colorate. Își pusese costumul de baie, de cel de-a întregul și băgase picioarele în apă, stând într-o barcă.

În timp ce ea se bronza, eu scot un ”pistol cu apă”, pe care îl luasem cu mine fără știrea mamei sau a tatei. După ce îl ”încarc” încep să o ud pe tanti Lili. Ea la început mă ocărâ, dar apoi a dat să mă ude și ea pe mine. Când a vrut să ia apa cu mâna din baltă, s-a aplecat într-o parte. Ea fiind cam voluminoasă, înclină barca și cade în apă. Noroc că era la mal și apa nu era adâncă. Eu când o văd în apă încep să râd. Ea la început se uită urât la mine, dar după aia a început și ea să râdă. După baia făcută îi zic:

- Mam”mare a zis sa nu intri în apă...

- Ei, dar tu nu ai să mă spui, nu? zice ea.

Cât am fost la mal atunci, cu tanti Lili, am văzut un rac uriaș venind agale către mal. Apa nu era adâncă. Îl arăt și lui tanti Lili. Ea zice:

- Bagă mâna și prinde-l!

Așa că am băgat mâna să-l prind. Dar racul nefiind chior nu s-a lăsat prins și m-a mai și pișcat de deget, dispărând în adâncuri.

Până seara amândoi ne bronzasem oleacă. Seara a venit și mama cu tata, cu o bogată captură de pește. După ce l-am pregătit, am mâncat vârtos. Era așa de bun! Tanti Lili se făcuse roșie pe spate. Dar nici eu nu eram prea departe. Noaptea mă frigea spatele. La fel s-a văitat și ea. Motiv, ca mama și tata să facă haz pe seama nostră.

- Mai faceti voi plajă?

- Au vrut să ia tot Soarele intro zi...zise și tata.

Următoarea zi am plecat cu toții cu barca pe baltă. Câțiva vânători prin preajmă făceau uz de armă. Motiv ca tata sa ii blagosloveasca printre dinți.

 - Acu și-au gasit și ăștia?

Auzeam cum cădea câte o ploaie de alice prin stufăriș, sau păpuriș, după fiecare împușcătură. Ni se făcuse inima cât un purice de frică. Mai ales lui tanti Lili, care se ruga de tata să ne întoarcem. Dar tata a liniștit-o, în schimb le adresă niște epitete, acelor vânători, că zicea el, că speria peștele. Oricum vânătorii trăgeau în sus după rațe și ne împroșcau pe noi cu alice, când acestea cadeau jos. Dar cu toate astea, am prins și pește.

A venit și ziua plecării. Lângă noi era o cherhana, de unde am ”împrumutat” și noi ca oamenii, ceva captură mai bună; știucă, șalău, avat... și spre bucuria mea și o traistă de raci.

La plecare am luat-o pe jos, spre disperarea lui tanti Lili. Drumul nostru trecea pe lângă o stână. Când ne-au simțit câinii încă de departe, se dădură la noi. Nu văzusem niște câini mai răi ca cei de atunci. Să ne mănânce nu alta. Cu greu am reușit să facem față situației. Cu toate că ciobanii erau acolo, nu s-a sinchisit unul să potolească câinii. Am reușit să ne îndepărtăm. Tanti Lili uitase că o mai dureau picioarele. Se puse pe fugă., că de abia reușisem s-o ajungem din urmă.

Am intrat apoi într-o pădure, prilej de popas și pană de tufiș. Cum tanti Lili începuse să se văicărească iar, am ieșit la șosea cu gândul că v-a trece vreo mașină să ne ia. Târziu după un ceas de mers, ne-a ajuns din urmă, în sfârșit un camion. Eu cu tata ne-am suit în remorcă, iar mama și sora ei în cabină. Am ajuns și la Zaclău de unde am luat bacul și am ajuns pe înserat acasă. Vai ce bucuroasă era mam”mare că i se întorsese odrasla acasă. Tata a pregătit ciorbă și o saramură din captura noastră. Le-am dat și lor de o ciorbă și o mâncare bună. Mai rămăsese o jumătate de raniță și pentru noi. Cădea pește pe atunci. Cred că prinsesem vreo 20 kg de pește.

Peste alte zile când mă duc iar la mam”mare, mă ispitește să-i zic dacă a ascultat-o, că nu cumva tanti Lili, a intrat în apă? Eu îi zic că a băgat numai picioarele. Vai când a auzit s-a făcut foc. Cum, că i-a zis să nu intre în apă. Nu știu ce ar fi făcut dacă i-aș mai fi spus, că a căzut din cauza mea și în apă. Când a venit acasă și tanti Lili, că fusese plecată, -”războiul rozelor”.

Îmi pare rău, că nu m-am mai dus acolo. Nici nu știu ce mai e acolo, sau dacă mai e ceva. Bălțile se micșorau odată cu trecerea anilor. Ba mai mult și peștele. Altele dispăruse. Am aflat după câțiva ani că a ieșit un izvor în apropiere de cabană. Nici pe Aurica nu am mai văzut-o de atunci. Și mult timp îmi fusese dor de ea. Dar nici tata nu a mai insistat să  ne mai ducem acolo.

La școală

La 6 ani, mama deja mă puse să învăț abecedarul întro zi. Că îmi și spunea:

- Pune mâna și învață abecedarul, că la anu, gata! începi școala! Ești magar  mare!

Știu că am tras-o tare și cu asta. Trebuia să repet într-una toate literele și pe măsură ce le învățam, trebuia să le spun și în ordine inversă, de la coadă la cap. Îmi cumpărase, adică mi-l adusese Moș Crăciun, un alfabetar. Iar acu mama mi-l puse în brațe să învăț după el. La început ma limitasem  numai la poze si mi-a plaăcut. Dar acu, nu imi mai era așa  de atractiv. Din două în două ore mă asculta. Și a avut ”grijă” să învăț tot alfabetul până seara, scris și citit. Că s-a minunat și tata, când a venit de la servici seara, văzând ce băiat silitor are. Ca să mă mai stimuleze, mama îmi tot zicea:

- De abia aștept să intri odată la școală, ca să scap de hazul tău.

Și eu m-am bucurat la început. Mă bucuram în sinea mea, crezând că o să mai scap de bătăile ei zilnice. Dar aveam să mă înșel amarnic. Școala nu a fost decât o continuare a bătăilor de acasă. Trebuia să recuperez, nu?

Ce să mai spun de tabla înmulțirii. A fost pentru mine un infern. Dar tot ei ”m-au ajutat” să o învăț toată, tot întro zi. Cu o săptămână înainte, de a începe școala, deja ai mei s-au dus la secretariatul școlii ca să mă înscrie în clasa întâi. Țin minte și acu, prima zi de școală. Prima mea școală era pe Brăilei. Era pare-mi-se, școala Nr.1. Aveam un director, în vârstă, slab, nu prea înalt dar al dracului. Nu îmi mai aduc aminte cum îl chema. Cum eu, deja știam tot alfabetul și mă ”mândream” în sinea mea, m-a ajutat să iau încă de la început note frumoase, față de alți colegi, care erau începători și nici nu știau să scrie. Prindeam repede și aveam o memorie foarte bună. Numai că eram câteodată și puturos. Sau poate și plictisit deja. Fapt constatat și de învățătoarea mea de mai târziu - Barbălată, care zicea:

- Poți, dar nu vrei! sau: ”ești brânză bună în burduf de câine”. Așa era! Mă și plictiseam repede. Dar și școala de mine, adică de noi. Nici nu începusem bine, că deja începusem ”să trec în revistă”, toate clasele de învățământ, din aceea clădire. Mereu ne muta în alte clase. Asta în clasa întâi. Dar nu a fost chip. Până la urmă ne-a mutat la școala Nr.7, lângă un plop mare și înalt. Asta și din cauza, cred, că începuse să se demoleze masiv pe ambele părți ale străzii Brăilei. În primul meu an de clasa întâi, am schimbat trei școli și vreo trei-patru învățătoare. Prima - Popovici, era de o bunătate ne mai întâlnită. Școala era pe locul ”Palatului Telefoanelor” de azi. Apoi m-am mutat la școala Nr.7, între cele două A-uri: A4 și A5, de pe strada Brăilei, unde aveam să rămân până în clasa a V-a. După care clasa a VI-a, a VII-ași a VIII-a, m făcut-o tot la școala Nr.7, dar se mutase lângă creșa din Țiglina1.

Am fost mutat în clasa întâia D. Aveam o învățătoare pe care o chema - Mihai. Era de treabă și se învăța la ea. În perioada cât am învățat la ea, de două luni, făcuse cu părinții curățenie în clasă, dând și lustruind parchetul cu ceară. Apoi pe noi ne puse să ne facem totoși, un fel de papuci, cu care ne încălțam la fiecare oră, descălțându-ne de pantofi sau ghete. Dar nu am avut noroc, că iar m-a mutat la o altă clasă, la ”C”. Era o tovarășă învățătoare de la țară. Pe atunci era politica de inversare. Cei care învățau la oraș, plecau să predea la sate, iar cei care făceau școala la sat, predau la oraș. Dar nu era bătut în cuie. Mai erau și excepții. Această învățătoare a spus unui copil, care mirosea a lapte dulce, că mereu ne pupa, zicându-i, că are limbrici. Că a mâncat lapte dulce și a făcut limbrici. Nu știu cât a fost de adevărat. Cand a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej, invatatoarea a plans. Dar nici cu a treia învățătoare nu am stat prea mult. M-a mutat iar puțin înainte de a muri Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dar să nu credeți că numai pe mine mă muta. Nu! Pe mai mulți copii. Ne adunau de prin toate clasele, sau școlile de atunci. Am rămas tot la clasa ”C”, dar am schimbat altă învățătoare. Ei, acu aveam să învăț, cu o nouă învățătoare până în clasa a IV-a. Învățătoarea se numea - Barbălată.

Era de o severitate ieșită din comun. Ea era tipul omului, care parcă ar fi făcut armata. Nu știu ce mă face să cred, dacă nu cumva bărbatul ei era, sau fusese cadru activ de armată. Așa de severă era. Și cum armata pe vremuri era pericol…Era foarte milităroasă și trebuia să stăm, în timpul orelor sluji, cu mâinele la spate, să nu se audă nici musca. Nu aveai voie să te întorci în spate, sau să schimbi vreo vorbă cu cineva. Cine era prins, îl scotea la catedră și îi aplica câteva lovituri la palmă, până se înroșeau palmele. Avea o linie ”specială” triunghiulară groasă arătând ca o piramidă alungită. Și dădea cu sete și o ură fără margini. Avea boală pe băieți. Pe fete nu-mi amintesc să le fi croit cu linia ei, dar nici unele fete nu au scăpau nealtoite. Pe ele le trăgea de urechi, sau de păr - de codițe, până rămânea cu urechea, sau părul în mână. Vă dați seama ce dureros era. Era și foarte pretențioasă, atât la scris cât și la ascultat. Se enerva însă foarte repede și își ieșea des din pepeni.

Odată o fată - Trif Nicuța, a pățit-o. Pentru că nu i-a plăcut cum a citit sau ce a scris, aceasta a apucat-o de urechea dreaptă și trăgând de ea, i-a dezbârnat-o. A început să curgă sânge, murdărindu-i gulerașul alb și uniforma pipită. A cam feștelit-o învățătoarea! Nu a alergat cu ea la cabinetul medical? Apoi i-a spălat gulerașul și uniforma de sânge. A doua zi, știu că au venit părinții fetei și a ieșit bai mare. Asta a făcut ca să se mai înmoaie o vreme. Presupun că părinții fetei, erau oameni săraci fără funcții, că alfel, iar ne schimba învățătoarea. Norocul ei!

După un timp, a luat-o iar de la capăt. Dacă nu ne mai trăgea acu de urechi, în schimb de bătutul la palmă, tot nu am scăpat. Dacă ne lovea mai rar la palmă, în schimb, ne punea în picioare cu mâinele ridicate în sus, câte zece minute, sau chiar mai mult.

Pe alții îi punea în genunchi lângă marginea băncii, în timp ce ceilalați scriau. Asta făcea ca cel în cauză, să rămână în urmă cu scrisul. Țin minte că elevul respectiv, a comentat la propoziția tovarășei: ”Iepurașul fuge” Iar cel în cauză a repetat cu intonație:

- Iii-e-purașul fuge, cu accent pe I. Iar asta l-a costat.

Și cel mai des, cădeau în păcat băieții, firește. Pentru ea, noi eram cei mai obraznici. Nu făcea separatisme. Pentru ea toată lumea care greșea era tratată la fel. Sau poate așa vedeam eu lucrurile pe atunci. Nu aveam să știu precis asta. Poate pe mulți îi ierta sau nu îi pedepsea. Sau poate numai de ochii noștrii, îi mai dădea două la palmă, dar mai încet. Și aveam să constat și eu asta. Nu totdeauna mă lovea tare. Că așa e în tenis! La alții, îi punea să vină și cu părinții la școală. Nu știu de ce, dar am observat că de la un timp pusese ochii și pe mine. În general eram cuminte, dar prin recreație mai ”zburdam” și eu nițel. Măcar aici dacă acasă...Mai încercam și eu să uit de teroarea de acasă. Și asta nu-i era deloc pe plac. Atunci chipurile ca să mă mai ”cumințească”, m-a pus în bancă cu o fată. O chema Boroda Ana. Sau poate asa o striga acasă, nu mai știu precis. Eu nu știu de ce îmi rămase în minte, că ar fi chemat-o – Elena. Dar asta era numele mamei ei. Iar eu din Ana, îi spuneam Any- cu ”Y”.

Aveam să aflu asta mult mai târziu, peste ani.

Asta era una dintre metodele de pedeapsă a învățătoarei. Ea credea că prin acest procedeu ne mai cumințea. Te punea cu câte o fată, chipurile aceasta te cumințea. Era totodată și o rușine pe atunci, să stai cu o fată în bancă. Acu nu mai este! Ba e chiar recomandat! Ca să nu spun binevenită sau obligatorie! Adevărul că fata asta Any, avea nu știu de ce, o atracție la mine. Nu spun, că mă și altoia când depășeam măsura prin recreație, dar mai avea și ceva bun în sufletul ei. Avea permanent ”grija” de mine. În timpul orelor chiar mereu mă certa.

Totuși am simțit întro zi, că mai avea totuși ceva bun în inima ei, referitor la persoana mea. Îi părea rău când o luam pe cocoașă de la învățătoare si mai ales din cauza ei. Și ne-am împrietenit mai târziu. În schimb tot ”răutăcioasă” a rămas și cu mine și cu alții. Câteodată mă apăra și de alți colegi, mai ”întreprinzători”.

Ca să nu mai viu mereu ”altoit”` de colegi, tata m-a învățat o metodă eficace de apărare. Era întorsul mâinilor la spate.

Bineînțeles că am aplicat-o cam greu și cu timiditate. Eu la capitolul violență stau rău. Până la urmă, mai în glumă mai în serios, am aplicat-o. Era eficiență metoda mea. Și cum începusem să o stăpânesc destul de bine, avea să mă ajute să mă mai ridic un pic, în ochii colegilor mei, de atunci și de mai târziu. Bine, dar asta, unde și când mergea. Sau cu cine mergea!

După ce veneam de la școală trebuia întâi să îmi fac lecțiile. Prilej pentru mama, ca să mă mai săpunească și ea puțin. Câteodată mai le săream, spunând că nu am nimic de scris, sau că nu trecusem la o altă lecție mai departe. Dar asta nu dura prea mult.

Eu stăteam cu Any în banca a doua de la perete. Asta pentru că nu vedeam bine la tablă. Și la liceu am stat în prima bancă pentru a vedea mai bine la tablă. Și asta mai ales că nimeni nu se înghesuia să stea în prima bancă. Așa că am profitat și eu. Nu știam că nu văd normal. Ai mei nu s-au interesat de această problemă. Asta se întâmpla după ce intrasem în clasa a I-a. Eu am descoperit singur că nu vedeam bine, când tata mă mai ducea la câte un film. El cum lua numai bilete în spatele sălii, eu nu aveam nici o șansă să mai citesc titrarea. Era bine în schimb, la cele românești.

La început stăteam mai în fundul clasei. Dar dacă a văzut tovarășa că nu văd bine la tablă, m-a adus mai în față cu Any în bancă. Și ca să aibă și ea acoperire, a spus că m-a pus ca să mă cumințească. În fața mea era un băiat care din același motiv, dar mult mai grav, stătea și el în prima bancă, în fața mea. Și el avea probleme cu vederea. Și cine credeți că era, dacă nu Țuțu, bunul meu prieten de viitoare necazuri și bucuri. Atunci ne văzusem prima oară și ne-am atras ca de un ”mahnet” cum spunea el.

Era cel mai liniștit băiat. Era de o timiditate strigătoare la cer. Stătea tot timpul cu capul în jos. Dacă îl întrebai ceva, mormăia ceva. Asta i-a dăunat o vreme și la lecții, unde învățătoarea crezând că nu a învățat, nu-și mai bătea capul cu el, punându-l jos și un 4 în catalog. În schimb în recreație era altul. Am încercat să intru în vorbă cu el. S-a lăsat greu. Răspundea monosilabic tot timpul. Era considerat ”prostul” clasei. Încet, încet cu ajutorul meu, am reușit să-l mai integrez în rândul colegilor. Fetele nu-i dădeau nici o atenție. O dată s-a scăpat pe el în timpul orei. Fapt care a trezit râsetele colegilor. Era sub orice critică. Îi era și rușine să se ceară ”afară”.

A doua zi de rușine, nu a mai venit la școală. Învățătoarea, observând că eu comunicam mai mult cu el, zice:

- Du-te Grigoriule la el acasă și vezi ce are? Și de ce nu a venit azi la școală?

Și pentru că stătea aproape de școală la D5, m-am dus cu un coleg din clasă care știa unde stă. Colegul, locuia în același bloc cu el, dar la scări diferite. Pe el îl chema Rainov. Sau mai bine zis, l-a chemat! Da, l-a chemat și pe el Dumnezeu acolo unde drepții odihnesc! Și asta de timpuriu înainte de a termina clasa a treia. Suferea de inimă.

Când am ajuns noi la el, eu cel puțin, m-am speriat de felul în care se prezenta. Parcă era altul. Din ”mutul” cum îi spunea toți, era acum de o obrăznicie ne mai întâlnită. Stătea cu bunica lui și cu un unchi. Când nu-i convenea ceva, se repezea la bunică-sa, să o bată. Ea îl mai ierta, dar unchiul lui, ii dădea mereu păpară. Părinții lui stăteau în altă parte. Aproape de mine, pe Vlad Țepeș. Da pentru că bunică-sa stătea lângă școală el trăgea mai întâi la ea. Odată chiar s-a îmbolnăvit și învățătoarea mă trimitea să-i duc lecțiile. Numai la mine când am fost eu bolnav, nu a venit nimeni, și mai ales el. Azi așa, mâine așa, a prins coajă omul. De câte ori mă prindea la el, nu mă mai lăsa să plec acasă. Ceea ce făcea să întârzii enorm de mult, iar acasă mama îmi și pregătea o săpuneală.

După ce terminam de scris temele, bunică-sa ne învita pe amândoi la masă. După care mă mai jucam cu el. Într-un târziu, când reușeam, mai mult să fug, ajungeam și eu, acasă, pe la 1 sau 2 și chiar 3-4 uneori. Mama și tata de abia mă așteptau. După ce mă scărmănau bine mă punea să le spun povestea.

O vreme a mers așa. Veneam mereu pe la 4, spre disperarea părinților mei și a mea. Părintii lui Țuțu, erau și ei severi. Dar mi-au acceptat la început compania. Nu știu dacă la început părinții lui Țuțu, cunoșteau adevărata mea situație. Acu Țuțu, începuse să se schimbe și la școală. Parcă era altul. Dar făcea și prostii, iar eu o luam în locul lui. Începuse să ia și note mai bune. Iar nivelul meu începuse să aibă de suferit. Învățătoarea pentru a ne impulsiona și de a ne rușina de noi înșine, ne-a făcut un tabel mare ca un grafic în care pe axa y erau numele colegilor, iar pe axa x erau trecute notele proaste pe care le luam noi, și le  trecea în dreptul fiecăruia. Era cate o bulina albastra pentru cele de 4 si 5, iar cu rosu pe cele de 8,9,10. Cele de 6 si 7 nu existau. Câteodată nu mai încăpeau.

Odată părinții mei ducându-se la o ședință cu părinții, l-a cunoscut și pe Țuțu al meu. Dar după cum l-au văzut mi-a spus că ăsta nu-i poamă bună și să termin cu el. Eu aveam acu o încredere oarbă în el, cea ce m-a costat în continuare. Totuși mă făcea să mai uit de ce era acasă, cu glumele lui chisnovatice, cea ce mă făcea să râd. Măcar la școală sau la el, să mai râd, că acasă... Învățătoarea ca să scap de el i-a zis mamei lui Țuțu, că eu sunt cel mai obraznic din școală. Fapt ce m-a supărat și m-a demoralizat foarte mult. Când am ajuns acasă, am început să plâng, spunând printre lacrimi, mamei ce mi-a spus învătătoarea despre mine. A doua zi mama vine la școală. Mă prinde în recreație. Mama vorbește cu învățătoarea. Ca să nu aud ce discutau ele, mă scoate afară, spunând:

- Du-te afară și mănâncă-ți pachetul.

Eu cum nu aveam așa ceva, mama s-a simțit stânjenită și mi-a dat 1 leu spunând:

- I-ați și tu un covrig.

Ce au discutat mama cu învățătorea nici până azi nu știu. Adevărul, că și mama lui Țuțu, i-a interzis să se mai vadă cu mine. Eu am continuat să rămân prieten cu el. În spatele meu era un alt băiat - Călici, care stătea și el prin împrejurimile școlii. La A-uri. Avea și el o colegă de bancă pe nume - Zorina, tot din bloc cu el.

Pe vremea aia era un serial la radio: ”Întâmplările lui Gruia Grozoveanu”. Îmi plăcea nespus acest serial și îl așteptam cu nerăbdare în fiecare Duminică ca să-l aud. Eu acu mă puneam în pielea personajului principal, băgându-i și pe cei doi, Călici și Țuțu în pielea altor personaje: -Trăznea și Cobuz, căpitanii lui Gruia. Asa ca eu eram Gruia, Țuțu era un căpitan de-a lui Gruia - Trăsnea, iar Călici – era Cobuz. Și pentru că acolo era și iubita lui Gruia, pe nume Vochița, acest rol i l-am dat colegii mele de bancă - Any. Cred că-i plăcea acest rol. Pentru că era foarte veselă, când îi spuneam Vochița.

Întro zi, nu știu ce–mi veni, și am scos piciorul afară din bancă, în întervalul dintre bănci, fără să-mi dau seama ce fac. Și stăteam așa cu el afară. Învățătoarea o strigă pe colega lui Călici - Zorina - (toti ii spuneau: ”Zurlia”), sa iasa la tablă. Aceasta, ori că nu observase piciorul meu ori nu știu ce altă pricină, se împiedică de piciorul meu și era să cadă, cât era ea de lungă. Noroc că s-a ținut de o bancă vecină. Învățătoarea m-a și chemat la ordine. Mi-a aplicat niște lovituri la palmă cu linia ei ”special”, triunghiulară. Mi-a administrat zece lovituri la palmă, ca nu-mi mai simțeam mâna, așa de tare se înroșise. Și nu era să fie ultima dată. Mai aveam să iau cunoștință cu linia ei, și în alte ocazii. După ce mă lovește, eu mă uit cu mirare la ea. Nu știam de ce mă lovise. Totuși, întreb:

- De ce?

- Cum de ce? Altă dată să nu mai pui piedică.

- Dar nu i-am pus piedică. Ea s-a împiedicat de piciorul meu, am ripostat eu.

Oricum era prea târziu.

- De ce ai scos piciorul din bancă? mă mai întreabă ea.

- Nu știu!

Cred că și ei i-a părut rău, că mă pedepsise poate nevinovat. Any a încercat să mă compătimească, luându-mi mâna și masând-o ușor. Am ridicat privirea la ea și atunci am văzut pentru prima oară, cum și ochii ei începuse-ră să strălucească. Poate și de durere, dar și de emoție, m-a făcut să izbucnesc pentru prima oară în plâns, în fața colegilor. M-am simțit groaznic. Mi-am dat seama că ținea totuși la mine, în ciuda bătăilor pe care mi le administra și ea în recreație. Tot tovarășa o puse să fie paznicul meu, ca prin recreație să-mi mai taie avântul. Și așa am dus-o până în a patra, fără să se schimbe ceva între noi și ceilalți colegi. Eu îmi vedeam mai departe rostul cu Țuțu, în ciuda protestelor părinților lui, și a bătăilor mele.

Era în anul 1965. Tocmai murise Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cred ca era intro zi de miercuri. Se anunta in ziua aceeia, starea lui din ora in ora. Pe la 4 a dat comunicatul genera, eferitor la moartea lui.

A doua zi m-am dus pe la colega mea de bancă, Any, la ea acasă, ca să mergem la film. Era în drumul meu. Ne dăduse bilete de la școală. Rula, nu mai știu ce film, la cinematograful ”Tiglina”. Mama ei era acasă și mai era cu cineva, cred că cu o soră de-a ei. Stăteau într-o garsonieră la blocul A8, la parter. Știu că mi-a dat mama ei să mănânc niște pui cu usturoi. Soarta era să facă să vorbesc la telefon cu mama ei, după ani de zile, neștiind unul de altul. Dar asta mult mai târziu. Any mai avea și un frate mai mare, prin clasa a 7-a. Dar nu am mai văzut filmul că era doliu național.

Ei dar să nu credeți că în fiecare zi era, bătaie la școală. Nu! Mai erau și câteva ”zile însorite”, ce-i drept destul de rare. Important că erau. De pildă la ora de sport, sau de educație fizică cum se spunea, când afară era urât, stăteam în clasă și jucam diferite jocuri. Unul era cu ”crabii și creveții”, altul era cu strigarea colegilor, dar era unul care mi-a plăcut foarte mult.

Se numea: ”În România Mare”.

Învățătoarea alegea la început o pereche din clasă. Aceștia ieșeau în fața clasei la tablă. Se întorceau cu spatele și alegeau un cuvânt dintr-un domeniu. Ființă sau lucru. Când se hotărau, scriau pe tablă prima literă și ultima, punând linii, în locul literelor. Un fel de ”spânzurătoare”. Apoi întrebau copii din clasă, ce este? Urma următorul monolog: ”Am fost în România Mare și am adus un nume de lucru sau ființă – ce era el? Începe cu x și se termină cu y”.

Apoi toți unul câte unul își încercau norocul. Unii mai ghiceau alții nu... Cel, sau cea, care ghicea trebuia să aleagă apoi o culoare la care se gândise cei doi. De ex. Eu sunt rosu tu ești albastru. Iar cel care ghicea se alătura la cel sau cea care rămase la tablă și era de culoarea lui. Iar celălalt trecea în bancă. Și jocul continua, până la terminarea orei. M-am plimbat și eu pe la tablă ghicind destul de des. Probabil telepatia, de care nu aveam habar de ea pe atunci. La unii nu prea le convenea. Dar cum stăteam mai mult la tablă fiind ”mai norocos”, mă  îi trimitea tovarășa înapoi în bancă la protestele celor din bancă, luându-le lor locul.

Dar nu întotdeauna eram și pregătit. Nu știu cum făcea că mereu mă prindea și în off - side. Și atunci mă dojenea: ”ești brânză bună în burduf de câine”. Apoi mă sancționa în mod corespunzător, cu câte o notă mai mică. Țuțu al meu pe zi ce trecea făcea o mulțime de prosti. Și pentru el, o luam eu pe cocoașă mereu. Odată un elev pe nume Frățilă Ghe. a venit la școală cu un clasor cu timbre. Ne-am uitat toți la clasor în recreație. Apoi restul au ieșit afară. Rămăsesem eu Țuțu și Frățilă. El pune clasorul în bancă și a ieșit afară. Am ieșit și eu. Țuțu a rămas. După recreație Frățilă a constatat că clasorul lui dispăruse. Fiindcă eu rămăsesem în clasă la urmă, s-a luat de viața mea. Țuțu nu a zis nimic și nici pe el nu l-a întrebat nimeni nimic. M-a făcut hoț. Nu am suportat și m-am îndreptat spre el cu gândul să ripostez. Dar el a fost mai iute ca mine. Când a venit învățătoarea a încercat să aplaneze situația. Se luase de mine nevinovat.

Mai târziu peste ani, aveam să revăd clasorul cu timbre a lui Frățilă, la Țuțu acasă. Ii recunoscusem pozele. Atunci am înțeles că cea ce făcea el nu era bine și încet, încet am încercat să-l evit. Au avut dreptate, tata și mama, când ”l-au cumpărat” pe Țuțu.

Micile mele experiențe tehnice

Eu prima dată când am descoperit că soarele se mișcă, adică pământul se învârtește, a fost cu mulți ani în urmă. Pe când aveam 5-6 ani. Cum mama îmi dădea mereu deșteptarea la ora 7 și vară și iarnă și mai ales vara, deschideam ușa la săliță, ca să intre soarele în casă, când era. Dar chiar dacă nu era, mama deschidea mereu ușa. Cică, zicea ea, să se aerisească. Așa că vara îmi făceam de lucru și pe afară, între două pauze, de post a lui madam Berdan, când schimba tura.

Cum soarele intra în sală, mama se apuca să măture. Mă duceam în capătul opus al sălii, ca să nu o încurc pe mama, că altfel mătura ei își putea schimba traiectoria pe spinarea mea. Stăteam și admiram în lumina proiectată de soare, milioanele de particule de praf care stârnite de la locul lor, se ridicau, în bătaia razei de soare. Și tare mă mai minunam, când vedeam cum acele particule de praf, dansau un dans nebunesc, haotic, dar fără ca să se atingă una de alta. Sau poate nu observam eu! Semăna cu zborul la fel de haotic, al muștelor care dansau până oboseau pe lângă abajur și mă minunam, cum de nu se ciocnesc.

Ei, dar odată una întro zi, tot a accidentat-o pe o alta. Cred că li se defectase radarul. Și mă uitam amuzat la ele, cum se tăvăleau pe jos, zbârnâind, cerându-i socoteală de cele întâmplate. Până la urmă se împăcau, ridicându-se iar sus, și continuându-și zborul neîntrerupt și nebunesc din jurul abajurului. Ei dar după ce mama termina de măturat,mama îmi punea cârpa în mână și zicea:

- Treci și șterge praful! Vezi bine cî te controlez...

După ce ștergeam praful, ieșeam afară, să admir iar soarele. De multe ori încercam să mă uit la el, și pentru că nu puteam, tata mă învață să mă uit la el afumând o bucată de geam cu ajutorul unei lumânări. Asta și când a fost eclipsă de Soare.

- Da! Învață-l prostii, comenta necontenit mama. Poate își strică ochii!

Da cum tata era atotștiutor:

- Lasă-l că nu are nevoie...

Și poate că a avut...în timp.

Și pentru cum v-am mai spus, cum jucăriilor mele își făcea vădit absența, am încercat mereu să caut obiecte de joacă. Și asta mereu. Cum noi aveam intrarea la casă cu balconul chiar la răsărit, de cum răsărea, tot soarele se revărsa la noi în casă.

 Deodată cum stăteam așa pe un scăunel uitându-mă în jos, privirea îmi este atrasă de umbra ce se contura datorită celor două clădiri și ștreașina, casei, lăsând o umbră, care cu trecerea timpului se alungea, coborând tot mai mult. Și cum curtea era cimentuită, ce-mi trece prin cap! Iau o cretă și însemn începând de pe peretele de la ușă, pe unde se plimba umbra, până cobora în curte pe toată suprafața curții, când soarele se muta în spatele casei.

Mă uitam la ceas, și la fiecare oră, trăgeam o linie pe umbră. La juma de oră trăgeam o  linie, iar la o oră, două linii. Și așa mâzgâleam toată curtea, până pleca soarele, că mă ocăra mereu madam Berdan, că-i murdăream curtea. Eu încercam să-i explic că vreau să marchez drumul zilnic al soarelui. Ea râdea mereu de mine, în felul ei caracteristic. Și cum puneam si ora în clar, avea de ce să-și facă madam Berdan probleme.

Mama când auzea mai venea și cu mătura îmi mai ștergea din semne, spre disperarea mea, iar la urmă ca încheiere, îmi mai ștergea și mie câte două mături pe spinare, să mă învăț minte, zicea ea, în râsetele doamnei Berdan. Așa demonstrasem eu, că soarele ”se mișcă”. Pe atunci nu știam multe din acestea. Nu știam că de fapt pământul se mișcă, dar nici nimeni nu-mi spusese asta!

Dar nu mică mi-a fost surpriza, când a doua zi reluându-mi experiențele, am observat alt lucru, pe care atunci pe mine m-a pus în încurcătură. Numai coincideau orele de ieri, cu cele de azi. Umbra trecea peste ele, înainte de a se face ora. Așa că a doua zi am văzut că umbra se deplasa cu câțiva centimetri față de ora marcată, din ziua precedentă. Și a treia zi și mai departe și tot așa. Așa am descoperit și mișcarea de revoluție a pământului. Și am observat că semăna deplasarea exponențial. Ei, o să spuneți acu: ”Ce la cinci ani știai de exponențiale? Nu! dar am făcut asta mereu și mai târziu și o mai fac și azi, și văd că mereu nu se potrivesc semnele cu orele marcate din ajun... Ba mai mult nu coincid nici după un an.

Acu fac asta la bloc. Pe peretele camerei, unde cu carioca mai fac câte un semn, până s-a luat nevastă-mea de mine, spunând că dacă mai mâzgâlesc pereții, îmi pune bidineaua în mână. Ei dar dacă atunci studiam umbra pe orizontală, acum studiam lumina soarelui pe verticală, proiectată pe perete. Și acu aceeași poveste. Nu se potriveau ferite-ar sfântul. Și bag mâna în foc, că nu s-ar potrivi nici anual. Cu toate că nu am avut răbdarea să încerc. Sigur ar fi fost câțiva cm. abatere.

Când am ajuns prin clasa a IV-a, îmi plăcea să fac experiențe tehnice și mai ales chimice. Îmi aduse tata întro zi un fel de stilou cu două tuburi de sticlă și cu o peniță. În rezervorul mic era cerneală. Cel mare era doar de fason. Arătau ca niște eprubete mai mici. Eu le desfac, pun apă în ele și le astup cu un dop. Înainte le las câte o bulă de aer în interior.

Le foloseam drept ”cumpănă” cu bulă de nivel. Cu toate că nu știam ce e asta că nu văzusem nicăieri și nici tata nu îmi spuse în prima fază. Vedeam cât de plan este un obiect. Văzusem o dată la tata acest dispozitiv și îl făcui și eu. Pusesem la jumătatea tuburilor câte o gradație. Când bula ajungea la jumătate înseamna că locul era drept. Le luasem la școală și măsuram cât de drepte erau băncile și alte obiecte. Colegii se amuzau.

Deodată îmi vine o idee. Pun câteva picături de cerneală în unu din tuburile de sticlă. Apa se albăstri. Nu știu ce îmi vine și pun și o bucățică de radieră în tubul colorat. De fapt făcusem asta pentru altceva. Puneam pe colegi să ghicească unde am tubul colorat și cel ne colorat. Asta era înaintea orei. După ce a trecut ora, în recreație am scos tuburile și fără să mă uit la ele, am continuat joaca.

Trebuiau să ghicească în care mâna îl aveam pe cel colorat. Dar nu înțelegeam de ce nu ghicea nimeni, tubul colorat. Atunci desfac și mâna cealaltă și mirare mare: amândouă tuburile aveau apa incoloră. Se întâmplase ceva cu tubul unde pusesem radiera. Apa se decolorase. Sub ce motiv? Nimeni nu a știut. Nici profesoara de chimie de mai târziu, nu a știut ce să-mi răspundă.

Am repetat experiența și am văzut că reacția era valabilă numai la o anumită intensitate de culoare. Un albastru prea tare, nu decolora. Am schimbat și felul radierei. La fel: numai o anumită radieră sau gumă mergea. Cred că cauciucul avea efect asupra colorantului cernelei, neutralizând-o. De atunci nu am mai făcut experiența. Nu știu dacă mai merge. Poate încercați voi și îmi spuneți și mie dacă mai merge.

Dar astea nu erau singurele experiențe pe care le făceam. Tata avea o cutie cu pucioasă, sau sulf. O ținea pentru cazul în care ar fi luat foc iarna, burlanele sau băgeacul - coșul de fum. Asta dacă se încingea soba prea tare. Pe atunci nu aveam eprubete. Foloseam fiolele mai mari de la injecții, drept eprubete. Toate experiențele mele le făceam afară, în spatele curții lângă gard. Luam sulf și puneam oleacă în fiolă. Apoi o încălzeam la lumânare și aveam să constat pentru prima oară cum sulful se topește, devine lichid și apoi își închide treptat culoarea devenind brun. Ieșea un gaz toxic. Era bioxidul de sulf.

 Acest fapt aveam să-l aflu mai târziu la școală, la ora de chimie. De multe ori mă punea și mama, să topesc zahăr, făcând ”zahăr ars”. Atunci vedeam cu zahărul trecea prin mai multe etape, schimbându-și culoarea și proprietățile. La început, galben, apoi maro, apoi brun și la urmă negru, când se ardea. Dar eu îl lăsam la stagiul de brun sau galben și topit.

După care puneam apă peste el. Așa făceam siropurile pentru griș cu lapte. Lina, fata lui madam Berdan mă vede că mă chinuiam cu eprubetele mele improvizate și îmi dă câteva eprubete originale, un balon de sticlă un pahar Berzelius, un alt balon dar trapezoidal, serpentine de sticlă, vergea de sticlă, tuburi de sticlă și o spirtieră. Rămaseră de la fiica sa, Lorica, care atunci era la facultate și nu-i mai trebuiau. Bucuria mea.

Aveam ocupație. Dragostea asta de chimie, îmi venise după ce vizionasem cu tata și tanti Lili, un film cu desene animate, cu un elev care făcea și el diverse experimente. Profesorul făcuse o demonstrație luând câteva picături din trei borcane cu substanțe colorate diferit.

Apoi le încălzeau și după care se producea o mică explozie. Un elev, fiind în față, în timp ce profesorul era întors să scrie reacția pe tablă, se ridică și fură cele trei borcane, pe care le bagă în bancă. În momentul când le luă, atinge alt vas, care scoase un sunet cristalin.

 Profesorul se întoarce dar nu-și dă seama ce lipsește. Erau prea multe pe masă ca să mai observe ceva. Ajuns acasă, elevul nostru nu spune nimic părințiilor și se furișează în baie. Apoi se apucă și pune o cantitate mai mare, dar egală întro eprubetă mai mare, din cele trei soluții. Cele trei soluții erau diferit colorate și nu se amestecau. Face experiența în baie. Tasu citea ziarul în sufragerie, în pijamale.

Deodată se aude o bubuitură puternică, sare ușa de la baie în lături bucăți și câteva geamuri de la fereastră. Elevul nostru apare și el ciufulit afumat tot și zdrențuit. Nici tasu nu arăta mai bine. Dar în loc să-l certe sau să ducă substanțele înapoi la școală, tasu se apucă și el de experiențe. El mai ”deștept” decât fecioru-su, ia toate trei borcane și se duce în bucătărie. Stătea în cadru ușii și de acolo, cu un feleșteu mare aprins, încălzea borcanele. Este ușor de dedus ce a urmat. Sări tot blocul în aer, iar tasu rămase prins întro ușă, iar ușa era pe post de rochiță. Dar scăpase toți teferi, ca la pantera roz, cu inspectorul Cloussou. Așa mi-a venit și mie pofta de a face experiențe.

Tata când a văzut filmul și știind cu ce mă ocupam, mi-a interzis să mă mai joc de-a chimia. Cum eu nu voiamși nici la insistențele mamei, vine tata întro zi chitrofonit de la bodegă și sub un pretext oarecare, face scandal. Răstoarnă o masă și masa mea cu obiectele de laborator. Se făcură țăndări. Nu am mai salvat decât două eprubete.

Cred că jucase teatru ca să fie cât mai convingător. Așa a luat sfârșit jocul meu de-a chimia. Ei dar nu m-am lăsat. Întro zi pe când m-am dus iar în docuri la pescuit cu tata, văd un sac rupt care avea în el bilișoare mici albe. Era azotat de amoniu. Iau doi pumni și îl îndes în buzunar. Nu știam ce efect are acest compus.

Tata mi-a zis că e îngrășământ. ”Bun!” îmi zic în sinea mea. Ăsta nu are cum să facă rău.

Ajung acasă, iau câteva boabe și le pun într-o eprubetă cu apă călduță la 24 de grade. Aveam și termometru, ce te joci? Ăsta scăpase că nu era atunci acolo. După câteva secunde constat că apa din eprubetă se răcește brusc, mai să îmi înghețe mâna pe ea. Așa am mai descoperit câte ceva. Îi arăt tatei minunea mea, drept care am primit iar o scărmăneală. M-a pus să arunc și restul de azotat de amoniu.

 Într-un fel făcuse poate bine. Nu știu dacă știa ceva. Și când te gândești că aveam de gând să-l încălzesc și pe acesta la o flacără. Aveam să văd mai târziu, în filmul românesc ”Explozia” de mai târziu, ce efect poate să aibă acel îngrășământ, când temperatura depășea 300 de grade. Era un puternic exploziv. Poate m-a salvat fără voie. Dar tata, chimie prea multă, nu cred că știa.

Altădată am pus în eprubetă gaz lampant, sau petrol cum se mai zicea, neofalină și ulei. Și fiindcă nu se amestecau le-am agitat. Dar degeaba se separau mereu. Așa am mai descoperit ceva. Mai bine zis redescoperisem. Aveam să învăț despre toate astea mai târziu. Solubilitate și insolubilitate. M-a pasionat chimia. Dar numai chimia anorganică. Cea organica nu s-a prins de mine. Erau prea multe formule de ”butani”, ” benzen” și altele, cu simple si duble legaturi...

Când se apropia anul nou, pe atunci era un obicei să folosim niște dispozitive numite ”tendoane”, în scopul de a face bubuială - zgomot!

Se compunea din două piese: un tub de fier închis cu un orificiu mic pentru evacuarea gazelor. Iar celălalt era ca un cui care intra cât mai fest în tubul respectiv. Totul se lega cu o sârmă în formă de ”u”. În interior se punea biluțe de staniol cu sulf si clorat de potasiu. Se vindea pe la băieți cu 1 leu penița. Sulful era galben si cloratul alb. Așa că nu se punea problema păcălelei. Chiar uneori desfaceam staniolul ca să mă conving, ca să nu mă înșele. De multe ori unii vindeau numai pucioasa, drept clorat. La care le mergea!

La alții, găseam și cu 50 de bani penița. Alții chiar ”lăsau” și la 25 de bani - sulful și 50 de bani cloratul de potasiu. Asta era unitatea de măsură. Puneai două bile cu sulf și 3-4 cu clorat, în funcție de mărimea uneltei, difera și sunetului produs. Când cuiul presa substanțele prin lovire de un corp dur, acestea se auto aprindeau degajând căldură, lumină și zgomot. Dacă puneai prea mult aveai șanse să îți zboare din mână, sau să te accidentezi. Erau foarte periculoase. Eu nu foloseam decât gămălii de la chibrituri.

Dădeam jos substanța de pe băț, că se minuna mama de ce chiar toate bețele nu aveau gămălie și umpleam jucăria, cu 5-10 bețe de chibrit. Făcea și asta destul zgomot. Spre disperarea madamei Berdan, care ieșea afară și mă ocăra. Noroc ca la mine atunci, nu era nimeni acasă, că altfel…

După un timp au dispărut aceste dispozitive, luându-le locul altele. Acestea erau cu carbid. Carbura de calciu, care în contact cu apa degaja acetilena. Acetilena este o hidrocarbură alifatică nesaturată, cu o triplă legătură, descoperită de Humphry Davy în 1836 și sintetizată din elemente de Marcellin Berthelot în 1862; este un gaz incolor, fără miros în stare pură, foarte solubil în acetonă. Formează acetiluri de cupru, argint și mercur.

Dă reacții de adiție, de polimerizare etc. Se poate obține prin reacția dintre carbura de calciu (carbid) și apă sau din metan, prin oxidare parțială cu oxigen ori prin cracare în arc electric. Este un compus de mare importanță, constituind baza pentru obținerea unui număr foarte mare de compuși în industria chimică. Din acetilenă se prepară aldehida acetică, acetona, clorura de vinil, acetatul de vinil, vinil acetilena, nitrilul acrilic. Se folosește de asemenea la sudura oxiacetilenică și la iluminat. Acetilena se păstrează În tuburi sub presiune. În 1962, în R.P.R. se fabrica la Râșnov din gaz metan, iar la Turda (reg. Cluj) și Târnăveni (reg. Mureș) din carbid. În urma reacției cu apa, rămânea un praf alb - hidroxid de calciu.

2CaC2 + 4H2O = 2C2H2 + 2Ca(OH)2 + 1680 KJ

carbid + apa = acetilena + var + și căldură.

Și aceste dispozitive erau destul de periculoase dacă nu erai atent. Era o modă cu acestea până încoace, până au dispărut și ele.

Tata mă învățase să pun carbid sub o cutie de conserve mare și să stropesc carbidul cu oleacă de apă. Apoi puneam cutia cu fața în jos peste carbid. Când se strângea suficient gaz, de la distanță apropia un chibrit arzând. Se producea o bubuitură puternică și azvârlea cutia cât mai sus. Fugeam după cutii toată curtea. Multe din ele dispăreau în curtea vecinilor. Spre disperarea lor.

Semăna cu episodul lui Constantin Chiriță din romanul: ”Castelul Fetei în alb”, unde Dan și Tic, ca să distragă atenția de la spartul unei uși de metal de către Ursu, făceau gălăgie cu cutiile cu carbid. După care au năvălit babele peste ei.

Și la noi la fel. A ieșit afară madam Berdan și s-a luat de noi că făceam gălăgie. Îmi zicea tata că această metodă o foloseau pescarii înainte ca să prindă pește. Dar era interzisă și făcea și gălăgie.

Și multe mai îmi trecea prin cap. La unele mai îmi ținea și tata hangul, spre disperarea mamei. Mama, era firea omului care își făcea prea multe griji degeaba. Așa era și nana mea. Trăia cu frică și emoție orice fel de eveniment ce nu era bine venit, în opinia ei. Tata îmi aducea mereu revista ”Racheta Cutezătorilor”. Dacă la început am debutat cu ” Arici-Pogonici, apoi ”Luminița”, acu era Racheta. Studiind-o văd acolo machete de rachete. Încep să fac și eu câteva. Dar când ajungeam la motorul de rachetă, mă lăsam păgubaș.

Cu toate că cunoșteam la perfecție formula și raportul substanțelor din amestecul exploziv. Era praf de cărbune cam 12%, sulf 21%, iar azotat de potasiu cam 67%. Se mai adăuga și spirt.

Tata nu m-a lăsat să îl mai fac. Așa că m-am mulțumit să le transform în bibelou. Toată casa era plină de rachetele mele, care mai de care, cu una sau două trepte și vopsite în toate culorile. Pe una am numit-o ”Vega -1”. Apoi văzând cum taie autogen unii, mi-a venit ideea să pun carbid în corpul rachetei apoi cu puțină apă să-i dau foc. Nu cunoșteam pe atunci mecanismul acelui aparat.

Credeam ca racheta mea o să aibă același jet în coadă. Dar m-am înșelat. Am luat totuși o rachetă cu mine, fără știrea tatei și niște carbid. Ne dusesem la pește, dincolo pe plajă la ”Cocuța”, dar pe partea opusă spre Zaclău. Eu scot la un moment dat racheta și i-o arăt tatei. Tata mă întrebă ce-i cu ea? Eu îi spun ca vreau să încerc să văd dacă o să zboare.

Când a văzut tata despre ce era vorba a râs. Dar m-a lăsat să mă conving singur. ”Lansarea” rachetei, s-a soldat cu un eșec, chiar dacă a sărit oleacă în sus. Mai târziu tata îmi cumpăra revista ”Tehnium” Acolo printre alte montaje, mi-am mai construit și prima lunetă terestră.

Așa crezusem eu, dar a ieșit astronomică și asta că greșisem lentilele. Lentila mare nu era biconvexă și răsturna imaginea. Asta făcea ca să văd oamenii cu picioarele în sus. Dar pentru stele era bună. Vedeam și ”craterele” pe lună. Mărea, sau apropia de zece ori.

Dacă de chimia m-a lecuit ai mei, în schimb aveam să descopăr alt orizont, lumea fizicii si radiotehnicii. Și primul pas eram să-l fac la propunerea și insistențele domnului Popa-radiofonistul, prietenul tatei. Îmi cumpăram tot felul de reviste și cărți tehnice pe care le studiam cu multă sârguință.

Intro zi când tata nu era acasă, desfac aparatul de radio cu tuburi a tatei-Romanța. Mă uit în el și văd că bobina de US avea 4 sp. cu priză la spira 2. Atunci ce-mi vine mie. Desfac bobina, și în locul ei leg capetele a trei fire a unui cerc din 4 spire mari cu diametrul de 20 cm. Erau cele 4 spire dar cu un diametru mai mare de sârmă, tot de cupru dar de 2,5mm. Era practic cablu electric izolat de lumină. O pun pe cap chipurile să prind ceva la radio. Am umblat toată scala după un post. Mă gândeam că poate pot prinde undele creierului la aparatul de radio. Debusolat refac circuitul și dau drumul iar la radio. Mergea. Oricum pe US, tata nu prea îl folosea. Mai mult eu, că îmi plăcea seara și noaptea să intru ”în eter”, și să ascult muzicalitatea ”ti-ti-ti-urilor” din alfabetul morse, care pe vremea aia încă nu le cunoșteam sensul. După aia am învățat alfabetul Morse, dar ... scris...După ani aveam să frecventez la un club de radio-amatori.

Întro zi mă duc la nana duminica împreună cu tata, să ne uităm la televizor. Era pe vremea aceea un film: ”Tunelul Timpului”. Au fost destule episoade.

Peste câteva zile, cum mă pasiona și pe mine mașina Timpului, îmi vine ideea să încerc și eu să o fac. Iau un tub de PVC de 3cm, lung de 100cm. Bobinez în mai multe rânduri și poziții, mai multe straturi de sârmă de 0,3mm. După care prind o gărgăriță, și o bag în interiorul bobinei. Cât am umblat cu mâna pe ea, gărgărița hoață, se făcu moartă, chircindu-și piciorușele. Văzând că stă cuminte, alimentez la întâmplare, sub diferiți curenți capetele bobinelor. Le alimentam, ba cu CC, ba cu AC.

La prima conectare, probabil că gărgăriței mele nu-i plăcu experiența mea, că ”învie” brusc încercând să iasă afară. Eu o împing mai departe înăuntru. Ea nimic. Cred că nu-i plăcuse doza mea de curent, sau o deranjase câmpul electromagnetic pe care îl creasem. Am întors-o cu ”roatele” în sus. A stat ea un timp așa. Când am alimentat iar bobina, aceasta iar a înviat. De data asta se întoarse rapid, desfăcându-și aripile și încercă cu cea mai mare viteză să iasă afară. O împing înapoi si mai alimentez odată.

În acest timp bate cineva la ușă. Las așa și alerg la ușă. Era Geta. Venise să vadă chipurile, ce mai fac, și să-i dau și o carte, că se plictisește. După ce pleacă ea, mă întorc la bobina mea. Când mă uit în înteriorul ei, gărgărița dispăruse. Mă uit pe masă, pe jos, pe sub pat, degeaba, gărgărița parcă intrase în pământ. Eram în stare să o caut toată casa ca să dau de ea. Până la urmă am renunțat. Atunci mi-am zis vesel că ”am teleportat-o în timp”. Unde? Nici eu și mai ales ea nu cred că știa.

Oricum descoperisem ceva: câmpul magnetic avea efect asupra lor. Am încercat apoi cu muște și furnici. Dar astea nu au mai plecat în țările calde. Dar cred că nici lor, nu le-a fost pe plac experiențele mele. Altă dată, am încercat să captez energia din eter, pe principiul aparatului de radio. Dar nu am mai terminat.

Descoperisem magnetismul sau electromagnetismul, singur fără să-mi fi spus nimeni de el. Făceam diverse experiențe cu diverse bobine, pe care le alimentam la două baterii de 4,5V. Faptul că miezul atrăgea diverse bolduri și pioneze, sau cuie mici, pentru mine era ceva special și nou. Și cum nici tata nu se prea pricepea să-mi răspundă la întrebările mele, aflam tot eu singur. Și câte nu am mai descoperit sau mai bine zis redescoperit. Am facut si prima mea somerie cu vibrator. Dar si nea Popa, pe care il bombardam cu veșnice întrebări, m-a invațat multe în arta radio.

Mai târziu, aveam să-mi fac și amplificatoare și stații sau aparate de emisie - recepție de mică putere. Pentru asta am apelat la un club radio. Am absolvit și cursul de Telegrafie-Morse. Era cred că 1985. Pe atunci era director – Jugănaru. Telegrafia o preda Șumschi. Iar cu partea teoretică în privința aparatelor de radio și emisie pentru radioamatori se ocupa – Petcu. Am absolvit și acest curs cu nota maximă.

Eu știam deja alfabetul Morse – doar teoretic. Știam literele dar trebuia să învăț si muzicalitatea sunetelor. Pentru o anume literă, semn sau cifră era o anumită ”muzică”. Am și diploma de Radioamator clasa 3 cu indicativ de recepție YO4 20192. Lucram în banda de 80 de m. Adică 3,5 MHz. Numai că m-am oprit aici. Diploma de emisie nu am mai obținut-o. Și asta din cauza altor griji ce au venit peste ani.

Mai târziu aveau să mă pasioneze integratele, deschizându-se pentru mine o nouă eră. Aceasta avea să-mi schimbe viața de mai târziu. Dar nu numai radiofonia avea să mă cucerească. Ci și fizica. Mai bine zis anumite capitole din fizică. Și mai ales electricitatea. Dacă unele experiențe pe care le făceam singur și descopeream anumite fenomene, pe care pe atunci nu le înțelegeam, avea să le aflu răspunsul la școală în clasele V-VIII.

Mai târziu la liceu am continuat mai departe experimentele mele. Mai apelam la cărțile tehnice, de la diverse biblioteci. Acum când citeam despre viața lui Volta, Tesla, sau Edison, văd cu mirare că viața mea, făcând excepție bătăile, nu se deosebeau prea mult de viata lor. Mă revedeam acolo. Sau poate nu știam eu? Ascultasem un teatru cu copilul Edison și am văzut că și el făcea și multe prostii, descoperind și el alte fenomene. Cum ar fi folosirea Nitroglicerinei pe post de exploziv. Și ei au fost preocupați de mici de tehnică. Poate la ei, ”voia” era mai mare decât la mine. Eu, eram tabu, la toate astea. Poate aș fi descoperit mult mai multe, dacă nu erau împotrivirea părinților. Și câte aș mai fi făcut!

” Tanti nașa”

Cred că vă mai amintiți de tanti Niculina și soțul ei Ilie. Ei au fost nașii tatei la nuntă. Tata o cunoștea de mult pe nașa. Eu i-am spus la început - ”tanti nașa”. Erau și puțin rude după cele trei surori ale bunicii dinspre tată. ”Tanti nașa”, a stat prima dată cu chirie în curte la madam Berdan. Acolo cred că l-a cunoscut prima dată pe tata. Nu știu când și de ce au plecat de la madam Berdan. Dar presupun că din cauza condițiilor vitrege ale locuinței. După plecarea lor s-au dărâmat acele camere. Acum locuiau într-o curte mare, cu mai multe corpuri de case, cred ca și acelea erau naționalizate. Era pe undeva la ”Gradea” - Mazepa.

Azi agenția CFR. Unde stătea acu nașa era un depozit de vinuri, unde mă mai trimitea din când în când tata, ca să se aprovizioneze. Dar nici nea Ilie nu preceda să-l viziteze. Mai ales că el era mult mai aproape decât tata. Își lua și el porția zilnică pe care o întindea toată ziua. Seara cădea răpus de ea și adormea cu capul pe masă. Asa l-am găsit într-o seară, când ieșind de la depozit mă gândisem să-i fac o vizită și la”tanti nașa”. Când l-am pe nea Ilie dormind cu capul pe masă, și că era și singur, am plecat acasă. Acasă îi zic tatei că l-am găsit pe nașul dormind cu capul pe masă.

După ce au fost la împețit cu tata, în vederea căsătoriei, mama avu o bănuială în privința nașei. Cum ea era foarte receptivă la toate glumele tatei, mamei nu ia plăcut de ea, de la început. Odată îmi povestise mama, în rarele ei clipe mai blânde și în pauza dintre două bătăi, cum l-a cunoscut pe tata și pe ea. După nuntă, povestea ea, că la prins pe tata în brațele nașei în bucătărie. Iar aceasta îl pupa, sau tata o pupa, nici ea nu mai știa exact. Asta a făcut ca să se răcească relațiile dintre ea și mama. Nu au mai vorbit, mulți ani.

Cum mama era geloasă - și nici până azi nu înțelegeam de ce - nu s-au mai vizitat multă vreme. Cu vreo doi ani înainte ca mama să înceapă să acuze dureri și să-i fie din ce în ce mai rău, și-a călcat pe inimă și a aprobat ca tata să-i facă o propunere să vină la noi. Ei au venit amândoi. Ea și-a cerut iertare si apoi s-au împăcat. Mama a început atunci să plângă, ceea ce a sporit vociferările lor și mai ales a tatei. Nu știu cu ce ia servit atunci mama, că după ce au plecat, peste câteva zile ne-a invitat și ea la ei acasă. Când mă vede nașa și pe mine, mă întreabă:

- Ce vrei să mănânci?

Cum pregătise o mâncare de pește, saramură și plachie, care pe mine nu prea mă satisfăcea, nașa mi-a dat mie, alt fel de mâncare. Tocăniță de cartofi. Cum eu nu știam cum să-i spun, că îmi era rușine să-i spun Niculina! Atunci îmi vine ideea să-i spun ”tanti nașa”. Ea când aude începe să râdă. A râs și nea Ilie. Și așa a rămas numele ei dat de mine. De câte ori mai veneam la ei, așa mă adresam ei. Ei aveau un băiat mult mai mic ca mine, ce le era nepot. El era băiatul unei fete mai mari de a ei, Cristina. Pe băiat îl chema Steluță. Cum Cristina lucra pe atunci la un magazin cu gestiune, colega ei a băgat mâna până la cot, iar ea la un control a ieșit cu lipsă.

Motiv pentru legile de atunci ca să facă pușcărie. Bărbatul ei Bebe, care lucra pe undeva la Mihai Kogâlniceanu, nu i-a mai acordat atenție pe perioada cât a făcut soția lui detenția. Și a făcut 7 ani. Cum ea nu avusese copii de loc, l-a înfiat și pe băiat, de la casa copilului. Multă vreme nici el nu a știut nimic. Dar inevitabilul s-a produs și la el. A aflat și el până la urmă obârșia lui. Cristina mai avea o soră mai mica - Sevastița. Ea stătea cu Niculina. Mai mult ea avea grijă de băiat.

Ea era cam în clasa a VIII-a pe când eu aveam 13 ani pe atunci. Târziu s-a măritat și ea, după ce a venit soru-sa din pușcărie. Pe bărbat-su îl chema Vasile si era impiegat de mișcare la CFR. Cu el a automat vreo șase copii. Eu eram destul de mare, când mă jucam cu primul ei copil - Alina. Acum stăteau la bloc în M19. După alți ani, s-au mutat pe Silozului, lângă fosta agenție de Voiaj. Erau acu mai aproape de noi. Asta era înainte de a ne demola pe noi și a pleca la bloc.

După o pauză destul de lungă a început să se mărească familia. Alina s-a măritat, și a făcut și ea doi copii. Dar și măsa - Sevastița, nu a stat degeaba. A mai făcut și ea trei. Peste alți ani moare și ”tanti nașa” - Niculina. Am aflat acu câțiva ani că și Vasile, soțul Sevastiței, nu mai este. Iar Sevastița s-a mutat la țară la părinții lui, la Tudor V.

De atunci nu mai știut nimic de ele.

După plecarea Niculinei, camerele unde locuiseră ei, s-au transformat în ruine. Așa aveam să le găsesc și eu, când am apărut , în acea curte prima dată - ruine. Ruine, ce au stat în picioare încă mulți ani. Dar ai mei nu mă lăsau să mă apropii de ele, ca să nu cumva să cadă peste mine. Aveam restricție, în acea zonă.

Peste ani, într-o zi tata, a reușit să o convingă pe madam Berdan, să le demoleze definitiv. Iar în locul pereților ce dădea la vecini, și din scândurile rămase, tata a făcut un gard frumos, cum numai tata se pricepea să-l facă.

Tata era meșter la toate. În cursul vieții lui învățase câte puțin din fiecare. Era și tâmplar, era și cizmar, dar numai mamei nu-i repara încălțămintea, când voia mama. Cum într-un an cizmele mamei luau apă, s-a apucat ea să le dreagă, folosind o bandă de cauciuc lipită cu un adeziv, sau prenadez. Nu au ieșit cum ar fi vrut ea, dar a mai dus-o o iarnă. După care tata le-a mai finisat. Dar se ocupa și de încălțările lui, sau ale mele, bătând blacheuri sau punând flecuri, pingele sau tocuri. Nu ieșeau ca la atelier, dar ne mai scutea de câte un ban. Nu aveau bani ca să ia altele noi. Pe atunci se găseau de toate, răbdare să ai. Și cum tata avea multe scule, Îi plăcea multe să facă. Dar voia și să fie asistat sau ajutat.

Așa că atunci când îi venea câte o idee, mă scula sau mă chema să-l ajut, în diferitele munci ale lui. La multe din ele, nu reușeam atunci să-l ajut. Se enerva și mai îmi scăpa și câte una. Dar nici nu mă lăsa să plec. Așa că un timp îl ajutam cu cât puteam, la diverse treburi. O parte din ele erau și pentru madam Berdan. Dar cum ea nu prea se omora cu plata, sau tatei nu-i convenea cu cât îl plătea, se mai dezumfla și el, bătând în retragere.

Așa că mama știa ea ce știa. Îi cunoștea aventurile tatei. Iar asta făcea ca toate certurile din casă să aibă un numitor comun - gelozia. Târziu când îi povesteam și nanei, despre gelozia mamei, aceasta zicea râzând:

- Ce proastă!

Verișorii mei

Ei, dar aveam să aflu, că nu eram singur. Că familia mea era mult mai numeroasă decât știam eu. Și asta că bunica având atâtea fete, au apărut inevitabil și nepoții, chiar dacă numai o fată, avea copii, și din șapte surori, mai rămase pe atunci doar patru.

Nana și tanti Lili nu au avut copii. Barem tanti Lili, nici nu fusese măritată. Doar mama mă avea doar pe mine. Dar și bunica avea surori pe atunci și implicit și copii. Așa că m-am trezit cu o groază de veri și verișoare și nepoți sau nepoate de veri, una fiind și Marieta. Din când în când mai eram vizitați de verii mei de La București, împreună cu părinții lor. Rudele după tanti Lița, o altă soră de-a mamei. Pe atunci era un obicei ca să-ți anunți vizita scriind câte o scrisoare cu o lună înainte, sau cel puțin o săptămână. Ca cel vizat să aibă timp să să pregătească. Și acu depinde: Dacă îi făcea plăcere de vizita cuiva, bine! Dacă nu persoana respectivă cu scuzele de rigoare, își anunța și el dezacordul, tot printr-o scrisoare că are treabă în perioada aceea, sau că nu-i acasă.

S-au de multe ori nu mai anunța nimic, așa că cel care își anunțase vizita, rămânea cu vizita, ne mai găsindu-l acasă.

Pe atunci nu erau telefoane. Sau dacă erau nu avea toată lumea. Nu era la îndemâna oricui. De celulare, nici se mai punea problema. Așa că atunci când oamenii vroiau să mai afle de câte unul sau de altul, comunicau prin intermediul scrisorilor. Așa se face că și verii mei au ținut să-și anunțe prezenta printr-o scrisoare.

Dar aceștia nu plecau până nu li se confirma, printr-o scrisoare trimisă de tine, că ești de acord cu vizita. Chiar dacă nu le făcea de multe ori nici o plăcere. Mai venea și mătușa Lița – sora mamei și a mătușii Lili și a nanei, împreună cu bărbatul ei - nea Fănică. Ei aveau telefon ca și vara lor tanti Lucreția. Dar cum nana și nici noi, nu aveam telefon, ne limitam la scrisori. De multe ori, tanti Lița, o anunța pe nana, prin mandat telefonic, anuțându-și vizita. Tanti Lița își anunța vizita cu o săptămână fără confirmare. Nana după ce citea scrisoarea, zicea:

- Săptămâna viitoare vine Lița cu Fănică de la București!

Familia mamei a fost numeroasă odată. Bunica avusese doi bărbați. Cu primul a făcut 3 fete. Iar cu al doilea 4 fete. Ca să vezi numai fete. Mama cu tanti Lili, Victoria, Constanța, erau din a doua căsătorie. Nana, adică Maria, Ecaterina și Lița erau din prima căsătorie.

Din păcate Ecaterina a murit prima, la 6 luni, din cauza nanei. Sau cel puțin, așa mi-au spus și mie mama și tanti Lili, când o mai bârfea și pe ea. Iar atunci nana când afla, era zmeoaică, după care își stingea supărarea cu o sticlă de vin.

Victoria a murit și ea de răceală. Făcuse meningită, iar Constanța de leucemie. Mai rămaseră patru fete. Nana, Lița, Lili, și mama – Mimi, adică Ermioni. Nana era cea mai mare. După ani avea să afle și ea și eu, cu mare surprindere, ca Lița fusese și ea înfiată de al doilea soț al bunicii.

Observ că se făcuse un obicei în a se înfia copii, pe vremea mea. Nu știu acu, dar atunci parcă se înfiau pe banda rulantă. Voiai nu vroiai copii, gata! iți lua-i copil. Ca de restul, numai conta.

Lița și cu Fănică, veneau mai des. Câte o dată, sau chiar de două ori pe an. Atunci ne vizita și pe noi. Îmi mai aducea și mie câte o jucărie, sau ceva îmbrăcăminte, ce le rămâneau mici de la copii sau nepoții lor, dar si dulciuri.

Odată, la un Pasti, mi-a adus un iepure de ciocolată. Era mare cam de 20 cm. Cred ca avea jumătate de kil. În afară de faptul că lunar îi trimitea regulat câte 100 de lei bunicii. Hmmm...! 100 de lei...Ea avea 400 de lei cu asta făcea 500 lei. Mai avea un pic si o ajungea pe nana. Nana avea pensie de urmaș după bărbatul ei - Grigore, de 575 lei. Dar bunica păstra banii pentru lemne.

Pensii de urmaș, ce să-i faci? De multe ori Tanti Lița ne mai trimitea și nouă, câte un colet tot cu lucruri, sau obiecte de îmbrăcăminte. Mama era bucuroasă, că o mai scutea de o cheltuială în plus cu mine. Ne trimisese odată și un covor de lână roșu, pe care tata îl prinse pe perete în jurul patului nostru. Era numai bun ținea cât tot patul jur împrejur, decorând camera noastră. Tata avea pe perete la el în cameră, o carpetă plușată de la mama sa. Nu prea avea lucruri de valoare tata, atunci când a luat-o pe mama. Multe erau vechi demodate și pline de cari. Și așa a rămas cu ele până au murit.

Așa că, într-o zi, mă pomenesc pentru prima data, cu verii mei de la București. Nu îi văzusem niciodată și eram curios să–i cunosc. Mama lor, tanti Lucreția avea un bărbat pe nume Vasile. Lucrase pe la securitate, pe vremea aceea. Ei aveau doi băieți. Viorel cu un an mai mare ca mine și Fănel de vârsta mea. Eu aveam cam 5 ani pe atunci.

Viorel era o fire mai zburdalnică. Fănel era mai retras dar mai închis. Îi plăcea de mic să tachineze. Simțeam o mică invidie în comportarea lui, față de mine. Poate știa el ce știa. Viorel nu! Era mai popular și mai deschis. El era mai altfel. Nu era răutăcios. Aici îi semăna mamei lui, în timp ce Fănel lui tasu. Când ajung la noi în oraș, noi îi așteptam la gară.

După ce se făcură prezentările, am luat tramvaiul care era pe atunci, acea ”cutie de chibrituri” cum îmi plăcea mie să-i spun, ”și trăgeau” la Nana. Spuneau ei, că la ea e mai mult loc. De fapt ăsta era și adevărul. La ea era mai mult loc. Avea o casă destul de bună cu două camere și o sală precedată de un mic antreu. La capătul celălalt din curte, era lipită de ultima cameră o bucătărie făcută cam în grabă și destul de veche. Mai mult neîngrijită. Cine să se ocupe de asta? Nana în nici un caz și mai ales după ani.

Mama copiilor, tanti Lucreția, era fiica surorii bunicii. Mamele lor erau surori. Deci tot un fel de verișoară. Iar copii ei pentru mine erau mai mult nepoți de veri. Și mama lor era populară. Cum am să spun mai târziu mai multe și despre ea. Tatăl lor nea Vasile era un om dintr-o bucată. Era stilul lui tata. Ura și el nedreptatea. A doua zi ne pomenim cu ei în vizită și la noi. Venise și nana cu ei. Dacă eu eram încântat de prezența lor, că mă mai luam cu ei, nu tot același lucru se putea citi pe fața părinților mei. Știau că se lasă cu zaiafet. Și nu prea își permiteau de asemenea cine festive. Vorbesc ei, își mai spun una alta, la trecerea timpului. De unde a avut , de unde nu a avut, tata a  cumparat o sticlă de vin mai scumpă de 12,50. Dar Lucreția si Vasile si-au exprimat dezacordul fata de aceasta.

- Dar nu trebuia Fanică să te deranjezi! Lasa ca avem si noi ceva mult mai bun. Si a scos o sticla cred, de vermut. Dar nici sticla tatei nu a trecut neobeservată. In final s-a făcut uz și de ea. Mai ales Nana.

- Da scoate sticla aia, Fănică, ce ai ascuns-o! Noi venim la tine tocmai de la București și ne ți pe uscat?

Asta după ce au analizat și terminat vermutul.

  La început cei doi băieți, tăbărâră pe jucăriile mele și așa puține. Aveam o moară cu arc. Și după ce întorceai cheia, elicele începeau să se învârtă. Viorel, nu s-a lăsat până nu a demontat-o.

Când a văzut tata s-a luat de el. Tasu la rândul lui, mai mult de formă, s-a luat și el de fecioru-su. Mă-sa a sărit să-și apere odrasla. Eu la rândul meu și eu nemulțumit, îi reproșez lui Viorel, că de ce mi-a stricat jucăria. Iar Fănel, drept răspuns, îmi trage un pumn, pe nepregătite în stomac. În clipa aia m-am îndoit de durere. Și mi-am revenit greu. Bineînțeles că au sărit toți în sus. Pe de o parte mama cu tata, pe de alta parte părintii lor. Tanti Lucreția zice:

- Ei lasă că așa sunt băieții...

Până la urmă ne-am împăcat. Numai tata, se mai uita urât, din când în când la el.

A doua zi, probabil, mai mult ca să ne treacă supărarea, ne invită familia Burlan, ca așa le zicea, la o prăjitură la terasa de la ”Romarta”. Terasa se afla deasupra pe bloc. La parter avea să fie mai târziu o Agenție de Voiaj. In fața stauiii nespalate, pe care aveau sa o spele pestii, dar asta mult mai tarziu. la ”Romarta”! Am luat pentru prima oara liftul și ne-am urcat sus. Acolo destulă lume. De abia am găsit o masă cu mai multe scaune. Ce vreți? Eram 8. Încă tata s-a mai dus la altă masă și a mai ”împrumutat” încă două scaune, spre nemulțumirea chelnerilor.

Nouă ne dă înghețată și prăjituri. Ei își iau bere. Și nu de orice fel, ci neagră. Știu că ne-a dat și nouă, să gustăm câte o gură, să vedem cum e. Era amară. Nu băusem niciodată așa ceva. Nu mi-a plăcut. Nici acu nu o agreez. Dar nici cea blondă! Berea!

Mă uitam de acolo de sus, cât de mici erau mașinile și oamenii. De parcă erau cutii de chibrituri. Iar oamenii erau ca niște furnici. Mă și cuprinse amețeala. Tata a și zis să plec de lângă margine.

A doua zi, după masă, ei ne propune să mergem în oraș. De data asta mergem la ”Terasa Primăverii”. Nu aveam să mai uit acest loc și acest eveniment și mai ales acea zi. Era anul 1961.

Ne așezăm ca de obicei în jurul mesei. Eu stăteam în brate la mama, Viorel la tasu, iar Fănel la tanti Lucreția. Asta ca să mai facem economie de scaune. Cu noi mai erau încă o familie. Rude de-a tatei. Cornelia si Vasile cu o fată. Alt Vasile! Nu mai știu nimic nici de dânșii. Fata, știu că într-un timp se măritase mai ”devreme”. Dar după aia nu i-am mai întâlnit. Am fost și pe la ei acasă odată. Știu că fata lor îi plăcea să se joace cu mine și să mă necăjească. La unele îi mai țineam hangul dar la altele...Cred că acum am înțeles de ce s-a măritat așa devreme.

Și cum spuneam stăteam la masă acolo la terasă. Tata și ceilalți, ne luase alune cu coajă pe care aveau o ”tonă” de sare. Arahide! Le spărgeam coaja și le puneam în farfurie. Pe când stăteam noi așa, se stârnește un vânt. Prima dată am crezut că e o glumă. Dar vântul începuse să se întețească, măturând toate cojile și cămașa lor de pe masă și din farfurii. Cerul începuse să se înnoreze. De departe, cerul se lumina din când și când. Începu a tuna. Venea furtuna! Noi strângem în grabă și ne ridicăm repede și plecam. Am lăsat așa cum era pe masă. Nimeni nu s-a mai atins de pahare. Știu că nana înainte de a pleca duse paharul la gură sorbind ce mai rămăsese în el.

- Cum să-l las aici! motivă ea vesel.

Când ieșim din terasă, începe ploaia. O ploaie cum nu mai văzusem până atunci. Cu stropi mari, deși și reci. În câteva clipe eram uzi toți până la piele. Am luat-o la fugă către tramvai. Dar era imposibil să te mai urci în el. Erau deja pline. Toată lumea, avea treabă nu avea, se urcară în tramvai. Am așteptat destul de mult până a venit următorul tramvai. Dar și la acesta te urcai pe putere.

O parte reușiserăm să ne urcăm. Alții ne pierdusem. Eu rămăsei pe dinafară. Ai mei izbutiră să se urce și pe mine mă lăsară jos. Am alergat la cealaltă ușă. Nici aici nu aveam șanse. Tata mă vede de pe scară și mă strigă. Fug înapoi și reușesc să mă agăț de mâna tatei. Mai mult cu un picior în aer și cu o mână prinsă de tata, am mers mai mult spânzurat, două stații. Asta era să mi se mai întâmple încă o dată. Dar mai târziu.

Când am coborât de drept, a stat și ploaia. Noi ne-am văzut de drum. Nu știu cum s-au descurcat verii.

Noi ne-am întors acasă, iar ei, au plecat la nana acasă. Au stat cam trei zile. După ani când se mai măriseră și ei, au venit iar în Galați. De data asta nu ne-au mai vizitat. Ci ne-au chemat ei la nana, unde trăseseră ca de obicei. Am încercat să mă joc cu ei. Dar de multe ori, mai ales Fănel mă tot jignea. Frate-su, Viorel îmi mai lua apărarea. Nu prea țineam la glumă și mă supăra orice. Și cred că nici acu nu mi-am schimbat felul. Vorba proverbului: ”Lupul își schimbă părul, dar năravu ... ba!” Așa și eu acu.

Lui Fănel îi plăcea să mă necăjească, să mă tachineze... La început mă striga, Bebi. Ăsta mi-a fost numele meu din start. Era cel cu care am debutat de la Casa Copilului. Așa că Fănel al meu, începuse să mă dezmierde. Apoi Bebiță, după care Bebuță si culmina cu Bep...ța. Tatăl lui, nea Vasile, când auzea îl mai ”corecta”, și-l dojenea, să nu îmi mai spună așa. Au făcut numai prosti, cât au stat ei acolo, spre disperarea nanei.

Nana avea un canal în curte. Și lângă el un cămin. Căminul era acoperit, Iar prin el ieșeau două tije metalice, ce erau legate la cele două robinete. Unul de scurgere și unul de oprit apa. Le lăsase așa nana, ca să nu să se mai dea mereu în ”groapă”, ca să le închidă sau să le deschidă mereu. Și mai ales Iarna. Viorel umblă la robinete. Peste vreo două ore se umple groapa cu apă. Și cum dăduse pe afară se scurgea apa, liniștită în stradă. Nana când vede se face albă.

- Cine a umblat la canal? întreabă ea. Bineînțeles că verii mei nu știau nimic. La început căzuse vina pe mine. Dar la ripostele mele și insistențele lui nea Vasile, au recunoscut până la urmă cine era vinovatul.

- Acu Viorele, dezbracă-te și închide robinetul, zice nea Vasile. Da vezi să nu te îneci!

- Ferească Dumnezeu zice alarmată nana.

Apoi Viorel se dezbracă la slip și intră în cămin. Trage aer în piept și ținându-și răsuflarea se ghemuiește pe vine în apă, reușește să închidă apa. După aia mă-sa și tasu le dă câte o găleată în mână, zicându-le:

- Hai! Acum la scos apa...

- Da lui Bebi nu-i dați o găleată, să ne ajute, zice Fănel.

- Poi ce Bebi a deschis robinetul? Voi! Așa că la treabă!

Sau supus nu aveau încotro. Și multe pozne aveau să mai facă ei. Că nana, mai în glumă, mai mult în serios le zice:

- Voi ați venit la mine ca să-mi faceți de treabă?

Bineînțeles că lui tasu nu i-a prea convenit.

Adevărul că ei doi erau cam zurbagii. Însă cu tasu nu le mergea. Dar tanti Lucreția, mama lor, le lua mereu apărarea. Erau feblețea ei.

Credeți că tata de ce nu-i agreea? Așa cum era tata, dar cunoștea la om. Imediat își forma o idee despre el. Numai cât se uita la el.

În alt an, cred că era cam prin ”69, a venit la nana și tanti Lița cu unchiul Fănică. Erau însoțiți și de Iuliana nepoata lor. Respectiv fiica Mioarei. Mioara fiind fata Liței. După care bunicii ei, tanti Lița și nea Fănică au plecat câteva zile într-o stațiune, și au lăsat-o pe Iuliana la nana.

M-am dus și eu la nana, când am aflat că a venit Iuliana. Mai mult ca să să o cunosc. Pe atunci mi se părea atrăgătoare. Ea era cu doi ani mai mică decât mine. O vreme ne-am mai jucat noi, am mai vorbit de una alta...A doua zi ne duceam cu ea și pe la bunica. Bunica o pune pe tanti Lili să fie cu ochii pe noi. De multe ori mai venea și Marieta, când afla de vizita ei. Mătușii Lili nu prea îi făcea plăcere joaca noastră și mai ales a Iulianei. Că zicea ea, că e obraznică. Ce e drept era cam înțepătoare. Îi cam plăcea și ei să mă tachineze.

A treia zi am plecat cu ea și cu nana prin oraș. Făcea cinste nana, cu câte o înghețată sau o prăjitură. Asta era la cofetăria de lângă hotelul ”Dunărea”. Era undeva la o terasă. După ce mâncăm, venim cu toții pe la tata acasă. Trebuia să mai vină cu nana, în altă zi, pe la noi.

Mama când aude, vrea să pregătească ceva bun. Și face ”lapte de pasăre”. O rețetă de a ei personală, din ouă și altele. A fost bună mai ales crema aia galbenă. Dar cea albă cu albușuri nu mi-a plăcut. Dar ne-am luptat tot eu și cu tata ca să o devoram. Ele nu au mai venit în ziua aceea.

Următoarea zi tata se oferă să ne ducem cu toții peste Dunăre, la Zaclău. Așa că nana, Iuliana și noi, mergem la Zaclău. Acolo era un local. Tata dă comandă de mici și bere și mai ia și pentru noi, alune în coajă - arahide. Eu încep cu Iuliana să atacăm alunele. Din când în când eu, mă mai aprovizionam băgând alune în buzunar, că se mira tata de ce se terminau așa de repede. S-a mai dus să dea o comandă. Dar și aceea se duse destul de repede.

Cum începuse să se înnoureze, ne ridicăm să nu ne prindă și aici ploaia. Dar nu era așa de pericol, motiv ca tata să mai facă o mică excursie cu noi pe malurile bălților și a Dunării. Era frumos pe atunci. Pe unde te uitai era numai apă. Mai ales când ploua mai vârtos și Dunărea își ieșea din matcă, inunda tot Zaclăul. Ajunse apa în curțile oamenilor de unde aceștia pescuiau ”fericiți” direct din curte. Pe drum eu scot la iveală alunele. Cum eu cu Iuliana mergeam mai în față, profit de asta și îi strecor din când în când și Iulianei câteva alune în palmă. Ea când le vede le ia bucuroasă și îmi mulțumește.

Când vine tata lângă noi și ne vede că noi molfăim alune, se prinde și el de enigma alunelor. Pe înserat luăm iar bacul și trecem la noi. A doua zi m-am dus iar la nana. Acum mă abonasem la nana, că aveam motiv de joacă. Cu Iuliana făceam destule pozne și prostii. Dar nana nu se supăra pe ea. Mai mult se supăra pe mine și îmi dădea cu câte o oală sau cratiță cu coadă în cap. Dar nu dădea tare și râdea. Motiv ca Iuliana să se prăpădească de râs. Râdea și Iuliana de tratamentele nanei asupra mea. După masă, nana ne făcură baie în marchiză. Adică Iulianei. Eu mi-am făcut singur. Fiecare pe rând. Întâi a fost Iuliana, apoi a venit și rândul meu. Rămăsesem amândoi în chiloți albi, motiv pentru amândoi, de a ne studia reciproc. Mai mult ea. După care ne-am băgat în pat.

Apoi nana a deschis televizorul și ne-am uitat la niște desene animate ce se difuzau chiar atunci. După aia ne-am culcat, până pe la 5 p.m. după care nana, ne-a dat deșteptarea, făcând și o cafea. Ne-a invitat și pe noi. Eu am luat totuși o gură. Pare-mi-se ca Iuliana a refuzat-o. Mai târziu aveam să constat că totuși mai bea și ea câte o cafeluță.

Seara a venit iar tanti Lili la televizor la nana. Când ne-a văzut pe amândoi în pat a început să râdă și să bage strâmbe și apropouri. Nana râdea asigurând-o că nu ”o să facem nimic”. După ce a plecat ea, am dormit în continuare până la ziuă cu Iuliana, fără să facem nimic. La urma urmei, eu eram cam în clasa a VI-a pe atunci, în timp ce ea terminase pe a patra și intra anul următor în a V-a. Ea fusese dată la școală, la vârsta de 6 ani. Făcuse un an în clasa a întâi la Budapesta pentru că tatăl ei, Emil Cristea, se mutase cu serviciul acolo. Apoi a continuat în țară anul următor. Tatăl ei unchiul Emil, era ambasador. Avea să moară și el de timpuriu.

Când a doua zi vin acasă, tata mă întreabă:

- Ei ți-a plăcut de Iuliana?

Am lăsat capul în jos și am răspuns rușinat, că da. Tata începu să zâmbească.

- Bravo! zice tata.

Dar mama de colo:

- Ce a început să-ți miroasă a catrință? Școala! Cartea!...

Târziu peste ani, aveam să îmi mai revăd verii sau verișoara, dar asta în ipostaze nu prea placute.

În curte la madam Berdan

Proprietăreasa noastră, pe numele ei adevărat - Berdan Dumitra, nu avea bărbat. Era singură. Divorțase de tânără de el. Nici nu mai știa de existenta lui. Târziu ne-a spus, că murise. Povestea mereu de el, în puținele seri ce le petreceam la bârfă cu ea. Dar asta târziu, după moartea mamei. D-na Berdan a fost împotrivă, nu știu din care cauză și de ginerele ei - Bahrim. Nu îl putea suferi. Treceau unul pe lângă altul toată ziua și mai ales după amiaza, fără ca să-și vorbească. De parcă el era invizibil. Cum nici mama sau tata nu vorbeau cu ei, nici pe mine nu mă lăsau să vorbesc cu ei. De câte ori încercam să leg o conversație cu Bahrim, Lina sau Lorica, mereu intervenea mama și mă chema în casă.

- Ce tot vorbești cu ei? Nu ți-am spus că nu ai ce vorbi cu ei?

Ce spunea? Eu nu-ți dau voie să vorbești cu ei. Nu ai ce vorbi cu ei! Ai Înțeles?

Și înțelegeam, că altfel era prăpădenie. Mai mult vorbeam cu Lubița o altă fată a doamnei Berdan, sau cu Lina, dar asta așa când mama nu era acasă sau prin preajmă, ca să nu mai spun de tata. Mai târziu aveam să leg o conversație și cu unul din feciorii, madamei Berdan - Genica. El fusese colonel le pompieri. Nici el nu îi putea suferii. De ce? Nu știu! Nu-mi amintesc să-mi fi spus. Din când în când tata, îmi mai povestea și despre ei. Și de câte ori se certa cu familia Berdan. Spunea tata, că voia să-l bată și pe Genica, că era în pijamale, că zicea el, că dacă era în uniformă, făcea pușcărie.

        Madam Berdan avea patru copii. Două fete și doi băieți. Lina, Lubița, Țuca și Genica. Genica, fusese colonel la pompieri. Nu stătea cu ea, locuia în București, mai târziu, a început să o viziteze mai des, când madam berdan se imbolnîvețte. Lubița venea rar de la Azuga, unde locuia. Dar avea și aici o casă pe numele ei, în partea a doua a curții. De fapt era la nr 8. Dar cele două curți nu erau despărțite de gard. Și cred că din cauza wc-ului, care era comun și se găsea la noi în curte.

Țin minte că într-o după amiază stăteau la masă afară și mâncau pepene. Cum treceam pe atunci prin zonă, mă uit la ei cum mâncau. Bahrim, soțul Linei, se oferă să-mi dea o felie de pepene. Era roșu și cred că era și dulce. Îi mulțumesc, și mă pregăteam să savurez felia. Mama cum se uita mereu pe geam să vadă ce fac eu, si mai ales ei, mă vede și mă cheamă punându-mă să arunc  felia de pepene jos..

- Arunc-o! Nu ne trebuie pomana lor!

Prima dată nu am vrut, dar mama a insistat uitându-se urât la mine. De frică am aruncat-o. Știu că în urma mea se aprinse spiritele. Presupun că la adresa mamei. Dar mama nu avea urechi ca să le mai audă. Nu-i făcea plăcere să primesc ceva de la ei. Așa că a doua zi pleacă cu mine la piață și îmi cumpără un pepene uriaș, cred că avea 12 kile, cu care ne-am luptat amândoi ca să-l cărăm până acasă. Cum între timp mama își mai aduse aminte că ar mai fi ceva de cumpărat, mă lasă la marginea pieții în strada Zânelor, unde aveau să fie halele de mai târziu. Cum stăteam și păzeam pepenele, trec mai mulți și mă întreabă:

- Cât ai dat pe pepene băiețaș?

Eu cum nu știam cât a dat mama pe el, zic la întâmplare, o cifră care mi se păru mie că rimează cu mărimea lui:

- 7lei.

- Numai atât, fac ei, ăsta face cel puțin 10 lei.

Așa că la următoarea întrebare a altor trecători, le spun că 12 lei. Am mai rotunjit și eu. Așa m-au mai crezut. Când apare și mama, o întreb:

- Cât ai dat pe pepene?

- 11 lei. De ce?

- Păi m-au întrebat lumea cât am dat pe pepene. Iar eu le-am zis 12 lei.

- Păi le-ai zis bine, face mama.

Când ajungem în sfârșit acasă cu pepenele, mama taie două felii zdravene zicând:

- Ia de aici și mănâncă! Nu am nevoie de pomana lor.

Mama era și de treabă când avea ea chef. Sau poate că atunci nu mai avea chef să mă arțăguiască. Cine știe? Adevărul este, cu cât trecea timpul și mă mai măream, cu atât bătăile mele zilnice se mai răreau. Și mai ales cand am pășit în clasa a VIII-a.

Madam Berdan avea în curte multe dependințe. Multe din ele erau vechi, neîngrijite că de abia mai stăteau în picioare. Multe din ele stăteau ca să nu cadă. Fuseseră pe post de magazii. Pe vremuri, aceste dependințe au fost cu funcții multiple, unele fiind și spații de închiriere. Chiar și nașa tatei – Niculina, mama Sevastiței, stătuse pe vremuri acolo. Altele erau bucătării de vară. În fundul curtii avea o magazie de scânduri înaltă, cred că vreo zece metri. Că mă și întrebam: ”La ce ia trebuit o asemenea magazie așa de înaltă?”. Mai târziu mi-a spus madam Berdan, că depozitau lemne lungi și le punea în picioare. Le-am văzut și eu, în una din zile când am intrat cu tata în magazia ei. Imediat lângă ea era lipită bucătăria de vară. Asta era mai bine îngrijită.

O foloseau și vara și iarna ca avea și horn. Acel horn avea sa fie ținta din ”poligonul meu” de tragere, iarna, când îmi exersam abilitățile de țintaș, aruncând în el cu bulgări de zăpadă. Magazia comunica cu bucătăria printr-o ușă din spate. Aceasta bucătărie avea două ferestre și o ușă pe mijloc. Din ușă se vedea poarta. Așa că cine intra pe poartă era vizat. Lângă ea și lipită de o cameră de-a noastră unde locuiam noi, se mai afla o fostă bucătărie sau magazie. Cine știe ce o fi fost înainte.

Adevarul că, abia se mai ținea pe picioare. Mai avea un perete mai solid care se afla lângă camera noastră. În lateral era o fereastră, unde deja jumate din perete căzuse. În stânga era ușa. Cred că numai tocul ușii o mai ținea în picioare. Îți era și frică să treci pe lângă ea. Că se putea dărâma oricând. Atât mama cât și tata îmi interziceau să mă apropii de ea. Ca să nu care cumva să cadă peste mine. Tata îi zicea mereu lui madam Berdan:

- Ce-ți trebuie maghernița asta? Dărâm-o!

- Ei, dar ce ai cu ea? Ce îți cere de mâncare? Las-o că am s-o dărâm când am să vrea eu!

- Poate să cadă într-o zi peste cineva și poată să-l omoare.

- Ei lasă nu vă faceți atâtea griji... că muriți degrabă..., zise madam Berdan râzând.

- Ce e? zice Lina care tocmai ieșea din casă.

- Ei! Domnul Grigoriu! Nu poate dormi la noapte de grija magaziei mele! Cică dacă se dărâmă?

- Ha, ha, ha! râde și Lina.

Tata se încruntă și numai zice nimica. Aceste două ... hai sa le zicem bucătării sau foste... erau aproape lipite una de alta. Între ele se afla totuși un gărduț, o portiță mai bine zis, de jumate de metru din scânduri. Această portiță, separa curtea mare în două curți. Curtea interioară, unde aveam noi priveliștea prin fereastră și curtea mare propriu-zisă. Aceasta se întindea de la bucătărie până la poartă.

Aproape jumătate de curte era pavată și restul era cimentuită. Din cauza vremii tot cimentul era crăpat, iar printre ele creștea în voie iarba. Totuși nu se făcuse economie de ciment, că bucățile care se crăpară arătau destul de groase.

Dacă insistai putea să ridici bucăți de ciment, dezvelind curtea. De la intrarea nostră și până la bucătăria de vară tot locul era pietruit cu pietre rotunde de râu. Și printre ele creștea în voie iarba. De multe ori tata, pe un scăunel mic și înarmat cu un ciot de cuțit, curăța iarba. Apoi o arunca. De multe ori se molipsea și Bahrim, văzându-l pe tata și se apuca și el. Acu fiecare avea mai puțin de curățat iarbă. Toată operația decurgea într-o liniște totală. Nimeni nu zicea nimic, de parcă nici nu erau acolo.

Lângă bucătărie, la aproape doi metri, trona buda înaltă din scânduri. Avea un metru pătrat. Baza era cimentată cu o conductă ce se ducea oblic către o mare hazna foarte adâncă. Când turna apă cu găleata ca să-l desfunde, se auzea apa care cădea de la mare înălțime și depărtare.

Chiar am numărat în gând: îi trebuia apei cam zece secunde să o aud cum cade. Erau mii de muște în budă. În curtea interioară se afla un beci mare. Pe la mijlocul curții se afla o răsuflătoare care comunica cu beciul. Din când în când mă aventuram și eu să văd beciul. Era mare și adânc. Cred că avea zece metri. Jos avea o ușă în lateral, în partea dreaptă, care comunica cu o altă încăpere subterană. Nu am văzut-o niciodată. Și aici aveam interdicție. Și cred că știu și de ce? Acolo cobora numai Bahrim, bărbatul Linei - ginerele madamei Berdan.

Când cobora în beci, se folosea de o scară lungă, din trunchiuri de copac înădite cu niște trepte urâte înnegrite de vreme și ele, si pe alocuri putrede.    

 Într-o zi, pe când coboarâ Bahrim în beci pe scara, se rupe o treaptă și era cât pe ce să cadă până jos. Norocul lui că eu mă aflam atunci pe afară și l-am auzind strigând.

De acolo nu putea fi auzit de cei din casă, care locuiau lângă poartă. Așa că atunci când am auzit strigând după ajutor, m-am dus să văd ce s-a întâmplat. El stătea spânzurat într-o mâna și cu picioarele în aer. Îmi spune să mă duc la nevastă-sa să o anunț. M-am dus repede și o văd pe bancă, ca de obicei, pe madam Berdan. Îi spun ei ce și cum. Madam Berdan când aude, își ridică capul și strigă:

- Lina!... Lina!...

După un timp aud și ele și ies speriate afară.

- Ce-i? Ce s-a întâmplat?

- Vezi ca bărbat-tu a căzut în beci, zice ea foarte indiferentă, de parcă era căzut în curte.

Între timp iese și Lorica.

- Ce? Unde? Cum? fac ele agitate.

Apoi alergară într-un suflet la el. Tata văzuse scena din casă uitându-se pe fereastră. Dar când s-a oferit să îl ajute, mama nu l-a lăsat.

- Lasă-l că nu moare, zice mama. Să nu ieși cumva afară să te dai de gol, zice ea.

- Păi si dacă vreau să mă duc la budă, ce fac?

- Faci la oliță, zise mama râzând.

Am mers și eu cu ele acolo. Dar eu nu puteam să le ajut cu nimic.

- E acasă tat-tu? mă întreabă Lina.

- Nu! zic eu mințind cu nerușinare.

Cu toate că tata mă învățase să nu mint, acum cred că era și el odată de acord cu mine. Nu voiam să-l pun într-o lumină proastă. Și mai ales pe mine. Mama a ținut-o minte atunci când și tata căzuse, cu ani în urmă, în căminul de la canal, când și-a rupt clavicula. Dar Nana și tanti Lili, cât și bunica, mereu îmi spuneau:

- Tu esti mic, nu trebuie să te amesteci în treburile celor mari. Tu nu ai treabă cu ce-ți spune mă-ta sau tac-tu. Tu trebuie să le dai binețe și să vorbești cu ei…Asta arată că ești civilizat, că ai bunele maniere, că ai cei șapte ani de acasă.

Da, dar era cam greu de aplicat.

Numai mama nu era de acord cu asta. Pentru ea toată lumea era la fel. Îi băga pe toți în aceeași oală.

Au găsit până la urmă o șfoară mai groasă și s-au chinuit să-l tragă în sus. Madam Berdan era și ea o femeie bătrână. Spunea ea atunci, că are 69 de ani. Dar ea mereu se făcea mai tânără, ascunzându-și adevărata vârstă. Cred că avea vreo 72 de ani.

Madam Bredan după ce l-a văzut scos pe ginere”su, zice:

- Nu puteai să cazi să-ți rupi gâtul, poate așa scăpam de tine și tu de mine, zise ea râzând mai în glumă mai în serios. La început am crezut că glumește. Dar nu! Nu glumea. Relațiile lor erau precum ”câinele cu pisica”. Nu se înghițeau. Nici nu-și vorbeau.

Lina zice:

- Mata nu ai ce vorbi?

- Chiar asa! zice și Lorica.

Într-o zi Lorica, fata Linei, se duce să–și ea pachețelul cu unt, legat cu o șforicică de marginea răsuflătorii. Acolo puneau ei ”la rece” alimentele. Ăla era frigiderul. Când să se întoarcă trece pe lângă maghernița aia veche. Deodată cade încă o jumate de perete. Ea când a văzut a început să țipe speriată.

- Ce s-a întâmplat, zice madam Berdan, care își semna zilnic condica pe bancă. Te-a apucat nebuneala?

- Ce am? Era să cadă peretele peste mine. Mai bine ai dărâma-o! zice și ea. Bineînțeles că ieșise toată trupa și măsa și tasu.

- Ai pățit ceva? întreabă grijuliu tasu, domnul Bahrim

- Nu, nu am pățit nimic. Dar dacă era...

Așa s-a hotărât madam Berdan să dărâme maghernița.

La vreo două case de strada noastră pe strada Cazărmii, stătea un om în vârstă, care se ocupa cu tot felul de treburi gospodărești pe la alții. Îl chema - Păduraru. Eu am crezut la început, că îi spune așa, pentru că el tăia și lemne pe la unul sau altul. De multe ori venea și pe la ele, să le taie ceva lemne, sau să le mai facă câte ceva. Pleca dis de dimineață înarmat cu un topor și un ferăstrău și bătând din poartă în poartă, întreba dacă nu are cineva de tăiat lemne. Pe mulți îi găsea dispuși pentru un preț care varia de la cantitate la cantitate. Avea tariful lui personal. Lua câte 200 de mia de lemne.

Așa că într-o dimineață se hotărăște madam Berdan și târâindu-și papucii în stil caracteristic, o văd că iese pe poartă ducându-se la el acasă. După un sfert de oră o văd că apare împreună cu el. Păduraru se uită la magherniță și este de acord să o dărâme.

Unii pereți erau și de cărămidă. Avea și pod și acoperiș. Cred că astea erau singurele piese mai bune.

Și se apucă nea Păduraru să dărâme coșmelia, după ce se înțeleg la preț. Îi ceruse 200 de lei. Eu puțin mai în spate mă uitam la el cum lucrează. Mama iese și când mă vede mă expediază de acolo. Că dacă cade ceva peste mine. După ce intra în casă, ceva mai retras, urmăresc mai departe demolarea. Păduraru se urcase pe coșmelie. Începe să desprindă tabla, aruncând-o jos în spate. După aia începe cu scândurile. Când termină și cu ele ajunge la căpriori. Îi dă jos și pe aceia. Când aproape să termine și cu ei, se desprinde plafonul și cade cu tot cu nea Păduraru în jos. Cum Păduraru avea un topor în mână, mai apucă să lovească, în timp ce ”cobora cu liftul”, pereții din stânga și din dreapta lui. Aceștia se prăbușesc cu un zgomot asurzitor. Aproape odată cu ei, ajunge și nea Păduraru la parter. Mare noroc a avut. Putea să-l prindă pereții căzând peste el. Dar pereții au căzut în afară. Madam Berdan o băgase pe mânecă. În fine iese el afară din grămada de lemne și moloz zicând:

- Asta o să te coste ceva în plus, cucoană

- Ce să mă coste? Nu așa ne-a fost înțelegerea, 200 și gata!

- Dacă muream? spune el.

- Ei și dacă mureai, mureai, și gata! Abia scăpam să nu–ți mai plăteam, zice râzând madam Berdan.

- Așa cucoană! zice el. De mine nu îți era milă.

- Ei gata, lasă! Termină treaba acolo, că n-ai murit

- Păi ce să mai termin că s-a terminat deja. Nu ai vrut să o dărâm? Uite e toată la pământ.

- Ei, nu așa! Fă toată treaba până la capăt. Fă și curat, zice madam Berdan.

În fine mai cu voie, mai de nevoie, se apucă nea Păduraru să separe cărămizile aruncându-le căt colo.

- Ei mai încet că le spargi!

- Ei da ce? Te pomenești că îți mai trebuie.

- Îmi trebuie, nu-mi trebuie, punele frumos jos și nu le sparge.

Apoi a strâns toată lemnăria ducând-o în magazia uriașă. Tabla și restul le-a luat el zicând, că le duce la fier vechi.

Chiar în capătul opus pe Morilor se afla un depozit de fier vechi. Acolo mai ducea și tata unele vechituri. Nu lua cine știe ce pe ele. Dar tata se mulțumea și dacă îi ieșea de o tuiculiță, două.

- Ei vezi că ți-ai scos sperietura. Ți-am dat ciubuc tabla ca să o vinzi, zice râzând madam Berdan.

- Bine madam...cam puțin. Și așa e putrezită, mare lucru nu i-au pe ea...

- Ei lasă! Tot ei ceva decât nimic.

Mai bolborosi ceva acolo nea Păduraru, dar nu avu încotro.

Mă uitam acu la curte. Se mai luminase un pic. Parcă era acu mai mare. După ce a plecat Păduraru, tata se duce la madam Berdan și se oferă să strângă el molozul rămas într-o grămadă. Ea acceptă. Tata se apucă de lucru. Pe când săpa și muta pământul, mai dă de câteva cărămizi.

- Pune-le și pe ălea acolo cu celelalte, zice madam Berdan.

Venise lângă el, și îi urmărea orice mișcare. Îi era frică că tata îi fura vreo cărămidă.

- Dă-mi cucoană și mie câteva cărămizi, să pun aici la perete să fac și o potecă. Că atunci când plouă e noroi.

- Hai fă! zice madam Berdan, zâmbind.

Iar tata nu a mai așteptat să-i spună de două ori. Tata în general, mereu își căuta de lucru prin curte, sau să o ajute pe madam Berdan. De multe ori mă chema și pe mine, ajutându-l cu ce puteam și eu, în limita posibilităților mele. Uneori nici mie nu-mi plăcea atâta râvnă la tata, mai ales că făcea treabă degeaba, iar el se supăra pe mine încruntându-se. Și asta că nu se prea căpăta de la madam Berdan. Oricum, ea nu avea pensie și nici alt venit. Ce îi mai trimitea copii, o sută două... Îi mai dădeam si noi la început câte 50 de lei - chiria pe lună. Cum berdan ceruse să dăm 100, tata s-a supărat si fiind la fisc , a luat-o după normativ. La recalculare după suprafat , a reieșit  apropae 40 de lei. A cam îngjițit în sec , madam Berdan, dar nu avea încotro. După ce i s-a mărit tatei pensia, ia dat și mai pușin după o nouă recalculare. 47 de lei. Mie îmi revene sarcina , de a scrie lunar chitanțele, pe care i le dădeam madamei berdan cu confirmare de primire. Cum mama ii dadea bani ficși, nu mai era loc de rest. 37 si 75, sau 47 si 25...

Dacă primea câte 100 de lei, de la fiecare copil, stătea bine. Ea era și bolnavă de diabet. Mereu i se ridica tensiunea. Apela mereu la moașa Chebac, ce statea pe Morilor în apropiere de noi. Nu de puține ori bătea noaptea disperată in peretele alăturat, ce dădea la noi în săliță. Nu de puține ori mă duceam la ora 1 sau 2 noaptea, să o chem pe moașă pentru ai lua sănge. Cred că după plecarea mea in ”75, a murit după o astfel de criză, mai ales că rămăsese singură. Una din fice Lina, se mutară la bloc in M19.

 Genica îi procura în fiecare an lemne și nu de oricare. Esență tare. Fag! De la Smardan, unde se facea placaj. Ce rămânea aproape de tambur, după strunjire, se putea transforma in lemne de foc, sau alte utilizări. De acolo se aproviziona Genica cu lemne pentru măsa. Tot el se ocupa și cu tăiatul lor. Chema ”masina de tăiat lemne” de la unu Ungureanu, de pe  str.Columb. De câteva ori am apelat și noi la ea. Berdan avea teracotă. Stătea bine. Noi? O sobă de tablă și aia de abia mai stătea în picioare. Mai aveam și un godin , ce se alimenta și cu cărbuni. Aia făcea tare cald.

Tata își făcea de treabă, nu numai în curte la madam Berdan, ci și în casă. Mereu vopsea câte ceva din mobila de lemn din casă. O masă, un bufet, dușumelele...Așa am prins și eu arta vopsitului cu vopsea de ulei. Trebuie să recunosc în schimb, că prin această, acțiune a lui, voia să mă pregătească și pe mine pentru viața, învățându-mă și pe mine unele secrete în a meseriilor, pe care le mai știa și el. Câte puțin din fiecare.

La piață

Cu cât mă măream, mama mă lua cu ea tot mai des la piață. Și pentru a căra sacoșele, dar și pentru a participa la câte o coadă. Mă învăța chipurile cum se muncește la piață, ca să mănânci. Chiar îmi zicea:

- Mai vino cu mine la piață, să vezi și tu cum e să stai la rânduri, câte o zi și, să nu vii cu nimic în traistă. Că toată ziua vreți crăpelniță. Să vezi și tu cum se face crăpelnița.

Bineînțeles că uneori nici acest lucru nu îmi era pe plac. Iar mama simțea acest lucru, dar boscorodea singură, căutând diferite scuze.

Mergem amândoi, în una din zile, în piața mare, cum îi ziceam noi. O luăm pe jos. Pe atunci nu erau maxi-taxi. Până în piață aveam de străbătut vreo cinci, șase străzi. După ce ieșeam în Cazărmii, cotim aproape imediat în Smârdan. După care imediat în Română. Apoi o luam iar la dreapta, pe Caragiale. După ce mergeam o vreme pe ea, o luam iar la stânga pe Cicero. Mai încolo strada se unea cu alta – Columb. Sau, o luam pe - Zânelor prin spatele pieții. Pe atunci nu erau halele. În piața propriuzisă, erau toate tarabele deschise, unde zeci de vânzători de toate legumele și alte fructe și tot soiul de zarzavaturi, își etalau marfa la vedere. Sau mergeam în hala de brânzeturi. Aici găseai: lapte, iaurturi, smântână, urdă...etc. Acu piața este acoperită. Acum nu-i mai plouă nici pe vânzători, dar nici pe cumpărători. E bine și iarna.

Adusese carne la două măcelării în piață. Mama s-a dus repede să prindă rând într-o parte, iar pe mine mă lasă la altă coadă. Când venea câte o mașină de carne, toată lumea fugea ca nebuna. La început chiar mă și miram, când vedeam că deodată lumea începe să alerge așa aiurea. Nu știam ce se întâmplă? Ca apoi să mă dumiresc și eu.

Mama plecase, și eu rămăsei uitat printre lume, care nu mai țineau cont de cine mai e lângă ea. Mă strânsese ca într-o menghină și înaintam singur odată cu ei. Deodată era să mă scoată afară din rând. Mai mult de frică, mă înghesui și îmi făcu loc cu coatele până câștigai doi metri de teren. Bineînțeles că una s-a enervat că eu am ajuns acolo:

- Da stai la rând copile! Aici îți este rândul? De când ai apărut aici?

- Nu știu, m-au împins și pe mine alții! zic eu nevinovat.

În general la rânduri erau numai femei. Rareori mai vedeai câte un bărbat. În fața mea era atunci un bărbat și eu în disperare de cauză, mă țineam de el. Când la un moment dat aud că mă strigă mama:

- Bebi! Bebi! Unde ești?

- Aici! Sunt aici! strig eu.

Mă pierduse. Când a dat cu ochii de mine s-a mirat și ea cât de repede înaintasem. Ea mă căuta la coadă în spate. Plecase de unde prinsese rând și voia să vadă unde are șanse de a ajunge mai repede în față. Acum mama stătea pe margine în dreptul meu și aștepta ca eu să ajung mai în față, iar când era cazul, să mă substituie. O altă femeie vede că mama se lipise acolo și interveni:

- Da mata cucoană, de unde ai mai apărut? Ce aveai aici rând? Nici nu ai fost aici...

- Nici eu nu am văzut-o completează alta.

- Cum? zice mama, am lăsat copilul aici.

- Dar de ce nu stai tu cucoana la rând? Lași să omoare copilul, interveni și bărbatul din fața mea.

Până la urmă se terminaseră spiritele, că se terminase și carnea. Era și normal! Era mai groasă coada în față decât în spate. Mama când a auzit, țuști! la celălalt rând, făcându-mi semn să o urmez. Am fugit amândoi la cealaltă coadă. După noi se mai luaseră încă câțiva, crezând că acolo nu era nimeni. Când dau și de coada aia, mă sperii. Era afară vreo 15 m. Înăuntru nu se mai știa ce era, ca erau pe 4 sau 5 rânduri. Mama intră greu înăuntru, unde lăsase rând.

Acum nu o mai lăsa pe mama să intre înăuntru, pentru că, ziceau ei, că nu fusese acolo. A început atunci și mama să se certe cu ele. Într-un final nu o mai văd, probabil că reușise să intre. A trecut o oră și mama nu mai ieșea. A mai trecut încă o jumate de oră și într-un final o văd ieșind, cu mâna goală.

- În fața mea s-a terminat carnea, zice mama cu năduf, aproape plângând.

Până la urmă am luat niște pește și zarzavaturi și ne-am întors acasă. Dar și la pescărie, tot am mai stat o jumate de oră. Era ceasul 12 și noi nu luasem mai nimic. Și doar plecasem de la ora 8. Când ajungem acasă, mama taie într-un castron, roșiile, ardeii, ceapa, castraveți și altele și încropi o salată. Turnă și niște ulei de floarea soarelui, peste ele. Ne așezăm amândoi și devorarăm toată salata. După care prăjii niște pește. Era obosită mama. Rândurile își spuseră cuvântul.

- Iar nu am luat carne, ce o să spună tata? zic eu îngrijorat.

- Lui tat-tu dacă nu-i convine să stea el la rând... spune înciudată mama.

- Maine te trimit pe tine să iei carne, poate ai mai mult noroc, zice mama. Așa să vezi și tu cum e să stai la rând, dacă vreți carne.

Când a venit tata seara, a strâns din dinți, dar nu a mai zis nimic, mulțumindu-se cu ce era.

- Du-te și adă niște apă, că nu mai e, zice mama punându-mi cana de tablă în brațe. Era o cană roșie smălțuită de aproape 5 l. Mă duceam zilnic cu ea să o umplu de la canal. Treaba asta o făceam poate și de câte 20 de ori pe zi. Canalul se găsea la poartă. Până la ușa noastră era cam 15 m. Mai avea și două căldări una de 10l și alta de 15l. Astea le foloseau mai rar și mai ales iarna, când strângea apă pentru trei zile. Mai umpleam și eu găleata mare cu apă și veneam șontâc, șontâc cu ea, iar când ajungeam cu ea în casă deja era jumate. Vărsam pe drum restul. Era destul de grea pentru mine atunci. Mai mă ajuta câteodată și mama.

- Ce ai umplut-o așa cu vârf. Mai aveai oleacă și te urcai și cu picioarele în ea.

A doua zi mama se ține de cuvânt și mă trimite la piață, cred că mai mult să vadă ce ispravă fac eu. Când ajung în piață întâmplarea face ca exact când eram înăuntru să vină carnea. Așa ca am ocupat loc imediat la coada ce abia se formase. Eram mai în față acu. Erau cam zece persoane în fața mea. La început nu era nimeni în măcelărie. Dar apărură de nicăieri, ca furnicile. În urma mea, coada creștea și se îngroșa văzând cu ochii. Servește măcelarul câțiva clienți. Una face mofturi, că are oase prea multe.

- Da! spune măcelarul cine vrea? 50 de lei...

- Eu! Eu! toți o voiau. Bineînțeles că ridicasem și eu mâna, dar îmi luase alta înainte. Mai servește două și a treia zice:

- E prea grasă, nu o vreau...

- Cine vrea, întreabă iar măcelarul...45 de lei. Cum aveam și eu 50 de lei la mine strig, ridicând mâna ca la școală:

- Eu!

Măcelarul mă vede și mai mult îmi aruncă pachetul, decât să mi-l dea. În fine plătesc. Nu mi-a mai dat restul 5 lei. Apoi încerc să ies din rând. Era peste poate. Unii mă împingeau din spate, alții din față. M-am rugat de un nene să mă ajute să ies.

- Faceți loc să iasă copilul ăsta, că îl omorâți, belelelor!

Țineam pachetul în sus și cu coatele îmi făcem loc. Parcă înnebunise lumea. Nu voia nici să se clintească, ca să-mi mai facă loc. Nu aveau decât un singur țel: să cumpere carne. De rest nu-i mai interesa. Văzând că mă chinui să ies și eram prins între ei ca într-o menghina, un bărbat se oferă să mă tragă de mână. Așa am reușit să scap din strânsoarea lor. Eram ud tot din cauza efortului depus. Transpirat cum eram, am șters-o acasă, bucuros că veneam cu carne. Chiar și jubilam: ”ce bine o să-i pară mamei, că am reușit să vin acasă cu carne”. Când intru în casă, mama mă aștepta:

- Ai luat? mă întreabă ea.

- Da! zic eu. Uite...!

Mama îmi ia pachetul din mână și se uită în el. Deasupra era o bucată de mușchi frumos, dar când se uită dedesubt, văzu o bucată mare de slănină.

- Ce ți-a dat aici, tu nu ai văzut că ți-a pus numai carne grasă?

- Păi nu am văzut că o tanti nu l-a vrut și l-am cerut eu. Iar măcelarul mi l-a dat mie.

- La nimic nu te pricepi, spune cu năduf mama. Nu te mai las să iei tu carne. A râs de tine.

Mă simțeam foarte jignit și simțeam că emoția mă cuprinde tare.

- Dacă ai ști, cât m-au strâns ăia... noroc de un nene, care m-a ajutat să ies. Povesteam asta printre lacrimi.

- Bine gata, te iert văd eu ce fac cu ea. Tot tu o să mănânci grăsimea.

Se apucă să tranșeze restul de carne, apoi tăie slănina într-o tigaie și o puse pe plită. Făcu din grăsime niște jumeri, pe care le-am mâncat cu pâine cu mare poftă, presărând și niște sare pe ele. Cu restul de untură rămasă, mama o puse la răcit și apoi a pus-o într-un borcan. Se întărise și se făcuse albă.

- Ei acu, am ce să va dau dimineața la ceai, zice mama. Pâine unsă cu untură...

- Nu te mai trimit pe tine să ei de acu carne! zice mama.

În gândul meu mormăii ceva: ”Nici nu mă mai obosesc, dacă nu-ți place”.

- Ce ai zis? întreabă mama.

- Nimic! zic eu.

Nu mă mai trimitea mama după carne, dar asta nu însemna că nu mai era de cumpărat câte ceva. În fiecare zi era temă pentru acasă. Mă duceam să cumpăr pâine. La început luam numai pâine neagră de 2 lei sau de 2,5 lei. Alteori luam și pâine albă la 3,20, sau cu cartofi la 3,60 lei. Franzelă sau rotundă. Depindea de fonduri. Sau mai luam pâine de 2,70 câte două-trei pe zi, în timpul săptămânii și patru sâmbăta, să ajungă până luni, că duminica era închis. Mă trimitea tocmai la ”fabrică” în colt cu Morilor și Tecuci, azi 1Mai. Acolo era o brutărie cu vânzare la stradă. Și acolo se făcea câte o coadă de uitai și cum te cheamă. Și mai ales în preajma sărbătorilor, când toți vroiau pâine. Și nu de puține ajunuri de revelioane sau alte zile festive, aveam să fac cunoștință cu acele impresionante cozi, că uita mama de mine.

Dar nu numai pâinea era de cumpărat. Mai cumpăram și lapte. La 2-3 zile trebuia să fac un tur de orizont pe la patru alimentări din zonă, ca să cumpăr și lapte. Sau alte alimente. Laptele era, și avea să fie cea mai mare problemă până la ”revoluție”. Trebuia să mă scol dimineața, dacă voiam să mai beau și lapte, în loc de ceai sau cacao.

Luam prima alimentară mai aproape și dacă aveam noroc, să nu se termine laptele chiar la mine, bine! Și cum aveam acest noroc mai tot timpul... luam repede altă alimentară la rând. În așa fel, că fără lapte tot nu veneam acasă, spre bucuria mamei. Rareori veneam acasă și fără lapte. Dacă prima dată mă duceam la complexul care se tot ” tasa”, și nu mai apucam lapte, plecam repede în Coșbuc, lângă ”M-uri”, în Țiglina 2.

Dacă și acolo se termina, o luam în sus spre Miliție. În caz că nu mai era și acolo mă duceam în complexul din Țiglina 1. Luam câte 2-3 sticle ca să nu mai spun de iaurt sau smântână. Era atunci laptele 2,10, 2,30, sau 2,40. Acest preț era pus în evidență de culoarea capacelor de la sticle. Începeau cu rosu, apoi alb și în final cu albastru. Asta era cel mai scump. Nu totdeauna apucam și smântână sau iaurt. Și aceste borcane erau diferențiate prin culoarea capacului din foița de aluminiu. La smântână era albastru. La celelalte ara alb.

Odată întro Duminică, după ce am luat toate complex-urile la rând, pentru că nu am mai apucat lapte, am coborât pe Brăilei, la vale, și am ajuns tocmai la ”P-uri”, în centru. Acolo era lapte că îl adusese mai târziu. Am stat și acolo o oră. Am apucat 3 litri și am luat-o înapoi spre casă, tot pe jos. Total 4-5 km. Cam asta era kilometrajul meu zilnic. Că mereu mai era ceva de cumpărat:

- Vai! am uitat să iau și... sau:

- Mai ia si ... ca s-a terminat!

- Du-te și i-a borș...

Aici cu borșul era o chestie. Când nu avea borș ”umplut” basarabeanca, - madam Gheorghiu de pe strada noastră, mă duceam în Smârdan, colt cu Română. Aici era o familie ce îl cunoștea pe tata. Le spunea - Curelea. Ei erau croitori. Fata lor era de-o vârstă cu mine. Învăța și ea la aceeași școală și în aceeași clasă cu mine. În curte era o bătrână, pesemne mama lor. Ea îi plăcea să mă descoase de orice lucru. La început mă lua gura pe dinainte. Dar cum mama mai afla chiar din gura ei unele lucruri, când o mai vizita, își dădea seama, cam cum stătea treaba. Așa că acu când mă mai trimitea la ea la borș, îmi spunea:

- Să nu mai vorbești cu ea, Orice te întreabă, să nu-i răspunzi! Ai înțeles?

Bineînțeles că înțelesesem...Așa că atunci când mă mai duceam la ea:

- Ce face mă-ta?

- Hmmm... bine!

- Dar tat`tu?

- Și el bine!

Astea erau întrebările introductive. După care urmau altele. La unele numai răspundeam. Sau mă făceam că nu am înțeles și o puneam să repete.

- Cum?... și până se umplea sticla, după care o tuleam acasă

- Iar te-a descusut, mă întreabă mama?

- Da! dar nu i-am mai spus nimic...

- Asa! Bravo!... ce trebuie să știe ea toate....

Așa că în următoarele zile când mama mai trecea pe acolo, îi zicea:

- Dar ce are băiatul tău?

- Ce are? întreabă mama.

- Păi îl întrebam ceva și el mă întreba de două ori. E surd?

Când nu aveam ”teren”, mama îmi găsea totuși mereu de treabă. Începuse să se mai rărească bătăile, dar în schimb nu mă mai lăsa nici să răsuflu. Când mă vedea că stau, sau mă joc:

- Treci și șterge praful.

După ce ștergeam praful, avea grija să mă și controleze, iar unde nu-i plăcea, îmi punea iar cârpa în mână:

- Ăstai șters la tine? fă treabă ca lumea. Nu de mântuială.

A doua oară nu mă mai controla. Știa că nu mai era cazul.

Dar cea mai mare pedeapsă avea să fie când îmi dădea să scarmăn lâna de la o plapumă și o saltea mai veche. Cădea cerul pe mine. Preferam să mă trimită să fac piața, decât să scarmăn lână. Îmi dădea cu porția câte 10 grămezi. Trebuia până seara să fie gata. Asta așa mai mult ca să împuște și ea doi iepuri, să aibă și lâna scărmănată și să nu mă vadă citind sau făcând altceva. Când nu era atentă mai luam câte o grămadă și o puneam la loc în sac. Câteodată se mira și mama ce copil harnic are la ușă. Ei, dar nu mergea tot timpul. La urma urmei tot mie îmi furam căciula. Dacă în ziua respectivă scăpam mai repede, nu același lucru era să fie și în ziua următoare. Că se mărea porția.

- Și asta! spunea mama, ca să termin mai repede.

Când nu mai era apă ma trimitea după apă. Mai rău era atunci când era iarnă. Și cum canalul nostru îngheța tot timpul, mama mă trimitea tocmai la colțul străzii, unde era un canal comunal. Când era tata acasă se mai ducea el. Mereu se găsea câte ceva de făcut. Eu ca să mai scap de treabă, mă apucase ”pasiunea cititului”. Luam câte o carte la început cu poze și mă apucam de citit. Câteodată mai ținea. Alte ori:

- Mai lasă cea carte din mână și vino de mă ajută.

Aruncam cu ciuda cartea din mana și mă executam. Când se ducea în curte să înșire rufe, mă chema ca să o ajut. Eu îi dădeam la mâna rufele și ea le întindea. După cum vedeam eu, nu prea voia să se aplece. Sau cea mai grea zi era atunci când mă scotea la spălat covoare. Pentru câteva țoale făcea atâta caz. De aceea le frecam și eu mai cu sârg, mai mult cu ciudă. Și ele ieșeau atunci foarte curate. Că se mira și mama, cum de au ieșit așa de curate. După ce le clătea de toate zoaile, le punea la uscat pe sârmă. Și vă dați seama câtă apă trebuia să car.

Mama întinsese o sârmă legând-o chiar de oțetarul meu. Celălalt capăt era legat de peretele unei maghernițe, pe care madam Berdan o numea bucătărie, dar arăta mai mult a ruină, decât magazie. Chiar o atenționam pe mama:

- Dacă se dărâmă magazia?

După ce spălam, zoaile se scurgeau din spate și ieșeau în curtea din față. Și asta deoarece, curtea era în pantă. După care traversau toată curtea până ajungea în stradă pe sub poartă. Când vede madam Berdan, zice:

- Pune mâna pe mătură și spală și zoaile care le-ați făcut, ca n-o să le spăl eu...Nu lăsați așa!

Trebuia să o fac și pe asta. Spălam și în urma mea mama, dădea cu apă. După ce terminam treaba, țuști iar în pat și continuam lecturile mele. Dacă la început citeam numai povești de-a lui Creangă, sau alții, acum începeam să citesc și alte cărți cum ar fi basme de Ispirescu, Andersen, V. Colin și mulți alții.

Apoi atenția mi-a fost atrasă de Jules Verne. Primele cărți, pe care le-am citit din biblioteca lui Eugen, era,”Goana după meteor” si ”Robur Cuceritorul”, tot de Jules Verne.. După aia am consultat și eu biblioteca tatei. Avea și el destule cărți. Am găsit și la el, multe cărți de Jules Verne printre ele. Pe unele le citeam chiar și de 2-3 ori. Așa am citit ”Doi ani de vacanță”, ”Căpitan la 15 ani”, ”Ocolul Pământului în 80 de zile”, ”O Călătorie spre centrul Pământului”, ” Sfinxul Ghețarilor”… și multe altele. Unele cărți din biblioteca tatei, erau interzise pentru mine. Așa se face că atunci când am scos din raft, cartea ”Răscoala” de L. Rebreanu, iar tata era pe fază, s-a opus. De curiozitate când nu era nimeni acasă am început totuși să o citesc. Eram curios să aflu ”De Ce”? Terminasem primul roman și începui al doilea. Când a văzut tata că eram la al doilea, că simțise, începu să mă ocărască.

- De ce? nu mă lași să o citesc? zic eu.

- Am zis nu! fără comentarii!

În ciuda protestelor lui, de curiozitate, tot nu m-am lăsat până nu am terminat-o. Abia după aia mi-am dat seama de ce nu voia să o citesc.

- Frumoasă carte, nu mă rabdă pe mine....

- Ai citit-o care va să zică... spune tata...Și ți-a plăcut?

- Nu-ți trebuie ție să citești astfel de cărți, ești prea mic, zice tata.

- Uite de astea să citești... Și aproape zi de zi, îmi cumpăra cărți de aventuri sau SF- uri. Povești diverse și cu Nastratin Hogea. Sau erau niște broșuri mici cât un vocabular. Aici găseam multe chestii interesante.

 Erau și povestiri istorice, a domnitorilor noștrii, aventuri cu pirați cu Jean Bart, și câte și mai câte. Așa că atunci când mai vroiam să mai scap de câte o treabă, mai puneam mâna pe câte o carte.

Întro zi de ziua mea, când împlineam 10 ani, tanti Lili, îmi făcuse cadou o carte de aventuri cu pirați. Așa am ajuns în posesia cărții ”Trei pe o insula”, pe care cred ca am citit-o de 100 de ori până acu. Și îmi mai place și acu să o recitesc. De aceea am și învățat-o pe de rost.

Dar cartea cea mai frumoasă pe care mi-a luat-o mătușa, în alt an, a fost: ”Captivi în Defileul Panterei”. Asta da carte! Era destul de groasă pentru mine, dar am citit-o de două ori după care, cu mutările mele frecvente, am pierdut-o sau mi-a fost furată, nu mai știu.

Atunci cu mutările aveam să pierd multe cărți prețioase pentru mine, dar și pentru bibliotecă. Aveam cărți vechi, unde unele, aveau valoarea de 5 lei și altele de 200 sau 500 lei. Și prețul varia de la o carte la alta și de la un an la altul.

Tata avea mai multe cărți traduse după autori ruși. Am citit și cartea ”Cinstea”, recomandată și de tata. O carte educativă. După care am citit și ”Nebuloasa din Andromeda”. După care au urmat: ”O lume fără eroism”, ”Singur printre dușmani”, ”Oul lui Columb”, cărți pe care, o parte nu le mai am.

Așa aveam să intru și eu în tainele cosmosului și a astrelor, care m-au fascinat foarte mult și atunci și acu. De aceia mi-am construit prima mea lunetă după o schiță din revista ”Cutezătorii”. Era bună. Mă uitam cu ea la Lună și stele seara. Numai ca era numai pentru stele, că dacă te uitai cu ea după cineva aflat mai departe, Îi vedeai cu capul în jos. Sau cu picioarele în sus. Erau amuzante imaginile! Ce să fac dacă avea doar numai două lentile.

Una cu lungimea focarului de 1m și alta de 4 cm, asa cum scria acolo. Dar eu am adaptat schema la ce aveam eu. O lentilă biconvexă de 4cm și o lentilă de la niște ochelari de-a tatei mai vechi. Dacă și aia era biconvexă, poate imaginea nu se mai răsturna. Oricum, nu stiam optică pe atunci. Dar astea nu erau să fie singurele construcții personale. Aveau să mai apară și altele spre disperarea mamei și a tatei.

De ce îți este frică, nu scapi.

A zis bine, cine a zis, că de ce îți este frică nu scapi. Așa mi s-a întâmplat și mie. Venisem de la școală întro zi. Nu fusese ziua mea norocoasă, că învățătoarea mă ”încălța” iar cu un 4 la mate. Când am ajuns acasă, neam, să pomenesc de așa ceva. Cum să spui, că era mare prăpădenie. Numai notele mai mari și frumoase aveau acces pentru mama sau tata. Pe celelalte le auzea din gura învățătoarei când era ședința cu părinții, sau când insista învățătoarea, să mi-l treaca în carnet. De multe ori mai lăsam carnetul acasă, ca să am acoperire. Ei, dar asta mă costa câteva linii speciale la palma. Asta așa, cum zicea ea, să nu mai uit carnetul. Odată nefiind convinsă că nu-l aveam, mi-a perchezeționat geanta. Dar tot nu am scăpat de bătaie.

Când mă vede mama venind de la școală, zice:

- Bine ca ai venit mai repede, să te apuci să speli niște sticle, ca să mai facem rost de niște bani, s-o mai lungim și săptămâna asta. Treci și mănâncă întâi. Ai de scris? mă mai întreabă mama.

- Da! zic eu crezând că scap de spălatul sticlelor.

- Bine lasă că scrii când vii de la magazin.

- Bine! zic eu cu juma” de gură.

După ce frunzăresc ceva pe-acolo, mama îmi pregătește balia. Îmi scoate o sumedenie de sticle de prin, nici eu nu mai știu de pe unde, și le aliniază pe masă.

 La capătul ”sălii” era o ușă care dădea într-un fel de gang. Acolo își improvizase mama ”bucătăria de vară”. Asta vara. Acolo de fapt era un gang mare care era împrejmuit de un gard de scânduri înalt până la streașina casei. Dar nu era drept. Pleca cam la 1m de capătul ușii și pe parcurs până la stradă ajungea la juma de metru. Traversa toate camerele  madamei Berdan.

Gardul dădea în curtea vecină. Casa avea o streașină mare. Era numai bună de o nouă dependință. Iarna o transformam în magazie, unde tata punea lemnele și cărbunii pentru iarnă. Iarna magazie și vară bucătărie. Avea dublu rol. Acolo își ținea mama și lămpile cu gaz, unde gătea, vara la ele. De câte ori nu a fugit mama afară intrând în sală și luând o cană cu apă ca să stingă lampa, care se aprindea mereu. Zicea ea: că ”fila!” După ce o stingea venea și stătea pe scaun, revenindu-și după șoc.

- Vai ce mă doare inima, zice ea speriată.

Cu ocazia asta mă băga și pe mine în sperieți. După ce cotrobăi printre pastilele de inimă a tatei, că și el nu stătea prea bine cu ea, lua o ”nitroglicerină” sau niște ”valeriană”, ca să se mai calmeze, după care o lua de la capăt, continuând treaba.

Acolo în ”magazie” depozita mama sticlele care se goleau. Vă dați seama în ce hal erau. Multe erau murdare de praf, țărână și de ulei. Erau greu de spălat. După ce îmi aduce sticlele, care parcă nu se mai terminau, îmi încălzește o oală mare cu apă. Îmi dă și spălătorul de sârmă cu coadă, detergent ”Alba” și:

- Spor la treabă, zice ea după ce turnă apa caldă în balie.

Și chinuite Bebi o oră și chiar mai bine la unele, ca să ferchezuiesc sticlele. Ei pe unele le făceam ”lună”, dar unele se încăpăținau, să rămână murdare.

- Insistă, insistă! spune mama.

- Dar nu vrea să se spele, zic eu cu năduf.

- Las-o pe aia și ia alta, zice mama.

O puneam bucuros deoparte.

- Lasă, că tot tu o să le speli și pe alea!

Și ca să fie treaba completă, mama îmi mai făcu rost și de câteva borcane, descoperite de ea prin cămară sau bufet.

Trebuia să le spăl bine, dacă nu voiam să vin cu ele înapoi.

În colț cu Morilor și Brăilei era un centru de colectare a ambalajelor din sticlă. Sticle și borcane. Gestionarul era un om foarte pretențios. Dacă găsea o mică ciupitură, sau era un pic murdară, ăla erai, ți-o dădea înapoi, cu scuzele de rigoare. Dar uneori nici nu-și mai bătea capul să mai zică ceva. Dacă mai făceai și nazuri sau vociferări:

- Uite și asta e ciobită, asta e murdară, asta e ... nu o primim, asta e sub STAS. Și mai găsea el diverse motive și defecte imaginare, numai ca să nu le mai primească. Depindea și în ce toane era el atunci. Cu cât tăceai mai mult, cu atât sacoșa cu sticle se golea mai mult. Și atunci șansa de a rămâne cu sticle mai puține se mărea. Dar nu trebuia să-ți faci iluzii că ai să te duci cu sacoșa goală acasă. Nuuu....! De unde atâta! Eu niciodată nu am venit cu ea goală. Și cred că nimeni!

Așa că îmi dădeam acu silința să scăp de cât mai multe sticle, nu de alta, dar iar le venea rândul săptămâna viitoare. Într-un final reușesc, spre bucuria mamei și a mea, să termin de spălat sticlele. Îmi admiram acu opera și mă minunam: ”De unde mai apăruseră atâtea sticle?”. După aia le-am pus cu gura în jos rezemându-le de ușă, ca să se scurgă de apă. Le admiram: ”La soare te puteai uita, dar la sticlele mele, ba!”

- Ei nu te mai uita atât la ele, că le deochi, zice mama. Diseară când vine tat-tu, le puneți în sacoșe și la depozit cu ele...Numai bine ca se și usucă în acest timp.

Mă urc în pat și încerc să citesc o carte.

- Parcă aveai de scris, îmi amintește mama.

- A, da! ... Mă fac eu că îmi amintesc.

Și încerc să mă apuc de scris, deși nu prea aveam nici un chef și nici nu prea știam ce să scriu. Era o problemă ”de trei compusă” cu niște robinete din care curgea apă într-un bazin... Și cum nu prea o înțelegeam, încercai alta. Asta era cu regula de trei simplă. Regula de trei simplă o știam la perfecție. Asta era mai ușoară. Văzând mama că nu prea mă grăbesc, zice:

- Dacă nu știi să scrii, lasă când vine tat-tu, și te ajută el. Apucă-te de învățat. Ce ai pentru mâine?

- Păi... desen, muzica, istorie, romană, și...Ed. Fizică, zic eu, făcând cât mai ușoare cu putință, orele de a doua zi.

- Bine, învață la istorie, nu se lasă mama.

Iau cartea de istorie și încerc să învăț. Între timp vine și tata.

- Mama îl ia pe tata de la ușă:

- Bine că ai venit! Treci și mănâncă și tu și apoi valea! Să duceți sticlele la vânzare. Uite câte s-au adunat! Să mai fac și eu rost de niște bani.

După ce tata mănâncă, mai stă oleacă. Deschidea la ora 5 și mai aveam de stat o juma” de oră.

Între timp tata înghesuie sticlele, care parcă nu se mai terminau, în trei sacoșe mari.

- De unde le-ai mai scos, femeie? întreabă și tata.

- Păi de la tine sunt majoritatea, de la băutură...

- Da! zice tata puțin contrariat. Ce erau numai de ale mele?

- Nu! de-a mele...

- Vezi! spune tata, nu da vina numai pe mine.

După ce le încărcarăm mai găsi mama și niște borcane, asta așa ca supliment. Se scuză:

- Să mai scap și de ele...

În fine ridicăm și eu și tata sacoșele burdușite de sticle, care atunci când le ridicarăm, protestară cu un zăngănit, ca și cum nu ar fi fost încântate de plimbare și că stăteau foarte bine, acolo după casă.

Tata ia două sacoșe și îmi lasă și mie una, asta așa ca să nu mă plictisesc. Era și asta destul de grea. Pe drum mă întâlnesc cu un coleg de la școală. Eu când îl văd îngheț. Inima începu să-mi bată cu putere. ”Numai de nu i-ar spune tatei că am luat notă proastă azi la școală”, ziceam eu în gândul meu. Dar când e să-și bage dracul coada…

Când ajunge în dreptul nostru:

- Ce faci Grgoriu, vinzi sticle? După care dă binețe tatei. Apoi adăugă:

- Știți, Grigoriu a luat un 4 azi...

Bineînțeles că mă albisem. Îmi venea să-l ”umflu”, dar era tata în preajmă. Îi fac pe ascuns semn cu pumnul. Tata când aude se uită urât la mine:

- La ce l-ai mai luat?

- La mate..., zic eu intrigat.

Nu a zis nimic atunci. Și pe el la supărat gestul colegului meu. Că a și adăugat:

- Aşa colegi ai?

În fine ajungem la depozit. Încă nu deschisese.

Afară se strânse destulă lume. Erau acolo cât cuprinde. Mulți veniseră cu sacii. Una în fața mea avea doi saci de sticle. Mă pufnea râsul când mă gândeam cu câte sticle o să plece acasă acea femeie. Probabil că pe asta și mizase. Să aibă de unde alege. Aveam experiență și știam metehnele gestionarului. În sfârșit apare și gestionarul.

- Nu stai mulți la rând că nu am destule ambalaje, zice el, spre disperarea noastră.

- Da de ce nu aduceți mai multe ambalaje. Noi ce să facem cu sticlele?

Ca răspuns gestionarul ridică din umeri. ”Lasă, zic eu în gândul meu, că o să aibă el grijă, să nu primească prea multe sticle și o să ajungă la toată lumea”.

Când am intrat înăuntru și ne-am așezat din nou la rând, gestionarul a început să care lăzile cu sticle din prăvălie și le duse undeva în spate. Apoi aduse câteva lăzi goale. În sfârșit îi veni rândul primei persoane. Acu mă uitam și număram să vad cu câte sticle o să rămână. Mă amuza treaba asta. Și începu dialogul. Mai bine zis monologul:

- Asta nu e bună. ...

- Da ce are întreabă femeia.

- Nu vezi că e murdară?

- Dar le-am spălat de două ori zice mai convingătoare femeia.

- Nu se vede, zice gestionarul luând alte sticle la rând.

Pe măsură ce femeia scotea sticlele din sacoșă, se umplea și masa de verificare. Pe cele pe care le găsea totuși bune, spre nemulțumirea lui, le dădea într-o parte, pe celelalte, le returna.

- Asta ce mai are? zice iar femeia.

- E ciupită...

Și nu se lasă până nu plecă femeia cu 5 sticle înapoi. Nu luase prea mulți bani pe ele. Nici cel cu sacul nu avusese mai mult noroc. Cum ăla începuse să vocifereze cam mult, gestionarul nici nu mai se uita la sticle, ci le trecea direct în partea stângă, ”pe terenul minat”. Prima data cel în cauză nu știa că alea erau respinse, că nu spuse nimic la început. După ce termină:

- Pe astea din stânga poți să le ei înapoi, nu-s bune.

- Cum nu-s bune? întreabă ăla speriat.

- Hai ia-le mai repede și eliberează-mi masa că mai sunt și alții la rând care așteaptă.

- Hai nene mai repede că nu stăm pe urma ta, nu se lăsa o femeie.

- Mata vezi-ți de treabă...Ce au tovarășe astea?

Atunci era cu ”tovarășe”.

- Nu-s bune și sunt și ciupite și murdare, nu se lăsa gestionarul, dându-i câțiva lei.

- Așa? zice el.

Și luă sticlele le puse înapoi în sac, mai mult le aruncă. Câteva sticle sfârşiră în mod gălăgios. După care luă sacul și-l aruncă în magazin printre lăzile goale și o tuli afară supărat.

În fine după o oră îmi veni și mie rândul. Tata între timp se duse afară să fumeze o țigară. Nu-i plăcea să stea la rând și în special la rânduri. Eu încep să pun cu frică sticlele pe masă. Apoi văd că pe prima o trece în dreapta apoi și pe a doua și pe a treia și pe următoarea ... Începusem să cred că greșise partea. Când văd că îmi dă o sticlă înapoi, răsuflu ușurat. ”Deci erau bune toate”, fac eu în gând. Dar tot îmi mai dădu chiar la urmă una înapoi. Eu bucuros că scăpasem numai cu atât, nu am mai comentat nimic. Cea din fața mea cu un sac plecase cu juma de sac înapoi. Eu avusesem noroc. Am luat ceva bani pe ele. Luasem aproape 150 de lei.

Să nu credeți că la noi se mânca numai carne. Nuuu!... miercuri și vineri se manca ori fasole ori cartofi, dar fără carne, ori o salată orientală, orice altceva dar fără carne.

Întro zi - era sigur miercuri- vine tata de la treabă și mama îi pune mâncărica de fasole. Mănâncă el și nu prea. După ce termina, face:

- Bun aperitivul ăsta...Acu ce ne mai dai?

- Ăsta a fost și aperitivul și felul 1 și felul 2 ... și desertul, zice mama.

- Cum Mimi, eu vin de la muncă mort de foame și tu îmi dai numai fasole și aia fără carne?

- Ei lasă că nu te-ai rupt! Ce, plimbi niște hârtii și scrii în registre?...

- Și ce dacă, e și asta o muncă, zice tata, du-te acolo, du-te dincolo, ba te cheamă șeful de 10 ori pe zi, ba ...

- ...Ba mai tragi o fugă cu șeful la bufetul din colț, completează, mama.

- Asta în pauza de masă ...nu se lăsă tata.

- Și ca să meargă mai bine gustarea o mai stropiți și cu un vermut sau un șpriț ... ceva...

- Nu-i treaba ta ce fac eu la servici. Eu îți aduc bani în casă, iar tu trebuie să faci mâncare, ca de aia ești femeie. Nu ai vrut la muncă, stai la cratiță atunci. Cum spunea și ”baba Luca”, profa de chimie de la liceu. Așa o ”botezară” colegii pe vremea aia: ”Voi fetelor, la crăticioară, la crăticioară...”

- Ai uitat ca nu m-ai lăsat tu la muncă, că eu m-aș fi dus...

- Da!... unde ... la ăia...

- Auzi tu ai venit iar cu arțag? Du-te și te culcă...

- Am să mă culc când vreau eu, continuă tata.

Eu, simțeam cum îmi creștea iar tensiunea, când vedeam că nu avea să se termine, prea în roz cearta... Se anunța furtună mare.

- Ei lasă că vineri va dau să mâncați cartofi.

- Tot fără carne?

- Tot! zice mama.

Adevărul că tata îi plăcea mâncarea sănătoasă, cu carne în ea.

Dar cum fondurile erau limitate, nu avea parte de carne, decât dacă găsea, sau numai când lua leafa, sau pensia peste câțiva ani. Atunci mai era prilej și pentru mine să mai mănânc ceva mai bun. Când mai lua ea sau eu lapte, ne mai făcea ca desert, un orez cu lapte, sau griș cu lapte, sau câte un chec, sau cum îi spunea mama ”cozonac colorat”. După trei zile gata, se răreau banii. Iar mama îngrijorată strângea de ei cu dinții, din ce îi mai rămăsese. La masă se mai adăuga și câte o sticlă de băutură, luată de la alimentara de tata, sau mă trimitea pe mine la depozitul de vinuri de la Gradea. Lângă fosta biserică. Azi Mazepa.

Mă trimitea mai mult sâmbăta și duminica dimineață, că seara închidea. Avea vin vărsat, de mai multe categorii nuanțe și prețuri. De la 7 lei la 9 lei și culmina cu 12 lei sau chiar 15 lei. De ăla nu se atingea tata, zicând în glumă, că îi face rău la stomac.

- Dar ce ăla de 7 îți stă în gât, spunea deseori mama când tata mai avea câte odată poftă și de cel de 12. Era alb, roșu sau roziu. De obicei luam alb. Odată am uitat să specific vânzătorului culoarea, că voiam alb și mi-a pus roșu. Când m-am trezit cu sticla în brațe, i-am spus că voiam alb.

- Să fii sănătos băiete! Eu nu îți vărs vinul în butoi din sticla ta.

Așa că atunci, când am ajuns acasă și a văzut tata, că e roșu, m-a luat la trei păzește.

- Altădată să ceri alb, încheie tata după câțiva, dumnezei. Dar tot el l-a băut și pe acela. A doua zi se plângea de stomac dând vina pe vinul meu.

- Nu e de vină copilul, tu ești, că bei ca un porc...

La remarca asta tata se supăra foarte tare și o muștrului pe mama, de îi merse fulgii. Nu am fost prea încântat, nici atunci.

Cum la cofetăria din colțul străzii mai aducea și bragă, atât mama cât și tata mă mai trimitea la două trei zile, să iau bragă. Îmi dădea o sticlă pătrată de-a - tatei în care fusese cerneală albastră şi 2 lei. Atât costa braga pe atunci. Mai târziu s-a făcut 4 lei.

 Mă duc la cofetărie şi iau braga. Pe drum scot sticla din sacoșă cu gând să o degust oleacă. Dau să bag sticla la loc în sacoșă şi nu sunt atent cum o bag, că îi dau drumul. Sticla cade jos pe asfalt şi se face praf. Înspăimântat de frica de acasă, mă întorc la cofetărie mai mult plângând, să îi cer banii înapoi vânzătorului.

- Nene am spart sticla pe drum şi vă rog să-mi daţi banii, că mă bate tata.

Cum să-ţi dau banii înapoi? Dacă ai spart-o să fii sănătos!

Mă întorc cu coada între picioare acasă. Când mă vede mama, mă întreabă de sticla cu bragă. Retras într-un colţ, tremurând de frică îi spun că am scăpat sticla jos. Bineînţeles că a urmat ancheta.

- Cum ai reuşit să o spargi?

- Păi, am scos sticla afară ca să gust oleacă, iar când am vrut să o bag la loc în sacoşă, am scăpat-o jos. Am fost şi la vânzător să îmi dea banii înapoi...

- Şi ți-i ia dat? mă întreabă mama abia ţinându-şi râsul.

- Nu!

Sau amuzat după aia amândoi. Am scăpat atunci, dar nici bragă nu am mai băut în acea seară.

Când tata nu mai avea bani, se ruga mereu de mama să-l finanțeze, ca să bea și el un rom mic. Romul costa 4,50 suta. După multe rugăminți, mama îi dădea bani și mă trimitea pe mine la Meluță, să-i iau un rom mic. Că zicea mama:

- Trimite-l pe Bebi, că dacă te duci tu, uiți să mai vii...

Altădată mă trimitea să iau vin înfundat de la Alimentara. Era vin de masă la 7,50 lei. Sau vermut sau ”pelin” alb. Asta era numai la 1Mai și 23 August.

Erau zile și de furtună dar și zile liniștite. Întocmai cum e și vremea! Și asta când mama nu mai intervenea cu remarcile ei la adresa tatei.

Câteodată tata mai avea chef de povesti. Stăteam seara, eu în pat și ei pe câte un scaun în jurul mesei și povesteau câte unul pe rând, din tinerețele lor, sau dinainte de a se cunoaște ei. Tatei îi plăcea să povestească mai mult despre aventurile lui cu ”șefu” când se duceau împreună la pescuit prin bălțile din împrejurimi.

La Lățime, Garvăn, Mălina, Potcoava, sau Somova...sau Cotul pisicii. Și câte nu povestea. Stăteam și ascultam cuvânt cu cuvânt. Și avea de spus. Cât pește prindea, sau ce mai făcea el. La Potcoava am fost și eu odată sau de două ori cu el. Numai că el avea răbdare să aștepte peștii să vină la ”masă”. Eu nu aveam. Mă plictiseam repede. Și începeam să arunc cu pietre sau bolovani în apă, motiv pentru tata să mă ocărască, adăugând:

- Sperii peștii...stai într-un loc! Nu mai arunca!

Ca să îmi dea de treabă îmi întindea și mie câte un băț și mă învăța să-l lansez la apă. Odată mi s-a agățat cârligul de spate pe când mă chinuiam să azvârl undița în apă. A făcut mare haz pe tema asta. Zicea că am prins un ”bebi”. Iar dacă mai mă ”vizita” și pe mine câte un pește chior, agățându-se de cârligul meu, făcând să se scufunde pluta, tata îmi striga:

- Trage!

Iar eu când trăgeam, ori își dădea drumul înapoi în apă, ori dacă reușeam totuși ”să-l agăț”, până reușeam să prind undița din balans, peștele o ștergea englezește, înapoi în apă, nemulțumit cred, că îl învățam să zboare...

2. Întro zi mama zice:

- M-am săturat de atâta carne de porc, vită sau oaie. Hai să mai schimbăm și noi, să mai luăm și câte o găină.

Ei da! Dar și aici era o problemă. Și cred că tot atâta de mare ca și achiziționarea mai multor feluri de carne.

Ne sculăm, eu și mama, mai dimineață, adică mai precis, după ce pleacă tata la servici. Mama de colo:

- Hai cu mine ca să fim siguri ca apucăm măcar o găină.

Zis și făcut. Mergem noi iar la piață. Lângă piața de zarzavaturi, la vreo 200 de metri spre nord, era piața de păsări. Era un spațiu deschis cam cât un teren de fotbal. De jur împrejur era străjuită de pereți de case. Cred că locul ăsta era rezultatul unor demolări de imobile vechi. De o parte și alta erau așezate la rând mese de beton cu mozaic deasupra. Acestea serveau și pentru expunerea mărfii de la țărani, sau chiar și pentru cei din oraș. Fiecare aducea ce avea: curcani, rațe, gâște, găini, iepuri sau alte animăluțe comestibile. Mama ezita să ia de la ei, că zicea ea, erau prea scumpe.

- Cât ceri pe gaină?  mai întreba mama , mai mult ac să se afle în treabă.

- 50 de lei cucoană!

- Vai ! Așa de mult? Păi cu banii ăștia cumpăr două...

După care pleca mai departe, nemai ascutînd comentariile precupeței.

- Ia matale...cu 50 două...

Încă nu aduseră găini, dar lumea stătea încă de dimineață. Nici nu se luminase bine de ziuă, ca ei semnau condica. Se făcuse un obicei din asta. Sculatul cu noaptea în cap. Se mai practică și acu. Mai ales la fișierele de la Policlinica mare de la spitalul din M19, sau la tonetele de bilete de călătorie pentru pensionari, la bancomate, unde tot pensionarii așteaptă cuminți la rând, ca să-și ridice pensia sau alocațiile.  Ba si la micile brutării , unde se vindea pâine caldă. Prilej la mine să  termin juma de păine până acasă, spre disperarea mamei , care mă taia d ela portie.

- Tu ți-ai mâncat porția!...

De multe ori se făceau și liste. Tura asta nu era cu listă. Lumea se așezase pe amândouă laturile pieții. Pentru că nu știau precis unde v-a aduce păsările. Și pe care parte.

Pe la ora 10,  vin în sfârșit două mașini cu păsări. Erau majoritatea albe, de la ”Avicola”. Erau găini în toată regula. Lumea se împărți în două. Jumătate fugiră la cealaltă coadă deja formată. Și jumătate rămase pe loc. Mama mă lasă la una din cozi de pe latura dreaptă.

- Stai aici! Să nu te miști de aici! Eu mă duc dincolo!

Ei, am stat eu cât am stat, dar nu am mai putut, că mă împingeau din spate puternic. Până la urma mă dă afară din rând, iar ca să mai intru înapoi, neam! Am stat eu așa pe lângă ei, un timp. După care încercai să–mi găsesc iar locul. Ceea ce a stârnit iar proteste la cei din rând:

- Unde te bagi, copile!

- Da ce a fost aici? zice alta.

- A fost! zice alta, dar l-au dat afară.

În față treaba era grie. Mai multă lume era în față decât la coadă. Erau niște țipete generale. Nu se mai putea înțelege om cu femeie. O femeie leșinase. Au scos-o cu greu din rând. Și la toate astea se adăugau, vaietele găinilor, care țipau când vânzătoarele băgându-le în tas, le mai și răsuceau aripile. O găină, mai obraznică, a ieșit din tas și sări pe o masă din apropiere. După ce ateriza pe masă, începu să se plimbe țanțoș, pe masă.

Cred ca era cocoș. Câțiva încercară să o prindă. Dar pasărea nu era proastă. Sări de pe masă și începu să alerge pe jos. Câțiva săriră să o prindă. Era o splendoare să vezi cum oameni în toată firea, fugeau după găină. Mulți începură să râdă. Zâmbeam și eu. Până la urmă un bărbat reușește să o prindă și se duse în față, cred ca s-o deie înapoi. Nu știu dacă a mai dat-o sau dacă nu a plecat cu găina buclucașă acasă. După o oră și, apare și mama cu două găini în mâini. Eu eram departe de a mai avea vreo speranță să mai iau ceva. Când mă vede mama:

- Da tot aici ești? zice ea nemulțumită.

- Păi ce să fac, dacă m-au dat afară din rând!?!

- Hai acasă că de nimic nu ești în stare, zice ea mâhnită.

Așa am ajuns acasă cu cele două găini.

Mama puse de opăreală și se duse în curte să sacrifice o găină. Acest lucru nu-mi făcea nici o plăcere. Era singurul lucru pe care nu-l făceam și nu aveam să-l fac multă vreme. Să tai găini. Și acu sau cu câțiva ani în urmă când eram la casă și ieșeam în stradă, mă oprea câte o femeie, zicând:

- Nu vrei să-mi tai și mie un pui?

- Nu! zic eu, și îmi vedeam de treabă.

După ce a început să fiarbă apa, mama taie gâtul la o găină. Mă uitam cu milă la ea, când văzui cum se zbate. După o vreme nu se mai mișcă. Mama o luă și o puse în lighean, apoi intră cu ea în casă. Și se apucă s-o cenătuiască. Turnă apă fiartă peste pasăre, apoi se apucă să o jumulească de pene. Eu, când ajunsese la capitolul ”autopsie”, îmi făcu-i drum afară.

- Stai! Unde pleci? treci și mă ajută.

Nu-mi făcea nici o plăcere, când îi scotea mațele din ea. În fine cu două degete și uitându-mă afară pe fereastră, mai țineam și eu de câte un picior.

În final găina e pregătită pentru ciorbă. Cealaltă găină a scăpat în ziua aceea. Mama o duse în spate, în locul unde ii spunea ”bucătărie”. O dezlegă de picior și îi dădu să bea apă și să mănânce. Când a venit tata, mama îl luă la rost:

- Fă și tu un coteț cu un țarc, să creștem și noi o găină două, poate mai face și câte un ou...zice mama.

- Bine! spune tata mă duc să-i spun holerei de Berdan, să văd dacă o conving...

După ce termină de mâncat, tata iese afară și cum madam Berdan era afară pe nelipsita ei bancă, tata atacă:

- Auzi coană mare! Știi la ce m-am gândit?

- Ei, la ce te-ai mai gândit? zice ea râzând.

- Vreau să fac și eu un coteț unde să mai cresc și eu o găină, două.

- Și ce nu te las eu? Te țin de mână! Hă, hă hă…!

- Nu! Dar aș avea nevoie de câteva cărămizi de la matale de aici din chioșc și cu ce ți-a mai rămas de la demolare, mi-ar ajunge să încropesc un coteț. Și așa matale nu-ți mai trebuie. Și la urma urmei tot aici rămân că nu le-oi lua eu cu mine.

Mama urmărea discuția din dosul perdelei de la ușă.

La început, madam Berdan, nu prea e fost de acord. Dar pană la urma a acceptat.

Și numai ce se pune tata pe lucru. Din cărămizile rămase de la coșmelie, la care a mai adăugat și alte câteva din chioșcul vechi, spre disperarea doamnei Berdan, tata ridică un coteț de 1,5 pe 0,75m. Îi pune și un acoperiș din scândurile rămase. Apoi îl învelește și cu tablă. La urmă a și vopsit-o. Iar cotețul la stropit cu ciment. Arăta super. Putea să doarmă,  de acu liniștite, găinile în el. La urmă tata, o cheamă pe madam Berdan să se laude cu isprava lui. A rămas și ea încântată.

- Ei acu ai coteț, găini îți mai trebuie!

- Am! Acu o aduc, e în bucătăria din spate.

- Da? face ea neîncrezătoare.

După ce a terminat, tata a cărat împreună cu mine și restul cărămizilor în chioșcul de șipci, prinse oblic, ce pe vremuri servise ca loc de promenadă. Acolo, povestea madam Berdan că luau seara cina, sau invitau oaspeții, vara. Acu  chioșcul era plin de cărămizi. Probabil rămase  de la alte dependințe dărâmate mai de mult.

A doua zi tata a venit cu niște lemne din fag, niște deșeuri de la fabrica de mobilă și cu niște plasă de sârmă. A făcut niște rame de care a fixat plasa de sârmă. A făcut cinci. Pe ultima a pus-o deasupra.

Eu acu îl admiram. Aveam acu și țarc pentru viitoarele găini. Pe ultima găină pe care o cumpărase mama, o mutăm la loc de cinste în noua ”garsonieră”. I-a plăcut și găinii, noua locuință, că începuse să comenteze:

- Coooo, Co, Co, Co! ”Ei așa mai vii de acasă. Nu unde mă lăsară-ți voi”

Nici nu mai ieșea afară. Cred că de bucurie, a făcut până seara un ou. Când a văzut mama, zice:

- Aveam de gând poimâine să o tai. Dar nu o mai tai. O las! dacă face ouă. Cealaltă ”găină” se dovedise a fi ”cocoș” , după cum spusese mama, la ”autopsie”.

Cum era problemă și la acest capitol mama a lăsat-o în viață. Peste o săptămână mama mai vine din piață cu încă două găini tot albe. Când le-a băgat împreună cu găina de dinainte, aceasta sărea la bătaie la ele. Păi se putea! Îi violase domiciliul. După câteva ”șuturi” pe care îi dădea tata aceasta s-a mai potolit. Mama țipa la ea:

- Găină!

Mai târziu deveniră bune prietene. Și de bucurie făcură două ouă în acea zi.

Și vremea trecea și ele își făceau în continuare datoria. Aveam acu si ouă proaspete. Le dădeam în fiecare zi, pe lângă mâncarea de bază, porumb sau grâu și iarbă de prin curte. Că de asta aveam destulă. Nu duceam lipsă. În unele locuri depășeau jumate de metru. Dar nimeni nu se sinchisea de ea. La început nu știau de ea. După ce le dădeam iarbă jos în țarc mâncau ele și nu prea.

Atunci eu le dau din mână să mănânce, printre ochiurile de la plasă. Acum voiau și ciuguleau pe rând din mâna mea. Asta era mai bună. De, minte de găină! Parcă nu tot iarba era și aia? De la un timp se învățase cu iarba și când vedeau că mă duc să culeg iarbă știau că este pentru ele. Se foiau prin țarc și erau în stare să iasă prin el. După ce le dădeam iarba, stăteau la masă, apoi se cumințeau.

După încă o săptămână, mama mai sacrifică o găină, că zicea ea, nu se mai ouă. După ce o taie, vede cu părere de rău, că avea multe ouă mici. Dar nu era bai, găinile noastre se vorbiră să dubleze cota de ouă și câteva zile chiar și după o lună găseam câte 3 ouă într-o zi. Da! Două găini făceau trei ouă pe zi. Asta da realizare! La multi când le spuneam, nu le venea a crede. Una din ele se oua dimineață, și seara mai făcea un ou. Madam Berdan avea și ea în curte pe lângă peretele bucătăriei, un țarc și un coteț făcut mai de mult. Dar nu îl folosea. Mai târziu Lubița, a doua fată a ei, avea să-l folosească, cumpărând și ea niște găini. După ce le dădea mâncare, se punea lângă ele pe un scăunel mic și le privea ore în șir. Apoi pleca să mai făcea și treabă. După zece minute sau un sfert de oră, revenea iar la ele să le admire. Și făcea asta de câteva ori pe zi. Mama și tata râdea, uitându-se la ea pe geam.

- Uite iar a venit să privească găinile.

Cum fereastra noastră dădea în curtea interioară vedeam tot ce se petrece acolo.

3. Madam Berdan nu era o femeie rea la suflet. Gura îi era mare. Cât am fost mic, era numai cu ochii pe mine când ieșeam afară. Mereu mă întreba?

- Unde te duci? sau, ”ce mai faci pe acolo?” Și venea mereu din urma mea să mă controleze. Asta o supăra pe mama și de aceea mă ținea mai mult în casă. Cred că stătea mereu la geam și se uita afară. Nici nu ieșeam bine afară, că gata din urma mea îi auzeam hârșiitul caracteristic al  papucilor pe ciment. Așa știam când ieșea afară din casă.

De multe ori mama, ori că uita, ori că nu mai avea bani ca să cumpere mărar sau pătrunjel verde, apela la straturile lor de zarzavat din fundul curții. Ca să nu se prindă madam Berdan, mă trimitea pe mine. Apoi eu fuga după ce îl pliveam pe ici colo ca să nu se prindă nimeni, îl dădeam mamei pe la ochiul de la geam. Până ieșea afară madam Berdan, eu eram gata.

Până într-o zi când văzură că nu prea mai crește pătrunjelul lor. Bineînțeles că iar a urmat circul. Dar nici pe noi nu ne lăsa să ne punem zarzavat.

De când circul cu roșiile, tata s-a jurat că nu mai pune nimic. Prefera să lase locul pârloagă decât să cultive ceva pe el. Păi da că uitai să vă spun.

 Într-o zi, tata face rost de niște răsaduri de roșii din piață. Vine cu ele și le plantează în spate în dreptul ferestrei noastre, lângă gardul vecinei. Și treceau zilele, și se măreau roșiile noastre. Începuseră să lege. Mai aveau oleacă și se coceau.

Întro seară, mama și tata plecase de acasă. Eu am rămas singur acasă. Noi aveam o perdea mai închisă la culoare, pe post de ”transparent” cum îi spunea mama. Fusese o pânză roșie, iar mama o revopsise maro.

O trăgeam în fata ferestrei ca să se facă ”întuneric” în casă. Acum era trasă iar acea perdea. Lorica, fata Linei, își face de treabă lângă roșiile noastre, căutând prin crăpăturile gardului, niscavai insecte și păianjeni. Spunea ea că îi trebuia pentru insectar. Pe când căuta ea pe acolo, calcă din greșeală două roșii de ale noastre. Eu eram în dreptul ferestrei și o văd.

Mă uitam pe furiș în dreptul perdelei. Ea ori nu a observat, ori nu a dat importanță, pleacă și nu zice nimic. Dar era cu ochii pe geamul nostru. Chiar auzisem glasul Linei, care comenta:

- Hai că nu sunt acasă, ha, ha, ha!

Și dă-i râs, cum o făcea ea de obicei.

Când vine tata cu mama mai târziu, vede isprava. Mă întreabă pe mine ce s-a întâmplat cu roșiile lui. Îi spun că trecuse pe acolo Lorica și, cred că le-a călcat fără să vrea.

Când aude tata, se mânie și se duse la Berdan, să facă panaramă. Că ce au avut cu roșiile lui. Eu stăteam ca pe ghimpi, cu inima strânsă, știind că avea să iasă panaramă. Bineînțeles că ei nu știau nimic. Ba au mai și vociferat la adresa tatei.

Când tata a zis că le-am văzut eu după perdea, m-au mai făcut și mincinos. Văzând tata că nu are câștig de cauză, cum era nervos, se duce repede în spate și smulge și restul de roșii care mai erau în picioare, zicând:

- Numai am nevoie de roșii! Sta-v-ar în gâtul vostru...Cum tata își depășise atribuțiunile, se luă și de mama.

4. Drept răspuns mama a doua zi mă luă de mână și plecă la bunica, cu gândul ca să-l părăsească pe tata. Știu că luase cu ea o sacoșă, unde îndesase, ceva alimente: zahăr, cacao, lapte, unt, pâine și ce mai găsise ea prin casă.

- Dar de ce ei cu tine atâtea? întreb eu.

- Da ce vrei să stăm pe capul lor degeaba? Și așa...

Dar numai termină. Cred că știa ce o așteaptă și acolo. Fapt confirmat de mine.

Când ne-a văzut bunica și mai ales, când a mai aflat și motivul venirii noastre, nu s-a arătat prea încântată. Motiv iar de lecție de dirigenție pentru mama. Bineînțeles că mama nu i-a convenit, că bunica îi deschise iar dosarul ei, privindu-l pe tata, dar a strâns din dinți și nu a mai zis nimica. Am stat două zile la ele.

A treia zi, își călcă mama pe suflet și se hotărâ să se întoarcă acasă. Cred că mai mult de gura bunicii. Eu nu am primit vestea cu prea mare bucurie. Tanti Lili se oferă:

- Păi dacă tu vrei să te întorci la el, du-te, dar poți să-l lași pe Bebi aici.

Mama nici nu a vrut să audă. Dar am simțit că i se luase o piatră de pe inima bunicii, când a auzi vestea. Dar zise totuși:

- Du-te înapoi la el, la suferințele tale. Că o să-ți fie mai bine! Eu v-ași ține pe amândoi... dar din pensia mea...de 400? Trei guri? Asta nu produce nimic...

Aluzie la tanti Lili, care auzind comentariile bunicii, era gata, gata să sară de pe scaun, dar îi era frică că îi ieșea ”ochii” de la andrele...

Asta o făcu pe mama să se hotărască.

- Hai Bebi acasă!

Ajungem noi pe la ora 4 p.m. Tata era acasă și citea ziarul în balcon. Era adâncit atât de tare în lectură, că nici nu catadicsi, să-și ridice privirea, chiar dacă Miki, își făcu datoria la venirea noastră. De abia când ne-am apropiat cu frică de balconul nostru, tata se învrednici să ridice privirea. Madam Berdan era la nelipsitul ei post. Nu ne acordă nici o atenție, uitându-se urât la noi. Lina își făcea și ea de treabă prin curte. Cred, căutau iar motiv de ceartă și scandal. Dar acu tata nu le-a mai zis nimica.

- V-ați gândit să mai veniți să mă vedeți? întreabă tata ironic, în loc de alt răspuns. Mama fără alte comentarii intră în casă. Apoi văd că și tata își calcă pe inimă și vine în casă. Mă uitam la el cu frică. Se citea pe fața lui, că nu fusese prea încântat, că mama îl părăsise.

Cum s-o fi descurcat cele trei zile, nu știu? Până la urmă văd că s-au împăcat. Se luară în brațe și se pupară, iar eu răsuflai ușurat. Văd că tata se gudură pe lângă mama și o convinge pentru una mică. Așa că tata mă trimise pe mine la Meluță.

 Și de atunci tata nu a mai pus roșii, dar nici alt zarzavat în curtea madamei Berdan.

În curtea din față nu aveau ce pune că erau numai flori. Amenajase o porțiune separată din cărămizi puse pe cant și lat cam de jumate de metru. Era singura porțiune ne cimentată. Tot acolo chiar în fața ușii noastre mai avea și un cais mai tânăr.

Mai târziu se făcuse și el mare odată cu mine. Pe vechiul cais, îl tăiase. Îl transformase în lemne de foc pentru madam Berdan. După ce l-au tăiat, a stat mult timp deasupra beciului, până s-a uscat. Târziu l-au defrișat și l-au băgat în magazie. Tot nea Păduraru o făcuse.

Această parcelă ținea până la poartă. M-ai avea niște mentă lângă poartă, pe care tata se oferea să o tundă dându-i și ei și păstrând și pentru noi. În curtea alăturată mai erau niște cocioabe jumătate dărâmate. Erau un real pericol și acelea. Numai că acolo nu prea călca nimeni, în afară de Lubița. Doar era locul și casa ei.

Întro zi le-a demolat. Apoi l-a pus pe tata să facă un gard în locul pereților ce fuseseră pe post de gard la un vecin. Dincolo de gard era alt vecin. În partea noastră madam Berdan avea doi vecini. Pe madam Capătă, și pe madam Ionescu.

Aveam să aflu de la ea, că terenul din spate nu era al ei. Ci îl luase în arendă cu contract, ca atunci când ea v-a muri, fiecare vecin să-și ia partea lui înapoi.

După ani când am mai trecut și eu pe acolo, am văzut că vecinii cam exagerase cu ”partea lor”, tăind mult din vechea curte. Acu dispăruse și bucătăria de vară cu magazie cu tot și cu partea din spatele casei, pe locul lor ridicându-se un gard, ce ajungea până la vechea budă. De asemenea noii proprietari ridicase un gard despărțitor acu între cele două curți, de la nr.8, și cea de la nr.10.

Dar și din curtea de la nr.8 , lipsea ceva teren. De, ce să-i faci, așa se întâmplă în astfel de cazuri, după moartea stăpânului, fiecare își trage partea. Și înclin să cred că a fost ”circ” mare, pentru partajare. Erau doar trei vecini.

De atunci nu am mai fost înăuntru, până în ziua când fiică-mea, peste ani, avea să facă carte la postliceala înființată acolo, în aceeași curte și în corpul de casă unde locuise madam Berdan și unde am copilărit și eu atâția ani. Coincidență?

De când murise madam Berdan, casa a fost vândută și răsvândută la „n„ proprietari. A fost întâi depozit, apoi casă de rugăciuni, ca apoi să fie școală postliceală. De asemenea casa cu restul au suferit diverse modificări.

Acum nu mai știu ce mai poate fi. Casa Lubiței a fost cumpărată și ea de alți proprietari, după ce s-a descotorosit de toți chiriașii de atunci.

Dar nici noii proprietari, nu au fost prea mulțumiți, nici de preț și nici de casă. Cred ca din cauza că era toată din cărămidă, iar asta făcea ca iarna să fie frig. Vara în schimb...

Repararea sobei

Din când în când mama mai făcea pauze cu mine. Nu că mă făcusem foarte cuminte, dar cred că o durea mâna de atâta dat. Și asta că tata ascunsese cureaua. Poate de mama ...Vorba aia: ”Babă frumoasă și copil cuminte ai văzut?”...Sau poate nu mai avea chef, dat fiind starea sănătăți precare a ei, care pe zi ce trecea se accentua și mai mult în rău.

Era o toamnă rece și cu un soare zgârcit. Începea să se facă simțită, prezența iernii. Motiv mare de îngrijorare pentru mama.

- Măi Fănică, mai scoate și tu niște bani de la CEC ca să reparam soba asta, că se vede focul prin ea! zice mama. E ciuruită toată. Și cazanul de apă, mă mir că mai stă apa în el. Cuptorul ...intră tot fumul înăuntru...Vorbește cu Gheorghiu, tinichigiul de la Nr.7, că el se pricepe.

- Bine! zice tata mă duc la el să-l chem să văd ce și cum.

Peste drum de noi, față în față cu nr.8 al Lubiței, la nr.7 stăteau o familie, cu chirie la stat. Casa fusese naționalizată și în ea locuiau două familii. Gheorghiu, care era tinichigiu de meserie, iar soția lui era basarabeancă. Nu știa bine românește, vorbea stricat, amestecând cuvinte românești cu cele rusești. Cealaltă familie erau doi bătrâni și bolnavi. Eu îi spuneam nea Ilie. Pe ea o chema - Ioana.

Amândouă ”umpleau” și vindeau borș. Casa nu arăta prea bine fiind și în parte neîngrijită.

Se duce tata la nea Gheorghiu. Bate în poartă și iese, nevastă-sa:

- Cine? A domnu Ghigoroiu. Ai treabă cu a meu bărbat? Da vine acu...

- Te caută domnu Ghigoroiu...

- Cine fă?

- Apăi vină…

Se ivește și el în tindă.

- A mata ești, poftim de intră!

- Nu! zice tata, am oleacă de treabă cu tine. Vreau să vi la mine acasă, să-mi repari soba. Uită-te oleacă la ea. Și spunem cum e, dacă se mai poate repara sau o arunc...și cât mă costă?

- Nu stat mult... zice nevastă-sa.

- Ei, da mai pleacă și lasă-mă...femeie...

În fine vine nea Gheorghiu la noi. Se uită el la sobă, o studiază, apoi dă verdictul:

- Păi ...o să cam te coste, zice el. Poi carcasa e putredă toată. Nu am ce să mai repar la ea. Decât s-o cârpesc și mâine să se rupă în altă parte...Cazanul e bun? Da, și cazanul e stricat rău, mă mir că mai stă apa în el. Cuptorul? Nici el nu stă prea bine...a mai rămas picioarele care sunt de fier forjat; Rămân! Suportul, plus cărămizile care le poți refolosii...

- Am zis eu! zice mama, motiv ca tata să se uite urât la ea.

- Păi, zice tinichigiul, te costă 400 de lei.

- 400 de lei!?! Se sperie mama. Păi mai pun 200 și îmi iau una nouă.

- Păi o să fie ca și nouă, zice el mai departe.

- Da e mult, zice și tata.

- Cum doriți! Când vă hotărâți, știți unde mă găsiți.

Cum plecă nea Gheorghiu, mama numai ce începu:

- Auzi, escrocul! Dar ce crede că a găsit fraieri? S-o creadă el că îi dau atâta. Auzi nerușinatul. Păi cu 400 mănânc jumate de lună...

- O să mă mai gândesc, zice tata, nici în iarnă cu soba asta nu putem intra. Nu cred că o apucă primăvara...

Adevărul că tata, îl cunoștea pe tinichigiu, ca fiind un meseriaș bun. Multă lume apela la serviciile lui. Doar stăteau de mult pe aceeași stradă.

- Păi hai ce facem? Du-te atunci și scoate niște bani, să facem soba!

- Bine îmbrăcați-vă și hai să mergem!

Ajungem noi la CEC–ul din centru. Era pe str. Domnească de azi și Republicii de pe atunci. Acu, e un pic mai aproape de Modern. Dar nu cred că o să stea și acolo mult.

Cum ajungem noi acolo, lume cât cuprinde. Erau patru ghișee și nu știai la care să te așezi ca să speri că vei ajunge mai repede în față. ”Ca să vezi nu are lumea bani...”- făceam eu în gând..”Ca și acu de altfel...mulți cu 3-4 mașini 2-3 case, ce case – vile... și tot se mai plâng...că sunt săraci și n-au bani… Or fi și mulți ca ...no, adică ca mine... Mulți sunt care trăiesc toată viața numai din împrumuturi și de la stat sau cămătari. Azi mai fac CAR-uri atât la stat cât și la CARP, la pensionari. O mai duc săracii de azi pe mâine.

Tata se așează la întâmplare la un rând, iar pe noi ne trimite să ne așezăm la alte două cozi. Spre nemulțumirea celorlalți:

- Da ce vă așezați toți la rând ce toți scoateți bani? Și tu copile ai și tu cumva CEC? nu se lăsa altul.

- Vezi-ți de treaba ta, și lasă copilul în pace, nu se lăsa nici tata mai prejos.

- Păi cum adică noi stăm aici ca proștii...

- Trebuia să vi și tu cu nevasta-ta, continuă tata pus pe arțag.

- Ei! Liniște! că vă dau afară! se auzi o voce dinăuntru de la un ghișeu.

Se făcu tăcere. Nici musca nu se mai auzea. Greu mai mergea, simțeam că mă dor picioarele. Dar tot am stat vreo oră. Tata a avut noroc. El ajunsese primul la rând. De abia când a ajuns și tata în față am constatat, de ce mergea așa de greu. Din cauza confirmărilor. Care depuneau, nu era problemă. La scos era problema. Dar mai mulți scoteau decât depuneau.

În fine tata scoate 800 de lei cu gând să mai rămână și ceva de mâncare pentru mama. Când ajungem acasă, tata trece și pe la nea Gheorghiu să îi spună, să se apuce de lucru.

- Maine vin, că acu nu pot! zice el. Trebuie să iau măsurile...

- Bine! zice tata....

A doua zi, nici nu se făcuse bine șapte, cine credeți că bătea la poarta lui madam Berdan?  Nea Gheorghiu! Avea chef de treabă de dimineață. Doar știa ca îi ieșea banul. Câinele lui madam Berdan – Miki - își făcea săracu, conștincios datoria. Văzând câinele, care era totuși legat, nea Gheorghiu stătea la poartă și nu îndrăznea să intre.

Fiica madamei Berdan, iese afară, vede pe om la poartă, dar dacă a văzut că nu venise pentru ei, închiseră ușa și intră în casă. Casa lui madam Berdan avea mai multe intrări. Camerele de la strada și din față erau locuite de ei. Următoarele trei, erau a noastre. Între ușa lor și a noastră era un soi de ”balcon” – ”cerdac” cum se mai spune. Străjuit de patru stâlpi de lemn.

Așa zisul cerdac, avea în față un zid de lemn - un fel de parapet. Jos era căptușit cu scânduri de lemn, marea majoritate rupte și putrede, de atât amar de vreme. Casa avea peste o sută de ani atunci, în ”70. Aveam să aflu asta mai târziu, de la madam Berdan.

Cum nici noi nu ne grăbeam să ieșim să vedem cine e, câinele își vedea mai departe de treabă. Când ies și eu, să văd cine e, văd că iese și madam Berdan și începu a ocărâ câinele, aruncând în el cu un papuc:

- Da mai taci din gură, firai tu să fii...de javră...mâncate-ar moartea...că m-am săturat de hazul tău...

Oricum nu mai avea mult de trăit, că era bătrân și bolnav. Cred că peste 20 de ani.

Mă duc la poartă și vin cu nea Gheorghiu.

- V-ați sculat? întreabă el.

- Da cum să nu! Noroc de matale! Nu credeam că vii așa de dimineață.

- Păi mata nu știi: ” cine se scoală de dimineață, departe ajunge!”

Întră în casă nea Gheorghiu și începe să ia măsuri la sobă. După ce își notă într-un caiet ce și cum, se apucă să demoleze soba.

- Ați făcut bine că nu ați aprins focul la ea, zice nea Ghorghiu.

- Păi dacă nu te grăbeai așa de tare, aveai toate șansele...

- Păi eu de ce crezi că v-am sculat cu noaptea în cap...

Și se apucă nea Gheorghiu să demoleze soba, sau ceea ce se mai numea sobă. Că după ce termină, soba noastră ajunsese o grămadă de fiare și pământ amestecate cu bucăți de cărămidă și fâșii de tablă ruginită. În zece minute, nici nu ziceai că a mai fost sobă în casă. Mama se uita cu disperare la ce mai rămăsese din sobă și îl întreabă:

- Cred că până diseară am soba? Nu?...

- Păi da ce credeți voi, că eu sunt dracul... Peste vreo două, trei zile e gata!

Când aude mama să cadă jos:

- Trei zile? Și eu la ce mai fac mâncare, că ăștia îmi mănâncă și urechile. Toată ziua crapă în ei. Mai ales el. Și mama arată demonstrativ spre mine.

- De aceea e așa de slab? nu se lasă nea Gheorghiu.

- Da îi dau mâncare meștere, dar e chele rea nu se prinde de el...

În gândul meu: ”da, bătaie”

- Dar ce, nu ai lampă cu gaz? Faci mâncarea la ea.

- Ba da am, dar mereu ”filează”. Îmi afumă toate oalele și cratițele și se mai și aprinde. Mai dăunezi am aprins-o și peste zece minute era în flăcări, că m-am și speriat. Puteam să iau foc.

- I-ați o lampă mai bună cu ”sită”.

- Apoi de unde bani, nea Gheorghiu, se duc bani ăștia, acum îi ai, acum nu-i mai ai. La ăsta la școală trebuie, aia trebuie, mâncare trebuie, gata se duc...Să te uiți măcar să-mi mai reglezi totuși lampa aia că îmi este și frică și să o mai aprind.

Scoase picioarele, pe care nea Gheorghiu le puse deoparte lângă perete. Plita cu cele trei rânduri de cercuri, rama și suportul. Asta era tot ce mai rămase întreg, din soba noastră.

Apoi se uită puțin la lampă mai meșterește puțin la ea, apoi îi zice:

- Să nu mai ridici fitilul așa sus.

Când să o aprindă, nu voia să se aprindă nici în ruptul capului.

Uite așa îmi face și mie, nu știu ce naiba are, când arde ca nebuna, când nici nu se clintește.

- Păi, zice nea Gheorghiu, are apă fitilul. De ce?

- Păi am turnat apă pe ea ca să o sting. Atâta mai îmi trebuie, ca să mai iau și foc. Mă omoară Berdan!

- Asta e! Trebuie un fitil nou!

După ce aruncă și gazul din lampă și o curăță, turnă alt gaz.

- Nu am fitil nou! Trebuie să iau altul și e o mulțime de bani.

- Bine lasă că îți dau eu unul, doar suntem oameni...

Se duce acasă peste drum și văd că revine iar cu un fitil cam vechi, dar cum spunea nea Gheorghiu:

- Ăsta cucoană o să te țină toată viata, dacă nu trăiești mult…

Mama nu fusese atentă la remarca, sau poate că da...

Nu știu de ce, dar iar se făcea aluzie la viața mamei. Oare așa era scris?

Pune fitilul la lampă, o aprinde și o lasă să meargă un pic.

- Vezi! e ca și nouă...poți să te apuci să faci mâncare.

- Vai îți mulțumesc... mulțumesc mult, rămân datoare la mata.

- Lasă!... lasă, că ne vom înțelege noi...

După câteva ore auzeam cum lucra nea Gheorghiu, cred că la soba noastră. Dacă curtea lui cu a noastră era așa de aproape, toată ziua se auzea cum ciocănea la fiare. Strada mea cred că era cea mai îngustă. Ba nu mint, mai erau câteva, dar alei. Nu erau străzi, erau alei. Una se chema aleea Marea Neagră...Alta- Săliștei...Oricum strada mea avea un nume frumos: - Zorilor. Îi spunea așa, pentru că, de când răsărea soarele și până la apus, strada era luminată de el toată ziua. Cred că nu avea nici trei metri, lățime.

 Pe strada nu prea treceau mașini, Rareori treceau, doar într-un singur sens; ori la vale ori la deal. Când o mașină din deal sau vale, încerca să se angajeze să o traverseze în sens opus, față de prima, aceasta trebuia să dea înapoi ca să o lase să treacă ea prima. Doar un camion putea trece lejer. Și se simțea asta, că se zguduia toată casa, din cauza pavajului prost cu pietre rotunde de râu, în care nu de puține ori îmi mai scrânteam eu picioarele. Odată chiar am făcut și entorsă, la gleznă.

Două dacii nu încăpeau să treacă una pe lângă alta fără a se atinge, sau a încăleca trotuarul și ăla îngust. Cred ca avea 50 de cm. Nu mai spun cum era străduța.

După ce plecă nea Gheorghiu, mama se apucă să facă mâncare. O vreme a mers bine lampa.

După masă când a venit tata și a văzut cum a ajuns soba lui, să cadă jos și el, nu alta.

- Uite și tu ce a făcut din soba noastră, i-o luă mama înainte. Cică poimâine e gata...Mi-a reglat și lampa...

Tata se uită cam chiorâș la mama. Nu aveam să știu atunci de ce?

Nu prea i-a convenit tatei, dar ... nu avea de ales. Aveam să constat cu timpul, că tata era cam gelos pe ea. Și că fusese întotdeauna. Nu știu dacă ar fi avut motive, dar așa e, când îți ei o femeie cu 13 ani mai tânără. Multe din bătăile pe care le încasa ea, erau și din acest motiv. Iar a doua zi mama, se răzbuna pe mine.

Mai târziu când mă făcui și eu oleacă mai mare, mergeam cu el pe stradă. Iar când se întâlnea tata cu cineva:

- Bună Fănică! Ia uite ce băiat mare ai! Ce îți este măi, tată, sau bunic? mă întrebau ei.

Bineînțeles că tatei nu-i convenea și mereu îi certa...

       După exact două zile, vine nea Gheorghiu la noi cu soba.

- Vai! e gata! Ce bine! se entuziasmează mama.

De fapt era o cutie de tablă, la care urma să asambleze și celelalte componente. Mai făcuse și cazanul de apă și cuptorul. După ce le-a pus jos, s-a apucat de treabă. Eu mă dau lângă el să văd ce face.

- Fugi de acolo și nu sta în sufletul omului, zice mama.

- Lasă-l, zice el, că nu îmi fură meseria. Nu mă deranjează.

În fine mă dau eu oleacă mai în spate urmărindu-i toate mișcările. A fixat suportul de fundul cutiei, după care a fixat sus și rama. A fixat apoi picioarele de suport, după care a încercat să bage și cuptorul. Cred că greșise un pic dimensiunile la cuptor că nu voia să intre și pace. După ce s-a chinuit oleacă, a decis să plece și a adus alt cuptor. Probabil că le încurcase. Doar, nu numai nouă ne făcea sobe. După vreo două ore în sfârșit termină, spre bucuria mamei.

- Acum cu cărămizile rămase, zidiți în interior soba și cuptorul, zice el. Eu am niște cărămizi de șamotă dar ...vă costă.

- Lasă că îs bune și astea, zice mama. Nu tușesc.

La urmă nea Gheorghiu dă verdictul: Păi madam Grigoriu va costă în total 600 de lei.

- Cât? întreabă mama simțind că i se face rău. Ne înțelesesem că face 400!

- Da! zice el, dar nu am găsit tabla de 0,3 și am pus tablă de 0,5 și asta e mai scumpă.

- Păi de unde să-ți mai dăm, păcatele...încă 200?

”De aia a scos tata 800 gândeam eu, știa el ce știa.”

- Când vine Fănică diseară, o să-l trimit la mata...

- Bine la revedere și să o stăpâniți sănătoși, zice el și pleacă.

Din urma lui, mama se apucă să zidească soba.

- Nu sta și adu-mi niște pământ galben de afară, zice mama către mine.

Era berechet pământ galben, că madam Berdan dărâmase două coșmelii, și aveau să mai urmeze și altele în alte zile. După ce aduc într-un lighean niște pământ, mama îl ia și pune niște sare mare în el. Mă pune să torn apă puțin câte puțin, în timp ce ea mesteca continuu.

- Mai încet, nu te grăbi, toarnă câte puțin.

După ce compoziția ajunsese ca o pastă consistentă, se apucă mama, să zidească cuptorul și soba. Eu îi dădeam la mână și ea lucra. Într-o oră era gata. Începuse să mai semene a sobă.

- Gata până mâine nu fac foc în ea. O lăsăm să se usuce.

După care, mă trimite la o drogherie în piață, să iau niște bronz alb și o cutie de vopsea neagră pentru sobe. Un lac. Vin cu ele și se apucă mama de vopsit.

- Fă și tu ceva, nu sta și te uita la mine. Ia de aici și vopsește și tu. Ce vrei să dai burlanele, sau soba? De fapt lasă că dau eu burlanele că tu nu ajungi la ele. Tu vopsește soba. Așa că m-am apucat de treabă. Atunci mi-am descoperit pentru prima data talentul la vopsitor. Mama a rămas surprinsă cum vopseam. Și bine și repede. Văzusem la tata cum vopsește și furasem ceva de la el. Și el le avea cu vopsitul. Îi plăcea foarte mult să revopsească mobilierul, înfrumusețându-l.

Mama mai avea la burlane, pe când eu deja terminasem de vopsit soba. După ce a terminat și mama cu bronzul, am luat și eu și am vopsit picioarele și suportul tot cu bronz alb. Ce mai! Arăta soba noastră cum nici nici ea nu visase. Era ca și nouă. La ea te puteai uita, da la soare....ba! După aia, am aerisit în casa, că se făcuse miros de eter. Picioarele albe și ea neagră, arata super. Când a venit tata și a văzut-o s-a bucurat nespus. Mai ales ca era și el un pic ”bucuros”. Dar asta l-a făcut să se bucure și mai tare.

În schimb s-a întristat, când a auzit de la mama, că nea Gheorghiu îi mai ceruse încă 200 de lei.

- Mă duc la el!... zice tata.

- Lasă-l! Te duci mâine, spune mama, văzând că tata era un pic prea ”vesel”. Își făcea griji, știind că tata la băutură devine violent. Nu s-a mai dus atunci. La convins mama.

A doua zi, mama se apucase să pună foc în sobă ca să se usuce și să se lipească mai bine cărămizile. Dar pe când se încingea soba, se încălzeau și burlanele. Și cum ele erau proaspăt vopsite...Așa că în scurt timp toată casa se umplu de fum.

- Nu sta, ieși afară! îmi spune mama.

Am ascultat-o și am ieșit repede în curte, în timp ce mama deschise toate ușile și geamurile, făcându-se curent, ca să se aerisească mai repede. Madam Berdan, care își făcea veacul pe bancă în curte, mă vede și întreabă:

- Da ce s-a întâmplat, ați luat foc? întreabă ea speriată.

- Nu! zic eu, a dat mama soba și burlanele cu vopsea și bronz și a ieșit fum.

- A! zice ea și își continuă treaba.

Cred că a durat câteva ore până s-a mai potolit fumul. Chiar și după aerisire se mai simțea în casă încă mirosul de fum. Nici a doua zi nu se arsese încă toată vopseaua. Așa că de fiecare dată, timp de câteva zile, când aprindea focul la soba, tot mai ieșea fum, spre nemulțumirea mamei. A venit și nea Gheorghiu după restul bani, când era și tata acasă. Nu s-a lăsat până nu a plecat și cu restul de bani. A reușit să-l convingă până la urmă pe tata. Cu toate că tata rămase tot nemulțumit.

       Odată stăteam la masă. Mama îmi puse niște mâncare, iar ea luă loc pe un alt scaun în apropierea mea. În timp ce mâncam, mă gândeam undeva aiurea. Nu știu ce mă apucase și zic fără să-mi dau seama:

”Să moară mama!” îmi șoptește un glas lăuntric.

”Să moară mama?” întrebam tot eu.

”De ce să moară? spuneam tot eu.

Dar glasul mamei mă trezește la realitate, făcând să-mi înghețe sângele în vine.

- Dacă mor eu? Cine o să vă mai facă crăpelniță?

Eram speriat, pe deoparte de ce spusesem și pe de alta că i-am dat mamei motiv să mă ciomăgească iar. Acum mă oprisem din mâncat și stăteam chitic, să văd ce urmează. Dar curios, mama nu mi-a mai zis nimic. După ce termin de mâncat, strânge masa, apoi văd ca se duce dincolo în camera tatei și se puse pe plâns. Mă cuprinse și pe mine emoția și îmi dădură și mie lacrimile. Nu aveam să înțeleg atunci, cărui fapt îi datoram, că o făcusem și pe ea să sufere. Mult mai târziu aveam să înțeleg motivul.

Când a venit tata nu știu dacă i-a spus ceva. Totuși tata s-a uitat cam ciudat la mine. Sau poate mi s-a părut?

Întro zi vine la tata, Anișoara, soția vărului lui - Iorgu, împreună cu cei doi copii, fata cu băiatul și mama lor - Nuța. Era în jurul orei 18. Noi tocmai ne pregăteam de o gustare. Luasem un pepene mai dimineață și îl pusesem la ”rece” într-un lighean cu apă. Nu aveam frigider pe vremea aia. Așa că și mâncarea, sau ori ce altceva și mai ales vara, o punea mama seara într-un lighean cu apă rece. Așa mai lungea mâncarea. Vara era pericol să se strice. Nu ținea două zile.

Când ne vede Anișoara, începe cu binecunoscutele introduceri:

- Vai Fănică, dar ce slab ești? De când te-ai însurat ai mai slăbit. Înainte erai mai gras. Ce nu-ți dă de mâncare nevasta?...

Bineînțeles că mamei nu i-a prea convenit. Și se uită la ea urât.

- Cum nu-i dau mâncare? zice ea.

- Uite și Bebi ce slab e? continuă ea, ne luând în seamă remarca mamei.

- Da lasă-mă, că toată ziua mănâncă. Așa e chelea lui. Nu asimilează, se apară mama.

- Uite-te la ai mei! zice ea. Și arată spre cei doi. Erau mai dolofani unul față de altul. Mai ales fata.

- Ei, ai tăi ...sunt ai tăi...nu se lăsa mama.

După care urma alte teme de discuții. Cum nici mama și nici tata nu puse nimic la interval pe masă, să servească musafirii, ele comentară:

- Am venit și noi la voi și nu ne pui și pe noi la masă?

La capitolul ăsta erau cam nesimțite. Vorba mamei.

- Adică cum să vă punem la masă... zise și tata.

- Păi servește-ne și pe noi cu ceva, zic ele.

- Păi nu prea avem ce, zice și mama rușinată.

Fata lor - Lenuța, vede pepenele care se odihnea în lighean.

- Uite mamă ce pepene mare au ei?

- Apoi vezi, ziceai că nu ai ce să ne dai, zice Nuța. E bun și pepenele.

Mai mult de rușine mama, a pus pepenele pe masă.

În timpul ăsta, mama se uita la tata. Nici tata nu a comentat. După ce îl taie, îl împarte. Le dă la fiecare câte o felie.

- Da ce-l tai așa de subțire, parcă îl tragi la indigo, nu se lasă Anișoara.

După ce terminară feliile, nu s-au lăsat până nu au terminat tot pepenele, spre disperarea mamei. În fine plecară într-un final.

După plecarea lor, mama începu să–i țină predici tatei, despre neamurile sale, ”neamuri proaste”, după cum le categorisise ea. Arătându-i cât de nesimțite sunt.

- Sunt sub orice critică! zice mama cu năduf.

Tata a ieșit afară în balcon, să-și aprindă o țigară. De câte ori era nervos, tata apela la câte o țigară. Nu a mai comentat nimic. Nici nu era cazul.

- Dacă nu v-ați săturat asta e, altceva nu mai am să vă dau de mâncare! La revedere!...

Grija lemnelor

         Aveam să am și eu grija asta și nu rareori. În fiecare an. Cum lemnele se terminau câteodată, înainte de vreme, rămâneam în plină iarnă fără ele. Și asta că tata, nu lua destule. Așa că tata, mai aducea, când venea acasă și o geantă de lemne, tăiate după dimensiunea genții. Nu voia să vadă nimeni ce are în geantă. Nu spunea de unde le aduce. De multe ori mai aducea și scânduri învelite în ziare și legate frumos cu șfoară.

 Așa mai aveam și noi căldură câteva zile. Și nu de puține ori mama înarmată cu un ferăstrău mare se chinuia când era singură, să taie câte o loazbă care mai supraviețuise ca prin minune în magazie. Sau apela la scândurile aduse de tata. Și asta o făceam în casă punând loazba direct pe masă. Mă punea pe mine să țin, în timp ce ea trăgea la ferăstrău.

 Odată acesta ”a sărit” și era să-mi taie degetele. Mama s-a speriat și nu a mai insistat. După ce m-a pansat am încercat să o ajut în continuare. Până la urmă după câteva ore reușim să dovedim loazba. Apoi mama se duce cu butucii în magazie și încearcă să le despice cu un topor. S-a chinui o vreme. După o jumătate de oră văd că apare udă de sudoare, dar cu victoria pe față.

A aprins focul. După câteva minute se făcu bine în casă. Și uite așa ne chinuiam la început până s-a mai potolit tata și lua lemne din timp și mai multe. Acu ne mai rămâneau câteva lemne, dar mai ales din cele pe care nici tata nu putea să le dovedească. Și mai ales cărbunii.

De câte ori se termina vara și începea toamna, pe mama o apuca acu grija lemnelor. Trebuiau să se aprovizioneze din timp, dacă iarna vroiau căldură.

Aveam un astfel de depozit de lemne tocmai la marginea orașului. Pe Cereș, sau în Bădălan. Mai era si La Filești. De acolo se aproviziona bunica si nana, dar si tot cartierul I.C Frimu. Era mult mai aproape. Pe atunci era un mic pod de lemn, ce traversa bălțile, Cătușa, Mălina...Mai tarziu l-au demolat si a făcut un pic mai departe un viaduct de beton lat si pentru masini si pentru tramvaie. Făcea legatura dintre oraș și CSG. Azi Sidex.

  Dacă vroiai să fi cât de cât mai în față, sau să și speri, că vei veni cu lemne acasă în ziua respectivă, trebuia să te scoli cu noaptea în cap. Uneori se mai făceau și liste.

Sau te înscriai la un ghișeu până la nr 10. Ce depășea, te programa pentru a doua zi, sau alte zile viitoare. Dacă aveai ghinion trecea și o săptămână până îți venea rândul.

Câteodată se terminau și lemnele. Așa că voiai, nu voiai, așteptai. Câteodată mai și ploua.

Așa că tata aștepta vreo două zile până credea el, că se vor usca lemnele, apoi cu noaptea în cap, o pornea la depozit. Dar și acolo așteptai până îți venea rândul. Erau foarte mulți căruțași. Erau și mașini. Dacă luai o cantitate mai mare de lemne și nu încăpea în căruțele lor, îți dădea o mașină sau două - ”camion” cum spuneau ei. Depindea de la caz la caz.

Aproape de ora 12, văd că apare și tata cu lemnele. Câteodată lua, cum le spunea el: ”loazbe”. Alteori tăiate sub forma de ”butuci”. Dacă nu mai avea bani să le dea și la tăiat, se apuca singur să le spargă în curte. De multe ori când era plecat, eu din urma lui, luam și despicam lemnele mai ușoare și în special cele de brad sau esență moale. Tata nu prea voia să mă lase. Zicea el că să fiu atent.

Odată într-un an pe când mă îndeletniceam cu această muncă, când am ridicat toporul, un lemn a căzut pe spinarea mea, iar altul era să mă lovească în cap. După ce făceam o grămadă consistentă, mă apucam să le car înăuntru în ”magazia” noastră. De multe ori mă mai ajuta și mama, dar nu prea se omora. Probabil că avea și de ce.

Când venea tata și vedea ce harnic am fost, mă felicita. Și mă ”premia” cu câte o înghițitură de rom. Era bun și nu prea. Era cam tare și avea un gust specific. Nu prea il agream. Mama când vedea zicea:

- Da, învață-l să bea!

De când demolase Berdan, ”șandramaua” aveam mai mult loc în curte și în fața geamului nostru. Aveam și eu o priveliște mai mare de admirat. Înainte nu se vedea toată curtea din cauza magaziei ruinate. După ce descărca mașina sau căruța, începea misiunea mea. Trebuia să car toate lemnele în curte, tocmai în spate. Dacă erau ”loazbe”, le căram împreună cu tata, apucând de câte o parte și alta si le duceam în fața ușii. Ca să fie mai aproape când trebuia să le cărăm înapoi în stradă, pentru a fi tăiate cu mașina.

A doua zi, tata chema niște oameni, care se ocupau cu tăiatul lemnelor pe atunci. Era unul ”Ungureanu”. Avea o mașină de tăiat lemne. Era echipată cu un motor în doi timpi pe benzină. Același motor îl folosea și la deplasarea ”căruței de fier”, cum o numeam eu pe atunci.

Când se deplasa făcea o mare gălăgie. Și mai ales până sosea la noi în poartă din cauza pietrelor mari de râu, cu care era pavată strada. Dar mare gălăgie făcea și când tăia lemnele. Atunci se adăuga și zgomotul motorului. La priza de putere era cuplat o fulie pe care era una sau două curele de transmisie din piele. Una era cuplată la un mecanism cu bielă manivelă, ce se termina cu o piesă ca un topor. La aceasta, se despica butucii rezultați. Iar la a  doua, era cuplată la o pânză de ferăstrău, de tip bandă fără sfârșit. Așa că la una un om, reteza ”loazbele”, iar al doilea om lua butucii si le despica la celălalt dispozitiv. Și lucrau așa până terminau.

După plecarea lor, trebuia să car toate lemnele în ”magazia” din spatele casei. Iar tata le aranja în magazia improvizată din spatele casei, unde vara era ”bucătăria” mamei. Eu căram lemnele, cu un coș de nuiele. După ce terminam cu lemnele mama îmi dădea o găleată de fier și căram cu ea cărbunii. Le duceam la tata. El stivuia frumos lemnele pe rânduri. La două rânduri de lemne tata, lăsa câte un loc gol, unde deșerta cărbunii aduși de mine.

Uneori lua cărbuni vraf. Lignit sau turbă. Aceștia erau de o proastă calitate. Aveau multă piatră, sau obiecte care nu ardeau și rămâneau blocați în sobă.

Ce se mai chinuia mama mereu cu ei dimineața, când scotea cenușa din godin. Aceasta era o sobă pentru cărbuni. Pe aceasta o foloseam după ce mama termina mâncarea la soba ei, după care ”muta focul” la godin. După ce mai punea câteva lemne, pentru jar, punea peste el, cărbuni.

După ce începea să ”duduie” godinul, că uneori se înroșeau și burlanele, se făcea imediat cald în casă. Și îl întreținea până ne culcam. Câteodată când mama vedea că sunt roșii burlanele, fugea în săliță speriată. Dar tata nu se sinchisea. El avea pregătită cutia cu sulf – (pucioasă), după sobă, care ar fi folosit-o pentru orice eventualitate. Și eu stăteam cu frică, ca să nu se aprindă coșul sau podul.

De aceea tata prefera să ia cărbuni ”oușoare” sau cum le mai ziceau ”brichete”. Aceștia erau mai buni. Aveau și o putere calorică mai mare și nici nu făcea multă cenușă. Nu trebuia să pui multi in sobă. În schimb făcea multă funingine și înfundau mai repede burlanele. Motiv să fie scuturate mai des. Și mai ales de mine. Era mare belea atunci. Îmi înghețau mâinile pe burlane. Câteodată mă mai ajutau și ei, care erau acasă. Cu 5-6 bucăți de cărbune, făceai căldură, de te dezbrăcai. Așa că lemnele noastre, ori că erau butuci, ori că erau loazbe, tot trebuiau tăiate.

La fiecare mie de chile de lemne, dădeau câte două sau mai târziu chiar și câte trei mii de chile de cărbuni. Tatei nu-i prea convenea. El suferea și cu inima și nu-i făcea bine fumul de cărbuni. De aceea scotea hârtie de la medic, ca să-l scutească de o mie de chile de cărbuni. În locul lor îi dădea o mie de chile – ”bracuri”. Deșeuri de brad sau de altă esență, de la fabricile de mobile. Între timp mai mă ajuta și tata cărând și el lemne. Eu cum umpleam câte un coș de nuiele, îl ridicam și, punându-l pe burtă îl duceam înăuntru.

Mama nu prea se omora la capitolul ăsta. Mai mult de formă lua și ea câte un butuc, sau câte un coș care avea numai lemne de brad. La urmă, eu eram tot numai praf de cărbune. Eram mânjit peste tot. Și pe mâini și pe față și pe picioare. Când căram lemne mama îmi dădea pantaloni scurți. Asta ca să nu-i murdăresc pe ceilalți.

Niște băieți din fața porții noastre, de la Nr. 9, ieșiră afară în stradă. Când m-au văzut, că eram ca un drac, au făcut mare haz de mine. Eu nu prea eram încântat de asta. Iese mama lor și după ce îi bagă înăuntru, aud primele strigăte. Cred că nu era zi să nu aud pe unul din ei, sau chiar pe amândoi, țipând și plângând în urma unei bătăi, pe care le-o administrase, mama lor. Auzeam și parcă mă vedeam pe mine în postura lor. Și parcă sufeream și eu odată cu ei. Credeam că numai eu luam bătaie. Dar văd că o mai luau și alții pe cocoașă. Cred că era ceva general. Era o datină, un obicei... – prost!

În timp ce căram lemnele tata se mai ”stimula” din când în când, cu câte un ”șnaps”. Spunea el, că să mai prindă putere. Ca la basmul ” Făt-Frumos din lacrimă”. Avea o damigeană cu vișinată, de zece litrii, pregătită cu o lună-două în urmă, când era sezonul vișinelor. Acum apela la ea. Avea mai multe motive. Tata își pusese într-un pahar mai mare. Îl văd că ia un păhărel mic de lichior și îmi pune și mie în el. Așa că apelam și eu la el după câteva ”curse”. Luam câte o înghițitură la fiecare două trei ”curse”, ca să prind și eu putere!

În timp ce căram lemnele, și tata avea treabă înăuntru, mă mai autoserveam și singur. Dar nu-l umpleam, ca să creadă tata ca nici nu-l terminasem. Îmi plăcea ca era dulce. Da! Dulce, dulce dar te aduce!

După ce terminam câte un păhărel, începea să se facă simțit efectul lui. Așa că atunci umpleam mai cu sârg coșul. Dar când încercam să mă ridic în picioare, veneam într-o parte. Mama când mă vedea zicea:

- Pune și tu mai puține. Ce l-ai încărcat așa? Te-ai urcat și cu picioarele?

De multe ori râdea și madam Berdan, care ne urmărea de pe bancă.

Strada se murdărise și de lemne și de rumeguș și de praful rezultat de la cărbunii deșertați din mașină. Asta pentru ca unii se si spărgeau. Dacă vroia să mai treacă o mașină pe strada noastră, când vedea lemnele dădea înapoi. Dar odată tot a trecut o mașină. A încălecat cealaltă bordură și ne-a strivit o parte din cărbuni, drept care tata i-a administrat și lui câteva cuvinte nu prea ortodoxe. Dar șoferul nu cred că a auzit. Și-a văzut de treabă. Așa că acu aveam grijă să eliberez cât mai mult jumătatea de stradă pentru mașini. La urmă, noi strângeam praful rezultat. Îl foloseam și pe acela. Puneam în pungi de hârtie câte puțin și după ce se aprindea bine soba, puneam în ea câte o pungă. Și unde nu începea să ”duduie” soba.

Tata stătea cocoțat pe câte un scaun, iar eu îi dădeam lemne la mână. El le așeza frumos și nu vedea ce îi mai aduc eu. Iar la urmă când se terminau lemnele, eu îi mai dădeam câte o surcică. Iar el zâmbea.

- Gata sau terminat! zic eu.

După ce terminam de cărat, trebuia să facem și strada și trotuarul lună. Aici mă mai ajuta și mama la urmă. Ei îi revenea sarcina de a termina curățenia străzii. Că era vai și amar dacă am fi lăsat așa. Nu mai aveam zile bune cu madam Berdan.

Peste câțiva ani, când aveam să râmân singur numai cu tata, m-am apucat de  tăiat și eu lemnele, gândind că il mai scuteam pe tata de niște bani. Când a venit seara acasă, s-a bucurat. În două zile le-am terminat, asta că atunci când venea, după ce mânca, mă mai ajuta și el. Lui îi lăsam pe cele mai grele si ciotoroase, pe care  nu puteam eu să le sparg singur. Așa că, cu două topoare treaba mergea lesne. Peste alt an și ultimul, avea să i se tragă tatei de la aprovizionarea cu lemne, când plecase dimineață la depozit, iar pe drum cineva îi șterpelise portofelul cu cei 5000 de lei pentru lemne, împreună cu toate actele lui. A făcut un șoc la inimă, inimă ce nu se mai descurca bine cu ea. A apelat la economiile mele. Pe atunci lucram câte trei luni pe vară, în vacanță, la SPIACT. Și am făcut asta timp de 5 ani, până am terminat liceul CFR.

Îngrijirea casei

În altă zi, mama m-a luat la piață și cumpără vreo șase kilograme de var, pe care tot eu l-am cărat acasă. Ajunși acasă, răstoarnă varul întro găleată de fier de 10Kg. Apoi îl stinge cu apă fierbinte, adăugând în continuare apă rece, puțin câte puțin. Trebuia să aibă grijă, că te împroșca varul când începea ”să fiarbă”. Când era aproape gata, mama completa găleata cu apă rece până sus. După ce se răcea, mama îl mai lăsa așa vreo 2-3  zile.

- Mâine mă apuc de văruit, zice mama întro zi.

- Iar văruiești? întreabă tata.

Nici el nu era prea încântat de capitolul ăsta.

- Ce vrei? Toți pereții și tavanul sunt negre de fum. Numai tu cu țigările tale.

- Gata! ai și găsit motive. Țigările mele!...

- Păi da!... Nu se lăsa mama. Fumezi toată ziua ca un turc.

Adevărul că asta cam așa era. Toată ziua fuma. Dacă ziua mai ieșea afară în balcon, în schimb noaptea, fuma câte două pachete de țigări în casă. Mai târziu avea să ajungă și la trei pachete pe zi. Nu știu ce înțelegea el din țigările alea. De mine nu s-au prins tigările. Îmi ajungea cât fum inhalam zilnic de la el.

Odată la un chef, când eram mic, încercase să mă învețe să fumez, spre disperarea mamei, care îmi făcea semne pe la spatele tatei. Dar cum ordinul era ordin... Când am încercat să trag în piept fumul cum mă învățase el, spunând ”uite mama”, știu că am început să tușesc și de atunci i-am spus că nu-mi mai trebuie. Eu așa ceva, nu pun în gură, în viața mea! Și nici nu am pus.

Și pentru mine cea mai mare pedeapsă, era ziua în care mama se apuca de văruit. Știam ce mă așteaptă. Și asta o făcea în fiecare primăvară. De multe ori zilele erau mohorâte.

 În timp ce văruia, stăteam în sală şi mă uitam întristat afară. Intocmai cum era și vremea. Tata pleca de dimineață, iar eu mă chinuiam singur cu mama la toate celea. Şi la cărat şi la aşezat înapoi. Îi trebuia trei zile ca să văruiască toată casa. Câte o zi de fiecare cameră.

 Și timp de trei zile stăteam cu toată casa întoarsă pe dos. Începea de obicei cu camera noastră, unde dormeam eu cu mama. Apoi continua cu camera tatei. La sfârșit se apuca și de sală, sau camera de la intrare. Aceasta era lungă de șase metri. Pe o parte se găseau două uși care dădeau fiecare în cele două camere.

 Cele două camere mai aveau și câte două ferestre ce dădeau și ele în sală. Dar mai aveau și câte alte două ferestre ce dădea afară în curte. Pe una din ele, cea de la camera tatei, o amenajase ca bibliotecă. Puse niște rafturi pe care așezase cărțile. Avea si ferestre cu geamuri.

Când voia să ia o carte din ”bibliotecă”, deschidea geamul. În partea cealaltă, la camera noastră aveam și eu amenajate rafturi dar pentru cărțile și caietele de la școală. Pusesem despărțituri și etichete scrise cu numele obiectelor de studiu.

Vrând să mai câștige timp, mama se ruga de tata de cu seara, ca să mai mute din obiectele mai grele. Mama se apuca să golească dulapurile și alte obiecte de mobilă și le puse într-un lighean mai mare. Era toată sticlăria: pahare, căni, farfurii, bibelouri... etc.

După ce pleca tata, noi demontam patul și îl scoteam în sală. Era simplu. Era metalic și se desfăcea repede. Era din trei părți Erau două tăblii mari și două laterale de legătură. Pe ele erau așezate în niște ochiuri, niște vergele metalice îndoite la capete. Pe acestea se așeza o placă de tablă cu orificii.

 Peste tablă se așeza două saltele mai mici, umplute cu paie. Când se uneau erau cât patul. Deasupra urmă o pătură și o altă saltea cu lână sau vată, plus lenjeria. Apoi plapuma și pernele. Așa că de pat am scăpat repede. Mai rămase masa care o folosea mama la cățărat pe sus. Până se apuca de văruit eu stăteam cuminte în hol ”păzind” lucrurile. Vorba vine. După ce ”dregea”, lăsa să se usuce o oră. Cum mai ieșea pe afară după una, alta, madam Berdan care nu-și părăsea postul, o întrebă:

- Da ce, oare nu te-ai apucat de văruit?

- Ba, da! zice mama.

- Vezi cum văruiești și ce culoare dai, că cei dinaintea ta, au vopsit-o în albastru și mov închis. De parcă, când intrai în casă, nu spuneai că intri în casă, ci într-un cavou.

- Nu-ți face griji! Eu dau cu bleu și vernil, zise mama.

- Așa! Să nu-mi faceți țigăneală, zice ea mai departe.

După ce se usucă dresăturile, mama începe sa dea prima mână cu var. Dacă nu-i plăcea cum ieșea, mai dădea o mână de var. Dar nu-i plăcea niciodată. Așa că mai dădea o mână. După aceea dădea culoare. Acu vernil.

După ce se usca venea misiunea mea. Asta nu-mi plăcea. Trebuia să stau cu mâna întinsă în sus cu o ceașcă mică în care mama preparase vopseaua pentru dungă. Din când în când muia o pensulă în ceașcă și dădea în continuare dunga. Ca la un moment dat începuse să mă doară mâna. Și schimbam mâna mereu. Cum dunga veche se mai vedea mama dădea peste ea. Punea o riglă de lemn pe perete și tragea linia.

Uneori, nu ieșea chiar așa de dreaptă. Când vedea că strâmb din nas, îmi zicea:

- Dacă nu-ți place dă tu mai bine!

Așa că după ce termină, mă apucam cu mama să cărăm toate lucrurile la locul lor. Așa că atunci când tata venea seara, era totul gata. Nu-i vorba că atunci întârzia mai tare, știind ce e acasă. Ca să scape și de treabă. După ce terminam de așezat într-un târziu apărea și tata, bine dispus. Mama îl întreba mai mult de formă:

- Ei îți place?

Bineînțeles că îi plăcea. A doua zi urma camera lui. Și aici mergea demolarea cât de cât mai repede. Și el avea același model de pat. Numai că a lui era mai cu moț. Era prevăzut cu bare de alamă foarte bine lustruite. Iar la un capăt, aveau montate bile. În cameră mai rămăsese un șifonier și un scrin. Pe astea, mama numai le mișca puțin. Scrinul folosind-ul și drept masă pentru a se urca. Până seara era gata și camera lui. Pe a lui o făcuse bleu. A treia zi îi venii și rândul sălii. Mută iar toate lucrurile în cele două camere! Asta era cea mai mare. Dar și pe asta o termina mama până seara. Asta o făcuse un galben deschis. La urmă a chemat-o pe madam Berdan să-i arate cum văruise. Iar madam Berdan, a rămas foarte încântată.

Și asta se repeta aproape în fiecare an. Rareori trecea un an și mama nu văruia. Ori nu avea chef, ori nu era cazul. Într-un an tata își ia concediu. Mama încercând să profite și de existenta lui zice:

- Bine că ți-ai luat concediu să mă ajuți și pe mine la văruit, face mama.

- Da ce, tu crezi că eu nu am ce face altceva în concediu, decât să te ajut pe tine să văruiești? zice tata bosumflat.

- Hai de mă ajută și pe mine, că nu mai pot. Întro zi am să mor, se văită mama.

- Bine! face tata mâine mă duc la șefu și îi spun să-mi amâne concediul la vară. Mă duc la lucru.

- Așa deci! zice mama, preferi să îți amâni concediul decât să mă ajuți și tu pe mine.

Eu mă bucuram că tata stătea acasă, că mai scăpam și eu de corvoadă, dar si de bataie. dar trebuia sa am grija și cu tata. Nu trebuia să intind prea mult coarda.

Până la urmă s-a răzgândit și a acceptat să o ajute pe mama. Așa că iar o luam de la început. Când a ajuns la trasul dungii, tata a oprit-o.

- Nu așa stai să-ți arăt eu cum se face.

După ce vărui și cu var clorat, tata îi cere vopseaua de var. Apoi ia o șforicică și o udă nițel. Apoi o introduce în acel praf. După care el se urcă pe un scaun la mijlocul unui perete și pe noi ne pune să ținem întins sforicica la ambele capete ținând-o cu un deget de capăt. Când am întins suficient de tare, tata trage de sforicica cu un deget, apoi îi dă drumul pe perete. Ca rezultat, s-a obținut o linie de vopsea continuă și dreaptă. Apoi am repetat aceeași operație și la ceilalți trei pereți.

- Ei acum suie-te și trage dunga după aceste linii, zice tata.

- Nu vrei să o tragi tu? zice mama. Dacă tot te-ai apucat fă treaba până la capăt.

- Of, tot eu, zice tata dezamăgit. Dă încoace.

Văzând că mama îi pusese într-o ceașcă niște vopsea de var, zice:

- Nu asa...!

Apoi coboară și ia o cutie mică de tablă de la o conservă de bulion. Îi dă două găuri și leagă o șfoară, un fel de toartă mai lungă și o petrece după gât. Pune în ea vopsea și se urcă pe scaun. Acum nu-i mai trebuia ajutor. Scăpasem de acest capitol ca să stau iar cu mâna întinsă. Cu o mână ținea linia lipită de perete, iar cu cealaltă mână, muia pensulița în cutie, din când în când. Mama rămâne surprinsă de ingeniozitatea tatei.

- De ce nu mi-ai spus până acu să fac și eu așa? Sau te puneam pe tine să-mi dai dunga. Ia de acu să dai dunga mereu…

- Păi dacă nu m-ai întrebat? zice tata.

- Păi pe cine eram să întreb? Ce tu stai vreodată acasă când văruiesc eu?

După ce termină un perete, tata dă să se dea jos spunând:

- Hai ai văzut cum se face, poți continua tu...

- Hai termină tu dacă tot te-ai apucat. Tot e camera ta, zice mama ca să-l convingă.

- Bine! zice tata numai asta că e camera mea. La a voastră nu mă bag. Aia să v-o faceți singuri.

După ce termină de tras dunga, se dădu jos și își admira opera.

- Hei cum vă place dunga mea?

- Foarte frumoasă, zice mama. Mai bine ți-ai face pomana până la capăt.

- Nu! zice tata. Am spus nu!

- Bine, oftă mama. Iar trebuie să mă cațăr pe sus. Nu-mi este de ajuns că stau cu capul în sus și îmi intră și var în ochi, mai încercă odată mama.

- Lasă că la noi trag eu dunga. Am văzut cum trage tata, zic eu.

- Ei vezi? Uite, trage Bebi dunga! zise tata uitându-se la mine zâmbind, bucuros că scăpase.

A doua zi tata dispare de dimineață. Unde? Nu știa nimeni? Așa că mama s-a apucat iar singură cu mine să văruim și la noi. Când termină, mama îmi pune în brațe cutia cu vopsea.

- Poftim! Să văd ce ispravă faci! Poate nu o să-mi placă cum tragi dunga că ăla ești. Îți pun și bidineaua în mână...

- Păi da, dar cine ne trage reperele?

- La asta nu m-am gândit zice mama. Măcar să nu fi plecat să ne tragă el reperele.

- Lasă că facem altceva, zic eu, venindu-mi o idee.

- Ce idee ți-a mai venit.

Mă duc și aduc o riglă.

Iau măsura până la vechea dungă și apoi din loc în loc fac semne încet cu un creion. Apoi unesc liniile rebele, obținând o linie continuă. Mama se minună de invenția mea.

- Bravo! zice ea. Uite că o să ne descurcam și fără tat-tu!

După ce am însemnat toți pereții mi-am pus cutia în gât și suie-te pe masă. Când am început să trag linia am cam apăsat tare și cum avea si multă vopsea pe ea, s-a prelins niște vopsea în jos. Motiv ca mama să mă certe:

- Ei fii atent! Nu apăsa așa tare și scutur-o bine...

După câțiva metri am mai câștigat experiență. Până într-un final termin. Apoi am luat o lama de ras și am ras încet surplusul de vopsea. Acum îmi admiram și eu opera chiar dacă prin unele locuri vopseaua nu prea avea continuitate de nuanță. Dar mama a zis că merge. Când a venit tata tocmai seara s-a minunat și el de ideea mea. Am repetat experienta ziua următoare și în sală. Aici jumate de camera a făcut-o mama și restul eu. Așa am învățat să pictez și pe pereți. Asta era să mă ajute mai târziu când eram să fiu și eu la casa mea. Oricum scăpam relativ mai repede, că nu puneam și ”rol” Adică tapet. Era pe vremea aia o modă din asta. Noroc că madam Berdan nu avea pretenții așa de mari.

Cum casa era veche, nici acoperișul nu stătea bine. Tabla de pe casă era veche și ruginită. În partea camerelor de la madam Berdan, tabla era schimbată. Numai la noi nu voia să o schimbe sau să o cătrănească, zicând că e problema chiriașilor.

- Dacă vreți să nu vă plouă în casă, aranjați tabla.

Tata se supăra și încerca să-i explice lui Berdan:

- Casa este a matale, nu a noastră.

- Da, și ce? Eu stau în ea? voi stați. Așa că reparați.

Nici nu a vrut să audă.

Când se termina iarna și începea să se topească zăpada de pe casă, aveam și noi probleme cu plafoanele. Mereu cădeau în cele două camere. Pe hol nu! Aici era bună tabla. Tata trebuia să se suie des în pod ca să schimbe, sau să mai adauge alte vase în care să curgă apa de ploaie. Nici nu mai avea ce să pună la un moment dat. Așa de mult ce se înmulțiră găurile. Unele vase le mai punea și greșit, așa că ne trezirăm iar cu apă în casă.

Țin minte, într-un an, prima dată când ne-a căzut plafonul în camera tatei, eram mic pe atunci cred ca aveam 4 ani. Afară era un început de primăvară. Sau mai bine zis o iarnă târzie. Zăpada se topea totuși văzând cu ochii, dar și în pod îngălbenind plafoanele. În acea zi tata și mama plecase undeva. Eu eram în pat în camera mea. Era spre amurg. În timp ce mă jucam eu așa, aud un zgomot puternic în camera de alături a tatei. Îngheț! M-am speriat grozav. Inima începu să-mi bată cu putere. Dar nu am avut curaj să întru dincolo în cameră, să văd ce e. Târziu când au venit și ei acasă, eu încercam să spun mamei că am auzit un zgomot, la tata în cameră. Dar nu am mai apucat. Când a intrat tata a exclamat:

- Uite Mimi ce e aici!

- Ce–i? întreabă ea.

Când intră și mama, vede tragedia.

Eu din spatele ei curios și eu. O bucată de tavan de aproape un metru pătrat se desprinse din plafon căzând direct pe patul tatei. Pe deasupra mai și curgea și apă colorată de pământul galben cu care era lipit plafonul murdărind lenjeria. Se vedeau șipcile goale. A doua zi a chemat-o pe Berdan și ia arătat opera. Madam Berdan a ridicat din umeri zicând:

- E partea voastră! Fă să nu mai îți plouă în casă. Ce vrei să mă urc eu? Urcă-te pe casă și repară!

O vreme tata nu a mai vorbit iar cu ea.

S-a urcat tata în pod și a mai pus alte cratiți si oale provizoriu. Când te uitai în sus ziua, se vedea cerul prin găurele cât paiul de chibrit prin tabla veche.

În alt an, stăteam seara în camera noastră toți trei și vorbeam de una de alta. Afară începuse să plouă. Când deodată se aude un pârâit. Săriră-m în sus toți speriați. Începuse să curgă apă chiar pe firele electrice, în fasungul cu bec, în timp ce lumina era aprinsă. Apoi cade abajurul cu tot cu bec de sus și rămânem și pe întuneric. Tabloul de siguranțe era în casa Lubiței. Ea nu se afla în oraș. Așa că tocmai dimineață s-a rugat tata de Berdan, să-i dea voie să schimbe siguranța la tabloul din casa cealaltă.

Mama a apelat la lampa cu gaz, în seara aia, ca de obicei. Asta că se lua frecvent lumina. În anexa noastră, nu fusese tras, curent electric. De la Berdan nu puteam trage că nu voia să împartă consumul nostru cu ea. Așa că am tras lumina de la casa Lubiței. Nici instalația electrică nu era de calitate și conform STAS și mai ales PSI. Era aparentă și se întindea fire pe toți pereții. Mă mir că nu am luat foc până atunci. Mai ales că, aveam să constat mai târziu, că nici instalația nu corespundea, era subdimensionată și nici cablurile nu puteau să suporte 220V. Tata nu se prea pricepea la electricitate.

Tot eu aveam să o pun la punct mai târziu. Și la ușa pe unde intra mama la ”bucătăria”de vara, sau magazie, era un întrerupător care avea o parte metalică ca un șurub pe el. Tot tata îl montase mai demult. Așa că de câte ori cineva voia să aprindă lumina și la bucătărie, mereu era ”scuturat” când atingea ”șurubul”.

Și asta mereu până într-o zi când am schimbat tot eu întrerupătorul, înlocuindu-l cu altul nou. Și nu de puține ori m-a scuturat și pe mine. Avea să mă pregătească pentru mai târziu. Să-mi învețe corpul cu curentul electric. Făcea și asta parte din antrenament.

Asta i-a determinat pe ai mei să strângă cureaua și de unde aveau, și de unde nu aveau, au reușit să cumpere niște smoală și să cătrănească acoperișul pe partea unde locuiam noi. S-a suit tata și a petecit tabla, cu cârpe muiate în catran. Și era să o facă dacă nu la un an, mâcar la doi ani. Apoi a smolit toată suprafața nostră. După care arunca cu nisip, peste partea cătrănită. De atunci nu a mai plouat în casă.

 Și asta aveam să o fac și cu tata, din doi în doi ani, până m-am mutat de  la madam Berdan.

Dar grija mamei cu văruitul nu avea să se termine aici. La câțiva ani odată, mai văruia și pereții de afară, cât ținea ușa la intrare la balcon si pereții de la camera tatei. Noroc că era numai unu și acela cu fereastră. Numai că madam Berdan punea  pe cineva să-i văruiască peretii casei ei, dar cum acestia erau galbeni, mamei, ii trebuia mult până să dibăcească culoarea. Nu de puține ori primea reproșuri de la madam Berdan, privind nepotrivirea culorii.

Odată mama puse prea mult roșu în vopseaua de var și culoarea tindea mai mult din galben spre roz. Bineînțeles că a primit reproșuri de la Berdan.

- Ce e țigăneala aia? Altă culoare nu ai găsit să dai?

- Astă culoare am avut! zise mama.

Și avea de ce să-și facă griji că peretele ei fiind galben, se observa diferența. Dacă era și tata mai comenta și tata:

- Ce e coană mare, nu-ți place?

- Păi sigur că nu-mi place. Ce e țigăneala aia. Roșu?

- Pai când mai vărui la matale, să-mi dai din ce a rămas de la matale și dau și la mine.

- Păi așa să faci, hă, hă, hă, râdea madam Berdan

După ce termina de văruit la noi, tot nu scăpa. Se muta la tanti Lili, respectiv bunica.

Vine nana întro zi la mama și se roagă de ea, să o ajute pe Lilica să văruiască.

 La început, mama nici nu a vrut să audă.

- Ce eu să mă caţăr pe sus şi să-mi cadă tot varul în ochi şi ea să stea bine mersi cu p...în mână și să se uite la mine? Să văruiască singură!

Până la urmă la insistenţele bunicii şi a nanei care se oferise şi ea să o ajute, şi-a călcat și mama pe inimă. Şi bunica era foarte convingătoare când voia, că se muiau şi pietrele...cu plânsul ei. Şi vreo câţiva ani le-a văruit şi lor. Noroc că nu văruia des, ci la câţiva ani o dată. Cum casa era veche, şi treceau mereu pe stradă toată ziua tancuri de la o unitate militară din apropiere, se crăpase toţi pereţii. Dar și între pereți la încheitură şi mai ales plafonul.

De câte ori treceau tancurile, bunica ieşea repede afară, că se cutremura toată casa şi îi era frică să nu cadă casa peste ea. La plafon lucra mama căţărată pe masă şi eu îi ţineam cutia cu ghips la dres, sau cutia cu var când văruia. La urmă dădea şi cu rolul punând tapet. Era la modă pe vremea aia. Alte ori, au mai pus și câte o femeie pe care au plătit-o. Iar rolul la dat singură tanti Lili, cu o pensuliță mâzgâlind pe perete o formă șerpuitoare care a repetat-o pe toți pereții. Că râdea mama de tapetul ei. Dar ce conta era tapet.

Cu toate astea, avea să aibă întro zi o mare pagubă. Avea să se prăbușească un perete de la o cameră din curte.

Dar nici bunica nu scăpa de grija smolitului acoperișului casei. Cum casa era acoperită cu carton, trebuia anual, dacă nu la 2-3 ani cartonul smolit. Când era mai tânără, bunica se mai suia ea pe casă și cum putea, cum nu putea și o rezolva. Dar de când își rupsese bazinul, întro iarnă, alunecând pe gheață, nu mai putea nici să meargă, darămite, să se mai și suie pe casă.

Așa că apela la diverși vecini sau oameni, contra plată.

 Întro zi vine un vecin, tanti LIli fiind plecată,  și se apucă să topească smoala cu un foc improvizat sub un măr scund. Cum focul se întețise, omul fiind plecat, a luat foc cazanul cu smoală, ridicându-se flacăra tocmai sus, pârlind și coroana mărului. Se speriase tare atunci bunica. A țipat după om care a venit repede și a stins cazanul. Zicea bunica că de atunci o durea inima. Tot ce se poate. La vârsta ei, nu era bine să se joace cu focul. Aveam să trec și eu prin asta când am rămas la casa mea. Nici eu nu aveam să scap de asta.

De ce toate mi se-ntâmplă numai mie?

I.

Am cravata mea, sunt pionier,

Și mă mândresc cu ea, sunt pionier!

Flutură în vânt, zălog și legământ,

Întâiul meu cuvânt de pionier...

II:

Am cravata mea, sunt pionier,

Și mă mândresc cu ea, sunt pionier!

Mâine - brigadier și șef de șantier,

Chiar dacă azi sunt numai pionier...

III:

Am cravata mea, sunt pionier,

Și mă mândresc cu ea, sunt pionier!

Cu tine nu mă joc și n-o s-o fac deloc,

Eu doar defapt mă joc cu pionieri...

Pionier... Pionier...

La la la la la la,

La,la,la,

Sunt pionier!

Ăsta era cântecul nostru de pionieri pe care nu aveam să-l mai uit niciodată.

Dar nici prima zi, când tovarășa Barbălată, avea să-mi lege, nu cu puțină emoție din partea mea, cravata roșie de pionier.

Cam prin clasa a II-a, începuse să ne facă și pe noi pionieri. Primele serii de pionieri era din rândurile celor mai buni. Apoi urmau și seriile noastre mai mediocre. Mie mi-a venit rândul în seria a III-a, împreună cu Ilie și Petrea. Știu că am tras-o tare și pentru asta. Am fost amânat de trei ori într-o săptămână. Și asta că nu i-a plăcut tovarășei cum am scris ”Angajamentul”. Trebuia scris frumos și caligrafic.

Se oferă tata să-l scrie. Ei, dar nici așa nu i-a plăcut. După care tata apelează la serviciile unui coleg de servici care scria foarte frumos – caligrafic. Abia acu i-a plăcut și învățătoarei. Așa că într-o zi ne aliniază în fața clasei pe toți trei și ne pune să rostim ”Angajamentul” Nu îl mai știu toate cuvintele, ce-l cuprindea. Parcă ceva de genul ăsta: ”Eu cetățean al României, mă angajez, să port cravata mea roșie de pionier... Era ceva cu jurăminte: Jur sa învăț ... jur să fac ... mă rog... Și dacă nu respectai ce ai jurat îți scotea ochii în fața clasei desigur, sau detașamentului școlii. Ba mai mult te putea și scoate din rândurile pionieratului.

După care, tot ea ne-a legat la gâtul fiecăruia, cravata roșie și s-a pozat și cu noi. Păcat că nu mai am acea poză cu tovarășa. Dar mai am totuși o mică amintire făcută de tata, cu un aparat de fotografiat - ”Agfa” nemțesc, în curte la madam Berdan, lângă un cais mic, îmbrăcat cu cămașa albă, iar la gât purtam cravata roșie de pionier. Apoi ne-a înfipt câte o insignă în piept, care apoi după un an s-a schimbat cu una cu tricolor.

 Aveam acu de treabă. Trebuia să mă mai leg la gât si cu cravata, motiv pentru mama, de a mai găsi alte motive de a mă scărmăna, sau să mă ciufulească, câ nu reușeam să fac nodul.

După mine a mai urmat încă două serii de câte trei respectiv de patru.

Lui Țuțu i-a venit rândul târziu, chiar la urmă, când începuse clasa a IV-a, cu încă doi băieți. Ei  fuseseră ultimii din clasă la învățătură, după opinia tovarășei.

Apoi la începerea orelor ne puneam să cântăm ori imnul, ori cântecul de mai sus. Și multe alte cântece revoluționare, pentru pionieri. Acu intrând în rândurile pionierilor, trebuia să dau exemplu și la comportament și la învățătură. Se făceau acu și mai dese ședințe, unde tovarășa împreună cu șefa clasei, Mogoș, ne ținea morală, când mai luam și câte o notă proastă. Iar noi la urma ne luam angajamentul că ne vom îndrepta notele. Uneori le mai îndreptam dar alteori...rămâneam numai cu angajamentul. Și iar se lăsa cu ședință de dirigenție.

Parcă țin minte că unul a spart gheața în privința asta. Și trebuia să-ți fie tare rușine! Era un lucru foarte important. Pășind în rândurile pionierilor, trebuia să devii alt om. Mai corect, mai civilizat, mai harnic,mai înțelept, mai disciplinat… Disciplina era la putere. Și nu de puține ori se organizau activități instructive de pionierat, în a dirija pe alții pe făgașul bun. În a le arăta noul drum. Mulți erau prinși la abatere și erau ”pedepsiți” cu morală în fața clasei s-au a școlii. Se organizau și echipe pentru corectarea din mers, a unora la învățătură. Dar tovarășa mai adăuga ca pedeapsă și nelipsita ei linie specială, pe care multe spinări sau palme o încasase.

Nu-mi amintesc de la clasa noastră, să fi scos pe cineva din pionierat. Se străduia, din răsputeri șefa clasei Mogoș, să devenim alți oameni. Unii primeau avertisment.

La fiică-mea peste ani aveam să revăd și eu acea scenă cu emoție.

Dar asta nu însemna la unii, că dacă ești făcut pionier, trebuia să fii si cuminte. Nu! Ca dovadă că bătăile din recreație continuau nestingherite. Din când în când vreo tovarășă mai drăcoasă ne aducea la realitate, pocnindu-ne la întâmplare din mers. Chiar și Directorul școlii, avea acest obicei. El umbla ”înarmat” cu câte un băț, ascuns în mânecă, iar când ajungea la câte un grup mai ” petrecăreț, scotea ”bagheta magică”, dând în stânga și-n dreapta. Mulți scăpau cu fuga, rămănând cei nevinovați, pentru a o încasa.

Întro zi, pe când mă aflam într-o recreație la școală, am avut o altercație cu un coleg din altă clasă. Mă jignise cu un cuvânt, referitor la origini. Eu nu prea suportam așa ceva. Am ripostat și eu la rându-mi. El s-a aplecat și luând o piatră de pe jos – că erau destule pietricele mici de râu în curtea școlii - a încercat să mă lovească cu ea. Eu pe atunci eram mai sprinten. Mă feream cu ușurință. Greu mă putea ochi cineva. Și asta dacă era unul sau cel puțin doi. La capitolul ăsta stăteam bine.

Când am văzut că el, se chinuia să mă ochească, ce mi-am zis, stai să-ți arăt eu cum se ochește. Și luând o piatră de jos, am aruncat-o în direcția lui. În acel timp, între piatră și el, se interpuse un alt coleg. El se dădu, în spatele lui. Mi-am dat seama că piatra aruncată de mine, îl va lovi pe cel nevinovat. Și în timp ce priveam disperat piatra, cum se ducea spre capul băiatului, ”rugându-mă” să nu-l lovească, se petrecu iar un fenomen ciudat. Piatra a prins un efect neașteptat, ocolind capul colegului și îndreptându-se spre capul celui în cauză. Traiectoria pietrei se transformase într-o curbă. Bineînțeles că și-a atins și ținta. Că s-a mirat și el, cum am reușit totuși să-l lovesc. Ca la fotbal când dai gol cu ”efect”. Te duci după minge și ea intră în poartă prin învăluire.

Apropo de fotbal. Jucam și eu fotbal mai ales în curtea școli. În general nu mă prea pricepeam la fotbal, driblându-mă toți. Și mai îmi ieșea și limba de un cot, fugind după minge. Dar mai mult după jucători. Oboseam și repede. Atunci băieții m-au pus în poartă. Și așa am debutat ca portar. Aici aveam reflexe bune. Niciodată de câte ori jucam fotbal, iar eu eram în poartă, echipa mea nu pierdea niciodată. Chiar dacă meciul se termina cu scorul: 10–9. Important să câștigam. Nu? Aveam un reflex mare. Scoteam mingi imposibile. Dar și primeam gol la mingi prostești. Și asta că nu mă concentram mereu. Nu eram tot timpul atent. S-au mă surprindeau cu ”șuturi” puternice de la distanță. Dar și faptului că ei mă lăsau și singur, cu câte doi. Ce mai puteam să fac atunci? Prindeam mai mult mingile șutate de la distanță. Eu acasă nu aveam cu cine să joc fotbal. Afară tata și mama nu mă lăsau. Pe stradă sau maidan, nici pomeneală. Și nu pentru că aveau ceva anume cu mine, ci pentru că proprietăreasa Berdan, nu suporta să mă vadă jucându-mă în curte cu mingea. I se punea mereu pata.

Era odată un om care era cam cusurgiu. Nimic din ce îi făcea de mâncare sau altele, nevasta lui, nu-i plăcea. Se luase de gânduri biata femeie. Într-o zi nu a mai răbdat-o și s-a dus la o femeie bătrână din sat povestindu-i păsul. Baba a ascultat-o și apoi a sfătuit-o ce să facă. Bucuroasă, la gândul că v-a scăpa de data asta de bătaia bărbatului, se puse să facă mâncare. Când a venit acasă seara bărbatu-su, el ca de obicei:

- Ce mâncare mi-ai făcut muiere? La care femeia răspunde:

- Păi borș de peste, bărbate, răspunse femeia. Iar el, de colo:

- Dar de ce nu mi-ai făcut plachie?

- Ți-am făcut și plachie.

- Dar de ce nu mi-ai făcut prăjit?

- Ți-am făcut și prăjit.

- De ce nu mi-ai făcut rasol?

- Ți-am făcut și rasol și să știi că ți-am mai făcut și compot de pește.

Când aude una ca asta, bărbatul mănâncă ceva acolo, apoi se duse să se întindă pe prispă. O întreabă iar:

- De ce nu mi-ai așternut în casă? Ți-am așternut și în casă.

- De ce nu în tindă?

- Am așternut și acolo.

Vede omul nostru că nu are încotro. Nu găsea motiv să o bată iar. Se duce să se culce afară. Cum sta el așa cu ochii pe cer, ce-i trăsnește?

- Femeie, zice el. Ce stele sunt alea de colo?

- Păi ”cloșca”, bărbate.

- Asa! face el. Și stelele alea de colo?

- Păi ăla-i e carul, bărbate.

Se scoală omul nostru și se repede la ea zicând:

- Păi bine măi femeie, aici mi-ai așternut tu, să mă spurce cloșca, sau să-mi cadă în cap, vreo roată de la car și să mă omoare?

Și dăi iar... bătaie... Poate o să vă întrebați și pe bună dreptate ce rost are această poveste? Păi are este vorba de omul cusurgiu...Și madam Berdan era una din aceasta!

La școală se petrecea aceeași monotonie zilnică. Și ca să nu fie perfect monotonă, tovarășa mai colora puțin peisajul cu câte o bătaie la palmă, sau îți strica ziua cu câte o notă proastă.

Noroc de Țuțu al meu, care cu el îmi mai trecea supărările, sau uitam de ele, cât eram la școală sau pe drum.

Dar chiar dacă, atât mama cât și tata sau mama lui Țuțu îmi interzise să mă mai văd cu el, eu tot îmi făceam drum mereu pe la el la bloc, unde stătea bunica lui. Știam că bunica-să nu avea nimic cu mine. Ba chiar mă aprecia. Și mă dădea mereu exemplu ca răspuns la prostiile lui Țuțu. Cu bunica lui stătea și un unchi de al lui.

Venisem într-o zi amândoi de la școală și trăsesem la bunica lui. Unchiul aduse o ”fată” la el acasă. Bunica lui ne puse la amândoi să mâncăm. De dincolo se auzea gălăgie. Unchiul încerca să o convingă pe ”fata” să mai stea. Ea nimic! Tot dădea să vină la ușă. Unchiul nimic. Îi aținea mereu calea. Până la urmă o duce în dormitor și încuie ușa de la intrare. Femeia începuse să strige mai tare. Până la urma bunica lui Țuțu îi i-a cheile lui unchiu și deschide în final ușa.

Femeia iese ca din pușcă afară. Eu, că stătusem destul și știind ce mă așteaptă acasă, profit și eu de situație și plec, scăpând de Țuțu.

În altă zi iar nu venise Țuțu la școală. Așa ca după ore m-am dus singur la bunică-sa. Nu era nimeni acasă. Între timp iese un băiat mai mare ca mine, de la apartamentul vecin. Când mă vede mă întreabă:

- Dar ce treabă ai cu Melu. Așa îl strigau pe Țuțu, cei din casă și prietenii de joacă.

- Păi nu a venit azi la școală și am venit să văd de ce?

- A, ești coleg cu el? zice băiatul.

- Poftim, intră la mine în casă, mă poftește el. La început nu prea am vrut. Dar la insistențele lui am intrat până la urmă. Mă invită în bucătărie. Era și el singur. Și tocmai mânca niște ficat prăjit. Mă invită să iau și eu. Nu-l refuz. Și din una, din alta, mă întreabă:

- Ia arată-mi ce obiecte faceți voi?

Deschid ghiozdanul și scot câteva cărți și îi le arăt. Se uită la unele apoi privirea îi cade pe muzică.

- Știi să cânți? mă întreabă.

- Da! spun eu.

- Ia cântă-mi ceva!

Eu aleg un cântec care îl știam mai bine și încep să îl cânt.

După ce îl ascultă rămâne impresionat, de vocea mea și îmi zice:

- Dar tu ai ureche muzicală! Ia mai cântă-mi ceva!

Îi mai cânt alt cântec, ca să-i fac plăcerea.

- Da! zice el din nou. Ai ureche muzicală.

După ce i-am mai cântat ceva m-a lăsat să plec acasă. Următoarea zi mă întâlnesc cu Țuțu, și îi zic de băiat.

- Ei, eu nu vorbesc cu el, zice Țuțu. Iar bunică-sa completează:

- Mă-sa e despărțită de tasu. E un copil necăjit. Nu-l mai lasă nici la școală. Trebuia să fie a V-a

- Ia plăcut cum i-am cântat, zic eu.

- Da? zice bunică-sa.

        D-l Zisu, era și responsabil cu proiectarea de filme în școală. Într-o zi ne-a dat niște bilete la filmul ce îl v-a proiecta după ore. Era 1 leu biletul. Majoritatea au luat bilete, printre care și eu și Țuțu. Se apropia ultima oră. Pe la jumătatea ei învățătoarea zice:

- Puteți să vă duceți acasă. Care are bilete la film să se ducă la film.

Noi când auzim sărim cu toții în sus de bucurie. Tovarășa, când aude gălăgia, uitându-se prin clasă țipă la noi. Din toată clasa mă vede numai pe mine și încă un coleg mai necăjit ca mine, pe - Gronscki. Înfuriată ni se adresează:

- În genunchi numaidecât la marginea băncii!

Ne supunem că nu aveam încotro. Noi stăteam în genunchi, în timp ce colegii părăsiseră deja clasa. Au trecut cinci minute, au trecut zece, doamna să ne ierte, pace! Gronscki nu avea bilet ca era mai sărac ca mine. Încerc să atrag atenția tovarășii, crezând că uitase de noi. Ea se așezase la catedră în timp ce citea ceva adâncită în gânduri.

- Stați acolo! O să vă ridicați când voi spune eu!

- Dar am bilet la film, zic eu, crezând că o s-o înduplec.

Dar ți-ai găsit. Nu am primit nici un răspuns. După aproape 15 minute se hotărâ sa ne ”ridice” pedeapsa. Mă ridic cu greu. Îmi amorțiseră genunchii. Îmi iau geanta și mă duc la sala de proiecție, unde deja începuse filmul.

Și nu era să fie singurul film. Ne aducea mereu filme. Multe din ele erau de gen western sau alte teme SF.

Și uite că încet, încet, avea sa se termine curând și clasa a IV-a, și inevitabil – despărțirea!

Despărțirea, de cea care ne-a fost învățătoare, timp de patru ani, doamna Barbălată, avea să se apropie curând. La sfârșit am ținut o serbare, așa ca de sfârșit. Pentru că mulți totuși au iubit-o, despărțirea a fost foarte emoționantă. A venit la fiecare în parte și ne-a sărutat pe toți, cerându-și iertare, pentru unele necazuri pricinuite din cauza ei. Dar, cum spunea ea, o să ne prindă bine în viață. La mulți le-a dat lacrimile. Unele fete chiar începură să plângă. A plâns și ea împreună cu noi. Nu mai putea să se mai stăpânească ... Ne-a urat mult noroc în continuare, spunându-ne că ne așteaptă noi încercări, odată cu trecerea nostră în ”ciclul II” Urma clasa a V-a.

Nu am mai văzut-o niciodată de atunci. Odată cu trecerea mea în clasa a V-a, avea să apară și noi probleme. Prietenul meu Țuțu, avea să joace un rol important în viața mea. Pe unde mergea el, mergeam și eu. Făcea el prostii, făceam și eu împreună cu el. Mâncam mereu bătaie din cauza lui. Și în special de la tata. Nu știu ce mă făcuse să mă atașez atâta de el. Dar nici să renunț la el nu mă înduram. Găsisem și eu pe cineva cu care să-mi împart necazurile și bucuriile. Dar mai mult necazurile. Însă nici eu nu eram de acord cu toate faptele lui, de atunci și de mai târziu. Mama lui, tot contra rămase în privința noastră, de a ne mai întâlni și vorbi. Câteodată îi ieșea înainte și când mă vedea se lua de el:

- Iar ești cu Grigoriu? Ți-am, zis să nu mai umbli cu el?

De multe ori se lua și de mine. Ce o fi avut cu mine nu știu? În schimb Țuțu era un mare puturos. Nu prea îi plăcea să învețe. Când ieșeam de la școală, pentru că el stătea în zona mea, veneam împreună. Când ajungeam în Cazărmii colț cu Brăilei, mai stăteam cu el încă o oră de vorbă sau făceam prostii. Cum era toamnă, erau multe castane pe jos. Și asta pentru că, pe strada Cazărmii erau și mulți castani.

Erau și tei pe ici pe colo. Eu, împreună cu el, adunam multe castane pe care le aruncam în fața mașinilor care treceau pe stradă Brăilei. Multe castane ”sfârșeau” rău călcate de câte o mașină. Unele le prindea oleacă roata și ricoșau sărind pe trotuarul celălalt, lovind trecătorii sau în geamurile magazinelor. Iar noi făceam mare haz din asta. Câteodată unii șoferi mai scotea capul pe geam și ne arăta pumnul înjurându-ne.

Când vedea că e groasă, Țuțu al meu se făcea că plouă plecând mai departe, sau fugind, lăsându-mă pe mine în gura lupului. Așa făcea el mereu. El nu știa nimic nu mă cunoștea atunci. Așa că luam păpara și pentru el. Ei dar dacă nu mai erau castane, Țuțu al meu se aproviziona atunci cu cartofi.

Umplea buzunarele cu ei și îi arunca și pe aceștia în fața mașinilor. Îi făcea o deosebită plăcere să vadă cum sfârșeau bieții cartofi - stâlciți. Când în sfârșit mă hotăram să plec acasă, mama sau tata, mă luau iar la întrebări:

- Acu se vine? Unde ai stat până la ora asta?

Bineînțeles că ziceam orice altceva. Pentru că nici ai mei nu-l mai suporta pe Țuțu.

Dar Țuțu îi plăcea să dea și din gură. Dar numai în prezența mea, sau cu ai lui de acasă. La școală era mut. De abia scoteau profesorii vorbele din gura lui. Acum se schimbase treaba la școală. Aveam câte un profesor la fiecare oră. Aveam să facem și două limbi străine. Engleza și rusa. La rusă avea să mă mai ajute și ”școala” mătușii Lili. Cu un an, sau doi înainte, mă învățase tot alfabetul rusesc. Nu mă ajuta prea mult, dar prindea bine la unele cuvinte. Mai ales la substantive, unde înlocuiam literele rusești cu cele românești și invers. Cu gramatica era mai greu. Terminațiile de la masculin, femenin sau neutru, precum și pluralul, le înțelegeam mai greu. Matematica o făceam cu Meseșan, care ne-a fost și dirigintă. Am făcut față cu brio atunci la ea.

Pe când eram în clasa a V-a, pe la mijlocul trimestrului, intră profa de matematică Meseșan în clasă însoțită de un băiat rrom. După ce a făcut prezentările, întreabă:

- Uite ăsta e noul vostru coleg. Cum te cheamă?

- Napoleon! spune el stârnind hohote de răs în întreaga clasă. S-a molipsit și profa.

- Păi uite, cine vrea sa stea cu el în bancă?

Ăla eu, ăla eu.... Nimeni nu era așa de dornic să stea cu un țigan. La care diriginta lămurindu-se de unde vine problema, își rotește privirea prin clasă. Eu eram singur în bancă din rândul de la geam și stăteam în față, din cauza problemelor de vedere. Nu vedeam bine la tablă.

Nu mai stăteam cu Tuțu, că diriginta aflase de la colegi, ce poamă bună era Țuțu. El acu stătea în ultima bancă, cu toate că nu vedea nici el bine la tablă. Dar cine mai ținea cont de asta? Diriginta dând cu ochii de mine, fără să mă mai întrebe, o aud că spune:

- Uite ai să stai în bancă cu Grigoriu, zice ea, arătându-mă cu degetul.

Când am auzit, nu prea îmi surâdea nici mie ideea.

Ascultător, fără să i se mai spună de două ori, se îndreptă cu pași timizi către banca mea, unde se și instală. Colegii mei începu să-și dea coate la adresa mea, că de ce am acceptat. Cum în clasă se stârnise un adevărat vacarm, diriginta intervenii:

- Ei liniște! ne aduse la tăcere ea.

După ce plecă profesoara, că nu aveam ore cu ea, intră și proful de la ora următoare. Atent la oră și la scris îmi concentrasem atenția mai mult la tablă decât la noul meu coleg de bancă. La un moment dat se trase mai aproape de mine uitându-se în caietul meu, că rămăsese în urmă. Apropierea lui îmi făcu să–mi cadă nasul. Parfumul de ”levănțică” care radia de la el, mă făcu să mă retrag mai mult din bancă stând numai pe jumate de bancă, mai să cad jos. El înțelese gestul meu și se trase și el la cealaltă margine stând și cu picioarele în afara rândului. Lăsase capul în jos cu nasul în caiet, prefăcându-se foarte studios și nu mai spunea nimic. În recreație și chiar după ore, am primit o mulțime de reproșuri din partea colegilor:

- Ce ai vrut să stai cu ăsta?

- Păi de ce nu ați vrut să stați voi, replicam eu. Ce era să fac? Cineva tot trebuia să stea și cu el. Fetele își tot dădeau coate și pufneau în râs, când se uitau în direcția noastră.

După alte câteva zile, încet, încet lăsă și el timiditatea la o parte, încercând să între în vorbă cu mine. Și asta că ceilalți colegi ai mei îi făceau zile amare, sau îl ignorau. Mereu se luau de viața lui. Îl jigneau, îi adresa numai vorbe urâte. Din – ”măi țigane”, nu îl mai scoteau. Nici nu-l mai strigau pe nume. Așa că în ciuda că eu de câte ori stăteam față în fața, mai întorceam capul și strâmbam din nas, se atașase de mine. Nu știu ce am, dar toți cu care am intrat în contact în viața asta, toți aveau lipici la mine.

Mă vedeau diferit față de alții. Așa că, azi așa, mâine așa, ne-am mai împrietenit. Era inevitabil. Câteodată când îl mai certau sau îl șicănau unii colegi, cu care credeam eu ca pot face față, îl mai și apăram. Vreo câțiva mai îndrăzneți, măturau cu el pe jos. Să-l fi văzut atunci cum se înfuria. Se cabra ca o pisică la care i se scula părul și încerca să riposteze, fără prea multă convingere și folos. Că și-o lua dublu. În alte zile când intra diriginta în clasă mă întreba pe mine, sau pe el, cum ne înțelegem, acesta răspundea modest – ”bine”.

Sau când îl întreba tot ea, cum se înțelege cu ceilalți colegi, răspundea tot așa, în ciuda deselor bătăi pe care le încasa. Iar colegii se amuzau la răspunsurile lui. Nu avea obiceiul de a pârâ. Ori că nu avea curaj, ori că nu-i era în caracter. Era puțin vorbăreț dar și cu o sete mare de învățătură. Era ambițios la acest capitol. Chiar pe mine și pe alți colegi ”mai geniali” îi făcea să se uite mirați la el. Preocupat de el, aproape că îl neglijam acu și pe Țuțu, care nu vedea cu ochi buni, noua mea prietenie cu Napoleon. Cred că îl făcusem gelos. Doar la plecare ne găseam din nou.

Când aveam ore cu diriginta, aceasta se tot apropia de banca noastră în timp ce preda. Cum noi stăteam fiecare pe câte o juma de bancă, aceasta nu înțelese la început cauza. Și ne spunea:

- Ce stați așa departe unul de altul. Ca doar nu împungeți.

Când s-a apropiat și ea mai bine de banca noastră a înțeles și ea cauza, poziției noastre incomode în bancă.

- Mai spală-te și tu.... zice diriginta, stârnind iar hohote de râs.

Dar diriginta îi aduse iar repede la tăcere.

Acesta în urma afirmației ei, lăsă rușinat capul în jos, fără să mai scoată un cuvânt.

De multe ori agasat de cei din spate care nu–i tot dădeau pace, punea și el mana pe câte o carte și cu un pumn încleștat se repezea către cel în cauză:

- Hai dă! Mai dai?

Alura lui războinică de cocos înțepat, mă făcea să râd. Cel în cauză la început rămase uluit, dar apoi molipsit de râsul meu, se dădu și el bătut, râzând cu gura până la urechi. Mulți râdeau, din cei care văzuse scena. Până la urmă râdea și el. Dar numai că nu mereu se întâmpla așa. De multe ori și-o lua gratis. De câteva ori i-am luat apărarea. Iar de fiecare dată se uita cu respect la mine. Îmi tot zicea:

- De ce îmi tot spun că–s țigan? Ce dacă?

I se trezise orgoliul din dânsul.

Spunea asta uitându-se la mine și citeam în ochii lui și milă și rugăminte și îndurare sau încredere. De multe ori după ce–și vărsa oful mie, eu mai ridicam neputincios din umeri. Un fel de: ”asta e!” Și el mă înțelegea cum și eu îl înțelegeam pe el.

Întro zi am făcut o gafă. Era recreație! Eram întors cu spatele la un coleg, care povestea un film văzut seara la TV. Cum eu eram atent la ce povestea, nu dădeam gheș rugăminților lui, de a mă întoarce să-mi spună și el ceva. Și cum mă pistona mereu și mă tot împungea de zor în spate, mă întorc brusc la el furios:

- Ce vrei măi țigane...?

A rămas uluit, dar și eu. Nici eu nu știam cum am zis-o. Cred că la nervi. Mi-a părut rău după aia. Dar mai rău i-a părut lui. Îl văd că se strânge în cochilie și se face mic, mic de tot în bancă, de parcă nici nu era acolo. A lăsat capul în jos și pe furiș am observat că plângea. Îl dezamăgisem. Am încercat să–i spun că îmi pare rău, dar nu mi-a mai dat atenție o perioadă. Probabil că el își făurise o mare încredere în mine. Era ca un castel de nisip, iar eu îl năruisem.

- Lasă-l că nu-i nici o pagubă, încercă un coleg să-mi distragă atenția de la el.

După încă două săptămâni, îl văd că intră în clasă, cred, cu maică-sa. Rămâne în centru clasei la catedră și acesta îi zise ceva mă-si, arătând în direcția mea. O văd că și mă-sa se uită nu prea frumos la mine, dar nu-mi zice nimic. După încă cinci minute, intră iar diriginta, aducându-ne vestea bună:

- Copii de azi colegul vostru se mută la altă școală.

Un murmur de ușurare răzbătu în toată clasa. Scăpasem de el. Și eu și clasa. Dar mie mi-a rămas o părere de rău, sentimentul că nu reușisem să ne împăcăm.

3.

Întro seară pe la sfârșitul orelor, am plecat acasă. Bineînțeles cu cine altul, dacă nu cu Țuțu. Se putea altfel? Devenise umbra mea. Eu cu Țuțu, am luat-o pe ”scurtătură”, sărind gardul școlii de aproape un metru. Era seară. Aproape că se întunecase de-a binelea. Învățam numai după amiază. El l-a sărit foarte repede. Eu l-am escaladat mai greu, iar când am ajuns sus și mă pregăteam să sar jos, piciorul meu întâlnește o piatră care se nimerise în traiectoria piciorului meu. Nu am văzut-o. Mi-a venit piciorul rău, călcând pe piatră și m-am ales cu o entorsă. Îmi sucisem glezna. În câteva minute mi s-a umflat piciorul. Vă închipuiți durere! Cât chin să ajung acasă!

Nu era departe școala, dar pentru mine atunci, mi se părea o veșnicie. Când în fine am ajuns și eu acasă, ai mei m-au și întrebat, ”ce am?”. Bineînțeles că nu le-am spus cauza. Adică de gard. Au început să mă doftoricească. Mi-au băgat piciorul într-un căzănel cu apă fierbinte cu tărâțe de grâu. Dimineață aveam glezna umflată ca nu mai puteam să mă mai încalț. Am mers la doctor și m-am ales cu o ”cizmuliță alba”. Mă dusesem la o cunoștință de a tatei, care lucra la policlinica din piață. Mă duceam așa cum puteam la școală. În fine după ce mi-au scos ghipsul am făcut iar băi de apă caldă, aproape fiartă, cu tărâțe de grâu. Cum sursa era aproape, la madam Gheorghiu, apelam la ea. Peste vreo două luni mi-a trecut.

Făceam și atelier. Tâmplărie. La tâmplărie ne punea profesorul sau maistrul să facem la început, diferite obiecte din traforaj. Punea desenul pe o bucată de placaj sub care așezase o foaie de indigo. Apoi cu un ”creion” din lemn urmărea traiectoria liniilor de la desen.

Pentru mine acest procedeu de copiere nu era nou. Văzusem la tanti Lili, sau mama, când voia să facă diferite fețe de masă brodate sau altceva. Copia cu ajutorul indigoului modelul respectiv de pe un șablon. Apoi pe acele linii cusea cu ața de culoarea respectivă, respectând desenul.

Aici, la aceste lucrări de la atelier, mă mai ajuta și tata, tăind și el la traforaj. Era teroare pentru mine că rupeam o mulțime de pânze. Era 25 de bani bucata. Iar eu mă minunam cum tata reușește cu o pânză să termine tot desenul de decupat. La urma le șmilgheluiam și le vopseam în funcție de desenul decupat. Mai mult tata. Dar îmi dădea și mie câteva să le fac întocmai cum le făcea el. Când veneam de la școala îi ziceam tatei:

- Tată, profesorul de atelier, ti-a pus zece!

Bineînțeles că râdea și el.

          În fine a trecut și clasa a V-a. În următorul an, când să încep clasa a VI-a, mama s-a hotărât să mă trimită la altă școală mai aproape de noi. Școala 7 se mutase. Acu era mai departe. Era dincolo de miliție, lângă un cămin de copii. (orfelinat). Era mai aproape de mine, o altă școală pe Cazărmii, aproape de 1Mai. Mai precis pe Muzicii, colț cu Cazărmii. Se chema - Nr.14. M-au primit acolo. Când am început școala aveam să constat altă problemă. Colegii de acolo făceau limba franceză. Eu făcusem engleza. Cum franceza nu îmi era pe plac, conducerea școlii a hotărât să mă întorc la școala mea. Spuneau ei că, nu au profesor de engleză. Și nu o să ”comande” numai pentru mine o profesoară de engleză.

 Trecuse deja două săptămâni de când începuse noul an. Deja începusem să mă acomodez cu noul colectiv. Și mai ales fetele cu mine. Cum eu stăteam singur în prima bancă de la mijloc, o fată veni să stea cu mine în bancă. Nu am avut nimic împotrivă, și mai ales ea. Într-o zi vine directorul la noi în clasă, să ne spună ceva. Pe când vorbea, colega mea care se juca cu un creion pe bancă, îl scapă jos. Directorul se uită urât și furios la ea, zicând:

- Dacă îl mai scapi o data, ți-l iau.

Când mă obișnuisem și eu cu noii colegi și mai ales colege, a trebuit să plec. Aveam și o colegă nouă de bancă, care puse și ea ochii pe mine. Parcă îmi părea rău că trebuie să plec.

Dar diriginta, care era și profesoară de sport, o cheamă pe mama într-o zi la școală. Mama de colo îmi spune:

- Spune de ce mă cheamă? Iar ai făcut ceva?

- Nu! nu am făcut nimic, zic eu.

- Bine mâine merg cu tine la școală.

A doua zi când veni mama, diriginta tocmai avea ore în curte. Ne alerga pe noi.

Când o vede pe mama, profa le dă ”o pauză” la elevi. Mers de voie. Când se apropie de noi profa zice mamei:

- Tovarășa Grigoriu, să știți că am făcut tot ce am putut, de a rămâne copilul la noi. Dar nu se poate. El a învățat engleza acolo, deci trebuie să se ducă înapoi, sau la altă școală, unde se predă engleza. La noi este numai franceză.

Nici mamei, dar nici mie, nu prea mi-a convenit decizia profei.

- În caz că vă hotărâți ca copilul să schimbe limba, să știți că am pretenția ca la ora mea de sport, copii să vină îmbrăcați în treninguri albastre.

Poate mama s-ar fi răzgândit până la urmă, obligându-mă să rămân aici. Dar ultimele amănunte zise de profă, o făcu pe mama să se hotărască.

- Dar nu am bani doamnă. De unde să mai scot și pentru trening?

- Bine! În cazul ăsta, faceți cum doriți.

Eu profit că mama era ocupată și îi fac cu mâna colegii de bancă, care se uita la noi. Dar nici ea nu se sfii să îmi răspundă. Cred că îi părea rău că rămânea singură.

M-am dus din nou la școala mea, împreună cu mama. M-au primit ei, iar directoarea, m-a trimis într-o anume clasă. Orele începuseră. Mama mă ia de mână și intrăm în timpul orelor, întro clasă aflată la etajul II. Eu îi zic mamei să aștepte până sună. Dar ea nimic. Era și nervoasă pe cei de la școala de unde plecasem.

- Da ce, tu crezi că stau aici atâta timp ca o proastă? Hai înăuntru.

Era ora de matematică. Tocmai preda o profesoară. Am aflat mai târziu, ca o chema - Simionov. Nu i-a plăcut intrarea noastră în clasă, pentru că îi deranjasem ora și cu un gest rece mi-a spus să mă duc să caut un loc în bancă. Mama a încercat să-i explice ca d-na directoare ne-a trimis. Nu a stat la discuții. Nici nu a vrut să audă. Ba a mai ți poftit-o ”frumos” pe mama afară. Iar eu de atunci am devenit ”bârna” din ochi profei de matematică.

Pusese ochii pe mine. Avea darul de a mă fâstâci, ca să mă încurce și mereu mă trezeam cu câte o notă proastă. Cred că o făcea din răzbunare. De altfel era o profesoară foarte bună. Numai că era și foarte severă. Și cum eu prinsesem de frică la ea, era greu să mai înțeleg ceva. Bașca, că după ce preda, ora următoare, numai pe mine mă asculta. Și asta mereu, până nu a mai avut loc să mai scrie notele mele mici. Probabil că mă asculta în speranța ca să le îndrept.

Când am intrat atunci în clasă preocupat de discuția dintre mamă și profesoară, nu prea am băgat de seama cine era în clasă. Cum nu mai era nicăieri liber, m-am așezat în ultima bancă și, după câteva secunde mi-am dat seama cine era lângă mine. Cine credeți? Da! Bunul meu și vechi prieten... Țuțu! Soarta iar mi-l scoase în cale. Apoi rotind privirile prin clasă aveam să constat că erau și mulți vechi colegi de prin clasele 1-4. Interesant nu? Mai erau și colegi mai noi. Simionov nu s-a lăsat. Și-a făcut ambiția și mi-a stricat ”concediul” de trei luni. În schimb toamna a fost o doamnă. Dar asta că și eu îmi dădusem silința să învăț. Că altfel…?

Diriginta noastră doamna Moldovan, era profesoară de istorie. Era destul de bună și îngăduitoare cu noi. Avea pe fecioru-su în clasă cu noi. Dar asta nu conta pentru ea. Se purta sever și cu el. Chiar îl și ”articula” cu câte o notă mai puțin atrăgătoare. Cred că o făcea mai mult de ”formă”, de ochii noștri. A doua zi, sau ora următoare îi punea în schimb un 9.

Da! Dar eu venisem târziu iar manuale nu mai erau și pentru mine. Așa că până am primit manuale, mă duceam la casa lui Țuțu și învățam îmreună. Așa mama lui s-a mai domolit, dar și părinții mei. Cred că mai mult de nevoie. Văzuse că eu învățam. Când ieșea mă-sa din casă, Țuțu tăbăra pe mine vrând să se joace. Eu ripostam țipând și zicând să mă lase în pace că vreau să învăț. Câteodată auzea și mă-sa de afară și venea repede înăuntru. Îl lua pe Melu al ei și ”îl aranja” bine în cealaltă cameră. După care îi punea o carte în brațe zicându-i:

- Aici să încremenești Pune mâna și învață și lasă-l pe Grigoriu, că vin acu și te ascult.

Atunci aveam să văd ce bine mai semăna la caracter cu mama. Parcă erau surori. Și Melu al meu lua chelfăneală. După ce terminam de învățat venea măsa și mă asculta. La urma mă lăsa să plec. Veneam repede acasă. Mama mă întreba ca de obicei:

- Ai învățat sau v-ați jucat?

- Am învățat, o asiguram eu.

- Lasă că văd eu în curând cât de bine ai învățat, mă amenința mama. Bine, du-te și mănâncă ceva și tai-o la școală, că e târziu. De la ce oră ai ore?

- De la 1, zic eu.

Așa că la 12,30 trebuia să ies pe ușă. Cam 20 de minute făceam până la noua mea școală. Și asta a durat, încă vreo două săptămâni, până am primit și eu manuale.

Acum învățam acasă. Mama mă asculta la lecții. De câte ori greșeam mă întorcea înapoi și îmi dădea cu cartea în cap, zicându-mi:

- Nu-i bine! Nimic nu ai învățat! Pune mâna și citește. Citește tare să aud și eu!

După alte zece minute mă verifica din nou. Și asta până când, era perfect mulțumită. Învățam lecția ca pe o poezie. Acum învățam mai mult după amiaza. Seara îmi scriam și a doua zi învățam lecțiile, spre disperarea mea și a mamei. Câteodată mă și amenința:

- Pune mâna și învață că dacă nu știi lecția nu-ți dau să mănânci azi! Ai să pleci flămând la școală.

Ei, dar asta era o scuză. Că mai plecam, flămând și când știam lecția.

Poate o să spuneți, cei care încă nu mă cunosc și nu mi-au citit isprăvile din trecutul înnegurat, precum că eu aș fi, prea, prea ...dar nu! Întotdeauna am fost băiat de băiat. Că am fost întotdeauna un om comunicativ și prietenos, cu condiția să nu mă calce nimeni pe bătături. Am fost prieteni bun și cu vecinii mei, puțini mai colorați, de mai târziu. Mai făceau ei ”troance” dar în general mă înțelegeam bine cu ei. Și câte nu-mi mai făceau. De multe ori dădeam de la mine. Iar ei văzând acest lucru – că nu mă supăr – ”de ce oare?”- ne vedeam mai departe de treaba noastră.

La mine nu conta că erai slab, gras, negru, alb, verde, galben sau violet. Înțelegerea conta. Chiar dacă unele aspecte de ordin igienic, mă deranjau și pe mine. În schimb eram și apărat. Ce? Să fi încercat unul de-a lor sau altul să fi încercat numai, să mă supere, să fi avut curajul numai... În general și prieteniile astea sunt bune și merg până la un anumit punct.

Eram fericit că mă intâlnisem iar cu vechii colegi. Mai ales cu fosta mea colegă de bancă - Any. Ne-am salutat mai mult din priviri. Nu aveam curajul să vorbesc prea mult cu ea. Prezența ei începea să mă tulbure. Parcă simțeam ceva în sufletul meu ceva ce nu mai simțisem niciodată.

Într-o zi avem ședință cu părinții. Se duce tata. Diriginta a vorbit cu tata. Ce au discutat nu am aflat. A doua zi, diriginta mă cheamă în recreație la catedră, și mă întreabă:

- Ce a zis tatăl tău în legătură cu cele discutate ieri la ședință.

Eu cum nu știam nimic, îi zic că nu știu.

- Îl întrebi și vii mâine cu răspunsul.

Când am ajuns seara acasă, îi spun tatei:

- A zis diriginta că așteaptă un răspuns de la tine.

- Da! Știu! Spunei că nu!

A doua zi îi spun dirigintei ce a zis tata. Dar o întreb pe dirigintă despre ce e vorba. Prima dată nu a vrut, dar apoi îmi zice:

- Știu că ești înfiat și, i-am propus tatălui tău, dacă vrea să te dea înapoi.

Nu prea mi-a venit bine, fapt observat și de ea. Dar nu mi-a mai zis nimic.

Seara după ce scriu, profit de o pauză a tatei, că era dispus și atac:

- Chiar vrei să mă dai înapoi?

La care tata se făcu verde.

- Vezi-ți de treabă...

Mama și ea repede:

- Dacă nu ești cuminte...

Dar privirea aspră a tatei, îi tăie elanul mamei. Și asta fu toată discuția referitoare la mine.

Dar nici anul ăsta nu-mi va prii. Și s-au repetat evenimentele întocmai ca la clasele celelalte. Acum puțin mai altfel. După ore, profa de muzică, ne adună pentru repetiție la ansamblul coral. Fusesem și eu selectat la vocea întâi. Am participat la multe spectacole. Și în seara aia după recreație urma ”corul”. Era și Any a mea la cor. Ea era vocea a doua. Avea o voce mai groasă. Cum întârziasem pe afară din cauza lui Țuțu - el nu era la cor - îmi aduc aminte și o tai repede spre clasă.

Dar să încep, să nu vă mai țin cu sufletul la gură.

Fug repede sus pe scări. Când eram la ultima scară, în timp ce mă întorceam, mă lovesc puternic cu gamba de barele scării. La început nu am dat importanță. După repetiție, toți au plecat, iar eu nu mai puteam să pun piciorul în pământ. Și iar am ajuns acasă cu greu și cu dureri insuportabile. Și iar s-a repetat scena. Iar a apelat tata la leacurile băbești ale madamei Gheorghiu.

Nici în clasa a VII-a nu am dus-o mai bine. Evenimentele aveau să se repete de parcă erau trase la indigo. Iar probleme cu picioarele, iar ghips, iar băi și iar tărâțe. Și asta și din cauza pietroaielor de pe strada mea în care mereu îmi aluneca picioarele scrântindu-mi glezna. O să vă spun o altă poveste... Nu, nu a unui iepuraș, ca în cântecul de pe vremuri. Ci una care mi-a scăpat. Că mă și mir cum de am uitat de această poveste.

Eram cred în clasa a VII-a. Nu mai sunt sigur. Dar din faptul că îmi amintesc de profesoara de Biologie, asta deduce, că eram totuși în clasa a VI-a. Că dacă îmi amintesc bine, în clasa a VI-a am făcut Biologia, în a VII-a Zoologia, iar în a VIII-a anatomia omului. Dar oricum nu contează prea mult.

Întro zi, după ce spun „un săru”mâna„ o șterg bucuros la școală. Pe drum la vreo două străzi mai încolo, văd un pui de cățel alb, ce abia era înțărcat, care scheuna de zor, lângă un gard. Rămân foarte impresionat de el și, îl iau în brațe. Acesta de când mă văzuse, se oprise din scheunat și dădea bucuros din codiță. Prima dată mă gândii să-l duc acasă la mama. Dar mă opri speriat știind că nu mai aveam timp, ca să mă întorc și, sigur aș fi întârziat, spre bucuria mamei, care atât aștepta, noi motive de căpăceală. Așa că îmi continui drumul mai departe, cu el în brațe. Trebuie să vă spun că îi plăcea plimbarea. Când ajung în sfârșit în curtea școlii, toate privirile copiilor atât de la alte clase, cât și a colegilor și în special al colegelor, arau ațintite asupra mea.

- Vai ce cățeluș drăguț, zice Mogoș. De unde îl ai?

- L-am găsit pe drum când veneam la școală și mi s-a făcut milă de el.

- Și cred că nu ai de gând să-l duci și în clasă, intervine și Oprea.

- Ba bine că nu ! Unde alt undeva să-l duc ?

- Bine dacă la unele ore o să mai meargă, ce te faci cu el la matematică? Doar știi... completează el.

 Adevărul că atunci când am auzit de matematică, m-am cam ofilit. Dar mi-a zis în gândul meu: „Poate nu o fi dracul așa de negru”.

Așa că susținut de entuziasmul colegelor, îl ascund cum pot, ca să nu fie observat de cei de la ușa de la intrare și ajung teafăr cu el în clasă. Prima ora era biologia. Așa că a fost bine. Profesoara a și aflat de el. Una că pe colege și unii colegi, nu i-au răbdat și m-au dat de gol, dar și faptului că nici pe el nu la răbdat. Începuse să se plictisească și el săracul. Așa că începu să scheaune. Cred că îi era și lui foame. În fine îl mai potolesc eu și trece ora. Urma matematica.

- Ei acu să te văd, îmi zice iar Oprea. Cum o să o scoți la capăt cu doamna Simionov. Stăteam totuși cu inima strânsă în așteptarea orei. Sunetul soneriei mă făcu să tresar și să mi se facă frică și mai tare. Unui coleg îi vine o idee.

Noi aveam în clasă un dulap din cornier și tablă, făcut de un părinte, donat pentru clasă, la inițiativa dirigintei, în timpul unei ședințe cu părinții.

- Bagă-l în dulap! Are și geamuri, o să-i fie bine acolo.

Câțiva protestară, dar până la urmă mă rog de Mogoș, care era șefa clasei, să-mi dea cheia de la lacăt. Îl descui și îl pun frumos în vitrină. Credeam că o să stea cuminte acolo. După ce am închis ușa, a stat el oleacă liniștit.

Când a intrat profesoara de matematică în clasă, nu l-a observat. Toți ceilalți stăteau pe ace, zâmbind. Nici profesoara nu înțelegea atitudinea noastră. Dar nu s-a prins de prima dată. De abia după ce s-a apucat să predea, boala de cățel a început să–și facă simțită prezența. Probabil că era frustrat, pentru faptul că de ce pe el nu l-a strigat la catalog...Profa se întoarce surprinsă și îl vede. Prima dată rămâne mirată zâmbind. Și ei îi făcuse plăcere prezența cățelușului meu. Dar cum acesta începuse să ”orăcăie”, asta a făcut-o să se supere pe el. Întreabă cine a pus cățelul acolo. Mă ridic timid în picioare și transpirat. La vederea mea, se întunecă la față.

- Ia javra aia de acolo și marș afară cu tot cu ea.

Câțiva colegi și colege, încercară să protesteze, luându-mi apărarea. Dar se dovediră inutile. Nici nu a vrut să audă. Spunea că o deranja la predat. Mă duc la dulap, îl scot, iar când îl iau, potaia nu mai zice nimic.

- Du-l la laboratorul de biologie, mă sfătuiește cineva.

Ies afară cu el și pe hol mă întâlnesc cu femeia de servici, care dădea cu ”teul”. Se bucură și ea oleacă, apoi plec repede cu el la laborator. Bat la ușă și intru. Profa de biologie mă vede cu el în brațe și înțelege.

- Ce nu i-a plăcut ora de matematică? întreabă ea mai mult în glumă, mai mult în serios.

- Nu! Și v-ași ruga să-l țineți aici până se termină orele. Mai avem două. Ultima e și sportul.

- Bine, eu plec ! Înainte de sport, vii și îl ei.

- Bine, încuviințez eu.

Mă întorc înapoi în clasă. Cum mă vede profa mă și întreabă ce am făcut cu el. Îi spun că l-am lăsat la laborator.

- Bine treci în bancă, zice ea întorcându-se iar la tablă.

Și așa trecu și ora următoare. Înainte de sport, mă duc iar la laborator. Profa mă primește cu reproșuri dojenându-mă:

- Ia-l mai repede de aici, că mi-a murdărit parchetul.

Il iau și îl aduc iar în clasă. Cum mă văd fetele cu el, sar toate pe mine. Fiecare voia să îl mângâie. Le plăceau cățelușul meu. Acesta se gudura la fiecare în parte. Până și lui îi plăcea mângâierile lor. Una din ele mă întreabă, ce este? Oprea după ce îl întoarce cu burta în sus, gest ce nu i-a plăcut nici cățelului, decide că e băiat. Celelalte fete se amuzară de vorbele lui Oprea.

- Voi nu vedeți că are puță... zice Oprea, în hohotele de râs a celorlalți.

- Ce măi Ce râdeți, ce nu-i așa?

Începe ora de sport. Profa când îl mai vede și ea, i se pune pata. Mă întreabă de el. Îi spun că l-am găsit pe stradă și că aș vrea să-l țiu, dacă și părinții mei l-ar vrea. Nu îmi făceam prea multe gânduri, că ai mei l-ar fi vrut.

- Dacă nu îl vor, să mi-l aduci mie acasă, ca stau pe strada Română la nr...

- Da? fac eu bucuros. Păi stau aproape de dumneavoastră. Da îl aduc dacă nu-l vrea.

Plec acasă. Mă și gândeam curios, ce o să zică ai mei de el. Când intru pe poartă, cum doamna Berdan, era nelipsită la postul ei de pe bancă, mă și întreabă râzând:

- Ha, ha, ha... de unde ai mai găsit și arătarea asta? Cățel mai vă mai trebuia, că în rest aveați de toate!

Mama aude comentariile ei și se și înființează afară la ușă. Când o vede madam Berdan, nu a mai zis nimic. Dar nu același lucru a făcut mama, la vederea ”arătării”

- De unde l-ai mai găsit și pe ăsta? Câine ne mai trebuia? Să pleci cu tot cu el!

Tata aude discuția și apare și el curios din camera lui. Când îl vede se bucură și el. Semn că îi plăcea și lui. După ce îl cercetează și el, se declară nemulțumit, spunând că e fată.

- Dar un coleg Oprea, m-a asigurat că e băiat, protestez eu. Zicea... că are ... ”cuc”!

- Nu, e băiat! Așa că du-l de aici, spune tata uitându-se cu un ochi la mama.

- Cu el în brațe și cu ochii în lacrimi, îi rog să nu-l arunce. Dar toate rugămințile mele nu a fost de ajuns. Până la urmă le zic:

- A zis profesoara de sport, că dacă nu îl vreți voi, să il duc ei, că stă la casă și ea.

- Unde stă? întreabă amândoi în cor.

- Pe Română. De la „Meluță”... un pic mai încolo...

- Bine du-te și-l du! Și vii întins. Nu stai mult!

Plec repede cu el în brațe. La poartă mă întâmpină iar vorbele madamei Berdan :

- Ce nu a corespuns? A fost respins la export? zise ea râzând.

Deschid poarta grea și ies. În cinci minute ajung la profesoară. Mă întâmpină la poartă, dar când îl vede parcă nu prea mai era așa de bucuroasă să-l ”înfieze” Totuși mi-l primește. Mă asigură că încăpuse pe mâini bune. Mă întorc acasă. La poartă madam Berdan mă vede fără el și mă întreabă:

- Gata l-ai măritat?

- Ba l-am însurat, zic eu.

Madam Berdan începu să râdă în stilul ei caracteristic.

- Hă, hă, hă...

Pentru mine și colegii din clasă de atunci, mi se păruse întâmplarea destul de hazlie. Nu însă și pentru profesori.

       După toate trase de mine, mai punea și doamna Simionov paie pe foc, că îmi mai strica și ea ziua. Cu ce oi fi greșit? Fac și eu ca ăla: ”de ce toate mi se întâmplă, numai mie?” Nici anul următor, nu am avut mai mult noroc. Și ca să fie treaba întreagă si să nu mă plictisesc cumva, am mai fost forțat să mai revăd și literatura engleză. De parcă nu ar fi fost de ajuns numai matematica. Așa că vara tata, ca să mai uit de necazuri, mă lua cu el la pescuit. Dar și cu cărțile la mine. Trebuia sa număr peștii și să-i învăț engleza. Am trecut și peste asta. Trecui și în clasa a VII-a.

Acu la ora de atelier era tot același maistru. Acu ne puse să facem și un cuier de lemn cu ”cuiele”- agățătorile, tot de lemn. Ei aici era o treabă. Nu aveam scândură. Tata se roagă atunci de madam Berdan, să Îmi dea de la ea din magazie o scândură pentru mine la școală.

- Ei dacă e pentru Bebi? îti dau, zice ea râzând.

După ce mi-a dat scândura am dus-o la școală. Am încercat să fac și eu ce făceau ceilalți colegi. Unii știau să dea la rândea. Eu? De unde? M-a ajutat, până la urmă un coleg dar și maistrul, dând el scândura la rândea. Apoi decuparea ”cuielor” iar o problemă. În final, tot tata mi-a terminat cuierul care, la urmă, l-a dat și cu ”bait”. O vopsea inventată de el, un amestec de cerneală roșie cu albastră. Le-a amestecat în diferite proporții până semăna cu baițul. După care a dat cuierul cu lac de mobilă. Pentru care am mai luat iar un zece. Tata! nu eu.

Întro dimineață, mă scol, adică mă trezește mama și dau o raită prin casă cu ochii, ca să văd cum v-a fi „vremea„ azi și care era ordinea de zi. Dar cum mama, se sculase iar cu fața la „cearceaf„ ca de obicei, am concluzionat că se anunța nori și furtună, mai ales că nici afară nu se anunța o vreme bună. Era înnourat de dimineață.

- Hai scoală, nu mai lenevi atât! Scoală-te, îmbracă-te, ia ceva crăpelniță și apucă-te repede de învățat. Știi că aseară nu ai terminat!

Mă scol mai mult în silă. După cum mă mișcam, mama a considerat că trebuia să fiu stimulat, așa că nu s-a lăsat până nu mi-a cârpit câteva palme și ”dupace” pe spinare. Ei asta, m-a făcut să mă mișc mai repede în opinia ei.

- Asta așa, ca înviorare de dimineață!...

După sorbirea ceaiului, care era cam apos și terminarea feliei de pâine ce era destul de subțire, unsă cu unt si câteodată și cu margarină sau untură de porc, mă apuc în sfârșit, spre disperarea și nerăbdarea mamei și de lecții. Învăț eu o oră, două, trei, se apropia ora plecării la școală și eu încă nu știam bine lecția după opinia mamei. La ea, dacă nu spuneam cuvânt cu cuvânt ca în carte, lecția nu era bine învățată. Mai aveam cinci minute și trebuia să plec. Până la urmă mama se îndură de mine, și conchide că știam destul. Așa că zice :

- Bine! Pune cartea în geantă. Geanta ți-ai făcut-o?

- Da! zic eu stins. Dar nu mai mănânc?

- Când mai vrei să și mănânci? Nu vezi că e târziu! Vrei să întârzii la școală? Na un leu să-ți ei un covrig, ceva...

Adevărul, că mama ar fi dat orice, numai ca eu să nu întârzii, sau să chiulesc de la școală. Dar cum cu chiulul nici nu încăpea în discuții, așa că rămânea numai varianta întârzierii. De obicei nu prea întârziam. Sau chiar aproape de loc. Nu-mi amintesc să fi întârziat vreodată. Că dacă ar fi aflat ai mei .... apa mă lua! Totuși am întârziat odată la prima oră, asta că nu am adptat circulația conditiilor de trafic și meteo. Nu era mult ci 5 minute. Dar după intrarea, ei nu mai ne primea la oră, oricine ar fi întârziat. M-a iertat atunci.

La ora de tâmplărie, de data asta, profu ne-a pus să facem și un taburet sau un scăunel la liberă alegere. Eu am ales scăunelul că mi s-a părut că e mai simplu și ușor de făcut. La taburet trebuia și găuri...la picioare... Ei, era treabă multă...

Ei aici e aici. Îmi trebuia acum două scânduri și destul de late și lungi. Cum madam Berdan, nu a mai vrut sa ne mai dea scânduri, am plecat să caut. Am găsit la un atelier de mobilă. Am dat niște bani la acela și am venit acasă cu scândurile, spre bucuria tatei.

Dar la atelier tot maistrul m-a ajutat. El a recroit fețele de la scăunel, ajustându-le la dimensiunile scândurilor mele. Scândurile mele, erau mai înguste decât cele cerute de profesor. După ce a terminat maistrul de desenat părțile componente ale scăunelului, am tăiat și decupat acolo bucățile. Acasă tata le-a mai ajustat și a încheiat scăunelul. Până la urmă mi-a ieșit un scăunel numai bun de stat pe el. Și pentru care am mai primit iar un zece. Ei nu numai tata, că acu muncisem și eu jumătate la el.

Odată aveam ”fereastră”. Era ora de franceză. Noi eram ”englezi” Și ne petreceam afară ”orele”. Asta că nu coincidea orele grupei noastre de engleză cu cea de franceză. Sau când mai ”chiulea” și profesoara câteodată, spre bucuria noastră. Așa că plictisindu-ne de ce mai aveam să facem, atenția ne-a fost atrasă de un dispozitiv de stropire automat rotativ, care uda gazonul. Cum în curtea scolii erau și pietre din belșug, ce ne trece prin cap, adică lui Țuțu.

Hai să ochim cu pietre țâșnitoarea. Câteodată o ratam, dar și de multe ori o și nimeream, mai ales Țuțu. Joaca noastră a fost observată de tatăl unui coleg, ce ne urmărea de ceva vreme, de la una din ferestrele de la etajul II. Cum noi eram ”concentrați” la joaca noastră, nici nu am observat venirea acestuia printre noi. Cum eu eram mai aproape de el, a pus mâna întâi pe mine. Bineînțeles că Țuțu nu a mai stat să–l prindă și pe el și a șters-o englezește, crezând că scapă.

După ce mă duce pe mine la director, află tot de la mine și cine era și celălalt coleg, la insistența părintelui și a directorului. Bineînțeles că mi-a scris în carnet ca să vin cu tata, sau mama la școală. Și cu confirmare de semnătură. Cred că vă imaginați ce viață grea am avut până a doua zi, dar și a doua zi în cancelarie, de față cu toți tovarășii, sau tovarășele. Unii mi-au luat apărarea dând vina pe Țuțu, știind și ei ce poamă este. Alții că de ce m-am luat după el? Așa că nu am scăpat cu nota scăzută la purtare un trimestru.

Când ”l-a prins” d-l Zisu pe Țuțu, l-a adus și pe el în cancelarie. Bineînțeles că el nu era de vină și dacă s-ar fi putut să spună, că nici nu participase. Noroc de părintele ăla.

A doua zi, adică a treia la el, a venit și mă-sa lui Țuțu, cu o falcă în cer și alta în pământ. ”Cum ?” .. zicea ea, ”...adică băiatul ei...era cel mai cuminte!” Tot eu eram vinovat. Și că eu îl îndemnam pe el la rele și nu invers. Iar eu, cum mă catalogase ea, eu eram cel mai rău din școală. Mama a crezut și ea la început. Dar a venit la școală ca să se convingă. De data asta tovarășa dirigintă, a liniștit-o, spunându-i că nu era chiar așa. Dar de atunci nu m-a mai lăsat să mai umblu cu Țuțu, nici mama dar nici tovarășa. Același lucru mi-a spus și mie, mă-sa lui Țuțu.

Ca să vezi ce îți pot face prietenii. Prieteni, care tu ai face orice pentru ei, iar ei ...De atunci m-am mai învățat și eu minte.

Începutul sfârșitului, sau a treia mea cumpănă

       A venit în sfârșit și clasa a VIII-a. Nici pe asta nu aveam să o mai uit vreodată.

În clasă eram număr egal, fete și băieți. Mulți din ei ”veneau” cu mine, încă din clasa întâi. Alții ni se alăturaseră pe parcurs. Aveam în clasa o fată care era cea mai sârguincioasă la învățătură. O chema Mogoș. Îi plăcea să i se spună Valy, de la Valerica. Și era și cea mai frumoasă din clasă. Câțiva băieții o curtau. Mai erau multe fete atrăgătoare ca Ema, Mălâia, Any, Murgoci, Țuțuianu...

Ema era colega ei de bancă fiind prietenă cu Mogoș. Au fost nedespărțite, încă din clasa întâi. Nu le-am mai văzut de atunci niciodată. Nu știu dacă le-ași mai putea recunoaște. Sau poate, că da! Numai pe Any, fosta mea colegă de bancă, am mai văzut-o odată și am mai vorbit cu ea la telefon. Dar asta mult mai târziu. Peste ani, aveam sa dau și peste Mogo. , pe pagina ei de facebook. dar nu mai răspunde!

Eu și câțiva colegi ne trimiteam bilete în timpul orelor, la Mogoș, cuvinte cu literele amestecate și în poziții și mărimi diferite. Ea trebuia să găsească cuvântul. Era foarte deșteaptă și îl găsea repede. Trebuie să recunosc că îmi plăcea de compania ei. Numai că știam în adâncul sufletului meu, că eu nu aș fi avut nici o șansă. Nu eram de nasul ei. Sau poate mă înșelam...Nu puteam pătrunde în sufletul ei.

Adevărul că eu pusesem de mult ochii pe Any. De când începuse să-mi miroase și mie a `catrință` - vorba lui Creangă, O ”iubeam” în taină, încă din clasa a IV-a. Nu știu de ce, dar am simțit o atracție la ea. Numai că ea nu prea îmi dădea atenție. De ea se ocupa unul – Doru și alții și, mă făceau gelos. Sufeream. Eu nu aveam curaj să-i spun în față. Mă blocam mereu...

Niciodată nu am fost un răsfățat al fetelor. Cei drept unele încercau să mă asalteze. Dar eu nu le înțelegeam. În schimb le apăram cât era posibil de alții în limita posibilităților. Asta îmi atrăgea serioase critici și bășcălii. Acum erau rândul lor să mă apere. Eram în general un colectiv bine unit. Nu erau probleme de ceartă. Mogoș lua numai 10 pe linie. Dacă lua din întâmplare vreun 9, era jale. Plângea 3 zile.

Într-una din zile, era recreație și trebuia să înceapă ora de Engleză. Unii băieți printre care și eu, nu scrisesem tema la Engleză. Atunci am apelat la colega noastră, Mogoș. Și au început toți să copieze. Eu, parcă am presimțit ceva. Nu am copiat exact la fel. Mai săream schimbam ordinea la propoziții, sau chiar greșeam intenționat, câte un cuvânt. Ceilalți, copiase cuvânt cu cuvânt. Începe ora. Profesoara strigă pe un elev la întâmplare și îi citește opera. Probabil că nici ei nu-i venea să creadă. Cere un alt caiet și îl studiază. Îmi cere și mie caietul. Dar cu mine nu și-a bătut capul că unele erau `greșite`. Eu am scăpat. Mai cere unul, apoi strigă la Mogoș:

- Mogoș ia dă-mi caietul tău.

Îi duce Mogoș caietul ei la profesoară, iar aceasta, după ce-l studiază, dă sentința:

-Toți care ați copiat de la Mogoș, nota 3, iar lui Mogoș îi dau nota 1.

Săraca Mogoș, când a auzit, să fi văzut-o ce față a făcut. Începu să plângă. Bineînțeles că nu a scăpat și de morala profesoarei:

- Ei, să te înveți minte să mai dai caietul ca să-ți copie tema, zise profa.

Ce vreți îi stricase media și îi era în pericol premiul I. Pe acesta l-a luat încă din clasa întâi tot timpul. Și de atunci s-a învățat minte. Nu mai dădea la nimeni caietul, indiferent de obiect sau de persoană.

Mai era un băiat pe nume - Lăcustă. Și acestuia îi plăcea electrotehnica. Își făcea în timpul orelor diferite bobine și electromagneți. Punea sârmă de cupru, pe mosorele din plastic. Acestea fuseseră odată cu ață. Era unul din prietenii mei. Ne împărtășeam cunoștințele în ale electrotehnicii. Chiar l-am ajutat să facă un aparat de radio cu tranzistori, după o schemă. Țuțu al meu, era și el cu noi. Reușise până la urmă să ni se alăture.

De la un timp era gazda bătăilor. Mulți colegi râdeau de el și pentru nimic îl băteau. Am încercat și eu odată sau de două ori să-l apăr, dar asta a făcut ca să-mi atrag antipatia colegilor. Câteodată și merita! Încerca și el să o facă pe zmeul. Și cum mulți colegi îl cunoșteau din clasa întâi și știind ce îl duce mintea, nu-l acceptau. Întro zi la o ora de desen, profesorul ne da temă liberă după natură. Așa că ieșim cu toți afară și încercam fiecare să surprindem diferite peisaje de prin împrejurimi case, blocuri pomi, etc.

Eu cu Țuțu mergem la un bloc de alături și ne urcăm cu liftul la ultimul etaj. Boala noastră! Apoi ieșim pe acoperiș. De acolo ni se deschidea o întreagă panoramă. Schițez eu o zonă și apoi dau să plec. Țuțu, să-i fac și lui un desen. Puturos mare! Ca să câștig și eu timp, pun pe un geam foaia mea și a lui deasupra. Apoi la lumină, trag conturul cu creionul pe planșa lui, după desenul meu. Când ajungem iar în clasă, eu dau desenul meu profesorului. După mine alții pe el îl las la urmă, ca să nu se prindă profu. Da de unde? Profu l-a depistat imediat și a văzut că desenul meu semăna cu a lui. Nu s-a supărat prea tare, dar a ținut să-mi facă mie morală. După care le-am colorat. De data asta s-a chinuit Țuțu la acest capitol. Și bineînțeles că nu i-a ieșit măcar la fel de bine ca la mine. Notele au avut de spus ultimul cuvânt. El luase 6, în timp ce mie îmi pusese 8. S-a luat de mine spunând, că de ce el are 6, iar eu am luat 8. Degeaba! Avea mereu pretenții ca și el să aibă aceeași notă ca mine, sau să fac și pentru el același lucru.

La atelier făceam acu electrotehnica. Bucuria mea!

Profesorul a văzut că aveam atracție și înclinații la această disciplină și s-a hotărât să facem un `cerc`, unde să lucrăm diferite montaje electrice. A adunat mai multi copii și de la alte clase și am format o echipă. De la noi din clasă era Lăcustă, eu,Țuțu și încă doi colegi. Îl luasem și pe el, cu toate că el nu prea se pricepea. Am vrut să-i fac un bine. Mai îl ajutam și eu. Prima dată am confecționat un tablou electric cu siguranțe, prize, întrerupător, fasung sau dulie și două becuri. Apoi diferite veioze.

Profesorul punea accent pe inventivitatea noastră. Nu ne accepta să venim cu veioza de acasă sau din comerț. Nu se punea. Așa că tata avea un postament de lemn furniruit, pe care mi-a dat să prind o țeavă pătrară, îndoită, ca un ”C”. Am prins-o de postament, apoi am trecut firele electrice prin țeavă. Pe postament am montat un întrerupător. La capătul de sus al țevii am pus o dulie. Și gata veioza. Am luat 10. La cei cu care venise cu veioza de acasă, nu i-a punctat. Apoi făceam și sonerii electrice. Eu făcusem o sonerie cu doi electromagneți, în față căreia era o lamelă ce se sprijinea în mod normal pe un contact electric. La un capăt lamela avea o bilă metalică și la celălalt capăt era fixă. Lamela o făcusem dintr-o lamă de ras la care îi tăiasem marginile cu găuri. Lamela cu bilă, bătea clopotul, când soneria se alimenta. Acea lamelă vibra tot timpul deschizând și închizând circuitul de alimentare a soneriei. Și asta datorită electromagneților.

Eu folosisem capacul de la o sonerie veche de la bicicleta tatei. Drept care am primit și câteva ”rafale” de la el. Bobinele le făcusem din dopuri de plastic pentru sticle cu trei-patru secțiuni și care erau pe acea vreme. Miezul de fier era un cui îndoit în forma de ”U”, la care îi tăiasem capul si vârful. Modelând-ul la dimensiunea mea. Pe el am pus bobinele. Iar bobinele le-am pus sub clopot. Iar clopotul l-am montat pe o piesă de alamă cu un șurub. Cum clopoțelul era cu excentric puteam regla apropierea lui de bilă. La final profesorul m-a felicitat și mi-a îmbogățit colecția cu încă un zece. Mai târziu am făcut cu Țuțu împreună și un ”traforaj electric” cu bobină la 220 V. Proful mi-a arătat cum se face calculul spirelor la 220V , iar eu am bobinat carcasa.

Aici m-a ajutat și el. Eu bobinam un rând două de spire, una lângă alta și apoi îi dădeam și lui să continue. La început i-am arătat cum se face. Încet, Încet i-am sădit și lui plăcerea în acest domeniu. Multe a învățat de la mine. El nu înțelegea cum trece curentul prin atâtea spire fără să facă ”scurt”. I-am explicat că sârma de cupru are pe ea o izolație cu email. Un coleg din apropiere - Cardaș, nici el nu știa asta. Și vrând să se convingă, luă o daltă și zgârâie sârma direct de pe tambur. A primit o chelfăneală de la profesor. Două palme i-a dat. După care profesorul a zis să pun la fiecare ”julitură” câte un petic de pergament. În așa fel ca să nu să se apropie două spire julite. Pentru a nu face ”scurt” între spire sau rânduri.

Profesorul mai intra la el în cabinet din când în când. Nu stătea tot timpul cu noi. Țuțu al meu se plictisea cam repede. Încerca să mă corupă ca să mă joc cu el. Adică cum zicea el: ”Să mai iau o pauză”. Eu cum aveam treabă nu am acceptat. Îi zic o dată să mă lase. A doua oară țip la el. În acest timp profesorul intră iar în atelier. Eu cum eram cu spatele nu-l văzusem. Și atunci ca să nu mă mai necăjească Țuțu, mă duc la el și îi întorc mâna la spate. Asta era arma mea ”secretă” pe care o stăpâneam destul de bine. Mă bazam pe elementul surpriză. Cum el era mai slab, nu a fost greu. Cu asta l-am cumințit. Să fii văzut ce mielușel făcusem din el. S-a îmbufnat amenințându-mă: ”că lasă că vezi tu afară”. Eu nu puneam doi bani la amenințările lui. După ce îl izbesc în bancă mă întorc. Când dau cu ochii de profesor.

Probabil că profesorul urmărise scena mea de la început. Nu mi-a reproșat nimic, în această privință. Probabil că nici Țuțu nu se așteptase la asta. După ce am umplut carcasa cu vreo zece rânduri am terminat-o și eu. Tot de la profesor am învățat pentru prima dată formula de calcul al transformatorului. Deschizându-mi și mie pofta de a face câteva. Bine că nu mi-a reușit toate din prima. Îmi făcusem acasă o mașină de bobinat rudimentară, după cum văzuse la atelier. Acum aveam iar ocupație spre disperarea mamei.

Ca să nu să se mai ducă tata mereu la casa Lubiței, pentru a schimba mereu siguranța, am făcut și eu un ”sub tablou” cu siguranțele mai subțiri, decât cele de la casa Lubiței, în așa fel că dacă apărea ”un scurt” la noi, să se ardă siguranțele noastre. Am mai pus și un fir în plus la cele de dincolo. La început tata avea rețineri în al folosi, dar după ce a văzut că dă rezultate nu a avut încotro. La convins pe tata un maistru electrician ce se stabilise provizoriu în gazdă la un corp al casei Lubiței. De la el am ”mai furat ” multe din tainele electricului. Tata ”furase” și el câte puțin și de la alții, în arta electricianului, dar nu știa nici el prea multă teorie.

Am să vă povestesc și câteva din încercările mele tehnice pe care unele nu le-am povestit prin poveștile mele din viața mea. Am insistat mai mult cu Tv-urile și aparatele de radio. Prima dată când mi-a venit și mie ideea cu perpetuum - mobile, a fost atunci prin a patra. Mai bine zis tata mi-a dat ideea. Numai că el în dorința lui de a mă face să renunț la unele teme nebunești ale mele, mai îmi spunea și el unele lucruri pe care eu nu le înțelegeam prea bine pe atunci. Dar asta nu făcea decât să-mi deschidă pofta. V-am mai spus că unele proiecte erau abandonate de mine în final, din cauza lipsei banilor și a materialelor, precum și certurile lor. Ori ca să te apuci să faci invenții și mai ales care să și meargă cu adevărat, îți trebuie multe.

Stăteam odată de vorbă cu tata pe balcon, pe un scăunel și vorbeam despre energie. Nu știu ce îl apucase pe tata, ca să-mi țină hangul. Probabil că îmi mai dădea și el câte o bine meritată pauză. Și cum discutam noi despre această temă, eu curios din fire, îl tot ”bombardam” pe tata cu tot felul de întrebări. La unele tatai îmi mai răspundea în limita posibilităților lui intelectuale, dar la unele îmi răspundea cu alte întrebări. Cum eu eram fascinat de energie încă pe atunci, încercam și eu să-i explic tatei că am putea creea o nouă energie care să nu să se termine niciodată.

- Măi tu vrei să faci perpetuum - mobile, îmi zice tata râzând în acompaniamentul râsetelor și ale madamei Berdan, care stătea pe nelipsita pe bancă.

Acest termen când l-am auzit m-a făcut să-mi deschidă mai tare curiozitatea. Și cum asta făcuse să mai vină o altă avalanșă de întrebări din partea mea, tata atunci m-a potolit repede, tot în râsetele madamei Berdan:

- Oi fi și tu un mare inventator și noi nu știam. Nici nu știi domnu Grigoriu ce ai la ușă? zise râzând madam Berdan.

Bineînțeles că tata nu a luat în serios toate întrebările și propunerile mele de atunci.

- Lasă că ai să înveți tu mai târziu la școală.

- Ce invenții? Numai prostiile tale nu mai avem eu loc de ele? Tu la școală ! Lecțiile! Lasă că are cine să se ocupe de ele, mă dojenea și mama, la câteva ieșiri ale ei pe afară.

- Dar se poate tată, insistam eu, dacă pui un dinam pe acelaș ax cu un motor și îl alimentezi pe rând el merge.

- Până când? mă întreabă tata. Păi ...până... încercam eu să găsesc un posibil răspuns care se încâpâșina să vină.

- Da până îmbătrânești, îmi ține hangul tata.

- Păi nu? Nu ar fi bine?

- Ar fi, zice tata, dar... dar nu merge!

- De ce? insist eu. Teoretic ar merge.

Și cum tata nici el nu știa pe atunci ce să-mi explice, cum de fapt stau lucrurile, am aflat tot eu mai târziu, de prin alte publicații ștințiifice de mai târziu sau la școală. Multe din ele avea să se predea la școală, unde pentru mine erau deja arhicunoscute. Numai că nu știam nici eu dacă mergeau sau de ce nu mergeau? Nu aveam suficiente cunoștințe teoretice.

Inventator, neinventator, asta m-a făcut să mă închid în mine și să mă facă să-mi găsesc eu singur răspunsuri, la întrebările mele de mai târziu.

Așa că mai târziu la școală un profesor de fizică a încercat să -mi explice misterul perpetuului-mobile al meu.

”În prima fază când tu alimentezi acel motoraș, să zicem la 9 sau 12 V, ai o anumită turație. Să presupunem că ai și un dinam care la o turație maximă va scoate tot 12 V. Dar în momentul când tu comuți alimentarea pe dinam, deja turația motorului tău a scăzut și asta va face ca și tensiunea dinamului să scadă, care alimentează deja motorul. Dar dacă scade turația dinamului, implicit va scădea și turația și mai mult a motorului, care nu va mai avea o aceeași turație maximă de la început.

Să zicem că dinamul va scoate numai 9 din cei 12, tensiune insuficientă pentru a face să tureze iar motorul la maxim. Cum el se va roti mai încet, asta face ca și dinamul să scoată și mai puțin, de la 6 pe undeva la 4 și din vorbă în vorbă cum se zice, tot acest sistem se va opri în final. Din cauza frecărilor de la ax - lagăre, chiar dacă sunt bine unse, sau au lagăre pe bile - rulmenți.

Este exact ca în montajul cu bobina în paralel cu condensator, unde în prima fază se obținea o oscilație care mai târziu se amortizează. Dacă cineva ar fi avut grijă să întrețină acele oscilații, poate deșii...S-ar complica și mai mult montajul, cu tot felul de relee, comutatoare, fie ele și electronice, pe care și eu le-am încercat în tot felul de montaje, în disperare de cauză. Și asta că noi avem frecare și gravitație.

Poate în vid sau în afara planetei pe undeva la mii de kilometri deasupra pământului, s-ar putea ca acel montaj să meargă mai mult. Dar ce am câștiga? Unde e iar randamentul? Un sistem în vid fără atingere ar fi mai ideal. Modelul motorului liniar cu magneți ca la șinele de cale ferată la Japonezi e un bun exemplu.

Dar lucrările și încercările mele nu s-au oprit la acest stagiu, cu toate împotrivirile tatei sau a mamei. Eu o tot țineam una și bună. În viziunea mea se putea. Simțeam că se putea. Doar că nu găsisem calea cea dreaptă. Iar asta nu m-a împiedicat să mai descopăr și altele. Cum seara mereu puneam radioul să ascult ”simfonia eterului”, tata mă mai oprea, zicând că îi consum lumină.

 Atunci mi-am pus întrebarea cum să-l fac pe acel radio să meargă la baterii, deși el mergea la 220V. Atunci am consultat colecția mea de scheme de prin reviste și cărți și așa am descoperit montaje de convertoare. Aceste montaje electronice se alimentau la tensiuni cuprinse între 6V și 12 V. Asta era și în funcție de puterea finală rezultată, dar și de felul montajului. Cum montajul era făcut din doi tranzistori, trebuia să am grijă la tensiunile lor de alimentare. Așa că am obținut în final după o mare muncă a acelui transformator, piesa de rezistență a montajului, o oarecare satisfacție. Orice nerespectare a unei înfășurări, era aspru sancționată. Asta făcând ca în final montajul să nu mai meargă. Dar vezi altceva! Obținusem eu aproape 220V dar la un curent mic- cam de 200mA. Curent insuficient ca să pornesc aparatul de radio. Ce e drept a mers, dar mai încet. De abia se înroșiseră anemic filamentul tuburilor și cu volumul dat la maxim!

Așa că asta m-a făcut să mă ambiționez și să trec la aparatele pe tranzistori, unde era mai comod. Cu 4, 5, 6, sau 9V, porneam orice aparat. Ei dar dacă mi s-a deschis pofta de convertoare atunci am făcut și montaje, care aprindeam tuburi fluorescente de 14-15 W la 12V. Unele montaje erau cu un tranzistor. Era unul pe atunci în reviata ”Tehnium” A mers din prima. Aveam și suficientă lumină seara și mai era un avantaj: puteam folosi în anumite cazuri și tuburi la care aveau filamentul întrerupt la capete.

Acolo factorul determinat era puterea luminoasă. Fluxul luminos. Acea Candelă. Cu cât tensiunea se mărea cu atât aveam și eu mai multă lumină. O parte din montajele mele ia plăcut și tatei, dar nu mergeau mult. Și iar mă întreba:

- Ei ce ai câștigat?

- Experiență, spuneam eu cu năduf.

Totuși la un moment dat peste ani tatei începuse să-i placă insistențele mele. Îi plăcea când vedea că nu mă dau ușor bătut. Și azi, am mai încercat și mai fac câte o încercare anemică de a nu mai plăti lumina lor. Închipuind tot felul de scheme de convertoare de curent. Am încercat să alimentez chiar și calculatorul. Dar ce luam pe mere, dădeam pe pere, cum se spune.

Mai mult de 4-5 ore nu mergea! Bașca bateriile de mașină, care și ele sugeau curent la fiecare încărcare. Așa că la un calcul al randamentului, m-am lăsat păgubaș. Dar materialele costă. De unde bani? O centrală eoliană sau energia obținută de la un panou sau grupuri de panouri solare, este încă mică și insuficientă. Ba mai mult și scumpe!

Noi în căutarea noastră disperată, de a descoperii tot felul de noi energii, am mai și ”inventat” destule cazuri ”explozive” ca cele de pe NET. Întrebarea este: dacă totuși acele montaje ar merge cu adevărat, atunci cum de s-ar face publice și nimeni nu se folosește de ele? Unde e șpilul? Probabil că se mizează totuși pe ideile altora care prin combinarea acelor montaje, să se găsească în final soluția favorabilă.

Până și corpul nostru este un imens perpetuum-mobile, care totuși îmbătrânește și moare în final. Și asta din cauza uzurii! Consumi surse pentru a obține energie mecanică. Apropo de energie obținută din montaje mecanice. Acel sistem cu 5-7 bile legate cu o ață, care la pornire se dezlănțuie. Și sunt multe astfel de minuni. Chiar eu țin minte că aveam o jucărie , pe care mi-o luase tata, care era o rață sau așa ceva ce urca singură un plan înclinat ??? Nici eu nu îmi mai amintesc cum era acea jucărie! Și sunt multe și azi astfel de montaje care merg sau se mișcă anumite elemente la așa zis: ”La Infinit!„ Ce vreți? Atâta ne-a dat ăia care ne-au făcut și atât să ne ducă capul! Nu mai mult! Oricum noi nu vom putea niciodată să copiem energiile din univers. Cum se vehicula o altă poveste de a alui Verne, ”Goana după meteor”. Cei care ați citit-o știți la ce mă refer.

Când acel inventator făcuse un nou soare artificial pe cealaltă emisferă a pământului, în așa fel ca să avem doi sori mereu. Teoretic se poate. Dar, intervine acel mereu ”dar ”? Era de fapt o mică reacție nucleară controlată și dirijată cu un câmp de energie care făcea ca acel ”mini soare” să-l îndepărteze de suprafața pământului, ducându-l la o distanță convenabilă, nepericuloasă pentru noi.

Dar oare era același lucru? Avea aceleași proprietăți ca și a soarele nostru. La noi pe acel Soare se dau bătălii imense. Valuri, valuri de explozii se tot perindă pe suprafața lui sau în interiorul lui și asta că are loc transformări de energii. Hidrogenul trece mereu prin alte stagii- Heliu și invers. Este nevoie de o distanță ideală. Iar la noi cineva a făcut acest lucru.

E periculos atunci când nu stăpânești pe deplin tainele universului. Cum energia se tot conservă, se transformă din una în alta aici trebuie căutat. Plecând de la un fel de energie și combinând-o pe parcurs cu tot felul de energii cunoscute, ar mai ieși ceva. Dar și acolo de fiecare dată va intervenii iarăși nelipsitul randament, care se încâpăținează să nu crească de loc.

Poate descoperirea unui minereu special care l-am folosi drept combustibil ne-ar scoate din nevoi. Așa că tot aici pe planeta noastră trebuie să căutăm răspunsul. Să învățăm să căutăm și în jurul nostru și să folosim tot ce ne înconjoară. Apa, aerul. Oxigenul și hidrogenul în toate stările de agregare întâlnite. Ar fi singurul după ce se termină petrolul sau gazele. Este atâta în jurul nostru. Cam 75 la sută este numai în apa mărilor sau fluviilor.

Am învățat și de la tata multe la început. Multe din lucrurile descoperite de mine aveau să își aibă redescoperirea de mai târziu la școală sau mai târziu. Mama era mereu fricoasă când mă vedea ”jucându-mă” cu curentul. Și asta până s-a obișnuit și ea. Cât ar fi de ciudat, dar primele lecții, dacă pot spune așa ceva, au fost lecțiile tatei, în a electricității, chiar dacă mai târziu s-au dovedit pentru mine incomplete. Să pun un fir la un ștecher, să schimb o siguranță, să schimb becurile care se ardeau, să repar un întrerupător, să schimb o priză. Și asta înainte de a învăța la școală.

Tot el mi-a arătat pentru prima dată cum să fac o lampă de ”control”, apoi cum să leg firele la o priză sau întrerupător. Când nu făceam cum spunea el, ”mă atenționa” mereu. Dar mi-a prins bine. Mai târziu i-am dat eu lecții. Făcuse și el o veioză artizanală și încercase să pună întrerupătorul. Dar în loc să-l pună în serie cu sursa și becul, l-a pus în paralel cu alimentarea de 220V. Asta a avut rezultatul scontat: s-a ars siguranța. Iar noi am rămas pe întuneric.

După ce i-a cerut cheile de dincolo la madam Berdan, tot eu am pus și siguranța. Nu aveam pe atunci făcut tabloul electric de sub siguranțe. Apoi am reparat tot eu lampa, primind și felicitările tatei. Cu cât mă măream căpăta și ei încredere în a electricității precum și în acțiunile mele. Apoi am început să fac mai multe. Lampa de veghe cu transformator, diferite transformatoare la diferite tensiuni și cu curenti diferiți de ieșire, etc.

Când venea cineva la noi sau nașii, mamei îi plăcea să se laude, arătându-le ”lucrările” mele. Când aveam vreo 12 ani am încercat să fac o sonerie ce era publicată într-o revistă. Pe atunci nu știam chiar de toate. Am văzut că atunci când alimentam la o baterie pătrată de 4,5 V, nu prea mergea soneria mea. Îl întreb pe nașu. El îmi spune, să mai pun o baterie în serie. Când l-am întrebat și de ce? Mi-a răspuns:

- Așa trebuie!

      Eram meșter! Nu râdeți! Pentru unii vi se par lucruri simple. Dar la vârsta mea de atunci, era ceva. Nu toată lumea se juca de-a ”curentul”. Totuși mai sunt oameni, - și am văzut și eu destui - care au teamă de curent. Peste ani, când m-am angajat, aveam o colegă care lucra deja, în branșă și îi era frică de curent. ”Dacă mă curentează?”, zicea ea mereu când încercam să o pun să facă diferite operații de alimentare a echipamentelor. Asta era vorba ei.

Când a văzut madam Berdan că începusem să mă ”joc de-a curentul” avea să apeleze și ea, la serviciile mele în acest domeniu, reparând-ui diferite obiecte casnice de prin casă. Am debutat cu repararea primului meu fier de călcat electric. Atunci de abia apăruseră. Tata a luat și mamei unul. Ca să nu să se mai chinuie cu cel cu tăciuni aprinși, sau cu jăratec. Era teroare pe mama când trebuia să calce. Avea fierul acela cu cărbuni și punea în el jăratec. Țin minte că deasupra avea un ”cocoș” de fier. După ce îi lăsa oleacă, răcea talpa fierului în apă, ca să nu se ardă rufele. Acu călca cu unul nou electric. Era foarte satisfăcută. Apoi am reparat și reșeuri cu nichelină. La noi, apoi la nana și bunica. Mama îl certa mereu pe tata când vedea că mă încurajează.

- Iar îl înveți prosti?

       Erau printre colegii mei și câțiva, care le plăcea să o facă pe grozavii, sau să se dea măreți.

Mă duc ca de obicei după amiază la școală. Era o zi de iarnă. Era 5 Februarie, întro zi de joi. De atunci nu am mai uitat acea zi. O mai țin minte și acu. Afară era destul de ger. Nu se anunța nimic neprevăzut pentru mine pentru acea zi. Mai aveam două ore. Era după amiază. Cred că era ceasul 16. Era recreație. Mă pune dracul să părăsesc banca și ies la interval lângă catedră.

Un băiat mai solid ca mine, pe nume Grozea, vrând să se joace, mă cuprinde în brațe cu brațele mele pe lângă corp, și mă ridică în sus. Eu am făcut marea greșeală să îndoi genunchii la piept. Asta mi-a fost fatal. Când mi-a dat drumul distanța de la sol și până la picioarele mele se mărise. Am luat contact destul de dur cu solul și mi-am fracturat tibia de la piciorul drept. Din păcate a fost o fractură închisă. Sau strâns toți colegii în jurul meu și își dădeau care mai de care cu părerea. Un băiat Oprea, voia să mă dezbrac să vadă cum arată piciorul. Eu cam cu reținere că se uitau destule fete la mine. La care el zice:

- Ce vă uitați ia întoarceți-vă cu spatele.

Mi-au dat jos pantalonii și izmenele că purtam și așa ceva, rămănând numai în chiloți. Câteva fete tot nu le-a răbdat și mă admirau. Când se uită colegul meu Oprea zice:

- Da ai fractură, zice el. Norocul tău că e închisă.

Auzi la el ”Noroc” - zic eu în gând - făcând și o grimasă de durere.

Au anunțat salvarea. Omul cu proiecția filmelor, domnul Zisu, m-a luat în brațe, că nu puteam să merg, M-a dus afară la salvare. M-a internat la Spitalul nr.1, de pe Traian. Nu trece mult timp și apar, alarmați de Țuțu, și părinții mei. Veniseră amândoi. Tata începuse să plângă. Poate și starea lui ”cam veselă” avuse efect. Apoi au plecat, rămânând ca a doua zi să-mi pună piciorul în ghips. Am stat într-un salon toată noaptea. Cum era seară ne dăduse lapte cu tăieței. În salon cu mine mai erau încă trei băieți, cam de aceeași vârstă cu mine. A doua zi mi-au pus piciorul în ghips. Dar nu înainte de a mă duce la radiologie.

Când m-am întors de acolo, erau trei asistente tinere, practicante, care m-au ”lucrat” râzând de mine. Mi-au pus piciorul în ghips. Asta era cam la începutul trimestrului doi. Aveam să stau cu piciorul în ghips trei săptămâni. Îl aveam tot în ghips până la șold. Deci situația mea școlară era compromisă. Numai eu știu cât m-am chinuit și cu deplasarea și cu ... toate cele inevitabile

Tata și cu mama m-au ajutat să trec și peste momentele stânjenitoare. Eram lucid că aceste lucruri nu le erau pe plac. Aveau să îmi scoată ochii după aceea. Norocul meu de colegul Oprea, care își luase angajamentul ca să-mi aducă lecțiile acasă. Și să îmi explice temele mai ales la matematică. Că, recunosc acolo eram cel mai slab. Când a veni iarna, ne retrasem cu toții în aceeași cameră cu vederea la curtea interioară. În camera tatei nu era horn. Așa că iarna, ”se muta” la noi în cameră. Puneam paturile alături, câte unul la marginea unui perete. Între paturi rămase un spațiu de juma de metru.

Oprea venea aproape zi de zi și îmi aducea săracul lecțiile. Asta a durat trei săptămâni, până mi-a scos ghipsul. De ghips am scăpat dar îmi anchilozase genunchiul și glezna și nu puteam să mai merg. În ziua când trebuia să-mi dea ghipsul jos, un doctor mi-a tăiat ghipsul apoi i-a dat drumul la picior în jos. Am sărit în sus de durere. Nu mă așteptam la așa ceva. Și chinuite Bebi și fă zilnic exerciții ca să–și dea drumul închieturile. Acum eram scutit și de sport. Colegii mei făceau sportul, eu nu. Încă nu mă întremasem.

Tare greu m-am mai recuperat. Făceam zilnic băi cu apă fierbinte unde mama punea și huște. Tărâțe de grâu. Mama aducea ”huște” de la femeia de peste stradă, care umplea borș - madam Gheorghiu.

Când m-am mai refăcut și eu, de puteam să merg mai bine, am fost la ziua lui Oprea. Stătea peste drum de strada Morilor, pe Coșbuc la M1. Tata s-a rugat de madam Berdan, ca să-mi dea niște flori de la ea din curte. M-am prezentat la el cu florile. Eram primul. Nu mai venise nimeni. Mi-a luat florile și le-a pus în apă. Apoi după ce s-au strâns lumea, ne-a servit ca atare. La urmă a urmat inevitabilul tort. Ne-am distrat bine. Seara m-am întors acasă.

Astfel că la sfârșitul anului, am făcut față la toate obiectele mai puțin matematica și engleza. Eram cât pe ce să rămân și la română. Dar s-a îndurat doamna și m-a trecut. Dar mi-a zis:

- Să nu cumva să te prind că dai la vreun liceu cu profil de al meu, iar eu să fiu în comisie, că apa te ia!

Am asigurat-o că nu aveam de gând să dau la liceu. Și chiar nu am mai dat în acel an, continuând cu clasa a IX-a. Am avut în schimb cu ce să-mi umplu timpul toată vara, spre disperarea lui Oprea și a mea. Nu a reușit să-mi bage în cap toată matematica, spre bucuria doamnei Simionov. Asta e! Ce să fac? Dar la astea erau să se mai adune și alte episoade negre și chiar după ce am terminat clasa a VIII-a. Avea să vină începutul sfârșitului.