PRIZONIER IN TIMPUL MEU - PARTEA ÎNTÂI

 

 

 

 

 

          PRIZONIER ÎN TIMPUL MEU

 

 

 

 

CAP.1 

 

 

              

 

 

 COPILĂRIA

 

 

 

 

 

 

 Cuvânt înainte

 

 

 

„Nu știu cum sunt alții, dar eu când mă gândesc...” Așa își începea Ion Creangă „Amintirile sale”. Dar eu aș începe altfel: „Nu știu cum sunt alții... dar eu când mă gândesc la toate bătăile zilnice primite, cu sau fără motiv, la toate certurile mamei și înjuriile tatei, care parcă înadins nu se mai terminau... Poate și alți copii, au trecut prin ce am trecut și eu, dar parcă la mine a fost cu totul altfel. Nu am scris aceste amintiri pentru a aduce o umbră întunecată asupra lor, ci, atunci când și alții, îmi vor citi aceste povestiri, să le fie drept pilde, ca nici ei, dar nici alții, să nu mai facă așa, cum au făcut părinții mei și să repete greșelile lor.

 

Iată dintre cele mai apreciate cugetări și maxime de la mulți alți oameni, privind Copilăria - cum ar fi: Longston Hughes... și mulți alții:

 

Copilăria... Mai întotdeauna ea trezește în sufletul omului, un sentiment de melancolie, lumea tihnei în care visează gingaș și cu sfială mugurul omenesc, ce abia se deschide la viață.

A susține că nu există destin, e totuna cu a susține că individualul e nesemnificativ și viața omului e o întâmplare fără rost.

Viața este o ciudată comedie, care amestecă împreună dureri și bucurii, punând lacrimi lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns.

Nu lăsa visele să piară, pentru că dacă visele mor, viața nu este decât o pasăre cu aripi rupte, care nu mai poate să zboare.

Fiecare zi reprezintă un nou început, o nouă mică viață. Mulți s-au luptat pentru a trăi până în acel moment, până în această zi.

Destinul conduce o jumătate din viața fiecărui om, iar caracterul cealaltă jumătate.

Sunt clipe de nedefinit, acelea în care două suflete își vorbesc într-o limbă ce nu poate fi înțeleasă decât de sine.

Dacă: A, este succesul în viață, atunci A este egal cu X, plus Y, plus Z, unde:

 

X – reprezintă munca; Y - înseamnă joaca; iar Z – să știi când să-ți ții gura.

 

Cum a început totul

 

 

Dacă îmi aduc bine aminte, ar fi foarte multe de spus despre viața mea, care a fost destul de zbuciumată. Cred că nu-mi v-a ajunge și o altă viată, ca să descriu toate întâmplările mele zilnice, mai bune sau mai rele, prin care am navigat.

Nu este zi, să nu-mi amintesc de câte o întâmplare din viața mea. Nu știu cum se face, dar întâmplările din copilărie, au avut o mai mare pondere, decât amintirile mele actuale, sau cele cu zeci de ani în urmă.

    Nu că acestea nu ar fi avut o mare importanță, dar parcă tot cele vechi sunt mai frumoase, având farmecul lor aparte... farmecul copilăriei. De ce mă cufund mai mult în anii copilăriei, de ce îmi apar tot mai limpede multe scene, mai mult sau mai puțin plăcute, de parcă ar fi aievea. Îmi aduc bine aminte de prima zi.

    Aveam doi-trei anișori. De abia „mă adusese” de la „Casa copilului”, casă de care nu-mi amintesc nimic. Poate vagi străfulgerări de imagini, care se estompau repede. Doar vagi sunete, plânsetele altor copii, m-au mai bântuit o perioadă, mai mult în vise. Dar aveau să se șteargă, încet, încet din memoria mea. Am fost adus în casa doamnei Berdan, unde viitorii mei părinți, stăteau cu chirie.

   Cred ca era vară. Stăteam în pat, între perne și mă uitam pe geam. Era o fereastră mare din trei canate, trei mai mari și trei mai mici. Era verde totul în curte. Vedeam în curte mai mulți copaci. Dar primul lucru care mi-a sărit în ochi și nu l-am uitat, era un copac mare, înalt, bătrân și gros – un „oțetar”. Cred că era la început de luna mai. Și cum stăteam eu acolo pe pat în funduleț, mă legănam, iar copacii se legănau odată cu mine. Iar mie îmi plăcea asta, că se mișcau și ei odată cu mine.

    Și nu înțelegeam de loc acest lucru. Un lucru mi-a rămas în minte clar. Ziua în care am fost botezat. Țin minte că popa m-a băgat de trei ori într-un cazan cu apă rece. Nu mi-a convenit, că începusem să orăcăi. Nana mea mă îmbărbăta:

- Gata! ...Mai e de două ori, ... și gataaa!

După ce termină popa cu scufundările, mă dădu nanei, care, grijulie mă înfășă repede și mă puse pe pat.

Ea era să fie primul chip mai blând cunoscut de mine atunci. La care aveau să se mai adauge și alte două. La acestea aveam să le spun mai târziu - mamă și tată. Și am stat foarte cuminte în acea zi. Și cred că era să fie prima și ultima zi, când nu s-a legat nimeni de mine.

Și aveau să vină multe alte zile, triste și mai puțin triste, sau cu puține bucurii, unde zilele cu bucurii erau inundate de cele triste. Și aveau să fie destule, că parcă dinadins nu se mai terminau.

 

Așa aveam să cunosc în perioada următoare, toate rudele viitoare ale mele, toate lucrurile din casă, precum și toți oamenii cu care aveam să intru în contact mai târziu, precum și toți oamenii din acea casă veche, unde aveam să trăiesc și eu. O casă veche,a doamnei Berdan, de aproape o sută de ani, ridicată pe bârne înalte de brad, cu curțile interioare, pline de diverse dependințe avariate, în stare jalnică, sau în pericol să se prăbușească, unde aveam să copilăresc până la vârsta de 19 de ani.

Doamna Berdan era o femeie bătrână și bolnavă, cu diabet, veșnic nemulțumită atât de familia ei, cât și de noi. Restricția ei de a-mi limita ieșirea, sau joaca în curte, grija ei exagerată asupra mea, la care avea să se adauge și grija părinților mei, au avut un mare rol pentru mine, influențându-mi copilăria. Și au avut grijă!

 Poate în opinia lor a fost cu intenție de a mă pregătii pentru viața aspră care mi se deschidea în continuare, dar cred că au și exagerat la capitolul exces de zel. Acum când scriu aceste amintiri ale mele și trecându-le prin prisma gândirii mele actuale, le dau totuși un câștig de cauză, asta vis-a-vis de felul cum se pune azi accentul pe educația tineretului de azi.

     Un tineret crescut într-o democrație rău înțeleasă și mai ales aplicată. Un tineret lăsat de izbeliște, la voia întâmplării, de niște părinți nepăsători, sau de un sistem al statului, care nu se implică îndeajuns, un tineret certat cu legea. Și nu numai. Și atunci ce să învețe copilul acela?

          Educația trebuie începută din fașă, prin punerea în evidență a celor „șapte ani de acasă”, precum și supravegherea permanentă de părinți și de cadrele didactice de mai târziu. Ei trebuie să facă continuarea educației, ce nu de puține ori, este pe sens interzis. Iar la asta se adaugă un mare pericol - Anturajul. El poate strica tot ce părinții s-au chinuit să facă în ani de zile. Dar și asta trebuie făcută cu grijă și cu atenție. Cu artă! Pentru că a știi să dai, sau să faci educație, este o artă.

 

 

 

Educația

 

 

Maică-mea s-a ocupat personal de educația mea. Tata era cu „încadrarea în societate”. Când eram mic, cred că pe la 4 ani, tata mă puse să învăț „crezul”. Cu asta am „debutat”. Și aveam să țin minte toată viața, acea zi. Și cum nu-mi intra deloc în cap și pace, tata a recurs la mai multe metode de convingere, de a mă face să-l învăț.

          Vine tata, într-o seară băut. Poate, tocmai starea asta, l-a făcut să aibă curaj, pentru ce avea să urmeze. Și pentru că mama ia raportat faptul că nu voiam să-l învăț, a început să mă bată la palmă. Apoi, m-a pus la colț cu orele. Dacă a văzut că nu și nu, m-a pus cu genunchii pe coji de nuci și boabe de porumb, iar în tot acest timp de dimineața până seara nu am primit nimic de mâncare. Daca a văzut și a văzut, că nu îl știam, a apelat la o metodă extremă.

Nu vă mai spun, prin ce am trecut. Câte plânsete și suspine. Dar toate astea nu au trezit nici o milă în ei. Ba aș putea zice, din contra. Dar „crezul” tot nu l-am învățat, ori câte pedepse și cazne mi-au mai fi dat. Și nici astăzi.

Au încercat cu religia. Cu Biblia. Nici astea nu s-au prins de mine. În schimb ajunsesem să o privesc cu alți ochi, atât biserica, cât și pe slujitorii ei. Și credeți-mă, că nu cu ochi buni. Nu a reușit să mă convingă nimeni, nici până în ziua de azi, mai ales azi, despre toate cele bisericești. Mai ales acu când am studiat sute de cărți tehnice și științifice. Acum Biblia, sau cele bisericești, nu mai aveau nici un efect asupra mea. Ba mai mult. Acum încerc să trec cele scrise din Biblie, prin prisma gândirii mele de azi, despicând firul în patru și căutând răspunsuri în lumina științifică de azi. De a găsi interpretări. De a găsi alte răspunsuri reale, nu luate de bune de ce zic alții.

           Ei dar asta era să fie doar preludiul a numeroaselor mele bătăi și multiple pedepse și nu aveau să fie puține. Asta fusese începutul. Dacă a văzut că au dat greș cu biserica și cu cele sfinte, au început să mă învețe diverse poezii cu caracter patriotic și revoluționar, unde partidul era în toate și în tot ce e sfânt. Ei, aici făceam față. Aveam o memorie bună că țineam minte. Tata cum era membru de partid, mă pregătea să învăț câte o poezie, două, cred că despre partid, pentru o brigadă artistică și de agitație, ce se ținea cu aceste prilejuri, precum și la ședințele de acest tip. Și de! Tocmai fiul tatei - adică eu - să nu mă prezint și eu cu ceva deosebit? La înălțimea cerințelor sale?

           Îmi aduc aminte că sala era plină. Dar eu nu m-am emoționat, spre deosebire de alții și am făcut față cu brio, spre satisfacția tatei. Îi creștea inima de bucurie, că are un așa flăcău, cum obișnuia el să-mi zică câteodată. Dar asta când era „pilit”, sau era în toane bune, iar mama nu apucase să-i raporteze despre toate boațele mele, făcute în timpul zilei. Tot timpul au avut grijă să-mi umple timpul cu câte ceva nou și, să mă abțiguiască și la cea mai mică greșeală.

Țin minte că am încasat-o iar, rău de tot, într-o altă seară. Fiind mic de statură, încercam să văd și eu ce e pe masă. Cum nu ajungeam să văd, mă ridic pe vârfurile picioarelor și mă agăț de fața de masă. M-am dezechilibrat și am căzut jos, cu tot cu fața de masă și cu tot ce era pe ea. Și asta pentru că nu-i dădusem drumul din mână.

         Căzuse și un ceas de buzunar al tatei, cu lănțug auriu, care în cădere s-a stricat. Mi-a administrat atunci o bătaie soră cu moartea, precum și numeroase înjurături, pline de biserici și toate cele sfinte, precum și alți sfinți, de la A la Z. Cu astea începea de câte ori trebuiau să mă bată. Asta era introducerea sau preludiul. Știam ce avea să urmeze. Foarte rar scăpam de bătaie în acea zi. Și asta fie că intervenea ceva, o vizită a unui prieten, sau coleg de al tatei, care îmi mai ținea parte, sau când mai venea pe la noi nana, sau mam-mare cu tanti Lili. Mama și respectiv sora mamei. Așa m-a învățat tanti Lili, să-i zic bunicii. Atunci răsuflam și eu ușurat. Mama se uita la mine și îmi spunea:

-Lasă că tot ți-o iei, după ce pleacă ăștia. Ce crezi că ai scăpat? Că doar nu or sta aici toată ziua!

Dar cum de nu puține ori, vizitele la tata se mai și prelungeau, fie că cel care ne vizitase, venise „înarmat” și cu câte o sticlă cu tărie, sau o sticlă de vin, ori mă trimitea tata, după o sticlă de vin de la alimentara, spre năduful mamei, care bodogănea tot timpul:

          -Sigur! pentru băutură ai bani...

Dar așa mai încet ca să nu cumva să o audă tata. Că nu i-ar fi fost deloc bine, după ce plecau musafirii.

Și cum tatii îi sticleau ochii după așa ceva, ne apuca și seara cu vizita celui în cauză, care parcă uita să mai plece, spre bucuria mea și năduful mamei.

De multe ori mă rugam să stea cât mai mult, doar așa mai scăpam și eu de vreo bătaie inventată. De multe ori mama lăsa toată rușinea la o parte și mai trimitea musafirul, într-un mod mai puțin ortodox „la el acasă”. Asta îl supăra foarte tare pe tata, care după plecarea celui în cauză, își vărsa tot focul pe mama, uitând de mine. Nu avea mama ce să se facă dacă veneau rudele ei. Cum ar fi surorile ei: nana, tanti Lili și mai rar bunica. Dar se uita urât când veneau rudele tatei, pe care nu le înghițea și, mai ales nașa de cununie a lor - Niculina. O perioadă lungă de timp nu și-au vorbit.

Târziu s-au împăcat.

Regulile tatei

 

 

Tata avea un fix. Nu suporta să fie contrazis, înșelat, furat, sau minciunit. De aceea și mie îmi cerea același lucru. Să nu-l mint, să nu fur, să fiu cinstit și să am curajul răspunderii. Mă învăța tot timpul câte ceva nou, de care zicea el, că îmi va prinde bine în viață. Și avea să-și pună semnătura și pe spinarea mea. Numai câte curele a îndurat săraca!

          Când mai veneam „arțăguit” de câte unul sau mai mulți colegi, suferea și el alături de mine, dându-mi sfaturi despre cum să mă apăr pe viitor. Numai că la capitolul „aplicare”, stăteam mai rău. Nu aveam curaj. În schimb se făcea foc, dacă încercam să-l aburesc cu ceva. Nu făcusem niciodată asta și nici nu aș fi avut curaj, chiar și în glumă. Mă prindea imediat cu minciuna. Să fi încercat să fur ceva, bani, sau alte obiecte, era peste poate. Mai eram și încercat uneori. Nu aș fi avut nici o șansă.

          Odată uitase mama ce făcuse cu niște banii și pentru că nu-i ieșeau la socoteală, a dat vina pe mine, spunând că eu ia-și fi luat. Norocul meu totuși că nu era tata acasă, că altfel bătaia mea ar fi fost și mai mare. Tata credea tot ce-i spunea mama despre cum m-am comportat eu peste zi. Și bineînțeles că până și-a adus aminte mama, ce făcuse cu banii, mi-a administrat întâi o bătaie, în așa fel cât să nu o uit prea repede.

          Când și-a adus aminte de ei, uneori își mai cerea scuze, așa de ochii mei, ca după alte ore s-o ia de la capăt, găsindu-mi atunci alte motive reale, sau imaginare, inventatede ea, numai că să mă bată. De aceea mă certa mereu, cerându-mi socoteala despre existența banilor, când vedea că am mai mult de trei lei în buzunar.

          În fiecare zi când veneam de la școală mă percheziționau prin buzunare și îmi făceau inventarul. Orice plus era „sancționat”. Doar lucra la fisc....Dar îi plăcea și mă învețe și să strâng bani la pușculiță. Chiar de ziua mea, nu știu în ce an a fost, cred când împlinisem 8 ani, mătușa mea, tanti Lili, îmi făcuse cadou un ceas – pușculiță din plastic galben. Avea două întrebuințări, mă învăța și ora și era și pe post de pușculiță.

Bineînțeles că încercarea mea de a umple pușculița, s-a dovedit anemică. Mai profitam și eu de sărbători, sau când tata era în „toane bune” și mai ciuguleam și de la el câte un leu, doi, până în cinci lei. Rareori vedeam și câte un zece lei. Mama nu îmi dădea niciodată bani. Sau dacă îmi dădea și ea un leu, până seara îl cerea înapoi. Mai mult noroc aveam de la nana mea, care era mai generoasă. Și nu numai când era după „chef”. Primeam și de sărbători câte un 25 de lei. Odată mi-a dat chiar și un 50 de lei. Ooo! Era zi mare pentru mine atunci. Eram cel mai fericit om!

           În alt an, când am venit de sărbători la ea, de la poartă mi-a spus:

           -Dacă nu îmi spui plugușorul, sau un colind, nu vezi bani!

Eu ca să-i fac pe plac, am mormăit ceva acolo, că la urma mi-a dat 100 lei. Un „Bălcescu albastru”. Eram foarte bucuros.

           Numai că ce strângeam la pușculiță, avea grija mama, ca nu cumva să se umple vreodată. Altfel unde ar mai fi încăput... atâția bani? Ar fi dat pe afară. Așa că mama, apela mai mereu la pușculița mea, când „rămânea în pană”. Și rămânea în pană destul de des. Când îl prindeam pe tata mai treaz, o spuneam lui:

- Tată, iar mi-a umblat mama la pușculiță!

         Mama când auzea, se uita fioros la mine și scrâșnea din dinți amenințându-mă cu pumnul, în spatele tatei.

         Tata se supăra și o lua pe mama la întrebări. De multe ori doar de ochii mei. Mama motiva că nu avea cu ce să ia pâine și că mi-i v-a înapoia. Da, dar asta făcea ca a doua zi, să-mi iau bine cuvenita păpară cu vârf și îndesat.

O dată am găsit 10 lei pe stradă. Aveam acest noroc de mic, să mai găsesc și bani. Și văd că norocul ăsta îl mai am și azi. Și acum mai găsesc pe stradă, din când în când, câte un leu, cinci, zece sau, 50 lei.

           Când am ajuns acasă, bineînțeles că a urmat controlul de rutină, după care nelipsitele întrebări:

-Cum a fost la școala? Ce ai mai făcut? Te-a ascultat la ceva? Ce note ai mai luat?

Bineînțeles că aveam grijă să ocolesc notele mici, care al naibii începuseră să tragăde la un timp, mereu la mine, ca la un magnet. Le spuneam numai pe cele bune, sau foarte bune. Dacă luam un 10, ăla era primul de care pomeneam. De rest ...dacă mai era cazul. Că mă și întreba:

- La ce ai luat 10 la muzică sau la sport?

- La desen și unul la sport.

- Mă gândeam eu... zicea mama.

După care a urmat controlul. Când a văzut cei 10 lei, m-a și întrebat de ei

- De unde îi ai?

- I-am găsit pe stradă.

- Nu te cred! Minți!

- Spune drept! De unde îi ai? întreabă iar mama, întărindu-și spusele cu două palme peste față, ce mă luase prin surprindere.

          - I-am găsit, o țineam eu, una și bună.

Dacă a văzut că nu-mi schimbam părerea după toată bătaia, mă credea și ea.

       

 

         Câteodată mă mai credea. Dar găseam odată, găseam de două ori, ei... a treia oară, se lăsa iar cu pericol de bătaie. Nu mă mai credeau.

 Într-o zi s-a convins și mama de norocul meu. Pe când mergeam cu ea odată la piață, văd de departe un 3 lei de hârtie. Eu mă duc întins spre el. Mama îl vede și ea.

- Dă-l încoace, zice ea.

- De ce? E al meu! Eu l-am văzut primul, zic eu.

- Dar două ghionturi în coaste, m-au convins să il dau.

Când îmi creștea părul pe cap, tata apela la un frizer. Era bun prieten cu el. Avea o anexă închiriată pe Brăilei, puțin mai jos de Cazărmii. Aproape de strada Română. Nu știu cum îl chema pe acel frizer, dar din cauza că avea un beteșug la picior, tata îi spunea - „șchiopu”. La el mergeam amândoi ca să ne tundă.

Țin minte, că punea pe scaunul lui, un alt scăunel mai mic, sau punea o mică scândură, pe care mă suia, după care mă prelucra. Eu stăteam cuminte, față de alți copii, care plângeau de fiecare dată de câte ori frizerul se apuca de ei. Mulți plângeau la vederea acelei mașini electrice de tuns. Nici mie nu-mi făcea prea mare plăcere, acea mașină, care huruia și vibra pe capul meu, dar tata se uita la mine și îmi era deajuns.

Apoi urma tata. Nu de puține ori când ajungeam acasă, mama uitându-se la noi, comenta mereu:

 -Iar ați fost la ăla? Ce pe altul nu ați găsit? Uite ce rău v-a tuns.

Dar tata nu comenta. Mai târziu „nea șchiopul”, cum îi ziceam eu, și-a mutat prăvălia, tocmai în port.

Și asta că unele prăvălii de pe Brăileise naționalizase, în ele băgând statul chiriași. Dar tata nu pregeta, ca să nu-i facă o vizită. Doar era clientul lui fidel. Mai târziu  când m-am mai mărit, aveam să mă tund singur și uneori și cu tata, la frizeria din Țiglina 1. Era acolo o frizerie mare și pentru bărbați, dar și pentru femei. Și era 3 lei, tunsul, un mic breton și 2 lei tuns chilug. Apoi aveam să mai măresc plata și pretențiile, când m-am mai mărit și eu.

 

 

Copilăria

 

 

Țin minte, că încă din primul meu an de viață, petrecut la ei, mi-au făcut pom. Tata mi-a luat brad de Crăciun. Bradul îl dusese în camera tatei. Eu nu aveam voie să intru la el în cameră și să-l văd, decât numai atunci când era gata împodobit. Voiau să-mi facă o surpriză. Dar eu eram prea mic și nu știam ce meșteresc ei acolo. Făceau tot felul de bărcuțe, coșulețe și steluțe din carton, pe care apoi le acopereau cu staniol colorat sau poleială de la bomboane, sau ciocolăți. Staniolul îl lipea cu „pelicanol”. Pe o parte le făceau și pe alta le căra în cameră, punându-le în brad. Mai făceau diferite ghirlande din hârtie colorată gofrată.

          Dimineața când m-am sculat, m-au chemat și am intrat prima dată în acea cameră. M-am speriat la început de acel brad mare și frumos împodobit. Era înalt pană în tavan. Încă tata i-a mai tăiat oleacă vârful, că nu încăpea în cameră. Avea în vârf un glob de sticlă ascuțit și rosu. Tot bradul era plin de obiecte artizanale. Mai avea și multe bomboane, ciocolăți și alte dulciuri. Unele erau agățate direct de crengi, iar altele erau direct în acele coșulețe și bărcuțe. Printre ele mai tronau și lumânări colorate fixate de crengi cu suporturi cu arc. De asemeni și multe globuri și globulețe de toate mărimile, formele și culorile. Și pe lângă toate astea, o mulțime de artificii de tip „steluțe”, ce le aprindeau de anul nou. Jos, sub brad pe o pânză roșie, acoperită cu vată și alte sclipiciuri, erau și câteva pachete cu jocuri sau jucării.

         Am fost foarte încântat de toate astea. Tata, a desfăcut un pachețel și a scos de acolo o jucărie. Era un pionier cu cravată, călare pe o motocicletă. Motocicleta mergea cu arc. Roata din față era deja înclinată cu un unghi. După ce răsuceai cheia, motocicleta se învârtea pe o traiectorie circulară, până se destindea tot arcul. M-a amuzat această jucărie. După un timp, tata mi-a luat-o și a închis-o înapoi în cutie zicând

- Gata pe azi! Mâine o să vedem ce ți-a mai adus „Moș Crăciun”.

De multe ori îi spunea și: „Moș Gerilă” Că l-am și întrebat odată: „Ori e Gerilă, ori e Crăciun”. Nu prea am fost încântat atunci de răspunsul lor.

Și avea să-mi mai aducă câteodată și mai mult, în anii următori.

Mi-au făcut pom de anul nou, aproape în fiecare an până în clasa a VI-a cred. Nu îmi mai aduc aminte dacă au ratat vreun an, fără ca să nu-mi mai facă pom de anul nou. Mai mult ca să mă necăjească îmi zicea:

          - Dacă nu ești cuminte, nu mai vezi anul ăsta pom. Numai că odată cu trecerea anilor și pomul arăta mai sărac în cadouri și dulciuri, chiar dacă era totuși împodobit frumos.

 

Știu că era atunci pe vremea aceea, un joc, pe care mi-l cumpărase tata, precum și alte asemănătoare cu zaruri. „Nu te supăra frate”. Nu trebuia să te superi! Sau mai aveam un joc cu „peripeții”, cu pioni colorați, unde aruncând cu un zar cu fete colorate, te deplasai cu pionii la culoarea respectivă. Cine ajungea primul la finiș câștiga. Aici era de noroc. Pe drum aveai de făcut și pedepse, dacă nimereai pe o culoare interzisă. Te întorceai înapoi sau o luai mai repede înainte. Sau mai aveam o cutie cu cuburi pe a căror față erau lipite diferite scene după niște ilustrate. Cu poza în față trebuia să refac imaginea. Ăsta mi-a plăcut cel mai mult. Mereu făceam și desfăceam acele imagini. Și erau sase poze. Toate închipuiau diverse păsări sau animale.

          Mai veneau câteodată de sărbători, și de anul nou, sau la ziua tatei, nana și tanti Lili cu bunica și cântau colinde sau alte cântece. Iar după ce se încingea mai tare atmosfera, tata mai cânta și alte cântece mai puțin ortodoxe, din gură, împreună cu ceilalți. Multe din ele nu le știam și nici nu le înțelegeam pe atunci rostul.

           Mai știu că tanti Lili împreună cu mama și nana, cântau ceva de genul: „Bi-ram-bam!”... sau așa ceva. Doar cu Biram - bam, am mai rămas.

Tata începea să cânte și la mandolină. Aveam și așa ceva. A încercat să mă învețe și pe mine să cânt la acest instrument. Dar nu am progresat prea mult. Că mă durea degetele la un moment dat. Tata zicea ca trebuie să cânt mult până fac bătături la degete. El nu știa notele. Cânta după ureche. Și nici nu știa să-mi predea. Dar frecventa anumite cercuri, unde își etala talentele la un ansamblul de mandoline.

          Între timp am mai învățat și eu să cânt la mandolină. Țin minte că primul meu cântec cântat la acest instrument, a fost: „A ruginit frunza din vii”. A ieșit. Apoi: „Hora Unirii”, „Imnul” din acea vreme, „Pe al nostru steag”... şi „Valurile Dunării”. Dar nu am progresat prea mult. Pe o parte din cauza usturimii degetelor și pe alta, că nu avea cine să se țină de mine. Eu visam să cânt la pian sau orgă.

          De fapt orga era baza. Mai târziu am încercat să construiesc mai multe variante, din acest gen de instrumente, dar fără prea multă reușită. Că nu erau precise. Chiar m-am înscris mai târziu la Casa Pionierilor. Eu voiam la pian, dar nu aveau decât cerc de mandoline. Iar tata nu m-a mai lăsat.

          Mai târziu peste ani, inspirându-mă din diverse reviste tehnice, am confecționat tot felul de montaje electronice de pian sau orgă, Dar fiind montaje simple nu aveau constituția unui montaj adevărat de precizie. Și implicit nici notele nu ieșeau cum trebuie. Și nici mari pretenții nu puteam să am. Mai târziu mi-am cumpărat o orgă mai profesională, unde aveam să fac și muzică cu un prieten de familie - Rapotan Ioan. Așa am mai exersat cu el. Dar asta mult mai târziu, după ce m-am însurat.

 

Am avut și zile mai bune, dar numai la Paște și la Crăciun. Dar nici atunci nu sunt sigur de asta. În rest tot timpul anului, erau zile presărate și cu necazuri. Păi de prea multă fericire... ții se putea urca la cap... Nu?...

         Și nu puține astfel de zile au fost. Sau îmi mai luau și jucării, ca de pildă, doi cocoși legați între ei cu un arc. După ce întorceai cheia aceștia „se băteau”. Apoi o moară care mi-a stricat-o Viorel, vărul meu de la București. Apoi un autobuz de tablă luat de tanti Lili, pe care îl târam prin curtea ei. Venise o fetiță dolofană la noi, de la „casa cu mulți copii” , cum îi spuneam eu, de vis-a-vis de poarta noastră și ne jucam, sub atenta supraveghere a bunicii sau a mătușii Lili. După o oră mătușa o trimitea la casa ei. Și îmimai luau, multe alte mașinuțe, pistoale de tir jucărie, cu apă, armă cu ventuze și multe altele. După ce trecea anul nou, accesul meu la jucării era limitat și numai în prezența unuia din ei. Și mai ales al tatei.

 -Nu i le da, că le strică, zicea mereu mama.

Ei, dar pe unele tot le-am stricat. Ce erau să stea cuminți în cutie și să rugineas-că?... Eram curios să văd ce mecanism au, ce le pune în mișcare. Când vedea tata sau mama că le demontasem, „trai” pe mine. Atunci se enerva mama sau tata și mi le arunca la gunoi. Asta a fost cât am fost mic. După ce m-am făcut mai mare nu mai aveam „ce strica”. Erau mai rare cadourile. Noroc de nana sau tanti Lili. Ele nu mă uitau niciodată. Și niciodată nu veneau la mine cu mâna goală. Mereu îmi aducea câte ceva nou, printre care și diverse dulciuri, sau o minge.

-Nu îi mai cumpăra atâtea jucării, că le strică, zicea mama.

-Ei lasă copilul să se joace, mai sărea în apărarea mea, tanti

Lili, sora mamei. Nu știu, dar când mă gândesc acu, și gândesc cu mintea omului mare, trecut prinatâtea, observ că, atât tanti Lili cu bunica, cât și nana, au fost buni cu mine. Nu mi-au dat niciodată o palmă. Chiar dacă îi mai supăram cu câte ceva. Se mulțumeau numai să mă certe și să-mi explice frumos, că nu era bine ce făceam.

           O singură dată mi-a dat și tanti Lili o palmă, dar asta mult mai târziu peste ani, când eram mare. De aceea când era vorba de mers la ele, săream în sus de bucurie. Acolo, la ele, era „raiul”. Și mai bine zis „Raiul Florilor”. Că avea grădina plină de tot felul de flori, care mai de care mai frumos colorate și frumos mirositoare. Mireasma lor te îmbăta și mai ales a teiului când acesta înflorea. Aveau un tei uriaș, ce domina înălțimile, până la piață.

Țin minte că era în prima iarnă, pe care aveam să o cunosc, de când mă aduse și pe mine în casa lui Berdan, unde stătea mama și tata cu chirie. Tata la început, vrând să mai facă economie la lemne, mă mai lăsa și pe mine la bunica sau nana. Dar mai ales în vacanțe. Mă lăsau câte o săptămână. Apoi cum venea ziua de luni, unul din ei mă luau acasă. Ceea ce nu-mi mai era pe plac. Și asta avea să se întâmple de multe ori înainte de a începe școala sau prin vacanțe. Era într-o sâmbătă.

 

Eram la nana. Și duminica ce a urmat mi-am petrecut-o tot la ea. Venea în schimb ziua de luni și mă întristam știind că mini-vacanța mea avea să se termine. Coincidența a făcut ca nana „să pună de un an” pentru bărbatul ei- Griguță. Era deci în anul ’59. Deci eu aveam trei ani. El murise în ’58. Tot iarna. Era în decembrie și era cam ger afară. Nana și-a luat, coliva, colacul, sacoșele cu pachețele și ce mai avea ea acolo și se pregătea să meargă cu mine la cimitir. Eu nu voiam să merg că știam că la cimitir mă aștepta mama. Cred că așa a și fost convenția. Împușcau doi iepuri dintr-un foc, chiar dacă nici nana nu era de acord să mă dea acasă. Eu invoc motivul că e frig afară și o să îngheț. Atunci era trează. Poate altfel ar fi stat lucrurile dacă era mai cu chef. Poate m-ar fi lăsat acasă. Dar așa...

- Lasă că nu îngheți, zice ea.

Mă îmbracă bine, dar în picioare nu aveam ghetuțe, ci niște pantofiori și aceiauzați.

În fine ieșim pe ușă și o luăm spre cimitir. Nu era departe cimitirul de casa ei. O luăm prin spate două străzi și ajungem la poarta din vest. Când ajungem la biserica din centrul cimitirului, o văd de departe pe mama. Simțeam cum mi se strânge inima. Abia mă aștepta. Trebuie să spun că până am ajuns la cimitir mi-a înghețat picioarele. Dar la vederea mamei, pe loc mi s-au încălzit. Noroc că aveam totuși mănuși făcute de tanti Lili.

           După ce și-a terminat și nana treaba ei cu pomana, o tăiem cu mama acasă. Tot drumul cât am mers pe jos, până acasă, a făcut să mă încălzesc cât de cât. Nu aveam curaj să-i spun mamei că îmi este frig, sau că mi-a înghețat picioarele, că mă încălzea ea și la propriu și la figurat. Și aveam de mers. Mergeau pe atunci tramvaiele, dar mama în dorul ei de a face economie, o lua mereu pe jos. Și doar era 25 de bani biletul. Iar până acasă era cam un kilometru și jumate.

           De fiecare dată când era iarnă afară și mai era și zăpadă și avea să fie destulă, prin acei ani, până târziu încoace, trebuia să îngheț de fiecare dată. Erau ierni când zăpada atingea înălțimea de un metru. Știu că tata se chinuia să dea mereu zăpada din curte, făcând cărare de la poartă până la wc, sau în spatele casei. Madam Berdan era bătrână și nu putea, Lina nu servea, doar cu măturica își făcea și ea prezența din urma tatei. Lorica - fiică-sa, nici atâta.

          Câteodată mai îl ajuta și pe tata domnul Bahrim, soțul Linei, respectiv, ginerele madamei Berdan. Dar atunci se împărțea sectoarele, ca să nu cumva să se creeze accidente. Așa că atunci când tata era în spatele casei, Bahrim era la poartă. Și invers. Nu se întâlneau decât la mijloc uneori. Și asta că nu-și vorbeau. Nu am aflat nici până azi, ce l-a făcut pe tata să fie așa de dușmănos cu ei. Poate o fi avut motivele lui, la vremea aia.

           Dacă cu Lina sau Lorica, tata mai schimba din când în când, câte o vorbă, cu Bahrim nu.

 

Nici cu madam Berdan nu se prea omora la început. Doar când era nervos, s-au băut, o beștelea. Asta la început. Dar și eu aveam restricție în a discuta cu ei. O mai făceam foarte rar, și asta când nu era mama sau tata acasă. Nici binețe nu mă lăsau să le dau.

Cu cât treceau anii, zăpada care începea să se depună, se micșora ca înălțime, ajungând rareori și la jumate de metru. Eu când vedeam că începe să ningă, mă rugam să o țină cât mai mult. Câteodată ningea toată noaptea spre bucuria mea. Când vedeam dimineața câtă zăpadă s-a depus, nu mai puteam de bucurie. Numai că, nici mamei și nici tatei nu-i prea convenea atâta zăpadă și îmi potolea de îndată bucuria. Și ca să mă satur de zăpadă, mama îmi punea în mână lopata grea, zicând?

- Daaa! Vrei zăpadă, ia de aici. Du-te și dă zăpada din spatele casei.

De multe ori mă duceam, dar după câteva lopeți oboseam şi veneam înghețat în casă, prilej pentru mama să zică:

- Mai vrei afară?

Când m-am mai mărit și eu, tot nu am scăpat de teroarea zăpezii. Mai participam împreună cu tata.

 Dar cum eu oboseam de pe atunci, destul de repede, termina el treaba.

Și aveam să am acest coșmar, grija zăpezii, atât la nana cât și la bunica, când măprindeau la ele. Îmi dădeau mereu de treabă. Dar asta când începusem să mai cresc, s-au când m-am mutat la ele.

         Câteodată când era zăpada mai mare, tata mai scotea sania mare de fier și grea, la insistențele mele. Și asta când era „pilit”. Mă punea pe ea, iar el în spate, „ne dădeam” pe derdelușul improvizat, ori pe strada noastră, că avea pantă mare, ori mergeam pe strada Smârdan sau Caragiale. Aici panta era și mare, dar și lungă.

         Cum tata îi dădea viteză cu picioarele nu prea îmi plăcea și nici bine nu-mi făcea. Că îmi era frică. Când după două ore de joacă, mai mă trăgea și acasă. Când ajungem aproape de poarta noastră, tata se face că răstoarnă sania, iar eu aterizez cu nasul în zăpadă. Și ca să fie meniul complet, m-a mai frecat nasul, gura și fața cu zăpadă, Nu-mi era deloc pe plac acest tratament. Simțeam că nu mai aveam aer, dar nici nu mă slăbea. Trebuia într-un final să țip ca să mă lase. Veneam fuga în casă înghețat și îl pâram mamei

-Uite mamă ce mi-a făcut tata. M-a frecat iar cu zăpadă...

-Lasă că nu ai nimic. Așa e iarna...Mai vrei afară?...

Dar acest tratament avea să mi se repete și în anii următori și pe stradă și când mă mai trimitea mama pe la cumpărături și mă prindeau băieții pe stradă, dar și la școală. Se enervau că nu reușeau să-mi pună piedică, căzând ei pe jos, și atunci tăbărau pe mine cu toții. Și dacă nu trecea cineva atunci pe acolo, să mă salveze, ăla eram.

 

Într-un alt an, tot iarna, ne ducem împreună cu mama și tata, pe la nana. Tata era din start „chitrofonit”. Când ajungem la nana, nici nana nu era prea departe de el. Dar era tare necăjită. Toată casa îi era plină de fum și pe deasupra, ca meniul să fie complet, îi mai curgea pe pat, din burlane - stirijie - spunea ea, un fel de gudron de la funingine. Cum lemnele erau cam umede, aburul combinat cu fumul se condensa pe burlane și așa pline de funingine, iar aceasta dădea naștere la acest preparat negru. Preparat care se scurgea pe pat, murdărind pătura și lenjeria.

-Uite Fănică ce am pățit! ne întâmpină ea, în loc de bună ziua.

Când vede tata asta, își dă cu părerea:

-Coșul e înfundat!

Pe atunci nana avea în gazdă un chiriaș, nea Gicu, cum îi spuneam eu. Eu pe atunci aveam 4-5 ani. Nea Gicu, era să fie și primul ei chiriaș, de când murise bărbatul ei, Grigore, sau Griguță cum îl alinta ea şi restul familiei. De fapt pe chiriaș, îl chema Lungu Gheorghe. Aveam să mă întâlnesc cu el pe platforma CSG, mulți ani mai târziu. Tare m-am minunat cât se schimbase și ce gras devenise. Nu cred că atunci, m-a mai cunoscut. Dar cine știe?

Tata se oferă să se urce pe casă la băgeac, în timp ce nea Gicu se urcă în pod ținând de coș. Tata găsește o bucată de fier de care leagă o șfoară mai groasă. Astfel înarmat cu acestea, se urcă pe bucătărie, cu ajutorul unei scări, apoi reușește până la urmă să se cațăre şi pe streașină. Acoperișul bucătăriei nu era la înălțime cu acoperișul casei. Și asta ca bucătăria, nu avea pod. Mama tremura văzându-l pe tata, cum escalada casa.

Mai ales că îl știa cum e.

       Ajuns sus lângă băgeac, tata coboară de câteva ori fierul, până acesta se oprește undeva. Apoi tot ridicându-l și tot coborându-l, reuşeşte într-un final să spargă cărămida care căzuse din coș și se puse de-a curmezișul. Cărămida spartă căzu în puțul de la horn, până jos la gura de vizitare.

          La coborâre tata a coborât pe partea de la casă. Puse iar scara pe streașină și coborî într-un final, spre liniștea mamei care tremura de jos, tot uitându-se la el. Și avea de ce să-și facă griji. O mai pățise odată.

          După aia focul a mers normal. Cum se aprinseră până la urmă și burlanele și cred că și coșul, tata o întreabă pe nana dacă are cumva prin casă pucioasă sau sulf. Spunea el că e bună în acest caz. Dacă a văzut că nu are, i-a cerut sticla cu oțet. Așa a reușit să stingă focul. Tata avea o astfel de cutie cu sulf, pe care o ținea în casă, pentru orice eventualitate, spunea el. Știu că am mai folosit-o și noi de câteva ori, când tata era mai „vesel” și uita să se mai oprească băgând lemne în foc, până se înroșea și soba și burlanele.

          Mi-a povestit mama, în rarele ei zile de liniște, pe când eu încă nu eram „chiriaș” la madam Berdan, că într-o iarnă, canalul din stradă a înghețat, iar cel din curtea noastră, era oprit de Berdan.

 

          Pe strada noastră, mai la vale aproape de capătul străzii, la Nr 1, era un canal comunal. Acesta era bine protejat.

Țeava de plumb care era prinsă de un stâlp, ce era înconjurată de un gard de scânduri. Între gard și ţeavă puneau cârpe și paie, ca să apere țeava de îngheț. Asta ca să nu înghețe canalul, spuneau ei. Dar în unele ierni mai geroase îngheța și apa de pe țeavă de sub acel gard.

Cum tata nici pe atunci nu era în relații prea bune cu madam Berdan. aceasta într-o iarnă, a oprit apa de la canal. Când a venit tata seara acasă chitrofonit, mama ia și dat raportul:

-Uite Fănică, Berdan nu mai vrea să ne dea apă. Cică nu i-am dat chiria. Nici mâncare nu am avut cu ce să fac...

-Da? zice tata. Și se duce să facă panaramă la ușa lor.

Cum nimeni nu a ieșit afară, tata se duce la căminul de la canal din curte, îi deschide capacul și dă să coboare în el. Mama îl vede și-și dă seama ce vrea să facă și strigă la el să nu se bage în groapă, știindu-l cum este.

          Dar tata nu ține seama de protestele ei și își face vânt în groapă. Cum groapa era destul de adâncă, nu prea a calculat bine și când se lăsă în mâini, îi cedează clavicula. S-a chinuit mama, biata de ea, o oră până să-l scoată pe tata de acolo. Mai ales că acum nici nu mai putea să se apuce de margine cu o mână.

A apelat până la urmă la un vecin, paremi-se la nea Gheorghiu de la nr.7. Cât a stat tata în groapă nu a ieșit nici una, sau unul, din casa madamei Berdan, ca să o ajute să-l scoată pe tata afară. Și de atunci mama i-a ținut minte. Că atunci, când după ani, avea să cadă și Bahrim în beci, nici mama nu l-a lăsat pe tata să-l ajute să iasă afară.

          Odată la un revelion, când venisem cu ai mei, nana se îmbătase tare. După un timp iese afară. Noi vedem că trece cam mult timp până să apară ea. Era noapte. Când mama îngrijorată, îl trimite pe tata să vadă de ce întârzie nana, tata o găsește trântităîn zăpadă, dând din mâini și picioare, încercând fără folos să se ridice. Când după puțin timp apar amândoi ținându-se unul de altul. Mai mult ea de tata. Dar ea râdea nici nu-i păsa, de parcă asta făcea obiectul îndeletnicirii sale zilnice. Mama când o vede și cu sânge pe obraz, strigă la ea alarmată:

-Ce ai pățit, Maria?

-Ei … și tu… Am căzut… Și ceee?...zicea ea, râzând prostește.

Dar ei nici că îi păsa. După ce se șterse de sânge, începu iar să râdă. Și tata râdea. Numai eu și mama nu râdeam. Nu știu de ce, dar văzând-o în ce hal era, parcă cineva îmi spunea că ea nu o să moară de moarte bună.

          Și avea să mi se confirme acea predilecție peste ani. Nu trebuie să fii vizionar sau cititor în stele, ca să-ți poți da seama ce viitor sumbru o aștepta, dacă nu se lăsa de băutură.

 

Dar de multe ori unii bețivi sfârșesc și când sunt treji. Cum aveam să mi se ivească peste ani și asemenea cazuri. Dar bine nici aceste cazuri nu sunt bătute în cuie.

          Stau și mă gândesc, dacă acei oameni care beau, nu sunt mai vizionari, decât unii de drept, dar treji?

          De pildă nana, când se supăra pe bunica și sora lor, Lilica, se îmbăta. Și după ce își aducea aminte de când lupul cățel, mai le și blagoslovea, spunând la beție, că au să moară din cauza unuia care o să intre noaptea în casă peste ele. Bineînțeles că eu pe atunci nu am pus preț prea mare pe ce spunea ea.

          Dar și când mergem la bunica, și bunica spunea același lucru despre nana, că nu o să moară de moarte bună. Beția o să fie cauza.

          Ce o fi și cu viziunile astea domnule. Și multe lucruri avea să-mi spună nana și despre mine, mult mai târziu. Așa cum și mama în rarele ei zile mai liniștite, sau poate de suferință, avea să le prevestească, sau să-și prevestească sfârșitul.

Dar aveam să văd că și în cazul mamei, că i se v-a adeverii și ei spusele. Nu știu dacă presimțea, sau știa și ea de la țiganca, sau alți prezicători pe care ea îi contactase. Sau beția te face să spui lucruri „trăsnite”. Vezi viitorul mai puțin în „roz” O fi și asta un talent. Și mie mi-a spus diverse lucruri când eram mai mic. Că am să am doi copii, că am să trăiesc mult ca bunica, că am să am foarte multe cumpene, dar o să le răzbesc. Și multe, multe, altele. Ceea ce avea să mi se confirme mai târziu o parte din predilecții și de la țiganca vecină, și de la cele din tren, pe care aveam să le întâlnesc mai târziu, când mă duceam la armată. Și asta numai, uitându-se în palma mea.

           Oare unde o fi adevărul? Oare toate astea or fi numai în mintea noastră, sau cineva se joacă cu mintea noastră. Că de auto sugestie, în nici un caz nu poate fi vorba. Gândul mă duce că pot fi, și așa numite blesteme… Oare așa să fie? Și dacă e așa, care e cauza lor? Oare nu cumva atunci când suntem foarte supărați, pe cineva, se deschide în mintea noastră un alt „simț”? Că pleacă „o undă” de la noi și „îi face viața amară” celui în cauză?

           Îmi plăcea tare mult să merg mereu la bunica și mătușa Lili. Acolo la ele, mă simțeam foarte bine. Stăteam câte o săptămână. Mă aduceau sâmbăta și veneau luni să mă ia. Când auzeam că merg la ele săream în sus de bucurie.

           Acolo nu erau bătăi, iar ele îmi satisfăceau toate dorințele și mofturile. Cu toate că ele o duceau mai rău din punct de vedere financiar, decât noi.

Bunica avea o pensie de urmaș, de 400 lei. Bărbatul ei lucrase la atelierele CFR și murise în timpul războiului în „44.

 

 

Cu toate astea se descurcau, făcând economie la sânge. Ținea cont pentru fiecare bănuț.

Bunica nu mă bătea, dar îi plăcea să mă dea de gol la câte o „snoavă” de-a mea.

Sau nu de puține ori mă certa.

 

Odată, intrând în buda bunicii, cu ocazia unei vizite alor mei, văd un târnăcop, tocit de vreme și cu coada pe jumătate ruptă. Wc-ul era și pe post de magazie. Înghesuise de jur împrejurul pereților de scânduri, diverse unelte și alte accesorii. Chiar eu am asistat la construcția wc-ului. Nea Gicu, chiriașul nanei, săpase groapa și apoi a ridicat și pereții de scânduri. Nu știu ce o fi fost în mintea mea atunci, că am aruncat târnăcopul, înăuntru în gaură. Bineînțeles că nu le-am spus nimic atunci, de isprava mea. Peste câteva zile când ne ducem iar la bunica, atât bunica cât și tanti Lili, de față cu părinții mei, mă întreabă:

-Ia spune tu ce ai făcut cu târnăcopul nostru? Unde l-ai pus?

La început uitasem de el. Dar după aia mi-am amintit.

Mă cam speriase întrebarea ei. Mai mult, că știam că o s-o iau iar pe cocoașă, de latata și mama. Mă uitam pe furiș, când la mama, când la tata, care așteptau cu sufletul la gură, răspunsul meu, care se încăpățâna să vie.

-Ei nu vrei să spui, hai că îți zic eu unde e? Apoi a povestit tanti Lili care a fost treaba:

-Într-o zi, îmi trebuia târnăcopul, zice tanti Lili. Îl caut și iar îl caut şi tot îl caut… Târnăcopul nicăieri! Parcă intrase în pământ. Când, „mămăica” - așa îi spunea tanti Lili la bunica- îi vine ideea:

-Hai să-l căutăm și în gaură la budă.

Mă duc după niște ziare și vin cu ele. Apoi le aprind câte unul și le arunc în jos. Când vedem o parte din târnăcop înăuntru. Mi-am dat seama că era opera lui Bebi

          Deja ai mei se făcură negri. Mai aveau oleacă și explodau. Și sigur, explodau, dacă nu ar fi sărit în apărarea mea atât bunica cât și tanti Lili.

         A încercat apoi bunica să mă apere, spunându-i lor să mă ierte. Acu încerca să dreagă busuiocul, cum se zice.

          Până la urmă recunosc. Când a auzit tata deja și el și mama, strângeau din dinți către mine. Iar mama îmi șoptește:

- Lasă că ajungi tu acasă!...

Tanti Lili dă să aplaneze și ea situația mea. Știa ea cu cine are de-a face. Îi zice să mă ierte. Nu știu dacă a fost foarte convingătoare, că acasă tot mi-am luat porția de la tata.

Nici bunicii și nici mătușii Lili, nu le plăcea „tratamentele” la care eram supus, decătre mama sau tata. Și tare se mai supărau.

 

 

 

Tot bunica mi-a mai făcut-o odată.

Într-o zi fiind la ele, Încep să le povestesc și lor o întâmplare ce mi se întâmplase mie, într-o zi când mă întorceam de la școală.

-Să vă spun ce nenorocire mi s-a întâmplat într-o zi. Dar să nu mă spuneți la mama sau tata.

-Nu! Nu te spunem. Spune! mă încurajează ele.

Eram în clasa a II-a. Era toamnă afară și o ploaie rece mocănească cernea din cer. Văzând că plouă, mama îmi dă o manta albă-străvezie, ca să mă apere de ploaie. Când am ieșit de la ore, nu mai ploua. Așa că nu am mai îmbrăcat-o. O țineam la subțioară. În mâna dreaptă aveam ghiozdanul. Drumul meu trecea pe lângă blocurile A. Bătea și un vânt puternic.

          La un moment dat, nu știu cum îmi scapă din mână mantaua de ploaie. Cum era ușoară, vântul a început să o deplaseze printre blocuri, jucându-se cu ea. Eu alergam după ea plângând și implorând-o să se oprească. Dar ți-ai găsit să stea! Ba la un moment dat vântul începu să o ridice în sus. Eu alergam disperat plângând după ea. Dar ea se ridica tot mai sus.

         Și uite așa s-a jucat vântul cu mine. Acu o ridica, acu o lăsa jos. Când să pun și eu mâna pe ea, vântul iar mi-o răpește. La un moment dat m-am speriat așa de tare, când am văzut cum vântul o ridicase deasupra blocului. Eu, „gata, am pierdut-o!” zic în sinea mea, cu mâna ridicată spre ea.

         Dar cum mă uitam eu așa după ea, disperat, și implorând-o să se întoarcă, cred că o rafală de vânt sau un curent o întoarce și văd că începe să coboare. La un moment dat chiar se așează cuminte pe pământ la picioarele mele. Am luat-o în grabă și ținând-o strâns în mână, până acasă nu i-am mai dat drumul. Bineînțeles că acasă nu le-am povestit pățania mea.

         Tanti Lili şi mam-mare au început să râdă copios de istoria mea. Nu știu dacă râdeau de pățania mea, sau de felul în care am spus-o. La un moment dat tanti Lili oprindu-se din râs:

-”Mi s-a întâmplat o mare nenorocire”, repetă ea, după care pornea iar, într-un nou hohot de râs.

Mam-mare îi ținea și ea isonul.

După câteva zile când vin iar cu mama și tata, nu o rabdă pe bunică-mea:

- Am să vă spun o întâmplare, începe mam-mare: Mi s-a întâmplat o mare nenorocire!...

         Eu, când aud începutul, mi-am dat seama că de mine era vorba, simțind iar că mă ia cu frică. Acu părinții mei așteptau cu sufletul la gură, să asculte urmarea. Credeau că lor li se întâmplase ceva. Când într-un final după ce povestește pățania mea cu mantaua, se prind și ei.

Au început să râdă și ei. Încercau cât de cât să mai aplaneze situațiile de genul ăsta.

 

Eram în clasa întâi, Era toamnă. Dimineață a fost acceptabil. Ploua mărunt. La prânz când să ies de la școală, mai mergi dacă mai poți. Înghețase tare. Sefăcuse un alunecuș, de ziceai ce e aia. Cu greu am reușit să merg pe stradă.

Până acasă mi s-a părut un an. Care erau în drumul meu, mai apelam la oameni sau copii mai mari. Când am ajuns pe strada Morilor, m-au dus de mână două fete mai mari. M-au condus până la strada mea. Când am intrat pe stradă, tocmai îmi ieșea mama înaintea mea. Când mă vede, îmi zice:

-De ce nu ai avut răbdare, că veneam eu să te i-au.

-M-au adus acasă două fete, zic eu.

Odată când eram tot în clasa a II-a, vine tanti Lili la noi. Eu scriam, mai bine zis încercam să scriu la ceva. Cum eram neatent tot timpul, mai greșeam. Vai, să fi văzut mama sau tata vreo greșeală la mine în caiet, că foc se făceau. După ce o încasam bine, pentru toată ziua, îmi mai rupea și foaia:

         -Scrie din nou!

Și aveau să se tot repete astfel de practici din partea tatei, că într-o zi dintr-un caiet nou, nu mai rămase, nici zece pagini. Așa că a trebuit să încep altul.

         Acu era tanti Lili și avea cine să mă apere. În timp ce scriam greșesc iar o literă. Tanti Lili vede. Tocmai ieșise mama afară, să întindă niște rufe. Tanti Lili ia repede o lamă și încearcă să radă litera greșită.

- Bun! zice ea, cât e afară putem să o ștergem.

Dar seara la controlul de rutină a tatei, tot mi-a găsit greșeala. Am recunoscut că ștersese tanti Lili. A lăsat așa, nu mi-a mai rupt iar foaia în ziua aceea, dar tot nu am scăpat de o săpuneală de la mama:

- De ce nu ești atent? Și bang o palmă peste ochi.

Și aveau să fie o ploaie de palme peste fața mea în toți acești ani, până am trecut și eu în ciclul doi - clasa a V-a!

Mai grav era când rupea foile ce trecuse de jumătate. Că o dată cu ele, „zburau” și celelalte foi. Și atunci mă punea să scriu și pe cele vechi. După aceea am exersat și eu ștersul cu lama. Câteodată nu se „prindeau”. Mai târziu apăruse „picul” Era o substanță cristalină și albă, ce se dizolva în puțină apă. Când dădeai pe foaie, dispărea scrisul. Posibil un decolorant. După ce se usca puteai să scrii pe același loc. Dar după o zi sau două apărea o pată mare albastru deschis, peste scris. Așa că mai bine lăsam așa.

Sau în altă zi, când tot mic fiind, 4-5 ani, când eram la tanti Lili, mă trimite să iau ceva din piață. La întoarcere însă, uitându-mă după niște copii, în loc să o iau pe strada care trebuia, o iau la dreapta.

Merg eu pe strada aia, merg, când la un moment dat, nu mai recunosc nici strada și nici casele. Totuși o iau pe prima stradă la stânga.

 

 

Mai merg eu pe ea, când recunosc strada din apropiere de strada nanei. Ei de aici știam drumul  către bunica.

Casa nanei nu era departe de casa bunicii. Era drumul mai ocolitor, dar știam acum pe unde trebuie să o iau. După o jumătate de oră, ajung și eu acasă la bunica. Bat în poartă, că poarta era închisă. Așa o țineau tot timpul încuiată și zi și noapte. Când o văd pe tanti Lili, că apare, îi zic:

- Haide tanti Lili dă-mi drumul mai repede că m-am „tărăcit”.

Ea când a auzit începe să râdă.

-Cum? Ce ai făcut? continuă ea râzând.

-M-am „tărăcit”, repet eu din nou.

-Măi! Te-ai rătăcit, mă corectează ea.

-Ei așa!... zic eu.

Și de atunci atât ea cât și bunica, mare haz mai făceau pe seama mea. Mereu îmi aduceau aminte scena. M-au spus și părinților. Se putea să scape o asemenea ocazie? Au râs şi ei.

În altă zi vine tanti Lili iar, pe la noi, aducându-mi o minge. Era nouă, portocalie, cu niște nervuri pe ea, ca niște mici șosele. Mama când o vede pe soru-sa, se apucă să facă ceva, ca să o servească. Așa că face un fel de chec. Ea avea o rețetă aparte. Îi spunea „cozonac colorat”.

La el punea patru ouă, un pahar de zahăr și două-trei linguri de făină, vanilie, cacao și un pachet de unt de 100g. După ce bătea separat albușurile spumă, se apuca de cealaltă compoziție.

După ce termina de bătut compoziția cu ouăle, untul și zaharul, împărțea în două, compoziția.

Pe una din ele o amestecă cu cacao. După ce se înnegrea destul, o turna în tavă peste cealaltă compoziție.

Și nu înainte de a unge tăvile cu unt, după care le presăra cu făină albă. Zicea ea, ca să nu să se lipească, sau să se prindă de tavă.

După 45 de minute cozonacul era gata. Avea un talent la preparat mâncăruri și deserturi. Făcea multe astfel de deserturi, dar numai când avea și bani și chef.

Eu mă duc afară, cu mingea pe care mi-o cumpărase tanti Lili, să ne jucam. Am lăsat-o pe mama să ne termine cozonacul colorat. Când ieșim afară și Lina și Bahrim erau la bucătăria lor de vară. Mâncau. Lângă peretele nostru de la casă, era o masa veche de a lor, înnegrită de ploi și vreme.

Tanti Lili la un moment dat, obosește de atâta joacă cu mine și se pune cu fundul pe masa șubredă. Cum tanti Lili era și un pic voluminoasă, când o vede Bahrim, se duce la ea și-i ia pur și simplu masa de sub ea, spunându-i că i-o strică. Mai să cadă jos tanti Lili, motiv iar de râs pentru noi. Mai târziu am intrat în casa și ne-am delectat cu cozonacul mamei. Ieșise foarte bun. Eu nu mă mai puteam opri.

 

 

 

-Ei, ajunge, zice mama mai lasă și la alții.

-Da, lasă-l tu. E copil, zicea tanti Lili.

Mai târziu a plecat, spre nemulțumirea mea.

Cum tanti Lili lăsase mingea la noi, am profitat de ea ca să mă joc cu ea singur și a doua zi. Ieșisem afară și o băteam mereu de ciment. Cum era bine umflată, făcea și un ecou. Sunet ce o supără pe madam Berdan. Aceasta ieșind afară îmi întrerupe joaca:

- Ei dar potolește-te Bebi, nu mai bate mingea aia! Că mă doare capul!

Mama când aude, se supară pe ea și mă cheamă în casă. Dar în casă unde să te joci cu mingea? Puteam lovi câte ceva, dându-i iar motiv mamei, de bătaie. După câteva încercări eram să sparg o vază. Așa ca mama interveni iar:

- Ei potolește-te, vrei să spargi ceva? În casa nu se joacă cu mingea.

În casă nu, afară nu, pe stradă nici atât... Așa că o vreme o țineam de bibelou.

 Dar aveam să o iau în vacanțe la tanti Lili, unde la ea nu comenta nimeni. Și aveam acolo loc destul. M-am jucat acolo cu ea, până într-o zi când eram să o pierd într-o groapă.

Tanti Lili avea în fundul curții o groapă săpată de mult. Spunea ea, că o începuse tatăl ei, că voiau să facă chipurile o fântână. Dar au abandonat lucrarea, cică de frică, ca să nu cumva să cadă copii în ea. Erau pe vremea aia patru surori, care locuiau cu ele. Pe atunci erau mici, alde tanti Lili și mama, precum și celelalte două surori - Tanța sau Constanța şi Victoria. Și au fost șapte. A doua, Tinca, a murit la șase luni.

Acum groapa, o transformase în groapă de gunoi. Tot gunoiul îl arunca în ea. Și cum spuneam, dau mai tare în minge cu piciorul și aceasta se ducea către groapă. Înfricoșat, mă uitam disperat după ea cum se duce spre groapă. Deja pentru mine era ca și pierdută. Ce avea să spună tanti Lili? Și cum mă uitam eu la ea disperat, rugându-mă să se oprească, deodată mingea se oprește singură la marginea gropii, parcă oprită de ceva, sau de cineva. M-am dus repede la ea și am luat-o răsuflând ușurat. Și tare m-am mai minunat cum de se oprise mingea. Asta avea să fie al doilea miracol din viața mea. Primul a fost cu mantaua de ploaie. La cel de al doilea, avea să urmeze, mai târziu la școală și un al treilea. Și multe trăsnăi mai făceam. Poate la unele din ele, aveau motive părinții să mă tempereze. Dar nu cred, că la toate.

Țin minte, că într-o zi bunica, m-a trimis să iau pâine neagră de 2 lei

Pe drum m-am oprit la o mică grădiniță cu flori, ce se întindeau pe toată lungimea străzii în fața fiecărei porți. Voiam ca să culeg niște semințe de flori, ca să i le dau mătușii. Ea iubea tare mult florile. Avea multe în grădină. Și în timp ce căutam semințe, scap un leu printre flori, ce îmi alunecase din palmă.

Oricât l-am căutat, nici nu l-am mai găsit. Trecuse o jumătate de oră și eu tot acolo, căutam leul. Alarmată, mătușa a ieșit înaintea mea. Când mă vede, mă întreabă:

- Ce faci de ai stat așa de mult?

Când mi-a cerut restul, a văzut ca lipsea un leu. Am încercat să spun că: ba că așa mi-a dat vânzătoarea, ba că e pâinea mai scumpă. Dar nu a mers. Până la urmă am recunoscut că am pierdut banul. A mers cu mine să caute și ea, dar parcă intrase în pământ.

Vai ce urlete și bocete pe bunica mea, când a aflat. Cum am pierdut leul? Că ce face ea acu? Plângea pentru un leu. De altfel ele plăteau lumina 1 leu și 50 de bani pe lună. Că stăteau mai mult pe întuneric, până se întuneca bine afară. După care aprindea lumina pe la 9 seara, pentru a lua masa, la 10 - Stingerea!

Radio nu aveau la început. Mai rămânea tanti Lili să mai lucreze câte un ciubuc de la prietenele ei.

Câte un pulover, o față de masă brodată, mileuri...Că o apuca și 1-2 noaptea, până când bunica, trezindu-se peste noapte, o trimitea la culcare, țipând la ea:

 Dar mai lasă alea și stinge lumina odată, că nu o plătești tu!

Mă înțelegeam bine cu mătușa. Pentru că ea cosea tot felul de mileuri, broda sau tricota, ca să-i mai iasă și ei un ban. Ea cum nu avea servici, mai ciugulea și ea câteceva. M-a învățat și pe mine să cos și să brodez.

La croșetat nu a mers, cât s-a chinuit ea să mă învețe, nu a reușit. Brodatul mi-a prins bine în schimb, mai târziu la școală. Pentru că pe atunci și băieții, la lucrul manual, învățau să coase. Erau niște cartoane colorate cu desene și trebuiai să coși urmărind desenul. Așa am învățat cusutul în puncte, macrameuri, etc. Aveam mereu 10 la acest obiect. Mai aveam și la desen și la muzica tot 10.

La început tata mă „ajuta” el la desen, făcându-mi el, planșele. Eu desenam și el le colora. Până s-a prins învățătoarea și a zis să le fac eu. A doua zi am venit cu un desen colorat și făcut de mine, subîndrumările tatei. Când l-a văzut învățătorea nu m-a crezut nici atunci, că la-și fi făcut eu. Atunci m-a pus să fac altul acolo în clasă.

Când am terminat m-a crezut, și mi-a mai pus un 9.

Mi-a plăcut muzica și pictura de mic, dar dacă nu am avut cu cine s-o perfecționez, asta e! Și mai ales și cine să se țină de mine.

La fel și cu muzica. Tanti Lili mă punea să cânt diferitele fragmente ale cântecelor ce se difuzau pe atunci la radio.

Când aveam vreo12 ani și mă aflam la ele, cântă un cântec într-o zi la aparat. Avea atunci și ele aparat de radio, trimis de o alta soră de-a lor, tanti Lița. Ea stătea la București.

 

 

Era cam în perioada când aflasem cu destulă emoție, de la un băiat de pe strada mea, fapt confirmat și de Lina, fata lui madam Berdan, că eu nu sunt copilul părinților mei actuali. Vestea m-a tulburat profund. Am negat, dar mi-a dat confirmarea și mama și tata la urmă.

Și pentru că ei s-au limitat, să-mi povestească o poveste scurtă, am întrebat-o și pe tanti Lili, despre adevărata mea existență. La început a încercat să ascundă, dar la insistențele mele, mi-a zis că o să-mi spună odată, cum a stat treaba. Acum ascultam cântecul.

După ce se termină, eu mă apuc să-l fredonez întocmai imitând melodia și cuvintele. La care mătușa tresare surprinsă, din timpul lucrului:

-Bravo măi! Bravo! Așa cântă, doar tac-tu e un mare artist.

Eu la început nu înțeleg, am crezut că vorbea de tata.

-Păi...zic eu... tata nu-i... la care ea zice:

-Nu mă tac-tu ăsta, ci ăla care te-a făcut...

-Nu am înțeles nimic, și știu că orice întrebare am mai pus după aceia, nu am mai primit alt răspuns.

Mam-mare aude insistența mea și cere lămuriri suplimentare la fiică-sa.

-Ce? Ce vrea Bebi?

-Ei, să-i spun cine e tac-su!

La care ea începe să râdă scurt monosilabic, acompaniată și de tanti Lili:

- Hă, hă, hă...

Numai că de data asta ea nu mai râdea ca de obicei cu gura până la urechi, ci mai retras și forțat. Nu am mai aflat nimic de la ea, multă vreme, dar nici atunci prea multe. Numai niște idei și presupuneri. Dar și atunci am crezut că ea glumește. Și ca să-mi distragă atenția mă trimite în curte la mâncat zmeură.

Odată cred, ca să scape de mine a zis un nume, pe care eu aveam să-l confirm mai târziu, cu oarecare teamă și emoție. Chiar și viitorul cumătru al fiică-mii, era de acord cu asta. Iar asta se petrecuse în intervale de timp diferite. Asta la la combinat, când într-o zi de față cu toți, cum eu purtam ochelari, șefu zice:

- Măi tu semeni cu Beligan, când nu avea ce mânca.

Aluzie la mine la cât eram de slab. Cei de față începuseră să râdă.

- Da să știi că chiar seamănă, îl aprobară și colegii mei râzând.

Nu prea am luat-o în serios, dar un cuțit în inima tot am avut o perioadă. Ar fi fost o presupusă variantă plauzibilă. Și avea să-mi spună asta multă lume și alte rude de-a tatei: nașa de cumetrie, cumătra peste ani… altă cumătră al de Grosu… că a-și aduce cu Beligan. Adevărul că pe vremea mea, se dădeau multe teatre radiofonice, în care era și el nelipsit. Trebuie să vă spun că atunci când îi auzeam vocea și, i-am văzut poza mai târziu, pentru mine avea să aibă un efect total neașteptat, în a mă emoționa.

Parcă revederea cu el, mă liniștea, uitând de bătăile primite, de durerile mele, punând zâmbet peste lacrimile mele. De aceea de câte ori auzeam sau știam că „se dă” un teatru radiofonic cu el, nu pregetam în a-l asculta.

Nu știu de ce aveam aceea atracție de la el? Ceva lăuntric. Din câți artiști erau, numai el îmi căzuse cu „tronc”. Numai de el mă „îndrăgostisem” Acest mister m-a urmărit toată viața, până târziu încoace, când am mai aflat câte ceva, posibile adevăruri privind existența mea.

Totuși nu-mi explic, de ce nici tanti Lili nu a găsit alt nume ca să mă facă să renunț? Putea să zică orice. Pe atunci fiind mic, nu aveam nici o trăsătură în a semăna cu Beligan.

          Dar acest gând m-a urmărit toată viața. Prea mare ar fi coincidența. Faptul că atunci când eram mai tânăr, purtând ochelari, aduceam un pic cu el, și mai ales când mai râdeam și eu, este pentru mine un mister. Informațiile le-am primit în perioade diferite de timp. Ceva este totuși. Și acest dialog, avea să se reia după alți mulți ani, când m-am mutat la ele. Am încercat și atunci, şi mi-au spus aceeași poveste, că nu aș fi străin de Beligan. Dar nu în de ajuns de precis pentru mine.

În alte zile, tanti Lili, mă punea să desenez sau să colorez diferite scene din cărțile de desenat, pe care tot ea mi le lua. Bunica îmi făcea mereu câte o surpriză. Se scula cu noaptea în cap în fiecare dimineață, pentru a-mi prinde câte un „calul popii”, o libelulă uriașă.

Llibelula o lega de coadă cu o ață, și o priponea, ca să mă joc cu ea. Și multe alte jucării îmi mai scornea…

Țin minte că îmi făcea orez cu lapte. Și tare bun și parfumat mai era. La urmă punea deasupra, un praf de scorțișoară. Făcea și mama, dar parcă al bunicii era mai bun. Și multe alte mâncăruri și deserturi pe care le-am savurat foarte încântat, pe timpul cât stăteam la ele.

Cu cât treceau zilele mai repede, începea să pună teama, stăpânire pe mine, că vin ai mei și o să mă ia iar acasă. La vreo două străzi de ele, stătea a doua mătușă a mea, nana mea, care mă botezase - tanti Maria. Așa i-am spus o vreme. Apoi am dat-o cu „nana” la cererea ei. Mă duceam și la ea destul de des. Și chiar de sărbători, revelioane, sau veneau ele la noi, la câte o petrecere.

Când se apropia sfârșitul verii și eu eram încă pe la ele, bunica mă lua cu ea la cumpărat lemne.

Plecam cu căruțașul pe care îl tocmea. Ne suiam amândoi în căruță și ne duceam la depozit, tocmai la Filești. De acolo s-a aprovizionat o vreme bunica, cu lemne de foc. După ce umplea căruța cu lemne, atent supravegheat de bunică, referitor la calitatea lemnelor, ne suiam înapoi în căruță peste lemne și, acasă.

Când ajungeam acasă la ele, trebuia să descărcăm căruța. Căruțașul ducea și lemnele de la poartă în magazie. De multe ori le depozita direct în curte, pentru a fi din nou tăiate, sau despicate de alt om. Câteodată când mă mai prindea la ele, mă puneau să despic eu câțiva butuci, mai ușori. Mai căram și eu și bunica butucii mai ușori.

Pe vremea aceea, bunica era în putere. Doar avea vreo 72 de ani. Tanti Lili nu servea. Mai târziu când bunica nu a mai putut să meargă, a început și ea să mai facă treabă. Când era iarnă, scotea cenușa din sobă dimineața cu mănuși. Să nu cumva să se murdărească.

Cum pe vremea aia nu se prea folosea cimentul, bunica stătea cocoțată la gard și pândea trecerea unei căruțe cu cai sau boi. După ce trecea căruța, unele animale lăsau în urmă bălegar. Atunci bunica îi spunea fiică-si să strângă balega din drum, până nu vine altcineva să o ia. Tanti Lili când eram eu de față, profită, trimițându-mă pe mine. Ea zicea că îi este rușine. Cum să o vadă lumea? Sau să-și murdărească bunătate de degete? Îmi dă o lopată fără coadă și o măturică rea.

-Hai pune mâna și ia-o mai repede!

-Ei da sigur, că tu nu puteai să te duci! Îl trimiți repede pe Bebi! Ce ți-i că te murdărești pe mâini? Zicea bunica apostrofând-o.

Dar ea râdea.

Și astfel îi făceam materie primă pentru dresul pereților casei. Când ieșeam în stradă mă uitam în stânga sau în dreapta, ca să nu mă vadă cineva și strângeam repede balega. Îmi era și mie rușine. Dar tanti Lili de la gard mă îmbărbăta.

Așa, așa! Bravo! Ia-o mai repede! În timp ce bunica bolborosea, la adresa fiică-si. După ce îi aduceam materia primă, bunica amesteca balega cu pământ galben cupuțină apă, și tencuiala era gata! După câteva zile se usca. După alte zile, bunica văruia partea de jos cu boia-gri. O cumpăra de la țiganii, care treceau frecvent pe acolo. De multe ori acea vopsea o luau și de la „tractorul” din piață. Un magazin de chimicale. Erau destule țigănci care își strigau marfa pe străzi. Unii vindeau var, alții geamuri, alții cu căruțe cu diferite produse legume sau fructe. Unii cumpărau haine vechi, alții fier vechi… Altele vindeau mure. Ei, astea îmi plăceau și mie.

 De multe ori îmi mai făcea hatârul și ele, cumpărându-mi două trei pahare cu mure, pe care le amestecam cu zahăr. Și pe strada mea mai treceau oameni cu mure. De câte ori îi auzeam, strigam la mama, să-mi cumpere și ea. Câteodată îmi mai lua, alte ori motiva că nu are bani.

Odată, cam pe la 4 ani, eram la tanti Lili acasă și mă jucam cu mașina lor de cusut „Zingher”. Era stricată parțial și nu o mai foloseau. Dar nici nu se omorau s-o repare. Fusese mașină bună la viața ei. Prilej de dispute dintre mama şi ele.

Când s-a măritat mama, mam-mare ia promis-o mamei ca zestre. Între timp s-a răzgândit.

 A fost mare panaramă cu mama atunci, încercând să o recupereze. Acolo a rămas mașina, mulți ani până când am recuperat-o eu, după moartea lor.

 

Eu dădeam cu mâna la pedală și învârteam roata mare. De roată era prinsă o curea. Bunica mă atenționează, să nu mă mai joc acolo cu mașina. Eu îmi văd de treabă mai departe.

La un moment dat sare cureaua de pe canalul roții. Eu, bag degetul între roată și apărătoarea roții, să împing cureaua la loc pe canal. Când să scot degetul mai scote-l dacă poți. Am început să țip și să plâng de durere. Tanti Lili mi-a sărit în ajutor.

-Ei ce ai pățit? întreabă ea.

-Degetul! nu pot să-l mai scot, ziceam eu plângând.

După mult timp au reușit să-mi scoată degetul de acolo. Bunica de colo:

 -Hei! te mai joci acolo? Când ți-am spus, nu m-ai ascultat.

Ce coincidență? Și fecioru-miu peste ani, avea să-și prindă și el degetul, dar de data asta la încheietura ușii interioară, unde erau balamalele, țipând după ajutor, în stil italian - „Agiuto!”

Era libertatea mea când veneau ele la noi, sau mă lua, sau mă duceam eu la ele. Când stăteam câte o săptămână la ele îmi făcea toate mofturile. Legau o punguliță cu bomboane de o crenguță și o punea într-un pom din curte. Dimineața când mă sculam mergeam cu tanti Lili în grădină și îmi zicea:

- Ia uite ce ți-a adus păsărica.

Eu găseam crenguța și auzind păsările cântând, le ziceam:

- Mulțumesc păsărică, să-mi mai aduci și mâine.

Iar tanti Lili, împreună cu bunica râdea de mine. Târziu am aflat și eu, care era treaba cu păsărica. Că ea nu avea nici o vină. Și peste ani, avea să-mi aducă aminte mereu de păsărică. Apropo de păsărele!

În fiecare an începând de la începutul verii și până pe la sfârșitul ei, în curtea ei se auzea cântecul a multor păsărele. Dar cel mai deosebit era cântecul mierlei. Mai erau și mulți fluturi, pe care eu îi fugăream, încercând să-I prind. Și cel mai frumos era unul roșu cu picățele negre.

Mătușa îmi prindea mulți fluturi de toate culorile, pe care apoi îi împungea în spate cu câte un bold pe mijloc, pe o cutie de chibrituri goală. Îmi zicea că face insectar pentru mine. Că îmi va fi util la școală. Mai erau și mulți cărăbuși. Ăștia mă distrau cel mai tare, având o formă foarte variată și culori deosebite. Unii mai aveau și câte un corn sau două în frunte. Ea zicea că sunt rădaște.

O singură dată s-a supărat tanti Lili pe mine, când eram mic și dormeam în pat cu ea. Patul ei era lângă o fereastră. Când se culca, scotea ceasul de la mână și îl punea pe pervazul ferestrei. Zicea ea că e din aur. Patul era lângă geam. Dimineața ridică plapuma dându-se jos.

Plapuma atinge ceasul și acesta cade jos sub pat, pe la perete. Până să-l găsească dădea acum vina pe mine. Că unde e ceasul? Ce am făcut cu el?

 

Târziu după căutări se uită și sub pat. Când îl vede și mai ales că nici nu mai mergea, se face foc. Era prima data când o vedeam supărată pe mine. Poate avea și de ce? Că ceasul pe vremea aia o costase poate o avere. Ea dădea vina pe mine, că eu i-am dat ceasul jos, nu ea cu plapuma. Nu a vrut să mă creadă și m-a mai pârât și tatei.

Acu să îl dau lui tac”tu să-l repare. Așa îl „alinta” ea pe tata, când era supărată pe el sau pe mine.

Ceea ce a făcut să mai încasez altă serie de bătăi, când am ajuns acasă. Pană nu i-a reparat ceasul nu s-a lăsat. Asta a făcut ca o vreme să nu mă mai lase la ele. Câte buclucuri avea să mai facă și ceasul ăsta! Și asta peste ani.

Avea foarte multe flori în grădină și îi plăceau mult. Ea se ocupa de ele când avea timp. Dar avea și mulți pomi fructiferi. Un gutui mare lângă poartă. Mai încolo lângă gardul din stradă, un vișin mare și bătrân. Mă punea să mă sui în el ca să culeg vișine. Avea o scară pe care o foloseau și ele. Dar când mă prindea pe mine la ele, mă punea să mă urc și eu pe scară. Mam-mare de câte ori mă vedea că mă cocoțam pe scară, mereu îmi zicea:

-Dă-te jos de-a colo, vrei să cazi?

Dar tanti Lili îmi lua mereu apărarea, lăsându-mă să mă urc ca să-i culeg vișine pe care tot mam-mare le transforma apoi în compot. Îmi făcuse și un leagăn.

De o creangă mai groasă legase niște funii pe care prinse un fel de platformă de scândură, pe care stăteam eu. Și mă legănam mereu în bătaia soarelui, ce pătrundea prin frunziș.

Lângă vișin era și un zarzăr, care în fiecare an, umplea curtea cu ele. Erau tare dulci. Trebuia să le culegi repede de cum cădeau pe jos, că altfel le năpădea furnicile. Și pe acestea le culegeam. Până la urma l-au tăiat. L-a tăiat bunica, că zicea ea, că îi murdărește curtea de zarzăre.

Alături lângă zarzăr era un cais mare și bătrân. Făcea niște caise mari și parfumate. Odată de plin ce era se rupse o cracă mare, spre disperarea bunicei. Trei ore a plâns! Apoi a pus sub creangă un arac.

Mai în fundul curții, era un alt cais, un alt vișin mai pitic, un măr și un alt gutui. Lângă gardul vecinei avea câteva tufe cu zmeură.

Boala mea. Când se coceau în luna August, nu mai plecam de lângă ele. Mai avea și un loc cu căpșuni. De câteva ori mă prinse și tanti Lili dând iama la ele Câteodată mă mai certa:

-Ce nu-ți ajunge cât ți-am dat eu? mai lasă și mâine. Astea erau cu restricție. Adevărul că își făcea griji că nu le ajungea lor de dulceață. În fiecare an făcea diferite dulcețuri din aproape toate fructele: nuci, căpșuni, gutui, vișine și trandafiri. Ei asta era feblețea mea. Nu mă mai săturam când îmi dădea o linguriță, două. Mereu mai ceream.

-Ei îți ajunge cât ai mâncat! Să nu-facă rău!

-Ea făcea dulceață, ca să aibă ce le da la musafiri.

 

Odată am mâncat la nana niște dulceață de nuci. Și cum mi-au plăcut foarte mult,nu m-am lăsat până nu am golit aproape tot borcanul de 800g. Mai târziu mi-a fost rău.

- Ei mai vrei dulceață? Mă întreabă nana râzând.

Și nana mă mai lua și ea prin cimitir după araci, dar asta când eram mai mare.

Nana venea la noi mai rar. Odată a venit la noi acasă, cu o rață. O cumpărase din piață. Zicea că se duce s-o taie ca să o gătească.

Da de ce o tai? spun eu, mângâind-o pe cap. Las-o să trăiască. Rața parcă știind și ea ce o așteaptă, mă aprobă cu un măcăit.

-Mac, mac!

Da? Și eu ce mănânc? întreabă nana.

Venise să mă ia la ea, dar mama nu a vrut să mă lase, cu toate rugămințile noastre.

 

                                                    *

 

Într-o zi, cred că era toamnă, vine tanti Lili plângând la mama.

-Ce ai? întreabă mama.

-Vino la noi și ajută-mă, că o să cadă peretele de la casă peste noi. O crăpat de jur împrejur și pârăie și cade mereu câte o bucățică.

Când aude mama, se pregătește de plecare. Pe mine mă lasă acasă, ca să–i spun tatei unde era ea. Nu venise încă tata, semn că iar se abătuse pe la „nea Meluță”. Era locul lui zilnic de popas. Era la câteva străzi de noi, pe str. Română colt cu Smârdan, unde era o bodegă. Dar mama nu mai are răbdare să-l aștepte pe tata. Se duce cu tanti Lili, spunându-mi să-I zic că e plecată la bunica ca să o ajute la cărat lucrurile în altă cameră. Bun! Pleacă ele. Din urma lor pe la șase seara, apare și tata „chitrofonit” rău. De abia mai putea să meargă, darămite să le mai ajute și pe ele. Când mă întreabă de mama, îi zic:

-Mama e plecată la tanti Lili, să o ajute la cărat lucrurile din cameră. Că zicea ea, că se poate dărâma peretele peste ele.

Dar cum tata nu mai judeca, începe să plângă, zicând că mama ne-a părăsit. Și a ținut-o așa până a reușit să adoarmă. Pe la unu noaptea apare și mama.

-    Ce a zis tact-tu?

-    Păi ce să zică? A venit iar beat și a zis că ne-ai părăsit.

-    Tact-tu a înnebunit de tot. Doar vorbea paharul, nu el.

Pe la două se trezește tata, și când o vede pe mama, începe să se i-a de ea:

-    Unde ai fost?

Uitase ce îi spusesem eu.

 

 

 

           -Păi nu ți-a zis Bebi? Am fost la Lillica și mămăica, ca să le ajut că se dărâma peretele peste ele.

-Și ce, tu îl țineai?

-Nu-l țineam om nebun. Am ajutat-o să se mute în cealaltă cameră.

-Va să zică, mă mai faci și nebun pe deasupra.

Și iar la ea să dea în ea. Eu când am văzut că iar e groasă, încerc să mă bag între ei. Drept recompensă mă aleg și eu cu un pumn. Încep să plâng. Apoi tata se întoarce spre mine. A mai durat o oră panarama. Târziu spre ziuă reuși mama să-l convingă săse culce, nu înainte de a încasa și ea păpara.

A doua zi vine nana și ne povestește și ea, că noaptea la ora unu, a căzut peretele bunicii. Noroc că nu mai era nimeni acolo, și căzuse în afară în curte. Ce chestie! Ora unu! Avea să fie „un ce?”, cu această oră. Cred că tot atât a fost și atunci ceasul...

A doua zi cum era Duminică, ne ducem toți trei la bunica. Când am văzut prăpădenia am rămas foarte surprins. Noroc că fuseră inspirate să mute și păsările, că altfel le făceau plachie. În spate la perete era curtea păsărilor. Mi-a povestit tanti Lili cum fusese în acea noapte a groazei.

- Pe la unu noaptea aud o bubuitură, de parcă era cutremur. Atunci mă duc dincolo și mă uit pe geamul de la ușă. Văd lumina din curte a vecinilor. Când deschid ușa, perdelele de la celălalt geam începuseră să fluture de curent. Atunci când am intrat nu am aprins lumina de frică. Dar când am văzut lumina de la vecinul din spate, am înțeles că ne căzuse peretele jos. Cum se trezise și mămăica, i-am spus de perete. Ce bocete și urlete pe capul ei. Până dimineață nu a mai contenit.

Au luat bani de la ADAS, ca să repare peretele. Dar nu le-a ajuns ca să finalizeze lucrarea. Așa că ani de zile, camera aia a rămas în paragină, pe post de magazie, cu peretele nefinisat și văruit. Ca să nu mai spun de starea jalnică în care erau plafoanele. Nimeni nu și-a mai bătut capul și cu ele. Le-a lăsat să cadă în bună parte.

Când intrăm în aceea cameră, nici nu ziceai că fusese vreodată locuită. Acu arăta ca după bombardament. Și atunci cred că arăta mai bine cu mici excepții.

În timpul bombardamentului, casa scăpase atunci, ca prin minune. Dar o parte din geamuri se făcură praf, iar schijele sfărâmară parțial cercevelele. A astupat găurile cu cârpe, și ochiurile de geam oblojite, că nu aveau bani să le pună de-a întregul. Bașca, că a mai rezistat şi la două cutremure: cel din ”40 şi cel din ”77.

De multe ori vizitele mele cu părinții la bunica, se transformau în lecții de dirigenție, care se terminau prost pentru mine.

 

 

 

 Mama și tata se plângeau de ochii mei, că nu sunt cuminte, că nu o ascult, și că dacă continuu așa, mă duce înapoi la casa copilului. Asta după ce aflasem în parte, câte ceva. Ca să fie mai convingători, mai întărea și tanti Lili sau bunica. Când vedeam că și ele nu-mi țineau parte, de supărare pentru morala primită, începeam să plâng. Mama de colo:

 -Mai ești tu obraznic? Mai mă asculți ?

Iar eu promiteam că mă fac băiat cuminte, numai ca să nu mă ducă iar acolo. La urmă tanti Lili ca să destindă atmosfera îmi ținea și ea parte:

- Ei gata lasă-l! Dacă a promis...Iartă-l!

Și eu iar începeam să plâng, când auzeam asta.

- Ei ce mai ai? mă certa mama.

De multe ori eu nu asistam la ședințele lor, dându-mă afară. Se ținea „cu ușile închise”. Oricum tanti Lili nu era de acord cu politica lor și mai ales cu bătăile lor asupra mea. De multe ori o făcea și ea de ochii lor. Dar în adâncul sufletul ei, știam că ține la mine. O singură dată am primit și de la ea o palmă, când eram mare. Și asta înainte dearmată, când eram mutat la ele. Cred că ea „semnase” pregătirea, sau le dăduse tonul la cei din armată, pentru ceea ce avea să mă aștepte acolo.

 

 

 

La școală

 

 

La 6 ani, mama deja mă puse să învăț abecedarul într-o zi. Că îmi și spunea:

-Pune mâna și învață abecedarul, că la anu, gata! începi școala! Ești măgar mare!

Știu că am tras-o tare și cu asta. Trebuia să repet într-una toate literele și pe măsură ce le învățam, trebuia să le spun și în ordine inversă, de la coadă la cap. Îmi cumpărase, adică mi-l adusese Moș Crăciun, un alfabetar. Iar acu mama mi-l puse în brațe să învăț după el. La început ma limitasem numai la poze şi mi-a plăcut. Dar acu, nu imi mai era așa de atractiv. Din două în două ore mă asculta. Și a avut „grijă” să învăț tot alfabetul până seara, scris și citit. Că s-a minunat și tata, când a venit de la servici seara, văzând ce băiat silitor are. Ca să mă mai stimuleze, mama îmi tot zicea:

 -De abia aștept să intri odată la școală, ca să scap de hazul tău.

Și eu m-am bucurat la început. Mă bucuram în sinea mea, crezând că o să mai scap de bătăile ei zilnice. Dar aveam să mă înșel amarnic. Școala nu a fost decât o continuare a bătăilor de acasă. Trebuia să recuperez, nu?

Ce să mai spun de tabla înmulțirii. A fost pentru mine un infern. Dar tot ei „m-au ajutat” să o învăț toată, tot într-o zi. Cu o săptămână înainte, de a începe școala, deja ai mei s-au dus la secretariatul școlii ca să mă înscrie în clasa întâi. Țin minte și acu, prima zi de școală. Prima mea școală era pe Brăilei. Era paremi-se, școala Nr.1. Aveam un director, în vârstă, slab, nu prea înalt, dar al dracului. Nu îmi mai aduc aminte cum îl mai chema. Aveam sa cunosc prima invatatoare. O chema Popovici. Cum eu, deja știam tot alfabetul și mă „mândream” în sinea mea, m-a ajutat să iau încă de la început note frumoase, față de alți colegi, care erau începători și nici nu știau să scrie. Prindeam repede și aveam o memorie foarte bună. Numai că eram câteodată și puturos. Sau poate și plictisit deja. Fapt constatat și de învățătoarea mea de mai târziu - Barbălată,care zicea:

„Poți, dar nu vrei! sau: „ești brânză bună în burduf de câine”. Așa era! Mă și plictiseam repede. Dar și școala de mine, adică de noi.

 Nici nu începusem bine, că deja începusem „să trec în revistă”, toate clasele de învățământ, din aceea clădire.

 Mereu ne muta în alte clase. Asta în clasa întâi. Dar nu a fost chip. Până la urmă ne-a mutat la școala Nr.7, lângă un plop mare și înalt. Asta și din cauza, cred, că începuse să se demoleze masiv pe ambele părți ale străzii Brăilei. În primul meu an de clasa întâi, am schimbat trei școli și vreo trei-patru învățătoare. Prima - Popovici, era de o bunătate ne mai întâlnită. Școala era pe locul „Palatului Telefoanelor” de azi.

 

Apoi m-am mutat la școala Nr.7, între cele două A-uri: A4 și A5, de pe strada Brăilei, unde aveam să rămân până în clasa a V-a. După care clasa a VI-a, a VII-ași a VIII-a, am făcut-o tot la școala Nr.7, dar se mutase lângă creșa din Țiglina1.

Am fost mutat în clasa întâia D. Aveam o învățătoare pe care o chema - Mihai. Era de treabă și se învăța la ea. În perioada cât am învățat la ea, de două luni, făcuse cu părinții curățenie în clasă, dând și lustruind parchetul cu ceară. Apoi pe noi ne puse să ne facem totoși, un fel de papuci, cu care ne încălțam la fiecare oră, descălțându-ne de pantofi sau ghete. Dar nu am avut noroc, că iar m-a mutat la o altă clasă, la „C”. Era o tovarășă învățătoare de la țară. Pe atunci era politica de inversare. Cei care învățau la oraș, plecau să predea la sate, iar cei care făceau școala la sat, predau la oraș. Dar nu era bătut în cuie. Mai erau și excepții. Această învățătoare a spus unui copil, care mirosea a lapte dulce, că mereu ne pupa, zicându-i, că are limbrici. Că a mâncat lapte dulce și a făcut limbrici. Nu știu cât a fost de adevărat. Când a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej, învățătoarea a plâns. Dar nici cu a treia învățătoare nu am stat prea mult. Dar să nu credeți că numai pe mine mă muta. Nu! Pe mai mulți copii. Ne adunau de prin toate clasele, sau școlile de atunci. Am rămas tot la clasa „C”, dar am schimbat altă învățătoare. Ei, acu aveam să învăț, cu o nouă învățătoare până în clasa a IV-a. Învățătoarea se numea - Barbălată.

Era de o severitate ieșită din comun. Ea era tipul omului, care parcă ar fi făcut armata. Nu știu ce mă face să cred, dacă nu cumva bărbatul ei era, sau fusese cadru activ de armată. Așa de severă era. Și cum armata pe vremuri era pericol… Era foarte milităroasă și trebuia să stăm, în timpul orelor sluji, cu mâinele la spate, să nu se audă nici musca. Nu aveai voie să te întorci în spate, sau să schimbi vreo vorbă cu cineva.

Cine era prins, îl scotea la catedră și îi aplica câteva lovituri la palmă, până se înroșeau palmele.

         Avea o linie „specială” triunghiulară groasă arătând ca o piramidă alungită. Și dădea cu sete și o ură fără margini. Avea boală pe băieți. Pe fete nu-mi amintesc să le fi croit cu linia ei, dar nici unele fete nu au scăpau nealtoite.

 Pe ele le trăgea de urechi, sau de păr - de codițe, până rămânea cu urechea, sau părul în mână. Vă dați seama ce dureros era. Era și foarte pretențioasă, atât la scris cât și la ascultat. Se enerva însă foarte repede și își ieșea des din pepeni.

Odată o fată - Trif Nicuța, a pățit-o. Pentru că nu i-a plăcut cum a citit sau ce a scris, aceasta a apucat-o de urechea dreaptă și trăgând de ea, i-a dezbârnat-o. A început să curgă sânge, murdărindu-i gulerașul alb și uniforma pipită. A cam feștelit-o învățătoarea!

 

 

Nu a alergat cu ea la cabinetul medical? Apoi i-a spălat gulerașul și unifor-ma de sânge. A doua zi, știu că au venit părinții fetei și a ieșit bai mare. Asta a făcut ca să se mai înmoaie o vreme. Presupun că părinții fetei, erau oameni săraci fără funcții, că alfel, iar ne schimba învățătoarea. Norocul ei!

După un timp, a luat-o iar de la capăt. Dacă nu ne mai trăgea acu de urechi, în schimb de bătutul la palmă, tot nu am scăpat. Dacă ne lovea mai rar la palmă, în schimb, ne punea în picioare cu mâinele ridicate în sus, câte zece minute, sau chiar mai mult.

Pe alții îi punea în genunchi lângă marginea băncii, în timp ce ceilalați scriau. Asta făcea ca cel în cauză, să rămână în urmă cu scrisul. Țin minte că elevul respectiv, a comentat la propoziția tovarășei: „Iepurașul fuge” Iar cel în cauză a repetat cu intonație:

- Iii-e-purașul fuge, cu accent pe i. Iar asta l-a costat. Învățătoarea l-a pus in genunchi la marginea băncii.

Și cel mai des, cădeau în păcat băieții, firește. Pentru ea, noi eram cei mai obraznici. Nu făcea separatisme. Pentru ea toată lumea care greșea, era tratată la fel. Sau poate așa vedeam eu lucrurile pe atunci. Nu aveam să știu precis asta. Poate pe mulți îi ierta sau nu îi pedepsea. Sau poate numai de ochii noștrii, îi mai dădea două la palmă, dar mai încet. Și aveam să constat și eu asta. Nu totdeauna mă lovea tare. La alții, îi punea să vină și cu părinții la școală. Nu știu de ce, dar am observat că de la un timp pusese ochii și pe mine. În general eram cuminte, dar prin recreație mai „zburdam” și eu nițel. Măcar aici dacă acasă...Mai încercam și eu să uit de teroarea de acasă. Și asta nu-i era deloc pe plac.

Atunci chipurile ca să mă mai „cumințească”, m-a pus în bancă cu o fată. O chema Boroda Ana. Sau poate asa o striga acasă, nu mai știu precis. Eu nu știu de ce îmi rămase în minte, că ar fi chemat-o – Elena. Dar asta era numele mamei ei. Iar eu din Ana, îi spuneam Any- cu „Y”.

Aveam să aflu asta mult mai târziu, peste ani.

Asta era una dintre metodele de pedeapsă a învățătoarei. Ea credea că prin acest procedeu ne mai cumințea.

Te punea cu câte o fată, chipurile aceasta te cumințea. Era totodată și o rușine pe atunci, să stai cu o fată în bancă. Acu nu mai este! Ba e chiar recomandat! Ca să nu spun binevenită sau obligatorie! Adevărul că fata asta Any, avea nu știu de ce, o atracție la mine. Nu spun, că mă și altoia când depășeam măsura prin recreație, dar mai avea și ceva bun în sufletul ei. Avea permanent „grija” de mine. În timpul orelor chiar mereu mă certa.

Totuși am simțit într-o zi, că mai avea totuși ceva bun în inima ei, referitor la persoana mea. Îi părea rău când o luam pe cocoașă de la învățătoare şi mai ales din cauza ei.

 

Și ne-am împrietenit mai târziu. În schimb tot „răutăcioasă” a rămas și cu mine și cu alții. Câteodată mă apăra și de alți colegi, mai „întreprinzători”.

Ca să nu mai viu mereu „altoit”` de colegi, tata m-a învățat o metodă eficace de apărare. Era întorsul mâinilor la spate.

Bineînțeles că am aplicat-o cam greu și cu timiditate. Eu la capitolul violență nu stau prea bine. Îmi fșcusem un prieten – pe Țuțu. Stătea la un bloc lângă școală – D5. În bloc cu Țuțu, mai stătea un alt coleg. Dar la scări diferite. Pe el îl chema Rainov. Sau mai bine zis, l-a chemat! Da, l-a chemat și pe el Dumnezeu acolo unde drepții odihnesc! Și asta de timpuriu înainte de a termina clasa a treia. Suferea de inimă.

Când am ajuns  la Țuțu, eu cel puțin, m-am speriat de felul în care se prezenta. Parcă era altul. Din „mutul” cum îi spunea toți, era acum de o obrăznicie ne mai întâlnită. Stătea cu bunica lui și cu un unchi. Când nu-i convenea ceva, se repezea la bunică-sa, să o bată. Ea îl mai ierta, dar unchiul lui, ii dădea mereu păpară. Părinții lui stăteau la casă pe Vlad Țepeș.

Până la urmă, mai în glumă mai în serios, am aplicat-o și lui. Era eficiență metoda mea. Și cum începusem să o stăpânesc destul de bine, avea să mă ajute să mă mai ridic un pic, în ochii colegilor mei, de atunci și de mai târziu. Bine, dar asta, unde și când mergea. Sau cu cine mergea!

După ce veneam de la școală trebuia întâi să îmi fac lecțiile. Prilej pentru mama, ca să mă mai săpunească și ea puțin.

Câteodată mai le săream, spunând că nu am nimic de scris, sau că nu trecusem la o altă lecție mai departe. Dar asta nu dura prea mult.

Eu stăteam cu Any în banca a doua de la perete. Asta pentru că nu vedeam bine la tablă. Și la liceu am stat în prima bancă pentru a vedea mai bine la tablă. Și asta mai ales că nimeni nu se înghesuia să stea în prima bancă. Așa că am profitat și eu.

 Nu știam că nu văd normal. Ai mei nu s-au interesat de această problemă. Asta se întâmpla după ce intrasem în clasa a I-a. Eu am descoperit singur că nu vedeam bine, când tata mă mai ducea la câte un film.

El cum lua numai bilete în spatele sălii, eu nu aveam nici o șansă să mai citesc titrarea. Era bine în schimb, la cele românești.

La început stăteam mai în fundul clasei. Dar dacă a văzut tovarășa că nu văd bine la tablă, m-a adus mai în față cu Any în bancă. Și ca să aibă și ea acoperire, a spus că m-a pus ca să mă cumințească. În fața mea era un băiat care din același motiv, dar mult mai grav, stătea și el în prima bancă, în fața mea. Și el avea probleme cu vederea. Și cine credeți că era, dacă nu Țuțu. Viitorul meu prieten la necazuri și bucuri. Atunci ne văzusem prima oară și ne-am atras ca de un „mahnet” cum spunea el.

Era cel mai liniștit băiat. Era de o timiditate strigătoare la cer. Stătea tot timpul cu capul în jos.

Dacă îl întrebai ceva, mormăia ceva. Asta i-a dăunat o vreme și la lecții, unde învățătoarea crezând că nu a învățat, nu-și mai bătea capul cu el, punându-l jos și un 4 în catalog. În schimb în recreație era altul. Am încercat să intru în vorbă cu el. S-a lăsat greu. Răspundea monosilabic tot timpul. Era considerat „prostul” clasei. În-cet, încet cu ajutorul meu, am reușit să-l mai integrez în rândul colegilor. Fetele nu-i dădeau nici o atenție. O dată s-a scăpat pe el în timpul orei. Fapt care a trezit râsetele colegilor. Era sub orice critică. Îi era și rușine să se ceară „afară”.

A doua zi de rușine, nu a mai venit la școală. Învățătoarea, observând că eu comunicam mai mult cu el, zice:

- Du-te Grigoriule la el acasă și vezi ce are? Și de ce nu a venit azi la școală?

Și pentru că stătea aproape de școală la D5, m-am dus cu un coleg din clasă care știa unde stă. Colegul, locuia în același bloc cu el, dar la

scări diferite.În spate îl aveam pe Călici, care stătea și el prin împrejurimile școlii. La A-uri. Avea și el o colegă de bancă pe nume - Zorina, tot din bloc cu el.

Pe vremea aia era un serial la radio: „Întâmplările lui Gruia Grozoveanu”. Îmi plăcea nespus acest serial și îl așteptam cu nerăbdare în fiecare Duminică ca să-l aud. Eu acu mă puneam în pielea personajului principal, băgându-i și pe cei doi, Călici și Țuțu în pielea altor personaje: -Trăznea și Cobuz, căpitanii lui Gruia. Asa ca eu eram Gruia. Cum în altă zi s-a inbolnăvit, mă trimite tovarașa la el acsă, ca sa-I duc și lecțiile.

De câte ori mă prindea la el, nu mă mai lăsa să plec acasă. Ceea ce făcea să întârzii enorm de mult, iar acasă mama îmi și pregătea o săpuneală.

După ce terminam de scris temele, bunică-sa ne învita pe amândoi la masă. După care mă mai jucam cu el. Într-un târziu, când reușeam, mai mult să fug, ajungeam și eu, acasă, pe la 1 sau 2 și chiar 3-4 uneori. Mama și tata de abia mă așteptau. După ce mă scărmănau bine mă punea să le spun povestea.

O vreme a mers așa. Veneam mereu pe la 4, spre disperarea părinților mei și a mea. Părintii lui Țuțu, erau și ei severi. Dar mi-au acceptat la început compania. Nu știu dacă la început părinții lui Țuțu, cunoșteau adevărata mea situație. Acu Țuțu, începuse să se schimbe și la școală. Parcă era altul. Dar făcea și prostii, iar eu o luam în locul lui. Începuse să ia și note mai bune. Iar nivelul meu începuse să aibă de suferit. Învățătoarea pentru a ne impulsiona și de a ne rușina de noi înșine, ne-a făcut un tabel mare ca un grafic, în care pe axa y erau numele colegilor, iar pe axa x erau trecute notele proaste pe care le luam noi, și le trecea în dreptul fiecăruia. Era cate o bulina albastra pentru cele de 4 şi 5, iar cu rosu pe cele de 8,9,10. Cele de 6 şi 7 nu existau. Câteodată nu mai încăpeau.

 

 

Odată părinții mei ducându-se la o ședință cu părinții, l-a cunoscut și pe Țuțu al meu. Dar după cum l-au văzut mi-a spus că ăsta nu-i poamă bună și să termin cu el. Eu aveam acu o încredere oarbă în el, cea ce m-a costat în continuare. Totuși mă făcea să mai uit de ce era acasă, cu glumele lui chisnovatice, cea ce mă făcea să râd. Măcar la școală sau la el, să mai râd, că acasă... Învățătoarea ca să scap de el i-a zis mamei lui Țuțu, că eu sunt cel mai obraznic din școală. Fapt ce m-a supărat și m-a demoralizat foarte mult.

 Când am ajuns acasă, am început să plâng, spunând printre lacrimi, mamei ce mi-a spus învătătoarea despre mine. A doua zi mama vine la școală. Mă prinde în recreație. Mama vorbește cu învățătoarea. Ca să nu aud ce discutau ele, mă scoate afară, spunând:

- Du-te afară și mănâncă-ți pachetul.

Eu cum nu aveam așa ceva, mama s-a simțit stânjenită și mi-a dat 1 leu spunând:

- I-ați și tu un covrig.

Ce au discutat mama cu învățătorea nici până azi nu știu. Adevărul, că și mama lui Țuțu, i-a interzis să se mai vadă cu mine. Eu am continuat să rămân prieten cu el.

Și cum spuneam, Țuțu, Călici si eu eram personajele din acel teatru radiofonic.Țuțu era un căpitan de-a lui Gruia - Trăsnea, iar Călici – era Cobuz. Și pentru că acolo era și iubita lui Gruia, pe nume Vochița, acest rol i l-am dat colegii mele de bancă - Any. Cred că-i plăcea acest rol. Pentru că era foarte veselă, când îi spuneam Vochița.

Într-o zi, nu știu ce–mi veni, și am scos piciorul afară din bancă, în întervalul dintre bănci, fără să-mi dau seama ce fac. Și stăteam așa cu el afară. Învățătoarea o strigă pe colega lui Călici - Zorina - (toti ii spuneau: „Zurlia”), sa iasă la tablă. Aceasta, ori că nu observase piciorul meu, ori nu știu ce altă pricină, se împiedică de piciorul meu și era să cadă, cât era ea de lungă. Noroc că s-a ținut de o bancă vecină. Învățătoarea m-a și chemat la ordine. Mi-a aplicat niște lovituri la palmă cu linia ei „special”, triunghiulară. Mi-a administrat zece lovituri la palmă, ca nu-mi mai simțeam mâna, așa de tare se înroșise. Și nu era să fie ultima dată. Mai aveam să iau cunoștință cu linia ei, și în alte ocazii. După ce mă lovește, eu mă uit cu mirare la ea. Nu știam de ce mă lovise. Totuși, întreb:

-De ce?

-Cum de ce? Altă dată să nu mai pui piedică.

-Dar nu i-am pus piedică. Ea s-a împiedicat de piciorul meu, am ripostat eu. Oricum era prea târziu.

-De ce ai scos piciorul din bancă? mă mai întreabă ea.

-Nu știu!

Cred că și ei i-a părut rău, că mă pedepsise poate nevinovat. Any a încercat să mă compătimească, luându-mi mâna și masând-o ușor.

 

Am ridicat privirea la ea și atunci am văzut pentru prima oară, cum și ochii ei începuseră să strălucească. Poate și de durere, dar și de emoție, m-a făcut să izbucnesc pentru prima oară în plâns, în fața colegilor. M-am simțit groaznic. Mi-am dat seama că ținea totuși la mine, în ciuda bătăilor pe care mi le administra și ea în recreație. Tot tovarășa o puse să fie paznicul meu, ca prin recreație să-mi mai taie avântul. Și așa am dus-o până în a patra, fără să se schimbe ceva între noi și ceilalți colegi. Eu îmi vedeam mai departe rostul cu Țuțu, în ciuda protestelor părinților lui, și a bătăilor mele.

Era în anul 1965. Tocmai murise Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cred ca era intro zi de miercuri. Se anunta in ziua aceeia, starea lui din ora in ora. Pe la 4 a dat comunicatul general, referitor la moartea lui.

A doua zi m-am dus pe la colega mea de bancă, Any, la ea acasă, ca să mergem la film. Era în drumul meu. Ne dăduse bilete de la școală. Rula, nu mai știu ce film, la cinematograful „Tiglina”.

Mama ei era acasă și mai era cu cineva, cred că cu o soră de-a ei. Stăteau într-o garsonieră la blocul A8, la parter. Știu că mi-a dat mama ei să mănânc niște pui cu usturoi.

Soarta era să facă să vorbesc la telefon cu mama ei, după ani de zile, neștiind unul de altul. Dar asta mult mai târziu. Any mai avea și un frate mai mare, prin clasa a 7-a. Dar nu am mai văzut filmul că era doliu național.

Ei dar să nu credeți că în fiecare zi era, bătaie la școală. Nu! Mai erau și câteva „zile însorite”, ce-i drept destul de rare. Important că erau. De pildă la ora de sport, sau deeducație fizică cum se spunea, când afară era urât, stăteam în clasă și jucam diferite jocuri. Unul era cu „crabii și creveții”, altul era cu strigarea colegilor, dar era unul care mi-a plăcut foarte mult.

Se numea: „În România Mare”.

Învățătoarea alegea la început o pereche din clasă. Aceștia ieșeau în fața clasei la tablă. Se întorceau cu spatele și alegeau un cuvânt dintr-un domeniu. Ființă sau lucru. Când se hotărau, scriau pe tablă prima literă și ultima, punând linii, în locul literelor. Un fel de „spânzurătoare”. Apoi întrebau copii din clasă, ce este? Urma următorul mo-nolog: „Am fost în România Mare și am adus un nume de lucru sau ființă – ce era el? Începe cu x și se termină cu y”.

Apoi toți unul câte unul își încercau norocul. Unii mai ghiceau alții nu... Cel, sau cea, care ghicea trebuia să aleagă apoi o culoare la care se gândise cei doi. De ex. Eu sunt rosu tu ești albastru. Iar cel care ghicea se alătura la cel sau cea care rămase la tablă și era de culoarea lui. Iar celălalt trecea în bancă. Și jocul continua, până la terminarea orei. M-am plimbat și eu pe la tablă ghicind destul de des. Probabil telepatia, de care nu aveam habar de ea pe atunci. La unii nu prea le convenea.

 

 

Dar cum stăteam mai mult la tablă fiind „mai norocos”, mă îi trimitea tovarășa înapoi în bancă la protestele celor din bancă, luându-le lor locul.

Dar nu întotdeauna eram și pregătit. Nu știu cum făcea că mereu mă prindea și în off - side.

Și atunci mă dojenea: „ești brânză bună în burduf de câine”. Apoi mă sancționa în mod corespunzător, cu câte o notă mai mică. Țuțu al meu pe zi ce trecea făcea o mulțime de prosti. Și pentru el, o luam eu pe cocoașă mereu. Odată un elev pe nume Frățilă Ghe. a venit la școală cu un clasor cu timbre. Ne-am uitat toți la clasor în recreație. Apoi restul au ieșit afară. Rămăsesem eu Țuțu și Frățilă. El pune clasorul în bancă și a ieșit afară.

Am ieșit și eu. Țuțu a rămas. După recreație Frățilă a constatat că clasorul lui dispăruse. Fiindcă eu rămăsesem în clasă la urmă, s-a luat de viața mea.

Țuțu nu a zis nimic și nici pe el nu l-a întrebat nimeni nimic. M-a făcut hoț. Nu am suportat și m-am îndreptat spre el cu gândul să ripostez. Dar el a fost mai iute ca mine. Când a venit învățătoarea a încercat să aplaneze situația. Se luase de mine nevinovat.

Mai târziu peste ani, aveam să revăd clasorul cu timbre a lui Frățilă, la Țuțu acasă. Ii recunoscusem pozele. Atunci am înțeles că cea ce făcea el nu era bine și încet, încet am încercat să-l evit. Au avut dreptate, tata și mama, când „l-au cumpărat” pe Țuțu.

Mai găseam diferite obiecte uitate prin bănci, când eram de serviciu și dacă veneam cu ele acasă, tata se supăra zicând să le înapoiez colegilor uituci. Acest fapt a făcut să câștig încrederea în colegi și a tovarășii. Acum își puteau uita liniștiți lucrurile, știind că eu le voi înapoia.

Am fost scos la tablă în fața clasei și învățătoarea m-a dat exemplu:

 -Vedeți? așa să faceți cum a făcut Grigoriu!

Bine că nu toți erau cinstiți ca mine. Unii chiar dacă găseau ceva, uitau cu bună știință să mai înapoieze ceva. Și se găsea mereu câte ceva: ba un echer, ba un raportor, ba un stilou, un toc, un pix, o călimară, un creion, o radieră, o line, un compas, ... Chiar și caiete am găsit. Iar într-o altă zi chiar și o geantă cu cărți, uitată de un coleg. Ce era mai dureros că eu, dacă pierdeam, sau uitam ceva, nu era nimeni să zică, că l-a găsit. Ceea ce făcea să-mi crească muștruluiala de acasă.

Erau și printre colegii mei unul doi care erau cleptomani. Pe unul l-au descoperit. Unul era Gronscki. El avea ce avea și își însușea tot ce nu era a lui. Odată îl văd și eu, dar m-am făcut că plouă. Într-o zi iese învățătoarea din clasă la o pauză. Cum rămase în clasă puțini elevi, el profită și ia de pe catedră un creion în două culori: albastru și roșu.

Când vine învățătoarea iar în clasă, după ceva timp, observă că nu mai are creionul. Se face foc. A luat pe rând pe toți și i-a controlat în geantă și prin buzunare. Așa l-a prins.

 

L-a scos și pe el în față și l-a făcut cu „ouă și cu oțet”, dar l-a și pedepsit cu linia ei „specială”, până i-a înroșit palmele, spunându-i:

Mai faci? în timp ce ploaia de lovituri numai continua. De usturime și durere, de abia mai putea îngâima:

Nu mai fac! Spunea el în acest timp țipând și plângând. De acum, bietul de el, chiar dacă nu era el autorul, toate oalele aveau să se spargă mereu în capul lui. De câte ori lipsea sau dispărea ceva cuiva, cine era de vină? – Gronscki! Iar asta, îi făceau pe alții să profite. Aveau acum acoperire.

Tata îmi spunea mereu: „Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou” Eu aș completa : „mai multe ouă”. Așa că atunci când mai găseam ceva pe stradă, sau îmi rămâneau bani de la diverse cumpărături, cum o să vă povestesc și asta mai târziu, apelam la o ascunzătoare situată afară în stradă în spatele scândurilor gardului, de la madam Berdan. Madam Berdan era proprietăreasa. De câte ori aveam nevoie de bani, aveam „cont deschis”.

Pe Gronscki l-am cunoscut înaintea lui Țuțu. O vreme mergeam acasă cu el. Era în drumul meu. El stătea tocmai în capătul străzii Morilor, iar eu o luam pe prima la dreapta, pe Zorilor. Într-o zi ne-a dat de la școală „cadourile” pentru pom. El se oferă să-i dau lui punga mea, că cică, o ține la frigider. Am refuzat. Acasă când i-am povestit mamei, râdea

-Ce crezi că o mai vedeai?

Într-o zi la insistenta lui Gronscki, îl convinge pe tat-su, să vină la mine să mă cunoască și el. Cum tata era și el acasă au discutat mult. Ca niciodată, tata era teaz atunci. Pe mine m-a trimis în altă cameră ca să nu aud ce discutau ei. Totuși am înțeles ceva în mare. Era crescut și el la „Casa Copilului” Tat-su îl înfiase. Erau necăjiți și ei. Cred că o duceau mai rău decât noi. Aveam să aflu că mai avea o soră vitrega mai mare.

Fusesem odată la el într-o zi, cu ocazia cumpărării pâinii de la o fabrică de lângă el. Când am intrat atunci la el, stăteau într-o, nici nu știu cum să-I zic, o camera sub orice critică. Așa i-am cunoscut și sora. Nu-mi amintesc dacă avea și mamă. Presupun că nu. Știu că aveau în schimb o mașină de cusut „zingher”, la fel cu a bunicii.

Nu știu ce i-o fi zis tata că după aia nu a mai venit la noi. Nici băiatul dar nici tasu. La școală nu ne-am mai vorbit o vreme. Pe atunci nici eu nu-mi cunoșteam adevărataexistentă. A trebuit să aflu și eu știrea asta dureroasă de la alții, dar mult mai târziu.

 

 

Prima mea cumpănă

 

 

Trebuie să subliniez, că eu, în toată viața mea, am avut destule cumpene. Că de când m-am născut și până acu, am dus-o și o mai duc, numai în cumpene. Că nu există perioade din viața mea, zi săptămână, lună, an, să nu am câte o cumpănă. Sau cum spun unii: „nu exista zi lăsată de la Dumnezeu, să nu fie ceva!” Sau cum zicea și mama: „Nu este zi lăsată de la Dumnezeu, ca să nu mănânci bătaie!” Ei la acest capitol eram și eu de acord cu ea, măcar odată. Era adevărat. Așa de multe cumpene am avut, că le-am și uitat numărul. La cei 65 de ani pe care îi am acu și la cei 50 pe care îi aveam, de cand am început să scriu despre viața mea, cred că vreo 50, tot am avut parte.

Am ales totuși numai pe cele mai importante, care mi-au lăsat un gust mai amar. Chiar mă gândeam in sinea mea: „De ce omului îi este dat mereu să aibă cumpene, probleme, indiferent de natura lor. Unele probleme apar fără voia lui, altele parcă sunt căutate cu lumânarea...Mereu vin. Dar daca mă uit în jurul meu, constat că nu numai noi suntem oropsiți, că şi necuvântătoarele suferă.

Mai mult sau mai puțin, mai mulți sau mai puțini, întocmai ca și oamenii. Că ajung să mă întreb: „De ce oare?” Sau „de ce toate mi se-ntâmplă numai mie?” Dacă aș fi contabilizat şi cele cinci până la 10 ani, acu cred că era a III-a, sau a IV-a... Sau poate unele le-am uitat...

Eram cred că în clasa a III-a. Țin minte că aveam 10 ani. Cred că era prin anul ’66. Nu am să mai uit acel an. Mai era o săptămână până la 1 Mai. Forfotă mare. Ne pregăteau pentru marea defilare de 1 Mai. Ne punea să facem „repetiții” înainte de a intra la ore și încă vreo două ceasuri după ore. Era un pedagog cu o voce puternică. Îl chema Zisu. Era poreclit „difuzorul”. Cu el în preajmă nu aveai nevoie de stație de amplificare.

Așa că sub ordinele și comenzile lui, se desfășura „repetiții”` pentru defilarea de 1 Mai. Stătea cu noi printre rânduri și ne supraveghea. Și vai de cel care nu se conforma sau greșea. Cum unii se grăbeau și alții o luau înainte, ne făceau „oi”. Și pentru că lor li se părea că noi nu mergem „drept”, au trasat pe asfaltul din curtea școlii, unde se des-fășura repetițiile, niște dungi albe cu vopsea.

Noi trebuia să ne învățăm să mergem peste ele. Dar nici așa, dungile merea „fugeau” când la stânga, când la dreapta.

Dar avea cine să ne „mâne” de la spate, corectându-ne traiectoria. Și așa a mers treaba timp de o săptămână întreagă.

 

 

Ne chema și duminica, zicând ei, ca să iasă mai bine. Și acest obicei s-a păstrat ani de zile până în „89, indiferent de forma de învățământ pe care o traversam sau unitatea în care lucram.

Chiar și în armată nu am scăpat de ele. Dar cel puțin acolo... munca ne era răsplătită cu câte o masă festivă. Și asta la fiecare: 24 Ianuarie, 1Mai, 23 August şi 30 Decembrie. Da și de anul nou, sau la primul jurământ. De abia așteptam acele zile festive. Mai răsuflam și noi ușurați după atâta instrucție zilnică.

Ei, dar acu ... S-au terminat acele vremuri. Poate aveau și astea farmecul lor. Cel puțin pentru mine prima mea zi de defilare avea să se termine foarte prost. Așa de prost că eram cât pe ce să nu le mai apuc și pe celelalte viitoare. Dar, așa a fost să fie, să nu le mai scap nici pe cele viitoare, chiar dacă îmi trezeau amintiri neplăcute. Dar uite că m-am depărtat cu amintirile mele.

Și cum ziceam acu „defilam” după dungile albe. Când li sau părut lor că începusem să ne descurcăm și că liniile numai „dansau” sub picioarele noastre, ne mai dădeau câte o pauză. Sau ne mai trimitea și acasă, după caz.

Țin minte că mai era două zile și noi „tocisem” asfaltul din curtea scoli. Pe 30 ne-a chinuit cel mai mult. Ce vreți, trebuia să iasă bine defilarea noastră. Altfel - făceam școala „de râs”. Când ajungeam și eu pe la patru după amiază acasă, tata se lua de mine. Că ajungea el primul acasă înaintea mea. La întrebările lui îi răspundeam:

- Acu ne-a dat drumul de la pregătirea de defilare.

Uneori mă credea, alteori nu ... Dar și el pățea același lucru. Chiar dacă nu mai era elev. Numai că la el era altfel. Ei erau obișnuiți. Și se mai strecura printre rânduri câte un „ghid” care „le corecta” și lor „mersul”, din mers.

Mă scol dimineața de 1 mai. Mai bine zis mă scoală mama. Mă uit la ceas, era 7. Mă scol anevoie. Parcă presimțeam ce avea să urmeze. Și plecarea la defilare nu-mi mai făcea nici o plăcere. Cu toate că nu aveam de unde să știu ce v-a urma. Dar totuși cineva parcă îmi șoptea să stau acasă. Aveam o presimțire. Și apoi cum să stai acasă? Că a doua zi era prăpădenie. Aveai oră „de dirigenție”, atât cu directorul, cât și cu tovarășa. Și asta și în fața școlii. Mă îmbrac, mai mult în silă. Mănânc ceva.

Mama a insistat să mă îmbrace frumos. Îmi dăduse cămașa albă proaspăt apretată și călcată de ea, de cu seara. Mi-a pus la gât cravata roșie de pionier. Iar deasupra mi-a dat și haina. La piept aveam pe afară și insigna. Dimineața era cam rece. Niște nori pluteau pe cer, cam amenințători, după părerea mea. „Sper să nu plouă” fac eu în gând. Dar nu a plouat.

Eram primul din clasă, când am ajuns și eu la locul unde trebuia să ne întâlnim. Era undeva pe str. Republici - azi Domnească - cam pe la „parc CFR.”; la „statuie”.

 

Pedagogul care ne „instruise” și câteva învățătoare și profesoare, apărură și ele. Când mă văzură ele că sunt „ca scos din cutie”, mă puse în primul rând. Să dau exemplu. Ce vreți? Numai că „difuzorul”,- d-l Zisu, cel care ne instruise o săptămână întreagă, vine la mine și îmi spune:

-  Dă-ți haina jos și mută-ți și insigna pe cămașă.

M-am conformat uitându-mă și la ceilalți, care și pe ei îi dezbrăcase la fel ca și pe mine. Începuse să-mi fie frig. Era curent și începuse să bată și vântul. Soarele încă nu își făcuse apariția în întregime. Acu se ivea printre nori, acu dispărea în dosul lor. După vreo două, trei ceasuri, începusem și noi să ne „mișcăm”. Dar mișcarea noastrăera deseori întreruptă. Acu ne oprea, acu ne punea să mergem. Mersul parcă mă mai încălzea. Începuse și soarele să apară. Norii dispărură ca prin farmec. Acum soarele își spunea cuvântul. Începu din ce în ce, „să ardă” și mai tare. Dacă până acu îmi fusese frig, acu mă încălzisem bine.

După dese opriri și alte ceasuri, ajungem și noi prin fața „tribunei oficiale”, care era poziționată, – la „Romarta”. Depășisem tribuna și ne îndreptam acu cu pași mai repezi spre malul Dunării. Mie începuse să-mi fie sete. Mi se uscase gura și limba. Simțeam că nici aer nu mai aveam. Când ajung în sfârșit la locul „Elicei” de azi, o cotesc pe prima la dreapta cu gând să ies iar în Brăilei.

Când ajung la colț, în locul cinematografului „Dunărea” de atunci, văd un om care vindea „parfeu” la o tonetă ambulantă. Era 75 de bani pe atunci. Mie îmi dăduse mama un leu, cu gând ca să-mi iau ceva de mâncare. Adică un covrig ceva. Dar mie cum îmi era teribil de sete, mă pune dracul și iau „parfeu” – adică înghețată.

După ce l-am luat, l-am savurat, cred că și prea repede. Așa că după ce am ajuns pe lângă strada Română, îl și terminasem de mâncat. Am mers o vreme fără să am nimic. Am cotit în final pe strada Cazărmii, după care am cotit în sfârșit pe strada meaZorilor. Când intru în casă mama și tata mă așteptau.

-Da ce v-a ținut așa de mult. Tact-tu, a venit înaintea ta, mai înainte. Treci și te spală pe mâini și hai la masă.

Numai că pe mine începu să mă ajungă „efectul parfeului” și începusem să mă cam ofilesc.

-Nu îmi este foame răspund eu la comentariul ei.

-Cum nu–ți e foame? zice ea. De azi dimineață și până acu? Ce ai mâncat?

-Oleacă mai înainte un parfeu, că îmi era teribil de sete, zic eu.

-Păi da ...treci mai repede la masă și mănâncă, că nu stau cu masa întinsă pentru tine toată ziua.

Asta m-a făcut să mă așez totuși la masă. Am mâncat ceva în silă. Nici nu terminasem de mâncat când simții că mi se face rău.

 

Începuse să mă ia o stare de leșin împreună cu o stare de rău, combinată cu o indispoziție. Mă ridic de la masă și mă pun direct în pat.

-Ce ai? întreabă mama speriată, văzând că aproape nici nu mă atinsesem de mâncare.

-Îmi este rău, zic eu stins.

-Lui Bebi îi este rău Fănică, vezi ce are?

Tata se înființează grijuliu lângă mine. Îmi pune mâna pe frunte și apoi sub braț.

Începusem să ard ca focul. Parfeul își începuse să-și facă efectul.

-Culcă-te, zice tata și când o să te scoli nu ai să mai ai nimica. O fi și oboseala… Totuși îmi pune termometrul. S-a ridicat repede la 38°.

Mă culc. Încerc să adorm. Dar parcă puteam? Când după câteva ore de chin măcuprinde, în sfârșit somnul, mă trezeam speriat. Visam tot felul de năzbâtii. Se făcuseseara. Observai asta în desele mele „treziri”. Stăteau amândoi lângă patul meu, neștiind ce să facă. Îmi puneau mereu termometrul.

Ajunsese la 39. Au apelat la tot felul de leacuri băbești. M-au dat cu spirt, cu oțet, mi-au făcu diverse ceaiuri, ce nu mi-au mai făcut. Dar degeaba. Era de acu 2 noaptea și febra mea ajunsese la 41 de grade. Și tot nu dădea semne că ar da înapoi, ci din contră. Se mai urcase câteva linii. La unele treziri dese ale mele, văzui că atât mama cât și tata plângeau.

Dimineața, ca nici eu nu știu cum am mai apucat-o, aveam deja 41 și 7 linii. Nu mai aveam mult și acu nu vă mai scriam. Mama speriată îl trimite pe tata în sfârșit, la o vecină de pe strada noastră la Nr.5, la doamna Zamfir. Era moașă și lucra la un spital. Cred că la maternitate. Vine ea, parcă o văd prin ceață, se uită la mine, mă examinează și o aud cum s-a luat de mama și tata.

Păi bine oameni buni, de ce ați așteptat atâta? De ce nu ați chemat salvarea? Uite vă scriu aici o rețetă și du-te repede și o ia. Îmi prescrisese „penicilină”. De unde au avut, de unde nu au avut, au făcut rost de bani și mi-au cumpărat injecțiile.

Numai fundulețul meu a știut, cât a suferit.

După ce îmi administrase injecțiile tot ea, câteva pe buca stângă, îi cerusem să mai schimbe locul și pe dreapta. Și apoi la cât eram eu de slab, nici nu știu unde mi le mai făcea. Dar în final numai puteam să mai stau nici în fund. Stăteam mai mult pe burtă de durere.

Dar mi-au făcut și bine. După ședința de 12 bucăți, timp în care nu m-am mai dus nici la școală, au început să-și arate efectul. Începusem să mă simt mai bine. Îmi dădeau iaurt cu zahăr și cu pâine. Era singura mâncare pe care o voiam. Și după încă o săptămână mă puse pe picioare.

 

 

 

 Tata din când în când ca să-mi ridice moralul îmi inventase un cântec de la radio, pe text compus de el. „Fără Lună, fără Stele, și Bebi fără de izmene”. Aluzie la desele injecții, pe care mi le făcea d-na Zamfir. Iar eu mă supăram pe el, că râdea de mine.

Trecuse două săptămâni de la tratamentul meu. Era duminică. Vine și nana mea, să mă vadă. Când a văzut că eram mai bine zice:

-Hai la mine, să mai ieși la aer afară, că ai stat destul în casă.

Așa că mă îmbrac și plecăm toți trei împreună cu nana la ea acasă. Mergeam agale pe jos străbătând toată strada Cazărmii până în capăt la str.1Mai, de unde am luat tramvaiul. Vine în sfârșit tramvaiul și ajungem la nana acasă. Cum spiritele se cam încinseră, se cam prelungi peste măsură vizita noastră. Nu știu ce am mai mâncat la ea și ce mi-o mai fi dat, că după ce am plecat în sfârșit acasă. Pe drum începusem să am aceeași senzație de atunci. Îmi era din ce în ce mai rău. Aproape să nu mai ajung acasă.

La întoarcere am refăcut același traseu pe jos. Când intru în casă mă arunc direct în pat. Ai mei iar se speriaseră. Au anunțat iar moașa, iar aceasta când a venit o aud că spune:

- I s-a întors boala. Trebuie să o luăm de la început. Vă scriu iar o altă rețetă. Trebuia să mai stea în casă, prea repede a făcut contact cu aerul. A făcut congestie pulmonară. Și în final are și bronșită.

Când aud, frica de ac și de durere, mă făcu să ripostez, dar când încercai să măridic, mă lua iar cu amețeală și căzui într-un somn adânc. Nu știu cât am mai stat așa. Că abia dimineață târziu am deschis și eu ochii. Deja ai mei se împrumutaseră iar, ca să-mi ia tratamentul. Costa destul de mult și pe atunci.

Și așa am luat-o de la capăt cu injecțiile, care parcă nu se mai terminau. Dar de data asta nu m-am mai grăbit să mai ies așa de repede la plimbare. Pierdusem mult la școală. Rămăsesem în urmă. Trecuse o lună, dar nimeni nici de la școală, și nici vreun coleg de al meu, inclusiv Țuțu, nu catadicsi să vină la mine acasă, să întrebe măcar ce am.

Învățătoarea când mă văzu iar la școală îmi ceru socoteală, să povestesc, de față cu toată clasa, de ce nu mai trecusem pe la școală.

De parcă chiulisem nemotivat intenționat, nu că îmi fusese rău. Semn că nici unul din părinți nu dăduseră pe la școală, să spună ce și cum despre situația mea. Dar nici ei, adică școala, nu se implicase să trimită pe cineva la mine acasă, să afle situația mea. Doar la urma urmei, din cauza lor, și acelui domn Zisu, sufeream eu acu. Dacă nu ne dezbrăca… și nu era defilarea!...

Când ajunsesem la pasajul, că aveam temperatura de 41 și 7 linii, unii se minu-nară.

-  Puteai să mori dacă ajungeai la 42, zice și învățătoarea.

 

 

 

 

La început făcuse-și congestie pulmonară, iar acu mă alesei și cu o bronșită de toată frumusețea, bronșită de care nu aveam să mai scap niciodată și care avea să mă urmărească toată viața de acu înainte. La cea mai mică schimbare de temperatură, ăla eram. Și nu aveau să rămână singurele injecții pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Avea să mă mai încerce, cu toate prevederile mele.

De atunci m-am învățat minte: Să nu mai mănânc înghețată, când sunt „încălzit”.

 

 

Micile distracții

 

 

Într-o zi, pe când eram mic, tata îmi cumpără, sau poate ia dat cineva - nu mai știu precis - un scatiu. De cel verde cu galben pe burtă. Îl chema „Vasilică”. Cică era băiat. Era frumos și cânta când avea chef. Mai ales după ce stătea și el la masă. Am încercat să-l îmblânzesc, dar de abia după vreo 3-4 luni s-a mai dat și el pe brazdă. Cel de la care l-a luat tata, spunea că îl are de șapte ani. La început era sperios. Când îi puneam mâncare - asta era sarcina mea - fugea într-o parte și se agăța de gratii pe peretele opus. Mai târziu nu mai fugea.

După un timp îi lăsam ușița deschisă și zbura prin casă. La început era „anchilozat” și nu putea zbura mult, căzând pe jos. Mă îndreptam încet spre el şi îi întindeam un deget ca să se urce pe el. La început nu voia. Fugea de degetul meu, țopăind. După un timp s-a învățat cu mine, dar și cu zborurile. Acum în fiecare dimineață, mă aștepta să deschid ușița. Sărea în prag şi apoi pe ușiță și „sfârrr”, făcea trei ture de cameră, după care poposea pe colivie, ștergându-și ciocul sârguincios. Făcea turul camerei. Îi pusesem înăuntru o ceașcă cu apă, chipurile ca să bea, dar de unde, el făcea baie în ea,colorând apa în verde. Să-l fi văzut, era o mare bucurie pe capul lui. Trebuia mereu să-i schimb apa.

Când voiam să-l prind era greu, așa că așteptam până ce intra să mănânce și „tranc” - îi închideam ușa. Să-l fi văzut ce scene făcea. Se supăra, numai mânca și stătea îmbufnat și cu penele înfoiate. Dacă te uitai la el se întorcea cu spatele la tine - adică să nu-l vezi. Până la urmă îi deschideam ușa la cușcă. Mare bucurie pe capul lui. Ieșea repede afară. Dintr-un salt era în prag. Apoi se urca pe ușiță și apoi sus pe cușcă. Făcea vreo trei ture de cameră, „cântând” și apoi se oprea pe cușcă, ștergându-și fericit ciocul de fiecare dată. După care își făcea toaleta. Cu ciocul „își pieptăna” fiecare pană de la coadă sau aripă.

În alte zile, când se afla încă în cușcă, băgam degetul arătător în cușcă și îl mișcam în fața lui. La început se ferea, dar apoi, nu știu ce era în căpușorul lui, că deschidea aripile, căsca ciocul și se avânta în jos ca un hultan și cârâia ca o cioară, dând din aripi și ciupindu-mă de deget. Pentru el, degetul meu era un posibil inamic. Apoi îi spuneam: „hai, ia-l și mănâncă-l. Îmi cuprindea vârful degetului în ciocul său mic și stătea așa un timp, fără să se mai miște. Cică el mă învinsese. Apoi mă retrăgeam, iar el fericit că a învins, își ștergea triumfător ciocul. Ce vreți? „Il murdărisem”.

Când stăteam la masă venea și el la masă și mânca cu noi. Ciugulea și el ce găsea, apoi se suia pe mămăligă, când era. Mama când îl vede cocoțat pe ea, zice:

 

 

 -Ia-l de aici că spurcă mămăliga!

Tata sau eu, îl luam binișor întinzându-i un deget. El se urca pe el, după care îl puneam în alt colț al mesei. Îi puneam în față o bucățică de mămăligă, ca să mănânce din ea. Dar el nu! Se ducea înapoi să mănânce tot de acolo. Aia era mai bună. Cea pe care i-o dădusem eu, nu era bună. Îl mai lăsam să-și facă damblaua.

După ce se sătura zbura la el „acasă”. Se suia pe cușcă și începea să-și facă toaleta. Lua pe rând câte o pană de la aripă și o ciugulea. Apoi după ce termina cu ele, se apuca să ciugulească penele de pe burtă. Când termina și cu ele, se apuca de cântat.

- Uite vezi, zice mama, ne mai și cântă la masă.

Dar el cânta și când dădeam drumul la aparatul de radio. În timp ce se difuza un cântec, Vasilică încerca și el să reproducă acele cântec. Câteodată chiar îi reușea, minunându-ne și noi.

- Uite ghiaurul,… face mama.

Altă dată când mama făcea focul, zbura pe deasupra sobei, spre neliniștea noastră.

-Ia-l de aici ca o să-l fac friptură. Diseară o să vă dau friptură de scatiu, zicea mama fugărindu-l cu prosopul.

Odată cum zbura prin casă, iese în sală, și cum ușa de la intrare era deschisă, „sfârr...”, iese afară în curte. Se duce și se așază într-un prun, aproape de poartă. Tata și mai ales eu, „Vasilică” în sus, „Vasilcă” în jos, el nimic. Îmi părea rău după el. Când tatei îi vine o idee. Ia cușca lui și iese cu ea afară, punând-o pe balcon. În acest timp îl tot chema. După câteva minute, scatiul zboară de acolo și vine înapoi și se așază pe cușcă.

Apoi tata, ia încet cușca, cu el pe cușcă și intră cu ea în casă. Din urma lor eu închid repede ușa. Credeam că îl pierdusem.

În altă zi, tata se apucă să facă o altă colivie mai mare, zicând că îi schimbă locuința lui Vasilică. A făcut rost de niște șipculițe pătrate. Zicea el, că sunt pentru noua cușcă. Apoi tata s-a pus la lucru. Eu mă uitam și îl ajutam de câte ori era nevoie. Tata a luat șipculițele le-a însemnat, apoi le-a găurit pe unele cu dispozitivul de la traforajul meu. Pe altele le-a găurit jumătate. În găuri a introdus sârmele. Apoi cadrele ce le-a obținut le-a ansamblat.

A folosit cuie mici. În final ia ieșit o cușcă de toată frumusețea. Ia pus și o ușiță, tot din gratii și șipci. Acum Vasilică avea o locuință nouă.

După un timp tata îmi mai ia un sticlete. Acesta era mai frumos colorat. Dar nu prea cânta. Dar acesta era sălbatic. Ca să nu-l mai lase pe sticlete cu scatiul în aceeași cușcă, tata ce s-a gândit, I-a cedat locuința nouă sticletelui. Acum putea mânca liniștit la el acasă. Când am început să îi dăm drumu prin casă, zbura direct în geam crezând că iese afară. Îi mai făcea câte o vizită scatiului, mâncând de la el din cușcă, crezând că la el mâncarea e mai bună. Dar cum zbura mereu în geam, nu i-a trebuit mult timp, ca acest gest al lui, să ducă la moartea lui. Îmi părea rău după el. Acesta era mai frumos colorat și cânta altfel. Tata l-a îngropat în grădina madamei Berdan.

-Nu-i cântați și prohodul? Nu se putu abține madam Berdan, cu un râs scurt deal ei.

În casă aveam multe muște, nu știu de unde se mai adunau. Și oricât se străduia mama să le dea afară, ele tot mai apăreau câte una două. Știau și ele lecția. Când începea mama să agite prosopul sau obiectul pentru muște, ele se ascundeau. Așa că după ce trecea „furtuna”, ele apăreau din nou victorioase de prin colțuri, spre supărarea mamei. De aceea a atârnat de plafon, niște „zeppelin” un fel de hârtie cu o substanță lipicioasă pe ea, care ajuta la prinderea muștelor de ea.

Într-o zi, scatiul cum zbura prin casă se lipește de acea hârtie. Cât nu am încercat să-l curăț. Bietul de el încerca să se curățe singur, ciugulindu-se. Dar în zadar. Mai rău își făcea. Ei de atunci nu a mai putut zbura. Cădea într-una pe jos. Cum mai mult țopăia pe jos, ne întâmpina de fiecare dată în săliță, când ne auzea pe unul din noi in-trând pe ușă. Parcă era un cățeluș. Până într-o seară când noi ne întorceam acasă și fiind întuneric - că ne luase lumina - cred că cineva la călcat din greșeală. Când a venit lumina l-am găsit pe jos mort strivit. Mi-a părut rău după el. Tata l-a îngropat, și pe el în curte, într-o cutie de seringă. Pe madam Berdan nu am mai chemat-o la „parastas”.

De atunci, tata, nu mi-a mai luat nici o păsărică.

Iarna, încercam să prind păsărele cu o capcană improvizată de mine. Puneam o ladă ce se sprijinea pe un bețișor de care era legat o sforicică. Sub ladă puneam mâncare. La celălalt capăt stăteam eu după colțul casei, pândind. Când văd că vin câteva păsări și vrăbii. Veniseră și ele la „masă”. Avusesem grijă ca să le îngraș bine, că le pusesem din belșug mălai, pâine și orez. Când văd că intră câteva în interiorul lăzii.

Trag de sfoară și câteva reușesc să iasă. Dar tot prind una. Era verde și avea un cerc alb cu negru la cap. Eu vesel o iau și o bag în cușcă.

Când vine tata, îmi zice că e pițigoi și aceștia nu suportă să fie închiși, că se sinucid. Nu l-am crezut și după câteva zile muri băgându-si capul între gratii. L-am găsit spânzurat.

De aici am vrut să arăt, că și o păsărică cât de mică, are și ea simțul practic. Are gena inteligenței. Și mai ales dorința de libertate. Păcat că nu putem comunica cu ele, poate am avea câte ceva de învățat de la ele. Această problemă m-a urmărit ani în șir.

Voiam ca să fac o mașină care să „traducă” acele sunete scoase de animăluțe. Mai târziu am încercat cu ajutorul calculatorului cu codul ASCII. Dar nu prea am avut rezultate. Totuși unele semne se repetau, de aici rezultă, că și sunetele scoase de ele. Dar … doar atât. Voi încerca mereu, poate voi găsi într-o zi o altă soluție.

 

 

După aia am avut o pisică: „Brândușa” care făcea pui. Mare belea a mai fost și asta și câte am mai pătimit de la mama din cauza ei...

Da Baronul Munchausen. Cel mai mare mincinos. De la el am debutat cu prima mea minciună. Binenînțeles că din cele nevinovate...Când mi-a adus tata, pentru prima data aceasta carte, mi-a dat-o să o citesc, spunându-mi ca o să-mi placă, dar să nu fac ca el. Și mi-a plăcut. De bucurie m-am îndrăgostit de ea, că nu o mai lăsam din mână. Îmi plăceau câte feluri de minciuni, mai inventa omul ăsta. Ceea ce a atras atentia mamei, când voia să mai îmi dea de treabă. Dar cum eu eram atât de adâncit în citit, nici nu o auzeam de multe ori.

Așa că se enerva și mă „aducea la realitate”. Păi și ce era de lepădat? De la prima poveste au urmat alta și alta, ca nu mă mai săturam de citit, înghițând cu nemiluita foile cărțuliei. Era un exemplar mic cartonat portocaliu, pe care o mai am și acu din fericire, prin bibliotecă, așa învechită cu atâtea exemplare vechi, și împuținată de al-ții. A supraviețuit timpului. Așa reușea mama să-mi mai întrerupă lectura. După ce terminam ceea ce îmi dădea să fac, mă şi suiam repede în pat continuând lectura. De multe ori mă găsea și tata citind. Și mă întreba:

-Nu ai terminat-o?

-Asta e a treia oară!

Iar tata se întorcea la mama și îi zice:

-Uite așa învață să fie un            mare mincinos! La care mama:

-Cum adică?

-Păi uite acolo, spune despre unul care spunea numai minciuni de înghețau apele și vara. La care mama:

-Ia să văd și eu ce citești tu!

Îmi smulge cartea din mână și se apucă și ea să citească. După prima pagină nu prea a mers.

Dar de la a treia și următoarele, nu se mai oprea nici mama din citit. Iar când tata ia dat și ei o pauză, o aud pe mama:

-A, deci de aici ai învățat tu să spui atâtea minciuni! Gata! De azi matematica, nu asta!

Și dă să mi-o ia. Noroc de tata că ia luat-o din mână.

-Păi da, dă-i nas lui Ivan...

Dar nu m-am lăsat până nu am terminat-o de citit de zece ori. De multe ori citeam și noaptea la lumina lanternei. Așteptam să adoarmă ei și punându-mi plapuma în cap la lumina lanternei, continuam netulburat lectura. De multe ori mă găsea mama cu plapuma în cap și sforăind alături de baron, care și el se oprise din atâtea minciuni și adormise și el.

Când intru în casă, cine credeți că mă întâmpină încă de la ușă. Era Brândușa. Brândușa mea, care împreună cu ea făceam numai pozne. Mai mult ea decât eu.

 

 Numai mama nu era de acord cu mine. Ea credea contrariul. Când o văd, mă duc la ea curios, mai mult să văd cum reacționează.

 -Unde ai fost Brândusa? Mânca-te-ar tata de afurisită domestică, zic eu uitând că putea să fie și mama prin preajmă.

-Lasă pisica, spune mama în loc de altceva.

-Sărut mâna, zic eu surprins de apariția mamei. Glasul ei mă speriase. Pisica fugi și se ascunse sub pat la noi în cameră.

-Vezi dacă o chinui, nici pisica nu te suportă...

-Da nu i-am făcut nimic, zic eu.

-Unde a fost până acu, că ieri nu am văzut-o? Cred ca a fost la „gagii”, zic eu fără să-mi dau seama.

-La cine? spune mama speriată de remarca mea.

-Adică … la ... la motani…

-De când știi tu de gagii?

-Am auzit la școală... zic eu crezând că scap.

-Îți dau eu numai gagii! se aprinse iar mama. Treci și te dezbracă mai repede și la lecții.

-Cum a fost la școală? Te-a ascultat? Iar nu ai știut?...A fost bună planșa?

La avalanșa ei de întrebări, mă pierdui. Nici nu mai știam cu ce să încep.

A fost bine, zic eu într-un final. M-a ascultat la istorie, dar nu mi-a pus notă.

-Asta de bine ce ai știut, zice mama ironic, punând gaz pe foc.

-Ba nu! Am știut zău, dar se termina ora și a zis că mâine mă ascultă din nou.

-La desen mi-a pus 9. Uite și carnetul, dacă nu crezi. Și dau să-l scot.

-Lasă! Te cred, că tu doar, numai notele bune le spui, pe cele rele uiți să le arăți.

-Păi nu e normal? zic eu iar, fără să-mi dau seama. Fapt nescăpat de mama:

-Ce ai zis?

-Nimic! nimic, zic eu văzând că mă băgam iar în bucluc. Nu știu cum făceam, dar mereu reușeam să fac rost de câte o chelfăneală nouă în fiecare zi. Că și spunea mama câteodată, când nu reușise să mă bată într-o zi: „Cum de ai scăpat azi de bătaie? Cred că azi a fost sărbătoare”.

Nimic, ai? De când îmi răspunzi tu mie în față? Vezi că te tai iar de la porție și până vine tact-tu diseară nu vezi mâncare.

  Parcă și am ce? zic eu cu năduf, știind că deja că soarta îmi era pecetluită. Ce mai conta o bătaie în plus sau în minus. Trebuia ca istoria să-și urmeze cursul! Nu?

 

  Ce nu-ți place ce mâncare vă dau? se aprinde iar mama. Dacă nu vă convine, valea! Că m-am săturat de hazul vostru, zice mama posomorâtă. Voi veșnic sunteți nemulțumiți și nici nu-mi prețuiți munca!

Luată de valul de proteste, cred că uitase adevăratul motiv al avalanșei, iar eu profitând că ea vorbea singură, mă apuc repede de scris. Rezolv cât pot de repede exercițiile și problemele avute și mă apuc repede și de lecții.

 -Mâine avem: științele naturii, matematica, româna şi istoria. Istoria o lăsasem la urmă.

Mama nu mă mai luă în seamă, privind hărnicia mea și își văzu de treburile ei. Cu științele naturii, o rezolvai repede. La română la fel, matematica așișderea, mairămânea - Istoria. Și trebuia să învăț că îmi promisese că mă ascultă. Era vorba despre Decebal...

Mama intră în cameră și mă întrerupe din gânduri.

-Gata ai scris așa de repede, de te-ai apucat de învățat?

-Da! confirm eu.

-La ce înveți acu?

-La istorie.

-Bine! Pune și citește tare să aud și eu. Că acu te ascult!

Mă apuc de citit. O citesc odată, o citesc de două ori, de nouă ori, dar parcă dinadins nu voia să-mi intre în cap și basta!

Cât citeam parcă înțelegeam, dar când închideam cartea și voiam să o spun pe de rost, cum voia mama, uitam tot. Cu toate strădaniile mele, mă apucase seara și eu eram exasperat. Pe de o parte de „dupacii” pe care mi-i administra mereu mama, la fiecare greșeală. Vine și tata și iau o pauză ca să mănânc.

-Nu meriți, dar hai... zice mama.

-Da ce, iar a venit cu note proaste? întreabă tata înteresat.

-Ba nu! zic eu repede, am luat 9 la desen, iar la istorie mă ascultă mâine....

-Și unde tovarasa, o să-ți pună iar 4, zice cu tristețe mama.

-De ce? zice iar tata, pană mâine are tot timpul.

-Nu știu ce are, nu-i intră în cap, nu ține minte, zice cu năduf mama. Dar tata nu luă în seamă remarca.

-Va să zică am luat 9 la desen?

-Nu tu! Ci eu! Tovarășa, pentru că nu a crezut că am făcut eu planșa, m-a pus să fac alta identică.

-Și ai făcut-o?

-Da.

-Bravo!

- Uite!

Și o arăt. Se uită la ea și zice:

 

 

-Vezi că poți?

După masă mă apuc iar de citit. Dar degeaba. Veni și ora de culcare și eu tot pe meterezele Sarmizegetusei eram. Nu puteam să o cuceresc. Era aproape 12 noaptea și eu nimic. Până la urmă i se face mamei milă de mine și zice:

-Gata culcă-te și mâine te scoli la ora 5 și o mai citești odată. Atunci o să fii și odihnit...

O ascult și mă culc. Din cauza efortului, nici nu mai știu când am adormit tot cu gândul la daci.

La ora 5, mama se ținu de cuvânt. Mă scoală și îmi puse iar cartea în mână. Mă uit pe ea și deodată îi spun:

-Păi, poți să mă asculți, că o știu.

După ce o spun pe nerăsuflate, la fel ca în carte, rămâne și ea foarte surprinsă. Așa că am mâncat și când s-a făcut ora, am plecat la școală. Acu îmi era mai ușor. Așa că orele celelalte trecură mai ușor. Când veni și ora de istorie, eu fără ca învățătoarea să mă mai întrebe, ridic mâna, iar ea mă ascultă.

Mai aveam câteva fraze, cucerisem şi Sarmizecetusa, când învățătoarea mă opri și felicitându-mă, cu un „bravo” la care adă-ugă și vestita ei „lozincă”.

Se declară mulțumită și îmi puse 9. După mine a continuat altul, care a primit în schimb 7. Și astfel a mai trecut încă o zi de școală.

Mă întorc iar acasă. Mama mă aștepta curioasă să afle cum a fost.

-Ei cum a fost, ai știut lecția?

-Da. Am luat 9, o asigur eu vesel.

-A deci se poate, mă dojeni iar mama. Dezbracă-te și treci la masă.

La început am crezut că nu aud bine. Cum de se decise să mănânc înaintea tatei. Nu am comentat de frică să nu se răzgândească cumva. Am mâncat ce era și felul doi mazăre cu carne. De data asta se lipise și o bucată de carne de farfuria mea. După ce termin mă apuc de scris, fără să mă mai piseze mama. După ce termin de scris, consult orarul și văd că am viață grea, cu învățatul.

Una era geografia cu bazinul hidrografic al Dunării, de data trecută și cunoștințe după natură. Încheierea era compunerea.

Pe la ora17, vine și tata ,”full de ași cu popi în coadă.” Vorba mamei. De abia se mai ținea pe picioare. Când îl vede mama, „bucuria ei”.

Iar a venit tac-tu cu „capsa pusă”, nu se putu abține ea. Ea ca ea, dar eu când mă gândeam că o să aibă loc „al treilea război mondial” mă cuprinse panica. Știam că pe mama nu o s-o rabde și o să-l întărâte și mai tare sporindu-i furia tatei. Îmi aduceam foarte bine aminte „filmele de scurt metraj de groază” pe care le făcea el. Și de fiecare dată se termina prost pentru mama și nu rareori și pentru mine. Și asta că nici pe ea nu o răbda.

 

 Tocmai atunci își găsea momentul pentru aș vărsa focul. Mai avuse o dată o scenă desprinsă din „spectacol de groaza” cu ani în urmă.

Tata fără să se mai dezbrace, veni direct la masă. Când văzu că farfuria e goală, zise:

-Păi ce nu e gata mâncarea, nu știai că vin?

-Păi te-am așteptat de la ora 16, am încălzit-o până acu de trei ori, zice mama supărată.

-Crezi că eu stau pentru tine, cu masa întinsă toată ziua?

Îi pune repede ceva acolo. Mănâncă și nu prea. Când după zece minute ajunge la felul doi, când vede mazărea, i se aprinde fitilul.

-Păi bine măi Mimi, eu îți aduc bani și tu îmi dai mazăre?

-Păi ce ai vrea Fănică? Nu mai am bani. Până ei salariul, mai este o săptămână.

-O să merg la mămăica – (adică bunica) - să mă împrumute cu o sută, să o mai lungim cumva. Sau poate la Maria… (nana)

-Da ce ai făcut cu banii fă?

Hotărât lucru, tata avea chef de arțag. Nu știu cum avea să se termine acest teatru.

-I-am cheltuit cu gagii, zice mama împrumutând remarca mea de azi.

-Ce mă mai întrebi? Se cheltuie.

-Trebuie aia, aia, s-au dus banii. Numai pe țigările tale dau 10 lei pe zi. Plus țuiculița ta zilnică la care se mai adaugă și câte o sticlă de vin... Și mai vrei și carne...

-Gagii ai? Deci e adevărat

-Ce să fie adevărat? Ce ai omule ești nebun? Acu ești beat și nu judeci, mâine ai să vorbești altfel.

-Eu îs beat? ...

Se ridică furios, dar noroc că picioarele nu-l mai ascultau și se prăbuși peste masă. În cădere se agăță de fața de masă, trăgând totul de pe ea, inclusiv farfuria cu mazăre, care se prăbuși sub masă. Mama își puse mâinile în cap, căinându-se și aproape plângând:

-Of, of of, așa îmi trebuie că nu am ascultat-o pe mama. Mi-a trebuit măritiș. De parcă nu puteam să stau și nemăritată. Poate acu eram mai fericită. Cu tine îmi este și rușine să ies în lume...

Asta a pus gaz pe foc. Tata, se agață de masă încercând să se ridice. Când ajunse în picioare, răsturnă masa cu picioarele în sus. Se duse la sobă și luând cratița cu mânca-re cu ce mai era în ea, o trânti pe jos, zicând:

-Ție rușine cu mine fa? Asta e mâncare? S-o mănânci tu!

Mă retrăsei în pat cocoțat între perne, chiar lângă perete și urmăream scena cu sufletul la gură și cu inima bătându-mi puternic în piept, mai să iasă afară. Începui să plâng și de furie și de mila mamei, dar și speriat de faptele tatei.

 

Se chinuise să facă mâncare, iar el a aruncat-o pe jos. Mama se retrase în sală și plângea încetișor cu glas potolit, dar tot mai comenta printre două suspinuri, spre disperarea tatei. Se duse după ea în sală și cred că avu câteva schimburi de pumni. Că o auzeam:

-Nu mai da Fănică, De ce dai? Ce ți-am făcut? întrebă ea, continuând să plângă.

Acum când vedeam aievea scena, o înțelegeam pe mama de ce era așa de pornită tot timpul împotriva mea.

Că găsea mereu motiv de bătaie.

O făcea drept răzbunare. Se răzbuna pe mine. De ce? Degeaba!

Și nu era scenă din aceasta care să nu să se termine prost și mai ales pentru ea. O aud într-un final:

- Du-te și te culcă Fănică.... lasă-mă!...

Până la urmă, după ce își descărcă furia pe ea, se duse la el în cameră și se culcă în pat, așa cum era îmbrăcat. Când l-a văzut mama în pat, răsuflă ușurată. Îl așteptă să adoarmă. Apoi mă chemă și pe mine să o ajut să-l dezbrac. Ea îl ridică. Eu îi scot pantofii, apoi și pantalonii. Mama încearcă și haina, dar era peste poate. Încercă să-l ridice în timp ce eu trăgeam de haină.

După vreo cinci minute reușim. Îl lasă boscorodindu-l și plecăm din camera lui.

Trebuia să-l dezbrac, că mâine plecă cu hainele ca din cur...zise mama supărată. De frica celor încasate de mama, nici nu mai aveam curaj să o mai contrazic. Cemai, nici să răsuflu nu mai aveam curaj. Mama se duse la bucătăria improvizată din spatele casei și aduse mătura și fărașul, strângând cioburile de pe jos. În timp ce mă-tura tot mai comenta:

-Uite banii! Mă întreabă ce fac cu ei? Uite ce face? Uite bani aruncați. Eu mă chinui toată ziua și uite, unde e mulțumirea mea?

Aici trebuie să recunosc. Că tata cam exagera la băutură și poate nu întotdeauna mama merita bătaia lui. Noroc că tata dormea și era la el în cameră, că dacă ar fi auzit-o, iar ar fi încasat-o.

Nu te mai pune de-a râca cu el, când vezi că e beat, încerc eu fără să-mi dau seama ce zic, sfătuind-o pe mama. Noroc că mama atât era de cătrănită că nici nu a observat remarca mea.

-Nu vezi că băutura îi ia mințile, zice ea oftând.

Oftai și eu, dar nu numai de grija ei, ci și de a mea. De câte ori treceam prin câte o scenă de asta și mai și plângeam, pieptul meu intra în oscilație, respirând singur. Cred că suspina. Și acu mai am acele simptome uneori. Mai ales după ce trec prin niște emoții mai mari. Iar la urmă corpul încearcă să se relaxeze singur automat. Tata ne stricase toată seara, atât mie cât și mamei.

Acu mama, îsi vedea liniștită de treabă, iar eu o lăsam în pace. Mai ales că mama dormea și tare nu aș fi vrut să se trezească iar din cauza mea. Că știu ce pățisem cu ani în urmă tot din cauza Brândușei.

Atunci o luasem nemeritat de la mama, din cauza pisicii. Începuse să sară prin casă ca o nebună și să fugă ca o apucată, răsturnând tot ce îi ieșea în cale. Așa a dărâmat și o casetă plină cu nasturi de toate formele și culorile, ce se afla pe un triped ușor. Un piedestal cu trei picioare din lemn.

Mama obișnuia când arunca ceva îmbrăcăminte uzată, tăia toți nasturii și îi colecționa în acea casetă. Când a căzut caseta jos, a zornăit, iar zgomotul o trezi pe mama. Asta că aveam dușamele de lemn. Ce am pățit și atunci...

Cu toate rugămințile mele, degeaba, nu a fost chip. Nu mi-a dat dreptate. Și m-a mai făcut și mincinos, că dădeam vina pe Brândușa. Când s-a convins după aia, era prea târziu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A doua mea cumpănă

 

 

La marginea gardului unde stăteam noi, era un mic loc gol între scânduri și malul de pământ din curte. Acolo îmi făurisem eu, o ascunzătoare, pe care eram să o folosesc destul de mult timp, fără a prinde de veste nimeni din casă.

Pe vremea aia, erau multe prăvălii ce se întindeau începând din Tiglina I și coborau la vale pe Brăilei și de o parte și de alta a străzii, până în centru.

Aici alte zeci de magazine și prăvăli, care împânzeau străzile până la piață. De la băcănii, până la cele mai variate magazine. În special bodega, depozite de vinuri, pescărie, alimentare, restaurante, tutungerii, cofetării, drogherii, chimicale, tot felul de magazine de țesături, pălării, de haine, pantofi etc. Sau erau comasate toate astea într-un singur magazin.

Așa era și vestitul magazine „Universal” și multe altele ca ele, în Țiglina1 și prin piață. Mult mai târziu s-a făcut și magazinul „Modern”, unde găseai în el chiar de toate. În piață era vestitul magazin „Tractorul” unde găseai și acolo de toate: de la tot felul de fierărie, sobe, burlane, unelte agricole, sape, furci, topoare, lopeți, târnăcoape, cuie, până la diverși compuși chimici, var vopsele, șfoară și altele.

Dar și pe Tecuci mai era un asemenea magazin mult mai mic. Dar erau bune că ce nu găseai în unul găseai poate la altul. Pe Tecuci lângă piață era și magazinul „Câinele Negru” renumit pentru tot felul de vopsele de lemn, fier sau var. De aici mai luam și noi diverse materiale, când se apuca mama de văruit. „Bucuria tatei”, dar și a mea! Tot lângă acest magazin, era mai încolo, o hală mare cu tot felul de brânzeturi, iaurturi, smântână, caș, urdă de la țărani. Ca să nu mai zic de farmacii, care unele se numeau drogherii.

Apoi magazine de carne, pâine și mezeluri, unde în cele de carne erau mai întotdeauna goale. Rareori se umpleau de carne, dar și de lume. Când se zvonea că se aduce ceva, lumea se strângea ca la paradă. Dar după o oră cel mult două, nu mai era nimic, nici lume dar nici carne. Multe din acele magazine vechi, s-au demolat cu timpul. Mai erau și multe prăvălii sub care erau adevărate catacombe, beciuri în care se păstra marfa. Așa era și aici în zona mea din Tiglina1, magazine sub care erau multe beciuri.

Mergeau și tramvaie pe atunci. Erau mici neîncăpătoare și pătrățoase. Eu le spuneam cutii de chibrituri. Era 25 de bani o călătorie până în centru sau la piață. Mai departe spre spitalul1 de pe Traian, sau gară, prețul biletului era 35 bani. Că striga taxatoarea ce vindea bilete pe tramvai, când se ajungea la capăt de linie:

 

Biletele de 25 de bani până aici sunt valabile! Mulți încercau să o fenteze.

Cine avea bilete de 35 de bani, puteau să meargă mai departe liniștit. Taxatoarea avea în schimb ținere de minte Nu te ierta. Te dădea jos urgent. Dacă mai și vociferai, cerea ajutor la vatman. Până la urmă săreau și călătorii:

- Hai domnule coboară odată, că nu stăm după dumneata, toată ziua!

Așa că de voie de nevoie, mulți coborau, chiar dacă nu asta le era destinația. Dar mai erau și „ norocoși”. Pe ei nu-I depistase „radarul”. Sau poate pe unii ii mai cunoșteau sau îi ierta…

După ce a demolat prăvăliile din zona mea, în locul lor, s-a făcut, prin „”62-”63 un complex. În el găseai de toate.

Aici era: alimentara, aprozar, pescărie, carne, bodegă, local expres, pâine și altele. Mai târziu și poștă. Dar nu toate aveau și materie primă, în special cele de carne. Dar să nu credeți că și la celelalte magazine aveau mai multă marfă. Da de unde? Și aici se făceau cozi, că „uitam” să mă mai întorc acasă, spre disperarea mamei.

De aici făceam cumpărăturile în general. Cele mai ușoare. Îl țin minte, că îl frecventam cel mai des, pentru că nu pot să uit „cozile” la care mă angajam. Și mai ales, în special la carne. În fiecare an clădirea aceasta se „lăsa”. Se „tasa” terenul, asta din cauza urmelor catacombelor. Multe din prăvăliile de odinioară, aveau sub ele beciuri uriașe. Și pentru că nu se făcuse fundație cu simț de răspundere, în fiecare an se renova clădirea.

Până la urmă, sătui săi îl tot repare, l-au demolat, iar pe locul lui stă acum triumfător „Palatul de Justiție”. Nu pot să înțeleg cum o clădire așa de mare a rezistat și mai rezistă și acu, iar un biet complex, numai cu parter, nu! Dar au și lucrat la fundație masiv, de credeam că fac un bloc. Au bătut „sonetele” ălea, o lună. Mai sus la capătul Tiglinei I, era alt complex.

Peste stradă aproape de sediul Miliției, altul. Aici la noi pe Bd-ul G. Coșbuc, altul. Tot pe Coșbuc în continuare, o farmacie și poșta. Aveam de unde alege.

Marfă să fi fost, Că bani...Pe acestea din urmă aveam să le frecventez în desele zile când mama mă trimitea după unele alimente și mai ales după lapte. Și cum laptele nu dura mult, că se termina repede, luam la rând magazinele și pe o parte și pe alta până în centru. Și rare erau zilele când mă întorceam cu 2-3 sticle cu lapte. De obicei ori cu o sticlă, ori cu nici una, spre disperarea mamei.

Într-o zi, mama mă trimite să cumpăr o sticlă cu ulei înfundat, pentru salată. Erau două tipuri de ulei. Unul pentru mâncare care era vărsat și costa 11 lei litrul, și cel pentru salate – „înfundat”. Era o sticlă frumos pictată în albastru și roșu. Nu înțelegeam ce fel de vopsea era că nu se lua.

 

 

 

 

 

Am încercat să le duc la vândut dar primitorul-distribuitor nu le primea. Atunci mă chinuiam să le șterg. Le rădeam cu cuțitul sau lama de ras, dar era un lucru imposibil. Tot se cunoșteau și pe deasupra le mai și zgârâiam.

Și cum spuneam întru în alimentara. Era cam pustiu la ora aceea. Era oleacă după ora 8. Mă duc în interior la rafturi, că era cu autoservire. I-au sticla și trec cu ea pe la casă. Caserița „o bate la mașină” și îmi dă sticla. Eu o iau și mă lupt cu o sacoșă de plasă, ca să introduc sticla, care nu voia să intre de loc. În timp ce eu mă chinuiam așa, caserița își pierde răbdarea și pleacă de la casă. Eu într-un final reușesc să bag sticla în sacoșă. Când să plătesc, nu mai era nimeni la casă. Așa că am plecat cu inima bătând nebunește și am ieșit în stradă.

Până acasă nu m-am mai oprit. Câștigasem 12,50 lei. Eram în al noulea cer. Trec pe la „ascunzătoare” și după ce mă asigur că nu mă vede nimeni, las banii acolo. Întru în casă îi dau sticla și o las pe mama să își vadă de ale ei. Nu i-am spus nimic în ziua aceea. A doua zi mă trimite iar undeva, sau poate îmi făcusem eu drum, trec pe la as-cunzătoare - (bancomat) - și „ridic” banii.

Văzusem cu câteva zile în urmă la librăria din zonă, vis-a-vis de strada Cazărmi, pe Brăilei, o pușculiță cu cifru, din tablă și frumos colorată. Costa 3 lei. Așa că mă duc acolo să cumpăr și ceva de bani aceia. După ce ies din Cazărmii mă opresc la Intersecția cu Brăilei. Pe vremea aia nu erau semafoare. Era liberă trecerea, așa cum e acum în M 39, unde nimeni nu mai ține seama de culoarea semaforului, atât șoferii cât și pietonii.

Aștept și eu să trec strada. Pe partea cealaltă era librăria. Și cum veneau din stânga, un cârd de mașini, a trebuit să aștept. Pe vremea aia erau mai mult mașini „Volga”. Rar câte o Dacie 1100, Mosckvici, sau altele. Erau cam șase mașini care veneau una după alta. După ce las să treacă cinci din ele, pe a șasea nu am mai văzut-o, sau poate am calculat că o să am timp să trec dincolo, nu mai știu.

Știu că m-am angajat în viteză la traversare. În acest timp se apropia de mine cu repeziciune și a șasea mașină. Tot o volgă. Doar scrâșnitul frânelor m-au readus la realitate. Știu că îmi băgase o spaimă în mine, mamă - mamă. Inima îmi bătea nebunește.

Mă speriasem tare, ce mai. Cum pe partea cealaltă erau numai magazine, zgomotul frânelor, i-a scos pe toți afară, inclusiv pe vânzători.

Când am ajuns pe trotuarul celălalt, privii în spate. Mașina se oprise în urmă, cam la un metru de locul pe unde traversasem eu. A fost la limită.

Bineînțeles că la ploaia de înjurături pe care am primit-o din partea șoferului, s-au mai adăugat și vociferările celorlalți de pe trotuarul pe care ajunsesem eu.

 

Cred că mă făcusem alb la față. Inima încă îmi mai bătea nebunește.

După ce m-am mai liniștit am intrat totuși în librărie. Vânzătorul după ce mă beștelește și el, mă întreabă ce vreau. Îi spun că aș vrea să cumpăr pușculița și văd și o ascuțitoare în formă de minitelevizor. Îmi plăcea că „se mișca” imaginea de pe ecran, în funcție de cum te uitai și tu la el. Totul era de unghi. Imaginea avea niște striații. Ei dar ascuțitoarea era 5 lei. Și cu 3lei era 8lei. Până la 12,50 mai îmi rămânea 4,50 lei. Îi cer vânzătorului cele două obiecte, plătesc și o șterg, nu înainte de a mai auzi, pe când ieșeam pe ușă ultimele sfaturi privind traversarea.

Trebuia să scap și de acei 4 lei măcar. În colț, la două magazine de librărie era o cofetărie. Mă uit și văd o cutie cu drajeuri de ciocolată. Costa fix 4,50. Mă întorc acasă, și pitesc pe unde pot cele cumpărate. Cutia de bomboane o începusem de pe drum. Așa că scăpasem prima de ea. Nu le-am spus nimic părinților de faptul că era să mă calce mașina.

Probabil că tot nu îmi revenisem, pentru că mama m-a cunoscut, că ceva nu e în regulă cu mine:

-Ce ai pățit? Ce ai?

-Nimic! zic eu.

-Te văd cam palid! spune ea.

Nu eram convins nici eu, că am convins-o. În fine trece și asta.

Peste două zile scot la interval „pușculița” mea, profitând că tata era cu chef. La început, tata nu s-a prins de ea. Am mutat restul de bani care îi mai aveam din vechea pușculiță, în cea nouă și i-am băgat sub „cheie”. Avea cheie și avea și „cifru”. Era ceva nou pentru mine atunci.

La vreo câteva zile mama iar rămâne „în pană de bani” și se duce să apeleze la pușculița mea.

Eu văzând că ea caută banii, cred că mă înverzisem. Când o și aud:

-Unde-s banii din pușculiță, i-ai cheltuit?

-Păi ... zic eu neștiind ce să mai scornesc. Mă luase prea pe nepregătite.

Înțeleg că își făcea griji pentru ei, că erau câteva sute de lei

-Nu! ... i-am mutat...

-Unde i-ai mutat? nu se lăsa mama.

Atunci o văd cu teamă pe mama, că se duce la locul unde ținea tata cureaua.

-Nu vrei să spui? Nu? Ei lasă că spui tu acu tot...Și începu să mă altoiască cu o sălbătăcie fără margini.

-Nu mai da! încercam eu să o opresc și cum loviturile nu se mai terminau, m-am lăsat în jos acoperindu-mi fața cu mâinele și izbucnind în hohote de plâns. Dar nici așa ploaia de lovituri nu se mai oprea. Într-un târziu când obosise mă luă iar la întrebări:

 

 

 

-Spune-mi unde-s banii, că te omor, nu-ți fac altceva...

Cu greu m-am ridicat și printre sughițuri, care nu se mai opreau, i-am arătat noua mea pușculiță. Ei dar dacă a văzut că banii sunt toți, m-a luat, că de unde am noua pușculiță și ca de ce am mutat banii. Și cum mă încăpăținam să-i spun cum am cumpărat-o, a luat-o de la capat. După ce a obosit, m-a lăsat spunându-mi:

- Lasă că spui tu tot, când o veni tact-tu...

Așteptam acum ora 16 cu înfrigurare. Știam ce mă așteaptă iar. Se trezise iar în mine cele două ființe care una mă sfătuia de bine și una de rău.

„Zi ce ai de pierdut!”

„Dar de ce să-i zic, să-mi ia iar banii? Nu!” „Ei lasă că vezi tu diseară când o veni tata”...

Se făcu și ora 16. Mă uitam la ceas și parcă întârzierea lui nu se mai termina. „Poate se abate iar „La Meluță”, la o „țuiculiță”, îmi spuneam, ceea ce îmi spore frica și mai tare.

Când în sfârșit apare și tata, mă uitam cu disperare la el, să văd cum arată. Mă făcusem mic, mic de tot, în capătul patului, ascuns între perne, și îmi așteptam înspăimântat osânda. Mama ca de obicei:

-Știi ce a mai făcut azi fecioru-tu?

-Ce a mai făcut? întreabă tata.

Avea mama o bucurie teribilă, de a mă spune tatei, ca răspuns la toate boacănele pe care le făceam zi de zi.

Simțea o mare plăcere să mă maltrateze, indiferent dacă era cazul sau nu. Nu se mulțumea că mă bătuse ea, mă mai dădea și pe mâna tatei. Și o făcea destul de des.

-Să-ți spună el! zice mama.

-Ce ai mai făcut? întreabă tata.

-Îți zic tot, dar te rog să nu mă bați... zic eu începând iar să plâng...

Și atunci îi povestesc printre sughițuri și lacrimi, ce și cum. Felul cum am obținut banii și felul cum i-am cheltuit.

- Să spună și de ce a vrut să mute banii! nu se lăsă mama.

Ei, dar dacă a auzit tata cum stă treaba, a început să mă întrebe de lucrurile pe care le-am cumpărat, de acei bani rămași, câți bani am dat pe ele....La inventar am ieșit bine. Am scos și ascuțitoarea.

          Când a mai auzit că dădusem și cinci lei pe ea, s-a uitat urât la mine. Eu luasem mai mult ascuțitoarea aceea amuzantă, pentru că nu aveam și eu un televizor și uitându-mă la ea, ziceam și eu că mă uitam la televizor. Ba mai mult aveam de gând să o duc și la școală să mă laud cu ea la colegi.

-Bun! zice tata, pe pușculiță ai dat 3lei, pe ascuțitoare 5 lei, unde-s restul de bani?

-Mi-am luat și o cutie de bomboane de ciocolată. Costa exact 4,50 lei.

-Da? zice el, de unde ai cumpărat acele lucruri?

 

 

 

-Păi de la librăria de peste stradă și bomboanele de la cofetăria din colț.

-Da? zice iar tata. Îmbracă-te și să mergem acolo!

Mă îmbrac și merg cu el la prăvăliile acelea. Pe tata îl cunoștea mulți mușterii, doar copilărise și el în zonă, după război. Când ajungem acolo, îmi trece prin inimă un fier ars. Uitasem de un amănunt.

Înainte de a intra în librărie, tata se oprește la prietenul lui de la tutungerie să ia un pachet de țigări - nea „mititelul” cum îl poreclise tata, asta, că era scund. După tutungerie urma librăria. Când intrăm amândoi în tutungerie și mă vede vânzătorul, mă ia iar și el la trei păzește. „De ce îți este frică nu scapi”, zic eu în gând.

-Păi bine măi copile, de ce nu ai fost atent, puteai să mori...

În gândul meu: „mai bine muream!”...și simt că mi se pune un nod în gât.. Tata la început credea că vânzătorul vorbește cu altcineva.

Da, continuă el, fecioru-tu a traversat în goană strada alaltăieri, fără să se asigureși era cât pe ce, să-l calce o mașină. Noroc că a frânat șoferul la timp, că praf îl făcea...

Când se dumirește tata, că despre mine era vorba, era cât pe ce să mă înghită. Și cred că ar fi făcut-o dacă ar fi putut. Știu că mi-a dat și el două palme în văzul lumii. Fapt ce a făcut, ca să sară vânzătorul în apărarea mea, împreună cu alți mușterii:

-Lasă-l acum ! Nu vezi ce speriat e? zic ei.

Mi-a mai administrat tata și o serie de dumnezei, împreună cu toți sfinții... Apoi am intrat și în librărie. Acolo și vânzătorul când mă vede își aduce aminte de mine:

-Ai văzut Fănică ce era să pățească copilul tău?

-Da lasă asta, zice tata, mai bine spune-mi, de la tine a cumpărat fecioru-miu aceste lucruri? și i le arată.

-Da! zice vânzătorul.

-Bine acum hai la cofetărie...zice tata.

-Ia-i o prăjitură, zice vânzătorul.

Lasă că îi dau eu ceva dulce de o să mă țină minte toată viața, zice iar tata. Adevărul că ăsta era singurul lucru, că am ținut minte toată viața, acea zi precumși toate caznele lor.

Intrăm și la cofetărie. Acolo se schimbase tura. Nu mai era același vânzător. La întrebarea tatei, dacă eu am cumpărat bomboanele de acolo, vânzătorul a ridicat din umeri. Nu știa ce să răspundă. Nu putea face inventar pentru ca tata să se convingă. Până la urmă a confirmat că au așa ceva la vânzare.

-Măi de aici ai cumpărat acele bomboane? mă întreabă iar tata.

-Da! zic eu.

-Bine hai acasă! Stăm noi de vorbă...

 

În drum spre casă tata se mai întâlnește cu niște prieteni. Răgaz pentru mine, să–mi adun gândurile și să mă pregătesc acasă, pentru ce e mai rău. Schimbă cu ei câteva vorbe și apoi, ne-am continuat drumul. Când intrăm pe ușă, mama repede:

-Ei cum e? Chiar le-a cumpărat?

-Așa se pare, zice tata încă neîncrezător. Dar ți-a spus altă treabă...?

-Nu! Ce treabă?

-Era pe fiu`tu să-l calce o mașină!

-Când? Unde? zice mama.

-Pe Brăilei lângă magazine...

Stăteam cu sufletul la gură și așteptam urmarea, care mi s-a părut enorm de lungă.

După câteva clipe ce mi s-au părut o veșnicie, mama zice:

-De ce nu ești atent când traversezi strada? Dacă te călca mașina? Și se îndreptă către mine. Eu deja mă pregătisem să mă feresc, ducându-mi mâinele iar la față. Nu mai avea cureaua, dar avea în schimb mâna grea, știam cum e, doar am simțit-o mereu pe propria mea piele, mai tot timpul.

-Lasă-l că l-am încins eu...destul! zice tata.

Nu-mi venea a crede că scăpasem atunci așa de ieftin. Înclin să cred că pe mama nu prea a sinchisit-o vestea că puteam muri. Poate era mai bine pentru ei. Asta aveam să constat și în alte aspecte din viața mea, unde temerile mele aveau să prindă contur mai târziu.

-Treceți și mâncați! zice mama că s-a răcit și mâncarea de când o tot încălzesc. Credeți că eu vă aștept pe voi, cu masa întinsă toată ziua?

-Și tu ce stai bojit treci la masă!

-Nu mie foame! zic eu.

-Treci mai repede, că eu nu stau cu masa întinsă toată ziua pentru tine. Deși nu ai merita pe azi mâncare!

M-am sculat din pat în silă. După ce ia pus tatei mâncare în farfurie, îmi veni și mie rândul.

-Mănâncă cu pâine! zice ea.

-Da!

-Nu aveam curajul să o privesc. După ce termin un fel mă întreabă:

-Mai vrei? spune ea, uitându-se urât la mine și făcând semn să nu mai cer.

-Nu, nu mai vreau, m-am săturat.

-Mai dăi dacă mai vrea! zice tata.

-Spune dacă mai vrei, întreabă iar mama, cu aceeași uitătură fioroasă la mine. Dar tata era cu spatele și o făcea de ochi lui, mai bine zis de urechile lui.

 

 

 

Odată a prins-o pe mama cum complota. S-a mâniat foarte tare atunci. Mama nu făcea destulă mâncare ca să mănânc de două ori la omasă. Și asta că nici în farfurie nu se omora cu umplutul. Trebuia să mă mulțumesc cu cât „mă săturasem”. Trebuia să ajungă mâncarea măcar două zile.

-Nu! Nu mai vreau! repet eu din nou. M-am săturat.

-Păi bine fă, așa am ajuns eu, să vii după mine la cârciumă? Și cum îți permiți tu să intri acolo la un loc cu toți bețivanii...Să aibă ăia motiv ca să râdă de mine?

Bineînțeles că mama nu o răbda și încerca să se apere cu gura, dar fără folos, sporind și mai tare furia tatei

Vorba vine. Nu de puține ori mă sculam mai leșinat de la masă decât mă așezam...

Tata făcea excepții. El dacă mai cerea lui i se dădea. O vedeam că îi dă mâncare mai mult în silă a doua oară. Știa că nu o să ajungă iar mâncarea. De multe ori mai sărea și ea câte un fel și mai ales felul II. Și ținea cu dinții de mâncare și de bani. Numai ea știa cum îi drămuia.

-Bine, dacă te-ai săturat gata, poți să te ridici

Tata citea înainte ziarul. Totdeauna când venea acasă, în timp ce mânca, citea ziarul. Asta dacă nu se abătea la una mică. Vorba vine mică! că se făcea ora, patru sau cinci și nu de puține ori şi 6.

Drumul lui trecea pe lângă multe localuri. Unu era „Dămbovița” Era pe Brailei, mai jos un pic de fosta Agentie de Voiaj.

Cam pe la „Plafar”. Multe din ele fost private și concesionate de stat, dar îi lăsase dreptul proprietarului de a vinde, cum era și în cazul lui „nea Meluță”. Nea Melută, se ocupa în continuare de crâșma lui. Mai vindea și aperitive, salamuri, brânză, măsline, diverse prăjituri și dulciuri, siropuri și tot felul de vinuri, vermut și alte tării de la rom, rachiu alb, țuică de prune sau caise şi altele. Șimai vindea și sifon, la schimb cu alte sticle speciale de același tip, ce erau pe vremea aia. Erau două tipuri de sticle, groase, verzi sau albe. Cel mare de un kil, costa 50 de bani, iar cel mic de jumate de kil, 25 sau 35 de bani.

Tata, când avea bani, sau lua leafa, zăbovea mai mult acolo spre disperarea mamei, care îl aștepta ca de obicei cu masa întinsă mereu. Se făcea 5, se făcea 6 și tata să mai apară neam. Odată s-a dus înaintea lui la crâșmă.

Când a văzut-o pe mama intrând în crâșmă, odată s-a ridicat de la masă, a lăsat ce era pe masă și au plecat amândoi acasă.

Pe vremea aia nu era văzută bine ca o femeie să intre într-o bodegă. Acolo intrau numai femeile ușoare și bețive sau ratate. Pentru lumea bună asta era considerată o mare rușine.

Pe drum mama îl tot toca pe tata la cap. Tot drumul, tata nu a zis nimic. Acasă însă, cum intrat pe ușă s-a și repezit la mama, luând-o la bătaie

-Te așteptam, am văzut că nu mai vii, te aștept cu mâncarea caldă...

 

 -Ce mâncare? Care mâncare? și nici una nici două, răstoarnă masa cu tot ce era pe ea. Mama începe să plângă:

-Da bine Fănică că îți bați joc de munca mea. Acum de unde o să-ti mai dau crăpelniță? Dar tata drept răspuns începu să o lovească și mai bine...

Stăteam cu inima strânsă de fiecare dată când asistam fără să vreau la aceste scene desprinse dintr-un film de groază. Pe undeva parcă mă liniștea că mă răzbunase tata, pentru bătaia primită de la ea cu o zi în urmă. Și cred că aveam dreptate.

Probabil că tata aflase de bătaia pe care am primit-o de la mama, atunci cu o zi în urmă. Că doar pereții aveau urechi. Iar madam Berdan nu scăpa nici o ocazie să dea și ea „raportul” tatei, la câte o bătaie încasată de mine de la mama.

-Iar a luat-o Bebi pe cocoașă, râdea ea când trecea tata pe lângă ea. De multe ori tata nu îi spunea nimic. Alteori însă...

Și mai târziu aveam să mi se confirme această bănuială, chiar din gura doamnei Berdan. Ea îi spusese. Și acu se ivise prilejul ca să aibă motiv. Așa făcea și cu mine: mă lăsa o zi două sau trei până se adunau mai multe boacăne, după care când credea el, că s-a umplut paharul, îmi plătea pentru toate. Mama nu! Ea era foarte directă și la obiect. Probabil că dacă îi trecea supărarea pe moment, nu mai avea chef, în zilele următoare.

Dar nu era o problemă asta! Că mama avea grijă ca să găsească destule motive zilnice pentru ași intra în atribuțiuni. Ei, dar, asta era să mă coste pe mine a doua zi, o nouă bătaie, ca mama să-și ia revanșa. Era imposibil să nu-mi găsească ea o chichiță, cât de mică. Nu aveam curaj să raportez tatei: „uite tată, mama iar m-a bătut”. Că ști-am când rămânea singură cu mine, ce mă așteaptă. Că îmi și spunea:

-Lasă că mâine tact-tu pleacă, și iar rămâi cu mine. Bătaia ta nu v-a fi ușoară

Când tata era țâfnos trebuia să avem grijă ca să nu sufle nici musca, cât era el acolo, sau până se culca. Când îl vedea în pat, răsufla și mama ușurată.

Dar tata nu-și lăsase obiceiul de a întârzia mereu la masă. Ca să nu mai o ia pe cocoașă mama, mă trimitea acum pe mine înaintea lui sau la cârciumă. Când am intrat, tata m-a și luat:

-Iar te-a trimis mă-ta?

 Ce era să-i spun.

-Bine, stai aici și ia un loc la masă cu mine, zice el.

Îi face semn lui nea Meluță să-mi aducă și mie un pahar cu sirop.

-De care sirop vrei? întreabă tata,

-De care o fi, nu contează, zic eu, ușor surprins. După aia mi-a mai luat și o prăjitură „siret”.

 

După ce își termină sticluța lui (țoiul) cu rom, a mai luat și pentru acasă trei prăjituri – „paste” - la 1,5 lei bucata.

-Asta așa ca să-i treacă mă-tii supărarea... zice el.

Bineînțeles că mamei ia plăcut ce îi luase tata și se prefăcu că și uitase pentru ce mă trimisese pe mine.

Când mai rămânea mama în pană de bani, îl mai trimitea pe tata la vărul său Iorgu.

-Mai du-te și tu pe la văru-tu și mai lucrează ceva pe acolo, poate s-o îndura să-ți mai dea și ție niște bani.

Tata mă lua cu el. Văru-su după ce pierduse casele la naționalizare, și avea să fie destule, sapte case avea. îi mai rămăsese un magazin „alimentara” cu drept de a vinde în el. Avea multe sortimente.

De la vinuri, conserve diverse, ulei, paste, macaroane, brânzeturi, măsline, pește, făină, zahăr, orez, biscuiți și alte bomboane. Asta la câțiva ani, înainte să moară.

A suferit un atac de inima, pe cand in casă stând , refuzase să pă-răsească casa, în timp ce  i-o demola. Zicea că el nu pleaca din casa lui, decât mort. Și i-au indeplinit dorința. Mai târzu i-a dat nevestei lui, Anișoara, o cameră în o altă casă nationalizată, în apropiere de gara, pe Cuza. Iorgu mai avea o fată, Nuța. Nuța, avea și ea la rândul ei doi copii - o fata Lenuta şi un băiat. Nu mai știu cum îl chema.

O vreme mai mergea tata cu mama pe la ei, luîndu-mă și pe mine, iar Lenuța se juca mereu cu mine și de-a mama şi tata...Când vedea asistența, schimba și ea macazul. S-a măritat de timpuriu. Nu i-a plăcut cartea. După aia am întrerupt relațiile cu ei. Nu mai știu nimic despre ea sau familia lor. Anișoara, a sfârșit și ea la un azil.

-Iorgu, când îl vede pe tata, îl și luă în primire:

-Ce ai venit să-mi ceri iar bani?

-O să-ți muncesc pentru ei, zice tata, cu juma de gură. Nu prea îi convenea nici lui, dar nu avea de ales.

-Uite am adus și ajutoare...

-Ajutoare? zice el uitându-se cu milă la mine. Alt ajutor mai gras nu ai găsit?

-Bine du-te și cărați lăzile ălea cu biscuiți în camera aia.

-După ce terminăm, împreună cu tata, ne dă și alceva de lucru.

Vedeți și ridicați și butoiul ăla cu ulei. Aveti grijă să nu-l răsturnați! Apoi cărați și sacii ăia cu făină. Mutați saci cu zahăr aici și îi deșertați în buncăr. Era o cutie de lemn care se rabata într-un dulap. De acolo servea direct clienții.

După două ore, timp în care ne trecură toate apele - mai ales pe mine - văd că treaba noastră ia sfârșit. La urma văru-su îmi dă și mie câțiva biscuiți. Pe unul apucasem să-l mănânc.

 

 

 

Când a văzut tata cu ce mă alesesem, s-a făcut foc:

-Păi bine măi Iorgule, noi muncim două ore și ne iei în râs cu câțiva biscuiți. Să știi că nu avem nevoie de biscuiții tăi. Bebi, aruncă biscuiții! Pot să-i cumpăr și eu din aceștia!

Mă supun cam cu reținere. Tata vine și mi-i smulge din mână și îi aruncă pe jos.

-Hai acasă Bebi, nu avem nevoie de pomâna lui!

-Ce te superi așa? Iți dau și ție o sută de lei...

Dar tata nu îl mai auzea. Era de mult afară. Când ajunge acasă, mama îl ia în primire:

-Ei ați făcut treabă bună? Cu ce v-ați ales? zice mama bucuroasă, crezând că a dat norocul peste ea.

-Ia dat lui Bebi câțiva biscuiți...și am muncit atât...

Mama a lăsat capul în jos și nu a mai comentat o vreme. Zice totuși mai târziu:

-Ce neamuri ai și tu Fănică...

Dar tata mai avea destui veri, dar nici unul nu se înghesuia să-l viziteze sau să-i dea ceva. Unul era Ionel. Acesta neavând slujbă, i s-a făcut statului milă de el și ia dat un teren pe str, Română, cam 400 m pătrați pe care tot statul îl luase de la alții. Pe el, avea obligația să cultive roșii și pepeni, pe care îi scotea la vânzare. Din ce vindea avea și el cota parte. Așa că de abia îsi ducea și el zilele. Mulți bani îi cheltuia însă cu băutura.

De multe ori tata îl mai vizita ca să-i dea și lui un kil, două de roșii pe datorie zicea el. De multe ori se mai căpăta. Dar nu întotdeauna.

Ionel stătea la câteva case mai încolo de acel teren. Când am intrat odată cu tata la el, m-am speriat.

Camera nu avea decât pe alocuri scânduri. Multe din ele dispă-ruseră. Iar sub ele se căsca hăul. Era un beci dedesubt. Tata mi-a zis că făcea iarna foc cu ele. Ca să treci dintr-o cameră în alta, te foloseai de alte scânduri puse pe post de punte ți treceam cu frică peste ele, chiar dacă erau late și groase. Pe acestea le păstrase. Nu apucase să le ardă. Și nici lumină nu avea.

Toată vara și-o petrecea într-un hamac ce îl avea la capătul curții cu roșiile. Multe roșii le strângea din cele care cădeau, sau erau verzi și le depozita sub hamac. Eu îl întreb de ce pune roșiile acolo. Tata pus pe glumă, îmi zice:

-    Păi când doarme nentu Ionel, mai trage și el câte una... și roșiile de rușine se înroșesc.

Ionel râdea și el ca după o glumă bună. De câteva ori a avut tentativa să ne viziteze pe când tata nu era acasă. Când ia spus mama de vizită, tata s-a încruntat și o vreme a rupt relațiile cu el.

 

 

 

 

În curte la madam Berdan

 

 

Proprietăreasa noastră, pe numele ei adevărat - Berdan Dumitra, nu avea bărbat. Era singură. Divorțase de tânără de el. Nici nu mai știa de existenta lui. Târziu ne-a spus, că murise. Povestea mereu de el, în puținele seri ce le petreceam la bârfă cu ea. Dar asta târziu, după moartea mamei. D-na Berdan a fost împotrivă, nu știu din care cauză și de ginerele ei - Bahrim. Nu îl putea suferi. Treceau unul pe lângă altul toată ziua și mai ales după amiaza, fără ca să-și vorbească. De parcă el era invizibil. Cum nici mama sau tata nu vorbeau cu ei, nici pe mine nu mă lăsau să vorbesc cu ei. De câte ori încercam să leg o conversație cu Bahrim, Lina sau Lorica, mereu intervenea mama și mă chema în casă.

         -Ce tot vorbești cu ei? Nu ți-am spus că nu ai ce vorbi cu ei?

         -Ce spunea? Eu nu-ți dau voie să vorbești cu ei. Nu ai ce vorbi cu ei!

         -Ai Înțeles?

Și înțelegeam, că altfel era prăpădenie. Mai mult vorbeam cu Lubița o altă fată a doamnei Berdan, sau cu Lina, dar asta așa când mama nu era acasă sau prin preajmă, ca să nu mai spun de tata. Mai târziu aveam să leg o conversație și cu unul din feciorii, madamei Berdan - Genica. El fusese colonel le pompieri. Nici el nu îi putea suferii. De ce? Nu știu! Nu-mi amintesc să-mi fi spus. Din când în când tata, îmi mai povestea și despre ei. Și de câte ori se certa cu familia Berdan. Spunea tata, că voia să-l bată și pe Genica, că era în pijamale, că zicea el, că dacă era în uniformă, făcea pușcărie.

Madam Berdan avea patru copii. Două fete și doi băieți. Lina, Lubița, Țuca și Genica. Genica, fusese colonel la pompieri. Nu stătea cu ea, locuia în București, mai târziu, a început să o viziteze mai des, când madam berdan se imbolnăvește. Lubița venea rar de la Azuga, unde locuia. Dar avea și aici o casă pe numele ei, în partea a doua a curții. De fapt era la nr 8. Dar cele două curți nu erau despărțite de gard. Și cred că din cauza wc-ului, care era comun și se găsea la noi în curte.

Țin minte că într-o după amiază stăteau la masă afară și mâncau pepene. Cum treceam pe atunci prin zonă, mă uit la ei cum mâncau. Bahrim, soțul Linei, se oferă să-mi dea o felie de pepene.

Era roșu și cred că era și dulce. Îi mulțumesc, și mă pregăteam să savurez felia. Mama cum se uita mereu pe geam să vadă ce fac eu, şi mai ales ei, mă vede și mă cheamă punându-mă să arunc felia de pepene jos..

-      Arunc-o! Nu ne trebuie pomana lor!

Prima dată nu am vrut, dar mama a insistat uitându-se urât la mine. De frică am aruncat-o. Știu că în urma mea se aprinse spiritele. Presupun că la adresa mamei.

Dar mama nu avea urechi ca să le mai audă. Nu-i făcea plăcere să primesc ceva de la ei. Așa că a doua zi pleacă cu mine la piață și îmi cumpără un pepene uriaș, cred că avea 12 kile, cu care ne-am luptat amândoi ca să-l cărăm până acasă. Cum între timp mama își mai aduse aminte că ar mai fi ceva de cumpărat, mă lasă la marginea pieții în strada Zânelor, unde aveau să fie halele de mai târziu. Cum stăteam și păzeam pepenele, trec mai mulți și mă întreabă:

-Cât ai dat pe pepene băiețaș?

Eu cum nu știam cât a dat mama pe el, zic la întâmplare, o cifră care mi se păru mie că rimează cu mărimea lui:

-7lei.

-Numai atât, fac ei, ăsta face cel puțin 10 lei.

Așa că la următoarea întrebare a altor trecători, le spun că 12 lei. Am mai rotunjit și eu. Așa m-au mai crezut. Când apare și mama, o întreb:

-Cât ai dat pe pepene?

-11 lei. De ce?

-Păi m-au întrebat lumea cât am dat pe pepene. Iar eu le-am zis 12 lei.

-Păi le-ai zis bine, face mama.

Când ajungem în sfârșit acasă cu pepenele, mama taie două felii zdravene zicând:

-Ia de aici și mănâncă! Nu am nevoie de pomâna lor.

Mama era și de treabă când avea ea chef. Sau poate că atunci nu mai avea chef să mă arțăguiască. Cine știe? Adevărul este, cu cât trecea timpul și mă mai măream, cu atât bătăile mele zilnice se mai răreau. Și mai ales cand am pășit în clasa a VIII-a.

Madam Berdan avea în curte multe dependințe. Multe din ele erau vechi, neîngrijite că de abia mai stăteau în picioare. Multe din ele stăteau ca să nu cadă. Fuseseră pe post de magazii.

Pe vremuri, aceste dependințe au fost cu funcții multiple, unele fiind și spații de închiriere. Chiar și nașa tatei – Niculina, mama Sevastiței, stătuse pe vremuri acolo.

Altele erau bucătării de vară. În fundul curtii avea o magazie de scânduri înaltă, cred că vreo zece metri. Că mă și întrebam: „La ce ia trebuit o asemenea magazie așa de înaltă?”. Mai târziu mi-a spus madam Berdan, că depozitau lemne lungi și le punea în picioare. Le-am văzut și eu, în una din zile când am intrat cu tata în magazia ei. Imediat lângă ea era lipită bucătăria de vară. Asta era mai bine îngrijită.

O foloseau și vara și iarna ca avea și horn. Acel horn avea sa fie ținta din „poligonul meu” de tragere, iarna, când îmi exersam abilitățile de țintaș, aruncând în el cu bulgări de zăpadă. Magazia comunica cu bucătăria printr-o ușă din spate. Aceasta bucătărie avea două ferestre și o ușă pe mijloc. Din ușă se vedea poarta.

Așa că cine intra pe poartă era vizat. Lângă ea și lipită de o cameră de-a noastră unde locuiam noi, se mai afla o fostă bucătărie sau magazie. Cine știe ce o fi fost înainte.

Adevarul că, abia se mai ținea pe picioare. Mai avea un perete mai solid care se afla lângă camera noastră. În lateral era o fereastră, unde deja jumate din perete căzuse. În stânga era ușa. Cred că numai tocul ușii o mai ținea în picioare. Îți era și frică să treci pe lângă ea. Că se putea dărâma oricând. Atât mama cât și tata îmi interziceau să mă apropii de ea. Ca să nu care cumva să cadă peste mine. Tata îi zicea mereu lui madam Berdan:

-Ce-ți trebuie maghernița asta? Dărâm-o!

-Ei, dar ce ai cu ea? Ce îți cere de mâncare? Las-o că am s-o dărâm când am să vrea eu!

-Poate să cadă într-o zi peste cineva și poată să-l omoare.

-Ei lasă nu vă faceți atâtea griji... că muriți degrabă..., zise madam Berdan râzând.

-Ce e? zice Lina care tocmai ieșea din casă.

-Ei! Domnul Grigoriu! Nu poate dormi la noapte de grija magaziei mele! Cică dacă se dărâmă?

-Ha, ha, ha! râde și Lina.

Tata se încruntă și numai zice nimica. Aceste două ... hai sa le zicem bucătării sau foste... erau aproape lipite una de alta. Între ele se afla totuși un gărduț, o portiță mai bine zis, de jumate de metru din scânduri. Această portiță, separa curtea mare în două curți. Curteainterioară, unde aveam noi priveliștea prin fereastră și curtea mare propriu-zisă. Aceasta se întindea de la bucătărie până la poartă.

Aproape jumătate de curte era pavată și restul era cimentuită. Din cauza vremii tot cimentul era crăpat, iar printre ele creștea în voie iarba. Totuși nu se făcuse economie de ciment, că bucățile care se crăpară arătau destul de groase.

Dacă insistai putea să ridici bucăți de ciment, dezvelind curtea.

De la intrarea noastră și până la bucătăria de vară tot locul era pietruit cu pietre rotunde de râu. Și printre ele creștea în voie iarba. De multe ori tata, pe un scăunel mic și înarmat cu un ciot de cuțit, curăța iarba. Apoi o arunca. De multe ori se molipsea și Bahrim, văzându-l pe tata și se apuca și el. Acu fiecare avea mai puțin de curățat iarbă. Toată operația decurgea într-o liniște totală. Nimeni nu zicea nimic, de parcă nici nu erau acolo.

Lângă bucătărie, la aproape doi metri, trona buda înaltă din scânduri. Avea un metru pătrat. Baza era cimentată cu o conductă ce se ducea oblic către o mare hazna foarte adâncă. Când turna apă cu găleata ca să-l desfunde, se auzea apa care cădea de la mare înălțime și depărtare.

Chiar am numărat în gând: îi trebuia apei cam zece secunde să o aud cum cade. Erau mii de muște în budă.

 

În curtea interioară se afla un beci mare. Pe la mijlocul curții se afla o răsuflătoare care comunica cu beciul. Din când în când mă aventuram și eu să văd beciul. Era mare și adânc. Cred că avea zece metri. Jos avea o ușă în lateral, în partea dreaptă, care comunica cu o altă încăpere subterană. Nu am văzut-o niciodată. Și aici aveam interdicție. Și cred că știu și de ce? Acolo cobora numai Bahrim, bărbatul Linei - ginerele madamei Berdan.

Când cobora în beci, se folosea de o scară lungă, din trunchiuri de copac înădite cu niște trepte urâte înnegrite de vreme și ele, şi pe alocuri putrede.

Într-o zi, pe când coboarâ Bahrim în beci pe scara, se rupe o treaptă și era cât pe ce să cadă până jos. Norocul lui că eu mă aflam atunci pe afară și l-am auzind strigând.

De acolo nu putea fi auzit de cei din casă, care locuiau lângă poartă. Așa că atunci când am auzit strigând după ajutor, m-am dus să văd ce s-a întâmplat. El stătea spânzurat într-o mâna și cu picioarele în aer. Îmi spune să mă duc la nevastă-sa să o anunț. M-am dus repede și o văd pe bancă, ca de obicei, pe madam Berdan. Îi spun ei ce și cum. Madam Berdan când aude, își ridică capul și strigă:

- Lina!... Lina!...

După un timp aud și ele și ies speriate afară.

-Ce-i? Ce s-a întâmplat?

-Vezi ca bărbat-tu a căzut în beci, zice ea foarte indiferentă, de parcă era căzut în curte.

Între timp iese și Lorica.

-Ce? Unde? Cum? fac ele agitate.

Apoi alergară într-un suflet la el. Tata văzuse scena din casă uitându-se pe fereastră.

Dar când s-a oferit să îl ajute, mama nu l-a lăsat.

-Lasă-l că nu moare, zice mama. Să nu ieși cumva afară să te dai de gol, zice ea.

-Păi şi dacă vreau să mă duc la budă, ce fac?

-Faci la oliță, zise mama râzând.

Am mers și eu cu ele acolo. Dar eu nu puteam să le ajut cu nimic.

-E acasă tact-tu? mă întreabă Lina.

-Nu! zic eu mințind cu nerușinare.

Cu toate că tata mă învățase să nu mint, acum cred că era și el odată de acord cu mine. Nu voiam să-l pun într-o lumină proastă. Și mai ales pe mine. Mama a ținut-o minte atunci când și tata căzuse, cu ani în urmă, în căminul de la canal, când și-a rupt clavicula. Dar Nana și tanti Lili, cât și bunica, mereu îmi spuneau:

Tu esti mic, nu trebuie să te amesteci în treburile celor mari. Tu nu ai treabă cu ce-ți spune mă-ta sau tac-tu.

 

Tu trebuie să le dai binețe și să vorbești cu ei… Asta arată că ești civilizat, că ai bunele maniere, că ai cei șapte ani de acasă.

Da, dar era cam greu de aplicat.

Numai mama nu era de acord cu asta. Pentru ea toată lumea era la fel. Îi băga pe toți în aceeași oală.

Au găsit până la urmă o șfoară mai groasă și s-au chinuit să-l tragă în sus. Madam Berdan era și ea o femeie bătrână. Spunea ea atunci, că are 69 de ani. Dar ea mereu se făcea mai tânără, ascunzându-și adevărata vârstă. Cred că avea vreo 72 de ani.

Madam Bredan după ce l-a văzut scos pe ginere”su, zice:

Nu puteai să cazi să-ți rupi gâtul, poate așa scăpam de tine și tu de mine, zise ea râzând mai în glumă mai în serios. La început am crezut că glumește. Dar nu! Nu glumea. Relațiile lor erau precum „câinele cu pisica”. Nu se înghițeau. Nici nu-și vorbeau.

Lina zice:

-Mata nu ai ce vorbi?

-Chiar asa! zice și Lorica.

Într-o zi Lorica, fata Linei, se duce să–și ea pachețelul cu unt, legat cu o șforicică de marginea răsuflătorii. Acolo puneau ei „la rece” alimentele. Ăla era frigiderul. Când să se întoarcă trece pe lângă maghernița aia veche. Deodată cade încă o jumate de perete. Ea când a văzut a început să țipe speriată.

-Ce s-a întâmplat, zice madam Berdan, care își semna zilnic condica pe bancă. Te-a apucat nebuneala?

-Ce am? Era să cadă peretele peste mine. Mai bine ai dărâma-o! zice și ea. Bineînțeles că ieșise toată trupa și măsa și tasu.

-Ai pățit ceva? întreabă grijuliu tasu, domnul Bahrim

-Nu, nu am pățit nimic. Dar dacă era...

Așa s-a hotărât madam Berdan să dărâme maghernița.

La vreo două case de strada noastră pe strada Cazărmii, stătea un om în vârstă, care se ocupa cu tot felul de treburi gospodărești pe la alții. Îl chema - Păduraru. Eu am crezut la început, că îi spune așa, pentru că el tăia și lemne pe la unul sau altul. De multe ori venea și pe la ele, să le taie ceva lemne, sau să le mai facă câte ceva. Pleca disde dimineață înarmat cu un topor și un ferăstrău și bătând din poartă în poartă, întreba dacă nu are cineva de tăiat lemne. Pe mulți îi găsea dispuși pentru un preț care varia de la cantitate la cantitate. Avea tariful lui personal. Lua câte 200 de mia de lemne.

Așa că într-o dimineață se hotărăște madam Berdan și târâindu-și papucii în stil caracteristic, o văd că iese pe poartă ducându-se la el acasă.

 

 

 

După un sfert de oră o văd că apare împreună cu el. Păduraru se uită la magherniță și este de acord să o dărâme.

Unii pereți erau și de cărămidă. Avea și pod și acoperiș. Cred că astea erau singurele piese mai bune.

Și se apucă nea Păduraru să dărâme coșmelia, după ce se înțeleg la preț. Îi ceruse 200 de lei. Eu puțin mai în spate mă uitam la el cum lucrează. Mama iese și când mă vede mă expediază de acolo. Că dacă cade ceva peste mine. După ce intra în casă, ceva mai retras, urmăresc mai departe demolarea. Păduraru se urcase pe coșmelie. Începe să desprindă tabla, aruncând-o jos în spate. După aia începe cu scândurile. Când termină și cu ele ajunge la căpriori. Îi dă jos și pe aceia. Când aproape să termine și cu ei, se desprinde plafonul și cade cu tot cu nea Păduraru în jos. Cum Păduraru avea un topor în mână, mai apucă să lovească, în timp ce „cobora cu liftul”, pereții din stânga și din dreapta lui. Aceștia se prăbușesc cu un zgomot asurzitor. Aproape odată cu ei, ajunge și nea Păduraru la parter.

Mare noroc a avut. Putea să-l prindă pereții căzând peste el. Dar pereții au căzut în afară. Madam Berdan o băgase pe mânecă. În fine iese el afară din grămada de lemne și moloz zicând:

-Asta o să te coste ceva în plus, cucoană

-Ce să mă coste? Nu așa ne-a fost înțelegerea, 200 și gata!

-Dacă muream? spune el.

-Ei și dacă mureai, mureai, și gata! Abia scăpam să nu–ți mai plăteam, zice râzând madam Berdan.

-Așa cucoană! zice el. De mine nu îți era milă.

-Ei gata, lasă! Termină treaba acolo, că n-ai murit

        - Păi ce să mai termin că s-a terminat deja. Nu ai vrut să o dărâm? Uite e toată la pământ.

-Ei, nu așa! Fă toată treaba până la capăt. Fă și curat, zice madam Berdan.

În fine mai cu voie, mai de nevoie, se apucă nea Păduraru să separe cărămizile aruncându-le cât colo.

-Ei mai încet că le spargi.

-Ei da ce? Te pomenești că îți mai trebuie.

-Îmi trebuie, nu-mi trebuie, punele frumos jos și nu le sparge.

Apoi a strâns toată lemnăria ducând-o în magazia uriașă. Tabla și restul le-a luat el zicând, că le duce la fier vechi.

Chiar în capătul opus pe Morilor se afla un depozit de fier vechi. Acolo mai ducea și tata unele vechituri. Nu lua cine știe ce pe ele. Dar tata se mulțumea și dacă îi ieșea de o tuiculiță, două.

-Ei vezi că ți-ai scos sperietura. Ți-am dat ciubuc tabla ca să o vinzi, zice râzând madam Berdan.

 

 

 

-Bine madam...cam puțin. Și așa e putrezită, mare lucru nu i-au pe ea...

-Ei lasă! Tot ei ceva decât nimic.

Mai bolborosi ceva acolo nea Păduraru, dar nu avu încotro.

Mă uitam acu la curte. Se mai luminase un pic. Parcă era acu mai mare. După ce a plecat Păduraru, tata se duce la madam Berdan și se oferă să strângă el molozul rămas într-o grămadă. Ea acceptă. Tata se apucă de lucru. Pe când săpa și muta pământul, mai dă de câteva cărămizi.

- Pune-le și pe ălea acolo cu celelalte, zice madam Berdan.

Venise lângă el, și îi urmărea orice mișcare. Îi era frică că tata îi fura vreo cărămidă.

Dă-mi cucoană și mie câteva cărămizi, să pun aici la perete să fac și o potecă. Că atunci când plouă e noroi.

-Hai fă! zice madam Berdan, zâmbind.

Iar tata nu a mai așteptat să-i spună de două ori. Tata în general, mereu își căuta de lucru prin curte, sau să o ajute pe madam Berdan. De multe ori mă chema și pe mine, ajutându-l cu ce puteam și eu, în limita posibilităților mele. Uneori nici mie nu-mi plăcea atâta râvnă la tata, mai ales că făcea treabă degeaba, iar el se supăra pe mine încruntându-se. Și asta că nu se prea căpăta de la madam Berdan. Oricum, ea nu avea pensie și nici alt venit. Ce îi mai trimitea copii, o sută două... Îi mai dădeam şi noi la început câte 50 de lei - chiria pe lună. Cum berdan ceruse să dăm 100, tata s-a supărat şi fiind la fisc , a luat-o după normativ. La recalculare după suprafat , a reieșit apropae 40 de lei. A cam îngjițit în sec, madam Berdan, dar nu avea încotro. După ce i s-a mărit tatei pensia, ia dat și mai pușin după o nouă recalculare. 47 de lei. Mie îmi revene sarcina, de a scrie lunar chitanțele, pe care i le dădeam madamei Berdan cu confirmare de primire. Cum mama ii dadea bani ficși, nu mai era loc de rest. 37 şi 75, sau 47 şi 25...

Dacă primea câte 100 de lei, de la fiecare copil, stătea bine. Ea era și bolnavă de diabet. Mereu i se ridica tensiunea. Apela mereu la moașa Chebac, ce statea pe Morilor în apropiere de noi. Nu de puține ori bătea noaptea disperată in peretele alăturat, ce dădea la noi în săliță. Nu de puține ori mă duceam la ora 1 sau 2 noaptea, să o chem pe moașă pentru ai lua sănge. Cred că după plecarea mea in „75, a murit după o astfel de criză, mai ales că rămăsese singură. Una din fice Lina, se mutară la bloc in M19.

Genica îi procura în fiecare an lemne și nu de oricare. Esență tare. Fag! De la Smardan, unde se facea placaj. Ce rămânea aproape de tambur, după strunjire, se putea transforma in lemne de foc, sau alte utilizări. De acolo se aproviziona Genica cu lemne pentru măsa. Tot el se ocupa și cu tăiatul lor. Chema „masina de tăiat lemne” de la unu Ungureanu, de pe str.Columb. De câteva ori am apelat și noi la ea.

 

Berdan avea teracotă. Stătea bine. Noi? O sobă de tablă și aia de abia mai stătea în picioare.

Mai aveam și un godin , ce se alimenta și cu cărbuni. Aia făcea tare cald.Tata își făcea de treabă, nu numai în curte la madam Berdan, ci și în casă. Mereu vopsea câte ceva din mobila de lemn din casă. O masă, un bufet, dușumelele...Așa am prins și eu arta vopsitului cu vopsea de ulei.

 Trebuie să recunosc în schimb, că prin această, acțiune a lui, voia să mă pregătească și pe mine pentru viața,învățându-mă și pe mine unele secrete în a meseriilor, pe care le mai știa și el. Câte puțin din fiecare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Repararea sobei

 

 

Din când în când mama mai făcea pauze cu mine. Nu că mă făcusem foarte cuminte, dar cred că o durea mâna de atâta dat. Și asta că tata ascunsese cureaua. Poate de mama ...Vorba aia: „Babă frumoasă și copil cuminte ai văzut?”...Sau poate nu mai avea chef, dat fiind starea sănătăți precare a ei, care pe zi ce trecea se accentua și mai mult în rău.

Era o toamnă rece și cu un soare zgârcit. Începea să se facă simțită, prezența iernii.

Motiv mare de îngrijorare pentru mama.

-Măi Fănică, mai scoate și tu niște bani de la CEC ca să reparam soba asta, că se vede focul prin ea! zice mama. E ciuruită toată. Și cazanul de apă, mă mir că mai stă apa în el. Cuptorul ...intră tot fumul înăuntru...Vorbește cu Gheorghiu, tinichigiul de la Nr.7, că el se pricepe.

-Bine! zice tata mă duc la el să-l chem să văd ce și cum.

Peste drum de noi, față în față cu nr.8 al Lubiței, la nr.7 stăteau o familie, cu chirie la stat. Casa fusese naționalizată și în ea locuiau două familii. Gheorghiu, care era tinichigiu de meserie, iar soția lui era basarabeancă. Nu știa bine românește, vorbea stricat, amestecând cuvinte românești cu cele rusești. Cealaltă familie erau doi bătrâni și bolnavi. Eu îi spuneam nea Ilie. Pe ea o chema - Ioana.

Amândouă „umpleau” și vindeau borș. Casa nu arăta prea bine fiind și în parte neîngrijită.

Se duce tata la nea Gheorghiu. Bate în poartă și iese, nevastă-sa:

-Cine? A domnu Ghigoroiu. Ai treabă cu a meu bărbat? Da vine acu...

-Te caută domnu Ghigoroiu...

-Cine fă?

-Apăi vină…

Se ivește și el în tindă.

-A mata ești, poftim de intră!

-Nu! zice tata, am oleacă de treabă cu tine. Vreau să vi la mine acasă, să-mi reparisoba. Uită-te oleacă la ea. Și spunem cum e, dacă se mai poate repara sau o arunc...și cât mă costă?

-Nu stat mult... zice nevastă-sa.

-Ei, da mai pleacă și lasă-mă...femeie...

 

În fine vine nea Gheorghiu la noi. Se uită el la sobă, o studiază, apoi dă verdictul:

-Păi ...o să cam te coste, zice el. Poi carcasa e putredă toată. Nu am ce să mai repar la ea. Decât s-o cârpesc și mâine să se rupă în altă parte...Cazanul e bun? Da, și cazanul e stricat rău, mă mir că mai stă apa în el. Cuptorul? Nici el nu stă prea bine...a mai rămas picioarele care sunt de fier forjat; Rămân! Suportul, plus cărămizile care le poți refolosii...

-Am zis eu! zice mama, motiv ca tata să se uite urât la ea.

-Păi, zice tinichigiul, te costă 400 de lei.

-400 de lei!?! Se sperie mama. Păi mai pun 200 și îmi iau una nouă.

-Păi o să fie ca și nouă, zice el mai departe.

-Da e mult, zice și tata.

-Cum doriți! Când vă hotărâți, știți unde mă găsiți.

-Cum plecă nea Gheorghiu, mama numai ce începu:

-Auzi, escrocul! Dar ce crede că a găsit fraieri? S-o creadă el că îi dau atâta. Auzi nerușinatul. Păi cu 400 mănânc jumate de lună...

-O să mă mai gândesc, zice tata, nici în iarnă cu soba asta nu putem intra. Nu cred că o apucă primăvara...

Adevărul că tata, îl cunoștea pe tinichigiu, ca fiind un meseriaș bun. Multă lume apela la serviciile lui. Doar stăteau de mult pe aceeași stradă.

-Păi hai ce facem? Du-te atunci și scoate niște bani, să facem soba!

-Bine îmbrăcați-vă și hai să mergem!

Ajungem noi la CEC–ul din centru. Era pe str. Domnească de azi și Republicii de pe atunci. Acu, e un pic mai aproape de Modern. Dar nu cred că o să stea și acolo mult.

Cum ajungem noi acolo, lume cât cuprinde. Erau patru ghișee și nu știai la care să te așezi ca să speri că vei ajunge mai repede în față. „Ca să vezi nu are lumea bani...”- fă-ceam eu în gând..”Ca și acu de altfel...mulți cu 3-4 mașini 2-3 case, ce case – vile... și tot se mai plâng...că sunt săraci și n-au bani… Or fi și mulți ca ...noi, adică ca mine... Mulți sunt care trăiesc toată viața numai din împrumuturi și de la stat sau cămătari. Azi mai fac CAR-uri atât la stat cât și la CARP, la pensionari. O mai duc săracii de azi pe mâine.

Tata se așează la întâmplare la un rând, iar pe noi ne trimite să ne așezăm la alte două cozi. Spre nemulțumirea celorlalți:

-Da ce vă așezați toți la rând ce toți scoateți bani? Și tu copile ai și tu cumva CEC? nu se lăsa altul.

-Vezi-ți de treaba ta, și lasă copilul în pace, nu se lăsă nici tata mai prejos.

-Păi cum adică noi stăm aici ca proștii...

-Trebuia să vi și tu cu nevasta-ta, continuă tata pus pe arțag.

-Ei! Liniște! că vă dau afară! se auzi o voce dinăuntru de la un ghișeu.

 

Se făcu tăcere. Nici musca nu se mai auzea. Greu mai mergea, simțeam că mă dor picioarele. Dar tot am stat vreo oră. Tata a avut noroc. El ajunsese primul la rând. De abia când a ajuns și tata în față am constatat, de ce mergea așa de greu. Din cauza confirmărilor. Care depuneau, nu era problemă. La scos era problema. Dar mai mulți scoteau decât depuneau.

În fine tata scoate 800 de lei cu gând să mai rămână și ceva de mâncare pentru mama. Când ajungem acasă, tata trece și pe la nea Gheorghiu să îi spună, să se apuce de lucru.

-Maine vin, că acu nu pot! zice el. Trebuie să iau măsurile...

-Bine! zice tata....

A doua zi, nici nu se făcuse bine șapte, cine credeți că bătea la poarta lui madam Berdan? Nea Gheorghiu! Avea chef de treabă de dimineață. Doar știa ca îi ieșea banul. Câinele lui madam Berdan – Miki - își făcea săracu, conștiincios datoria. Văzând câinele, care era totuși legat, nea Gheorghiu stătea la poartă și nu îndrăznea să intre.

Fiica madamei Berdan, iese afară, vede pe om la poartă, dar dacă a văzut că nu venise pentru ei, închiseră ușa și intră în casă. Casa lui madam Berdan avea mai multe intrări. Camerele de la strada și din față erau locuite de ei. Următoarele trei, erau a noastre. Între ușa lor și a noastră era un soi de „balcon” – „cerdac” cum se mai spune. Străjuit de patru stâlpi de lemn.

Așa zisul cerdac, avea în față un zid de lemn - un fel de parapet. Jos era căptușit cu scânduri de lemn, marea majoritate rupte și putrede, de atât amar de vreme. Casa avea peste o sută de ani atunci, în „70. Aveam să aflu asta mai târziu, de la madam Berdan.

Cum nici noi nu ne grăbeam să ieșim să vedem cine e, câinele își vedea mai departe de treabă. Când ies și eu, să văd cine e, văd că iese și madam Berdan și începu a ocărâ câinele, aruncând în el cu un papuc:

-Da mai taci din gură, firai tu să fii...de javră...mâncate-ar moartea...că m-am săturat de hazul tău...

-Oricum nu mai avea mult de trăit, că era bătrân și bolnav. Cred că peste 20 de ani.

Mă duc la poartă și vin cu nea Gheorghiu.

-V-ați sculat? întreabă el.

-Da cum să nu! Noroc de matale! Nu credeam că vii așa de dimineață.

-Păi mata nu știi: „ cine se scoală de dimineață, departe ajunge!”

Întră în casă nea Gheorghiu și începe să ia măsuri la sobă. După ce își notă într-un caiet ce și cum, se apucă să demoleze soba.

-Ați făcut bine că nu ați aprins focul la ea, zice nea Ghorghiu.

-Păi dacă nu te grăbeai așa de tare, aveai toate șansele...

-Păi eu de ce crezi că v-am sculat cu noaptea în cap...

Și se apucă nea Gheorghiu să demoleze soba, sau ceea ce se mai numea sobă.

 

Că, după ce termină, soba noastră ajunsese o grămadă de fiare și pământ amestecate cu bucăți de cărămidă și fâșii de tablă ruginită. În zece minute, nici nu ziceai că a mai fost sobă în casă. Mama se uita cu disperare la ce mai rămăsese din sobă și îl întreabă:

-Cred că până diseară am soba? Nu?...

-Păi da ce credeți voi, că eu sunt dracul... Peste vreo două, trei zile e gata! Când aude mama să cadă jos:

-Trei zile? Și eu la ce mai fac mâncare, că ăștia îmi mănâncă și urechile. Toată ziua crapă în ei. Mai ales el. Și mama arată demonstrativ spre mine.

-De aceea e așa de slab? nu se lasă nea Gheorghiu.

-Da îi dau mâncare meștere, dar e chele rea nu se prinde de el...

În gândul meu: „da, bătaie”

-Dar ce, nu ai lampă cu gaz? Faci mâncarea la ea.

-Ba da am, dar mereu „filează”. Îmi afumă toate oalele și cratițele și se mai și aprinde. Mai dăunezi am aprins-o și peste zece minute era în flăcări, că m-am și speriat. Puteam să iau foc.

-I-ați o lampă mai bună cu „sită”.

-Apoi de unde bani, nea Gheorghiu, se duc bani ăștia, acum îi ai, acum nu-i mai ai. La ăsta la școală trebuie, aia trebuie, mâncare trebuie, gata se duc...Să te uiți măcar să-mi mai reglezi totuși lampa aia că îmi este și frică și să o mai aprind.

Scoase picioarele, pe care nea Gheorghiu le puse deoparte lângă perete. Plita cu cele trei rânduri de cercuri, rama și suportul

Asta era tot ce mai rămase întreg, din soba noastră.

Apoi se uită puțin la lampă mai meșterește puțin la ea, apoi îi zice:

-Să nu mai ridici fitilul așa sus.

Când să o aprindă, nu voia să se aprindă nici în ruptul capului.

-Uite așa îmi face și mie, nu știu ce naiba are, când arde ca nebuna, când nici nu se clintește.

-Păi, zice nea Gheorghiu, are apă fitilul. De ce?

-Păi am turnat apă pe ea ca să o sting. Atâta mai îmi trebuie, ca să mai iau și foc. Mă omoară Berdan!

-Asta e! Trebuie un fitil nou!

După ce aruncă și gazul din lampă și o curăță, turnă alt gaz.

-Nu am fitil nou! Trebuie să iau altul și e o mulțime de bani.

-Bine lasă că îți dau eu unul, doar suntem oameni...

Se duce acasă peste drum și văd că revine iar cu un fitil cam vechi, dar cum spunea nea Gheorghiu:

- Ăsta cucoană o să te țină toată viata, dacă nu trăiești mult…

Mama nu fusese atentă la remarca, sau poate că da...

 

 

 

 

Nu știu de ce, dar iar se făcea aluzie la viața mamei. Oare așa era scris?

Pune fitilul la lampă, o aprinde și o lasă să meargă un pic.

-Vezi! e ca și nouă...poți să te apuci să faci mâncare.

-Vai îți mulțumesc... mulțumesc mult, rămân datoare la mata.

-Lasă!... lasă, că ne vom înțelege noi...

După câteva ore auzeam cum lucra nea Gheorghiu, cred că la soba noastră. Dacă curtea lui cu a noastră era așa de aproape, toată ziua se auzea cum ciocănea la fiare. Strada mea cred că era cea mai îngustă. Ba nu mint, mai erau câteva, dar alei. Nu erau străzi, erau alei. Una se chema aleea Marea Neagră...Alta - Săliștei...Oricum strada mea avea un nume frumos: - Zorilor. Îi spunea așa, pentru că, de când răsărea soarele și până la apus, strada era luminată de el toată ziua. Cred că nu avea nici trei metri, lățime.

Pe strada nu prea treceau mașini, Rareori treceau, doar într-un singur sens; ori la vale ori la deal. Când o mașină din deal sau vale, încerca să se angajeze să o traverseze în sens opus, față de prima, aceasta trebuia să dea înapoi ca să o lase să treacă ea prima. Doar un camion putea trece lejer. Și se simțea asta, că se zguduia toată casa, din cauza pavajului prost cu pietre rotunde de râu, în care nu de puține ori îmi mai scrânteam eu picioarele. Odată chiar am făcut și entorsă, la gleznă.

Două dacii nu încăpeau să treacă una pe lângă alta fără a se atinge, sau a încăleca trotuarul și ăla îngust.

 Cred ca avea 50 de cm. Nu mai spun cum era străduța.

După ce plecă nea Gheorghiu, mama se apucă să facă mâncare. O vreme a mers bine lampa.

După masă când a venit tata și a văzut cum a ajuns soba lui, să cadă jos și el, nu alta.

-Uite și tu ce a făcut din soba noastră, i-o luă mama înainte. Cică poimâine e gata...Mi-a reglat și lampa...

Tata se uită cam chiorâș la mama. Nu aveam să știu atunci de ce?

Nu prea i-a convenit tatei, dar ... nu avea de ales. Aveam să constat cu timpul, că tata era cam gelos pe ea. Și că fusese întotdeauna. Nu știu dacă ar fi avut motive, dar așa e, când îți ei o femeie cu 13 ani mai tânără. Multe din bătăile pe care le încasa ea, erau și din acest motiv. Iar a doua zi mama, se răzbuna pe mine.

Mai târziu când mă făcui și eu oleacă mai mare, mergeam cu el pe stradă. Iar când se întâlnea tata cu cineva:

-Bună Fănică! Ia uite ce băiat mare ai! Ce îți este măi, tată, sau bunic? mă întrebau ei.

Bineînțeles că tatei nu-i convenea și mereu îi certa...

După exact două zile, vine nea Gheorghiu la noi cu soba.

-Vai! e gata! Ce bine! se entuziasmează mama.

 

De fapt era o cutie de tablă, la care urma să asambleze și celelalte componente. Mai făcuse și cazanul de apă și cuptorul. După ce le-a pus jos, s-a apucat de treabă. Eu mă dau lângă el să văd ce face.

-Fugi de acolo și nu sta în sufletul omului, zice mama.

-Lasă-l, zice el, că nu îmi fură meseria. Nu mă deranjează.

În fine mă dau eu oleacă mai în spate urmărindu-i toate mișcările. A fixat suportul de fundul cutiei, după care a fixat sus și rama. A fixat apoi picioarele de suport, după care a încercat să bage și cuptorul. Cred că greșise un pic dimensiunile la cuptor că nu voia să intre și pace. După ce s-a chinuit oleacă, a decis să plece și a adus alt cuptor. Probabil că le încurcase. Doar, nu numai nouă ne făcea sobe. După vreo două ore în sfârșit termină, spre bucuria mamei.

-Acum cu cărămizile rămase, zidiți în interior soba și cuptorul, zice el. Eu am niște cărămizi de șamotă dar ...vă costă.

-Lasă că îs bune și astea, zice mama. Nu tușesc.

La urmă nea Gheorghiu dă verdictul: Păi madam Grigoriu va costă în total 600 de lei.

-Cât? întreabă mama simțind că i se face rău. Ne înțelesesem că face 400 de lei.

-Da! zice el, dar nu am găsit tabla de 0,3 și am pus tablă de 0,5 și asta e mai scumpă.

-Păi de unde să-ți mai dăm, păcatele...încă 200?

„De aia a scos tata 800 gândeam eu, știa el ce știa.”

-Când vine Fănică diseară, o să-l trimit la mata...

-Bine la revedere și să o stăpâniți sănătoși, zice el și pleacă. Din urma lui, mama se apucă să zidească soba.

-Nu sta și adumi niște pământ galben de afară, zice mama către mine.

Era berechet pământ galben, că madam Berdan dărâmase două coșmelii, și aveau să mai urmeze și altele în alte zile. După ce aduc într-un lighean niște pământ, mama îl ia și pune niște sare mare în el. Mă pune să torn apă puțin câte puțin, în timp ce ea mesteca continuu.

-Mai încet, nu te grăbi, toarnă câte puțin.

După ce compoziția ajunsese ca o pastă consistentă, se apucă mama, să zidească cuptorul și soba. Eu îi dădeam la mână și ea lucra. Într-o oră era gata. Începuse să mai semene a sobă.

  -Gata până mâine nu fac foc în ea. O lăsăm să se usuce.

După care, mă trimite la o drogherie în piață, să iau niște bronz alb și o cutie de vopsea neagră pentru sobe. Un lac. Vin cu ele și se apucă mama de vopsit.

-Fă și tu ceva, nu sta și te uita la mine. Ia de aici și vopsește și tu. Ce vrei să dai burlanele, sau soba? De fapt lasă că dau eu burlanele că tu nu ajungi la ele. Tu vopsește soba. Așa că m-am apucat de treabă.

 

Atunci mi-am descoperit pentru prima data talentul la vopsitor. Mama a rămas surprinsă cum vopseam. Și bine și repede. Văzusem la tata cum vopsește și furasem ceva de la el. Și el le avea cu vopsitul. Îi plăcea foarte mult să revopsească mobilierul, înfrumusețându-l.

Mama mai avea la burlane, pe când eu deja terminasem de vopsit soba. După ce a terminat și mama cu bronzul, am luat și eu și am vopsit picioarele și suportul tot cu bronz alb. Ce mai! Arăta soba noastră cum nici nici ea nu visase. Era ca și nouă. La ea te puteai uita, da la soare....ba! După aia, am aerisit în casa, că se făcuse miros de eter.

Picioarele albe și ea neagră, arata super. Când a venit tata și a văzut-o s-a bucurat ne-spus. Mai ales ca era și el un pic „bucuros”. Dar asta l-a făcut să se bucure și mai tare.

În schimb s-a întristat, când a auzit de la mama, că nea Gheorghiu îi mai ceruse încă 200 de lei.

-Mă duc la el!... zice tata.

-Lasă-l! Te duci mâine, spune mama, văzând că tata era un pic prea „vesel”. Își făcea griji, știind că tata la băutură devine violent. Nu s-a mai dus atunci. La convins mama.

A doua zi, mama se apucase să pună foc în sobă ca să se usuce și să se lipească mai bine cărămizile. Dar pe când se încingea soba, se încălzeau și burlanele.

Și cum ele erau proaspăt vopsite...Așa că în scurt timp toată casa se umplu de fum.

-Nu sta, ieși afară! îmi spune mama.

Am ascultat-o și am ieșit repede în curte, în timp ce mama deschise toate ușile și geamurile, făcându-se curent, ca să se aerisească mai repede. Madam Berdan, care își făcea veacul pe bancă în curte, mă vede și întreabă:

-Da ce s-a întâmplat, ați luat foc? întreabă ea speriată.

-Nu! zic eu, a dat mama soba și burlanele cu vopsea și bronz și a ieșit fum.

-Aaa! zice ea și își continuă treaba.

Cred că a durat câteva ore până s-a mai potolit fumul. Chiar și după aerisire se mai simțea în casă încă mirosul de fum. Nici a doua zi nu se arsese încă toată vopseaua. Așa că de fiecare dată, timp de câteva zile, când aprindea focul la soba, tot mai ieșea fum, spre nemulțumirea mamei. A venit și nea Gheorghiu după restul bani, când era și tata acasă. Nu s-a lăsat până nu a plecat și cu restul de bani. A reușit să-l convingă până la urmă pe tata. Cu toate că tata rămase tot nemulțumit.

Odată stăteam la masă. Mama îmi puse niște mâncare, iar ea luă loc pe un alt scaun în apropierea mea. În timp ce mâncam, mă gândeam undeva aiurea.

 

 

 

 

Nu știu ce mă apucase și zic fără să-mi dau seama:

„Să moară mama!” îmi șoptește un glas lăuntric.

„Să moară mama?” întrebam tot eu.

„De ce să moară? spuneam tot eu.

Dar glasul mamei mă trezește la realitate, făcând să-mi înghețe sângele în vine.

-Dacă mor eu? Cine o să vă mai facă crăpelniță?

Eram speriat, pe deoparte de ce spusesem și pe de alta că i-am dat mamei motiv să mă ciomăgească iar.

Acum mă oprisem din mâncat și stăteam chitic, să văd ce urmează. Dar curios, mama nu mi-a mai zis nimic.

După ce termin de mâncat, strânge masa, apoi văd ca se duce dincolo în camera tatei și se puse pe plâns. Mă cuprinse și pe mine emoția și îmi dădură și mie lacrimile.

Nu aveam să înțeleg atunci, cărui fapt îi datoram, că o făcusem și pe ea să sufere. Mult mai târziu aveam să înțeleg motivul.

Când a venit tata nu știu dacă i-a spus ceva. Totuși tata s-a uitat cam ciudat la mine. Sau poate mi s-a părut?

Într-o zi vine la tata, Anișoara, soția vărului lui - Iorgu, împreună cu cei doi copii, fata cu băiatul și mama lor - Nuța. Era în jurul orei 18. Noi tocmai ne pregăteam de o gustare. Luasem un pepene mai dimineață și îl pusesem la „rece” într-un lighean cu apă. Nu aveam frigider pe vremea aia. Așa că și mâncarea, sau ori ce altceva și mai ales vara, o punea mama seara într-un lighean cu apă rece. Așa mai lungea mâncarea. Vara era pericol să se strice. Nu ținea două zile.

Când ne vede Anișoara, începe cu binecunoscutele introduceri:

-Vai Fănică, dar ce slab ești? De când te-ai însurat ai mai slăbit. Înainte erai mai gras. Ce nu-ți dă de mâncare nevasta?...

Bineînțeles că mamei nu i-a prea convenit. Și se uită la ea urât.

-Cum nu-i dau mâncare? zice ea.

-Uite și Bebi ce slab e? continuă ea, ne luând în seamă remarca mamei.

-Da lasă-mă, că toată ziua mănâncă. Așa e chelea lui. Nu asimilează, se apară mama.

-Uite-te la ai mei! zice ea. Și arată spre cei doi. Erau mai dolofani unul față de altul. Mai ales fata.

-Ei, ai tăi ...sunt ai tăi...nu se lăsa mama.

După care urma alte teme de discuții. Cum nici mama și nici tata nu puse nimic la interval pe masă, să servească musafirii, ele comentară:

-Am venit și noi la voi și nu ne pui și pe noi la masă?

La capitolul ăsta erau cam nesimțite. Vorba mamei.

-Adică cum să vă punem la masă... zise și tata.

 

-Păi servește-ne și pe noi cu ceva, zic ele.

-Păi nu prea avem ce, zice și mama rușinată.

Fata lor - Lenuța, vede pepenele care se odihnea în lighean.

-Uite mamă ce pepene mare au ei?

-Apoi vezi, ziceai că nu ai ce să ne dai, zice Nuța.

-E bun și pepenele. Mai mult de rușine mama, a pus pepenele pe masă.

În timpul ăsta, mama se uita la tata. Nici tata nu a comentat. După ce îl taie, îl împarte.

Le dă la fiecare câte o felie.

-Da ce-l tai așa de subțire, parcă îl tragi la indigo, nu se lasă Anișoara.

După ce terminară feliile, nu s-au lăsat până nu au terminat tot pepenele, spre disperarea mamei. În fine plecară într-un final.

După plecarea lor, mama începu să–i țină predici tatei, despre neamurile sale, „neamuri proaste”, după cum le categorisise ea. Arătându-i cât de nesimțite sunt.

-Sunt sub orice critică! zice mama cu năduf.

Tata a ieșit afară în balcon, să-și aprindă o țigară. De câte ori era nervos, tata apela la câte o țigară. Nu a mai comentat nimic. Nici nu era cazul.

-Dacă nu v-ați săturat asta e, altceva nu mai am să vă dau de mâncare! La revedere!...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Îngrijirea casei

 

 

În altă zi, mama m-a luat la piață și cumpără vreo șase kilograme de var, pe care tot eu l-am cărat acasă. Ajunși acasă, răstoarnă varul într-o găleată de fier de 10 kg. Apoi îl stinge cu apă fierbinte, adăugând în continuare apă rece, puțin câte puțin. Trebuia să aibă grijă, că te împroșca varul când începea „să fiarbă”. Când era aproape gata, mama completa găleata cu apă rece până sus. După ce se răcea, mama îl mai lăsa așa vreo 2-3 zile.

-Mâine mă apuc de văruit, zice mama într-o zi.

-Iar văruiești? întreabă tata.

Nici el nu era prea încântat de capitolul ăsta.

-Ce vrei? Toți pereții și tavanul sunt negre de fum. Numai tu cu țigările tale.

-Gata! ai și găsit motive. Țigările mele!...

-Păi da!... Nu se lăsa mama. Fumezi toată ziua ca un turc.

Adevărul că asta cam așa era. Toată ziua fuma. Dacă ziua mai ieșea afară în balcon, în schimb noaptea, fuma câte două pachete de țigări în casă. Mai târziu avea să ajungă și la trei pachete pe zi. Nu știu ce înțelegea el din țigările alea. De mine nu s-au prins tigările. Îmi ajungea cât fum inhalam zilnic de la el.

Odată la un chef, când eram mic, încercase să mă învețe să fumez, spre disperarea mamei, care îmi făcea semne pe la spatele tatei. Dar cum ordinul era ordin... Când am încercat să trag în piept fumul cum mă învățase el, spunând „uite mama”, știu că am început să tușesc și de atunci i-am spus că nu-mi mai trebuie. Eu așa ceva, nu pun în gură, în viața mea!

Și pentru mine cea mai mare pedeapsă, era ziua în care mama se apuca de văruit. Știam ce mă așteaptă. Și asta o făcea în fiecare primăvară. De multe ori zilele erau mohorâte.

În timp ce văruia, stăteam în sală și mă uitam întristat afară. Intocmai cum era și vremea. Tata pleca de dimineață, iar eu mă chinuiam singur cu mama la toate celea. Și la cărat și la așezat înapoi. Îi trebuia trei zile ca să văruiască toată casa. Câte o zi de fiecare cameră.

Și timp de trei zile stăteam cu toată casa întoarsă pe dos. Începea de obicei cu camera noastră, unde dormeam eu cu mama. Apoi continua cu camera tatei. La sfârșit se apuca și de sală, sau camera de la intrare.

Aceasta era lungă de șase metri. Pe o parte se găseau două uși care dădeau fiecare în cele două camere.

Cele două camere mai aveau și câte două ferestre ce dădeau și ele în sală. Dar mai aveau și câte alte două ferestre ce dădea afară în curte.

 

 Pe una din ele, cea de la camera tatei, o amenajase ca bibliotecă. Puse niște rafturi pe care așezase cărțile. Avea şi ferestre cu geamuri.

Când voia să ia o carte din „bibliotecă”, deschidea geamul. În partea cealaltă, la camera noastră aveam și eu amenajate rafturi dar pentru cărțile și caietele de la școală. Pusesem despărțituri și etichete scrise cu numele obiectelor de studiu.

Vrând să mai câștige timp, mama se ruga de tata de cu seara, ca să mai mute dinobiectele mai grele. Mama se apuca să golească dulapurile și alte obiecte de mobilă și le puse într-un lighean mai mare. Era toată sticlăria: pahare, căni, farfurii, bibelouri... etc.

După ce pleca tata, noi demontam patul și îl scoteam în sală. Era simplu. Era metalic și se desfăcea repede. Era din trei părți Erau două tăblii mari și două laterale de legătură. Pe ele erau așezate în niște ochiuri, niște vergele metalice îndoite la capete. Pe acestea se așeza o placă de tablă cu orificii.

Peste tablă se așeza două saltele mai mici, umplute cu paie. Când se uneau erau cât patul. Deasupra urmă o pătură și o altă saltea cu lână sau vată, plus lenjeria. Apoi plapuma și pernele. Așa că de pat am scăpat repede. Mai rămase masa care o folosea mama la cățărat pe sus. Până se apuca de văruit eu stăteam cuminte în hol „păzind” lucrurile. Vorba vine. După ce „dregea”, lăsa să se usuce o oră. Cum mai ieșea pe afară după una, alta, madam Berdan care nu-și părăsea postul, o întrebă:

-Da ce, oare nu te-ai apucat de văruit?

-Ba, da! zice mama.

-Vezi cum văruiești și ce culoare dai, că cei dinaintea ta, au vopsit-o în albastru și mov închis. De parcă, când intrai în casă, nu spuneai că intri în casă, ci într-un cavou.

-Nu-ți face griji! Eu dau cu bleu și vernil, zise mama.

-Așa! Să nu-mi faceți țigăneală, zice ea mai departe.

După ce se usucă dresăturile, mama începe sa dea prima mână cu var. Dacă nu-i plăcea cum ieșea, mai dădea o mână de var. Dar nu-i plăcea niciodată. Așa că mai dădea o mână. După aceea dădea culoare. Acu vernil.

După ce se usca venea misiunea mea.

Asta nu-mi plăcea. Trebuia să stau cu mâna întinsă în sus cu o ceașcă mică în care mama preparase vopseaua pentru dungă.

Din când în când muia o pensulă în ceașcă și dădea în continuare dunga.

Ca la un moment dat începuse să mă doară mâna. Și schimbam mâna mereu.

Cum dunga veche se mai vedea mama dădea peste ea. Punea o riglă de lemn pe perete și tragea linia.

 

 

 

 

Uneori, nu ieșea chiar așa de dreaptă. Când vedea că strâmb din nas, îmi zicea:

 -Dacă nu-ți place dă tu mai bine!

Așa că după ce termină, mă apucam cu mama să cărăm toate lucrurile la locul lor. Așa că atunci când tata venea seara, era totul gata. Nu-i vorba că atunci întârzia mai tare, știind ce e acasă. Ca să scape și de treabă. După ce terminam de așezat într-un târziu apărea și tata, bine dispus. Mama îl întreba mai mult de formă:

 - Ei îți place?

Bineînțeles că îi plăcea. A doua zi urma camera lui. Și aici mergea demolarea cât de cât mai repede. Și el avea același model de pat. Numai că a lui era mai cu moț. Era prevăzut cu bare de alamă foarte bine lustruite. Iar la un capăt, aveau montate bile. În cameră mai rămăsese un șifonier și un scrin. Pe astea, mama numai le mișca puțin. Scrinul folosind-ul și drept masă pentru a se urca. Până seara era gata și camera lui. Pe a lui o făcuse bleu. A treia zi îi venii și rândul sălii. Mută iar toate lucrurile în celedouă camere! Asta era cea mai mare. Dar și pe asta o termina mama până seara. Asta o făcuse un galben deschis. La urmă a chemat-o pe madam Berdan să-i arate cum văruise. Iar madam Berdan, a rămas foarte încântată.

Și asta se repeta aproape în fiecare an. Rareori trecea un an și mama nu văruia. Ori nu avea chef, ori nu era cazul. Într-un an tata își ia concediu. Mama încercând să profite și de existenta lui zice:

-Bine că ți-ai luat concediu să mă ajuți și pe mine la văruit, face mama.

-Da ce, tu crezi că eu nu am ce face altceva în concediu, decât să te ajut pe tine să văruiești? zice tata bosumflat.

-Hai de mă ajută și pe mine, că nu mai pot. Într-o zi am să mor, se văită mama.

 -Bine! face tata mâine mă duc la șefu și îi spun să-mi amâne concediul la vară. Mă duc la lucru.

 -Așa deci! zice mama, preferi să îți amâni concediul decât să mă ajuți și tu pe mine.

Eu mă bucuram că tata stătea acasă, că mai scăpam și eu de corvoadă, dar şi de bataie. dar trebuia sa am grija și cu tata. Nu trebuia să intind prea mult coarda.

Până la urmă s-a răzgândit și a acceptat să o ajute pe mama. Așa că iar o luam de la început. Când a ajuns la trasul dungii, tata a oprit-o.

-Nu așa stai să-ți arăt eu cum se face.

După ce vărui și cu var clorat, tata îi cere vopseaua de var. Apoi ia o șforicică și o udă nițel. Apoi o introduce în acel praf. După care el se urcă pe un scaun la mijlocul unui perete și pe noi ne pune să ținem întins sforicica la ambele capete ținând-o cu un deget de capăt.

Când am întins suficient de tare, tata trage de sforicica cu un deget, apoi îi dă drumul pe perete. Ca rezultat, s-a obținut o linie de vopsea continuă și dreaptă. Apoi am repetat aceeași operație și la ceilalți trei pereți.

-Ei acum suie-te și trage dunga după aceste linii, zice tata.

-Nu vrei să o tragi tu? zice mama. Dacă tot te-ai apucat fă treaba până la capăt.

-Of, tot eu, zice tata dezamăgit. Dă încoace.

Văzând că mama îi pusese într-o ceașcă niște vopsea de var, zice:

-Nu așa...!

Apoi coboară și ia o cutie mică de tablă de la o conservă de bulion. Îi dă două găuri și leagă o șfoară, un fel de toartă mai lungă și o petrece după gât. Pune în ea vopsea și se urcă pe scaun. Acum nu-i mai trebuia ajutor. Scăpasem de acest capitol ca să stau iar cu mâna întinsă. Cu o mână ținea linia lipită de perete, iar cu cealaltă mână, muia pensulița în cutie, din când în când. Mama rămâne surprinsă de ingeniozitatea tatei.

 De ce nu mi-ai spus până acu să fac și eu așa? Sau te puneam pe tine să-mi dai dunga. Ia de acu să dai dunga mereu…

-Păi dacă nu m-ai întrebat? zice tata.

-Păi pe cine eram să întreb? Ce tu stai vreodată acasă când văruiesc eu?

După ce termină un perete, tata dă să se dea jos spunând:

-Hai ai văzut cum se face, poți continua tu...

-Hai termină tu dacă tot te-ai apucat. Tot e camera ta, zice mama ca să-l convingă.

-Bine! zice tata numai asta că e camera mea. La a voastră nu mă bag. Aia să v-o faceți singuri.

După ce termină de tras dunga, se dădu jos și își admira opera.

-Hei cum vă place dunga mea?

-Foarte frumoasă, zice mama. Mai bine ți-ai face pomana până la capăt.

-Nu! zice tata. Am spus nu!

-Bine, oftă mama. Iar trebuie să mă cațăr pe sus. Nu-mi este de ajuns că stau cu capul în sus și îmi intră și var în ochi, mai încercă odată mama.

          -Lasă că la noi trag eu dunga. Am văzut cum trage tata, zic eu.

-Ei vezi? Uite, trage Bebi dunga! zise tata uitându-se la mine zâmbind, bucuros că scăpase.

A doua zi tata dispare de dimineață. Unde? Nu știa nimeni? Așa că mama s-a apucat iar singură cu mine să văruim și la noi. Când termină, mama îmi pune în brațe cutia cu vopsea.

-Poftim! Să văd ce ispravă faci! Poate nu o să-mi placă cum tragi dunga că ăla ești. Îți pun și bidineaua în mână...

-Păi da, dar cine ne trage reperele?

 

-La asta nu m-am gândit zice mama. Măcar să nu fi plecat să ne tragă el reperele.

-Lasă că facem altceva, zic eu, venindu-mi o idee.

-Ce idee ți-a mai venit.

Mă duc și aduc o riglă.

Iau măsura până la vechea dungă și apoi din loc în loc fac semne încet cu un creion. Apoi unesc liniile rebele, obținând o linie continuă. Mama se minună de invenția mea.

-Bravo! zice ea. Uite că o să ne descurcam și fără tact-tu.

După ce am însemnat toți pereții mi-am pus cutia în gât și suie-te pe masă. Când am început să trag linia am cam apăsat tare și cum avea şi multă vopsea pe ea, s-a prelins niște vopsea în jos. Motiv ca mama să mă certe:

  -Ei fii atent! Nu apăsa așa tare și scutur-o bine...

După câțiva metri am mai câștigat experiență. Până într-un final termin. Apoi am luat o lama de ras și am ras încet surplusul de vopsea. Acum îmi admiram și eu opera chiar dacă prin unele locuri vopseaua nu prea avea continuitate de nuanță. Dar mama a zis că merge. Când a venit tata tocmai seara s-a minunat și el de ideea mea. Am repetat experienta ziua următoare și în sală. Aici jumate de camera a făcut-o mama și restul eu. Așa am învățat să pictez și pe pereți. Asta era să mă ajute mai târziu când eram să fiu și eu la casa mea. Oricum scăpam relativ mai repede, că nu puneam și„rol” Adică tapet. Era pe vremea aia o modă din asta. Noroc că madam Berdan nu avea pretenții așa de mari.

Cum casa era veche, nici acoperișul nu stătea bine. Tabla de pe casă era veche și ruginită. În partea camerelor de la madam Berdan, tabla era schimbată.

Numai la noi nu voia să o schimbe sau să o cătrănească, zicând că e problema chiriașilor.

-Dacă vreți să nu vă plouă în casă, aranjați tabla. Tata se supăra și încerca explice lui Berdan:

-Casa este a matale, nu a noastră.

-Da, și ce? Eu stau în ea? voi stați. Așa că reparați.

Nici nu a vrut să audă.

Când se termina iarna și începea să se topească zăpada de pe casă, aveam și noiprobleme cu plafoanele. Mereu cădeau în cele două camere. Pe hol nu! Aici era bună tabla. Tata trebuia să se suie des în pod ca să schimbe, sau să mai adauge alte vase în care să curgă apa de ploaie. Nici nu mai avea ce să pună la un moment dat. Așa de mult ce se înmulțiră găurile. Unele vase le mai punea și greșit, așa că ne trezirăm iar cu apă în casă.

Țin minte, într-un an, prima dată când ne-a căzut plafonul în camera tatei, eram mic pe atunci cred ca aveam 4 ani. Afară era un început de primăvară. Sau mai bine zis o iarnă târzie.

 

Zăpada se topea totuși văzând cu ochii, dar și în pod îngălbenind plafoanele. În acea zi tata și mama plecase undeva. Eu eram în pat în camera mea. Era spre amurg. În timp ce mă jucam eu așa, aud un zgomot puternic în camera de alături a tatei. Îngheț! M-am speriat grozav. Inima începu să-mi bată cu putere. Dar nu am avut curaj să întru dincolo în cameră, să văd ce e. Târziu când au venit și ei acasă, eu încercam să spun mamei că am auzit un zgomot, la tata în cameră. Dar nu am mai apucat. Când a intrat tata a exclamat:

-Uite Mimi ce e aici!

-Ce–i? întreabă ea.

-Când intră și mama, vede tragedia.

-Eu din spatele ei curios și eu. O bucată de tavan de aproape un metru pătrat se desprinse din plafon căzând direct pe patul tatei. Pe deasupra mai și curgea și apă colorată de pământul galben cu care era lipit plafonul murdărind lenjeria. Se vedeau șipcile goale. A doua zi a chemat-o pe Berdan și ia arătat opera. Madam Berdan a ridicat din umeri zicând:

-E partea voastră! Fă să nu mai îți plouă în casă. Ce vrei să mă urc eu? Urcă-te pe casă și repară!

O vreme tata nu a mai vorbit cu ea.

S-a urcat tata în pod și a mai pus alte cratiți şi oale provizoriu.

Când te uitai în sus ziua, se vedea cerul prin găurele cât paiul de chibrit prin tabla veche.

În alt an, stăteam seara în camera noastră toți trei și vorbeam de una de alta. Afară începuse să plouă. Când deodată se aude un pârâit. Săriră-m în sus toți speriați.

Începuse să curgă apă chiar pe firele electrice, în fasungul cu bec, în timp ce lumina era aprinsă. Apoi cade abajurul cu tot cu bec de sus și rămânem și pe întuneric. Tabloul de siguranțe era în casa Lubiței. Ea nu se afla în oraș. Așa că tocmai dimineață s-a rugat tata de Berdan, să-i dea voie să schimbe siguranța la tabloul din casa cealaltă.

Mama a apelat la lampa cu gaz, în seara aia, ca de obicei. Asta că se lua frecvent lumina. În anexa noastră, nu fusese tras, curent electric. De la Berdan nu puteam trage că nu voia să împartă consumul nostru cu ea. Așa că am tras lumina de la casa Lubiței. Nici instalația electrică nu era de calitate și conform STAS și mai ales PSI. Era aparentă și se întindea fire pe toți pereții. Mă mir că nu am luat foc până atunci. Mai ales că, aveam să constat mai târziu, că nici instalația nu corespundea, era subdimensionată și nici cablurile nu puteau să suporte 220V. Tata nu se prea pricepea la electricitate.

Tot eu aveam să o pun la punct mai târziu. Și la ușa pe unde intra mama la „bucătăria”de vara, sau magazie, era un întrerupător care avea o parte metalică ca un șurub pe el.

 

Tot tata îl montase mai demult. Așa că de câte ori cineva voia să aprindă lumina și la bucătărie, mereu era „scuturat” când atingea „șurubul”.

Și asta mereu până într-o zi când am schimbat tot eu întrerupătorul, înlocuindu-l cu altul nou. Și nu de puține ori m-a scuturat și pe mine. Avea să mă pregătească pentru mai târziu. Să-mi învețe corpul cu curentul electric. Făcea și asta parte din antrenament.

Asta i-a determinat pe ai mei să strângă cureaua și de unde aveau, și de unde nu aveau, au reușit să cumpere niște smoală și să cătrănească acoperișul pe partea unde locuiam noi. S-a suit tata și a petecit tabla, cu cârpe muiate în catran. Și era să o facă dacă nu la un an, mâcar la doi ani. Apoi a smolit toată suprafața nostră. După care arunca cu nisip, peste partea cătrănită. De atunci nu a mai plouat în casă.

Și asta aveam să o fac și cu tata, din doi în doi ani, până m-am mutat de la madam Berdan.

Dar grija mamei cu văruitul nu avea să se termine aici.

La câțiva ani odată, mai văruia și pereții de afară, cât ținea ușa la intrare la balcon şi pereții de la camera tatei. Noroc că era numai unu și acela cu fereastră.

Numai că madam Berdan punea pe cineva să-i văruiască peretii casei ei, dar cum acestia erau galbeni, mamei, ii trebuia mult până să dibăcească culoarea. Nu de puține ori primea reproșuri de la madam Berdan, privind nepotrivirea culorii.

Odată mama puse prea mult roșu în vopseaua de var și culoarea tindea mai mult din galben spre roz. Bineînțeles că a primit reproșuri de la Berdan.

-Ce e țigăneala aia? Altă culoare nu ai găsit să dai?

-Astă culoare am avut! zise mama.

Și avea de ce să-și facă griji că peretele ei fiind galben, se observa diferența. Dacă era și tata mai comenta și tata:

-Ce e coană mare, nu-ți place?

-Păi sigur că nu-mi place. Ce e țigăneala aia. Roșu?

-Pai când mai vărui la matale, să-mi dai din ce a rămas de la matale și dau și la mine.

-Păi așa să faci, hă, hă, hă, râdea madam Berdan

După ce termina de văruit la noi, tot nu scăpa. Se muta la tanti Lili, respectiv bunica.

Vine nana într-o zi la mama și se roagă de ea, să o ajute pe Lilica să văruiască.

La început, mama nici nu a vrut să audă.

-Ce eu să mă cațăr pe sus și să-mi cadă tot varul în ochi și ea să stea bine mersi cu p...în mână și să se uite la mine? Să văruiască singură!

Până la urmă la insistențele bunicii și a nanei care se oferise și ea să o ajute, și-a călcat și mama pe inimă. Și bunica era foarte convingătoare când voia, că se muiau și pietrele...cu plânsul ei.

 

Și vreo câțiva ani le-a văruit și lor. Noroc că nu văruia des, ci la câțiva ani o dată. Cum casa era veche, și treceau mereu pe stradă toată ziua tancuri de la o unitate militară din apropiere, se crăpase toți pereții. Dar și între pereți la încheitură și mai ales plafonul.

De câte ori treceau tancurile, bunica ieșea repede afară, că se cutremura toată casa și îi era frică să nu cadă casa peste ea. La plafon lucra mama cățărată pe masă și eu îi țineam cutia cu ghips la dres, sau cutia cu var când văruia. La urmă dădea și cu rolul punând tapet. Era la modă pe vremea aia. Alte ori, au mai pus și câte o femeie pe care au plătit-o.

 Iar rolul la dat singură tanti Lili, cu o pensuliță mâzgâlind pe perete o formă șerpuitoare care a repetat-o pe toți pereții. Că râdea mama de tapetul ei. Dar ce conta era tapet.

Cu toate astea, avea să aibă într-o zi o mare pagubă. Avea să se prăbușească un perete de la o cameră din curte.

Dar nici bunica nu scăpa de grija smolitului acoperișului casei. Cum casa era acoperită cu carton, trebuia anual, dacă nu la 2-3 ani cartonul smolit. Când era mai tânără, bunica se mai suia ea pe casă și cum putea, cum nu putea și o rezolva.

Dar de când își rupsese bazinul, într-o iarnă, alunecând pe gheață, nu mai putea nici să meargă, darămite, să se mai și suie pe casă.

Așa că apela la diverși vecini sau oameni, contra plată.

Într-o zi vine un vecin, tanti LIli fiind plecată, și se apucă să topească smoala cu un foc improvizat sub un măr scund. Cum focul se întețise, omul fiind plecat, a luat foc cazanul cu smoală, ridicându-se flacăra tocmai sus, pârlind și coroana mărului. Se speriase tare atunci bunica. A țipat după om care a venit repede și a stins cazanul. Zicea bunica că de atunci o durea inima. Tot ce se poate. La vârsta ei, nu era bine să se joace cu focul. Aveam să trec și eu prin asta când am rămas la casa mea. Nici eu nu aveam să scap de asta.

 

 

 

 

 

 

 

 

Grija lemnelor

 

 

Aveam să am și eu grija asta și nu rareori. În fiecare an. Cum lemnele se terminau câteodată, înainte de vreme, rămâneam în plină iarnă fără ele. Și asta că tata, nu lua destule. Așa că tata, mai aducea, când venea acasă și o geantă de lemne, tăiate după dimensiunea genții. Nu voia să vadă nimeni ce are în geantă. Nu spunea de unde le aduce. De multe ori mai aducea și scânduri învelite în ziare și legate frumos cu șfoară.

Așa mai aveam și noi căldură câteva zile. Și nu de puține ori mama înarmată cu un ferăstrău mare se chinuia când era singură, să taie câte o loazbă care mai supra-viețuise ca prin minune în magazie. Sau apela la scândurile aduse de tata. Și asta o făceam în casă punând loazba direct pe masă. Mă punea pe mine să țin, în timp ce ea trăgea la ferăstrău.

Odată acesta „a sărit” și era să-mi taie degetele. Mama s-a speriat și nu a mai insistat. După ce m-a pansat am încercat să o ajut în continuare. Până la urmă după câteva ore reușim să dovedim loazba. Apoi mama se duce cu butucii în magazie și încearcă să le despice cu un topor. S-a chinui o vreme. După o jumătate de oră văd că apare udă de sudoare, dar cu victoria pe față.

A aprins focul. După câteva minute se făcu bine în casă. Și uite așa ne chinuiam la început până s-a mai potolit tata și lua lemne din timp și mai multe. Acu ne mai rămâneau câteva lemne, dar mai ales din cele pe care nici tata nu putea să le dovedească. Și mai ales cărbunii.

De câte ori se termina vara și începea toamna, pe mama o apuca acu grija lemnelor. Trebuiau să se aprovizioneze din timp, dacă iarna vroiau căldură.

Aveam un astfel de depozit de lemne tocmai la marginea orașului. Pe Cereș, sau în Bădălan. Mai era şi La Filești. De acolo se aproviziona bunica şi nana, dar şi tot cartierul I.C Frimu. Era mult mai aproape. Pe atunci era un mic pod de lemn, ce traversa bălțile, Cătușa, Mălina...Mai tarziu l-au demolat şi a făcut un pic mai departe un viaduct de beton lat şi pentru masini si pentru tramvaie. Făcea legatura dintre oraș și CSG. Azi Sidex.

Dacă vroiai să fi cât de cât mai în față, sau să și speri, că vei veni cu lemne acasă în ziua respectivă, trebuia să te scoli cu noaptea în cap. Uneori se mai făceau și liste.

Sau te înscriai la un ghișeu până la nr 10. Ce depășea, te programa pentru a doua zi, sau alte zile viitoare. Dacă aveai ghinion trecea și o săptămână până îți venea rândul.

 

 

Câteodată se terminau și lemnele. Așa că voiai, nu voiai, așteptai. Câteodată mai și ploua.

Așa că tata aștepta vreo două zile până credea el, că se vor usca lemnele, apoi cu noaptea în cap, o pornea la depozit. Dar și acolo așteptai până îți venea rândul. Erau foarte mulți căruțași. Erau și mașini. Dacă luai o cantitate mai mare de lemne și nu încăpea în căruțele lor, îți dădea o mașină sau două - „camion” cum spuneau ei. Depindea de la caz la caz.

Aproape de ora 12, văd că apare și tata cu lemnele. Câteodată lua, cum le spuneael: „loazbe”. Alteori tăiate sub forma de „butuci”. Dacă nu mai avea bani să le dea și latăiat, se apuca singur să le spargă în curte. De multe ori când era plecat, eu din urmalui, luam și despicam lemnele mai ușoare și în special cele de brad sau esență moale.

Tata nu prea voia să mă lase. Zicea el că să fiu atent.

Odată într-un an pe când mă îndeletniceam cu această muncă, când am ridicat toporul, un lemn a căzut pe spinarea mea, iar altul era să mă lovească în cap. După ce făceam o grămadă consistentă, mă apucam să le car înăuntru în „magazia” noastră. De multe ori mă mai ajuta și mama, dar nu prea se omora. Probabil că avea și de ce.

Când venea tata și vedea ce harnic am fost, mă felicita. Și mă „premia” cu câte o înghițitură de rom. Era bun și nu prea. Era cam tare și avea un gust specific. Nu prea il agream. Mama când vedea zicea:

- Da, învață-l să bea!

De când demolase Berdan, „șandramaua” aveam mai mult loc în curte și în fața geamului nostru. Aveam și eu o priveliște mai mare de admirat. Înainte nu se vedea toată curtea din cauza magaziei ruinate. După ce descărca mașina sau căruța, începea misiunea mea. Trebuia să car toate lemnele în curte, tocmai în spate. Dacă erau „loazbe”, le căram împreună cu tata, apucând de câte o parte și alta şi le duceam în fața ușii. Ca să fie mai aproape când trebuia să le cărăm înapoi în stradă, pentru a fi tăiate cu mașina.

A doua zi, tata chema niște oameni, care se ocupau cu tăiatul lemnelor pe atunci. Era unul „Ungureanu”. Avea o mașină de tăiat lemne. Era echipată cu un motor în doi timpi pe benzină. Același motor îl folosea și la deplasarea „căruței de fier”, cum o numeam eu pe atunci.

Când se deplasa făcea o mare gălăgie. Și mai ales până sosea la noi în poartă din cauza pietrelor mari de râu, cu care era pavată strada. Dar mare gălăgie făcea și când tăia lemnele.

Atunci se adăuga și zgomotul motorului.

La priza de putere era cuplat o fulie pe care era una sau două curele de transmisie din piele. Una era cuplată la un mecanism cu bielă manivelă, ce se termina cu o piesă ca un topor. La aceasta, se despica butucii rezultați. Iar la a doua, era cuplată la o pânză de ferăstrău, de tip bandă fără sfârșit.

 

Așa că la una un om, reteza „loazbele”, iar al doilea om lua butucii şi le despica la celălalt dispozitiv. Și lucrau așa până terminau.

După plecarea lor, trebuia să car toate lemnele în „magazie” Iar tata le aranja în magazia improvizată din spatele casei, unde vara era „bucătăria” mamei. Eu căram lemnele, cu un coș de nuiele. După ce terminam cu lemnele mama îmi dădea o găleată de fier și căram cu ea cărbunii. Le duceam la tata. El stivuia frumos lemnele pe rânduri. La două rânduri de lemne tata, lăsa câte un loc gol, unde deșerta cărbunii aduși de mine.

Uneori lua cărbuni vraf. Lignit sau turbă. Aceștia erau de o proastă calitate. Aveau multă piatră, sau obiecte care nu ardeau și rămâneau blocați în sobă.

Ce se mai chinuia mama mereu cu ei dimineața, când scotea cenușa din godin. Aceasta era o sobă pentru cărbuni. Pe aceasta o foloseam după ce mama termina mâncarea la soba ei, după care „muta focul” la godin. După ce mai punea câteva lemne, pentru jar, punea peste el, cărbuni.

După ce începea să „duduie” godinul, că uneori se înroșeau și burlanele, se făcea imediat cald în casă. Și îl întreținea până ne culcam. Câteodată când mama vedea că sunt roșii burlanele, fugea în săliță speriată. Dar tata nu se sinchisea. El avea pregătită cutia cu sulf – (pucioasă), după sobă, care ar fi folosit-o pentru orice eventualitate. Și eu stăteam cu frică, ca să nu se aprindă coșul sau podul.

De aceea tata prefera să ia cărbuni „oușoare” sau cum le mai ziceau „brichete”. Aceștia erau mai buni. Aveau și o putere calorică mai mare și nici nu făcea multă cenușă. Nu trebuia să pui multi in sobă. În schimb făcea multă funingine și înfundau mai repede burlanele. Motiv să fie scuturate mai des. Și mai ales de mine. Era mare belea atunci. Îmi înghețau mâinile pe burlane. Câteodată mă mai ajutau și ei, care erau acasă. Cu 5-6 bucăți de cărbune, făceai căldură, de te dezbrăcai. Așa că lemnele noas-tre, ori că erau butuci, ori că erau loazbe, tot trebuiau tăiate.

La fiecare mie de chile de lemne, dădeau câte două sau mai târziu chiar și câte trei mii de chile de cărbuni. Tatei nu-i prea convenea. El suferea și cu inima și nu-i făcea bine fumul de cărbuni. De aceea scotea hârtie de la medic, ca să-l scutească de o mie de chile de cărbuni. În locul lor îi dădea o mie de chile – „bracuri”.

 Deșeuri de brad sau de altă esență, de la fabricile de mobile. Între timp mai mă ajuta și tata cărând și el lemne. Eu cum umpleam câte un coș de nuiele, îl ridicam și, punându-l pe burtă îl duceam înăuntru.

Mama nu prea se omora la capitolul ăsta. Mai mult de formă lua și ea câte un butuc, sau câte un coș care avea numai lemne de brad. La urmă, eu eram tot numai praf de cărbune. Eram mânjit peste tot. Și pe mâini și pe față și pe picioare. Când căram lemne mama îmi dădea pantaloni scurți. Asta ca să nu-i murdăresc pe ceilalți.

 

Niște băieți din fața porții noastre, de la Nr. 9, ieșiră afară în stradă. Când m-au vă-zut, că eram ca un drac, au făcut mare haz de mine. Eu nu prea eram încântat de asta. Iese mama lor și după ce îi bagă înăuntru, aud primele strigăte. Cred că nu era zi să nu aud pe unul din ei, sau chiar pe amândoi, țipând și plângând în urma unei bătăi, pe care le-o administrase, mama lor. Auzeam și parcă mă vedeam pe mine în postura lor. Și parcă sufeream și eu odată cu ei. Credeam că numai eu luam bătaie. Dar văd că o mai luau și alții pe cocoașă. Cred că era ceva general. Era o datină, un obicei... – prost!

În timp ce căram lemnele tata se mai „stimula” din când în când, cu câte un „șnaps”. Spunea el, că să mai prindă putere. Ca la basmul „ Făt-Frumos din lacrimă”. Avea o damigeană cu vișinată, de zece litrii, pregătită cu o lună-două în urmă, când era sezonul vișinelor. Acum apela la ea. Avea mai multe motive. Tata își pusese într-un pahar mai mare. Îl văd că ia un păhărel mic de lichior și îmi pune și mie în el. Așa că apelam și eu la el după câteva „curse”. Luam câte o înghițitură la fiecare două trei „curse”, ca să prind și eu putere!

În timp ce căram lemnele, și tata avea treabă înăuntru, mă mai autoserveam și singur. Dar nu-l umpleam, ca să creadă tata ca nici nu-l terminasem. Îmi plăcea ca era dulce. Da! Dulce, dulce dar te aduce!

După ce terminam câte un păhărel, începea să se facă simțit efectul lui. Așa că atunci umpleam mai cu sârg coșul. Dar când încercam să mă ridic în picioare, veneam într-o parte. Mama când mă vedea zicea:

Pune și tu mai puține. Ce l-ai încărcat așa? Te-ai urcat și cu picioarele? De multe ori râdea și madam Berdan, care ne urmărea de pe bancă.

Strada se murdărise și de lemne și de rumeguș și de praful rezultat de la cărbuniideșertați din mașină. Asta pentru ca unii se şi spărgeau. Dacă vroia să mai treacă o mașină pe strada noastră, când vedea lemnele dădea înapoi. Dar odată tot a trecut o mașină. A încălecat cealaltă bordură și ne-a strivit o parte din cărbuni, drept care tata i-a administrat și lui câteva cuvinte nu prea ortodoxe.

Dar șoferul nu cred că a auzit. Și-a văzut de treabă. Așa că acu aveam grijă să eliberez cât mai mult jumătatea de stradă pentru mașini. La urmă, noi strângeam praful rezultat. Îl foloseam și pe acela. Puneam în pungi de hârtie câte puțin și după ce se aprindea bine soba, puneam în ea câte o pungă. Și unde nu începea să „duduie” soba.

Tata stătea cocoțat pe câte un scaun, iar eu îi dădeam lemne la mână. El le așeza frumos și nu vedea ce îi mai aduc eu. Iar la urmă când se terminau lemnele, eu îi mai dădeam câte o surcică. Iar el zâmbea.

-          Gata sau terminat! zic eu.

 

 

După ce terminam de cărat, trebuia să facem și strada și trotuarul lună. Aici mă mai ajuta și mama la urmă. Ei îi revenea sarcina de a termina curățenia străzii. Că era vai și amar dacă am fi lăsat așa. Nu mai aveam zile bune cu madam Berdan.

Peste câțiva ani, când aveam să râmân singur numai cu tata, m-am apucat de tăiat și eu lemnele, gândind că il mai scuteam pe tata de niște bani. Când a venit seara acasă, s-a bucurat. În două zile le-am terminat, asta că atunci când venea, după ce mânca, mă mai ajuta și el. Lui îi lăsam pe cele mai grele şi ciotoroase, pe care nu puteam eu să le sparg singur. Așa că, cu două topoare treaba mergea lesne. Peste alt an și ultimul, avea să i se tragă tatei de la aprovizionarea cu lemne, când plecase dimineață la depozit, iar pe drum cineva îi șterpelise portofelul cu cei 5000 de lei pentru lemne, împreună cu toate actele lui. A făcut un șoc la inimă, inimă ce nu se mai descurca bine cu ea. A apelat la economiile mele. Pe atunci lucram câte trei luni pe vară, în vacanță, la SPIACT. Și am făcut asta timp de 5 ani, până am terminat liceul CFR.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La piață

 

 

Cu cât mă măream, mama mă lua cu ea tot mai des la piață. Și pentru a căra sacoșele, dar și pentru a participa la câte o coadă. Mă învăța chipurile cum se muncește la piață, ca să mănânci. Chiar îmi zicea:

Mai vino cu mine la piață, să vezi și tu cum e să stai la rânduri, câte o zi și, să nu vii cu nimic în traistă. Că toată ziua vreți crăpelniță. Să vezi și tu cum se face crăpelnița.

Bineînțeles că uneori nici acest lucru nu îmi era pe plac. Iar mama simțea acest lucru, dar boscorodea singură, căutând diferite scuze.

Mergem amândoi, în una din zile, în piața mare, cum îi ziceam noi. O luăm pe jos. Pe atunci nu erau maxi-taxi. Până în piață aveam de străbătut vreo cinci, șase străzi. După ce ieșeam în Cazărmii, cotim aproape imediat în Smârdan. După care imediat în Română. Apoi o luam iar la dreapta, pe Caragiale. După ce mergeam o vreme pe ea, o luam iar la stânga pe Cicero. Mai încolo strada se unea cu alta – Columb. Sau, o luam pe - Zânelor prin spatele pieții. Pe atunci nu erau halele. În piața propriuzisă, erau toate tarabele deschise, unde zeci de vânzători de toate legumele și alte fructe și tot soiul de zarzavaturi, își etalau marfa la vedere. Sau mergeam în hala de brânzeturi. Aici găseai: lapte, iaurturi, smântână, urdă...etc. Acu piața este acoperită. Acum nu-i mai plouă nici pe vânzători, dar nici pe cumpărători. E bine și iarna.

Adusese carne la două măcelării în piață. Mama s-a dus repede să prindă rând într-o parte, iar pe mine mă lasă la altă coadă. Când venea câte o mașină de carne, toată lumea fugea ca nebună. La început chiar mă și miram, când vedeam că deodată lumea începe să alerge așa aiurea. Nu știam ce se întâmplă? Ca apoi să mă dumiresc și eu.

Mama plecase, și eu rămăsei uitat printre lume, care nu mai țineau cont de cine mai e lângă ea. Mă strânsese ca într-o menghină și înaintam singur odată cu ei. Deodată era să mă scoată afară din rând. Mai mult de frică, mă înghesui și îmi făcu loc cu coatele până câștigai doi metri de teren. Bineînțeles că una s-a enervat că eu am ajuns acolo:

-Da stai la rând copile! Aici îți este rândul? De când ai apărut aici?

-Nu știu, m-au împins și pe mine alții! zic eu nevinovat.

În general la rânduri erau numai femei. Rareori mai vedeai câte un bărbat.

 În fața mea era atunci un bărbat și eu în disperare de cauză, mă țineam de el. Când la un moment dat aud că mă strigă mama:

-Bebi! Bebi! Unde ești?

-Aici! Sunt aici! strig eu.

 

Mă pierduse. Când a dat cu ochii de mine s-a mirat și ea cât de repede înaintasem. Ea mă căuta la coadă în spate. Plecase de unde prinsese rând și voia să vadă unde are șanse de a ajunge mai repede în față. Acum mama stătea pe margine în dreptul meu și aștepta ca eu să ajung mai în față, iar când era cazul, să mă substituie. O altă femeie vede că mama se lipise acolo și interveni:

-     Da mata cucoană, de unde ai mai apărut? Ce aveai aici rând? Nici nu ai fost aici...

-Nici eu nu am văzut-o completează alta.

-Cum? zice mama, am lăsat copilul aici.

-Dar de ce nu stai tu cucoana la rând? Lași să omoare copilul, interveni și bărbatul din fața mea.

Până la urmă se terminaseră spiritele, că se terminase și carnea. Era și normal! Era mai groasă coada în față decât în spate. Mama când a auzit, țuști! la celălalt rând, făcându-mi semn să o urmez. Am fugit amândoi la cealaltă coadă. După noi se mai luaseră încă câțiva, crezând că acolo nu era nimeni. Când dau și de coada aia, mă sperii. Era afară vreo 15 m. Înăuntru nu se mai știa ce era, ca erau pe 4 sau 5 rânduri. Mama intră greu înăuntru, unde lăsase rând.

Acum nu o mai lăsa pe mama să intre înăuntru, pentru că, ziceau ei, că nu fusese acolo. A început atunci și mama să se certe cu ele. Într-un final nu o mai văd, probabil că reușise să intre. A trecut o oră și mama nu mai ieșea. A mai trecut încă o jumate de oră și într-un final o văd ieșind, cu mâna goală.

-În fața mea s-a terminat carnea, zice mama cu năduf, aproape plângând.

Până la urmă am luat niște pește și zarzavaturi și ne-am întors acasă. Dar și la pescărie, tot am mai stat o jumate de oră. Era ceasul 12 și noi nu luasem mai nimic. Și doar plecasem de la ora 8. Când ajungem acasă, mama taie într-un castron, roșiile, ar-deii, ceapa, castraveți și altele și încropi o salată. Turnă și niște ulei de floarea soarelui, peste ele.

 Ne așezăm amândoi și devorarăm toată salata. După care prăjii niște pește.

 Era obosită mama. Rândurile își spuseră cuvântul.

-Iar nu am luat carne, ce o să spună tata? zic eu îngrijorat.

-Lui tact-tu dacă nu-i convine să stea el la rând... spune înciudată mama.

     Mâine te trimit pe tine să iei carne, poate ai mai mult noroc, zice mama. Așa să vezi și tu cum e să stai la rând, dacă vreți carne.

Când a venit tata seara, a strâns din dinți, dar nu a mai zis nimic, mulțumindu-se cu ce era.

 

 

Du-te și adă niște apă, că nu mai e, zice mama punându-mi cana de tablă în brațe. Era o cană roșie smălțuită de aproape 5 l. Mă duceam zilnic cu ea să o umplu de la canal. Treaba asta o făceam poate și de câte 20 de ori pe zi. Canalul se găsea la poartă. Până la ușa noastră era cam 15 m. Mai avea și două căldări una de 10l și alta de 15l. Astea le foloseau mai rar și mai ales iarna, când strângea apă pentru trei zile. Mai umpleam și eu găleata mare cu apă și veneam șontâc, șontâc cu ea, iar când ajungeam cu ea în casă deja era jumate. Vărsam pe drum restul. Era destul de grea pentru mine atunci. Mai mă ajuta câteodată și mama.

-Ce ai umplut-o așa cu vârf. Mai aveai oleacă și te urcai și cu picioarele în ea.

A doua zi mama se ține de cuvânt și mă trimite la piață, cred că mai mult să vadă ce ispravă fac eu. Când ajung în piață întâmplarea face ca exact când eram înăuntru să vină carnea. Așa ca am ocupat loc imediat la coada ce abia se formase. Eram mai în față acu. Erau cam zece persoane în fața mea. La început nu era nimeni în măcelărie.

Dar apărură de nicăieri, ca furnicile. În urma mea, coada creștea și se îngroșa văzând cu ochii. Servește măcelarul câțiva clienți. Una face mofturi, că are oase prea multe.

-Da! spune măcelarul cine vrea? 50 de lei...

-Eu! Eu! toți o voiau. Bineînțeles că ridicasem și eu mâna, dar îmi luase alta înainte. Mai servește două și a treia zice:

-E prea grasă, nu o vreau...

-Cine vrea, întreabă iar măcelarul...45 de lei. Cum aveam și eu 50 de lei la mine, strig, ridicând mâna ca la școală:

-Eu!

Măcelarul mă vede și mai mult îmi aruncă pachetul, decât să mi-l dea. În fine plătesc. Nu mi-a mai dat restul 5 lei.

Apoi încerc să ies din rând. Era peste poate.

Unii mă împingeau din spate, alții din față. M-am rugat de un nene să mă ajute să ies.

- Faceți loc să iasă copilul ăsta, că îl omorâți, belelelor!

Țineam pachetul în sus și cu coatele îmi făcem loc. Parcă înnebunise lumea. Nu voia nici să se clintească, ca să-mi mai facă loc. Nu aveau decât un singur țel: să cumpere carne. De rest nu-i mai interesa. Văzând că mă chinui să ies și eram prins între ei ca într-o menghina, un bărbat se oferă să mă tragă de mână. Așa am reușit să scap din strânsoarea lor. Eram ud tot din cauza efortului depus. Transpirat cum eram, am șters-o acasă, bucuros că veneam cu carne. Chiar și jubilam: „ce bine o să-i pară ma-mei, că am reușit să vin acasă cu carne”. Când intru în casă, mama mă aștepta:

Ai luat? mă întreabă ea.

Da! zic eu. Uite...!

 

Mama îmi ia pachetul din mână și se uită în el. Deasupra era o bucată de mușchi frumos, dar când se uită dedesubt, văzu o bucată mare de slănină.

-Ce ți-a dat aici, tu nu ai văzut că ți-a pus numai carne grasă?

-Păi nu am văzut că o tanti nu l-a vrut și l-am cerut eu. Iar măcelarul mi l-a datmie.

La nimic nu te pricepi, spune cu năduf mama. Nu te mai las să iei tu carne. A râs de tine.

-Mă simțeam foarte jignit și simțeam că emoția mă cuprinde tare.

-Dacă ai ști, cât m-au strâns ăia... noroc de un nene, care m-a ajutat să ies. Povesteam asta printre lacrimi.

-Bine gata, te iert văd eu ce fac cu ea. Tot tu o să mănânci grăsimea.

-Se apucă să tranșeze restul de carne, apoi tăie slănina într-o tigaie și o puse pe plită. Făcu din grăsime niște jumeri, pe care le-am mâncat cu pâine cu mare poftă, presărând și niște sare pe ele. Cu restul de untură rămasă, mama o puse la răcit și apoi a pus-o într-un borcan. Se întărise și se făcuse albă.

-Ei acu, am ce să va dau dimineața la ceai, zice mama. Pâine unsă cu untură...

- Nu te mai trimit pe tine să ei de acu carne! zice mama.

În gândul meu mormăii ceva: „Nici nu mă mai obosesc, dacă nu-ți place”.

-Ce ai zis? întreabă mama.

-Nimic! zic eu.

Nu mă mai trimitea mama după carne, dar asta nu însemna că nu mai era de cumpărat câte ceva.

În fiecare zi era temă pentru acasă. Mă duceam să cumpăr pâine. La început luam numai pâine neagră de 2 lei sau de 2,5 lei. Alteori luam și pâine albă la 3,20, sau cu cartofi la 3,60 lei.

Franzelă sau rotundă. Depindea de fonduri. Sau mai luam pâine de 2,70 câte două-trei pe zi, în timpul săptămânii și patru sâmbăta, să ajungă până luni, că duminica era închis. Mă trimitea tocmai la „fabrică” în colt cu Morilor și Tecuci, azi 1Mai. Acolo era o brutărie cu vânzare la stradă. Și acolo se făcea câte o coadă de uitai și cum te cheamă. Și mai ales în preajma sărbătorilor, când toți vroiau pâine. Și nu de puține ajunuri de revelioane sau alte zile festive, aveam să fac cunoștință cu acele impresionante cozi, că uita mama de mine.

Dar nu numai pâinea era de cumpărat. Mai cumpăram și lapte. La 2-3 zile trebuia să fac un tur de orizont pe la patru alimentări din zonă, ca să cumpăr și lapte. Sau alte alimente. Laptele era, și avea să fie cea mai mare problemă până la „revoluție”. Trebuia să mă scol dimineața, dacă voiam să mai beau și lapte, în loc de ceai sau cacao.

Luam prima alimentară mai aproape și dacă aveam noroc, să nu se termine laptele chiar la mine, bine!

 

Și cum aveam acest noroc mai tot timpul... luam repede altă alimentară la rând. În așa fel, că fără lapte tot nu veneam acasă, spre bucuria mamei. Rareori veneam acasă și fără lapte. Dacă prima dată mă duceam la complexul care se tot „ tasa”, și nu mai apucam lapte, plecam repede în Coșbuc, lângă „M-uri”, în Țiglina 2.

Dacă și acolo se termina, o luam în sus spre Miliție. În caz că nu mai era și acolo mă duceam în complexul din Țiglina 1. Luam câte 2-3 sticle ca să nu mai spun de iaurt sau smântână. Era atunci laptele 2,10, 2,30, sau 2,40. Acest preț era pus în evidență de culoarea capacelor de la sticle. Începeau cu rosu, apoi alb și în final cu albastru. Asta era cel mai scump. Nu totdeauna apucam și smântână sau iaurt. Și aceste borcane erau diferențiate prin culoarea capacului din foița de aluminiu. La smântână era albastru. La celelalte ara alb.

Odată într-o Duminică, după ce am luat toate complex-urile la rând, pentru că nu am mai apucat lapte, am coborât pe Brăilei, la vale, și am ajuns tocmai la „P-uri”, în centru. Acolo era lapte că îl adusese mai târziu. Am stat și acolo o oră. Am apucat 3 litri și am luat-o înapoi spre casă, tot pe jos. Total 4-5 km. Cam asta era kilometrajul meu zilnic. Că mereu mai era ceva de cumpărat:

-Vai! am uitat să iau și... sau:

-Mai ia şi ... ca s-a terminat!

-Du-te și i-a borș...

Aici cu borșul era o chestie. Când nu avea borș „umplut” basarabeanca, - madamGheorghiu de pe strada noastră, mă duceam în Smârdan, colt cu Română. Aici era o familie ce îl cunoștea pe tata. Le spunea - Curelea. Ei erau croitori.

Fata lor era de-o vârstă cu mine. Învăța și ea la aceeași școală și în aceeași clasă cu mine. În curte era o bătrână, pesemne mama lor. Ea îi plăcea să mă descoase de orice lucru. La început mă lua gura pe dinainte. Dar cum mama mai afla chiar din gura ei unele lucruri, când o mai vizita, își dădea seama, cam cum stătea treaba. Așa că acu când mă mai trimitea la ea la borș, îmi spunea:

Să nu mai vorbești cu ea, Orice te întreabă, să nu-i răspunzi! Ai înțeles? Bineînțeles că înțelesesem...Așa că atunci când mă mai duceam la ea:

-Ce face mă-ta?

-Hmmm... bine!

-Dar tat`tu?

-Și el bine!

Astea erau întrebările introductive. După care urmau altele. La unele numai răspundeam. Sau mă făceam că nu am înțeles și o puneam să repete.

 

 

 

-Cum?... și până se umplea sticla, după care o tuleam acasă

-Iar te-a descusut, mă întreabă mama?

-Da! dar nu i-am mai spus nimic...

-Asa! Bravo!... ce trebuie să știe ea toate....

-Așa că în următoarele zile când mama mai trecea pe acolo, îi zicea:

-Dar ce are băiatul tău?

-Ce are? întreabă mama.

-Păi îl întrebam ceva și el mă întreba de două ori. E surd?

Când nu aveam „teren”, mama îmi găsea totuși mereu de treabă. Începuse să se mai rărească bătăile, dar în schimb nu mă mai lăsa nici să răsuflu. Când mă vedea că stau, sau mă joc:

-Treci și șterge praful.

După ce ștergeam praful, avea grija să mă și controleze, iar unde nu-i plăcea, îmi punea iar cârpa în mână:

Ăstai șters la tine? fă treabă ca lumea. Nu de mântuială. A doua oară nu mă mai controla. Știa că nu mai era cazul.

Dar cea mai mare pedeapsă avea să fie când îmi dădea să scarmăn lâna de la o plapumă și o saltea mai veche. Cădea cerul pe mine.

Preferam să mă trimită să fac piața, decât să scarmăn lână.

Îmi dădea cu porția câte 10 grămezi. Trebuia până seara să fie gata. Asta așa mai mult ca să împuște și ea doi iepuri, să aibă și lâna scărmănată și să nu mă vadă citind sau făcând altceva.

Când nu era atentă mai luam câte o grămadă și o puneam la loc în sac. Câteodată se mira și mama ce copil harnic are la ușă. Ei, dar nu mergea tot timpul. La urma urmei tot mie îmi furam căciula. Dacă în ziua respectivă scăpam mai repede, nu același lucru era să fie și în ziua următoare. Că se mărea porția.

 -Și asta! spunea mama, ca să termin mai repede.

Când nu mai era apă ma trimitea după apă. Mai rău era atunci când era iarnă. Și cum canalul nostru îngheța tot timpul, mama mă trimitea tocmai la colțul străzii, unde era un canal comunal. Când era tata acasă se mai ducea el. Mereu se găsea câte ceva de făcut. Eu ca să mai scap de treabă, mă apucase „pasiunea cititului”. Luam câte o carte la început cu poze și mă apucam de citit. Câteodată mai ținea. Alte ori:

-Mai lasă cea carte din mână și vino de mă ajută.

Aruncam cu ciuda cartea din mâna și mă executam. Când se ducea în curte să înșire rufe, mă chema ca să o ajut. Eu îi dădeam la mâna rufele și ea le întindea. După cum vedeam eu, nu prea voia să se aplece. Sau cea mai grea zi era atunci când mă scotea la spălat covoare. Pentru câteva țoale făcea atâta caz. De aceea le frecam și eu mai cu sârg, mai mult cu ciudă. Și ele ieșeau atunci foarte curate.

 

Că se mira și mama, cum de au ieșit așa de curate. După ce le clătea de toate zoaile, le punea la uscat pe sârmă. Și vă dați seama câtă apă trebuia să car.

Mama întinsese o sârmă legând-o chiar de oțetarul meu. Celălalt capăt era legat de peretele unei maghernițe, pe care madam Berdan o numea bucătărie, dar arăta mai mult a ruină, decât magazie. Chiar o atenționam pe mama:

-Dacă se dărâmă magazia?

După ce spălam, zoaile se scurgeau din spate și ieșeau în curtea din față. Și asta deoarece, curtea era în pantă. După care traversau toată curtea până ajungea în stradă pe sub poartă. Când vede madam Berdan, zice:

     Pune mâna pe mătură și spală și zoaile care le-ați făcut, ca n-o să le spăl eu...Nu lăsați așa!

Trebuia să o fac și pe asta. Spălam și în urma mea mama, dădea cu apă.

După ce terminam treaba, țuști iar în pat și continuam lecturile mele. Dacă la început citeam numai povești de-a lui Creangă, sau alții, acum începeam să citesc și alte cărți cum ar fi basme de Ispirescu, Andersen, V. Colin și mulți alții.

Apoi atenția mi-a fost atrasă de Jules Verne. Primele cărți, pe care le-am citit din biblioteca lui Eugen, era,”Goana după meteor” şi „Robur Cuceritorul”, tot de Jules Verne.. După aia am consultat și eu biblioteca tatei. Avea și el destule cărți. Am găsit și la el, multe cărți de Jules Verne printre ele. Pe unele le citeam chiar și de 2-3 ori.

Așa am citit „Doi ani de vacanță”, „Căpitan la 15 ani”, „Ocolul Pământului în 80 de zile”, „O Călătorie spre centrul Pământului”, „ Sfinxul Ghețarilor”… și multe altele. Unele cărți din biblioteca tatei, erau interzise pentru mine. Așa se face că atunci când am scos din raft, cartea „Răscoala” de L. Rebreanu, iar tata era pe fază, s-a opus. De curiozitate când nu era nimeni acasă am început totuși să o citesc. Eram curios să aflu „De Ce”? Terminasem primul roman și începui al doilea. Când a văzut tata că eram la al doilea, că simțise, începu să mă ocărască.

-De ce? nu mă lași să o citesc? zic eu.

-Am zis nu! fără comentarii!

În ciuda protestelor lui, de curiozitate, tot nu m-am lăsat până nu am terminat-o.

Abia după aia mi-am dat seama de ce nu voia să o citesc.

-Frumoasă carte, nu mă rabdă pe mine....

-Ai citit-o care va să zică... spune tata...Și ți-a plăcut?

-Nu-ți trebuie ție să citești astfel de cărți, ești prea mic, zice tata.

-Uite de astea să citești... Și aproape zi de zi, îmi cumpăra cărți de aventuri sau SF-uri. Povești diverse și cu Nastratin Hogea. Sau erau niște broșuri mici cât un vocabular. Aici găseam multe chestii interesante.

 

Erau și povestiri istorice, a domnitorilor noștrii, aventuri cu pirați cu Jean Bart, și câte și mai câte. Așa că atunci când mai vroiam să mai scap de câte o treabă, mai puneam mâna pe câte o carte.

Într-o zi de ziua mea, când împlineam 10 ani, tanti Lili, îmi făcuse cadou o carte de aventuri cu pirați.

Așa am ajuns în posesia cărții „Trei pe o insula”, pe care cred ca am citit-o de 100 de ori până acu. Și îmi mai place și acu să o recitesc. De aceea am și învățat-o pe de rost.

Dar cartea cea mai frumoasă pe care mi-a luat-o mătușa, în alt an, a fost: „Captivi în Defileul Panterei”.

Asta da carte! Era destul de groasă pentru mine, dar am citit-o de două ori după care, cu mutările mele frecvente, am pierdut-o sau mi-a fost furată, nu mai știu.

Atunci cu mutările aveam să pierd multe cărți prețioase pentru mine, dar și pentru bibliotecă.

Aveam cărți vechi, unde unele, aveau valoarea de 5 lei și altele de 200 sau 500 lei. Și prețul varia de la o carte la alta și de la un an la altul.

Tata avea mai multe cărți traduse după autori ruși. Am citit și cartea „Cinstea”, recomandată și de tata. O carte educativă. După care am citit și „Nebuloasa din Andromeda”. După care au urmat: „O lume fără eroism”, „Singur printre dușmani”, „Oul lui Columb”, cărți pe care, o parte nu le mai am.

Așa aveam să intru și eu în tainele cosmosului și a astrelor, care m-au fascinat foarte mult și atunci și acu. De aceia mi-am construit prima mea lunetă după o schiță din revista „Cutezătorii”. Era bună. Mă uitam cu ea la Lună și stele seara. Numai ca era numai pentru stele, că dacă te uitai cu ea după cineva aflat mai departe, Îi vedeai cu capul în jos. Sau cu picioarele în sus. Erau amuzante imaginile! Ce să fac dacă avea doar numai două lentile.

Una cu lungimea focarului de 1m și alta de 4 cm, asa cum scria acolo. Dar eu am adaptat schema la ce aveam eu. O lentilă biconvexă de 4cm și o lentilă de la niște ochelari de-a tatei mai vechi. Dacă și aia era biconvexă, poate imaginea nu se mai răsturna. Oricum, nu stiam optică pe atunci. Dar astea nu erau să fie singurele construcții per-sonale. Aveau să mai apară și altele spre disperarea mamei și a tatei.

 

 

 

 

 

 

 

 

La piața de păsări

 

 

Într-o zi mama zice:

    - M-am săturat de atâta carne de porc, vită sau oaie. Hai să mai schimbăm și noi, să mai luăm și câte o găină.

Ei da! Dar și aici era o problemă. Și cred că tot atâta de mare ca și achiziționarea mai multor feluri de carne.

Ne sculăm, eu și mama, mai dimineață, adică mai precis, după ce pleacă tata la servici. Mama de colo:

 -Hai cu mine ca să fim siguri ca apucăm măcar o găină.

Zis și făcut. Mergem noi iar la piață. Lângă piața de zarzavaturi, la vreo 200 de metri spre nord, era piața de păsări. Era un spațiu deschis cam cât un teren de fotbal. De jur împrejur era străjuită de pereți de case. Cred că locul ăsta era rezultatul unor demolări de imobile vechi. De o parte și alta erau așezate la rând mese de beton cumozaic deasupra. Acestea serveau și pentru expunerea mărfii de la țărani, sau chiar și pentru cei din oraș. Fiecare aducea ce avea: curcani, rațe, gâște, găini, iepuri sau alte animăluțe comestibile. Mama ezita să ia de la ei, că zicea ea, erau prea scumpe.

-Cât ceri pe gaină? mai întreba mama , mai mult ac să se afle în treabă.

-50 de lei cucoană!

-Vai ! Așa de mult? Păi cu banii ăștia cumpăr două...

După care pleca mai departe, nemai ascutînd comentariile precupeței.

- Ia matale...cu 50 două...

Încă nu aduseră găini, dar lumea stătea încă de dimineață. Nici nu se luminase bine de ziuă, ca ei semnau condica. Se făcuse un obicei din asta. Sculatul cu noaptea în cap. Se mai practică și acu. Mai ales la fișierele de la Policlinica mare de la spitalul din M19, sau la tonetele de bilete de călătorie pentru pensionari, la bancomate, unde tot pensionarii așteaptă cuminți la rând, ca să-și ridice pensia sau alocațiile. Ba şi la micile brutării , unde se vindea pâine caldă. Prilej la mine să termin juma de păine până acasă, spre disperarea mamei, care mă taia dela portie.

- Tu ți-ai mâncat porția!...

De multe ori se făceau și liste.

Tura asta nu era cu listă. Lumea se așezase pe amândouă laturile pieții. Pentru că nu știau precis unde v-a aduce păsările. Și pe care parte.

Pe la ora 10, vin în sfârșit două mașini cu păsări. Erau majoritatea albe, de la „Avicola”. Erau găini în toată regula. Lumea se împărți în două. Jumătate fugiră la cealaltă coadă deja formată.

 

 

 

Și jumătate rămase pe loc. Mama mă lasă la una din cozi de pe latura dreaptă.

-Stai aici! Să nu te miști de aici! Eu mă duc dincolo!

Ei, am stat eu cât am stat, dar nu am mai putut, că mă împingeau din spate puternic. Până la urma mă dă afară din rând, iar ca să mai intru înapoi, neam! Am stat eu așa pe lângă ei, un timp. După care încercai să–mi găsesc iar locul. Ceea ce a stârnit iar proteste la cei din rând:

-Unde te bagi, copile!

-Da ce a fost aici? zice alta.

-A fost! zice alta, dar l-au dat afară.

În față treaba era grie. Mai multă lume era în față decât la coadă. Erau niște țipete generale. Nu se mai putea înțelege om cu femeie. O femeie leșinase. Au scos-o cu greu din rând. Și la toate astea se adăugau, vaietele găinilor, care țipau când vânzătoarele băgându-le în tas, le mai și răsuceau aripile. O găină, mai obraznică, a ieșit din tas și sări pe o masă din apropiere. După ce ateriza pe masă, începu să se plimbe țanțoș, pe masă.

Cred ca era cocoș. Câțiva încercară să o prindă. Dar pasărea nu era proastă. Sări de pe masă și începu să alerge pe jos. Câțiva săriră să o prindă. Era o splendoare să vezi cum oameni în toată firea, fugeau după găină. Mulți începură să râdă. Zâmbeam și eu. Până la urmă un bărbat reușește să o prindă și se duse în față, cred ca s-o deie înapoi.

Nu știu dacă a mai dat-o sau dacă nu a plecat cu găina buclucașă acasă. După o oră și, apare și mama cu două găini în mâini. Eu eram departe de a mai avea vreo speranță să mai iau ceva. Când mă vede mama:

-Da tot aici ești? zice ea nemulțumită.

-Păi ce să fac, dacă m-au dat afară din rând!?!

-Hai acasă că de nimic nu ești în stare, zice ea mâhnită.

Așa am ajuns acasă cu cele două găini.

Mama puse de opăreală și se duse în curte să sacrifice o găină. Acest lucru nu-mi  făcea nici o plăcere.

 Era singurul lucru pe care nu-l făceam și nu aveam să-l fac multă vreme. Să tai găini.

 Și acu sau cu câțiva ani în urmă când eram la casă și ieșeam în stradă, mă oprea câte o femeie, zicând:

-Nu vrei să-mi tai și mie un pui?

-Nu! zic eu, și îmi vedeam de treabă.

După ce a început să fiarbă apa, mama taie gâtul la o găină. Mă uitam cu milă la ea, când văzui cum se zbate. După o vreme nu se mai mișcă. Mama o luă și o puse în lighean, apoi intră cu ea în casă. Și se apucă s-o cenătuiască. Turnă apă fiartă peste pasăre, apoi se apucă să o jumulească de pene. Eu, când ajunsese la capitolul „autopsie”, îmi făcu-i drum afară.

-Stai! Unde pleci? treci și mă ajută.

 

Nu-mi făcea nici o plăcere, când îi scotea mațele din ea. În fine cu două degete și uitându-mă afară pe fereastră, mai țineam și eu de câte un picior.

În final găina e pregătită pentru ciorbă. Cealaltă găină a scăpat în ziua aceea. Mama o duse în spate, în locul unde ii spunea „bucătărie”. O dezlegă de picior și îi dădu să bea apă și să mănânce. Când a venit tata, mama îl luă la rost:

Fă și tu un coteț cu un țarc, să creștem și noi o găină două, poate mai face și câte un ou...zice mama.

Bine! spune tata mă duc să-i spun holerei de Berdan, să văd dacă o conving...

După ce termină de mâncat, tata iese afară și cum madam Berdan era afară penelipsita ei bancă, tata atacă:

-Auzi coană mare! Știi la ce m-am gândit?

-Ei, la ce te-ai mai gândit? zice ea râzând.

-Vreau să fac și eu un coteț unde să mai cresc și eu o găină, două.

-Și ce nu te las eu? Te țin de mână! Hă, hă hă… !

-Nu! Dar aș avea nevoie de câteva cărămizi de la matale de aici din chioșc și cu ce ți-a mai rămas de la demolare, mi-ar ajunge să încropesc un coteț. Și așa matale nu-ți mai trebuie. Și la urma urmei tot aici rămân că nu le-oi lua eu cu mine.

Mama urmărea discuția din dosul perdelei de la ușă.

La început, madam Berdan, nu prea e fost de acord. Dar pană la urmă a acceptat. Și numai ce se pune tata pe lucru.

Din cărămizile rămase de la coșmelie, la care mai adăugat și alte câteva din chioșcul vechi, spre disperarea doamnei Berdan, tata ridică un coteț de 1,5 pe 0,75m.

Îi pune și un acoperiș din scândurile rămase. Apoi îl învelește și cu tablă. La urmă a și vopsit-o. Iar cotețul la stropitcu ciment. Arăta super. Putea să doarmă, de acu liniștite, găinile în el. La urmă tata, o cheamă pe madam Berdan să se laude cu isprava lui.

A rămas și ea încântată.

-Ei acu ai coteț, găini îți mai trebuie!

-Am! Acu o aduc, e în bucătăria din spate.

-Da? face ea neîncrezătoare.

După ce a terminat, tata a cărat împreună cu mine și restul cărămizilor în chioșcul de șipci, prinse oblic, ce pe vremuri servise ca loc de promenadă. Acolo, povestea madam Berdan că luau seara cina, sau invitau oaspeții, vara. Acu chioșcul era plin de cărămizi. Probabil rămase de la alte dependințe dărâmate mai de mult.

A doua zi tata a venit cu niște lemne din fag, niște deșeuri de la fabrica de mobilă și cu niște plasă de sârmă.

 

A făcut niște rame de care a fixat plasa de sârmă. A făcut cinci. Pe ultima a pus-o deasupra.

Eu acu îl admiram. Aveam acu și țarc pentru viitoarele găini. Pe ultima găină pe care o cumpărase mama, o mutăm la loc de cinste în noua „garsonieră”. I-a plăcut și găinii, noua locuință, că începuse să comenteze:

-Coooo, Co, Co, Co! „Ei așa mai vii de acasă. Nu unde mă lăsară-ți voi”

Nici nu mai ieșea afară. Cred că de bucurie, a făcut până seara un ou. Când a văzut mama, zice:

Aveam de gând poimâine să o tai. Dar nu o mai tai. O las! dacă face ouă. Cealaltă „găină” se dovedise a fi „cocoș” , după cum spusese mama, la „autopsie”.

Cum era problemă și la acest capitol mama a lăsat-o în viață. Peste o săptămână mama mai vine din piață cu încă două găini tot albe. Când le-a băgat împreună cu găina de dinainte, aceasta sărea la bătaie la ele. Păi se putea! Îi violase domiciliul. După câteva „șuturi” pe care îi dădea tata aceasta s-a mai potolit. Mama țipa la ea:

-Găină!

Mai târziu deveniră bune prietene. Și de bucurie făcură două ouă în acea zi.

Și vremea trecea și ele își făceau în continuare datoria. Aveam acu şi ouă proaspete. Le dădeam în fiecare zi, pe lângă mâncarea de bază, porumb sau grâu și iarbă de prin curte. Că de asta aveam destulă. Nu duceam lipsă. În unele locuri depășeau jumate de metru. Dar nimeni nu se sinchisea de ea. La început nu știau de ea. După ce le dădeam iarbă jos în țarc mâncau ele și nu prea.

Atunci eu le dau din mână să mănânce, printre ochiurile de la plasă.

Acum voiau și ciuguleau pe rând din mâna mea. Asta era mai bună. De, minte de găină!

 Parcă nu tot iarba era și aia? De la un timp se învățase cu iarba și când vedeau că mă duc să culeg iarbă știau că este pentru ele. Se foiau prin țarc și erau în stare să iasă prin el. După ce le dădeam iarba, stăteau la masă, apoi se cumințeau.

După încă o săptămână, mama mai sacrifică o găină, că zicea ea, nu se mai ouă.

După ce o taie, vede cu părere de rău, că avea multe ouă mici. Dar nu era bai, găinile noastre se vorbiră să dubleze cota de ouă și câteva zile chiar și după o lună găseam câte 3 ouă într-o zi. Da! Două găini făceau trei ouă pe zi. Asta da realizare! La multi când le spuneam, nu le venea a crede. Una din ele se oua dimineață, și seara mai făcea un ou. Madam Berdan avea și ea în curte pe lângă peretele bucătăriei, un țarc și un coteț făcut mai de mult. Dar nu îl folosea. Mai târziu Lubița, a doua fată a ei, avea să-l folosească, cumpărând și ea niște găini.

După ce le dădea mâncare, se punea lângă ele pe un scăunel mic și le privea ore în șir.

Apoi pleca să mai făcea și treabă. După zece minute sau un sfert de oră, revenea iar la ele să le admire. Și făcea asta de câteva ori pe zi. Mama și tata râdea, uitându-se la ea pe geam.

- Uite iar a venit să privească găinile.

Cum fereastra noastră dădea în curtea interioară vedeam tot ce se petrece acolo.

Madam Berdan nu era o femeie rea la suflet. Gura îi era mare. Cât am fost mic, era numai cu ochii pe mine când ieșeam afară. Mereu mă întreba?

 Unde te duci? sau, „ce mai faci pe acolo?” Și venea mereu din urma mea să mă controleze. Asta o supăra pe mama și de aceea mă ținea mai mult în casă. Cred că stătea mereu la geam și se uita afară. Nici nu ieșeam bine afară, că gata din urma mea îi auzeam hârșiitul caracteristic al papucilor pe ciment. Așa știam când ieșea afară din casă.

De multe ori mama, ori că uita, ori că nu mai avea bani ca să cumpere mărar sau pătrunjel verde, apela la straturile lor de zarzavat din fundul curții.

Ca să nu se prindă madam Berdan, mă trimitea pe mine. Apoi eu fuga după ce îl pliveam pe ici colo ca să nu se prindă nimeni, îl dădeam mamei pe la ochiul de la geam. Până ieșea afară madam Berdan, eu eram gata.

Până într-o zi când văzură că nu prea mai crește pătrunjelul lor. Bineînțeles că iar a urmat circul. Dar nici pe noi nu ne lăsa să ne punem zarzavat.

De când circul cu roșiile, tata s-a jurat că nu mai pune nimic. Prefera să lase locul pârloagă decât să cultive ceva pe el. Păi da că uitai să vă spun.

Într-o zi, tata face rost de niște răsaduri de roșii din piață. Vine cu ele și le plantează în spate în dreptul ferestrei noastre, lângă gardul vecinei. Și treceau zilele, și se măreau roșiile noastre. Începuseră să lege. Mai aveau oleacă și se coceau.

Într-o seară, mama și tata plecase de acasă. Eu am rămas singur acasă. Noi aveam o perdea mai închisă la culoare, pe post de „transparent” cum îi spunea mama. Fusese o pânză roșie, iar mama o revopsise maro.

O trăgeam în fata ferestrei ca să se facă „întuneric” în casă. Acum era trasă iar acea perdea. Lorica, fata Linei, își face de treabă lângă roșiile noastre, căutând prin crăpăturile gardului, niscavai insecte și păianjeni. Spunea ea că îi trebuia pentru insectar. Pe când căuta ea pe acolo, calcă din greșeală două roșii de ale noastre. Eu eram în dreptul ferestrei și o văd.

Mă uitam pe furiș în dreptul perdelei. Ea ori nu a observat, ori nu a dat importanță, pleacă și nu zice nimic. Dar era cu ochii pe geamul nostru. Chiar auzisem glasul Linei, care comenta:

 

 

 

 

Hai că nu sunt acasă, ha,ha, ha! Și dă-i râs, cum o făcea ea de obicei.

Când vine tata cu mama mai târziu, vede isprava. Mă întreabă pe mine ce s-a întâmplat cu roșiile lui. Îi spun că trecuse pe acolo Lorica și, cred că le-a călcat fără să vrea.

Când aude tata, se mânie și se duse la Berdan, să facă panaramă. Că ce au avut cu roșiile lui.

 Eu stăteam ca pe ghimpi, cu inima strânsă, știind că avea să iasă panaramă. Bineînțeles că ei nu știau nimic. Ba au mai și vociferat la adresa tatei.

Când tata a zis că le-am văzut eu după perdea, m-au mai făcut și mincinos. Văzând tata că nu are câștig de cauză, cum era nervos, se duce repede în spate și smulge și restul de roșii care mai erau în picioare, zicând:

-Numai am nevoie de roșii! Sta-v-ar în gâtul vostru...Cum tata își depășise atribuțiunile, se luă și de mama.

Drept răspuns mama a doua zi mă luă de mână și plecă la bunica, cu gândul ca să-l părăsească pe tata.

Știu că luase cu ea o sacoșă, unde îndesase, ceva alimente: zahăr, cacao, lapte, unt, pâine și ce mai găsise ea prin casă.

-Dar de ce ei cu tine atâtea? întreb eu.

-Da ce vrei să stăm pe capul lor degeaba? Și așa...

Dar numai termină. Cred că știa ce o așteaptă și acolo. Fapt confirmat de mine

Când ne-a văzut bunica și mai ales, când a mai aflat și motivul venirii noastre, nu s-a arătat prea încântată. Motiv iar de lecție de dirigenție pentru mama.

Bineînțeles că mama nu i-a convenit, că bunica îi deschise iar dosarul ei, privindu-l pe tata, dar a strâns din dinți și nu a mai zis nimica. Am stat două zile la ele.

A treia zi, își călcă mama pe suflet și se hotărâ să se întoarcă acasă. Cred că mai mult de gura bunicii. Eu nu am primit vestea cu prea mare bucurie. Tanti Lili se oferă:

-Păi dacă tu vrei să te întorci la el, du-te, dar poți să-l lași pe Bebi aici.

Mama nici nu a vrut să audă. Dar am simțit că i se luase o piatră de pe inima bunicii, când a auzi vestea. Dar zise totuși:

-Du-te înapoi la el, la suferințele tale. Că o să-ți fie mai bine! Eu v-ași ține pe amândoi... dar din pensia mea...de 400? Trei guri? Asta nu produce nimic...

Aluzie la tanti Lili, care auzind comentariile bunicii, era gata, gata să sară de pe scaun, dar îi era frică că îi ieșea „ochii” de la andrele...

 

 

 

 

Asta o făcu pe mama să se hotărască.

-Hai Bebi acasă!

Ajungem noi pe la ora 4 p.m. Tata era acasă și citea ziarul în balcon. Era adâncitatât de tare în lectură, că nici nu catadicsi, să-și ridice privirea, chiar dacă Miki, își făcu datoria la venirea noastră.

De abia când ne-am apropiat cu frică de balconul nostru, tata se învrednici să ridice privirea. Madam Berdan era la nelipsitul ei post. Nu ne acordă nici o atenție, uitându-se urât la noi. Lina își făcea și ea de treabă prin curte. Cred, căutau iar motiv de ceartă și scandal. Dar acu tata nu le-a mai zis nimica.

-V-ați gândit să mai veniți să mă vedeți? întreabă tata ironic, în loc de alt răspuns. Mama fără alte comentarii intră în casă. Apoi văd că și tata își calcă pe inimă și vine în casă. Mă uitam la el cu frică. Se citea pe fața lui, că nu fusese prea încântat, că mama îl părăsise.

Cum s-o fi descurcat cele trei zile, nu știu? Până la urmă văd că s-au împăcat. Se luară în brațe și se pupară, iar eu răsuflai ușurat.

 Văd că tata se gudură pe lângă mama și o convinge pentru una mică. Așa că tata mă trimise pe mine la Meluță.

Și de atunci tata nu a mai pus roșii, dar nici alt zarzavat în curtea madamei Berdan.

În curtea din față nu aveau ce pune că erau numai flori. Amenajase o porțiune separată din cărămizi puse pe cant și lat cam de jumate de metru. Era singura porțiune ne cimentată. Tot acolo chiar în fața ușii noastre mai avea și un cais mai tânăr.

Mai târziu se făcuse și el mare odată cu mine. Pe vechiul cais, îl tăiase. Îl transformase în lemne de foc pentru madam Berdan. După ce l-au tăiat, a stat mult timp deasupra beciului, până s-a uscat. Târziu l-au defrișat și l-au băgat în magazie. Tot nea Păduraru o făcuse.

Această parcelă ținea până la poartă. M-ai avea niște mentă lângă poartă, pe care tata se oferea să o tundă dându-i și ei și păstrând și pentru noi. În curtea alăturată mai erau niște cocioabe jumătate dărâmate. Erau un real pericol și acelea. Numai că acolo nu prea călca nimeni, în afară de Lubița. Doar era locul și casa ei.

Într-o zi le-a demolat. Apoi l-a pus pe tata să facă un gard în locul pereților ce fuseseră pe post de gard la un vecin. Dincolo de gard era alt vecin. În partea noastră madam Berdan avea doi vecini. Pe madam Capătă, și pe madam Ionescu.

Aveam să aflu de la ea, că terenul din spate nu era al ei. Ci îl luase în arendă cu contract, ca atunci când ea v-a muri, fiecare vecin să-și ia partea lui înapoi.

După ani când am mai trecut și eu pe acolo, am văzut că vecinii cam exagerase cu „partea lor”, tăind mult din vechea curte.

Acu dispăruse și bucătăria de vară cu magazie cu tot și cu partea din spatele casei, pe locul lor ridicându-se un gard, ce ajungea până la vechea budă.

De asemenea noii proprietari ridicase un gard despărțitor acu între cele două curți, de la nr.8, și cea de la nr.10.

Dar și din curtea de la nr.8 , lipsea ceva teren. De, ce să-i faci, așa se întâmplă în astfel de cazuri, după moartea stăpânului, fiecare își trage partea. Și înclin să cred că a fost „circ” mare, pentru partajare. Erau doar trei vecini.

De atunci nu am mai fost înăuntru, până în ziua când fiică-mea, peste ani, avea să facă carte la postliceala înființată acolo, în aceeași curte și în corpul de casă unde locuise madam Berdan și unde am copilărit și eu atâția ani. Coincidență?

De când murise madam Berdan, casa a fost vândută și răsvândută la „n„ proprietari. A fost întâi depozit, apoi casă de rugăciuni, ca apoi să fie școală postliceală. De asemenea casa cu restul au suferit diverse modificări.

Acum nu mai știu ce mai poate fi. Casa Lubiței a fost cumpărată și ea de alți proprietari, după ce s-a descotorosit de toți chiriașii de atunci.

Dar nici noii proprietari, nu au fost prea mulțumiți, nici de preț și nici de casă. Cred ca din cauza că era toată din cărămidă, iar asta făcea ca iarna să fie frig. Vara în schimb...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În recunoastere.

 

 

Odată cu venirea serii, cina se desfășură normal în aceeași notă, de economie... Tata atacă conserva pusă deoparte de mama. Pe când mânca, văzând că eu sorbeam ceaiul fără altceva, decât o felie de pâine, îmi dădu restul de pește ce îi mai rămase.

 -I-a de aici. M-am săturat…

Îl luai, nu fără puțină jenă. Mama se prefăcu că nu a observat.

După care veni și inevitabil - culcarea.

Noaptea trecu foarte greu atunci. Nu mai puteam să dorm. Înspre dimineață ațipii și eu, iar când mama aprinse din nou lumina, care mă orbi pentru un moment, nu-mi credeam ochilor că se făcuse iar dimineață. Parcă nici nu mă culcasem.

Mai târziu la școală, toate se desfășurară aproape normal. Nu știu dacă la fel de normal ca acu cu mulți ani în urmă, când eram numai eu. Dar pentru ca era luni, trebuia ca învățătoarea să mă încalțe cu un nou 4. De data asta, că nu fusesem atent. Eram așa de adâncit în gânduri, că nici nu mai auzeam ce spunea învățătoarea, sau ceilalți colegi pe care îi asculta. Când mi s-a dat și mie cuvântul, mă prinse nepregătit:

- Grigoriule spune mai departe!

Normal că nici nu știam despre ce era vorba.

- Altă dată să fii mai atent…

Și nu se lăsă până nu mâzgâli ceva în catalog în dreptul meu. Nici nu știam la ce mi-l pusese. În recreație aveam să aflu când mi-l trecuse și pe graficul de pe perete cu notele proaste. Aveam o bulina roșie în dreptul meu. Eu spărsesem gheața. După mine aveau să mai urmeze și alții. Țuțu nu mă mai urmă. Profit și mă duc singur.

De cum intru mama mă atacă iar cu o avalanșă, de întrebări:

-Ai venit?... Te-a ascultat la ceva? Ai știut? ...Ți-a pus notă? Ce iar nu ai știut?...

Cred ca nici SRI-ul nu era mai bine informat decât mama. Oare de unde le știa ea chiar pe toate?

Dar mimica mea o făcea pe mama să afle deja unele răspunsuri la întrebările zilnice ale ei.

-A, deci te-a ascultat și iar nu ai știut? Așai?

-Da! zic eu stins, dar nu că nu am știut, ci pentru că nu am fost atent la oră.

-Păi altădată să fii mai atent, zice ea și își puse și ea parafa cu două palme peste fața mea.

-Ți-a pus 4, așai?

-Cred ...

 

-Cum adică, cred!

-Păi nu mi l-a trecut în carnet....

-Dezbrăcarea și la lecții. Mănânci când vine tact-tu.

-Și dacă el vine... iar diseară ...

-Nu avusem curaj să spun că o să vină iar beat.

- Ce? Se aprinse mama. Mai ai și nas să comentezi? Mișcă la lecții.

Mă apuc mai mult în silă iar de lecții. Acu era mai usor, că se repetau orele și eram la zi. Dar....

-Ce iar nu știi să le faci? Mă pândește mama, văzând că nu prea mă grăbeam să scriu.

-Ba da ....

-După ce termini de scris te controlez! Și apoi treci la citit că te ascult.

Vechile ei vorbe. De acu mă și plictiseau. O făceam mai mult ca să-i fac ei plăcere și nicidecum că eram așa de silitor. Încerc să mă concentrez iar la lecții. Dar ce, parcă puteam? După câteva rânduri citite, gândul, mă purta iar aiurea. Fapt constatat și de mama, care mă aduse iar în lumea reală, cu un prosop aplicat peste spinarea mea, pe când se plimba prin casă.

- Ce faci dormi? De aia zice pe drept învățătoarea că nu ești atent. Ce ai?

Încerc să-i fac pe plac mai departe. Cu greu, când mă ascultă reușesc să trec de „punctajul” ei. Totuși îmi dă cartea, dar nu înainte de a mai spune să o citesc încă o dată, că nu este mulțumită. Cu restul parcă merse mai bine.

 În sfârșit după vreo patru ore reușesc, spre satisfacția mamei, să termin cu învățatul. Văzând că nu are de gând să mă invite la masă, îmi fac de lucru să citesc și altceva.

-Lasă cartea aia, dacă ai terminat cu cele de școală. Treci și mă ajută! Adu apă, apoi șterge praful.

Mereu îmi dădea de treabă, numai ca să nu mă vadă că fac altceva, sau că eu stau și ea face treabă. Își aduce apoi aminte că nu mai are pâine și zahăr. Așa că tot pe mine căzu păcatul. Mă supun și mă reped la „Bucur” că era mai aproape.

-Vezi pâinea să fie proaspătă, că de nu îți dau cu ea în cap, îmi amintește ea la plecare. Pe când eram deja la poartă, „santinela” când aude începe să râdă în stilul ei caracteristic.

-Ha, ha, ha!

Ajung la „Bucur” și iau zahăr, dar pâinea nu era chiar pe placul mamei. O iau totuși, cam cu teamă.

     Alta mai proaspătă nu aveți? încerc eu, deși știam că la ora aia nu mai primea altă pâine. Nici nu am mai ascultat răspunsul vânzătorului. Ies și ajung acasă. „Santinela” iar la post.

 

 

 

 

-Să nu-mi spui că e și caldă, zice în zeflemea madam Berdan.

-Cum să nu, acu a scos-o din cuptor, zic eu ironic.

-Da? zice ea râzând iar.

Eu scot zahărul din sacoșă și îl dau ei în brațe. Apoi o iau în viteză și fără să vadă ea, scot pâinea și o pun în sacoșa nostră de pâine. După ce mă schimb, mă pun în pat. Mă uit la ceas și văd că ar fi ora ca să vie tata. Se face 4.30, se face 5, tata să mai vie, pace!

 -Pesemne că iar s-a oprit la „Meluță” zice mama.

Se face 5,30. Se face 6...pe mama nu o mai răbdă. Parcă stătea pe ghimpi. Până la urmă își calcă pe inimă și mă trimite înaintea lui la „Meluță”.

-Și dacă nu este acolo? întreb eu crezând că scap.

-Vii întins acasă!

Mă duc la „Meluță” și o singură uitătură pe geam mă convinse că prezicerile mamei se confirmară. Tata era la o masă cu câțiva prieteni și nu dădea semne că s-ar grăbi spre casă. Cum deschid ușa, privirea lui fu atrasă de a mea. Îl văd că se schimbă la față.

-Ce, iar te-a trimis mă-ta?

        Nu știa unde ești și de ce întârzii, zic eu încercând să atenuiez momentul vizitei, care nu fusese prea pe plac tatei. Tata profita de prezenta mea, în a mă prezenta prietenilor de masa. Mă fac și eu că sunt încântat, dând mâna cu ei. Unul ca să mă necăjească zice:

-Ce mă, ai venit după tac-tu... ce credeai că l-ai pierdut iar?...

O privire aspră a tatei asupra celui în cauză, îl făcu pe acesta să-i înghețe veselia pe buze.

-Ce mă? zice altul, astă-i nu-i tac-tu. E un țigan, nu vezi ce negru e?

-Ba nu-i țigan, zic eu.

Făceau aluzie la faptul că tata fiind cam brunet și mai ales înegrit de soarele bălților, arăta cam tuciuriu la față. Și în special, mâinile și picioarele până la brâu. În rest era cât se poate de alb.

Dar soarele, din anii trecuți, își spuse cuvântul. Câte „băi de soare” nu făcuse tata la viața lui. Chiar dacă era un pic mai tuciuriu, asta nu schimba datele problemei.

Afirmația mea îl făcu pe tata să–i mai coboare asprimea de pe față și chiar să i se schimbe fața într-un zâmbet. Ba mai mult se duse la vânzător și îmi comandă și mie un sirop.

-De care vrei? mă întrebă el de la tejghea, destul de tare.

-De care o fi, zic eu.

Revine cu un pahar cu sirop, în care nea „Meluță” avusese grijă ca să mi-l stropească din belșug cu sifon. Și așa „măsura” lui de sirop era și mică și nici nu o umpluse bine. O ținea înclinată ca să vadă lumea că e la semn. Așa făcea și cu celelalte băuturi și mai ales cu ele.

 

Pe lângă suc, tata îmi mai luase și o pralină. Un sortiment de prăjitură, care acu pe vremea mea a dispărut cu desăvârșire. Avea gust de fondantă, în formă de baton, numai că era îmbrăcată în ciocolată. Costa 65 de bani. Mai târziu, se scumpise, până să dispară, la 1,25 apoi 2,50.

- Și zi așa, spune în treacăt tata, i s-a făcut mă-tei dor de mine...

Îmi sorbi siropul alternând cu mâncatul pralinei. Când termin se hotărăște și tata să se ridice, spre nemulțumirea mușteriilor. Ajungem la ușă și văd cu surprindere că tata nici nu se cunoștea că băuse. Sau poate nu băuse destul, sau...

Când ajungem acasă, pentru că „santinela” era tot la post, tata o întâmpină cu un:

- Ce faci hoașcă bătrână?

Bineînțeles că nu-i fu pe plac doamnei Berdan, asa că discuția căpătă amploare.

Începu să comenteze:

           -Ei ce să fac și eu? Nu așa de bine ca tine! Hă, hă, hă… De ai ajunge și tu la fel ca mine și mai vorbim noi…

-De unde știi tu că eu fac bine?

Noroc de mama, care era în așteptarea noastră, deschise ușa și îl chemă pe tata înăuntru. Dar nici când ajunse tata la ușă, nu se abținu și tot îi mai scăpă:

- Holero!

La care Berdan începu iar cu comentariile. Dar cine mai stătea să le asculte. Tata deja era în casă.

După ce tata intră înăuntru, se dezlănțui uraganul în casă.

-Păi bine măi femeie, ai început să trimiți după mine la bodegă. Să vadă lumea că mă ții sub papuc...

Eu o șterg de lângă ei cu inima cât un purice.

         Știam că era începutul scandalului. Începuse inevitabilul și nu știam cum o să se sfârșească.

-Te aștept de atâtea ore cu masa întinsă...Crezi că eu stau toată ziua cu masa întinsă, zice ea iar în chip de scuză...

Dar tata nu era ușor de înduplecat și mai ales când o mai lua și pe la ureche. Se îndreptă către mama, cu gândul să-i atribuie niște corecții. Dar mama mai încerca o ultima replică la disperare:

-Nici Bebi nu a mâncat, că te-a așteptat pe tine...

Poate în alte circumstanțe, tata, nu ar fi cedat așa de ușor. Numai că la auzul veștii, se potoli ca prin farmec și, se duse întins la masă, unde îl aștepta mâncarea, reîncălzită pentru a nu știu câta oară. Îl urmai și eu tăcut și curios să văd ce are să se mai întâm-ple. Numai că nu se mai întâmplă nimic. Masa decurse în liniște. Poate chiar prea în liniște, după părerea mea.

 

 

 Eu cum mâncasem pralina și băusem sucul, nu prea mai aveam acu chef de mâncare.

Așa că am frunzărit. La felul doi, pentru ca era găluște de gris în sos de roșii cu ro-șii, am mâncat mai cu convingere. Era una din preferatele mele. Și acu o mai fac. Nu știu dacă faptul că nu mâncasem, îl liniștise pe tata. După ce termină se ridică și, fără să mai spună nimic se duse în odaia lui și se culcă.

Văzui că și mama răsuflă ușurată. După ce strânse masa se apucă să spele vasele.

După ce termină se puse și ea în pat lângă mine, chipurile să se odihnească. La scurt timp adormi. Motiv și prilej, ca și eu să-mi continui lectura din afara școlii. Nu-mai că nici aceasta lectură a cărții mele preferate, nu îmi capta pe deplin atenția. Dar vorbele mamei tăioase, mă trezi iar. Era pe înserat. Oare când adormisem? Mama iar se puse să pregătească cina. Tata încă nu se sculase, dar nici mama nu avea curaj să-l scoale.

-S-o scula el...zice ea. Ci, crede că mă rog de el ? Nu are decât să doarmă până mâine, că eu nu mă supăr.

Numai că de data asta dorința ei nu se împlini. Pe când eram pe la sfârșit cu masa, se trezi și tata și ne vizită. Îmi aruncă mie un zâmbet, iar mamei o privire acră. Cred că mai ținea minte de ce se întâmplase cu ore în urmă. Dar nu spuse nimic. Pe când mânca și el, citea nelipsitul ziar.

După ce termină se apucă să citească o carte pe care o începuse cu câteva zile în urmă. Asta era în general îndeletnicirea lui înainte de culcare. Citea până considera că I se face somn. De multe ori îl apuca și 2 noaptea citind la el în cameră, spre disperarea mamei, că îi consuma curent.

Acu nu se mai auzea nici musca. Eu încerc să dau drumul la radio. Văzând că nu primesc nici o împotrivire, prind curaj și caut un post. Până la urmă mă hotărăsc și aud iar un teatru care era început. Îl mai auzisem. Se numea: „Omul care a văzut moartea”. în interpretarea lui Radu Beligan. După ce se termină teatrul, închise și tata cartea. Ne pregătirăm de culcare. Dacă la început nici somnul nu voia să se prindă de mine, acu mă lăsai liniștit sub vraja lui. Până la urmă, încet, încet, adormii fără vise.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mici surprize

 

 

Dimineața ce a urmat, s-a desfășurat cu aceeași monotonie, ca multe altele precedente. Și ca monotonia ei să nu fie una normală, avu grijă mama să o alimenteze din belșug și cu câte ceva nou. De pildă câteva înjurături la adresa mea, ce se finalizaseră și cu câteva „dupace” și palme date la întâmplare. Și asta întâi că trăgeam de timp ca să mă scol. Apoi urmată de o încetinire a activității mele de a mă îmbrăca și culminândcu ieșitul pe ușă. Era un miracol dacă reușeam să ies din casă dimineața, nebătut. Mereu găsea mama câte ceva neînregulă. Se lega de orice:

-Nu vezi cum te-ai îmbrăcat? Vezi cum mănânci că te murdărești, sau: mâinile le-ai spălat? sau: ai făcut geanta? sau: pantofii i-ai făcut? Cum te duci așa la școală cu pantofii sau ghetele murdare? Și după ce îmi mai dădea și cu câte un pantof în cap, tot eu le lustruiam. De multe ori, drept pedeapsă, mă punea să-i fac și pantofii tatei. Și ferească Dumnezeu să nu-i fi făcut cum trebuia. Că ăla eram! Dar nici dacă toate ieșeau bine până la urmă, tot nu se lăsa și îmi mai croia și câte una drept despărțire, zicea ea, ca să îmi intre bine în cap. Plec, mai bine zis scap cu fuga către poartă. Din păcate, cum învățam atunci numai dimineața „santinela” nu se sculase nici ea. Așa că tot drumul îl făcui în liniște. Liniște? Vorba vine.

Școala pentru mine avea să fie continuarea episoadelor de bătaie de acasă. Dacă mama o mai făcea la început cu mâna, și mai târziu cu nuiaua – „Sf. Neculae”, cum îl numea ei, sau cureaua tatei, ce lăsa urme adânci pe trupul meu, nu același lucru aș putea spune și despre bătaia de la școală. Aici se făcea în mod „organizat”. Nu cred că trecea vreo zi, ca un elev să scape nepedepsit. Pe care îl prindea sau cădea în „oval”. Adică abatere. Asta așa pentru cei care nu au făcut armata. Îi administra tovarășa câteva linii specifice de ale ei, cu toată forța de care era ea în stare, că toată ziua numai putea ține nici tocu sau creionul în mână, sau nu mai puteai nici să stai pe scaun. Și asta depindea de locul pedepsit…

Pe unii îi mai croia și la fund. Și o făcea de față cu toată clasa, fără jenă.

 Și nu avea nimeni curajul, să comenteze, sau să le facă „o poză” ca în ziua de azi, cum fac elevii acu.

 Și cum mâna te durea, literele „plângeau” și ele pe hârtie, cea ce făcea ca și pentru asta să mai administreze încă o duzină de alte „linii” la palmă sau alte lovituri pe unde se nimerea, dacă nu era „înarmată”.

Unii mai făceau și pe ei de usturime. Alții și-o lua că întorceau capul la vecin, sau vorbeau, sau câte și mai câte. Când, sătulă câteodată, de a ne mai bate, dădea comanda:

 

Mâinile la spate și nici musca să nu să se mai audă.

Și nu se mai auzea! Odată fiind geamul deschis, chiar intră o muscă mare albastră bâzâind. Mulți se amuzară. A zâmbit până la urma și tovarășa.

Dar musca, după ce dădu câteva rotocoale prin clasă, simții și ea parcă primejdia, o luă la sănătoasa pe unde intrase. Dar liniștea nu ținea mult. Asta o oră, sau cel puțin două, până când o lua iar de la început. Așa că bucuria mea de a scăpa de bătăile mamei, cât timp eram la școală, era să fie spulberată. Ce e drept că nu mâncam bătaie în fiecare zi. Aici ne bătea cu rândul. Organizat. Ca la moară. Și asta nu era numai la clasa noastră. Mai erau și alte clase „renumite” în aplicarea corecțiilor corporale. Credcă se făcea o întrecere între tovarășe, care să fiemai aprige, susținute și de director.

Câteodată ieșea și directorul într-o recreație, să vadă cum ne comportăm. Ținea un băț în mâneca de la haină și trecea pe lângă un grup mai petrecăreț. Când ajungea la cel cu pricina, scotea „bagheta magică” și ne croia la întâmplare pe toată lumea din grup, indiferent dacă erai vinovat sau nu. Cei care se simțeau cu musca pe căciulă, o tuleau, rămânând să îndure cei nevinovați. La acțiunile directorului se mai alătura și câte o învățătoare mai drăcoasă, dând și ea în stânga și în dreapta. Așa că nici în recreație nu scăpai nebătut. Cei care mai aveau curaj să iasă și să stea pe hol, erau niște ținte sigure. Era mai bine pentru cei care rămâneau în clasă. Cred ca 5, 15 sau 20 de minute, cât ținea recreația, erau de vis. Asta dacă reușeai să nu mai pleci jos și pentru tine.

Dar nici la toaletă la băieți, nu scăpai nebătut. Aici intervenea femeia de servici cu coada de mătură sau „teul”. Așa că....cel mai bine era să fii invizibil. Cred că asta erao moștenire de familie. O tradiție. Se zice că „bătaia e ruptă din „Rai”, dar parcă prea mult semăna cu „Iadul”. Ce era mai frumos, că fetele nu erau pe listă. Oare ele erau chiar cele mai cuminți în acea vreme? Nu știu cum ajunseseră învățătoarele la această concluzie? Dar nu! Aveam să asist într-o zi la o altă scenă de bătaie, pe care o primise și o fată - Trif Nicuța!

Adevărul că pentru „a ne cuminți” cum spunea învățătoarea, ne punea cu câte o fată în bancă. Și această „pedeapsă” depindea de durata reabilitării.

Când credea tovarășa că e timpul, te mai muta. Era ca o corecție pentru noi și o rușine totodată, de a fi în bancă cu o fată.

Dar cum numărul băieților erau aproape egal cu cel al fetelor, nu văd motivația. Dar asta era vorba ei. Puțini erau câte doi băieți în bancă. Și ăștia erau cei mai buni din clasă. Premianții! Bine, că erau și grupuri izolate și de câte două fete. Dar tot numai crema. Noi pedestrimea ...ca în armată. Câte doi încolonați… „în copaci”.

Stăteam și mă gândeam adesea cât de asemănătoare sunt unele evenimente, chiar dacă au avut loc la intervale de timp diferite.

 

 Eu am fost „obraznic”, în opinia tovarășei, încă de la început. Așa că m-a pus în bancă cu o fată - cu Any! Adică cu Boroda. Cu Any, am împărțit și bucuri și necazuri și bătăi, mai mult eu. Pe ea nu-mi amintesc să o fi bătut-o. În schimb avea „o grijă” permanentă de mine. Multe din bătăile mele, erau și din cauza ei. Asta că mă pâra. După care, vedeam că îi părea rău. Nici în recreație când încercam și eu să mai „zburd” câte o țâră, aveam și atunci înterdicție din partea colegii-Any. Înarmată și ea cu o linie, făcea ordine printre băieți mai „săritori”. Avea dezlegare de la tovarășa.

Eu din clasa a III-a, până când am terminat clasa a IV-a, am stat cu Any a mea. Cred că zicea tovarășei că sunt obraznic, numai ca să stau cu ea în bancă. Acum când mă vedeam iar în postura de atunci, parcă mă întreb: „Oare cum am putut suporta atâta teroare? Teroare la școală, teroare pe stradă, teroare acasă”… Da și pe stradă. Să nu credeți că dacă eram pe drum spre casă sau la școală, scăpam nepedepsit. Nuuu! Da de unde? mai ales când lipsea Țuțu și veneam singur.

Aveam niște „colegi” foarte „prietenoși”. Le făcea o deosebită plăcere să se ia permanent de mine și să mă sâcâie sau să mă bruscheze cu diferite scene. Ori mă mâzgăleau cu creta pe haină în spate, și apoi fugeau. Ori îmi puneau piedică, ori veneau în fugă și îmi luau șapca din cap și o aruncau de la unul la altul, sau pe jos în câte o baltă când ploua... Iar asta făcea ca să continue bătaia mea și acasă, când mama mă vedea în ce hal veneam. Mai erau și alții mult mai agresivi și pentru că ripostele mele erauslabe, nu-i făcea să renunțe așa de usor. La vederea lor inima mi se făcea cât un purice de frică. Căteodată dacă aveam timp, mai fugeam.

Alteori mai apelam la mila trecătorilor. Dar dura până schimbam direcția de mers. Așa că veneam acasă și bătut de alții. Și în special de cei, din mahalaua noastră. Erau mulți încrezuți. Unu din ei fiind și Ionuț. Copilul unui vecin de pe strada noastră ce stătea la nr 1.

 Probabil că voiau să-și scoată pârleala cu mine pentru alții. Aveau drăgan la mine. Dar nu, nu eram singurul.

Că apoi și tata s-a supărat pe mine, văzând câtă bătaie luam. De aceia mă învăța diferite trucuri, pe care, în rușinea mea nu le aplicam.

 De multe ori ieșea înaintea mea cu cureaua ascunsă în buzunar. Să fi încercat atunci unul să-mi taie calea că ăla era! Dar din păcate, atunci nu se mai atingea nimeni de mine. Cred că știau.

Când m-am mai ridicat și eu cât de cât, și cum tata mă învățase printre altele, „arma secretă” - răsucitul mâinii la spate, am început să o aplic și eu, chiar dacă la început mai timid. Dar până la urmă a mers. Mai erau și colegi care mă apărau, sau încercau să mă apere. Am fost o vreme campion. Acum impuneam și eu puțin respect, dar fără să mă folosesc decât la apărare, sau când mai încercam să apăr și eu pe alții. Și a mers o vreme...Chiar și acu când îmi amintesc de toate astea, parcă ar fi desprinse dintr-un film, un film de coșmar. Dar nu renunțasem nici la lifturile mele.

 

Mă duceam după fiecare ieșire de la școală. Uneori când ne vedeau cei din bloc și știind că nu făcem parte din efectivul lor, ne fugăreau. Acu mai era și asta o problemă. Trebuia să pândim și cât de liniștit era holul. De multe ori așteptând liftul și fiind ocupat, la ieșire ne mai întâmpina și câte o babă nervoasă, care își descărca oful pe mine sau pe noi. Adică și pe Țuțu. Numai că pe mine cădea cel mai des oful lor și greu scăpam nescărmănat.

Țuțu cum îi vedeau o și zbughea ca din pușcă. Avea ceva viteză. Cred că la acest capitol stătea cel mai bine. Vorba aia: „fuga e rușinoasă dar e sănătoasă”. Sănătoasă pentru el și rușinoasă pentru mine. La astea se mai adăugau și prostiile pe care le făcea pe stradă printre trecători și beleaua, bineînțeles cădea tot pe mine. Iar el era sfântul. Usturoi nu mâncase, gura nu-i mirosea. Aveam să îndur multe și din cauza lui o vreme, până când am dat și eu „armata jos din pod”. Am apelat și în cazul lui, fără restricție la arma mea secretă. Ceea ce nu ia convenit de loc. Dar era singura soluție să-l mai temperez de mulțimea belelelor pe care mi le făcea și pentru care pățeam, sau eram să pățesc destule din cauza lui.

Dar de Țuțu tot nu am scăpat, în ciuda protestelor mă-si sau a părinților mei. Era veșnic „umbra mea”.

 În altă zi ne hotărâm să mai dăm și câte o raită și pe locul noilor construcții care se ridicau în spatele Palatului Telefoanelor de astăzi. Acel colț era împrejmuit de un gard din carton întărit cu șipci. Acest gard se întindea de jur-împrejur, închizând fața străzii Brăilei și continuând cu str. Partizanilor până departe. Când traversăm Partizanilor, căutăm o spărtură în gard, ca să trecem dincolo. După ce mergem, cale de 50 de metri, dăm în sfârșit de o spărtură în gard.

Cum Țuțu își dădea tot interesul de a face cât mai lung posibil, itinerarul nostru către casă, îmi propune să facem și acolo o vizită. După ce trecem de gard, nu departe de locul în care intrasem și noi, era o construcție ce folosise drept WC, la cel care avusese aici casă și pe care statul o demolase. Totodată acel loc folosea și pentru mun-citorii aflați în zonă, ca mijloc de refugiu și reculegere. Se lucra intens. Excavatoare, buldozere pe șenile, măturau în lung și în lat toată porțiunea din zonă. Pe ici colo, se mai ghiceau străzile acoperite parțial de moluz în urma demolărilor. Ici colo mai stăteau în picioare, drept mărturie, câte un perete rebel. Când dăm să ne apropiem de acel w.c, terenul din zonă era „minat” de mici movilițe, urât mirositoare, pe care roiau muște de toate mărimile și culorile. Cum iarba era și foarte înaltă, era foarte ușor „ să te accidentezi”, dând din greșeală peste o astfel de „mină”.

Dacă intrai noaptea aici, era imposibil să nu dai peste o asemenea „mina”. Noi încercam să ocolim acel w.c. Țuțu, mergea înaintea mea.

Când ajunge la colțul construcției, se oprește și dându-se înapoi, vesel nevoie mare, îmi face semn ca să mă opresc, în timp ce el era pe burtă de râs.

 

Eu îl întreb ce are.

El îmi face semne să mă uit și eu, dându-se la o parte. Când ajung și eu la colțul clădirii, ce să văd? Două fete, cred cam de vârsta noastră, stăteau jos și irigau iarba. Una era cu spatele la mine, iar a doua tocmai se aplecase iar jos. Dar apariția mea o făcu să se ridice iar in picioare, stând nehotărâtă cu chiloții în vine, uitându-se la mine și comentă.

Probabil că la vederea lui Tuțu, aceasta era tot jos, dar apoi încercase să se pună la loc. Eu rușinat, mă retrag înapoi după construcție, în timp ce Țuțu era tot pe burtă. Din când în când se mai uita la ele pe furiș, râzând pe înfundate. Eu nu m-am mai uitat. Într-un final fetele își termină treaba, ridicându-se și apărură în câmpul nostru vizual. Una din ele, care era mai plinuță pentru vârsta ei se întoarce cu fața la noi și zice:

- Să vă fie rușine măi băieți!

După care și-au văzut de treabă dispărând din raza noastră vizuală.

Țuțu când aude, iar îl apucă veselia. Era să fie pentru prima dată, când aveam să văd și eu fetele pe vine în astfel de ipostaze. După aia am învestigat zona ca să vedem și noi cum se făceau fundațiile noilor blocuri. Era un câmp de sonete și foreze. Printre ele patrulau diverse camioane, buldozere, excavatoare sau compactoare. Pe unele din ele, aveam să fac și eu practică peste mulți ani, în zona Turnului de Televiziune, când eram la liceu.

În altă zi, aveam să revăd aceeași scenă la Lorica. Fata Linei, respectiv nepoata doamnei Berdan.

Cum eu, se nimerise să fiu în w.c, Lorica nu a mai așteptat ca eu să ies afară. Și atunci s-a refugiat în spatele bucătăriei de vară, irigând și ea iarba. Eu ies și în timp ce încercam să închid ușa, o văd stând pe vine în iarba înaltă. După care se ridică, lăsându-se admirată, în timp ce încerca să-și tragă chiloții cât mai încet. Și asta când eu tot încercam să închid ușa, care parcă intenționat nu se lăsa închisă, eu fiind cu ochii la ea.

Când mă vede se face că mă ceartă, spunând că de ce mă uitam la ea. Avea cred cam 18 ani pe atunci, în timp ce eu vreo 12. Dar nici ea nu dădea semne că se grăbește să se îmbrace, exagerând cât mai mult acest lucru.

Dacă la cele două fetițe nu văzusem mare lucru, aici aveam să văd mai multe. După ce termină intră în bucătărie. Eupe când mă îndreptam către ușa noastră, mai întorc odată capul către ea. Așa că mai apuc să văd că în graba ei, își prinse cu chiloții, rochița la spate, și aia destul de scurtă, admirându-i și chiloții tetra albi. Probabil ca măsa - Lina, a observat asta și a atenționat-o, că făceau haz amândouă. Când intru în casă mama care era spionul de după perdea, a auzit discuția mea cu Lorica, dar unghiul de vizare nu-i permitea să vadă prea mult. Așa că mă chestionă.

Am recunoscut că am surprins-o pe Lorica pe când era pe vine în spatele bucătăriei. Mama s-a prins, dar nu mi-a spus nimic.

 

Nu știu dacă ia mai spus și tatei când a venit acasă, că nu mi-a mai spus nimeni nimic. Aveam să o mai văd pe Lorica mai târziu, pe când aveam vreo 14 ani, numai în chiloți umblând prin casă. Asta că era vară și afară era noapte. Mă trimise mama să umplu cana mică la canal.

Cum drumul meu trecea prin fața ușii lor, ușa fiind deschisă și acoperită numai cu un tifon pentru țânțari, iar lumina fiind aprinsă în sală, vedeam coane Fănică ca la spectacol...Cum mă uitam eu, cineva dă să iasă afară, iar eu mă făcui că vin de la canal. După aia cred că s-au prins, că au închis ușa. Așa că spectacolul meu luase sfârșit. Când ajung în casă mă ia iar mama la întrebări. Bineînțeles că nu pomenii nimic de asta.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Achitarea datoriei

 

 

 

„Un iepuraș se ivește de după o tufă cu flori. În mare parte erau rosii. Era cald. Vântul adia din când în când, zburlindu-mi câteva șuvițe de păr. La câțiva pași mai încolo pășteau niște căprioare. Mai la vale se zărea o pădure din care răzbătea până la mine zeci de cântece, ale unor păsări ce nu le știam rostul. Stăteam jos pe iarba înaltă presărată ici colo cu câteva flori multicolore. Nici eu nu știam cum ajunsesem acolo. Un iepure mare și alb cu ochii roșii răsării ca din pământ.

După ce mă privi, preț de câteva minute, își întoarse brusc capul și țopăind întrerupt, mai întâi agale, ca într-un final să alerge în salturi tot mai mari și mai rapide, până se pierdu în depărtare. Mă uit după cele două căprioare. Mai erau încă, păscând liniștite pe pajiștea din fața mea. Încerc să mă scol să-mi dau seama unde eram. La mișcarea mea bruscă, cele două căprioare, își întoarseră și ele brusc capul așteptând, următoarea mea mișcare. De teamă să nu le sperii și pe ele, stătui încremenit câteva minute.

Ele, după ce mă studiară îndeajuns, se hotârâră să lase capul jos, continuându-și masa. Mă uit prin împrejurimi. Un arici alerga mai încolo. Mă uitam la el curios, cum o făptură atât de mică și cu pretenții mici la felul lui de a fi, putea să o facă. Dând și el cu ochii de mine se opri nehotărât, adulmecând aerul cu năsucul lui mic și negru. Îl lăsai să-și vadă de drum. Parcă ghicindu-mi gândurile acesta se apropie de mine și se opri drept în fața mea. Mă uitam la el mirat. Ne uitam preț de câteva minute unul la altul, fixându-ne din priviri. Acesta se ridică încet pe picioarele dindărăt și îl auzii rostind:

- Nu ai văzut papucii mei?

Mă uit speriat la el, și văd, că pe labele din spate, avea ceva ce se putea numi „papuci”.

-    Cum știi să vorbești ca noi? zic eu mirat și totodată și surprins.

Da ce voi vă credeți așa de deștepți? Sigur că da! Noi înțelegem tot ce vorbiți și ce faceți și ce vreți să faceți. Faceți numai rele, concise în final ariciul.

-Nu n-am văzut! îi spun eu în loc de alt răspuns.

-Păi sigur, mă și miram eu să-i fi văzut, zice îmbufnat ariciul.

Nu știu de ce, dar parcă vorbele ariciului erau parcă altfel. Parcă prea aduceau cu o voce de mult uitată.

Ariciul supărat că nu îi văzusem papucii își luă picioarele la spinare ducându-se în treaba lui bombănind, având în picioare doar un singur papuc.

 

 Mă uit prin jur și văd un trunchi de copac tăiat proaspăt de cineva, cam la o mica distanța de de sol. Mă pun pe el în chip de scaun. Dar nici nu mă așez bine când își făcu apariția, aș zice de nicăieri, o cumătră vulpe. La un moment dat, vulpea se apropie de mine - o vulpe roșcată. Dar cred că după părerea mea putea aduce și cu un câine mai închis la culoare. Sau poate așa o consideram eu.

Tu ce ai mai pierdut? întreb eu așa într-o doară, zicându-mi în sinea mea: „nu cred că și ea știe să vorbească”. Dar nu mică mi-a fost mirarea când și vulpea apropiindu-se de mine, mă trage de pantaloni, spunând și ea: Ce te-ai pus iar jos, scoală că acu se întunecă și ne apucă noaptea.

Noaptea!... Întunecată!... De ce să mă scol? Întreb eu fără să știu ce zic.

Dar ea mă apucă serios de picioare și reuși să mă dea jos de pe trunchi, direct pe iarbă.

Șocul loviturii cu solul, reuși să mă aducă iar la realitate, smulgându-mă din acea realitate virtuală și plăcută, ce mă încântase în micul meu vis. Când deschisei ochii în sfârșit, o văzui iar pe mama care, acu încerca să mă prindă de mână și să mă ridice de lângă marginea patului, unde ea mă trântise jos. Cu părere de rău, reușesc să mă ridic până la urmă, uitându-mă la mama total nesatisfăcut, că îmi întrerupse frumusețe de vis.

-Ce ai? mă întreabă mama.

-Visam așa de frumos, iar tu m-ai sculat … zic eu îmbufnat.

-Am găsit papucii, erau sub pat la mine, zice triumfător tata.

-A deci tu erai ariciul? Și mama era deci vulpea! Dar cine era iepurele ăla marealb?

-Ce iepure? Încă mai dormi? E ora 18, cât mai dormi? Parcă voiai să mergi la bunică-ta.

-Da merg! zic eu trezindu-mă brusc la realitate. O realitate crudă. Deodată îmi trec prin minte toate detaliile și iar mă înăsprii la față.

-Ce ai? repetă mama, uitându-se curios la mine. Du-te și dă-ți cu apă pe ochi, ca să te trezești mai bine.

Mă duc în sală și îi urmez sfatul, crezând că încă mai visez. Și cu atâta râvnă, încât și mama se sperie de sârguința mea.

-Gata ajunge că consumi toată apa!...Ia prosopul și te șterge și îmbrăcarea!

 Constat că nici apa din belșug, nu reușise să mă schimbe prea mult.

Acu eramsigur că eram în realitatea mea. Că nu mai visam. Că se terminase visul. Dar faptul ca mergeam la nana şi bunica, eram totuși în gândul meu împăcat. Și asta, mai făcu să-mi ridice buna dispoziție. Tata se termină repede de gătit. Se ferchezuise și se rase, dându-se cu colonie, de parcă se ducea la împețit. Se apropie de mine și mă dădu și pe mine cu câțiva stropi de colonie „Carmen”. Eu nu o puteam suferi.

 

 

-Lasă, nu te mai ferchezui atâta, că nu te însori! zice mama către tata.

-De unde știi tu… ?

-Așa… știu!...

După ce mă terminai și eu, ieșirăm pe ușă. Tata se opri în prag și încuie sârguincios, de două ori ușa cu cheia. „Santinela” de Berdan stătea iar pe bancă, locul ei știut și ne privea.

-Lasă nu o mai încuia atâta că nu ai o comoară și ți-e frică că vin hoții să ți-o ia!

-De unde știi mata, poate am…

-Da ai! Hă, hă,… hă! … Chiria când mi-o dai? zice mai departe madam Berdan, râzând în felul ei caracteristic. După care continuă:

-Da unde ați plecat așa gătiți și cu grabă, de parcă va duceti la nuntă… Observase și madam Berdan ceva schimbat la tata și la noi.

Adevărul e ca tata și mama când se ducea în oraș sau prin vizite, de lucru - obișnuiau să pună pe ei tot ce aveau mai bun. Singurul costum al tatei și rochia mai bună a mamei.

Lina, fiică-sa, auzind din casă discuția, își ițește și ea capul pe ușă intervenind:

-Da lasă oamenii! Ce treabă ai tu?...Unde se duc!?!...

-Mă duc la nunta ta, răspunse tata, neputând să se abțină.

-Ei ai văzut? Ăștia nu sunt oameni de a discuta cu ei ... zice Lina mai departe, trântind ușa.

Mama nu comentă, nici când trecu pe lângă ea, lăsând capul în pământ, fără să o învrednicească nici măcar cu o privire. Când ieșirăm pe poartă nici pe mama nu o răbdă:

-La nunta de pe lumea ailaltă… cotoroanțo!…

Tata zâmbi când auzi remarca ei. Numai eu nu zâmbeam. Nici nu prea aveam motive să o fac. Îmi văzui mai departe de drum, poate chiar prea repede după opinia lor.

-Ei ce te grăbești așa? aud în spatele meu reproșul mamei. Încetinesc pașii lăsându-i să mă ajungă din urmă.

Apoi merg alături de ei distrat şi cu gândul aiurea.

-De ce l-ai sculat pe Bebeluș al nostru din somn? Zice tata emoționat, privindu-mă cu interes.

-Da să știi că visam așa de frumos… Se făcea…

-Păi du-te acasă și continuă-ți visul, spune mama.

-Da știu… acu când mi-ați speriat visul...

Restul drumului îl străbătui în tăcere, trăgând cu urechea din când în când la discuțiile lor.

Într-un final ajungem la stația de tramvai de pe Tecuci. Chiar atunci se întâmplă să vină și tramvaiul. Așa că, fără prea multă vorbă, ne urcarăm repede în el. Mama îmi dădu iar bani.

 

Știam că asta era misiunea mea, să scot bilete. Așa că mă conformai. De data asta, mama îmi dăduse bani fix. Așa că nu a mai trebuit să-i cer și restul taxatoarei. Luarăm loc fiecare pe câte un scaun gol. Că erau din belșug. Nu prea se circula pe acea rută la ora aceea. După douăzeci de minute, tranc, tranc, ajungem la capăt. După ce ne dăm jos, mama vine cu propunerea ca mai întăi să mergem la mam”maica, cum îi zicea ea și soru-sa, tanti Lili. Tata acceptă, dar nu fără să întrebe:

-Dar la Maria nu mergem?

-Mergem și la ea, când ne întoarcem.

Așa că în loc să o luăm la dreapta pe lângă cele două școli, pe Alba Iulia, o luarăm drept strada înainte, Sterian Ignat - azi Gladiolelor. La capătul străzii se vedea încă de departe teiul de lângă gardul lor, ce predomina înălțimile din cartier. Era singurul și cel mai mare și frumos tei. Câțiva plopi, schilozi și amărâți, de pe partea opusă a străzii, încercau și ei să țină pasul cu el, dar fără folos.

Când venea sezonul, când acesta înflorea, de la o sută de metri te îmbăta mireasma lui. Parcă și acu simt acea mireasmă de tei, în desele mele vacanțe când stăteam la ele vara. Mă îmbăta mirosul acela. Atunci își mai făceau oamenii drum că să schilodească teiul rupândule crengile de jos, pentru a culege flori de tei. Iar asta nu îi era de loc pe plac mătușii și implicit bunicii.

De multe ori ieșea la gard și certau pe cei care rupeau flori, agitând și bastonul la ei. Mulți nu-i dădea importanță, sau reveneau după un timp, când ea pleca. De multe ori tanti Lili, că voia și ea flori, îi mai lăsa și făceau blat cu cel ce culegea, dându-i și ei flori, din recolta celui în cauză.

Apoi tanti Lili punea pe ziar florile la uscat în camera ei, umplând camera și casa de mireasma florilor. Pe atunci locuiau în camera din față. Iar ziarele cu flori de tei le ducea în camera de la stradă.

După căteva minute, ajungem și noi la poarta lor.

Chiar în capătul străzii la nr.10, unde se bifurca altă stradă la fel de bine cunoscută - Călugăreni.

Ne deschise poarta chiar mătușa, care se învioră la vederea noastră. Zâmbind cu gura până la urechi și continuă, pe același ton vesel:

-Ați venit și voi la noi? V-ați îndurat?

-Da! zice mama sec, fără prea mare chef de vorbă.

Tata se uită și el la ea, un pic cam vesel, dar prefăcut. Dar acest gest nu trecu neobservat de mama, care se uită urât la tata. Dar tata se făcu că nici nu observă gestul mamei. Intrăm în casă.

Pe pat ne Întâmpină bunica, Adică mam-mare, așa cum îi plăcea ei să-i zicem și mai ales eu!

Vai ați venit? zice și ea încercând cu oarecare greutate să se ridice în șezut.

 

Ce vreți? Avea pe atunci, dacă eu eram în clasa a 4-a, cam 78 de ani. Își așeză ochelarii pe nas, ca să ne vadă mai bine. După care i se adresă direct mamei:

-Ai adus banii?...

Această întrebare reuși să smulgă câteva hohote de râs din partea mătuși Lili, ceea ce ne molipsiră pe toți.

-Auzi! zice ea în continuare râzând cu poftă, „Ai adus banii?” o imită iar. Cred că toată săptămâna nu a putut să doarmă de grija asta, completă ea mai departe.

-Păi da! Voi știți numai să râdeți. Ce mai știți altceva, spuse mam-mare supărată.

-Tu ce știi? zice bunica, adresându-se fiică-si.

-Tu dacă nu muncești, nu știi cum se păstrează banii…

Această remarcă avu darul ca să-i mai domolească râsul de pe fața mătușii, care pieri ca prin farmec. Nu prea îi făcea plăcere aluzia bunicii. Cum ea nu muncea nică ieri, bunica din pensia ei amărâtă, de 400 de lei, trebuia să o întrețină și pe ea. Chiar dacă ea mai câștiga clandestin câte ceva de la clientele ei, asta nu se punea la socoteală. Ea toți banii și-i strângea.

-Ei, cum? Muncesc și eu… Toată ziua lucrez…

-Da lucrezi… Si unde-s banii? Îmi dai mie vreun ban?

Ca să treacă peste obstacol, tanti Lili, ni se adresă, asta așa mai mult ca să schimbe vorba:

-Cu ce să vă servesc? Am dulceață de căpșuni și de trandafiri. Ce vă dau dulceață sau … șerbet cu apă, își aduse aminte tanti Lili.

-Păi, mie, dă-mi dulceață de trandafiri, zic eu uitând de ceilalți.

-Păi da lui dăi dulceață și nouă șerbet, încerca tata să facă o glumă, pe un ton ironic.

Numai că gluma prinse, spre tristețea tatei, nu știu dacă și a mamei, dar tanti Lili, după ce îmi puse pe o farfurioară o cantitate impresionantă de dulceață, lor le dădu șerbet cu apă.

Asta consta dintr-o linguriță cu șerbet, pusă apoi într-un pahar cu apă, cu tot cu liguriță. Așa că trebuia să te ocupi de linguriță, sugând-o și bând și câte puțină apă din când în când, până se termina apa din pahar, implicit și șerbetul de pe linguriță. Mama se uită cam galeș la farfuria mea și chiar și tata. Observând, tanti Lili zise:

-Dacă vreți și voi dulceață, spuneți că vă dau dulceață.

-Ei lasă de-acu… rămâne așa! zise mama.

Între timp mama, scoate din portofel o hârtie albastră de o sută, se apropie de bunica și îi întinse suta. Aceasta o luă, cu un gest mecanic și aproape că o și mirosi, de atât studiu. După ce o cercetă o luă cu grijă o împăturii și o băgă într-un portofel ce îl scoase la iveală de sub pernă.

 

Așeză banul acolo, dând din cap și bombănind ceva, ce nimeni nu înțelese. Apoi ascunse portofelul iar sub pernă. Între timp ne încinsem în discuții, asta așa ca să mai treacă vremea.

D-a ce ai? zice tanti Lili, observând că eu nu prea le țineam hangul ca de obicei.

-L-am sculat din somn și doarme și acu… zice mama.

-Aaa! Se explică atunci.

-Visasem așa de frumos…

-Da visase-și acu… își amintește mama. Știi ce mi-a zis într-o zi săptămâna trecuta? întreabă mama, reușind să capteze atenția.

-Ce a visat? întreabă tanti Lili.

-Cică… a visat că o să murim … că o să mor eu, tasu, tu, mam”maica și nan-sa… completă mama repede cu năduf descurajată.

         - Ei și tu! se strădui tanti Lili, să mai îndulcească un pic atmosfera. Odată tot o să trebuiască să murim, odată și o dată, zice ea vesel.

-Da, dar întreabă-l când?

-Când mă? încercă ea să mă tragă de limbă.

Și cum eu nu răspundeam, sau nu voiam să spun, continuă pe același ton:

-Lasă nu–ți mai face atâtea griji! Că o fi azi, sau că o fimâine, cine poate știi?

Nu știu dacă remarca asta o făcu pe mama să se mai liniștească, că mama numai de discuții nu mai avea chef.

Mam-mare în tot acest timp, plimba capul de la fiecare în parte, încercând să prindă sau să ghicească după mișcarea buzelor ce discutam. Multe vorbe se pierdeau pentru ea. Fiind bătrână, nu prea mai auzea bine.

Din când în când tanti Lili, la o glumă mai reușită,”îi traducea” râzând și bunicii, ce vorbeam noi. Asta o făcea și pe bunica să mai râdă rar, cu câte un, hă, hă, hă monosilabic. La un moment dat tanti Lili, se plictisii și nu iî mai „traduse”

-Zi-mi și mie ce spuneți, ca să râd și eu, zice mam-mare.

-Păi da, nu auzi! Ia să te vorbească cineva de rău, sau să-ți zică ceva de dulce, atunci să vezi ce repede auzi…

-Păi da, asta aud… zice mam-mare, stârnind hohote de râs din partea noastră. Dintre noi tanti Lili și tata ce își mai țineau hangul. După un timp tata își aduce aminte:

-Dar la Maria nu mai mergem?

-Păi da la Maria… De abia așteptați să vă găsiți, zice cu năduf mama.

Remarca asta îl cam ofili pe tata, dar nu mai spuse nimic. Se ridică și se pregăti de plecare. După ce ne luarăm rămas bun de la toată lumea, și ele de la noi, ne îndrepta-răm către ușă. Dar glasul bunicii o ținti pe mama pe loc uimită.

 

-Și restul de 50 când îmi aduci? întreabă mam-mare îngrijorată, oprindune înprag.

-Care 50? se apără mama. Ți-am dat pe toti. Ți-am dat o sută.

-Așai! confirmă și tanti Lili. Mimi ți-a dat o hârtie de o sută.

-Da? zice ea neîncrezătoare. Băgă iar mâna sub pernă după portofel. Îl ia și caută înfrigurată în el. După ce scoate un teanc de bancnote de câte o sută, le numără iar și într-un final zice:

-Da așai! Am crezut că mi-ai dat o hârtie de 50 de lei.

-Cum să-ți dau o hârtie de 50? sare în sus iar mama. Vezi că e o sută!

După ce se lămuri definitiv, ne lasă să plecăm, împăcată. Tanti Lili ne condu-se până la poartă. O pupai și eu pe mam-mare și pe tanti Lili și plecăm. În urma noastră tanti Lili încuie poarta de două ori cu cheia.

Pe drum mama tot comenta:

-Auzi la ea! să zică că i-am dat 50… Noroc de soră-mea că a văzut, că altfel mă scotea și datoare…

-Ei lasă că a greșit! spune tata împăciuitor.

-Da! A greșit, dar dacă se putea? rămânea ca-n tren…

Mama mergea înaintea noastră cam bosumflată și tot comenta. Eu cu tata, în urma ei, făceam haz de necaz la adresa ei și bunicii. Din când în când întorcea capulși ne zicea supărată:

- Da voi le știți pe ale voastre… Dar numai eu știu câte am pe cap.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vechile îndelitniciri.

 

 

Dimineață mă trezii mama, când aprinse lumina. Razele becului mă băteau drept în ochi. Era 6 dimineața. Tata se sculase și se pregătea de plecare.

-Hai puturosule scularea și îmbrăcarea. Vă dau ceva crăpelniță și valea cu voi. Până la prânz nu mai am treabă cu voi.

Mă scol cam anevoie și fără prea mare chef, lucru observat de mama și după ce ies puțin în hol, adică sală, unde era „tronul”, mă reîntorc. Noaptea nu foloseam closetul din curte, pentru una mică. Aveam un vas, care noi îi spuneam „țucal” și îl foloseam din plin toți, toată noaptea. Dimineața de abia îl puteam duce să-l deșert la wc –ul din curte.

După ce mă îmbrac ne așezăm la masă. Un ceai de mentă în care plutea câte o jumate de felie de lămâie și aia subțire, și niște brânză, fu tot micul dejun. Tata a plecat primul. Era 7. El trebuia să ajungă la 8. Eu tot la 8 dar distanța mea până la școală, era mai mică, decât a tatei până la servici. El lucra tocmai în port, pe colț, vis-a-vis de Palatul Navigației- la Percepție. Sau la Secția Finaciară, cum spunea el. Azi pe acel loc e un bloc uriaș cu câteva etaje.

După ce termin de mâncat îmi reiau sarcina. Strâng și fac pale ziarele tatei, care reușiseră să se îmbibe serios toată noaptea. După care le duc la gunoi. Asta era misiuneamea zilnică. Îmi mai controlezodată geanta și la 7,30 fix ies pe ușă.

-Ce spui? mă atenționează mama.

-Sărut mâna!

-Așa! și ai grijă la școală, vezi ce faci! Să nu mai vii cu note proaste.

Promit în grabă și dispar pe ușă.

În timp ce mergeam la scoală, mă aud strigat din urmă. Întorc capul și văd doicopii care la fel ca mine, se duceau la școală

- Ce faci Grigoriule?

Le răspund evaziv. Scurt şi concis. La început se mirară că nu sunt prea sunt vorbăreț.

- Ce ai Grigoriule, nu ți-a priit nota de ieri?

Aproape de scoală mă ajungeȚuțu din urmă. Așa că ni se alătură, cu veșnicul lui mers cu capul în jos, că nu i se vedea nici ochii, de cozorocul de la șapcă. Îl întreb ceva, mai mult ca să mă aflu în treabă.

Îmi mormăie ceva. Ne adunasem mai multe clase de a IV-a. Nu se sunase de intrare încă.

 

După sunetul clopoțelului, un elev de servici și un cadru didactic, ne alinie pe două rânduri pe clase. Apoi intrarăm pe rând. Când veni și rândul nostru intrăm în școală. Cu ochii pe Țuțu, nu fusesem atent în jur.

Intru în clasă și mă așez lângă Any, cu oarecare emoție. Ea mă studie pe furiș. Nu știu dacă a observat ceva neobișnuit la mine. Mă pun cuminte în bancă și nu mă mai mișc de acolo până la pauză. Cred că ea totuși observase ceva curios la mine, după cum avea să-mi spună mai târziu, chiar ea: „prea te-ai cumințit deodată”.

Sună de intrare. Aștept cu emoție să înceapă ora. Când deodată se deschide ușa și intră învățătoarea Barbălată, cu un catalog în brate și se duce direct la catedră. Eu o urmăresc emoționat. În clasă se făcuse o liniște mormântală. Nu se auzea nici musca. Se așeză la catedră și începu să strige catalogul. Nu lipsea nimeni. Începea ora de istorie. După veșnica ei întrebare ne invită la cuvânt.

-       Ce ați avut de pregătit pentru astăzi… ? Spune Călici!

Cel vizat, colegul din spatele meu, se ridică frumos în două piciorușe și începe recitalul:

Noi pentru astăzi am avut de pregătit la istorie lecția: „Migrațiunea popoarelor”.

Întreaga clasă începu să râdă. Nici eu nu știam dacă să râd sau să fiu serios. Așa căîmprumutai o mină și un zâmbet palid.

Nu mă Călici, migrațiunea popoarelor, ci: „popoarele migratoare”. Stai jos! Altul! Păi să ne povestească lecția... să ne povestească lecția... și cum nu știa pe cine să numească, privirea ei se opri la mine.

-Să ne spună Grigoriu!

„Perfect! începe bine ziua pentru mine”, zic eu în gând. Noroc că am învățat-o. Mă ridic în picioare și încep. Colega mea mă privea voioasă și în același timp și curioasă. Credea că nu am să mă descurc. După ce termin de povestit, tovarășa rămâne foarte mirată. De asemenea și câțiva colegi începură să murmure de admirație și mai alescolega mea de bancă. Chiar m-a felicitat zicând: „bravo”!

-A deci poți dar nu vrei? Ești brânză bună în burduf de câine, își încheie ea veșnica lozincă.

Replica asta era valabilă la toată lumea. Să nu credeți că numai mie mi-o spunea. Nuuu!

-Bravo, dar nu îți pun notă. Te ascult și ora viitoare.

Oricum începutul era promițător pentru mine. După ce mai ascultă încă un coleg, predă mai departe o altă lecție. Despre lupta lui Decebal contra romanilor, la Sarmizecetusa. Notez lecția în caiet și în carte. În sfârșit se termină ora. După ce iese învățătoarea din clasă, câțiva colegi și chiar colege, săriră la banca mea să mă felicite.

-Bravo, Grigoriule!

 

Țuțu se întoarse la mine și mă învălui cu o privire care nu lăsa să se vadă că era super încântat. Numai zâmbea prostește. Și cum era pauză toți săreau pe sus, numai eu stăteam foarte cuminte în bancă, ca unii s-au și speriat crezând că îmi este rău sau sunt bolnav. Așa că unii veniră să mă întrebe ce am. I-am lăsat să-și vadă de treaba lor. Se auzi iar clopoțelul. Începea a doua oră. Era geografia. Îmi țâțâia fundul neștiind ce o să mai fie. O întreb în viteză pe Any care e lecția de data trecută, așa ca să mă aflu în treabă. Îmi arată ceva. Apoi trag cu ochiul și la cel din spate. În final intră și învățătoarea. Nu a mai strigat catalogul și se repezi să predea, spre ușurarea mea. Era vorba despre bazinul hidrografic al Dunării. Trebuia să fiu numai ochi și urechi, mai ales că fusesem deja luat în colimator din prima zi de școală. Trece și ora asta. Iar recreație.

De data asta era una mare de 20 minute. Timp berechet și pentru mine. Ies cu grijă și cu prudență până la ușă, parcă pipăind drumul, mă trezesc în hol. Acolo se dădeau lupte grele. Câteva grupuri de copii se băteau, unii se fugăreau, alții se tăvăleau pe jos, ce nu mai făceau? Câteva cadre de servici îi urechește și țipă la ei. Unii se retrag, dar la plecarea lor, totul „reintră în normal”.

Am ieșit în curte. Mă fascina iar glasurile copiilor și țipetele lor. Dar parcă acu se auzeau altfel. Erau mai greu de suportat. Mai stau oleacă și urc iar sus. Colega se uita iar la mine mirată și apoi se ia cu alții. Începe și ora de desen. Cum intră învățătoarea în clasă, zice:

Mi se pare ca la desen v-am dat sa desenați o temă la liberă alegere. Ați desenat?

-Daaa! ziseră toți în cor.

-Bine, să văd!

Începu să se uite la planșe, la elevii de la fereastră. Până ajungea la mine pe rândul de la perete, mai era.

Toți își scoase la vedere „capodoperele”, numai eu o țineam închisă în blocul de desen.

Unii de lângă mine se mirau cum de eu nu scot planșa la vedere.

-Ce Grigoriule ai uitat să desenezi? zice cel din spate.

Țuțu aude și se întoarce și el zâmbind. Mă uit peste umărul lui. Eram curios cum îmi arăta planșa mea, pe care i-o lăsasem să o coloreze. Mă uit și dau din cap.

Cred că și eu o coloram mai bine. Astae! Când învățătoarea ajunge și la banca mea, scot foaia din bloc și i-o arăt. Văd că rămâne vădit surprinsă:

-Cine ți-a făcut planșa? Că nu cred că ai făcut-o tu.

-Ba eu! mint eu pe jumătate.

-Și la urma urmei așa și era. Doar eu o desenasem, iar tata a colorat-o.

-Nu te cred, spune ea. Uite ca să–mi demonstrezi că tu ai făcut-o mai fă-o odată. Fă la fel aceeași planșă.

 

Iau o altă foaie nouă și mă apuc de desenat. Profit că ea plecase de lângă mine și apelez la un vicleșug, pe care mulți cred că nu-l știau. Bag foaia nouă sub cea desenată, și cu creionul apăs conturul vazei în așa fel ca după ce ridicai foaia rămase unele urme pe foaia cea nouă. Dau repede la o parte foaia și îngroș urmărind conturul cu creionul, până când apare noul contur al vazei.

Cei de lângă mine și Țuțu, care întoarse capul să vadă cum mă descurc, rămân blocați. Nu știau șmecheria. Până vine iar învățătoarea la mine, deja vaza mea prinse contur. Urmară florile și apoi partea cea mai grea, coloratul. Trăgând cu ochiul la planșa cea veche îmi pusei mintea la contribuție și încercai să o imit cât mai mult posibil. Ei, nu a ieșit chiar ca originalul, dar ia plăcut învățătoarei și mi-a pus un 9. A stat mult pe gânduri, dacă să mi-l pună sau nu. Până la urmă își călcă pe inimă. M-a salvat iar clopoțelul. Mă grăbi să îmi bag cărțile și caietele în geantă. Cred că eram primul.

-Hai să facem și un tur de blocuri.

-Nu azi nu! Mă duc acasă!

-Nu mai stau să aud replica lui și o tai acasă.

Mama mă aștepta.

-Ei cum a fost planșa la desen, mă întreabă mama.

-Bine am luat 9. Dar pe altă planșă făcută de mine în clasă.

Pe la 5 apare și tata. Era treaz.

-Ei, cum a fost planșa mea?

-Ce notă am luat, mă întreabă tata.

-Nu tu, eu am luat nota 9, că tovarășa, nu a vrut să creadă , că am făcut-o eu și m-a pus să fac alta. Uite!

-Bravo! Ei vezi că se poate?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De ce îți este frică, nu scapi.

 

 

A zis bine, cine a zis, că de ce îți este frică nu scapi. Așa mi s-a întâmplat și mie. Venisem de la școală într-o zi. Nu fusese ziua mea norocoasă, că învățătoarea mă „încălța” iar cu un 4 la mate. Când am ajuns acasă, neam, să pomenesc de așa ceva. Cum să spui, că era mare prăpădenie. Numai notele mai mari și frumoase aveau acces pentru mama sau tata. Pe celelalte le auzea din gura învățătoarei când era ședința cu părinții, sau când insista învățătoarea, să mi-l treaca în carnet. De multe ori mai lăsam carne-tul acasă, ca să am acoperire. Ei, dar asta mă costa câteva linii speciale la palma. Asta așa, cum zicea ea, să nu mai uit carnetul. Odată nefiind convinsă că nu-l aveam, mi-a perchezeționat geanta. Dar tot nu am scăpat de bătaie.

Când mă vede mama venind de la școală, zice:

-Bine ca ai venit mai repede, să te apuci să speli niște sticle, ca să mai facem rost de niște bani, s-o mai lungim și săptămâna asta. Treci și mănâncă întâi. Ai de scris? mă mai întreabă mama.

-Da! zic eu crezând că scap de spălatul sticlelor.

-Bine lasă că scrii când vii de la magazin.

-Bine! zic eu cu juma” de gură.

După ce frunzăresc ceva pe-acolo, mama îmi pregătește balia. Îmi scoate o sumedenie de sticle de prin, nici eu nu mai știu de pe unde, și le aliniază pe masă.

La capătul „sălii” era o ușă care dădea într-un fel de gang. Acolo își improvizase mama „bucătăria de vară”. Asta vara. Acolo de fapt era un gang mare care era împrejmuit de un gard de scânduri înalt până la streașina casei. Dar nu era drept. Pleca cam la 1m de capătul ușii și pe parcurs până la stradă ajungea la juma de metru. Traversa toate camerele madamei Berdan.

Gardul dădea în curtea vecină. Casa avea o streașină mare. Era numai bună de o nouă dependință. Iarna o transformam în magazie, unde tata punea lemnele și cărbunii pentru iarnă. Iarna magazie și vară bucătărie. Avea dublu rol. Acolo își ținea mama și lămpile cu gaz, unde gătea, vara la ele. De câte ori nu a fugit mama afară intrând în sală și luând o cană cu apă ca să stingă lampa, care se aprindea mereu.

Zicea ea: că „fila!” După ce o stingea venea și stătea pe scaun, revenindu-și după șoc.

-     Vai ce mă doare inima, zice ea speriată.

 

 

Cu ocazia asta mă băga și pe mine în sperieți. După ce cotrobăi printre pastilele de inimă a tatei, că și el nu stătea prea bine cu ea, lua o „nitroglicerină” sau niște „valeriană”, ca să se mai calmeze, după care o lua de la capăt, continuând treaba.

Acolo în „magazie” depozita mama sticlele care se goleau. Vă dați seama în ce hal erau. Multe erau murdare de praf, țărână și de ulei. Erau greu de spălat. După ce îmi aduce sticlele, care parcă nu se mai terminau, îmi încălzește o oală mare cu apă. Îmi dă și spălătorul de sârmă cu coadă, detergent „Alba” și:

 -Spor la treabă, zice ea după ce turnă apa caldă în balie.

Și chinuite Bebi o oră și chiar mai bine la unele, ca să ferchezuiesc sticlele. Ei pe unele le făceam „lună”, dar unele se încăpăținau, să rămână murdare.

-Insistă, insistă! spune mama.

-Dar nu vrea să se spele, zic eu cu năduf.

-Las-o pe aia și ia alta, zice mama.

O puneam bucuros deoparte.

 -Lasă, că tot tu o să le speli și pe alea!

Și ca să fie treaba completă, mama îmi mai făcu rost și de câteva borcane, descoperite de ea prin cămară sau bufet.

Trebuia să le spăl bine, dacă nu voiam să vin cu ele înapoi.

În colț cu Morilor și Brăilei era un centru de colectare a ambalajelor din sticlă. Sticle și borcane. Gestionarul era un om foarte pretențios. Dacă găsea o mică ciupitură, sau era un pic murdară, ăla erai, ți-o dădea înapoi, cu scuzele de rigoare. Dar uneori nici nu-și mai bătea capul să mai zică ceva. Dacă mai făceai și nazuri sau vociferări:

Uite și asta e ciobită, asta e murdară, asta e ... nu o primim, asta e sub STAS. Și mai găsea el diverse motive și defecte imaginare, numai ca să nu le mai primească. Depindea și în ce toane era el atunci. Cu cât tăceai mai mult, cu atât sacoșa cu sticle se golea mai mult. Și atunci șansa de a rămâne cu sticle mai puține se mărea. Dar nu trebuia să-ți faci iluzii că ai să te duci cu sacoșa goală acasă. Nuuu....! De unde atâta! Eu niciodată nu am venit cu ea goală. Și cred că nimeni!

Așa că îmi dădeam acu silința să scap de cât mai multe sticle, nu de alta, dar iar le venea rândul săptămâna viitoare. Într-un final reușesc, spre bucuria mamei și a mea, să termin de spălat sticlele. Îmi admiram acu opera și mă minunam: „De unde mai apăruseră atâtea sticle?”.

După aia le-am pus cu gura în jos rezemându-le de ușă, ca să se scurgă de apă. Le admiram: „La soare te puteai uita, dar la sticlele mele, ba!”

 

Ei nu te mai uita atât la ele, că le deochi, zice mama. Diseară când vine tact-tu, le puneți în sacoșe și la depozit cu ele...Numai bine ca se și usucă în acest timp.

Mă urc în pat și încerc să citesc o carte.

-Parcă aveai de scris, îmi amintește mama.

-A, da! ... Mă fac eu că îmi amintesc.

Și încerc să mă apuc de scris, deși nu prea aveam nici un chef și nici nu prea știam ce să scriu. Era o problemă „de trei compusă” cu niște robinete din care curgea apă într-un bazin... Și cum nu prea o înțelegeam, încercai alta. Asta era cu regula de trei simplă. Regula de trei simplă o știam la perfecție. Asta era mai ușoară. Văzând mama că nu prea mă grăbesc, zice:

-Dacă nu știi să scrii, lasă când vine tact-tu, și te ajută el. Apucă-te de învățat. Ce ai pentru mâine?

-Păi... desen, muzica, istorie, romană, și...Ed. Fizică, zic eu, făcând cât mai ușoare cu putință, orele de a doua zi.

-Bine, învață la istorie, nu se lasă mama.

Iau cartea de istorie și încerc să învăț. Între timp vine și tata.

Mama îl ia pe tata de la ușă:

-Bine că ai venit! Treci și mănâncă și tu și apoi valea! Să duceți sticlele la vânzare. Uite câte s-au adunat! Să mai fac și eu rost de niște bani.

După ce tata mănâncă, mai stă oleacă. Deschidea la ora 5 și mai aveam de stat o juma” de oră.

Între timp tata înghesuie sticlele, care parcă nu se mai terminau, în trei sacoșe mari.

-De unde le-ai mai scos, femeie? întreabă și tata.

-Păi de la tine sunt majoritatea, de la băutură...

-Da! zice tata puțin contrariat.

-Ce erau numai de ale mele?

-Nu! de-a mele...

-Vezi! spune tata, nu da vina numai pe mine.

După ce le încărcarăm mai găsi mama și niște borcane, asta așa ca supliment. Se scuză:

- Să mai scap și de ele...

În fine ridicăm și eu și tata sacoșele burdușite de sticle, care atunci când le ridicarăm, protestară cu un zăngănit, ca și cum nu ar fi fost încântate de plimbare și că stăteau foarte bine, acolo după casă.

Tata ia două sacoșe și îmi lasă și mie una, asta așa ca să nu mă plictisesc. Era și asta destul de grea. Pe drum mă întâlnesc cu un coleg de la școală. Eu când îl văd îngheț. Inima începu să-mi bată cu putere. „Numai de nu i-ar spune tatei că am luat notă proastă azi la școală”, ziceam eu în gândul meu. Dar când e să-și bage dracul coada…

 

Când ajunge în dreptul nostru:

-Ce faci Grgoriu, vinzi sticle? După care dă binețe tatei. Apoi adăugă:

-Știți, Grigoriu a luat un 4 azi...

Bineînțeles că mă albisem. Îmi venea să-l „umflu”, dar era tata în preajmă. Îi fac pe ascuns semn cu pumnul. Tata când aude se uită urât la mine:

-La ce l-ai mai luat?

-La mate..., zic eu intrigat.

Nu a zis nimic atunci. Și pe el la supărat gestul colegului meu. Că a și adăugat:

-Așa colegi ai?

În fine ajungem la depozit. Încă nu deschisese.

Afară se strânse destulă lume. Erau acolo cât cuprinde. Mulți veniseră cu sacii. Una în fața mea avea doi saci de sticle. Mă pufnea râsul când mă gândeam cu câte sticle o să plece acasă acea femeie. Probabil că pe asta și mizase. Să aibă de unde ale-ge. Aveam experiență și știam metehnele gestionarului. În sfârșit apare și gestionarul.

Nu stai mulți la rând că nu am destule ambalaje, zice el, spre disperarea noastră.

-Da de ce nu aduceți mai multe ambalaje. Noi ce să facem cu sticlele?

Ca răspuns gestionarul ridică din umeri

 „Lasă, zic eu în gândul meu, că o să aibă el grijă, să nu primească prea multe sticle și o să ajungă la toată lumea”.

Când am intrat înăuntru și ne-am așezat din nou la rând, gestionarul a început să care lăzile cu sticle din prăvălie și le duse undeva în spate. Apoi aduse câteva lăzi goa-le. În sfârșit îi veni rândul primei persoane. Acu mă uitam și număram să vad cu câte sticle o să rămână. Mă amuza treaba asta. Și începu dialogul. Mai bine zis monologul:

-Asta nu e bună. ...

-Da ce are întreabă femeia.

-Nu vezi că e murdară?

-Dar le-am spălat de două ori zice mai convingătoare femeia.

-Nu se vede, zice gestionarul luând alte sticle la rând.

Pe măsură ce femeia scotea sticlele din sacoșă, se umplea și masa de verificare. Pe cele pe care le găsea totuși bune, spre nemulțumirea lui, le dădea într-o parte, pe celelalte, le returna.

-Asta ce mai are? zice iar femeia.

-E ciupită...

Și nu se lasă până nu plecă femeia cu 5 sticle înapoi. Nu luase prea mulți bani pe ele. Nici cel cu sacul nu avusese mai mult noroc. Cum ăla începuse să vocifereze cam mult, gestionarul nici nu mai se uita la sticle, ci le trecea direct în partea stângă, „pe terenul minat”. Prima data cel în cauză nu știa că alea erau respinse, că nu spuse nimic la început. După ce termină:

-Pe astea din stânga poți să le ei înapoi, nu-s bune.

-Cum nu-s bune? întreabă ăla speriat.

-Hai ia-le mai repede și eliberează-mi masa că mai sunt și alții la rând care așteaptă.

-Hai nene mai repede că nu stăm pe urma ta, nu se lăsa o femeie.

-Mata vezi-ți de treabă...Ce au tovarășe astea?

Atunci era cu „tovarășe”.

-Nu-s bune și sunt și ciupite și murdare, nu se lăsa gestionarul, dându-i câțiva lei.

-Așa? zice el.

Și luă sticlele le puse înapoi în sac, mai mult le aruncă. Câteva sticle sfârșiră în mod gălăgios.

După care luă sacul și-l aruncă în magazin printre lăzile goale și o tuli afară supărat.

În fine după o oră îmi veni și mie rândul. Tata între timp se duse afară să fumeze o țigară. Nu-i plăcea să stea la rând și în special la rânduri. Eu încep să pun cu frică sticlele pe masă.

Apoi văd că pe prima o trece în dreapta apoi și pe a doua și pe a treia și pe următoarea ... Începusem să cred că greșise partea. Când văd că îmi dă o sticlă înapoi, răsuflu ușurat. „Deci erau bune toate”, fac eu în gând. Dar tot îmi mai dădu chiar la urmă una înapoi. Eu bucuros că scăpasem numai cu atât, nu am mai comentat ni mic. Cea din fața mea cu un sac plecase cu juma de sac înapoi. Eu avusesem noroc.

-Am luat ceva bani pe ele. Luasem aproape 150 de lei.

Să nu credeți că la noi se mânca numai carne. Nuuu!... miercuri și vineri se manca ori fasole ori cartofi, dar fără carne, ori o salată orientală, orice altceva dar fără carne.

Într-o zi - era sigur miercuri- vine tata de la treabă și mama îi pune mâncărica de fasole. Mănâncă el și nu prea. După ce termina, face:

-Bun aperitivul ăsta...Acu ce ne mai dai?

-Ăsta a fost și aperitivul și felul 1 și felul 2 ... și desertul, zice mama.

-Cum Mimi, eu vin de la muncă mort de foame și tu îmi dai numai fasole și aia fără carne?

-Ei lasă că nu te-ai rupt! Ce, plimbi niște hârtii și scrii în registre?...

-Și ce dacă, e și asta o muncă, zice tata, du-te acolo, du-te dincolo, ba te cheamă șeful de 10 ori pe zi, ba ...

-Ba mai tragi o fugă cu șeful la bufetul din colț, completează, mama.

-Asta în pauza de masă ...nu se lăsă tata.

 

 -Și ca să meargă mai bine gustarea o mai stropiți și cu un vermut sau un șpriț ...ceva...

  Nu-i treaba ta ce fac eu la servici. Eu îți aduc bani în casă, iar tu trebuie să faci mâncare, ca de aia ești femeie. Nu ai vrut la muncă, stai la cratiță atunci.

Cum spunea și „baba Luca”, profa de chimie de la liceu. Așa o „botezară” colegii pe vremea aia: „Voi fetelor, la crăticioară, la crăticioară...”

-Ai uitat ca nu m-ai lăsat tu la muncă, că eu m-aș fi dus...

-Da!... unde ... la ăia...

-Auzi tu ai venit iar cu arțag? Du-te și te culcă...

-Am să mă culc când vreau eu, continuă tata.

Eu, simțeam cum îmi creștea iar tensiunea, când vedeam că nu avea să se termine, prea în roz cearta... Se anunța furtună mare.

-Ei lasă că vineri va dau să mâncați cartofi.

-Tot fără carne?

-Tot! zice mama.

Adevărul că tata îi plăcea mâncarea sănătoasă, cu carne în ea.

Dar cum fondurile erau limitate, nu avea parte de carne, decât dacă găsea, sau numai când lua leafa, sau pensia peste câțiva ani. Atunci mai era prilej și pentru mine să mai mănânc ceva mai bun. Când mai lua ea sau eu lapte, ne mai făcea ca desert, un orez cu lapte, sau griș cu lapte, sau câte un chec, sau cum îi spunea mama „cozonac colorat”. După trei zile gata, se răreau banii. Iar mama îngrijorată strângea de ei cu dinții, din ce îi mai rămăsese. La masă se mai adăuga și câte o sticlă de băutură, luată de la alimentara de tata, sau mă trimitea pe mine la depozitul de vinuri de la Gradea. Lângă fosta biserică. Azi Mazepa.

Mă trimitea mai mult sâmbăta și duminica dimineață, că seara închidea. Avea vin vărsat, de mai multe categorii nuanțe și prețuri. De la 7 lei la 9 lei și culmina cu 12 lei sau chiar 15 lei. De ăla nu se atingea tata, zicând în glumă, că îi face rău la stomac.

Dar ce ăla de 7 îți stă în gât, spunea deseori mama când tata mai avea câte odată poftă și de cel de 12. Era alb, roșu sau roziu. De obicei luam alb. Odată am uitat să specific vânzătorului culoarea, că voiam alb și mi-a pus roșu. Când m-am trezit cu sticla în brațe, i-am spus că voiam alb.

-Să fii sănătos băiete! Eu nu îți vărs vinul în butoi din sticla ta.

Așa că atunci, când am ajuns acasă și a văzut tata, că e roșu, m-a luat la trei păzește.

Altădată să ceri alb, încheie tata după câțiva, dumnezei. Dar tot el l-a băut și pe acela.

 A doua zi se plângea de stomac dând vina pe vinul meu.

 

-Nu e de vină copilul, tu ești, că bei ca un porc...

La remarca asta tata se supăra foarte tare și o muștrului pe mama, de îi merse fulgii. Nu am fost prea încântat, nici atunci.

Cum la cofetăria din colțul străzii mai aducea și bragă, atât mama cât și tata mă mai trimitea la două trei zile, să iau bragă. Îmi dădea o sticlă pătrată de-a - tatei în care fusese cerneală albastră și 2 lei. Atât costa braga pe atunci. Mai târziu s-a făcut 4 lei.

Mă duc la cofetărie și iau braga. Pe drum scot sticla din sacoșă cu gând să o degust oleacă. Dau să bag sticla la loc în sacoșă și nu sunt atent cum o bag, că îi dau drumul. Sticla cade jos pe asfalt și se face praf. Înspăimântat de frica de acasă, mă întorc la cofetărie mai mult plângând, să îi cer banii înapoi vânzătorului.

-Nene am spart sticla pe drum și vă rog să-mi dați banii, că mă bate tata. Cum să-ți dau banii înapoi? Dacă ai spart-o să fii sănătos!

Mă întorc cu coada între picioare acasă. Când mă vede mama, mă întreabă de sticla cu bragă. Retras într-un colț, tremurând de frică îi spun că am scăpat sticla jos.

Bineînțeles că a urmat ancheta.

-Cum ai reușit să o spargi?

-Păi, am scos sticla afară ca să gust oleacă, iar când am vrut să o bag la loc în sacoșă, am scăpat-o jos. Am fost și la vânzător să îmi dea banii înapoi...

-Și ți-i ia dat? mă întreabă mama abia ținându-și râsul.

-Nu!

Sau amuzat după aia amândoi. Am scăpat atunci, dar nici bragă nu am mai băut în acea seară.

Când tata nu mai avea bani, se ruga mereu de mama să-l finanțeze, ca să bea și el un rom mic. Romul costa 4,50 suta. După multe rugăminți, mama îi dădea bani și mă trimitea pe mine la Meluță, să-i iau un rom mic. Că zicea mama:

- Trimite-l pe Bebi, că dacă te duci tu, uiți să mai vii...

Altădată mă trimitea să iau vin înfundat de la Alimentara. Era vin de masă la 7,50 lei. Sau vermut sau „pelin” alb. Asta era numai la 1Mai.

Erau zile și de furtună dar și zile liniștite. Întocmai cum e și vremea! Și asta când mama nu mai intervenea cu remarcile ei la adresa tatei.

Câteodată tata mai avea chef de povesti.

Stăteam seara, eu în pat și ei pe câte un scaun în jurul mesei și povesteau câte unul pe rând, din tinerețele lor, sau dinainte de a se cunoaște ei. Tatei îi plăcea să povestească mai mult despre aventurile lui cu „șefu” când se duceau împreună la pescuit prin bălțile din împrejurimi.

 

La Lățime, Garvăn, Mălina, Potcoava, sau Somova...sau Cotul pisicii. Și câte nu povestea. Stăteam și ascultam cuvânt cu cuvânt. Și avea de spus.

Cât pește prindea, sau ce mai făcea el. La Potcoava am fost și eu odată sau de două ori cu el. Numai că el avea răbdare să aștepte peștii să vină la „masă”. Eu nu aveam. Mă plictiseam repede. Și începeam să arunc cu pietre sau bolovani în apă, motiv pentru tata să mă ocărască, adăugând:

 

 

 

- Sperii peștii...stai într-un loc! Nu mai arunca!

Ca să îmi dea de treabă îmi întindea și mie câte un băț și mă învăța să-l lansez la apă. Odată mi s-a agățat cârligul de spate pe când mă chinuiam să azvârl undița în apă. A făcut mare haz pe tema asta. Zicea că am prins un „bebi”. Iar dacă mai mă „vizita” și pe mine câte un pește chior, agățându-se de cârligul meu, făcând să se scufunde pluta, tata îmi striga:

-Trage!

Iar eu când trăgeam, ori își dădea drumul înapoi în apă, ori dacă reușeam totuși „să-l agăț”, până reușeam să prind undița din balans, peștele o ștergea englezește, înapoi în apă, nemulțumit cred, că îl învățam să zboare...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Compunerea

 

 

Peste noapte, am auzit cum tatei îi era rău. Îl apucase iar un exces de tuse. Așa îl apuca de câte ori bea. A ieșit de câteva ori afară. Mama îl auzea și ea, dar nu catadicsi să se scoale din pat. O auzeam cum comenta:

-Așa îți trebuie că nu te mai saturi de băutura asta...`

-Îi rău tatei, zic eu.

-Lasă-l, să se sature!

După un timp auzii că s-a mai liniștit. În schimb îl supăra „butonul” și continua să tușească continuu, din cauza iritării lui, cu tuse productivă

-Așa îți trebuie, continuă mama.

Dar nici nu s-a mișcat toată noaptea din pat.

Dimineață, când mama se dădu jos din pat să pregătească micul dejun, văd că apare și tata, cu coada între picioare, tras la față și cu o față care nu era a lui. Zicea că îl doare și capul.

-Păi da, foarte bine să te doară, că nu te mai satură băutura asta. Văzând că iar o iau de la început, mă pune dracul să intervin:

-Iar începeți? Lasă-l mamă, că și tu o cauți!

Tata se uita cam curios la mine, în timp ce mama se încruntă la mine și mai tare.

Dar totuși continuă:

-Lasă-l? ... Ce ți-a venit mila? Doar ieri nu vorbea el, ci băutura din el.

Tata nu a mai comentat nimic. Se așeză la masă și după ce termină se ridică, poate chiar mai repede decât de obicei. Probabil nu mai era dornic să-i audă comentariile mamei, care parcă o căuta dinadins cu lumânarea.

După ce plecă tata, mama trebuia să–și verse focul acu și pe mine. Așa că nu plecai la școală până nu primii și „bine cuvântarea” ei cu un pumn în spate.

Ajuns la școală, lucrurile se repetară cam tot la fel, ca în zilele trecute, cu o singură diferență. La ultima ora era compunerea. Și așa cum bănuisem, aveam și de scris. Mă apucase iar frica și o sudoare rece simții că mi se prelinge pe spate.

Când intră și învățătoarea în clasă, mă făcusem mic, mic de tot, că nădăjduiam să nu mă poată vedea. Ca Louis de Funes, în filmul ăla… Jandarmul...

Toți își etalau caietele pe bancă, numai eu nu aveam ce etala. Probabil că mă făcusem alb, sau poate galben la față, ce zic eu galben, cred ca deja eram verde.

Învățătoarea nu știu cum se face, că se uită la mine, atrasă ca de un magnet.

 

Ce era a ei, era pus deoparte. Avea un fel anumne de a ști. Cunoștea imediat pe cel care avea probleme cu temele. Îl prindea imediat cu mâța în sac. Așa că nu m-am mai mirat, când din toți copii din clasă, tocmai pe mine mă alese să citesc compunerea. Ei, da ce, parcă aveam ce citii? Mă ridic cu oarecare greutate. Simțeam că îmi tremură și picioarele.

Hai citește-o dată, mă îndeamnă ea nerăbdătoare. Toți se uitau la mine curioși să-mi audă compunerea. Colega de bancă Any, se uita și ea curioasă la mine dar și zâmbea. Și ea înțelese că nu aveam ce citii. Până la urmă îmi trece o idee prin cap.

-Tovarășa învățătoare...zic eu stins.

-Ce-i? Zi...! Nu ai scris-o...așa-i?

-Ba am scris-o zic eu, păstrând aceeași notă, vă dau cuvântul meu, zic eu crezând ca o să mă creadă.

-Dar… am uitat caietul acasă. Dar vă rog să mă credeți că am scris-o...

-Da? zice ea neîncrezătoare. Acu te duci acasă și... în cinci minute îmi aduci caietul! zice ea uitându-se la ceas.

Nu am mai așteptat să-mi zică de două ori și am și zbughit-o pe ușă.

-Vezi vii până la sfârșitul orei... aud din urma mea, replica ei.

Ajuns afară o iau la goană pe scări, mai să mă împiedic și să îmi rup gâtul. Știu că o mai pățisem o dată când tot așa fugeam spre clasă și îmi lovisem glezna de balustrada scării. Ce am mai tras-o!

Ce am pățit și atunci? Dar asta era să fiemult mai târziu, la cealaltă școală.

În fine ajung în curtea școlii și nici nu știu când am ajuns iar în stradă pe Brăilei. Acu mă gândeam „cum fac eu, că acasă nu aveam ce căuta. Că era prăpădenie”. Atunci îmi mai vine o idee. „Ce ar fi dacă mi-aș pierde timpul suindu-mă la blocul meu... Mai admiram iar peisajul”. Zis și făcut. intru în blocul cu pricina. Nici nu am mai încercat liftul meu, că știam că e defect. Și mă postez la cel care mergea. Îl chem și vine.

Intru înăuntru și în clipa când dau să închid ușa, văd că intră cineva și în liftul meu. „Deci la reparat” fac eu în gând.

Cobor și îmi pierd vremea cam cât credeam euca ar fi timpul, să fi ajuns acasă. Mă mai uit vreo zece minute și mă hotărăsc să cobor. Ajung la lifturi, dar al meu era iar ocupat. Mă uit cu jind la el și îl iau pe celălalt în silă. Cobor și o iau iar spre școală. Când intru în clasă, învățătoarea când mă vede, mă și luă în primire:

-Ce ți-a trebuit atât să vii? Unde ai stat?

-Păi stau departe dincolo de Cazărmii...

Nu știu dacă cunoștea adresa mea, dar eu încercam să–mi fac traseul cât mai lung cu putință. „Poate Țuțu nu m-o da de gol”, zic eu în gând.

-Și caietul? Unde e caietul? își amintește ea.

 

-Păi ... caietul ... Nu am găsit pe nimeni acasă, de aia am și întârziat atât, zic eu crezând că găsisem ideea cea mai bună.

-Era încuiată ușa și nu era nimeni acasă.

-Da?... spune ea neîncrezătoare, vino încoace...

Și în timp ce ne îndreptam amândoi către catedră, se întoarce brusc „înarmată” cu linia ei „specială” triunghiulară şi groasă, pe care multe palme şi spinări o încercase.

- Întinde palma! îmi poruncește ea.

Mă supun. O serie de câte cinci linii pe fiecare palmă, mă făcu să sar în sus de usturime. În final iar mi-au dat lacrimile.

-Așa! zice ea. Asta pentru ca nu ai scris ... și asta pentru că m-ai mințit. Mâine vii cu compunerea scrisă de o sută de ori.

Nu știu de unde știa că am mințit-o, nici până azi nu știu. Cred că lucra prin telepatie... sau asa ceva.

Când aud, mă sperii. Parcă nici palmele nu mă mai dureau. Nu știu cum s-ar mai fi terminat pedeapsa mea, dacă nu m-ar fi salvat iar clopoțelul.

Se îndreaptă iar spre catedră și luând catalogul, iese din clasă grăbită. Ceilalți colegi începură să facă haz de mine.

-Și zi așa, ai uitat-o?... zice unul.

-Și chiar ai ajuns și acasă? spune altul.

Să nu-mi spui că ai și scris-o! zice și un al treilea. Mă uit la ei furios. Durerea din palme încă se mai păstra. Pe câțiva i-am și repezit, dar numai pe cei cu care credeam eu, că îmi v-a merge. Numai colega mea de bancă nu spunea nimic. Ea înțelese manevra mea. Îmi i-au geanta din bancă și o tai afară. Țuțu mă urmă ca o umbră. Ajuns afară mă întreabă și el:

-Chiar nu era nimeni acasă? zise el râzând.

Asta mă înfurie și mai tare.

Nu am mai spus nimic și mă grăbeam cu pași repezi către casă. Nici nu am mai pus botul la comentariile lui, uitând și de lift.

Intru în casă, iar mama numai dintr-o uitătură înțelese că ceva se întâmplase cu mine. Că nu-mi mai erau boii acasă.

-Ce ai? Iar te-a ascultat și nu ai știut, îmi puse iar banda mama.

-Ba nu am știut, o asigur eu, dar caietul cu compunerea, pe care nu am scris-o, l-am uitat intenționat acasă, ca să nu-mi pună notă rea.

Știam că avea să afle și așa și ca să nu să se mai obosească ea, am recunoscut totul.

 -Mai rău e altă treabă, că tovarășa, mi-a spus ca să scriu compunerea de o sută de ori...

  -Foarte bine așa-ți trebuie...

     Și ce fac, chiar o scriu de o suta de ori? zic eu speriat. Păi când mai termin? Mă apucă 12 noaptea dacă nu și ziua.

   -Ce ai pentru mâine?

 

-Păi... mâine e sâmbătă.... am ore ușoare.... Compunerea.... fac eu și ultimele vorbe pe care le spusei, simții că îmi îngheață în gâtlej. Luuucru manual, zic eu încercând să articulez greu cuvintele, muzica, desenul și ed. fizică.

-Foarte bine apucă-te de ea mai repede... zice mama.

-Dar nu mănânc? întreb eu, deși știam ce o să-mi răspundă.

-Pune și fă-o și mai vedem....

Mă apuc de compunere. Dar cât ar fi de ciudat iar aveam un lapsus. Cred ca și usturimea care numai contenea își spunea cuvântul.

- Du-te și adu-mi întâi niște apă de la canal, zice mama.

Mă scol și mă îndrept în săliță, unde sub un lavoar, mama ținea o cană de metal smălțuită roșie de cinci litri. O iau dar mâinile nu mă mai ascultau și o scap jos, cu ce mai era în ea.

Ce faci nici o cană nu ești în stare să ții în mână? strigă ea supărată, mai mult de grija apei care trebuia să o strângă de pe jos. De nimic nu ești în stare!

Mă ustură palmele, încerc eu să o îmbunez și îi arăt palmele încă roșii, de la liniilor tovarășii. Când se uită și le vede cât erau de roșii se sperie.

-Cine ți-a făcut asta?

-Tovarășa, că m-am făcut că plec acasă să aduc caietul uitat și când m-am întors, m-a pedepsit cu linia la palmă.

-Vai ce ți-a făcut? zice mama chipurile miloasă.

Nu știu dacă vorbea serios, dar de un lucru sunt sigur: oricâtă bătaie mi-ar fi dat ei și cu ce scule sau mijloace, totuși nu suportau ca cineva să se lege de mine și pe deasupra să mă mai și bată, indiferent cine era. Nu prea i-a plăcut mamei, corecția tovarășii.

 -Păi așa se bate? spune ea. Mâine merg cu tine la școală. Cum să te bată în halul ăsta?...

Cu toată durerea și usturimea, parcă acu vorbele mamei, îmi produse o alinare. Așa că fără să mai aștept confirmarea, apucai în mână sănătos cana și mă duc la canalul din curte, de lângă poartă. O umplu și mă prezint cu cana plină, ducând-o cu ambele mâini.

Mama o lua cu grijă din mâinile mele și o depuse la locul ei sub lavoar. Deasupra ei trona un lighean mai „spurcat” cum îl denumeau ai mei, unde ne spălam zilnic mâinile și fața dimineața și peste zi. Iar când se umplea tot eu aveam misiunea să-l deșert, aruncându-i conținutul în spatele casei, spre disperarea doamnei Berdan, care mă ocara mereu.

Mă apuc de scris.

Până la urmă încropesc o compunere, de vreo șase pagini. Nici eu nu știam de unde îmi venise inspirația. Dar gândul că aveam să o mai și rescriu de o suta de ori, mă indispunea.

-Ce faci? Ai terminat-o de scris?

 

-Da, zic eu... dar trebuie să o mai și scriu de încă o sută de ori... zic eu resemnat.

-Ba nu ai s-o scrii... Mâine mergi cu mine la școală...

Ca să spun sincer pe de o parte îmi surâdea ideea, că poate mama mă scăpa să nu mai scriu compunerea de o sută de ori, dar pe de o alta, nu știu dacă restul de note ale mele, iar fi produs vreo plăcere mamei. Așa dar, cu gândul încă neîntemeiat, mă apucai de altceva. Încercai să citesc o altă carte din biblioteca tatei, care era destul de voluminoasă pentru mine, la acea vreme.

La unele cărți aveam restricții și știu că atunci când de curiozitate mă apucasem să le citesc, mama mi-a dat cu cartea în cap, iar tata se răsti urât la mine. Așa că alesei o altă carte cu „insula comorilor”. Nu știu dacă era și momentul pentru lecturarea acestei cărți dar... nu găsisem alta.

- Iar te apuci de citit romane? mă dojeni din nou mama. Pentru mâine nu ai nimic?

Păi ți-am mai spus, în afară de compunere, nu mai am nimic. La desen este tot aia și mi-a pus notă data trecută, la muzică ....cântăm, la lucru, avem de cusut în clasă... la educația fizică...

-… Săriți în sus… Da bine, se convinge mama.

Se retrase și nu îmi mai acordă nici o atenție.

Deschid cartea și încep să o citesc. De abia ajunsesem să citesc câteva pagini, când glasul mamei iar mă întrerupse:

Du-te și adu-mi o găleată de apă. Cana ta s-a terminat. Asta ca să nu te mai duci mereu, zice ea scuzabil.

Mă ridic înciudat, iau găleata și mă duc la canal. Madam Berdan era la post. Mă duc la canal aștept să se umple și când apa ajunge tocmai sus, că deja dădea pe afară, aud replica doamnei Berdan:

Hei oprește apa, nu vezi că dă pe afară? Cum ai s-o mai duci?

Opresc canalul și mă înham la ea, cu amândouă mâinile. Era destul de grea avea12 kg. O târâi mai mult, cu ambele mâini, vărsând apa din mers, din cauza tangajului.

Ceea ce o nemulțumii pe madam Berdan:

-Ei vezi, faci numai apă pe jos. Ți-am spus să nu o umpli așa! Ce te-ai urcat cu picioarele în ea?

În fine, ajung cu găleata în fața balconului, la noi. Mama auzind comentariile madamei Berdan, iese și ea afară.

-Ce ai umplut-o așa? zice și mama.

Până la urmă se îndură și mă scapă de povară, care mă făcuse să gâfâi deja. Am intrat în casă și până la venirea tatei, nimeni nu m-a mai supărat. Citisem deja 50 de pagini. Eram să găsesc și comoara, dacă venirea tatei, nu m-ar fi întrerupt din citit

Mă gândeam cu groază iar, de cum are să arate tata și dacă mama nu reia monologul de ieri.

Dar spre ușurarea mea, tata de data asta nu mai „semnase condica” pe la nea Meluță și venise teafăr acasă. Ba aș putea spune că era și prea vesel, lucru rar la el. După ce se dezbrăcă ne anunță voios:

-După amiază la 5, mergem la film la Țiglina.

-Da? Uraaa! strig eu bucuros. Parcă uitasem și de durerea din palme.

-Ce ai prins glas? zice mama dojenitor.

-Dar ce? Ce a mai făcut? zice tata întrebător și tot odată și curios.

Adevărul că de câte ori făceam câte o boață, după ce mă bosolea mama bine, ca nu mai aveam nici aer, mă mai și dădea în primire și tatei, ca el să-mi rotunjească bătaia. Scăpam numai când îl prindea pe tata „pilit” sau cu „chef”. Sau cum mai zicea mama: „Iar a venit tac”tu cu „capsa” pusă! Atunci în ziua aceea scăpam, dar după aia... Nu făcea decât să-mi prelungească agonia sau să o amâne.

Că mi-o luam cu vârf și îndesat și pentru alte zile. Cum s-ar zice pentru toată săptămâna.

Tata mă bătea rar, dar bine. Își amintea de toate datoriile dintr-o săptămână. Ținea minte.

-Nu a făcut nimic! zice mama, numai că nu și-a scris compunerea și învățătoarea l-a pus s-o scrie de o sută de ori. Unde s-a mai pomenit așa ceva? zice mama revoltată. Și pe deasupra l-a mai și bătut. Uite! Și îi arată palmele mele încă roșii.

-Mâine merg cu el la școală, spune mama hotărâtă.

Tata parcă nici nu auzise remarca mamei. Se așeză la masă, după ce își spălă mâinile cu sârg. Poate chiar cu prea mult, față de alte dăți, când nici nu se atingea de lighean

„Ne scoate la film, ca să-și spele păcatele, sau să dreagă busuiocul, pentru ce a făcut ieri”, zic eu în gând.

Mai era puțin, așa că mama, tata și eu, ne îmbrăcăm și mergem la film la cinematograful „Țiglina”.

Am mers pe jos până acolo. Era relativ aproape. Era încă o dată distanța mea până la școală. Când ajungem, tata se așează la rând să cumpere bilete. Era ceva coadă. După 15 minute ajunge și el în față. Iese victorios cu biletele în mână. Erau trei lei bucata. Pe total a dat 9 lei. Aproape trei pachete de țigări, cum avea să constate tata mai târziu. Mai era cinci minute, până să înceapă filmul.

Ne îndreptăm către intrare unde o tanti grijulie, ne rupea biletele. Și erau două, că nu puteai să le fentezi încercând să intri fără bilet. Atâta ți-ar fi trebuit, că te știa toată miliția. Inclusiv școala dacă erai elev. Te nota după seria matricolă de la mână.

Intrăm în sală. Nici nu ne-am așezat bine la locurile noastre după bilet, că se și stinse lumina.

Începe jurnalul.

 

După ce arată pe Ceaușescu și perigrinările sale, sau pierdut prin lanurile de porumb și grâu, ca nu se mai vedea, începe și filmul. Era o comedie. Nu prea îl înțelegeam, că nu vedeam scrisul și asta că tata luase bilete în spate. Așa că în afară de câteva scene, la care puteai să deduci și singur ce este, fără scris, altceva nu am mai înțeles din film. La ieșire tata mă întreabă:

-Ei ți-a plăcut filmul?

-Da! zic eu nesigur, dar numai că nu am văzut scrisul.

-Data viitoare o să iau bilete mai în față, promite el.

Bineînțeles, că a urmat și o vizită la cofetăria din zonă. Și erau două. Aveam de unde alege. Numai că și acolo era rând. Așa că eu cu mama ne așezăm pe două scaune în jurul unei mese.

După un timp apare și tata cu trei farfurioare în care odihneau câte o prăjitură cu cremă deasupra.

Apoi mai aduce și trei pahare cu bragă. După ce le-am savurat, ne ridicăm și o pornim încet spre casă. Pe drum mă întâlnesc cu un coleg din clasă. Acesta crezând că mă dă de gol, mi se adresă direct de față cu mama și tata:

-Ce faci Grigoriule, în loc sa scrii compunerea mergi la film? Până la cât ai ajuns?

-Am ajuns la 99, zic eu nervos.

-Da? zice el neîncrezător, după care dispăru. Probabil că și el fusese în sală și mă văzuse.

-Cine era ăsta? întreabă mama supărată. Ce îl privește pe el? De ce nu a mai stat, că dădeam eu cu crucea peste el, spune mama furioasă. În fine ajungem și acasă. Seara veni cu nelipsitul ceai de mentă, după care urmă culcarea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Zile mai bune

 

 

Dimineață după ce mama mă scoală și pune ceaiul la fiert, se ocupă de micul dejun. Mă îmbrac și mă așez la masă. Tata veni și el, să ne țină companie. După ce termină de mâncat, se retrase ieșind pe ușă. Mama se îmbrăcă și ea. „Deci se ține de cuvânt” zic eu în gând. „Chiar vrea să meargă cu mine la școală”.

Nu s-ar zice ca va începe ziua prea bine, pentru mine. Pe de o parte mă priva de drumul de la lift, iar pe de altă parte, știrea notelor mă făcea să-mi dea fiori pe spinare. După vreo 15 minute ajungem la școală. Încă nu începuse orele. Intrăm în clasă.

Mama se oprește lângă banca mea și se uită la copii liniștită. Colegii mei se uitau când la mama când la mine și comentau. Eu stăteam cu capul în jos, făcându-mi de lucru cu geanta.

După câteva minute apare și învățătoarea. Când o vede învățătoarea pe mama, se transformă toată numai un zâmbet și miere. Mama se îndreaptă către catedră. Nu știu ce au vorbit, că vorbeau mai mult în șoaptă. Pe alocuri glasurile lor erau acoperite și de rumoarea din clasă. Din când în când învățătoarea mai apela la nelipsita ei linie, bătând cu ea în catedră, pentru a potoli gălăgia.

-Hei liniște! nu vedeți că vorbesc cu cineva?

Dar rumoarea nu se potoli decât preț de câteva minute. După vreo zece minute în sfârșit mama se hotărăște să părăsească clasa, nu înainte ca tovarășa să-i arate inevitabil și celelalte note ale mele. Pe total nu stăteam chiar așa de rău. De unele note nici eu nu știam, dar nici mama. Dar mama memorase deja numai notele rele, că pe cele bune nici nu le auzise. În timp ce se retrăgea, își cere scuze și se îndreaptă către ușă.

-Îmi pare bine, încheie învățătoarea, că ați trecut pe la școală. Oricum săptămâna viitoare o să am ședința cu părinții.

Iese mama afară. Învățătoarea nici nu mă învrednici cu vreo privire. Se apucă de ora ei. Aveam lucru manual. Ne dădu temă să cosem după contur niște desene pe car-toane colorate care se găseau pe atunci. Eu eram as la așa ceva. Am făcut ucenicia cu mătușa Lili, sora bună a mamei. Noi Îi ziceam Lilica. Și mai ales tata.

Țin minte, când a vrut să-mi pună pentru prima dată acul în mână. Îmi dăduse o bucată de pânză maro pe care copiase cu indigoul un desen.

Acel desen reprezenta un copac cu o căsuță de lemn în el, în care își găsise adăpost două păsărele aflate în zbor.

Mă învățase să cos sistem lănțisor, sau din urma acului „în puncte”- acele x-uri. Și multe alte procedee.

 

Așa că dacă copacul l-am mai făcut eu cât de cât, chiar dacă pe alături mai „îmi tremurase” mâna, la colivia aia și la păsărele nu voia să-mi iese de-loc. Numai pe alături dădeam. De zece ori mi-a desfăcut, tanti Lili, ața de pe pânză cu vârful forfecuței și a acului. De zece ori m-am chinuit să recos, până am rupt și pânza.

Dar mătușa nu s-a supărat. A luat-o și a cusut-o la loc și pe locul cusut mi-a început ea. Apoi mi-a dat-o înapoi să fac mai departe. Știu că nu prea am fost încântat și am și plâns de ciudă. Dar ea tot nu s-a supărat și a continuat să aibă răbdare cu mine. Așa că, atunci când în sfârșit am terminat, mi-a zis:

-Bravo, mă! Ai văzut că nu a fost greu?

Asta a fost începutul. Apoi m-a învățat să cos în puncte. Apoi să „umplu”și interiorul cu ață colorată după desenul închipuit, ce era: o căpșună, o cireașă, o păsărică...etc.

Și uite așa, când am început școala mi-a prins bine. Că de fiecare dată învățătoarea, când terminam câte ceva, îmi punea numai 10. Ce e drept erau cam singurele note de 10, dar ce contează, erau! Mai aveam și la muzică, desen și cam asta. Aaa..., și Ed. Fizică. La celelalte obiecte era tabu. Acolo nu aveam 10. Numai câte un 9, 8 sau 7, dar mai ploua și cu câteva note de la 6; 5 sau 4. Se mai repetau din când în când, și astacând și tovarășa era în toane bune. Dar se înecau în avalanșa de note mai puțin bune. Mai ales la panou. Inventase ea, sau poate așa „i se dictase”, să ne facă un panou, colorat cu numele noastre pe el și cu niște piese din placaj colorate, pe care se scriau notele, nu cele bune, ci numai cele proaste. Și în special cele de 4 şi 5. Cele bune erau colorate în albastru, iar cele rele sau mai puțin bune, în roșu! Bineînțeles că nimeni nu scăpa de contabilizare. Și nici eu.

Acest panou avea menirea să te facă să te rușinezi, mai ales că le vedea întreaga clasă. Când luai o nouă notă bună, un „patru” dispărea, chipurile că te corectase-și. Dar cum minunea nu ținea mult, că iar se umplea panoul, că nu mai avea loc tovarășa să le mai afișeze. Probabil că ăla era făcut numai pentru premianți.

Că aveam și destui din aceștia. Veliche, Vlad, Oprea, Mogoș, Ema, Mălâia, Boroda, etc. Nu-I mai enumăr și pe cei cu buline roșii. Că erau și din aceștia destui.

Eu eram media. Media mea generală oscila între 7 și 8.

Odată am trecut pe lângă mențiune ca prin urechile acului, spre disperarea mamei. Mama în opinia ei și a tatei, trebuia să fiu premiant, măcar de premiul trei, dacă nu de doi sau unu. Vise! De aceea îi plăcea măcar să se laude cu mine mințind pe la rude sau cunoscuți, fălindu-se cu mine: „Uite ce băiat mare și silitor am. Iar a luat premiul … trei!”

Când ajung la ora de Compunere, mă întreabă tovarășa într-o doară:

-Hei Grigoriule, ai scris compunerea?

Da! Dar mama zicea...

 

-Lasă, eu te-am întrebat dacă ai scris-o?

-Da! zic eu stins.

-Să vad!

Mă ridic și îi duc caietul. Îl ea se apucă de citit. Cred că i-a plăcut compunerea mea, că nu a lăsat caietul jos, până nu a terminat-o de citit. Îi povestisem de niște peripeții avute în vacanța de vară. Bine că pe alocuri, mai pusesem și de la mine, asta așa, ca să o mai înfrumusețez și să câștig și pagini. A închis caietul aruncându-l pe un colț al catedrei. Îmi spune:

I-ați caietul! Și altă dată să nu mă mai minți. Și să scrii mai frumos și corect. După care răsfoind catalogul, și oprindu-se cred la mine, îmi puse o notă. Nu știu ce notă. Aveam să văd acasă nota de pe caiet și corecturile de rigoare cu creionul roșu.

După ce sună, ne pregătim să plecăm acasă. Ies și Țuțu iar după mine. Era ceva grozav cu el. Nu știu ce avea la mine. Parcă era atras de un magnet. În clasă tovarășa se chinuia să-i scoată cuvintele cu cleștele din gură. Mereu când era ascultat tăcea, iar tovarășa, când îl vedea că nu are de gând să spună ceva, se enerva și îi aplica câte o notă proastă.

Și o ținea numai în 4 şi 5. Rareori mai lua și el câte o notă de 7. Și asta tot la muzică, desen sau lucru. Ba a mai luat și un 8. Totuși când voia el, mai și învăța. Lui i s-ar fi putut potrivi cu adevărat, cuvintele învățătoarei:

„Ești brânză bună în burduf de câine”

Ca să nu mai spun de ed. fizică. Aici era primul. Și mai ales când părăseam școala.

În timp ce mergea îmi spune să vin la bunică-sa că a făcut gogoși. Mie numai de gogoși nu-mi ardea. Cred că mama de abia aștepta să dea cu ochii de mine. Așa că iar îl refuzai, lăsând-o pe altă dată.

Până la urmă m-am hotărât să plec acasă. Țuțu nu, că să mai stăm.

L-am refuzat. Și pentru că nu mă lăsa în pace, tot insistând, l-am cam bruscat.

Nu prea i-a plăcut. Se uită la mine cam curios și într-un ochi și nu mă înțelegea. Îmi părea rău că trebuia să apelez la forță, dar cu el nu mai era de glumit. I-am întors spatele și am plecat spre casă, cu toate protestele și chemările lui.

Mergea agale din urma mea, la mică distanță. Era „umbra” mea. Era ca un cățeluș, când îl bătuse stăpânul. îl făcuse să meargă spăsit din urma lui, iar el mai spera că stăpânul îl va ierta până la urmă. Îi trecea repede, dar mă ținea și minte, aducându-și aminte de toate datoriile. Aveam să aflu și asta mult mai târziu, când ne-am mai mărit și noi dragă doamne și treceam și noi prin pubertate.

Când ajung acasă, mama mă aștepta ca de obicei în sală. Până și santinela de Berdan nu părăsise postul. Era acolo ca întotdeauna. Îi arunc și ei un, „sărut mâna” scurt când trec prin dreptul ei, dar nu-mi răspunde, sau poate nu a fost atentă. Mă sui în balcon și intru în casă. La vederea mea, mama mă ia încă de la ușă:

-Stai așa, nu te dezbrăca, că vreau să iei niște pâine, că am uitat. Îmi dă bani și mă trimite tocmai la „fabrica de pâine” de pe Morilor, la o brutărie cu vânzare. Aveam ceva de mers. Nu prea mi-a căzut bine.

-Dar de ce mă trimiți tocmai acolo? Ce aici nu are?

-Acolo e caldă și e mai ieftină. Costă doar 2,70. Și aici e 3,20, face ea scurt.

-Păi iau neagră, ce aia nu e bună?

-Ba da, dar lui tact-tu nu-i place și e și veche, că am fost eu.

Nu aveam de ales. Mă duc. Mă întorc cam după 20 de minute. Mama mă aștepta și cu masa întinsă. Mă dezbrac și mă pun la masă.

-Te-ai spălat pe mâini? îmi amintește iar mama.

Mă ridic bombănind și mă spăl. Mă întorc și continui masa. Mama se așează și ea lângă mine și ciugulește și ea ceva. Vedeam că nu prea îi era nici ei boii acasă.

„Probabil că nu ia priit discuția cu tovarășa”, zic eu în gând. Dar nu era asta. O văd că după masă, se duce direct în pat. Ceea ce nu era un lucru prea frecvent la mama.

Nu mă simt prea bine, se scuză ea. Strânge și tu vasele, dacă ai mâncat și punele pe sobă. Am să le spăl mai târziu.

Le iau şi le pun pe sobă. Mă așez pe un scaun și mă uit la mama pe furiș. Ea își dădu seama, așa că mă întrebă:

-Ce e?

-Nimic! zic eu. Ce a zis tovarășa?

-Nimic.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De ce toate  se-ntâmplă numai mie?

 

 

I.

 

Am cravata mea, sunt pionier,

Și mă mândresc cu ea, sunt pionier!

Flutură în vânt, zălog și legământ,

Întâiul meu cuvânt de pionier...

Pionier!

 

II:

 

Am cravata mea, sunt pionier,

Și mă mândresc cu ea, sunt pionier!

Mâine - brigadier și șef de șantier,

Chiar dacă azi sunt numai pionier...

 

III:

 

Am cravata mea, sunt pionier,

Și mă mândresc cu ea, sunt pionier!

Cu tine nu mă joc și n-o s-o fac deloc,

Eu doar defapt mă joc cu pionieri...

Pionier... Pionier...

 

La la la la la la,

La,la,la,

 

Sunt pionier!

 

 

Ăsta era cântecul nostru de pionieri pe care nu aveam să-l mai uit niciodată.

Dar nici prima zi, când tovarășa Barbălată, avea să-mi lege, nu cu puțină emoție din partea mea, cravata roșie de pionier.

Cam prin clasa a II-a, începuse să ne facă și pe noi pionieri.

 

 

 

 

Primele serii de pionieri era din rândurile celor mai buni. Apoi urmau și seriile noastre mai mediocre. Mie mi-a venit rândul în seria a III-a, împreună cu Ilie, Crișan și Petrea. Toți trei stăteau pe Morilor, pe lângă Casa de Cultură a Sindicatelor, de mai târziu.

Știu că am tras-o tare și pentru asta. Am fost amânat de trei ori într-o săptămână. Și asta că nu i-a plăcut tovarășei cum am scris „Angajamentul”. Trebuia scris frumos și caligrafic.

Se oferă tata să-l scrie. Ei, dar nici așa nu i-a plăcut. După care tata apelează la serviciile unui coleg de servici care scria foarte frumos – caligrafic - nea Preda. Abia acu i-a plăcut și învățătoarei. Așa că într-o zi ne aliniază în fața clasei pe toți trei și ne pune să rostim „Angajamentul” Nu îl mai știu toate cuvintele, ce-l cuprindea. Parcă ceva de genul ăsta: „Eu cetățean al României, mă angajez, să port cravata mea roșie de pionier... Eraceva cu jurăminte: Jur sa învăț ... jur să fac ... mă rog... Și dacă nu respectai ce ai jurat îți scotea ochii în fața clasei desigur, sau detașamentului școlii. Ba mai mult te putea și scoate din rândurile pionieratului.

După care, tot ea ne-a legat la gâtul fiecăruia, cravata roșie și s-a pozat și cu noi. Păcat că nu mai am acea poză cu tovarășa. Dar mai am totuși o mică amintire făcută de tata, cu un aparat de fotografiat - „Agfa” nemțesc, în curte la madam Berdan, lângă un cais mic, îmbrăcat cu cămașa albă, iar la gât purtam cravata roșie de pionier. Apoi ne-a înfipt câte o insignă în piept, care apoi după un an s-a schimbat cu una cu tricolor.

Aveam acu de treabă. Trebuia să mă mai leg la gât şi cu cravata, motiv pentru mama, de a mai găsi alte motive de a mă scărmăna, sau să mă ciufulească, câ nu reușeam să fac nodul.

După mine a mai urmat încă două serii de câte trei respectiv de patru.

Lui Țuțu i-a venit rândul târziu, chiar la urmă, când începuse clasa a IV-a, cu încă doi băieți. Ei fuseseră ultimii din clasă la învățătură, după opinia tovarășei.

Apoi la începerea orelor ne puneam să cântăm ori imnul, ori cântecul de mai sus. Și multe alte cântece revoluționare, pentru pionieri. Acu intrând în rândurile pionierilor, trebuia să dau exemplu și la comportament și la învățătură.

Se făceau acu și mai dese ședințe, unde tovarășa împreună cu șefa clasei, Mogoș, ne ținea morală, când mai luam și câte o notă proastă. Iar noi la urma ne luam angajamentul că ne vom îndrepta notele. Uneori le mai îndreptam dar alteori...rămâneam numai cu angajamen-tul. Și iar se lăsa cu ședință de dirigenție.

Parcă țin minte că unul a spart gheața în privința asta. Și trebuia să-ți fie tare rușine! Era un lucru foarte important. Pășind în rândurile pionierilor, trebuia să devii alt om.

Mai corect, mai civilizat, mai harnic,mai înțelept, mai disciplinat…

 

Disciplina era la putere. Și nu de puține ori se organizau activități instructive de pionierat, în a dirija pe alții pe făgașul bun. În a le arăta noul drum. Mulți erau prinși la abatere și erau „pedepsiți” cu morală în fața clasei s-au a școlii. Se organizau și echipe pentru corectarea din mers, a unora la învățătură. Dar tovarășa mai adăuga ca pedeapsă și nelipsita ei linie specială, pe care multe spinări sau palme o încasase.

Nu-mi amintesc de la clasa noastră, să fi scos pe cineva din pionierat. Se străduia, din răsputeri șefa clasei Mogoș, să devenim alți oameni. Unii primeau avertisment.

La fiicămea peste ani aveam să revăd și eu acea scenă cu emoție.

Dar asta nu însemna la unii, că dacă ești făcut pionier, trebuia să fii şi cuminte. Nu! Ca dovadă că bătăile din recreație continuau nestingherite. Din când în când vreo tovarășă mai drăcoasă ne aducea la realitate, pocnindu-ne la întâmplare din mers. Chiar și Directorul școlii, avea acest obicei. El umbla „înarmat” cu câte un băț, ascuns în mânecă, iar când ajungea la câte un grup mai „ petrecăreț, scotea „bagheta magică”, dând în stânga și-n dreapta. Mulți scăpau cu fuga, rămănând cei nevinovați, pentru a o încasa.

Într-o zi, pe când mă aflam într-o recreație la școală, am avut o altercație cu uncoleg din altă clasă. Mă jignise cu un cuvânt, referitor la origini. Eu nu prea suportam așa ceva. Am ripostat și eu la rându-mi. El s-a aplecat și luând o piatră de pe jos – că erau destule pietricele mici de râu în curtea școlii - a încercat să mă lovească cu ea. Eu pe atunci eram mai sprinten. Mă feream cu ușurință. Greu mă putea ochi cineva. Și asta dacă era unul sau cel puțin doi. La capitolul ăsta stăteam bine.

Când am văzut că el, se chinuia să mă ochească, ce mi-am zis, stai să-ți arăt eu cum se ochește. Și luând o piatră de jos, am aruncat-o în direcția lui. În acel timp, între piatră și el, se interpuse un alt coleg. El se dădu, în spatele lui. Mi-am dat seama că piatra aruncată de mine, îl va lovi pe cel nevinovat.

Și în timp ce priveam disperat piatra, cum se ducea spre capul băiatului, „rugându-mă” să nu-l lovească, se petrecu iar un fenomen ciudat. Piatra a prins un efect neașteptat, ocolind capul colegului și îndreptându-se spre capul celui în cauză. Traiectoria pietrei se transformase într-o curbă. Bineînțeles că și-a atins și ținta. Că s-a mirat și el, cum am reușit totuși să-l lovesc. Ca la fotbal când dai gol cu „efect”. Te duci după minge și ea intră în poartă prin învăluire.

Apropo de fotbal. Jucam și eu fotbal mai ales în curtea școli. În general nu mă prea pricepeam la fotbal, driblându-mă toți. Și mai îmi ieșea și limba de un cot, fugind după minge. Dar mai mult după jucători.

Oboseam și repede. Atunci băieții m-au pus în poartă. Și așa am debutat ca portar.

 

 

Aici aveam reflexe bune. Niciodată de câte ori jucam fotbal, iar eu eram în poartă, echipa mea nu pierdea niciodată. Chiar dacă meciul se termina cu scorul: 10–9. Important să câștigam. Nu? Aveam un reflex mare. Scoteam mingi imposibile. Dar și primeam gol la mingi prostești. Și asta că nu mă concentram mereu. Nu eram tot timpul atent. S-au mă surprindeau cu „șuturi” puternice de la distanță. Dar și faptului că ei mă lăsau și singur, cu câte doi. Ce mai puteam să fac atunci? Prindeam mai mult mingile șutate de la distanță. Eu acasă nu aveam cu cine să joc fotbal. Afară tata și mama nu mă lăsau. Pe stradă sau maidan, nici pomeneală. Și nu pentru că aveau ceva anume cu mine, ci pentru că proprietăreasa Berdan, nu suporta să mă vadă jucându-mă în curte cu mingea. I se punea mereu pata.

Era odată un om care era cam cusurgiu. Nimic din ce îi făcea de mâncare sau altele, nevasta lui, nu-i plăcea. Se luase de gânduri biata femeie. Într-o zi nu a mai răbdat-o și s-a dus la o femeie bătrână din sat povestindu-i păsul. Baba a ascultat-o și apoi a sfătuit-o ce să facă. Bucuroasă, la gândul că v-a scăpa de data asta de bătaia bărbatului, se puse să facă mâncare. Când a venit acasă seara bărbatu-su, el ca de obicei:

-Ce mâncare mi-ai făcut muiere? La care femeia răspunde:

-Păi borș de peste, bărbate, răspunse femeia. Iar el, de colo:

-Dar de ce nu mi-ai făcut plachie?

-Ți-am făcut și plachie.

-Dar de ce nu mi-ai făcut prăjit?

-Ți-am făcut și prăjit.

-De ce nu mi-ai făcut rasol?

-Ți-am făcut și rasol și să știi că ți-am mai făcut și compot de pește.

Când aude una ca asta, bărbatul mănâncă ceva acolo, apoi se duse să se întindă pe prispă. O întreabă iar:

-De ce nu mi-ai așternut în casă? Ți-am așternut și în casă.

-De ce nu în tindă?

-Am așternut și acolo.

Vede omul nostru că nu are încotro. Nu găsea motiv să o bată iar. Se duce să se culce afară. Cum sta el așa cu ochii pe cer, ce-i trăsnește?

-Femeie, întreabă el. Ce stele sunt alea de colo?

-Păi „cloșca”, bărbate.

-Asa! face el. Și stelele alea de colo?

-Păi ăla-i e carul, bărbate.

Se scoală omul nostru și se repede la ea zicând:

-Păi bine măi femeie, aici mi-ai așternut tu, să mă spurce cloșca, sau să-mi cadă în cap, vreo roată de la car și să mă omoare?

Și dăi iar... bătaie... Poate o să vă întrebați și pe bună dreptate ce rost are această poveste? Păi are este vorba de omul cusurgiu...Și madam Berdan era una din aceasta!

La școală se petrecea aceeași monotonie zilnică. Și ca să nu fie perfect monotonă, tovarășa mai colora puțin peisajul cu câte o bătaie la palmă, sau îți strica ziua cu câte o notă proastă.

Noroc de Țuțu al meu, care cu el îmi mai trecea supărările, sau uitam de ele, cât eram la școală sau pe drum.

Dar chiar dacă, atât mama cât și tata sau mama lui Țuțu îmi interzise să mă mai văd cu el, eu tot îmi făceam drum mereu pe la el la bloc, unde stătea bunica lui. Știam că bunica-să nu avea nimic cu mine. Ba chiar mă aprecia. Și mă dădea mereu exemplu ca răspuns la prostiile lui Țuțu. Cu bunica lui stătea și un unchi de al lui.

Venisem într-o zi amândoi de la școală și trăsesem la bunica lui. Unchiul aduse o „fată” la el acasă. Bunica lui ne puse la amândoi să mâncăm. De dincolo se auzea gălăgie. Unchiul încerca să o convingă pe „fata” să mai stea. Ea nimic! Tot dădea să vină la ușă. Unchiul nimic. Îi aținea mereu calea. Până la urmă o duce în dormitor și încuie ușa de la intrare. Femeia începuse să strige mai tare. Până la urma bunica lui Țuțu îi i-a cheile lui unchiu și deschide în final ușa.

Femeia iese ca din pușcă afară. Eu, că stătusem destul și știind ce mă așteaptă acasă, profit și eu de situație și plec, scăpând de Țuțu.

În altă zi iar nu venise Țuțu la școală.

Așa ca după ore m-am dus singur la bunică-sa. Nu era nimeni acasă. Între timp iese un băiat mai mare ca mine, de la apartamentul vecin. Când mă vede mă întreabă:

Dar ce treabă ai cu Melu. Așa îl strigau pe Țuțu, cei din casă și prietenii de joacă.

-Păi nu a venit azi la școală și am venit să văd de ce?

-Aaa! ești coleg cu el? zice băiatul.

-Poftim, intră la mine în casă, mă poftește el.

La început nu prea am vrut. Dar la insistențele lui am intrat până la urmă. Mă invită în bucătărie. Era și el singur. Și tocmai mânca niște ficat prăjit. Mă invită să iau și eu.

Nu-l refuz. Și din una, din alta, mă întreabă:

- Ia arată-mi ce obiecte faceți voi?

Deschid ghiozdanul și scot câteva cărți și îi le arăt. Se uită la unele apoi privirea îi cade pe muzică.

-Știi să cânți? mă întreabă.

-Da! spun eu.

-Ia cântă-mi ceva!

Eu aleg un cântec care îl știam mai bine și încep să îl cânt.

După ce îl ascultă rămâne impresionat, de vocea mea și îmi zice:

-Dar tu ai ureche muzicală! Ia mai cântă-mi ceva! Îi mai cânt alt cântec, ca să-i fac plăcerea.

 

 

-Da! zice el din nou. Ai ureche muzicală.

După ce i-am mai cântat ceva m-a lăsat să plec acasă. Următoarea zi mă întâlnesc cu Țuțu, și îi zic de băiat.

-Ei, eu nu vorbesc cu el, zice Țuțu. Iar bunică-sa completează:

-Mă-sa e despărțită de ta-su. E un copil necăjit. Nu-l mai lasă nici la școală. Trebuia să fie a  V-a

-Ia plăcut cum i-am cântat, zic eu.

-Da? zice bunică-sa.

D-l Zisu, era și responsabil cu proiectarea de filme în școală. Într-o zi ne-a dat niște bilete la filmul ce îl v-a proiecta după ore. Era 1 leu biletul. Majoritatea au luat bilete, printre care și eu și Țuțu. Se apropia ultima oră. Pe la jumătatea ei învățătoarea zice:

-Puteți să vă duceți acasă. Care are bilete la film să se ducă la film.

Noi când auzim sărim cu toții în sus de bucurie. Tovarășa, când aude gălăgia, uitându-se prin clasă țipă la noi. Din toată clasa mă vede numai pe mine și încă un coleg mai necăjit ca mine, pe - Gronscki. Înfuriată ni se adresează:

  -În genunchi numaidecât la marginea băncii!

Ne supunem că nu aveam încotro. Noi stăteam în genunchi, în timp ce colegii părăsiseră deja clasa. Au trecut cinci minute, au trecut zece, doamna să ne ierte, pace!

Gronscki nu avea bilet ca era mai sărac ca mine. Încerc să atrag atenția tovarășii, crezând că uitase de noi. Ea se așezase la catedră în timp ce citea ceva adâncită în gânduri.

-Stați acolo! O să vă ridicați când voi spune eu!

-Dar am bilet la film, zic eu, crezând că o s-o înduplec.

-Dar ți-ai găsit. Nu am primit nici un răspuns. După aproape 15 minute se hotărâsa ne „ridice” pedeapsa. Mă ridic cu greu. Îmi amorțiseră genunchii. Îmi iau geanta și mă duc la sala de proiecție, unde deja începuse filmul.

Și nu era să fie singurul film. Ne aducea mereu filme. Multe din ele erau de gen western sau alte teme SF.

Și uite că încet, încet, avea sa se termine curând și clasa a IV-a, și inevitabil – despărțirea!

Despărțirea, de cea care ne-a fost învățătoare, timp de patru ani, doamna Barbălată, avea să se apropie curând. La sfârșit am ținut o serbare, așa ca de sfârșit. Pentru că mulți totuși au iubit-o, despărțirea a fost foarte emoționantă. A venit la fiecare în parte și ne-a sărutat pe toți, cerându-și iertare, pentru unele necazuri pricinuite din cauza ei. Dar, cum spunea ea, o să ne prindă bine în viață. La mulți le-a dat lacrimile. Unele fete chiar începură să plângă. A plâns și ea împreună cu noi.

 

Nu mai putea să se mai stăpânească ... Ne-a urat mult noroc în continuare, spunându-ne că ne așteaptă noi încercări, odată cu trecerea nostră în „ciclul II” Urma clasa a V-a.

Nu am mai văzut-o niciodată de atunci. Odată cu trecerea mea în clasa a V-a, avea să apară și noi probleme. Prietenul meu Țuțu, avea să joace un rol important în viața mea.

Pe unde mergea el, mergeam și eu. Făcea el prostii, făceam și eu împreună cu el. Mâncam mereu bătaie din cauza lui. Și în special de la tata. Nu știu ce mă făcuse să mă atașez atâta de el. Dar nici să renunț la el nu mă înduram. Găsisem și eu pe cineva cu care să-mi împart necazurile și bucuriile. Dar mai mult necazurile. Însă nici eu nu eram de acord cu toate faptele lui, de atunci și de mai târziu. Mama lui, tot contra rămase în privința noastră, de a ne mai întâlni și vorbi. Câteodată îi ieșea înainte și când mă vedea se lua de el:

-Iar ești cu Grigoriu? Ți-am, zis să nu mai umbli cu el?

De multe ori se lua și de mine. Ce o fi avut cu mine nu știu? În schimb Țuțu era un mare puturos. Nu prea îi plăcea să învețe. Când ieșeam de la școală, pentru că el stătea în zona mea, veneam împreună. Când ajungeam în Cazărmii colț cu Brăilei, mai stăteam cu el încă o oră de vorbă sau făceam prostii. Cum era toamnă, erau multe castane pe jos. Și asta pentru că, pe strada Cazărmii erau și mulți castani.

Erau și tei pe ici pe colo.

Eu, împreună cu el, adunam multe castane pe care le aruncam în fața mașinilor care treceau pe stradă Brăilei. Multe castane „sfârșeau” rău călcate de câte o mașină.

Unele le prindea oleacă roata și ricoșau sărind pe trotuarul celălalt, lovind trecătorii sau în geamurile magazinelor. Iar noi făceam mare haz din asta. Câteodată unii șoferi mai scotea capul pe geam și ne arăta pumnul înjurându-ne.

Când vedea că e groasă, Țuțu al meu se făcea că plouă plecând mai departe, sau fugind, lăsându-mă pe mine în gura lupului. Așa făcea el mereu. El nu știa nimic nu mă cunoștea atunci. Așa că luam papara și pentru el. Ei dar dacă nu mai erau castane, Țuțu al meu se aproviziona atunci cu cartofi.

Umplea buzunarele cu ei și îi arunca și pe aceștia în fața mașinilor. Îi făcea o deosebită plăcere să vadă cum sfârșeau bieții cartofi - stâlciți. Când în sfârșit mă hotăram să plec acasă, mama sau tata, mă luau iar la întrebări:

-Acu se vine? Unde ai stat până la ora asta?

Bineînțeles că ziceam orice altceva. Pentru că nici ai mei nu-l mai suporta pe Țuțu

Dar Țuțu îi plăcea să dea și din gură. Dar numai în prezența mea, sau cu ai lui de acasă. La școală era mut. De abia scoteau profesorii vorbele din gura lui. Acum se schimbase treaba la școală.

 

 

 

 

Ciclul 2

 

A venit şi clasa a V-a. Acum veam câte un profesor la fiecare oră. Aveam să facem și două limbi străine. Engleza și rusa. La rusă avea să mă mai ajute și „școala” mătușii Lili. Cu un an, sau doi înainte, mă învățase tot alfabetul rusesc. Nu mă ajuta prea mult, dar prindea bine la unele cuvinte. Mai ales la substantive, unde înlocuiam literele rusești cu cele românești și invers. Cu gramatica era mai greu. Terminațiile de la masculin, femenin sau neutru, precum și pluralul, le înțelegeam mai greu.

          Matematica o făceam cu Meseșan, care ne-a fost și dirigintă.

Am făcut față cu brio atunci la ea.

Într-o zi, intră profa de matematică Meseșan în clasă, însoțită de un băiat rrom.

După ce a făcut prezentările, întreabă:

-Uite ăsta e noul vostru coleg. Cum te cheamă?

-Napoleon! spune el stârnind hohote de răs în întreaga clasă. S-a molipsit și profa.

-Păi uite, cine vrea sa stea cu el în bancă?

Ăla eu, ăla eu.... Nimeni nu era așa de dornic să stea cu un țigan. La care dirigintalămurindu-se de unde vine problema, își rotește privirea prin clasă. Eu eram singur în bancă din rândul de la geam și stăteam în față, din cauza problemelor de vedere. Nu vedeam bine la tablă.

Nu mai stăteam cu Tuțu, că diriginta aflase de la colegi, ce poamă bună era Țuțu. El acu stătea în ultima bancă, cu toate că nu vedea nici el bine la tablă. Dar cine mai ținea cont de asta? Diriginta dând cu ochii de mine, fără să mă mai întrebe, o aud că spune:

-Uite ai să stai în bancă cu Grigoriu, zice ea, arătându-mă cu degetul.

Când am auzit, nu prea îmi surâdea ideea.

Ascultător, fără să i se mai spună de două ori, se îndreptă cu pași timizi către banca mea, unde se și instală. Colegii mei începu să-și dea coate la adresa mea, că de ce am acceptat. Cum în clasă se stârnise un adevărat vacarm, diriginta intervenii:

 -Ei liniște! ne aduse la tăcere ea.

După ce plecă profesoara, că nu aveam ore cu ea, intră și proful de la ora următoare. Atent la oră și la scris îmi concentrasem atenția mai mult la tablă decât la noul meu coleg de bancă. La un moment dat se trase mai aproape de mine uitându-se în caietul meu, că rămăsese în urmă. Apropierea lui îmi făcu să–mi cadă nasul. Parfumul de „levănțică” care radia de la el, mă făcu să mă retrag mai mult din bancă stând nu-mai pe jumate de bancă, mai să cad jos.

El înțelese gestul meu și se trase și el la cealaltă margine stând și cu picioarele în afara rândului. Lăsase capul în jos cu nasul în caiet, prefăcându-se foarte studios și nu mai spunea nimic.

În recreație și chiar după ore, am primit o mulțime de reproșuri din partea colegilor:

-Ce ai vrut să stai cu ăsta?

- Păi de ce nu ați vrut să stați voi, replicam eu. Ce era să fac? Cineva tot trebuia să stea și cu el. Fetele își tot dădeau coate și pufneau în râs, când se uitau în direcția noastră.

După alte câteva zile, încet, încet lăsă și el timiditatea la o parte, încercând să între în vorbă cu mine. Și asta că ceilalți colegi ai mei îi făceau zile amare, sau îl ignorau. Mereu se luau de viața lui. Îl jigneau, îi adresa numai vorbe urâte. Din – „măi țigane”, nu îl mai scoteau. Nici nu-l mai strigau pe nume. Așa că în ciuda că eu de câte ori stăteam față în fața, mai întorceam capul și strâmbam din nas, se atașase de mine. Nu știu ce am, dar toți cu care am intrat în contact în viața asta, toți aveau lipici la mine.

Mă vedeau diferit față de alții. Așa că, azi așa, mâine așa, ne-am mai împrietenit. Era inevitabil. Câteodată când îl mai certau sau îl șicănau unii colegi, cu care credeam eu ca pot face față, îl mai și apăram. Vreo câțiva mai îndrăzneți, măturau cu el pe jos. Să-l fi văzut atunci cum se înfuria. Se cabra ca o pisică la care i se scula părul și în-cerca să riposteze, fără prea multă convingere și folos. Că și-o lua dublu. În alte zile când intra diriginta în clasă mă întreba pe mine, sau pe el, cum ne înțelegem, acesta răspundea modest – „bine”.

Sau când îl întreba tot ea, cum se înțelege cu ceilalți colegi, răspundea tot așa, în ciuda deselor bătăi pe care le încasa. Iar colegii se amuzau la răspunsurile lui. Nu avea obiceiul de a pârâ. Ori că nu avea curaj, ori că nu-i era în caracter. Era puțin vorbăreț dar și cu o sete mare de învățătură. Era ambițios la acest capitol. Chiar pe mine și pe alți colegi „mai geniali” îi făcea să se uite mirați la el. Preocupat de el, aproape că îl neglijam acu și pe Țuțu, care nu vedea cu ochi buni, noua mea prietenie cu Napoleon. Cred că îl făcusem gelos. Doar la plecare ne găseam din nou.

Când aveam ore cu diriginta, aceasta se tot apropia de banca noastră în timp ce preda. Cum noi stăteam fiecare pe câte o juma de bancă, aceasta nu înțelese la început cauza. Și ne spunea:

-Ce stați așa departe unul de altul. Ca doar nu împungeți.

Când s-a apropiat și ea mai bine de banca noastră a înțeles și ea cauza, poziției noastre incomode în bancă.

-Mai spală-te și tu.... zice diriginta, stârnind iar hohote de râs. Dar diriginta îi aduse iar repede la tăcere.

 

 

 

Acesta în urma afirmației ei, lăsă rușinat capul în jos, fără să mai scoată un cuvânt. De multe ori agasat de cei din spate care nu–i tot dădeau pace, punea și el mânape câte o carte și cu un pumn încleștat se repezea către cel în cauză:

- Hai dă! Mai dai?

Alura lui războinică de cocos înțepat, mă făcea să râd. Cel în cauză la început rămase uluit, dar apoi molipsit de râsul meu, se dădu și el bătut, râzând cu gura până la urechi. Mulți râdeau, din cei care văzuse scena. Până la urmă râdea și el. Dar numai că nu mereu se întâmpla așa. De multe ori și-o lua gratis. De câteva ori i-am luat apărarea. Iar de fiecare dată se uita cu respect la mine. Îmi tot zicea:

-De ce îmi tot spun că–s țigan? Ce dacă?

I se trezise orgoliul din dânsul.

Spunea asta uitându-se la mine și citeam în ochii lui și milă și rugăminte și îndurare sau încredere. De multe ori după ce–și vărsa oful mie, eu mai ridicam neputincios din umeri. Un fel de: „asta e!” Și el mă înțelegea cum și eu îl înțelegeam pe el.

Într-o zi am făcut o gafă. Era recreație! Eram întors cu spatele la un coleg, care povestea un film văzut seara la TV. Cum eu eram atent la ce povestea, nu dădeam gheș rugăminților lui, de a mă întoarce să-mi spună și el ceva. Și cum mă pistona mereu și mă tot împungea de zor în spate, mă întorc brusc la el furios:

-Ce vrei măi țigane...?

A rămas uluit, dar și eu. Nici eu nu știam cum am zis-o. Cred că la nervi. Mi-a părut rău după aia. Dar mai rău i-a părut lui. Îl văd că se strânge în cochilie și se face mic, mic de tot în bancă, de parcă nici nu era acolo. A lăsat capul în jos și pe furiș am observat că plângea. Îl dezamăgisem. Am încercat să–i spun că îmi pare rău, dar nu mi-a mai dat atenție o perioadă. Probabil că el își făurise o mare încredere în mine. Era ca un castel de nisip, iar eu îl năruisem.

Lasă-l că nu-i nici o pagubă, încercă un coleg să-mi distragă atenția de la el. După încă două săptămâni, îl văd că intră în clasă, cred, cu maică-sa. Rămâne încentru clasei la catedră și acesta îi zise ceva mă-si, arătând în direcția mea. O văd că și mă-sa se uită nu prea frumos la mine, dar nu-mi zice nimic. După încă cinci minute, intră iar diriginta, aducându-ne vestea bună:

- Copii de azi colegul vostru se mută la altă școală

Un murmur de ușurare răzbătu în toată clasa. Scăpasem de el. Și eu și clasa. Dar mie mi-a rămas o părere de rău, sentimentul că nu reușisem să ne împăcăm.

 

 

 

 

 

Altă cumpănă

 

 

 

Într-o seară pe la sfârșitul orelor, am plecat acasă. Bineînțeles cu cine altul, dacă nu cu Țuțu. Se putea altfel? Devenise umbra mea. Eu cu Țuțu, am luat-o pe „scurtătură”, sărind gardul școlii de aproape un metru. Era seară. Aproape că se întunecase de-a binelea. Învățam numai după amiază. El l-a sărit foarte repede. Eu l-am escaladat maigreu, iar când am ajuns sus și mă pregăteam să sar jos, piciorul meu întâlnește o piatră care se nimerise în traiectoria piciorului meu. Nu am văzut-o. Mi-a venit piciorul rău, călcând pe piatră și m-am ales cu o entorsă. Îmi sucisem glezna. În câteva minute mi s-a umflat piciorul. Vă închipuiți durere! Cât chin să ajung acasă!

Nu era departe școala, dar pentru mine atunci, mi se părea o veșnicie. Când în fine am ajuns și eu acasă, ai mei m-au și întrebat, „ce am?”. Bineînțeles că nu le-am spus cauza. Adică de gard. Au început să mă doftoricească. Mi-au băgat piciorul într-un căzănel cu apă fierbinte cu tărâțe de grâu. Dimineață aveam glezna umflată ca nu mai puteam să mă mai încalț. Am mers la doctor și m-am ales cu o „cizmuliță alba”. Mă dusesem la o cunoștință de a tatei, care lucra la policlinica din piață. Mă duceam așa cum puteam la școală. În fine după ce mi-au scos ghipsul am făcut iar băi de apă caldă, aproape fiartă, cu tărâțe de grâu. Cum sursa era aproape, la madam Gheorghiu, apelam la ea. Peste vreo două luni mi-a trecut.

Făceam și atelier. Tâmplărie. La tâmplărie ne punea profesorul sau maistrul să facem la început, diferite obiecte din traforaj. Punea desenul pe o bucată de placaj sub care așezase o foaie de indigo. Apoi cu un „creion” din lemn urmărea traiectoria liniilor de la desen.

Pentru mine acest procedeu de copiere nu era nou. Văzusem la tanti Lili, sau mama, când voia să facă diferite fețe de masă brodate sau altceva. Copia cu ajutorul indigoului modelul respectiv de pe un șablon. Apoi pe acele linii cosea cu ața de culoarea respectivă, respectând desenul.

Aici, la aceste lucrări de la atelier, mă mai ajuta și tata, tăind și el la traforaj. Era teroare pentru mine că rupeam o mulțime de pânze. Era 25 de bani bucata. Iar eu mă minunam cum tata reușește cu o pânză să termine tot desenul de decupat. La urma le șmilgheluiam și le vopseam în funcție de desenul decupat.

Mai mult tata. Dar îmi dădea și mie câteva să le fac întocmai cum le făcea el. Când veneam de la școala îi ziceam tatei:

-Tată, profesorul de atelier, ți-a pus zece!

Bineînțeles că râdea și el.

 În fine a trecut și clasa a V-a.

 

 

În următorul an, când să încep clasa a VI-a, mama s-a hotărât să mă trimită la altă școală mai aproape de noi. Școala 7 se mutase. Acu era mai departe. Era dincolo de miliție, lângă un cămin de copii. (orfelinat). Era mai aproape de mine, o altă școală pe Cazărmii, aproape de 1Mai. Mai precis pe Muzicii, colț cu Cazărmii. Se chema - Nr.14. M-au primit acolo. Când am început școala aveam să constat altă problemă. Colegii de acolo făceau limba franceză. Eu făcusemengleza. Cum franceza nu îmi era pe plac, conducerea școlii a hotărât să mă întorc la școala mea. Spuneau ei că, nu au profesor de engleză. Și nu o să „comande” numai pentru mine o profesoară de engleză.

Trecuse deja două săptămâni de când începuse noul an. Deja începusem să mă acomodez cu noul colectiv. Și mai ales fetele cu mine. Cum eu stăteam singur în prima bancă de la mijloc, o fată veni să stea cu mine în bancă. Nu am avut nimic împotrivă și mai ales ea. Într-o zi vine directorul la noi în clasă, să ne spună ceva. Pe când vorbea, colega mea care se juca cu un creion pe bancă, îl scapă jos. Directorul se uită urât și furios la ea, zicând:

- Dacă îl mai scapi o data, ți-l iau.

Când mă obișnuisem și eu cu noii colegi și mai ales colege, a trebuit să plec. Deja colega nouă de bancă, puse-se și ea ochii pe mine. Parcă îmi părea rău că trebuie să plec.

Dar diriginta, care era și profesoară de sport, o cheamă pe mama într-o zi la școală. Mama de colo îmi spune:

-Spune de ce mă cheamă? Iar ai făcut ceva?

-Nu! nu am făcut nimic, zic eu.

-Bine mâine merg cu tine la școală.

A doua zi când veni mama, diriginta tocmai avea ore în curte. Ne alerga pe noi.

-Când o vede pe mama, profa le dă „o pauză” la elevi. Mers de voie. Când se apropie de noi profa zice mamei:

Tovarășa Grigoriu, să știți că am făcut tot ce am putut, de a rămâne copilul la noi. Dar nu se poate. El a învățat engleza acolo, deci trebuie să se ducă înapoi, sau la altă școală, unde se predă engleza.

- La noi este numai franceză.

Nici mamei, dar nici mie, nu prea mi-a convenit decizia profei.

-În caz că vă hotărâți ca copilul să schimbe limba, să știți că am pretenția ca la ora mea de sport, copii să vină îmbrăcați în treninguri albastre.

Poate mama s-ar fi răzgândit până la urmă, obligându-mă să rămân aici. Dar ultimele amănunte zise de profă, o făcu pe mama să se hotărască.

-Dar nu am bani doamnă. De unde să mai scot și pentru trening?

-Bine! În cazul ăsta, faceți cum doriți.

 

Eu profit că mama era ocupată și îi fac cu mâna colegii de bancă, care se uita la noi. Dar nici ea nu se sfii să îmi răspundă. Cred că îi părea rău că rămânea singură.

M-am dus din nou la școala mea, împreună cu mama. M-au primit ei, iar directoarea, m-a trimis într-o anume clasă. Orele începuseră. Mama mă ia de mână și intrăm în timpul orelor, într-o clasă aflată la etajul II. Eu îi zic mamei să aștepte până sună. Dar ea nimic. Era și nervoasă pe cei de la școala de unde plecasem.

-Da ce, tu crezi că stau aici atâta timp ca o proastă? Hai înăuntru.

Era ora de matematică. Tocmai preda o profesoară. Am aflat mai târziu, ca o chema - Simionov. Nu i-a plăcut intrarea noastră în clasă, pentru că îi deranjasem ora și cu un gest rece mi-a spus să mă duc să caut un loc în bancă. Mama a încercat să-i explice ca d-na directoare ne-a trimis. Nu a stat la discuții. Nici nu a vrut să audă. Ba a mai ți poftit-o „frumos” pe mama afară. Iar eu de atunci am devenit „bârna” din ochi profei de matematică.

Pusese ochii pe mine. Avea darul de a mă fâstâci, ca să mă încurce și mereu mă trezeam cu câte o notă proastă. Cred că o făcea din răzbunare. De altfel era o profesoară foarte bună. Numai că era și foarte severă. Și cum eu prinsesem de frică la ea, era greu să mai înțeleg ceva. Bașca, că după ce preda, ora următoare, numai pe mine mă asculta. Și asta mereu, până nu a mai avut loc să mai scrie notele mele mici. Probabil că mă asculta în speranța ca să le îndrept.

Când am intrat atunci în clasă preocupat de discuția dintre mamă și profesoară, nu prea am băgat de seama cine era în clasă. Cum nu mai era nicăieri liber, m-am așezat în ultima bancă și, după câteva secunde mi-am dat seama cine era lângă mine.

Cine credeți? Da! Bunul meu și vechi prieten... Țuțu! Soarta iar mi-l scoase în cale. Apoi rotind privirile prin clasă aveam să constat că erau și mulți vechi colegi de prin clasele 1-4. Interesant nu?

 Mai erau și colegi mai noi. Simionov nu s-a lăsat. Și-a făcut ambiția și mi-a stricat „concediul” de trei luni. În schimb toamna a fost o doamnă. Dar asta că și eu îmi dădusem silința să învăț. Că altfel… ?

Diriginta noastră doamna Moldovan, era profesoară de istorie. Era destul de bună și îngăduitoare cu noi. Avea pe fecioru-su în clasă cu noi. Dar asta nu conta pentru ea. Se purta sever și cu el. Chiar îl și „articula” cu câte o notă mai puțin atrăgătoare. Cred că o făcea mai mult de „formă”, de ochii noștri. A doua zi, sau ora următoare îi punea în schimb un 9.

Da! Dar eu venisem târziu iar manuale nu mai erau și pentru mine. Așa că până am primit manuale, mă duceam la casa lui Țuțu și învățam îmreună. Așa mama lui s-a mai domolit, dar și părinții mei. Cred că mai mult de nevoie. Văzuse că eu învățam.

 

 

Când ieșea mă-sa din casă, Țuțu tăbăra pe mine vrând să se joace. Eu ripostam țipând și zicând să mă lase în pace că vreau să învăț. Câteodată auzea și mă-sa de afară și venea repede înăuntru. Îl lua pe Melu al ei și „îl aranja” bine în cealaltă cameră. După care îi punea o carte în brațe zicându-i:

 -Aici să încremenești Pune mâna și învață și lasă-l pe Grigoriu, că vin acu și te ascult.

Atunci aveam să văd ce bine mai semăna la caracter cu mama. Parcă erau surori. Și Melu al meu lua chelfăneală. După ce terminam de învățat venea măsa și mă asculta. La urma mă lăsa să plec. Veneam repede acasă. Mama mă întreba ca de obicei:

-Ai învățat sau v-ați jucat?

-Am învățat, o asiguram eu.

-Lasă că văd eu în curând cât de bine ai învățat, mă amenința mama. Bine, du-te și mănâncă ceva și tai-o la școală, că e târziu. De la ce oră ai ore?

-De la 1, zic eu.

Așa că la 12,30 trebuia să ies pe ușă. Cam 20 de minute făceam până la noua mea școală. Și asta a durat, încă vreo două săptămâni, până am primit și eu manuale.

Acum învățam acasă. Mama mă asculta la lecții. De câte ori greșeam mă întorcea înapoi și îmi dădea cu cartea în cap, zicându-mi:

-Nu-i bine! Nimic nu ai învățat! Pune mâna și citește. Citește tare să aud și eu! După alte zece minute mă verifica din nou.

Și asta până când, era perfect mulțumită. Învățam lecția ca pe o poezie.

Acum învățam mai mult după amiaza. Seara îmi scriam și a doua zi învățam lecțiile, spre disperarea mea și a mamei. Câteodată mă și amenința:

-Pune mâna și învață că dacă nu știi lecția nu-ți dau să mănânci azi! Ai să pleci flămând la școală.

Ei, dar asta era o scuză. Că mai plecam, flămând și când știam lecția.

Poate o să spuneți, cei care încă nu mă cunosc și nu mi-au citit isprăvile din trecutul înnegurat, precum că eu aș fi, prea, prea ...dar nu! Întotdeauna am fost băiat de băiat. Că am fost întotdeauna un om comunicativ și prietenos, cu condiția să nu mă calce nimeni pe bătături. Am fost prieteni bun și cu vecinii mei, puțini mai colorați, de mai târziu. Mai făceau ei „troance” dar în general mă înțelegeam bine cu ei. Și câte nu-mi mai făceau. De multe ori dădeam de la mine. Iar ei văzând acest lucru – că nu mă supăr – „de ce oare?”- ne vedeam mai departe de treaba noastră.

La mine nu conta că erai slab, gras, negru, alb, verde, galben sau violet. Înțelegerea conta. Chiar dacă unele aspecte de ordin igienic, mă deranjau și pe mine.

În schimb eram și apărat. Ce? Să fi încercat unul de-a lor sau altul să fi încercat numai, să mă supere, să fi avut curajul numai... În general și prieteniile astea sunt bune și merg până la un anumit punct.

Eram fericit că mă intâlnisem iar cu vechii colegi. Mai ales cu fosta mea colegă de bancă - Any. Ne-am salutat mai mult din priviri. Nu aveam curajul să vorbesc prea mult cu ea. Prezența ei începea să mă tulbure. Parcă simțeam ceva în sufletul meu ceva ce nu mai simțisem niciodată.

Într-o zi avem ședință cu părinții. Se duce tata. Diriginta a vorbit cu tata. Ce au discutat nu am aflat. A doua zi, diriginta mă cheamă în recreație la catedră, și mă întreabă:

-Ce a zis tatăl tău în legătură cu cele discutate ieri la ședință.

Eu cum nu știam nimic, îi zic că nu știu.

-Îl întrebi și vii mâine cu răspunsul. Când am ajuns seara acasă, îi spun tatei:

-A zis diriginta că așteaptă un răspuns de la tine.

-Da! Știu! Spunei că nu!

A doua zi îi spun dirigintei ce a zis tata. Dar o întreb pe dirigintă despre ce e vorba.

Prima dată nu a vrut, dar apoi îmi zice:

-Știu că ești înfiat și, i-am propus tatălui tău, dacă vrea să te dea înapoi.

Nu prea mi-a venit bine, fapt observat și de ea. Dar nu mi-a mai zis nimic.

Seara după ce scriu, profit de o pauză a tatei, că era dispus și atac:

-Chiar vrei să mă dai înapoi? La care tata se făcu verde.

-Vezi-ți de treabă...

Mama și ea repede:

-Dacă nu ești cuminte...

Dar privirea aspră a tatei, îi tăie elanul mamei. Și asta fu toată discuția referitoare la mine.

Dar nici anul ăsta nu-mi va prii. Și s-au repetat evenimentele întocmai ca la clasele celelalte. Acum puțin mai altfel. După ore, profa de muzică, ne adună pentru repetiție la ansamblul coral. Fusesem și eu selectat la vocea întâi. Am participat la multe spectacole. Și în seara aia după recreație urma „corul”. Era și Any a mea la cor. Ea era vocea a doua. Avea o voce mai groasă. Cum întârziasem pe afară din cauza lui Țuțu - el nu era la cor - îmi aduc aminte și o tai repede spre clasă.

Dar să încep, să nu vă mai țin cu sufletul la gură.

Fug repede sus pe scări. Când eram la ultima scară, în timp ce mă întorceam, mă lovesc puternic cu gamba de barele scării. La început nu am dat importanță.

 

După repetiție, toți au plecat, iar eu nu mai puteam să pun piciorul în pământ. Și iar am ajuns acasă cu greu și cu dureri insuportabile. Și iar s-a repetat scena. Iar a apelat tata la leacurile băbești ale madamei Gheorghiu.

Nici în clasa a VII-a nu am dus-o mai bine. Evenimentele aveau să se repete de parcă erau trase la indigo. Iar probleme cu picioarele, iar ghips, iar băi și iar tărâțe. Și asta și din cauza pietroaielor de pe strada mea în care mereu îmi aluneca picioarele scrântindu-mi glezna.

Eram cred în clasa a VII-a. Nu mai sunt sigur. Dar din faptul că îmi amintesc de profesoara de Biologie, asta deduce, că eram totuși în clasa a VI-a. Că dacă îmi amintesc bine, în clasa a VI-a am făcut Biologia, în a VII-a Zoologia, iar în a VIII-a anatomia omului. Dar oricum nu contează prea mult.

Într-o zi, după ce spun „un săru”mâna„ o șterg bucuros la școală. Pe drum la vreo două străzi mai încolo, văd un pui de cățel alb, ce abia era înțărcat, care scheuna de zor, lângă un gard. Rămân foarte impresionat de el și, îl iau în brațe.

Acesta de când mă văzuse, se oprise din scheunat și dădea bucuros din codiță. Prima dată mă gândii să-l duc acasă la mama. Dar mă opri speriat știind că nu mai aveam timp, ca să mă întorc și, sigur aș fi întârziat, spre bucuria mamei, care atât aștepta, noi motive de căpăceală. Așa că îmi continui drumul mai departe, cu el în brațe. Trebuie să vă spun că îi plăcea plimbarea. Când ajung în sfârșit în curtea școlii, toate privirile copiilor atât de la alte clase, cât și a colegilor și în special al colegelor, arau ațintite asupra mea.

-Vai ce cățeluș drăguț, zice Mogoș. De unde îl ai?

-L-am găsit pe drum când veneam la școală și mi s-a făcut milă de el.

-Și cred că nu ai de gând să-l duci și în clasă, intervine și Oprea.

-Ba bine că nu ! Unde alt undeva să-l duc ?

-Bine dacă la unele ore o să mai meargă, ce te faci cu el la matematică? Doar știi...completează el.

Adevărul că atunci când am auzit de matematică, m-am cam ofilit. Dar mi-a zis în gândul meu: „Poate nu o fi dracul așa de negru”.

Așa că susținut de entuziasmul colegelor, îl ascund cum pot, ca să nu fie observat de cei de la ușa de la intrare și ajung teafăr cu el în clasă. Prima ora era biologia. Așa că a fost bine. Profesoara a și aflat de el. Una că pe colege și unii colegi, nu i-au răbdat și m-au dat de gol, dar și faptului că nici pe el nu la răbdat. Începuse să se plictisească și el săracul. Așa că începu să scheaune. Cred că îi era și lui foame. În fine îl mai potolesc eu și trece ora. Urma matematica.

Ei acu să te văd, îmi zice iar Oprea. Cum o să o scoți la capăt cu doamna Simionov. Stăteam totuși cu inima strânsă în așteptarea orei. Sunetul soneriei mă făcu să tresar și să mi se facă frică și mai tare. Unui coleg îi vine o idee.

Noi aveam în clasă un dulap din cornier și tablă, făcut de un părinte, donat pentru clasă, la inițiativa dirigintei, în timpul unei ședințe cu părinții.

Bagă-l în dulap! Are și geamuri, o să-i fie bine acolo.

Câțiva protestară, dar până la urmă mă rog de Mogoș, care era șefa clasei, să-mi dea cheia de la lacăt.

 Îl descui și îl pun frumos în vitrină. Credeam că o să stea cuminte acolo. După ce am închis ușa, a stat el oleacă liniștit.

Când a intrat profesoara de matematică în clasă, nu l-a observat. Toți ceilalți stăteau pe ace, zâmbind. Nici profesoara nu înțelegea atitudinea noastră. Dar nu s-a prins de prima dată. De abia după ce s-a apucat să predea, boala de cățel a început să–și facă simțită prezența.

Probabil că era frustrat, pentru faptul că de ce pe el nu l-a strigat la catalog...Profa se întoarce surprinsă și îl vede. Prima dată rămâne mirată zâmbind. Și ei îi făcuse plăcere prezența cățelușului meu. Dar cum acesta începuse să „orăcăie”, asta a făcut-o să se supere pe el. Întreabă cine a pus cățelul acolo. Mă ridic timid în picioare și transpirat. La vederea mea, se întunecă la față.

-Ia javra aia de acolo și marș afară cu tot cu ea.

Câțiva colegi și colege, încercară să protesteze, luându-mi apărarea. Dar se dovediră inutile. Nici nu a vrut să audă. Spunea că o deranja la predat. Mă duc la dulap, îl scot, iar când îl iau, potaia nu mai zice nimic.

-Du-l la laboratorul de biologie, mă sfătuiește cineva.

Ies afară cu el și pe hol mă întâlnesc cu femeia de servici, care dădea cu „teul”. Se bucură și ea oleacă, apoi plec repede cu el la laborator. Bat la ușă și intru. Profa de biologie mă vede cu el în brațe și înțelege.

-Ce nu i-a plăcut ora de matematică? întreabă ea mai mult în glumă, mai mult în serios.

-Nu! Și v-ași ruga să-l țineți aici până se termină orele. Mai avem două. Ultima e și sportul.

-Bine, eu plec! Înainte de sport, vii și îl ei.

-Bine, încuvințez eu.

Mă întorc înapoi în clasă. Cum mă vede profa mă și întreabă ce am făcut cu el. Îi spun că l-am lăsat la laborator.

-Bine treci în bancă, zice ea întorcându-se iar la tablă.

Și așa trecu și ora următoare. Înainte de sport, mă duc iar la laborator. Profa mă primește cu reproșuri dojenându-mă:

-Ia-l mai repede de aici, că mi-a murdărit parchetul.

Il iau și îl aduc iar în clasă. Cum mă văd fetele cu el, sar toate pe mine. Fiecare voia să îl mângâie. Le plăceau cățelușul meu. Acesta se gudura la fiecare în parte. Până și lui îi plăcea mângâierile lor. Una din ele mă întreabă, ce este? Oprea după ce îl întoarce cu burta în sus, gest ce nu i-a plăcut nici cățelului, decide că e băiat. Celelalte fete se amuzară de vorbele lui Oprea.

 

-Voi nu vedeți că are puță... zice Oprea, în hohotele de râs a celorlalți.

-Ce măi Ce râdeți, ce nu-i așa?

Începe ora de sport. Profa când îl mai vede și ea, i se pune pata. Mă întreabă de el. Îi spun că l-am găsit pe stradă și că aș vrea să-l țiu, dacă și părinții mei l-ar vrea. Nu îmi făceam prea multe gânduri, că ai mei l-ar fi vrut.

-Dacă nu îl vor, să mi-l aduci mie acasă, ca stau pe strada Română la nr...

- Da? fac eu bucuros. Păi stau aproape de dumneavoastră. Da îl aduc dacă nu-l vrea.

Plec acasă. Mă și gândeam curios, ce o să zică ai mei de el. Când intru pe poartă, cum doamna Berdan, era nelipsită la postul ei de pe bancă, mă și întreabă râzând:

Ha, ha, ha... de unde ai mai găsit și arătarea asta? Cățel mai vă mai trebuia, că în rest aveați de toate!

Mama aude comentariile ei și se și înființează afară la ușă. Când o vede madam Berdan, nu a mai zis nimic. Dar nu același lucru a făcut mama, la vederea „arătării”

De unde l-ai mai găsit și pe ăsta? Câine ne mai trebuia? Să pleci cu tot cu el! Tata aude discuția și apare și el curios din camera lui. Când îl vede se bucură șiel. Semn că îi plăcea și lui. După ce îl cercetează și el, se declară nemulțumit, spunând că e fată.

Dar un coleg Oprea, m-a asigurat că e băiat, protestez eu. Zicea... că are ... „cuc”!

-Nu, e băiat! Așa că du-l de aici, spune tata uitându-se cu un ochi la mama.

 Cu el în brațe și cu ochii în lacrimi, îi rog să nu-l arunce. Dar toate rugămințile mele nu a fost de ajuns. Până la urmă le zic:

A zis profesoara de sport, că dacă nu îl vreți voi, să il duc ei, că stă la casă și ea.

-Unde stă? întreabă amândoi în cor.

Pe Română. De la „Meluță”... un pic mai încolo...

-Bine du-te și-l du! Și vii întins. Nu stai mult

Plec repede cu el în brațe. La poartă mă întâmpină iar vorbele madamei Berdan :

- Ce nu a corespuns? A fost respins la export? zise ea râzând.

Deschid poarta grea și ies. În cinci minute ajung la profesoară. Mă întâmpină la poartă, dar când îl vede parcă nu prea mai era așa de bucuroasă să-l „înfieze” Totuși mi-l primește.

Mă asigură că încăpuse pe mâini bune. Mă întorc acasă. La poartă ma-dam Berdan mă vede fără el și mă întreabă:

Gata l-ai măritat?

Ba l-am însurat, zic eu.

 

Madam Berdan începu să râdă în stilul ei caracteristic.

- Hă, hă, hă...

Pentru mine și colegii din clasă de atunci, mi se păruse întâmplarea destul de ha-zlie. Nu însă și pentru profesori.

După toate trase de mine, mai punea și doamna Simionov paie pe foc, că îmi mai strica și ea ziua. Cu ce oi fi greșit? Fac și eu ca ăla: „de ce toate se întâmplă, numai mie?” Nici anul următor, nu am avut mai mult noroc. Și ca să fie treaba întreagă şi să nu mă plictisesc cumva, am mai fost forțat să mai revăd și literatura engleză. De parcă nu ar fi fost de ajuns numai matematica. Așa că vara tata, ca să mai uit de necazuri, mă lua cu el la pescuit. Dar și cu cărțile la mine. Trebuia sa număr peștii și să-i învăț engleza. Am trecut și peste asta. Trecui și în clasa a VII-a.

Acu la ora de atelier era tot același maistru. Acu ne puse să facem și un cuier de lemn cu „cuiele”- agățătorile, tot de lemn. Ei aici era o treabă. Nu aveam scândură. Tata se roagă atunci de madam Berdan, să Îmi dea de la ea din magazie o scândură pentru mine la școală.

- Ei dacă e pentru Bebi? îti dau, zice ea râzând.

După ce mi-a dat scândura am dus-o la școală. Am încercat să fac și eu ce făceau ceilalți colegi. Unii știau să dea la rândea. Eu? De unde? M-a ajutat, până la urmă un coleg dar și maistrul, dând el scândura la rândea. Apoi decuparea „cuielor” iar o problemă. În final, tot tata mi-a terminat cuierul care, la urmă, l-a dat și cu „bait”. O vop-sea inventată de el, un amestec de cerneală roșie cu albastră. Le-a amestecat în diferite proporții până semăna cu baițul. După care a dat cuierul cu lac de mobilă. Pentru care am mai luat iar un zece. Tata! nu eu.

Într-o dimineață, mă scol, adică mă trezește mama și dau o raită prin casă cu ochii, ca să văd cum v-a fi „vremea„ azi și care era ordinea de zi. Dar cum mama, se sculase iar cu fața la „cearceaf„ ca de obicei, am concluzionat că se anunța nori și furtună, mai ales că nici afară nu se anunța o vreme bună. Era înnourat de dimineață.

-Hai scoală, nu mai lenevi atât! Scoală-te, îmbracă-te, ia ceva crăpelniță și apucă-te repede de învățat. Știi că aseară nu ai terminat!

Mă scol mai mult în silă. După cum mă mișcam, mama a considerat că trebuia săfiu stimulat, așa că nu s-a lăsat până nu mi-a cârpit câteva palme și „dupace” pe spinare. Ei asta, m-a făcut să mă mișc mai repede în opinia ei.

- Asta așa, ca înviorare de dimineață!...

După sorbirea ceaiului, care era cam apos și terminarea feliei de pâine ce era destul de subțire, unsă cu unt şi câteodată și cu margarină sau untură de porc, mă apuc în sfârșit, spre disperarea și nerăbdarea mamei și de lecții. Învăț eu o oră, două, trei, se apropia ora plecării la școală și eu încă nu știam bine lecția după opinia mamei.

 

La ea, dacă nu spuneam cuvânt cu cuvânt ca în carte, lecția nu era bine învățată.

Mai aveam cinci minute și trebuia să plec. Până la urmă mama se îndură de mine, și conchide că știam destul. Așa că zice :

-Bine! Pune cartea în geantă. Geanta ți-ai făcut-o?

-Da! zic eu stins. Dar nu mai mănânc?

-Când mai vrei să și mănânci? Nu vezi că e târziu! Vrei să întârzii la școală? Na un leu să-ți ei un covrig, ceva...

Adevărul, că mama ar fi dat orice, numai ca eu să nu întârzii, sau să chiulesc de la școală. Dar cum cu chiulul nici nu încăpea în discuții, așa că rămânea numai varianta întârzierii. De obicei nu prea întârziam. Sau chiar aproape de loc. Nu-mi amintesc să fi întârziat vreodată. Că dacă ar fi aflat ai mei .... apa mă lua! Totuși am întârziat odatăla prima oră, asta că nu am adptat circulația conditiilor de trafic și meteo. Nu era mult ci 5 minute. Dar după intrarea, ei nu mai ne primea la oră, oricine ar fi întârziat. M-a iertat atunci.

La ora de tâmplărie, de data asta, profu ne-a pus să facem și un taburet sau un scăunel la liberă alegere. Eu am ales scăunelul că mi s-a părut că e mai simplu și ușor de făcut. La taburet trebuia și găuri...la picioare... Ei, era treabă multă...

Ei aici e aici. Îmi trebuia acum două scânduri și destul de late și lungi. Cum madam Berdan, nu a mai vrut sa ne mai dea scânduri, am plecat să caut. Am găsit la un atelier de mobilă. Am dat niște bani la acela și am venit acasă cu scândurile, spre bucuria tatei.

Dar la atelier tot maistrul m-a ajutat. El a recroit fețele de la scăunel, ajustându-le la dimensiunile scândurilor mele. Scândurile mele, erau mai înguste decât cele cerute de profesor.

După ce a terminat maistrul de desenat părțile componente ale scăunelului, am tăiat și decupat acolo bucățile. Acasă tata le-a mai ajustat și a încheiat scăunelul. Până la urmă mi-a ieșit un scăunel numai bun de stat pe el. Și pentru care am mai primit iar un zece. Ei nu numai tata, că acu muncisem și eu jumătate la el.

Odată aveam „fereastră”. Era ora de franceză. Noi eram „englezi” Și ne petreceam afară „orele”. Asta că nu coincidea orele grupei noastre de engleză cu cea de franceză. Sau când mai „chiulea” și profesoara câteodată, spre bucuria noastră. Așa că plictisindu-ne de ce mai aveam să facem, atenția ne-a fost atrasă de un dispozitiv de stropire automat rotativ, care uda gazonul. Cum în curtea scolii erau și pietre din belșug, ce ne trece prin cap, adică lui Țuțu.

Hai să ochim cu pietre țâșnitoarea. Câteodată o ratam, dar și de multe ori o și nimeream, mai ales Țuțu.

 

 

 

Joaca noastră a fost observată de tatăl unui coleg, ce ne urmărea de ceva vreme, de la una din ferestrele de la etajul II. Cum noi eram „concentrați” la joaca noastră, nici nu am observat venirea acestuia printre noi. Cum eu eram mai aproape de el, a pus mâna întâi pe mine. Bineînțeles că Țuțu nu a mai stat să–l prindă și pe el și a șters-o englezește, crezând că scapă.

După ce mă duce pe mine la director, află tot de la mine și cine era și celălalt coleg, la insistența părintelui și a directorului. Bineînțeles că mi-a scris în carnet ca să vin cu tata, sau mama la școală. Și cu confirmare de semnătură. Cred că vă imaginați ce viață grea am avut până a doua zi, dar și a doua zi în cancelarie, de față cu toți tovarășii, sau tovarășele. Unii mi-au luat apărarea dând vina pe Țuțu, știind și ei ce poamă este. Alții că de ce m-am luat după el? Așa că nu am scăpat cu nota scăzută la purtare un trimestru.

Când „l-a prins” d-l Zisu pe Țuțu, l-a adus și pe el în cancelarie. Bineînțeles că el nu era de vină și dacă s-ar fi putut să spună, că nici nu participase. Noroc de părintele ăla.

A doua zi, adică a treia la el, a venit și mă-sa lui Țuțu, cu o falcă în cer și alta în pământ. „Cum ?” .. zicea ea, „...adică băiatul ei...era cel mai cuminte!” Tot eu eram vinovat. Și că eu îl îndemnam pe el la rele și nu invers. Iar eu, cum mă catalogase ea, eu eram cel mai rău din școală. Mama a crezut și ea la început. Dar a venit la școală ca să se convingă. De data asta tovarășa dirigintă, a liniștit-o, spunându-i că nu era chiar așa. Dar de atunci nu m-a mai lăsat să mai umblu cu Țuțu, nici mama dar nici tovară-șa. Același lucru mi-a spus și mie, mă-sa lui Țuțu.

Ca să vezi ce îți pot face prietenii. Prieteni, care tu ai face orice pentru ei, iar ei ...De atunci m-am mai învățat și eu minte.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În vizită iar la nana

 

 

 

Când ajungem în cartierul I.C.Frimu, mergem întâi la bunica. După ce plecăm de la ele, mergem noi câteva străzi. Cotim prima la stânga, apoi o ținem înainte, cale dedouă intersecții de străzi, după care o luăm la stânga iar. Și așa ne trezim în strada cu pricina – Pătrăscoiu - azi Olănești. Pe locul ăla s-a făcut un bloc cu 6 scări, cât strada, unde locuia nana mea respectiv sora şi cumnata tatii.

Cum poarta era și la ea încuiată, a trebuit să batem mult și să strig la nana, ca să ne deschidă. Când după cinci minute o auzim la ușă de la marchiză:

-Cine-i?

-Oameni buni, zice tata.

După glas am recunoscut-o imediat. „Analizase” din plin cel puțin o sticlă de băutură oarecare. Că pentru ea tot una îi era. Se făcea praf din două înghițituri. O aud că bolborosește ceva, dar tot întârzie să ne deschidă. Cred că nu mai găsea cheia.

-Dacă sunteți… oameni buni… vă dau drumul… dacă nu … să stați afarăăă…

Ultimele vorbe le rostise atât de tare încât cred că le auziră şi vecinii de alături.

-Hai… intrați, zice ea iar.

-Păi e încuiată nană, zic eu.

E cheia în poartă. Probabil că a vrut să zică că e sus la poartă, unde o lăsa de obicei. Dar probabil că nici nu ieșise afară pe poartă, în ziua aceea. Încerc iar poarta, era încuiată. Îmi fac vânt și mă ridic cu ajutorul tatei pe poartă. Mă uit în jos. Cheia se afla în broască. Mă ridic în sus și escaladez poarta cu tot cu gard. Sar înăuntru.

-Vezi ai grijă să nu cazi! zice mama grijulie. După ce am ajuns dincolo, deschid și lor poarta. Intră și ei, iar eu o pornesc vitejește înainte către marchiză. Când dau cu ochii de nana, o văd căzută jos lângă ușă. Dar tot nu-i tăcea gura. Tocând multe și mărunte. Când dă cu ochii de mine, se uită la mine râzând prostește.

-Ai … Ai venit la nana… ta!...

Când apare din urma mea și tata cu mama, se oferă să o ridice de jos.

Mama comentă, când o văzu pe jos beată:

 

 

 

 

-Ce-i la halul tău, Marie?...

-Ce-i la halul … meu, zise nana, râzând prostește.

Tata o ajută să se ridice.

După ce a ajuns la verticală, buna dispoziție se puse în mișcare iar pe chipul ei.

Bineînțeles că nu mai conteniră pupăcelile. Ceea ce o enervă pe mama.

-Bine ai venit … cumnate… Zicea toate astea apăsând pe fiecare cuvânt. Și tu finule, zise ea mai departe:

-Pe mine nu mă pupi?

-Cum să nu, zic eu cuprinzând-o în brațe și strângând-o cât puteam eu de tare.

-Mai încet … că mă omori. Ai să mă omori… zicea în continuare zâmbind mai departe prostește.

-Haideți înăuntru!... în casă… ce stați… afară?...

-Hai că nu stăm mult, am trecut oleacă să te vedem… Am fost pe la mam”mai ca… Plecăm repede.

-Mai … cade… mai cade omul… oamenii din copaci… și se … așa cum am căzut eu… zise ea iar râzând... dar se mai scoală, spuse ea râzând într-una.

Într-un final intram în camera ei de la stradă. Focul ardea în sobă, nici el nu știe cum oare. Mai avea un lemn ce dădea să se stingă și el. Iau un alt lemn de lângă sobă și îl introduc în sobă. După câteva minute focul își reia activitatea voios.

-Așa fă focul… Păi bine mă cumnate, ai venit… ai venit… și tu la mine… și nu bem nimic?

-Lasă că ai băut destul, zice mama.

-Tu să taci!... Ce treabă ai tu… Eu… Eu beau… banii mei că doar nu sunt ...ai tăi… vreau să beau un pahar cu vin… cu, cu … Fănică. Ce treabă ai tu? strigă nana la mama.

-Of, Of, Of, zice mama. Iar ai băut? Nu vezi că abia te mai ții pe picioare, băutură îți mai trebuie?

-Știi ceva, zice nana arțăgoasă. Dacă nu-ți convine să te duci la casa ta… !

-Păi de acolo vin, zice cu năduf mama.

-Ce nu...ce nu ... ai rămas acolo… ?

-Apoi… Hai Fănică acasă… zice mama cătrănită.

-Ba nu … o să plecați când vreau eu… am zis!

După care iese clătinându-se val-vârtej afară. Noi credeam că se duce la closet.

 

 

 

După vreo câteva minute apare victorioasă cu cheia de la poartă în mână zicând:

-Să văd pe unde plecați… Cheia e la mine. Și o ascunse „bine” într-un loc ușor de imaginat, dar și sigur.

Ei na!... Acu să vă văd… ! Cum o s-o mai luați, zise ea mai departe păstrând aceeași mutră zâmbitoare și veselă.

-Sărim poarta! zic eu.

-Ba o s-o săriți pe măsa… Nu vă dau voie… voie să plecați… Ați înțeles?

-Hai Marie lasă gluma, că avem treabă… încearcă mama să o îmbuneze.

-Fănică! strigă nana iar, ne luând în seamă protestele mamei. Vino să bem un păhărel. Păi … cum tu ai venit la mine… și eu … nu bem nimic?

Se apleacă la marginea patului, sau mai bine zis încearcă să se aplece și, dacă nu era tata s-o țină, ar fi făcut iar cunoștință cu podeaua. În fine găsește sticla care se golise binișor. Cred că mai erau cam preț de două pahare și ceva. Ceva mai puțin de jumătate. Vine cu sticla la masă și toarnă în două pahare. La primul a reușit să-l umple, când ia venit și rândul la al doilea, jumate curse pe masă. În tot acest timp râdea:

-Lasă… că bea și morții… Și așa a zis Bebi că o să murim… Dară să murim veseli…

Ce bine presimțise și la ea. Într-adevăr avea să moară veselă... sau poate aproape veselă. Cine știe? Cum îi era atunci? Dar cred că nici prea bine nu-i era! Oricum de beție, sau de prea multă beție amestecată cu supărare. Asta a ucis-o!

Și își continuă meseria. Până la urma reuși. Cam bătea vântul sticla aia, că mereu se plimba pe deasupra paharului. După care punând sticla jos, așa a crezut ea, că sticla nu voia nici în ruptul capului să o asculte și căzu pe masă rostogolindu-se jos.

         N-are nimic a căzut pe covor… a căzut pe moale… și așa e goală… nu mai are nimic…

După ce dădură tata și ea, paharul peste cap, tata îl puse jos și se pregăti de plecare. Iar mama urmărea toate aceste scene cu sufletul la gură din prag. Am văzut că nu-i făceau nici ei plăcere și mai ales când tata acasă, îi lua locul nanei.

-Finule… o iubești tu pe nana ta… Hai că îți dau 25 de lei du-te și mai ia o sticlă…Sticlă de vin ce-o fi.

-Ce-o fi, nu beau, zice tata.

Ei, mai … mai faci și mofturi… ! Acu nu-ți mai cumpăr nimic… dă banii zie ea aproape smulgându-mi banii din mâna.

 Noroc că nu îi țineam prea strâns, că altfel… Toate aceste vorbe îi erau însoțite de o mimică și o scenă demnă de un teatru.

 

 

Am spus eu: „Și-a greșit cariera. Ar fi fost o artistă de teatru ideală”.

Reușise tata să o supere pe nana. O văd că se întoarce și zise iar:

          - Bebi du-te la aaa… alimentara și cumpără mai repede ceva că m-ați enervat…

 Mă duc să fumez o țigară. Hai Fănică până vine… Bebi... să fumăm o țigară, spuse ea aruncându-mi iar banii. Mă aplec și mă uit și la mama, care nu arăta prea încântată, apoi la tata. Până la urmă înțeleg. Nici tata nu voia să piardă o așa ocazie. Dacă se putea de ce nu?

-Unde te duci? încearcă să mă oprească mama.

Lasă-l tu… aproape că râcnește nana, du-te… du-te… și mă împinge afară din marchiză, uitându-se urât la sora ei.

-Hai Fănică acasă, ce îți mai trebuie și băutură, încearcă mama să-l înduplece, aproape plângând. Dar tata nu o mai auzi că se refugie cu nana în bucătărie la una mică. Când să ies pe poartă îmi aduc aminte de cheie. Mă întorc la nana și i-o cer. În prima fază nu-și amintește unde o pusese. Eu încerc să-i amintesc:

-Vezi că ai ascuns-o în chiloți.

Tata se uita la mine zâmbind. Până la urmă scoate cheia, ridicându-și rochia fără nici o jenă și mi-o înmânează. Apuc să văd că avea și ea chiloți tetra albi. Erau la modă pe vremea aia.

-Ai venit… ?

Plec la alimentara. Mă duc înăuntru și aleg o sticlă la întâmplare. Numai vin să fie. Trec pe la casă și o achit. În graba mea uit de rest. Când îmi aduc aminte, mă întorc și, îmi recuperez până la urma restul, dar nu înainte de o ceartă cu casierița și cu șeful magazinului. Aceasta nu mai recunoștea că îi dădusem 25 de lei. Iar vinul făcea 7,50 lei. În fine plec mulțumit. Când ajung acasă la nana, spiritele se încinseră serios. Nana reușise să mai găsească o sticlă de vișinată rămasă, prin nu știu ce minune neatinsă.

Cred că și nana uitase de ea. Acu se cinsteau amândoi în bucătărie. Deja tata începuse să i se dezlege și lui limba.

 Se înțelegeau foarte bine amândoi. Când apar și eu cu sticla, mă ia la rost nana:

-Unde ai ...umblat? Acu se vine?...

-Dă-i și lui un păhărel de „șnaps” zice nana de bucurie la vederea sticlei. Tata îmi toarnă un păhărel mic pe care îl umple pe jumătate.

-Mai ...umple, ce te zgârcești așa … ca doar… că doar … nu dai de la tine. Ce e aia...?

-E mic, copii nu au voie băutură. El carte nu băutură, întervine mama milităros.

-Lasă-l fa … că o gură nu-i strică…

 

 

Într-un final mi se dă și mie voie să-l gust. Nici nu-l duc bine la gură, când o aud pe mama:

-Gata ajunge destul! Nana râde:

-Lasă-l fă tu … că nici nu… băut măcar… din pahar…

Iau totuși un gât cam mare și simt că îmi arde gâtlejul. Îl pun repede jos, cerând apă.

- Ce te frige așa-i? Când eu zic, voi spuneți că eu vorbesc prostii.

Și îmi ia păhărelul și îl ascunde după o altă sticlă. Ei își vedeau înainte de treabă.

-Hai să … jucăm … să te fac … o… tablă, își amintește nana.

Lasă altă dată, încearcă și tata să schimbe macazul. Știa și el că nici când era trează nu-i rezista, dar apoi acu. Dar ea nu și nu. Până la urmă mai mult în silă îi face plăcerea ei. După ce le așează, sau mai bine zis încearcă să le așeze, că nici pulurile nu le mai vedea bine, aruncă cu zarul într-un gest teatral:

-6:6… Ha, ha, face entuziasmată nana. Te-am bătut…

-Lasă că vedem până la urmă cine ia linia.

Când fu rândul tatei, acesta dădu 2:1, ceea ce stârni și mai mare hohote de râs din partea nanei. Când veni iar rândul ei, dădu 5-5.

- Ei așa nu mă mai joc zice tata, supărat.

Până la urmă cum necum, mutându-le și aiurea, pe care multe din ele le corecta tata, reuși să ia două linii.

-Gata nu mai joc, se declară învins tata. Ai noroc la zar. Asta-i!

-Hai încă una că am … o poftă … de bătaie…

După ce se chinui în van să le așeze iar, aruncă iar cu zarurile. Din viteză unul poposește sub masă.

-Vezi… tu … că s-au dus jos… sub masă…

-Că doar nu erau să se ducă sus, completă tata. Tata se face că vrea să caute zarul.

-Bebi, bagă-te… băgate-aș… uită-te și caută zarul…

Mă aplec sub masă și încerc și eu la rându-mi să-l găsesc. Stând cu capul în jos submasă, tata îmi face semn ca să nu-l găsesc.

Mă fac și eu la rându-mi că nu îl găsesc întârziind cât mai mult posibil acțiunea.

-Hai ...l-ai găsit? Întreabă nerăbdătoare nana.

         -Nu-l găsesc zic eu, încercând să mă uit după el. Dar chiar că se ascunse așa de bine că nu reuși nici măcar să-l văd. Mă las păgubaș și ies de sub masă.

-Uite… că l-a găsit, zice nana victorioasă… Dă-l încoa!

-Nu, Nu l-am găsit…

       Nu vrei ...să-l cauți!… lasă că mai am eu unele...Și se repede să aducă din altă cameră.

 

Viteza ei își spusese cuvântul și cum nu o adaptase condițiilor meteo, se împedică de covor și căzu iar jos.

-Maria! tipă înspăimântată mama.

-Da! .. Ce-i fă? sunt aici, zice ea râzând de pe jos.

Cu ajutorul tatei care și el începuse să se clatine reuși până la urmă să se scoale. Tot râzând într-una se repede iar la pahar, pe care îl credea plin. Îl ia și își dă seama că de fapt se terminase demult. Se oprește nervoasă uitându-se după sticlă. Dar sticla nicăieri. Mama profitase de căderea ei, ca să ascundă și sticla cu ce mai era în ea. Nu de alta, dar mai mult se gândea la tata. Nici cu tata nu îmi era rușine. Se matolise suficient, ca să nu cadă. Cu greu mama reuși să o potolească pe nana și să ne lase să plecăm. Cu chiu cu vai reușirăm să ieșim pe poartă. În urma noastră auzeam comentariile ei:

-Ați plecat… să veniți când vă voi chema … eu! Și închide poarta cu cheia de două ori.

De acu se însera. Ce, că era de acu noapte. Nu se mai vedea nimic la doi pași. Și cum străzile pe care trebuiau să le străbatem până în piață, erau cufundate în beznă, mama îl lua la braț pe tata și o luă cu viteză înainte. Reuși să le țin și eu pasul. Ajungem la tramvai. Stăturăm o oră, dar tramvaiul se încăpățina înadins să nu mai vină. Doar era duminică seara… Se retrăgeau multe.

- Hai pe jos, decide mama.

Nu prea îmi făcea plăcere decizia mamei, mai ales în cazul de față.

Până la urmă îl convinge și pe tata să o luăm tus trei pe jos. Trebuia să străbatem toată strada Tecuci până în Morilor ca apoi, luând-o pe ea, să ajungem într-un final acasă pe strada noastră.

Cum afară plouase gospodărește cât timp ei erau „la chef”, se adunaseră câteva bălți din loc în loc. În timp ce mergeam cu tata pe trotuar, vine o mașină, care trecu cu viteză, chiar în balta din direcția noastră, stropindu-ne din cap pană-n picioare pe toți și mai ales pe tata.

Eu reușii să mă mai feresc cât de cât, dar tot mă mai atinse câțiva stropi.

Aceasta îl făcu pe tata să-l scoată din minți. Începu să strige să înjure și să gesticuleze din urma șoferului.

Cu greu îl mai putea stăpânii mama. Când văzu tata, în ce hal îi făcuse costumul lui cel nou, se enervă își scoase haina și o aruncă jos în prima baltă mai mare.

-Ce faci Fănică? ai înnebunit?

Dar tata nu o mai auzea. După ce trânti haina jos, se mai urcă și cu picioarele peste ea.

Până la urmă mama se apleacă și o ia așa cum era. Tata plecă nervos înainte înjurând de mama focului. Oscila pe tot trotuarul. Mereu dădea când de gard când de bordură.

 

Du-te învârtindu-te! Așa îți trebuie, că bei, că nu te mai satură, își revărsa mama cu năduf, amarul. Tata, noroc că preocupat cu atributele și epitetele la adresa șoferu-lui, nu o mai auzea și pe mama. Și mai bine că nu o auzea.

Eu încerc să o mai potolesc pe mama, care în necazul ei nu mai contenea cu vorbele și cu plânsul. După câteva ore ajungem în sfârșit acasă. Mai bine zis ne târârăm până acasă. Când deschidem poarta, Miki își făcu datoria. Lina, atrasă de hămăit, își iți capul afară să vadă cine a venit. Când a dat cu ochii de noi, s-a ascuns repede în casă, comentând vesel despre starea tatei.

-Cine e fă?

-Ei, a venit iar bețivul ăla…

Asta o făcu pe mama să se aprindă și mai tare, adresându-le câte ceva de dulce. Noroc că au închis ușa. Nu știu dacă au auzit tot monologul mamei. Când în sfârșit ne cățărăm și pe balcon, la noi, eu deschid ușa și apoi intră şi ei. Fără alte comentarii mama îl trimite pe tata la culcare. Cu greu reuși să-l mai dezbrace și de restul hainelor. Ea le luă și le puse pe speteaza unui scaun lângă sobă, nădăjduind că până dimineața, se vor usca. Când dădu cu ochii de haină și văzu în ce hal e, se apucă cu mâinele de cap. Mai curați erau pantalonii.

- Lasă-le acolo că după ce se usucă, o să le periez noroiul de pe ele.

Seara se scurse fără alte incidente. Mâncai și eu ce găsii la repezeală și mă băgai în pat. Dar vizita asta mi-a rămas în memorie, ca și multe altele, precum și alte întâmplări, ce vor venii după ele.

 

 

Lectia de dirigenție

 

Și mai trecu o lună. A doua zi era Duminică. Mă scol vesel și dau repede drumu la aparatul de radio. Știam ca la ora 8 era teatrul meu preferat. Teatrul pentru copii. Încă nu începuse. La aparat tocmai se difuza o melodie veselă de „promenadă” cum o întitulase crainica. Era o muzica făcută de o fanfară.

-Ce n`ai somn? Mă dojenește de dimineață mama. Măcar azi, duminica, să mă lăsați să stau și eu mai mult în pat. Că îmi ajunge toată săptămâna, pun-te masă, scoală-te masă… zise ea supărată.

-Dar poți să stai în pat cât vrei, zic eu. Acum îmi începe teatrul meu. Mai sunt câteva minute.

-Schimbă alt post, muzica asta nu-mi mai face nici o plăcere, zise ea.

„Probabil că face aluzie la ziua de ieri, unde tot cântecul unei fanfare îi stricase ziua”. Mă supun și îi caut alt post. Dau de niște cântece populare.

- Lasă-l acolo! zice ea.

Îl las acolo, dar cu ochii la ceas. Nu voiam să scap nici teatrul, care acu trebuia să înceapă. Între timp apare și tata parcă mai vesel decât de obicei.

-De ce nu l-ai lăsat Bebi, acolo? mă apostrofează tata. Îmi plăcea și mie „promenada”.

Așa mi-au zis încă de mic-Bebi. Și așa avea să rămână acest nume, toată viața, cu mici excepții.

Eu cu ochii la mama, îi arat cine era de vină.

-Ce Mimi, nu-ți place „promenada”?

-Ba da Fănică, dar azi nu! zise mama indispusă Și trăgând mai bine plapuma pe ea

-Gata începe teatrul meu, zic eu nerăbdător, schimbând în grabă postul. Tocmaiauzii:

„Teatru radiofonic pentru copii”. Astăzi vă prezentăm povestea: „Făt Frumos din lacrimă”. „Adaptare după basmul cu același nume, de Mihai Eminescu”.

Și începu povestea. Cu toate că o știam pe de rost, o reascultam întotdeauna cu plăcere. Aveam și cartea cu acest basm, precum și cu alte povestiri adunate.

 În acest timp cât a durat teatrul, atât mama cât și tata, se făcură foarte atrași de poveste, că în tot acest timp nu se mai auzi o vorbă. Credeam că mama adormise, dar când se termină teatrul, zise:

-Gata! Scularea și îmbrăcarea! Mergem la Maria și la mam”maica.

-Uraaa! fac eu, cea ce îl făcu pe tata să zâmbească.

 

 

Adevărul că întotdeauna când era vorba de o vizită la ele, îmi făcea o deosebităplăcere. Și mai ales la nana. Revederea cu ele era parcă altfel. Mă făcea să uit chiar și pentru puțin timp, tristele clipe ce le petreceam cu mama acasă.

-Dar femeie, noi nu mâncăm nimic azi? Plecăm cu burta goală?

-Ce vreți să vă mai dau? Lasă că până la ele nu muriți. Dacă îmi dă bani, vă cumpăr ceva de pe drum. Hai că e deja ora 9. Până ajungem, până ne întoarcem se face 12, încercă mama să-l convingă.

Eu profit de neatenția ei și, îmi însușesc o felie de pâine, gest, care totuși nu trecu neobservat de mama. Se uită iar urât la mine, că aproape că îmi trecuse foamea. Nici nu am mai continuat de mâncat felia. Mestecam ce mai aveam în gură. Ne îmbrăcăm și ieșim pe ușă. Când ne vede madam Berdan, ne și ia la întrebări:

-Dar unde ați plecat asa de dimineață, cred că nu la biserică?

Era și asta o aluzie, pe care madam Berdan o făcea mereu, la adresa tatei și care nu-i scăpase nici tatei, după uitătura urâtă la adresa ei. Ieșim până la urmă pe poartă în tăcere. Părăsim strada noastră și ne înscriem pe lunga stradă - Cazărmii. Ca să ajungem la nana sau bunica, trebuia să luăm tramvaiul tocmai de la capătul străzii, la intersecția cu 1 Mai. Sau Tecuci cum se numea odată. După 20 de minute ajungem și noi în stație. De aici se vedea tocmai hăt departe, aproape de piață, de unde venea tramvaiul. Mă uit întracolo și îl văd venind.

-Vine tramvaiul! strig eu triumfător.

După câteva minute apare și el gâfâind la deal. Din piață până la noi în stație era o pantă destul de mare. Multe accidente aveau să se întâmple acolo. Era tramvaiul nr.1. Era bun oricare. Pe acolo mai trecea și tramvaiul nr. 2. Acesta venea de la gară. Iar tramvaiul nr.1 de pe strada Traian. Ne urcăm în el. Era pustiu. În afară de taxatoarea de pe tramvai, ce stătea cuminte în cușca ei și moțăia, nu mai era nimeni. Mama îmi dă un leu și mă trimite la ea să cumpăr trei bilete. Costau 75 de bani. La venirea mea, aceasta își ridică capul de pe mâini și îmi dă trei bilete, băgând leul în sertar.

Apoi pune iar capul pe mâini. Eu ripostez uitându-mă la tata. Mama înțelege și strigă la ea:

-Ei cucoană! Dar restul?

La auzul remarcei, taxatoarea își ridică capul în silă și cotrobăind preț de câteva minute prin sertar, îmi dă până la urmă restul, cei 25 de bani. Îi iau și dau să-l bag în buzunar. Dar mama mă oprește și mi-l cere. Îl dau și mama îl bagă cu grijă în portofel de parc era din aur. După trei stații ajungem la capăt în cartierul și piața, I.C. Frimu. Coborâm și ne îndreptăm mai întâi către nana. Când trecem pe lângă alimentara din zona lor, tata dă să intre în alimentara. Mama se uită urât la tata.

 

 

 

-Ce vrei să faci?

-Păi cum măi Mimi, să mă duc la Maria cu mâna goală? Se poate? Iau o sticlă de vin. Costă doar 7,50 lei...

-De ce arunci banii pe băutură. Eu nu am ce vă pune pe masă și tu ... îți trebuie băutură?

-Păi da ... mai comentează mama și apoi numai zice nimic.

Dar continuă să bodogănească de una singură, luând-o la picior înainte. Dar tata nu-i acordă atenție. Intră în alimentara și reapare cu o sticlă de vin. Mi-o dă mie să o bag în sacoșă. O iau și după ce mai înfășor odată agățătorile de mână, apuc și gâtul sticlei cu mâna. Asta așa pentru mai multă siguranță. Dacă aș fi scăpat-o jos, tata nu m-ar fi iertat în mod sigur. Nu i-ar fi fost de sticlă, cât de conținut.

Când ajungem la poarta nanei, aceasta ne primi foarte bucuroasă, când ne văzu. Eu mă uitam la ea și încercam să ghicesc să văd în ce stare se află. Pare-se că nu era băută încă. Când o văd, o strâng în brațe cât pot de tare. Ea era poate singura persoană cu care m-am înțeles cel mai bine. Chiar dacă mai exagera cu băutura. Ea a vrut să-mi fie nană. Ea m-a botezat. Ea a vrut sa-i port numele. Marin de la Maria!

Nana rămâne și ea un pic surprinsă și nu înțelege gestul meu. Se uită totuși un pic bănuitoare la mine.

- Ei mai încet că mă omori...zice ea răzând.

Eu ca să scap de stinghereală o tai mai repede în casă. Din urma mea apar toți. Tata primul, nana și la urmă mama. Mama nu prea arăta așa de încântată să-și revadă sora, chiar dacă nu o mai văzuse demult. Lucru ce nu-i scăpase nanei:

-Dar ce ai Mimi?

-Nimic! zice ea simplu.

-Ei, cum nimic? nu se lasă nana.

Și ce mai faci Marie, încercă tata să-i distragă atenția. Uite ce am eu aici, zice el, luându-mi sacoșa din mâna mea și scoțând la iveală sticla cu vin. La vederea ei, nana exclamă:

-Ohooo...!

Ia sticla din mâna tatei și o pune pe masă, apoi dispare în bucătărie. Se întoarce cu o tavă mare și cu un platou, pe care se odihneau 4 pahare şi câteva aperitive.

-Da ce te deranjezi Marie? Nu stăm mult! Ce ai adus și atâtea pahare? spune mama. Eu nu beau și Bebi nici atât. El... nu-i trebuie băutură. Lui, școala!...

-Lasă–l zice tata împăciuitor. Un mic „șprit” nu-i strică. Și azi e duminincă, până mâine...

-Păi da, i-ai apărarea, nu se lasă mama.

-Da lasă tu copilul, intervine și nana. Un gât de vin nu-i strică.

 

După ce aranjă totul pe masă, nana adusese și un sifon de un litru. După ce tata ia sticla, încearcă să scoată dopul. Dar acesta înadins se încăpățina să nu iasă. Tata se enervează și îl împinse în sticlă. Nana când văzu începu să râdă.

-Așa Fănică! Împingeee... zice ea râzând.

Apoi ea luă sticla din mâna tatei și turnă vin la toată lumea. Mama își acoperi paharul cu mâna. Ceea ce făcu ca nana să se supere.

-Hai Mimi, chiar mă superi...

Apoi îmi toarnă și mie ceva mai mult de jumătate.

-Gata! Îi ajunge! zise alarmată mama.

Urmă tata și la el uită să se mai oprească. Apoi le completă cu sifon. La tata se umpluse repede. Încep să discute de una de alta. La un moment dat mama, zice pe neașteptate:

-Auzi Maria, știi ce a zis nepot-tu?

-Ce a mai zis? întreabă ea curioasă.

-Păi cică a visat că eu o să mor, că o să moară și tasu și tu și Lilica și mam`maica...

Pare-se că nana nu a luat în serios vorbele mamei, că atunci îi zise tatei:

-Păi dacă murim, hai cumnate să trăim până atunci!

Și după ce dă noroc, cu toată lumea, ciocnind paharele, îl dă pe gât dintr-o sorbitură. Tata se uită cam urât la mine, dar ia paharul și îl golește jumate.

-Păi, zice ea într-un gest teatral, care ar fi făcut-o invidioasă și pe Tamara Buciuceanu, dacă tot o să murim să fim veseli. Și își însoțea cuvintele de un râs tare și gu-tural.

Adevărul, că nana își greșise cariera.

Că ar fi făcut față mai bine ca actriță. I-ar fi ieșit de minune replicile. Cred ca replicile: „cetățeanului turmentat” din „o scrisoare pierdută” ar fi fost un moft. Și mai activase, când era tânără, ca soprană la un cor de la o biserică. Eu las capul în jos, stingherit și abătut.

-Lasă Bebi, zice nana, hai bea, mă îndeamnă ea.

Până la urmă, cu ochii la mama, iau totuși paharul de pe masă și îl duc la gură.

Nici nu apuc să sorb bine din el, când aud replica mamei:

-Gata! Ajunge!

-Lasă-l fă, că nici nu a apucat să bea, zice nana râzând.

După ce goliră o jumate de sticlă, prinse și mama curaj să o întrebe pe nana de bani. La auzul veștii, nana se ofili.

-Dar bine măi Mimi, eu am o pensie de 500 de lei și mă descurc. Iar voi cu un salariu...

 

 

 

Da dar suntem trei guri, nu se lasă mama. Ăsta mănâncă și urechile, zise mama, arătând spre mine.

De tata, nu mai avu curaj să mai zică nimic.

-Bine, dacă nu ai lasă, că mă duc și îi cer mam”maicăi, zise mama cătrănită. Nana mă invită să iau niște sandwich-uri. Erau niște măsline și niște brânză telemea de vaci. Întind mâna peste masă, dar privirea aspră și încruntată a mamei mă oprește.

 Fapt observat și de nana.

-Dar lasă-l fă să mănânce, i-o fi foame! zice ea îngăduitoare. Aici avea dreptate. Încurajat de ea, mă înfing în platoul cu bunătăți. Pe când mâncam îmi feream privirea de a mamei. După ce mănânc, iau și o gură de „șprit”. Între timp nana adusese și tablele dornică „să îl bată” pe tata.

-Am un chef de bătaie, zise ea în timp ce așeza pulurile la locul lor.

Era un joc de noroc, așa îl consideram eu pe atunci, dar după câțiva ani de „luptă” cu tata, aveam să mă conving de contrariu. Nu era numai de noroc. Trebuia să știi și cum să joci. Să nu aștepți mereu zarul și să profiți de neatenția adversarului.

Marea şi dubla face! strigă tata. Tata dă 1:1, și face. Nana dă 1:2.

Și ce? face ea voioasă, ce crezi că mă sperii tu, cu 1:1 al tău? Stai să vezi, și dă 6:6, Dar tata îi blocase, ieșirea. Făcu numai jumate. Și se mai deschise și la 5. Urmă și lovitura tatei, care dădu 7 și ieși afară cu bătaie. Așa ca o întoarse înapoi pe nana.

Dar ea nu se supără.

Și ce dacă m-ai închis, … N-am unde intra? Te bat eu… trăgea nădejde nana. Când îi veni rândul nanei, dădu „gherlă”. Din câte erau libere, dădu 6:6. Asta ofăcu să se enerveze și își stinse amarul, cu un nou gât de vin. După care își aprinse o țigară. După ea, îi urmă exemplul și tata. Așa că după câteva „marțuri” pe care i le administră tata nanei, sticla își scăzuse simțitor conținutul. Tot nana contabiliza şi lini-ile, scriindu-le pe hârtie. Când îi trecea câte două linii tatei, îsi mai trecea și ei o linie, fără ca tata să observe. Pe unele din ele tata le vedea și ținea cont de ele, mustrând-o.

-E 2:1 pentru tine face ea în final. Hai încă una.

-Eu mă duc la mam”maica, zice mama.

-Merg și eu cu tine, mă ofer eu voluntar.

Mai mult să scap de fumul, care se intețea văzând cu ochii.

Bine zice tata și nana în cor. Duceți-vă că am o poftă să-l bat pe Fănică... zice nana într-un gest teatral râzând cu gura până la urechi. Începuse să-și facă efect „sprițurile”. La care nana din viteza uita să le mai pună și sifon. Așa că și tata prinse gust de vorbă. Se înțelegeau bine amândoi la acest capitol.

Mama se ridică mâhnită și iesi afară. Din urma ei și eu. După câteva străzi ajungem și la bunica.

 

Ne întâmpină la poarta tanti Lili. Ce faci Bebi? zice ea, ignorând-o pe mama, de parcă nici nu era prezentă, în timp ce descuia poarta.

-Ce să fac?... zice mama, prefăcându-se că nu observă aluzia.

Ne învită în casă. Eu îi sar și în brațe la ea. Ea la început se sperie.

-Ce te-a apucat? zice ea jumate în glumă, jumate în serios.

-Păi nu te-am mai văzut demult...

Dar ea se prefăcu că nu observă zelul meu. Când intram în casă, bunica stătea în patul ei, veșnic rezemată de perne și cu genunchii îndoiți.

La vederea noastră, se ridică și își lasă picioarele jos la marginea patului.

-Ce faci Mimi? întreabă ea. Mai vii şi tu pe la noi? Cum de te-ai gândit?

Tanti Lili, ne învită la masă și ne servește cu dulceață de căpșuni. Dar nu înainte de a ne întreba de care preferăm:

-Dulceață sau șerbet cu apă.

Bineînțeles ca opțiunea mea a fost mai grăitoare. Așa că a rămas pe dulceața decăpșuni. Era preferata mea. În timp ce servea dulceața, printre două lingurițe, mama prinse curaj și își spuse păsul.

Când auzi bunica începu să se vaiete și mai tare. Ridică ochii spre cer și își bătu fața cu palma zicând:

-Vai, vai! De unde păcatele mele să-ți mai dau și ție? Cât vrei?

Când auzii de o sută, să facă infarct. Începu să bocească și printre sughițuri, își revărsă focul pe tata.

-Ți-a trebuit măritiș. Acu suferă! După ce l-ai luat cum l-ai luat, de parcă se terminase toți bărbații din lume, mai și cheltuie banii aiurea pe băutură, în loc să-ți dea bani în casă...

Nu știu mamei, dar mie nu prea îmi făcea mare plăcere această scenă și cred că nici ei. Dar nu avea de ales. Ies afară în curte mai mult să o mai revăd încă odată așa cum era ea atunci. Mă plimbai prin curte trecând totul în revistă.

Totul arăta la fel ca și ultima dată. Chiar dacă acu era toamnă, florile aveau farmecul lor. Mai avea câteva răsaduri de margarete mai târzii, ochiul boului, dumitrițe şi crizanteme. Era aceeași casă veche, care își păstrase același stil patriarhal.

Casa veche, pe care se citea urmele războiului, cu plafoanele căzute, atât afară în balcon, cât și în interior în ultima cameră. Am investigat preț de câteva minute curtea, după care mă aud strigat de mama, semn că vizita se terminase. Mă îndrept către intrare și apoi secundat de mama și tanti Lili, ne îndreptăm către poartă. După ce ne luăm rămas bun, pe drum o întreb pe mama:

-Ți-a dat bani?

-Da! zice scurt mama.

 

-Și era nevoie de tot circul ăsta, zic eu intrigat. Dar mama nu-mi răspunse.

Eu nu suport ca cineva, la care i-am cerut ajutorul, să mai îmi scoată ochii dupăaia. Dacă are plăcerea o are, dacă nu, nu!

Când ajungem acasă la nana, petrecerea era în toi. Se dădeau lupte grele pe fronturi. Mă uit la listă și văd că balanța era net în favoarea tatei. El avea șase partide și nana de abia luase una. Și pe aia, cred că i-o dăduse tot tata.

Mă uit și la sticlă și tresar. „Oare cine se duse după băutura?”, reflectai eu în gând. „Sau poate o avea nana printre rezervele ei ascunse”. În ciuda faptului că era de aceeași culoare, mi-a sărit în ochi un alt amănunt. Sticla asta era cu gâtul mai lung, în timp ce cealaltă fusese cu gâtul scurt.

Doar eu o luasem de gât. Dar și veselia era în toi. Mama când îl vede pe tata, își exprimă nerăbdarea de a merge acasă. Tata și nana nici nu auziră. După ce mai luă o linie tata mai făcu o pauză cu un alt păhărel, în timp ce nana, mai adăugă la asta și o țigară.

Ceea ce făcu ca și tata să-i urmeze exemplul.

-Hai acasă! Nu mergem? încercă iar mama.

-Îi mai iau încă două linii și gata plecăm, zice tata.

-S-o crezi...tu! zice nana înfuriată răzând. Ce crezi că eu nu știu să joc? Praf tefac... Două „marțuri” îți dau...

-Da știu zice și tata, doar mâine e luni...

Mai joacă ei încă două linii și tata se ținu de cuvânt, le luă tot el. Tata se ridică spre decepția nanei, care mai voia să-și ia revanșa și se îndreaptă către ușa, clătinându-se. Nana golește restul din sticlă, în ambele pahare și pentru că mai rămase oleacă îmi toarnă și mie, zicând:

-Ia și bea... nepoate, în cinstea mea... că am murit...și eu și ele...Când oi muri să-mi dați de pomană să beau…

Nu prea mi-a convenit această ultimă replică a ei de despărțire. Deja mi se puse iar un nod în gât. Ochii deja începură să se umezească, dar m-am abținut. Dar asta era!

Ce am căutat am găsit. Mă uit la ea pe de o parte cu milă și pe alta cu indignare. „E greu să faci pe plac oamenilor” reflectez eu în gând. Ne despărțim și plecăm acasă. Ne urcăm în tramvai.

Tata, urcat mai mult de mama și mă duc și iau alte bilete. Observ că era aceeași taxatoare. Nu i-am acordat nici o atenție. Dar nici ea mie. Când ajungem în stația noastră, coborâm și o luăm tus trei către casă. Pe drum din cauza aerului rece, se mai dezmeticise și tata. Își aduce și el aminte de ce plecasem. Când intram în casă, tata se dezbracă și se culcă. Mama răsuflă ușurată. Scăpase de tata. Îmi dă suta și îmi spune să mă duc la alimentara din Caragiale – „La Bucur” - să iau niște conserve de pește și o pâine.

-Și ai grijă de rest. Să vii în dinții cu banii. După vreo zece minute, mă întorc cu conservele. Costase 25 de lei cu tot cu pâine.

 

Mama desfăcu o cutie de pește în sos tomat și mă invită la masă.

-Asta e a lui tact-tu. Când se scoală, să mănânce, spune ea dând a doua conservă deoparte.

Ma uit la ceasul de buzunar cu lănțișor auriu al tatei. Stătea agățat de perete, sub un tablou de a lui. Arăta aproape 16. Trecuse și ziua asta. După ce am mâncat am dat drumul încet la aparatul de radio, căutând un post mai acătării. Mama se întinse iar în pat lângă mine. Prinsesem un post de muzică românească. Dar nu termină bine, că o crainică ne anunță: „Urmează muzica de operă”. Cum acest capitol nu îmi plăcea nici mie, încerc să prind alt post.

-Da închide-l, că mă doare capul, zice mama.

Mama, După câteva minute de tăcere se puse pe povești. Începu să–și spună păsul drept continuarea preludiului deschis de mam-mare. Mama, avea rare momente când povestea. Probabil că atunci o răzbea și lăsa la o parte toată rușinea față de mine, destăinuindu-se mie.

- Apoi dragă Bebi...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Destăinuirile mamei

 

 

     „Dragă”...? Nu-mi prea amintesc să-mi fi spus prea des acest cuvânt”. „Tata da! Dar ea?”... fac eu în sinea mea. „Sau poate că a făcut-o așa de rar, încât acest cuvânt, nu l-am reținut, sau poate l-am uitat...”.

Dar mama continuă netulburată, făcându-se că nu a observat mirarea mea, uitându-se în gol și povesti mai departe:

Mam”maica, adică bunică-ta, a avut o viață de aventurier. Ia plăcut viața. Născu-tă în 1885 a fost privată o perioadă de griji și lipsuri. S-a măritat de tânără. S-a măritat cu primul ei soț, Nicolau la 22 ani. Imediat la 23 a făcut-o pe Maria - nan`ta. Ea s-a născut în 1908 la Vârlezi de Bârlad. Încă de pe la 14 -15 ani îi plăcea și nan`tei viața. Era la modă pe atunci balurile. Baluri, la care ea era nelipsită. Și cum bunică-ta îi cam plăcea să-i cânte în strună, îi făcea toate poftele. Ce vrei? Era primul ei copil.

Pe la 15 ani nan-ta începu să bea pe ascuns și colonie. Nu știu de unde învățase. Și a ținut-o tot așa până când s-a căsătorit în `30, la 22 de ani, cu Grigore Mocanu. Probabil că între timp învățase să mai bea și altceva. Lichiorurile acum, le înlocuia cu „tării” și vinuri scumpe. La un moment dat, nu–i mai trebuia mult timp ca să se îmbete. Un pahar îi era de ajuns, ca să nu mai știe ce spune și ce face. „Eu aveam altă părere aici. Că de fapt atunci era mai lucidă și te ținea minte. În schimb te ținea minte atunci, dacă o supărai cu vreo vorba rea. Și avea și un „debit” mare la vorbit”.

    Cum soțul ei era impegat, mereu „se muta” cu serviciul. Mergea prin toată țara în special în Transilvania – un loc care se numea – Valea Florilor. Era un loc de neuitat pentru ei și noi. De mici ne duceam și noi la ei. Și Lilica și eu și mai târziu și celelalte surori ale noastre - Tanța și Victoria. De asemenea a cutreierat și Moldova și chiar Basarabia. Pe atunci era încă a noastră. Nu îmi mai amintesc cum s-a întâmplat, dar a mai făcut încă o fată - mam”maica, - pe Lița.

  -La scurt timp, nu se știe de ce, moare și soțul ei - Vasiliu. Așa că s-a măritat repede cu un altul mai mare ca bunică-ta cu 18 ani. Îl chema Teodor. El se născuse în 1867. Deja avea trei fete cu răposatul. Răposat la care nici până în ziua de azi nu știe pe unde îi putrezesc ciolanele. Se zvonea că îl îngropase în fundul curții. Cine știe?...

„Probabil că de aia vedea mama flăcările alea noaptea arzând în curte”, fac eu în gând.

Biogazul care iese din pământ datorită putrefacției, se poate aprinde de la o simplă sursă de foc. Și o scânteie ar fi fost deajuns.” Tot ea îmi povestise odată, tot așa când avea ea chef, că de multe ori o apuca și seara și tot mai avea de povestit. Oare sămă fi  molipsit și pe mine? Sau e o simplă coincidență? Sau poate.... cine mai știe?...”

- … Dar diferența de vârstă nu a împiedicat-o pe mam”maica să mai „toarne” câteva ploduri. Pe mine, pe Lilica, pe Victoria și Constanta. Mai târziu a făcut-o și pe Catinca. Nanta era cam de 15 ani, pe atunci. Nu prea avea experiență cu copii....”Și nici nu-i plăceau” fac eu în gând, aducându-mi aminte de cuvintele lui tanti Lili, când,„o critica” și ea pe soru-sa”.

Catinca, sau Tinca, cum o strigam, avea 6 luni când bunică-ta a plecat la o chermeză, lăsând-o în grija nan`tei. Cum nan-ta era și un pic cam „nebunatică” și mai ales după un păhărel, nu ia trebuit mult. Jucându-se cu ea, să nu știe ce face și trăgând-o de picioare și de mâini, i le rupse ..”Probabil că le „luxase”, fac eu în gând”.

- ...O îmbrăcase cu o rochie lungă și apucând-o de mâini fugea cu ea prin casă. Cică o învăța să danseze. Până seara a murit în dureri. Când a venit seara târziu și bunică-ta, ea era deja moartă. Bineînțeles că nimeni nu știa nimic.

Din păcate numai noi două am mai rămas în viață. Constanța şi Victoria, au murit de tinere, când încă nu știau ce e cu adevărat viața. Tanța – cum îi spuneam noi a murit la 18 ani, de leucemie. Victoria la 15 ani după o răceală severă, parese de meningită. Și cum era pe atunci puține cunoștințe despre boli, bașca că pentru tratare îți trebuia și bani. Așa că bunică-ta nu prea s-a sinchisit de asta. De aceea din 7 surori, numai patru mai trăim.

 -Numai fete! zic eu entuziasmat.

-Da bunică-ta știa să facă numai fete. Probabil că din dorința de a mai avea și un băiat ia făcut să încerce mereu. Cam la 3 ani unul. Eu născută în 1919, Lilica in 1916. Tanța și Victoria le-a făcut mai târziu, dar tot la diferența de 3 ani între ele. Până și Lița față de nan”ta e cu 3 ani mai mică.

-Cred ca aveau ceva cu cifra 3, zic eu. Poate dacă încercau la 4 era precis băiat....

-Nu știu dacă avea sau nu, dar un lucru e sigur că nu prea am dus-o bine după ce m-am născut. Cu cât creșteam, creșteau și grijile mele. Eu eram calul de bătaie, după ce s-a măritat nan`ta.

Pe Lița la fel nu a pus-o la socoteală. Nici nu prea avea grija ei. O vreme rămăsese înstrăinată la o familie. După moartea primului ei soț, cel de al doilea, Teodor, a cerut să–i spună despre toate progeniturile ei. Așa că a luat-o pe Lita și a înfiat-o. După alți ani a plecat și ea la casa ei. S-a măritat și ea tot pe la 23-25 ani, nu știu exact, cu un funcționar de la fisc. Îl chema Ștefan. „Ca pe tata” fac eu în gând.”

- ... Apoi s-a mutat cu serviciul la București și acolo a rămas. Așa că eu, cum îți spuneam, eram „cenușăreasa casei”. Eu curățenie, eu gospodărie, eu mâncare, eu piață, eu dădacă, eu mă suiam pe casă și reparam acoperișul când ploua… Ce mai? Eram și bărbat și femeie. Din când în când mă mai ajuta și bunică-ta. Dacă, sătulă de atâta treabă și obosită peste zi îi ceream socoteala mam”maicăi, - „adică de ce numai eu?” „Pe ea de ce nu o pui la muncă?” Îmi spunea răspicat: „Pe ea nu am făcut-o pentru muncă!”.

 

Ea venea de la servici, când începuse și ea să lucreze și când venea își punea picioarele în cuptor și exclama: „Vai ce obosită sunt!”. Așa că asta mă făcea să o urăsc tot mai mult. Erau zile când nu ne vorbeam sau când ne certam sau ne și băteam. Nu de puține ori sărea bunică-ta să ne despartă, când se afla prin preajmă. Dar de multe ori „o tăvăleam” și eu pe ea, chiar dacă era mai mare decât mine cu trei ani.

-Țin minte că venise nu știu de unde și îi era foame. S-a repezise la cratița cu mâncare. Când am văzut-o i-am zis: „Ce vrei să mănânci? Dar ai făcut tu mâncare?” Și jap! cu cratița în ea, vărsând-o pe jos și murdărind-o și pe ea. Bineînțeles că și ea a protestat și a ieșit circul de pe lume. Îi zic nervoasă: „Ieși că dau” și până să iasă ea, am și aruncat cu ce mi-a căzut în mână după ea. Odată ea a aruncat după mine cu o cană de sticlă. În cădere s-a spart chiar lângă glezna mea și m-a tăiat la picior. Începuse să curgă mult sânge și nu se mai oprea. ...Și ca sa fie mai convingătoare, adăugă: „Cursese atâta sânge că am umplut un lighean...”

-Ei nici chiar așa! zic eu. Păi dacă umpleai ligheanul erai moartă acum, nu mă lăsam nici eu. Un om poate avea cam 5-6 litri de sânge.

-De unde știi tu?...

-Păi nu ți-am zis am citit într-o carte...

-Ei poate că nu-l umplusem, dar frica mea de atunci era mare și … știu că am și leșinat. Când m-am trezit era bunică-ta și îmi acorda primul ajutor. Îmi legase strâns piciorul cu un bandaj.

Și câte îmi mai făcea Lilica. Dar nici eu nu mă lăsam, când știam că dreptatea e de partea mea... Eu munceam și ea îmi „călca” munca în picioare. Măcar nu avea bunul simț să se șteargă pe picioare când intra în casă. Dacă nu făcea ea! Asta mă scotea din minți.

-Când a murit celelalte surori ale mele și mai ales la Constanta, soțul Mariei, – Griguță, s-a dus și a comandat un sicriu alb, cu flori albe și a îmbrăcat-o... aici se opri și începu să plângă... Mă molipsi și pe mine. Chiar și acu când scriu aceste rânduri gândul mă duce acolo în acea realitate și parcă revăd întocmai evenimentele, făcându-mă și pe mine, să nu mai văd bine, din pricina lacrimilor. O las să se descarce.

-... Şi a îmbrăcat-o în mireasă.... continuă mama, plângând și mai tare, pornindu-se într-un hohot și mai tare de plâns. ...Așa am să mor și eu....

Povestea ei, mă indispuse mult. Ba mă mai și „mișcase” pe deasupra. Încerc să o alin cât știam eu mai bine. Când mi-am apropiat mâinele de corpul ei, a început să plângă și mai tare. Hotărât lucru! Nimic nu îmi mai ieșea. O las să-și revină. Când după un timp se mai liniștește, eu curios o întreb:

-Și?... Spune mai departe....

După ce își șterge lacrimile, continuă...

 

 

-     Cu Victoria, tot așa. Tot Griguță a suportat cheltuielele. Era un om foarte bun la suflet… Păcat că a murit de tânăr - În „58.

„ Ca mama tatei!” zic eu în gând.

- Pe bunică-ta nu prea a afectat-o moartea lor.

„Cred că aici avea dreptate. Aveam și eu să constat că atunci când a murit și mama, bunica a jucat teatru, făcându-se îndurerată peste măsură. Poate pe undeva o durea cine știe? Doar nu puteai să fii în același timp și în sufletul ei. Poate faptul că ea trăia și a îngropat pe toți copii ei, o îndurera totuși”

-.. Nici pe ele nu se știe unde le-a îngropat.

-Dar bunica nu avea loc de veci?

-Ei, avea! Acum a cumpărat și ea locul nanei unde este bărbatul ei îngropat.

După un timp soțul ei al doilea, Teodor, care se mutase cu serviciul la atelierele CFR, în Galati, îl împroprietărise statul cu un loc în regiunea „Covurlui” cum se zi-cea pe vremea aia, -”Moșia Tiglina” . Un loc de 400 m2, pe care tot el l-a cumpărat cu valoarea de atunci. – în rate. Până atunci stăteam cu chirie pe Plugului… Undeva tot pe lângă Cazărmii și Caragiale. Apoi își făcuse casa, casă ce a rezistat războiului cu mare noroc.

„Casa unde era să sfârșească până la ultima și ultima fărâmă de viața a lor și așa năpăstuită, pe strada Sterian Ignat la Nr 10, care mai târziu se va chema Gladiolelor”.

-… Dar în `44 moare și el la vârsta de 77 de ani. Nici pe el nu se știeunde l-a îngropat. La 59 de ani bunică-ta a rămas văduvă pentru a doua oară. Așa că până la 40 de ani, am rămas noi două cu bunică-ta. În 1958 l-am cunoscut pe tac`tu. Venise la împețit cu nașă-sa - Niculina. După aia aveam să aflu ce mare crai a fost tac`tu.

Lilica când a venit tac`tu să mă ceară, nu era acasă. Era la București la soru-sa-Lița. Când a aflat că vreau să mă mărit, mi-a făcut o panaramă...Cum eu să mă mărit înaintea ei?...Nici la nunta noastră nu a venit. A plecat nervoasă la București. Multă vreme nici nu ne-am mai vorbit. Mai ales că mi-a scos și ochii mam”maica și Lilica de defectul lui tac-tu. Cu cel „buton” de la gât. Să știi că am făcut-o mai mult din ... din ... ambiție. Voiam totodată să scap și de corvoadă. Am făcut-o fără voia mam”maicăi.

-Mereu îmi scotea ochii de câte ori mai veneam pe la ele.

-Ce ți-a trebuit măritat? Ce s-au terminat bărbații din lume? Ai stat atât și acu te nenorocești? Și multe alte vorbe.

... Așa că nu dragostea mare de tac`tu m-a făcut ca să mă mărit. Ci pentru că nu mai puteam suporta situația. Îmi ajunsese până peste cap. Îmi ajunsese cuțitul la os, cum se spune...Bineînțeles că tac-tu a încercat să-mi explice, de ce nu s-a însurat până acu și el. Avea 53 de ani când s-a însurat. imediat te-am făcut pe tine...

 

Auzi mamă, am și eu o nelămurire, în privința mea. Tu spui că te-ai măritat cu tata în „58. De ce pe certificatul meu de naștere scrie 1956 ?...Ba mai mult, fac eu, crezând că cu asta o dau gata, înregistrarea mea la consiliu este în anul „59, și născut la Nărtești. Ai fost acolo? Care e realitatea?

O văd că se oprește mirată și tot odată cam speriată. Nu se așteptase la o asemenea întrebare din partea mea.

Nu mai spuse nimic.

Cu povestea mamei, se făcuse seară. Văd că apare și tata din dormitorul lui, cam „șifonat” dar bine dispus. Mă uitam la el sa văd în ce stare e. Că știam eu ce știam. Dacă trecuse de „faza de sculare”, era bine. Dacă nu....

-Uite Bebi ce vrea să știe, zice mama.

-Ce mai vrea să știe?

-Zice, că de ce pe certificatul lui scrie 1959, și el e născut în „56 la Nărtești?

După o pauză pe care tata o lăsă intenționat, uitându-se la mine acceptă scurt:

-Da! Ești de la Casa Copilului. Noi nu am avut copii.

-Dacă nu ești cuminte, te duc înapoi… adaugă mama.

-Iar eu de frică asta, mereu plângeam și îi imploram să mă ierte.

-De multe ori mama, mă liniștea chipurile:

-Gata nu te mai duc…

În timp ce îmi spunea toate astea, eu eram cu lacrimi în ochi. Mama făcea fețe, fețe, ascultând povestea tatei, dar se mai liniștii după aia, când văzu că tata se limitase la o poveste scurtă și insuficientă pentru mine.

-Asta-i tot? întreb eu nemulțumit de sfârșitul povestii.

Mai târziu aveam să aflu întreaga poveste, spusă tot de tata, privind apartenența mea. Și asta în urma răutății unui băiat de mahala, de a-mi spune el care era adevărul.

Cum spuneam, era mare sărbătoare și pentru mine, dar și pentru ei, când nu mă cafteau într-o zi. Că se mirau și ei, cum de reușisem să fiu așa de cuminte. Că își făceau și griji după aia: „nu cumva sunt bolnav?”

Cu toate încercările mele de a mai afla și altceva, fuse peste poate. Îmi spuneam că poate nana sau bunica or să fie mai generoși. Dar aveam să mă conving cu amărăciu-ne în suflet, că nici ele nu îmi spuseseră prea multe. Și nici rudele tatei. Poate că acum când aveam aceasta ocazie, ar fi trebuit să mai insist, dar teama de bătăile lor, mă făcu să devin în continuare prudent.

Nu trebuia să întind prea mult coarda. Poate nici lor și în special tatei, nu-i făcea prea multă plăcere să mai amintească de asta. Cred că știa el ce știa. Poate avea și motive. De aceea, îmi treceau prin cap tot felul de scenarii, care mai de care mai palpitante, sau dureroase, demne de o telenovelă.

Cred că nu aveam să mai aflu niciodată.

 

Vechile obiceiuri nu se schimbă

 

 

Ca de obicei, mama mă întâmpină în lungul hol, la care noi îi spuneam – „sală”. Sala era destul de lungă și avea în dreapta două uși și două geamuri ce dădeau în alte două camere, una a noastră și una a tatei. Asta vara. Iarna, camera noastră, era loc la toată lumea. Acolo ne strângeam cu toții, din lipsă de lemne. Aici se făcea un singur foc. În capătul sălii, era vechea ușă ce dădea într-o magazie improvizată, din scânduri. Acestea erau înalte până la streașina casei, formând un mic gang lung cât casa. Iarna era magazie, iar vara bucătărie.

 -Ai venit? Da cum ai venit așa de repede? Nu te-ai mai întâlnit cu Țuțu, cred. Așa-i?

-Da, zic eu stins. Nu a venit azi la școală, îmi vine mie o idee salvatoare.

-Păi da, că altfel veneai iar la 4.

-Da ce ai? Nu ți-e bine, ce vorbești așa? Precis că iar te-a ascultat și nu ai știut. Ai luat iar 4… ?

Și pentru că nu răspundeam, zice:

-Dă-mi carnetul de note să-l văd! La ce te-a ascultat?

-Dezbrăcarea și la lecții, aud eu vechiul și veșnicul ei îndemn din totdeauna. Dar parcă acu, pentru mine, suna altfel.

-Hai odată! că nu stau cu tine toată ziua. Dă-l odată! mă îndeamnă ea nerăbdătoare, văzând că trăgeam de timp. Dar și carnetul parcă dinadins se lăsa căutat. Încer-cam să-i fac cât mai lungă căutarea, doar, doar, o uita de el. Mama, văzând că nu prea mă grăbesc, îmi smulge geanta din mână și dă să îl caute ea. Cum în geantă erau câteva cărți și caiete, se enervează și răstoarnă conținutul genții direct pe jos.

Se adunase pe jos, una peste alta, patru cărți și patru caiete, un penar, călimara cu cerneală, iar la urmă ateriză „victorios” și carnetul meu de note. La vederea lui se repede și-l deschide curioasă. Dă foile și vede ultimele note.

-Ce e azi?... Da uite aici, 20 a zecea, ... Da ai două note: un șapte la istorie .... Ce, numai atât? Mai mult nu puteai? Aaa! ... uite și cauza!... Da frumos! Ai un 4 cât tine de mare la aritmetică...

-Da de ce ai luat 4?...

Și fără să mai aștepte răspunsul meu, îmi șterge două perechi de palme peste față, pe nepusă masă, că luat prin surprindere și dându-mă înapoi mă lovesc de pat și cad pe spate pe el.

Îmi retrag picioarele și mă sui repede în pat, la perete. Dar tot mă ajun-se și acolo ploaia loviturilor ei.

 

 

 

După ce se sătură de dat - cred că o durea mâna - îmi spune:

-Da? Nu vezi mâncare azi! Pune și scrie pentru azi și mâine și apoi la lecții....

Mă supun, nu de alta dar parcă nu mai voiam să se repete iar și alte bătăi, pe caretocmai mi le reamintise mama acum.

Adun cărțile și caietele de pe jos și le pun pe masă. Încep cu aritmetica.

 -Scrie frumos, că te controlez, spune iar mama în treacăt, printre două apariții în cameră.Așa că după ce le termin, o strig că sunt gata.

Cum le-ai și terminat? Aaa! Vezi? Ți-a prins bine nota aia și bătaia de acu…

-...Deci poți dar nu vrei?

Îmi ia caietul nerăbdătoare și îl consultă.

-Mai frumos nu puteai să scrii? Parcă ai scris cu laba pisicii...

După ce îl consultă se declară mulțumită și îl pune jos.

- Lasă, când vine tact-tu, te controlează el, că eu nu am timp acu, zice ea.

Așa spunea ea mereu, deși nu prea avea ce să controleze. Tata dădea verdictul. - Altceva? Ce ai pentru mâine?

-Păi...

-Uită-te în orar, unde e orarul? Uite-l acolo!

Și îmi arată o foaie colorată pe care scria „Orar”. Și pe acesta mi-l pictase tot tata.

-Mă duc la el și citesc:

-Mâine e ...

-Marți! zice mama.

-Păi am: istoria, geografia, aritmetica și desenul, zic eu repede făcându-mă că nu observ, reacția mamei.

-Foarte bine! Învață la istorie și geografie. Ce lecții ai?

Uite că la asta nu mă gândisem.

Cred că ar fi trebuit să mai insist și la acest obiect. Dar poate...

Deschid cartea de istorie. Mă uit și văd că am despre „popoarele migratoare”. Am citit-o de trei ori.

-Citește tare să aud și eu. Că te ascult acuma și e vai de tine dacă nu o știi. Bătaia ta nu e ușoară!

Îi fac plăcerea. Asta m-a ajutat mai mult. Cu ce știam eu și cu ce mi-am mai amintit acu, eram expert. Așa că atunci când mama m-a ascultat, să vadă ce am băgat în cap, a rămas foarte surprinsă

Deodată îmi vine o idee.

-Mamă, tovarășa învățătoare mi-a zis să-i duc lecțiile lui Țuțu, că ți-am zis, nu a fost azi la școală…

-Și ce? Tu ești sluga lui?

-Tocmai pe tine te-a găsit din toată clasa?

-Da ...dar știe că...

-Da...păi voi...vă potriviți amândoi... parcă ați fi frați... Numai prostii faceți. Ce nu știu eu? Du-te! Dar să vii repede. Nu stai mult, că bătaia ta nu e ușoară!

Răsuflu ușurat. Reușisem să-mi fac drum la el. Mă îmbrac repede și ies pe ușă. Afară madam Berdan, stătea pe nelipsita ei bancă verde, cu picioarele turnate în stil florentin, pe care erau fixate șipci de lemn groase și rare. Când ies, Miki mă vede și iese din cușcă mârâind ușor, dar se oprește și se uită fix la mine. Madam Berdan, se uită şi ea la el, spunând:

-Ce? Iar te-apucă? Vezi că am pregătit un par lângă ușă.

Nu știu dacă vorbele ei l-a speriat pe Miki, dar nu a mai zis nimic. Mă îndrept că-tre poartă. Madam Berdan mă petrece cu privirea, dar nu-mi spune nimic. Ies și las poarta întredeschisă, neâncuind-o.

-Închide poarta bine, ce o lași căscată? aud din urmă replica ei. Mă întors și o închid. Apoi o iau la vale și o cotesc la stânga pe Cazărmii. După aia, fac scurt la dreapta pe Smârdan. Cobor la vale și ajung la intersecția ei cu Română. Chiar la colț, cu intra-rea în Română, era cârciuma vestită a lui „Nea Meluță”, de unde tata se „aproviziona” mereu. De acolo se auzeau „cântece de petrecere și voie bună”, voci de oameni și unul care cânta la acordeon. Altul la vioară îl acompania. Când ajung la ușă, arunc o privire înăuntru.

Nea Meluță stătea la nelipsita lui tejghea și își servea clienții. Acu, uitându-mă la el, îmi rememoram toate trăsăturile lui. Era un tip înalt, grăsut, cu un picior beteag și un început de chelie. Își avea casa, chiar la colt, între Cazărmii și Smârdan. O casă destul de respectabilă cu bist, dar făcută cu gust.

Merg mai departe și o cotesc iar la stânga pe Vlad Țepeș la nr.7, unde stătea Țuțu al meu.

Deschid poarta și intru înăuntru. O curte mare în care se aliniau de-o parte și alta, două corpuri de clădiri închiriate de stat. Casele erau naționalizate. În una din ele, aproape de capăt, stătea și Țuțu. Când ajung la el, bat la ușă. Îmi deschide chiar măsa.

La vederea ei, mă pierd oleacă.

-Ce e Grigoriule? Ce vrei? Iar ai venit la Melu?

 Așa îl dezmierda ea pe fiu-su.

-Voi doi de câte ori vă întâlniți, faceți numai prostii.

Adevărul este, că el era cu prostiile, cu ideile idioate, iar eu îi țineam hangul, drept care tot eu ieșeam mai mereu în dezavantaj, spărgându-se toate oalele în capul meu.

Cum s-ar spune, tot eu o trăgeam.

-Am venit să-l întreb ceva, despre lecții... zic eu, neștiind cum să-i fac pe plac.

Melu învață! Du-te și întreabă-l. Dar nu stați mult la vorbă, că are și el de învățat. Intru într-o săliță, mai mică decât a noastră.

De-o parte și alta, se vedeau două uși,ce dădeau în alte două camere.”Ce bine semănă cu casa bunică-mii”, zic eu în gând. Mă uit pe geam și îl văd pe Țuțu stând pe pat și chipurile foarte studios. La întrarea mea pe ușă, se ridică zâmbind, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mă uit la el nesigur, dar nu puteam să-l întreb nimic, că intră și mă-sa din urma mea. Întreb totuși:

-Ce lecție avem pentru mâine la istorie?

-Dar tu unde erai? Nu erai în clasă? zice mustrător mama lui Țuțu, către mine. Mă uit la ea și nu știu dacă i-a plăcut privirea mea și întorc capul repede într-o parte.

-Da, voi în loc să fiți atenți la ore ... voi faceți nebunii...completează ea mai departe

-Ei, da lasă-l pe Grigoriu în pace, ce ai cu el? Încearcă Țuțu să-mi țină partea.

-Ce am...? Păi da „corb la corb nu–și scoate ochii”, zice mă-sa iar. Cum e Tandea e și Mandea...

-Asta! zice Țuțu, dând foile și oprindu-se la o lecție.

Mă uit și notez lecția și pagina.

-Și la geografie?

-E aceeași, nu știi...?

-Bine, zic eu. Multumesc...

Dau să ies și când ajung la ușă, îmi amintesc de desen.

-Dar la desen?

-I-auzi! Ai și la desen? observă mama lui Țuțu. De desen nici mie nu mi-ai spus nimic, zice ea.

-La desen, la desen...zice el încercând să-și aducă aminte.... Aaa... da! Trebuie să facem un ...un desen după natură, la liberă alegere...

Chiar așa, știu că tu ești bun la desen, fă-mi și mie planșa.

Trebuie să plec, că mă așteaptă mama, încerc eu să ripostez.

-Haide Grigoriule, câți prieteni ai? Ajută-l și pe Melu și fă-i și lui un desen, zice mama lui.

-Bine, accept eu. Eu îți desenez, dar tu îl colorezi. Dă o foaie!

După ce îmi dă foaia, schițez un peisaj din natură, la întâmplare.

 Cu niște dealuri, văi și munți, străjuiți de o apă în care se oglindea soarele spre apus. Ia plăcut ideea. Încinci minute a fost gata.

-Gata! zic eu acum pot să plec?

-Ce îi zici? spune mă-sa.

-Mulțumesc! Mulțumesc! zice repede Țuțu, ne lăndu-și privirea de pe planșă. Mă îndrept spre ieșire. Spun un „sărut mâna” și ies rapid pe poartă.

O țin numaiîntr-o fugă până la nea Meluță. Trebuia să recuperez timpul pierdut. Și așa eram în întârziere.

 

 

De la nea Meluță, strada urca abrupt. Avea ceva pantă. Am alergat până aproape de capăt și când mai aveam câțiva metri, m-am oprit gâfâind.

 Oboseam foarte repede. Acu vedeam că a fost și era un „ce”? referitor la sănătatea mea. Sănătate, care abia acu avea să mi se dezvăluie. Când ajung la loc drept pe Cazărmii, continui fuga. Intru și pe strada mea și împedicându-mă de tot felul de pietre, ajung în sfârșit la mine acasă.

Când deschid poarta, era liniște în curte. Postul doamnei Bedan era părăsit. Nu-mai Miki, stătea cu botul pe labe în cușcă.

La vederea mea, ridică capul și se uită fix numai cu un ochi la mine. Urc în balcon la noi și deschid ușa. Când intru, mă ia în primire iar mama:

-Ce ai stat atât de mult? Nu ți-am zis să vii repede acasă?

-I-am făcut și lui Țuțu la desen, fiindcă m-a rugat mama lui...

-Păi da!... Moaca....îngrașă. Treci mai repede și apucă-te de lecții, că acu se face seară și nu ai învățat la nimica. Ce ai de învățat?

-La istorie.

-Şi? Numai atât? La geografie?

-E tot lecția de alaltăieri, zic eu la întâmplare.

-După ce o înveți pe asta, să o mai citești și pe aia încă odată, că nu prea o știai nici atunci bine. Dacă te ascultă?

-Aaa! păi vezi? Poți dar nu vrei! trage ea concluzia.

-Ești brânză bună în burduf de câine!

Așa îmi spunea și învățătoarea mea.

-Bine! Asta văd că o știi. Ce mai ai? Parcă ai și la desen.

-Da, un desen după natură, la liberă alegere.

-Păi apucă-te de treabă, nu sta!

Rup o foaie de desen din bloc și rămân cu ochii pironiți pe ea. Nu-mi mai venea nici o idee. Privirea mi se oprește la o măsuță, unde trona un vas colorat de porțelan, cu câteva flori în el. Mă hotărăsc. Le desenez. Când să trec să le colorez, o aud pe mama:

-Lasă că o colorează tact-tu, că se pricepe mai bine. Când vine îl rogi frumos...

„Da, tata”, fac eu în sinea mea, simțind iar un nod în gât.

Las desenul și dau să mă urc în pat. Privirea îmi cade pe cartea mea preferată cupirați – „Trei pe o insulă”. Cred că o citisem de o sută de ori. O știam pe de rost. O iau și mă mai uit odată la ea. Iau la întâmplare un capitol.

- Iar citești prostiile alea, nu se lasă mama, văzând că iar citesc cartea.

O arunc cu năduf, cât colo. Mă plictiseam. Văd aparatul de radio și îl deschid. După câteva minute, timp în care „se încălzea”, aud cum dădea ora exacta: „La al șase-lea semnal va fi ora 16”. „Tic! tic! tic!”. „A fost ora 16. Radiojurnal”.

 

 

Și urmă o serie de știri. Am fost tentat la început să le aud. Dar faptul că se făcuse ora 16, mă făcea să mă umple de emoție, că știam că se apropie ora de sosire a tatei. Nu știam cum am să fac față momentului revederii cu el. Revederea cu mama nu mă umpluse de nici o bucurie, ba din contră...

„Nu mai durează mult și apare” îmi zic în gând, asta dacă nu se abătea pe la „una mica” la prăvălia lui „nea Meluță”. Fapt constatat și de mama, care spuse:

Hai că vine acuși tact-tu, să vă pun să mâncați, zice mama. „Deci m-a iertat” zic eu în gând.

După nici o jumătate de oră, îl aud pe Miki lătrând. „Cred că e tata” îmi zic eu îngând, și iar mi se strânse inima.

Într-adevăr, după câteva minute apare și tata în sală. Îl aud cum intră. Se dezbrăcă și intră în camera noastră. O singură priviră aruncată asupra lui, mă lămuri. Nu semnase condica la „nea Meluță”. S-au poate nu avusese bani îndeajuns, ca să poposească mai mult. De multe ori lua numai „una mică”, un țoi de țuică, de 50 grame, îl dădea cu două înghițituri pe gât, după care pleca.

Apare și tata pe la 4. La vederea mea, îmi aruncă o privire zâmbitoare, zicând:

- Ce mai face băiatul tatei

La această întrebare, mi se pune un nod în gât, las toată prudența la o parte și aruncându-mă în brațele tatei, izbucnesc în plâns. Revederea cu el mă afectase foarte tare și explodasem. Plângeam la pieptul lui, cu capul ascuns, iar el începu să mă mângâie pe creștet, cea ce făcu ca să se pornească o adevărată cascadă de lacrimi. Gestul meu îi lăsase pironiți pe amândoi. Mama apucă să mai facă doi pași spre noi. Când fu aproape de noi, o trag și pe ea cu toată forța mea de care eram atunci în stare, și o apropii și pe mama de tata. Stăteam toți trei strânși într-o singură îmbrățișare. Am stat așa preț de câteva minute cred. Până când mă retrăsei în pat tot suspinând și încer-când să-mi șterg lacrimile, ce mă invadase abundent. Nu puteam să le spun, despre mine, și nici curaj nu aveam. Și apoi, nici eu nu am înțeles prea bine, ce se întâmplase. Gestul meu îi făcu și pe tata și pe mama să i se umezească și lor ochii. Se uitau uimiți la mine neînțelegând nimic. Până într-un timp, mama ștergându-și lacrimile de șorțul de dinainte, zise răstit:

-Gata cu bocetele! Hai la masă, că nu stau cu masa întinsă pentru voi toată ziua. Ce ai? Ce te smiorcăi? Ți-a venit „grija”?

Adevărul, că totuși în prezența tatei, mă puteam considera totuși mai în siguran-ță. Dar nu trebuia să întind prea tare coarda, sau să-mi iau lumea în cap. De multe ori, m-a mai apărat de toanele mamei. Dar să mă fi ferit sfântul, dacă îl călcam pe tata pe bătătură. Ăla eram! Nici mama, așa cum era ea, milităroasă, nu m-ar mai fi putut salva.

Chiar și tatei îi dăduse lacrimile și se ștergea și el pe furiș. Ne așezăm la masă. Ne dădu primul fel: borș cu carne. Eu nu am găsit carna în farfurie, oricât am cautat-o.

Tata fuse mai norocos Lui îi „aterizase” două bucăți de carne. Mă uit în farfuria lui și recunosc bucățile.

Era carne de vită. Și așa nu mă omoram cu ea, că era ațoasă. Mestecam o oră la ea, după care, gogoloș cum rămase, o aruncam. Urma felul doi. Era mâncărică de cartofi. Și de data asta tata avuse mai mult noroc. Mereu avea noroc. El primea mereu porții duble. Poate știa mama de ce. Și aveam să aflu mai târziu cauza. În timp ce cercetam conținutul farfuriei mele, găsesc din întâmplare și eu o bucățică de carne care se rătăcise pe acolo, din cine știe ce motive.

În fine masa a luat sfârșit. Tata nu terminase de citit ziarul. Avea vechiul obicei să citească presa, în timp ce mânca printre două știri. Mă ridic de la masă și îmi croiesc drum spre pat.

-Te-ai săturat? mă întreabă mama, deși știa foarte bine ce trebuia să răspund.

-Da! zic eu cu jumate de gură

-Spune dacă nu te-ai săturat, că îți mai dau, insistă mama.

Mă uit la resturile din cratiță și avui răspunsul. Mama nici nu mâncase.

-Nu, m-am săturat, o asigur eu, încercând să fiu cât mai convingător, mai ales în prezența tatei. Tata își termină lectura și împăturind ziarul, îl pune pe masă. Apoi se duce „să se întindă puțin”, după cum spunea adesea. Deodată îmi vine o idee. Găsisem o soluție.

-Tată, nu vrei să-ți iau ceva din complex? Să vă cumpăr ceva?

-Nu! zice mama. Ce, iar cauți motiv să o ștergi de acasă

-Da, du-te și ia-mi un pachet de țigări că nu îmi ajung până mâine, mă salveazătata.

-Păi da, tu fumezi ca un turc, cum să-ți ajungă. O mulțime de bani dai pe țigările alea…

-Și ce, fumez banii tăi? nu se lasă tata, pornit pe arțag.

Eu nu mai aștept să-mi spună de două ori și mă îmbrac la repezeală. Poate chiar mai repede decât ar fi trebuit și mă duc la tata să-mi dea bani.

-Ce-i? Mă întreabă el din pragul dormitorului.

-Păi banii...

-Să-ți dea mă-ta!

-Da de unde să-ți mai dau şi eu? Dă-i tu, că eu nu mai am.

Enervat, tata se scotocește prin buzunar și mai găsește un ban care mai supraviețuise acolo. Scoate 3 lei și mi-l întinde, zicând:

Îmi ei un pachet de țigări „Carpati” de la „Mititelu”, dar, cu filtru. Dacă nu are nu ei. Vezi că trebuie să-ți dea restul încă 30 de bani.

-Vii cu ei în dinți, zice și mama.

Am înțeles, zic eu și o tai în cea mai mare viteză.

Ies pe poartă ca o furtună, că s-a mirat și madam Berdan, când m-a văzut în curte:

-Ce ai „vâjâială” spune ea râzând din urma mea.

 

 Ca să ajung la nea „Mititelu”, cum îl poreclise tata pe acel vânzător, trebuia să fac la stânga la vale și să ies pe Cazărmii spre Brăilei. Vis-a-vis, era tutungeria lui, printre alte magazine. Numai că eu, în dorința mea de a ajunge mai repede în complex, o luasem pe drumul cel mai scurt, adică la dreapta spre strada Morilor.

Numai că tata ieșise și el din urma mea și văzând că o luasem în direcția greșită, mă strigă și îmi corectă traiectoria:

-Ei ce faci? Pe unde o iei? Unde ți-am zis eu să te duci?

-Păi voiam să-ti iau din Complex, zic eu tare ca să fiu auzit. Mă depărtasem oleacă.

-Nu! Mișcă înapoi și du-te unde te-am trimis eu, strigă tata.

Mă supun și mă întorc. Când ajung în dreptul lui, mă întâmpină cu câțiva „crucioi”.

Merg mai departe și mă duc întâi la tutungeria lui „Mititelu”. Intru și îi cer un pachet de „Carpați”.

-Dar ce mă, nu mai are tact-tu bani, de fumează din ăstea? Parcă fuma „Aroma”. Aaa! se prinse el, nu mai are bani. I-a terminat la cârciumă, zise el râzând.

-Nu știu, zic eu, așa mi-a zis să iau. Nu-i pentru el, mint eu.

-E pentru altcineva.

-Nu am cu filtru, am numai fără filtru.

-Bine! zic eu. Bună ziua!

Și o șterg afară. Într-un fel era bine că aveam acoperire. Ca să scot timpul, până la complex, o țin numai într-o fugă. Trec de Morilor și ajung în sfârșit la complex. Îi iau pachetul de țigări și dau să plec. Când îmi aduc aminte de rest.

-Păi restul?

-Ce rest mai vrei?

-Păi 30 de bani. Pachetul face 2,70 nu 3 lei. V-am dat 3 lei.

Se uită vânzătorul furios la mine. Îmi aruncă în scârbă un 25 de bani.

-Nu 25 de bani, zic eu artăgos, ci 30 de bani.

-N-am! zice vânzătorul.

-Păi dați-mi doi de 15. Dacă mă duc acasă fără tot restul, mă bate mama.

-Da ce, mă-ta fumează?

-Nu tata, dar tot mă bate.

-N-am!

 

Mă duc la responsabilul magazinului și îl reclam pe vânzătorul de la țigări că nu mi-a dat tot restul. Acesta vine și se ia de el. Când îl vede vânzătorul, îmi aruncă o privire, să mă ucigă nu alta.

- Dă-i restul copilului, zice și el.

Vânzătorul nu are încotro și îmi aruncă doi de 15 pe tejghea.

Unul cade jos și se rostogolește pe jos, intrând sub tejgheaua lui.

-A căzut unul sub tejghea, zic eu.

-Ți-am dat odată, dacă nu ai grijă de ei...

Mă duc iar la responsabil. Acesta când mă vede:

-Ce mai este?

-Păi mi-a aruncat banii pe tejghea și unul a căzut sub tejghea, insist eu.

-Du-te măi... Și scotocindu-se prin buzunar, îmi dă de la el 30 de bani. Îi iau și îi mulțumesc frumos. Apoi mă reped pe sub bolțile complexului spre blocul cu pricina. Intru cu emoție înăuntru și mă duc direct la lift. Apăs pe butonul de jos, dar nimic. Liftul nu răspundea la comenzi.

-Nu merge liftul băiețaș, zic două babe, care tocmai coborau pe scări.

Vestea mă descumpăni. Ies afară și o tai nesigur către casă.

 Cum mergeam așa, uit că trebuia să recuperez timpul și de abia aproape de casă îmi amintesc. Așa că ultima sută de metri am ținut-o numai într-o fugă. Când intru pe poartă, tata mă aștepta în balcon pe un scăunel mic și citea un ziar. De abia la jumătatea drumului meu, catadixi să-si retragă nasul din ziar.

 -Ce ai stat atât? mă întreabă el, iar în glas se ghicea furtuna, ce avea să se abată asupra mea.

-Păi nu avea la „mititelu” și m-am dus în complex.

-Te-ai dus în complex? Ce ai căutat acolo? Că am văzut că de fapt acolo voiai să te duci.

-Ba nu, poți să-l întrebi, a zis, „cu filtru nu am!

Se uită lung și furios la mine, ceea ce nu prevestea nimic bun. Se scoală și brusc îmi dă o palmă peste față. Luat prin surprindere, eram cât pe ce să cad. Madam Berdan, care era pe nelipsita bancă, începu să râdă:

-Ha, ha, ha, ai încasat-o!

Adevărul, ca tata, toate ca toate, dar nu suporta să îl mint. Nu era cazul acu, dar faptul că mă prinse atunci, îl făcu să fie prudent. Câteodată mai și exagera. Și asta destul de des. La câte minciuni oi fi spus și eu la viața mea, nu mai știa nici el, când spun adevărul.

Eu îl ocolesc cu dibăcie și fug în casă. Ajuns acolo, mă ia în primire și mama:

-Acu se vine? Ce ai întârziat atâta?

-Are la desen de colorat, ajută-l. Și așa a luat azi un 4 la aritmetică.

-Iar? spune tata. Ce ai la desen?

 

 

Mă uit cu frică la el și îi aduc planșa pe care nu o terminasem. După ce o studia-ză, zice:

-Adu culorile și treci aici și învață! mă invită el lângă masă.

Se uită la vaza mea, se uită și la cea de pe masă și se apucă de lucru. Avea un talent în cea ce privea pictura.

După o jumătate de oră era gata. Mă uit la desen și nu-mi cred

ochilor. Știam că are talent, dar parcă acu se întrecuse pe sine

-Cred că ei „10” mâine, zic eu. Dar dacă nu crede tovarășa învățătoare că am făcut-o eu?

-Pune-o deoparte să se usuce. O iau și o pun într-un raft.

-Vezi poate o uiți acasă, zice mama.

-N-o uit, o asigur eu.

-Ia vezi că a avut de scris la aritmetică, a scris bine?

-Adu caietul! zice scurt tata.

Mă supun iar și în timp ce îl cerceta își ridică sprâncenele.

-Dar acu, cum știi să le faci?

-Păi... ne-a explicat tovarășa și am notat.

-Bine!

Îl iau, din mâna tatei și îl bag în geantă. Mă urc în pat.

Restul timpului se scurse fără alte incidente. Începuse să se întunece, dar mama tot nu aprindea lumina. Din acest punct de vedere semăna leit bunicii. Și ea era foarte economă. Aș putea spune la sânge. Că zicea ea, că face economie. La cât era kw/h pe acea vreme, plătea doar 15 lei pe lună. Și tot i se părea mult. Că mereu ne apostrofa când unul din noi lăsa, sau uita lumina aprinsă. De consumat ce mai consuma, doar aparatul de radio și unu două becuri care le mai aprindea. Dar și pe alea pe rând. Că în rest nu avea nimic care să mai consume.

Fierul de călcat o vreme a fost cu cărbuni, lampa pe petrol, frigider nu avea...Doar ce mai folosea câteodată și un reșeu mic și rotund. Când ieșea dintr-o cameră, stingea becul înainte și după aia îl aprindea pe celălalt.

Tata stătea la masă pe un scaun și citea o carte. Mă uitam la el și vedeam că rămăsese același. Negricios, cu fruntea mare și înaltă, cu o bască albastră închis, cu un ciucur în centru. Îmi aduc aminte că îi făcusem un portret pe când citea. Îmi reușise de minune. Până și eu mă minunasem de îndemânarea mea. Atunci aveam să aflu de talentele mele de desenator și pictor.

Mama se tot foia să facă niște mâncare de seară. Pregătea masa. Sau cina cum se mai zice.

Puse la fiert niște ceai. Aduse niște brânză și unt și o lămâie.

Pe masa mai era și o cutie cu zahăr. Așa că după ce totul fuse gata, ne invită pe toți la masă. Cina a decurs și ea în liniște.

 

 

 După cină tata se duce și deschide radioul. Dădea niște muzică românească veche. După un timp caută alt post.

Tocmai dădu peste un post, unde se transmitea un teatru radiofonic. Se oprește la el și îl ascultăm cu toții. Era o comedie! După ce se termină teatrul, mama zice scurt:

-Gata! vă fac patul și la culcare!

Mă schimb și eu în pijamale.

Tata se duce în camera lui. Mama mă trimite la el în cameră, pentru decorarea cu ziare, porțiunii de lângă pat. Știam că asta era misiunea mea. Mamei îi era scârbă, mai ales dimineața când se scula. Așa că tot mie îmi revenea sarcina să și redecorez, strângând ziarele ude și arucându-le la gunoi. Revin în pat. Mama stinge lumina.

După câteva minute se stinge lumina și la tata. Încerc să adorm.

Da ce, parcă puteam? Mă foiam când pe o parte, când pe cealaltă. Începuse să mă mănânce pielea pe tot corpul. Mă scărpinam într-un loc, care uneori era chiar imposibil de scărpinat și începea în altă parte. Tot foindu-mă îi atrăsei atenția mamei.

-Da dormi odată! Ce tot te foiești? Ce ai râie?

Încerc să-i fac pe plac, măcar până adoarme ea. Mă luptam cu propriul meu corp, dar degeaba. Mereu apărea mâncărimea. La un moment dat enervată rău:

-Da termină odată și lasă-mă să dorm!

Şi îmi dă două picioare în spate. Eu dormeam la piciorele ei. Asta mă făcu să mă mai potolesc, mai mult de frică. Nici nu știu când am adormit.

Mama când avea chef, mai făcea si altele. De pildă când avea chef de brodat, alegea un desen, pe care cu indigoul îl copia pe pânză. După aia broda dupa contur cu ața potrivită din desen. Când eram mai mic, îmi luase o carte cu aventurile lui Trompișor. Era vorba de viața unui elefant, care nu avea studii și ajunsese măturător de străzi. Într-o zi se întâlnește cu trăsură de circ, la fereastra căreia era un câine.

Câinele era deștept și l-a învățat pe elefant sî scrie si să citească. După un an Trompișor a venit cu premiul întâi. Apoi s-a apucat de numere de circ. Sărea pe niște scânduri pe un capăt, iar la capătul celălalt era un pui de ursuleț. Când a sărit Trompișor, impactul a făcut ca ursulețul să fie azvârlit in aer.

Apoi a trecut pe lângă un elicopter, iar pilotul i-a dat o parașută. Apoi a ales un hipopotam. Da si acesta a zburat în aer.

După aia s-a apucat sa fotografieze.

Și a continuat așa până când o maimuță ia stricat aparatul. Acum făcea poze proaste. Animalele când au văzut l-au fugărit. Și multe alte prosti mai făcea.

 

 

Mama mi-a luat un caiet de desen, peste care a copiat cu indigoul, toate animalele din carte. După aia uitânduse la desene, le-a colorat, punându-mă și pe mine. A iesit super. Dar și nana mai făcea broderie sau croșeta, când avea chef. Numai de mine nu s-a prins croșetarea, sau împletitul.

 

 

 

 

 

Spovedania mamei

 

 

Mă așez încet pe un scaun, lângă ea și o priveam, pentru a nu știu câta oară. Mă gândeam: „Ce cuminte e când doarme”. Cel puțin așa credeam eu, că doarme.

-Ce faci? mă întreabă ea deodată, făcându-mă să tresar fără voie și întrerupându-mă din gânduri..

-Nimic mă gândeam și eu…

-Ce ai?

-Nu mă simt de loc bine de la un timp încoace. Iar tu și cu tac-tu puneți paie pe foc. Dar lasă că o să mor într-o zi și o să scăpați de mine...

Asta făcu să mi se pună un nod în gât și să mi se umezească iar ochii. Dar ea se făcu că nu observă emoția mea și continuă:

-O să mor și o să scăpați de mine. Poate așa o să vă simțiți mai bine. Dacă ai să rămâi singur cu tact-tu o să vă mănânce câinii. Câinii o să vă mănânce, repetă ea.

-Ei lasă că ne descurcam noi, încercai eu să o liniștesc, deși mi-am dat seama imediat, că făcusem o prostie.

-Păi da vă doare în c... de mine. Lasă, să văd atunci, cine o să vă mai facă crăpelniță.

-Noi!

-Voi...!?! zise nehotărâtă mama.

-Dacă îți este rău, de ce nu te duci la doctor? încerc eu.

-Doctor?... Doctorii ăștia nu sunt buni de nimic. Îti ia și banii și tot bine nu te fac. Dacă ai zile ai. Dacă nu, nu! Și apoi eu am bani de dat la doctori? Abia îmi ajung să vă pun pe masă! Nu vezi că cu tac-tu, nu pot să fac două paie cruci?

Ei asta cam așa era. Mai avea și mama câteodată dreptate. Nu de puține ori voia să aibă și ea mobilă nouă. Țin minte că odată am mers cu ea la un magazin de mobilă, din Țiglina și pe când se uita zice:

 

 

 

„Uite așa ceva mi-ar place și mie!”

Era o garnitură pentru o cameră. Costa vreo 4000 de lei pe vremea aia.

„Dar cu ce mamă?” spun eu, drept care am primit un pumn, de față cu cei din magazin.

Afară mă dojenește:

-Ce faci? Tu mă dai de gol? Să zică ăia din magazin: „Uite la aia! Vrea mobilă, dar nu are bani!”

-Ei, zic eu încercând să o îmbunez, poate un mic consult nu ar strica..., mai încerc eu.

-Consult? Eu nu mă duc la el să mă dezbrac în fața lui și să mă pipăie...

-Am visat...cum ca tu...dar vorbele mele nu mai aveau curaj să continuie.

-Ce vis? întrebă interesată mama.

-Știi se făcea că ... încercai eu prinzând iar curaj. Se făcea că... tu tot așa erai bolnavă și într-o zi te-ai operat... și apoi... și apoi... încercam eu să spun cuvântul, dar cuvântul iar mi se oprise în gât.

-Am murit!... completă mama.

-Da! Adică nu ... ai plecat parcă departe... iar după un alt timp, a murit ... adică a plecat și tata...

-Și ...?

... Și parcă rămăsesem singur și m-am dus la tanti Maria, adică nana și la tanti Lili și mam-mare. Dar nici ele nu au trăit mai mult, zic eu pe nerăsuflate.

Așteptam cu groază și totodată și curiozitate, ce efect au avut vorbele mele. După o clipă de tăcere, ce mie mi se păruse o eternitate, o aud că spune simplu:

Da! Știam și eu asta. O să vină odată o zi când toți, fără excepție o să murim! Acest răspuns al ei mă făcu și mai bănuitor. „„Oare „visul” meu rămase chiar fărănici un efect în sinea ei? Sau se prefăcea că nu avusese””. Când colac peste pupăză din îndepărtare de pe strada Cazărmii, se auzi muzică de mort. Semn că cineva murise. Și treceau destui morți pe strada învecinată. Aproape în fiecare zi.

Mama, când aude, sare din pat, de parcă nu mai avea nimica și se repede afară ca din pușcă. Madam Berdan, care era tot pe bancă, rămâne surprinsă.

-Ce ai fa?...

Dar mama nici nu o auzise. Se duce la colțul gardului ce da la stradă, pândind trecerea mortului, prin dreptul străzii noastre.

Nu-i fu lungă așteptarea, când „mortul” își făcu apariția și trecu de strada noastră, acompaniat și de muzică. În timp ce muzica, scădea din intensitate, îndepărtându-se, și auzindu-se tot mai încet.

Mama rămase pironită un timp la colțul gardului, nevenindu-și încă în fire. O văd că izbucnește în plâns și o zbughește în casă.

 Madam Berdan o urmărise de la început. Și ea era curioasă, când o văzu că aleargă la gard.

-Ei ce-i? Ce te-a apucat? zice ea, dar nu primi nici un răspuns. Iar acu când o văzu că se întoarce în casă plângând, dădu iar vina pe mine:

-Iar ai supărat-o pe mă-ta?...Hă, hă, hă!

O urmai și eu în casă, abătut și fără alte comentarii. Parcă îmi părea rău acu, după ce îi povestisem acel vis. O văd că se duce dincolo în camera tatei, umflându-se de plâns.

-Când o să mor, să-mi puneți și mie muzică.... zise ea, printre două sughițuri, hohotind și mai tare.

O las în pace și mă duc în camera noastră, abătut, cu ochii în lacrimi și mă urc înpat, jurându-mi să nu o mai supăr toată ziua. După ce se mai liniștii, timp de o oră, văzui că revine cu fața răvășită și se puse în pat la margine cu spatele la mine, legănându-se ușor. Vorbele ei căzură ca un trăsnet asupra mea.

-Și ce ai mai văzut în acel vis, când o să se întâmple toate astea...? Speriat de întorsătura neașteptată a lucrurilor, dădu-i înapoi.

-Nu știu ... zisei eu nesigur, am cam uitat...

-Știu că știi, dar nu vrei să-mi spui…

- Și oare o să fii mai liniștită dacă ai să știi și ziua când o să mori, şi ora… spun eu, lăsând la o parte orice urmă de prudență.

-Măcar să știu și eu...

-Zi-mi măcar dacă și mam”maica sau Lilica sau Maria ... Ele când o să moară? Sau de ce?...

-Nu! Nu îți mai zic nimic, zic eu speriat de-a binelea... Nu îmi mai amintesc, eram așa de speriat de vis, că am uitat multe din el...

-Nu vrei să-mi zic, zise resemnată mama.

Nu știu cum mai avea să se termine această discuție, penibilă pentru mine, dacă între timp nu ar fi apărut tata. Luat cu discuțiile, nici nu mai știu când trecuse vremea.

De data asta tata arăta bine. O privire aruncată asupra noastră, îl făcu să înțeleagă că mamei nu îi erau boii acasă. Cred că și el știa de asta. Dar nu cred că încercase, sau poate nu reușise să o convingă nici el pe mama, să se ducă cu ea la un doctor.

De aceea, nu mai spuse nimic. Nici mie nu-mi spusese tata de boala mamei. Abia târziu după operația ei, am aflat câte ceva.

Își luă nelipsitul ziar din haină, îl despăturii și așezându-se la masă, începu chipurile să citească foarte concentrat știrile.

De parcă și avea ce citii. Mama îi puse de mâncare înainte, iar tata se apucă de mâncat într-o liniște mormântală, fără prea mult chef, întreruptă pe alocuri de sunetul furculiței, cuțitului sau a lingurei.

 Cred că și musca se auzea bâzâind. Și aveam destule care se roteau într-un dans nebun la nesfârșit, în jurul abajurului cu bec. Cu toată strădania mamei, de a le da afară pe toate, nu reușea, ori cât ar fi încercat. Mereu se mai găsea una, două, să se ascundă, revenind triumfătoare iar de dintr-un ungher. După ce termină și tata de mâncat, mama anunță:

Mâine mergem la Maria, sau mam”maica, să-i cer împrumut o sută, ca să o mai lungim până săptămâna viitoare.

Dar tata absorbit de citit, nu spuse nimic. Părea că nici nu o auzise pe mama.

 După asta, mama își rezemă capul într-o palmă și prinse a se legăna, asa cum făcea ea de obicei, când nu îi era prea bine, așa cum și eu o făcusem odată, când mic fiind, mă legănam și eu stând în pat, așa cum aveam să o fac și eu mult mai târziu, când nici mie nu-mi erau boii acasă. Și tare mult îmi plăcea asta. Că mișcându-mă, se legăna totul împreună cu mine. Și fereastra uriașă în trei canate, împreună cu tot ce se zărea afară, cu copacii și oțetarul cel mare și cu tot ce se mai afla în curtea exterioară din spatele casei, pe care o străbăteam mereu zilnic.

 

 

Eram meșter

 

 

 

Eram meșter! Nu râdeți! Pentru unii vi se par lucruri simple. Dar la vârsta mea de atunci, era ceva. Nu toată lumea se juca de-a „curentul”. Totuși mai sunt oameni, - și am văzut și eu destui - care au teamă de curent. Peste ani, când m-am angajat, aveam o colegă care lucra deja, în branșă și îi era frică de curent. „Dacă mă curentează?”, zicea ea mereu când încercam să o pun să facă diferite operații de alimentare a echipamentelor. Asta era vorba ei.

Când a văzut madam Berdan că începusem să mă „joc de-a curentul” avea să apeleze și ea, la serviciile mele în acest domeniu, reparând-ui diferite obiecte casnice de prin casă. Am debutat cu repararea primului meu fier de călcat electric. Atunci de abia apăruseră. Tata a luat și mamei unul. Ca să nu să se mai chinuie cu cel cu tăciuni aprinși, sau cu jăratec. Era teroare pe mama când trebuia să calce. Avea fierul acela cu cărbuni și punea în el jăratec. Țin minte că deasupra avea un „cocoș” de fier. După ce îi lăsa oleacă, răcea talpa fierului în apă, ca să nu se ardă rufele. Acu călca cu unul nou electric. Era foarte satisfăcută. Apoi am reparat și reșeuri cu nichelină. La noi, apoi la nana și bunica. Mama îl certa mereu pe tata când vedea că mă încurajează.

-Iar îl înveți prosti?

Erau printre colegii mei și câțiva, care le plăcea să o facă pe grozavii, sau să se dea măreți

Mă duc ca de obicei după amiază la școală. Era o zi de iarnă. Era 5 Februarie, într-o zi de joi. De atunci nu am mai uitat acea zi. O mai țin minte și acu. Afară era destul de ger. Nu se anunța nimic neprevăzut pentru mine pentru acea zi. Mai aveam două ore. Era după amiază. Cred că era ceasul 16. Era recreație. Mă pune dracul să părăsesc banca și ies la interval lângă catedră.

Un băiat mai solid ca mine, pe nume Grozea, vrând să se joace, mă cuprinde în brațe cu brațele mele pe lângă corp, și mă ridică în sus. Eu am făcut marea greșeală să îndoi genunchii la piept. Asta mi-a fost fatal. Când mi-a dat drumul distanța de la sol și până la picioarele mele se mărise. Am luat contact destul de dur cu solul și mi-am fracturat tibia de la piciorul drept. Din păcate a fost o fractură închisă. Sau strâns toți colegii în jurul meu și își dădeau care mai de care cu părerea. Un băiat Oprea, voia să mă dezbrac să vadă cum arată piciorul.

 

 

 

 

Eu cam cu reținere că se uitau destule fete la mine. La care el zice:

- Ce vă uitați ia întoarceți-vă cu spatele.

Mi-au dat jos pantalonii și izmenele că purtam și așa ceva, rămănând numai în chiloți. Câteva fete tot nu le-a răbdat și mă admirau. Când se uită colegul meu Oprea zice:

- Da ai fractură, zice el. Norocul tău că e închisă.

Auzi la el „Noroc” - zic eu în gând - făcând și o grimasă de durere.

Au anunțat salvarea. Omul cu proiecția filmelor, domnul Zisu, m-a luat în brațe, că nu puteam să merg, M-a dus afară la salvare. M-a internat la Spitalul nr.1, de pe Traian. Nu trece mult timp și apar, alarmați de Țuțu, și părinții mei. Veniseră amândoi. Tata începuse să plângă. Poate și starea lui „cam veselă” avuse efect. Apoi au plecat, rămânând ca a doua zi să-mi pună piciorul în ghips. Am stat într-un salon toată noaptea. Cum era seară ne dăduse lapte cu tăieței. În salon cu mine mai erau încă trei băieți, cam de aceeași vârstă cu mine. A doua zi mi-au pus piciorul în ghips. Dar nu înainte de a mă duce la radiologie.

Când m-am întors de acolo, erau trei asistente tinere, practicante, care m-au „lucrat” râzând de mine. Mi-au pus piciorul în ghips. Asta era cam la începutul trimestrului doi. Aveam să stau cu piciorul în ghips trei săptămâni. Îl aveam tot în ghips până la șold. Deci situația mea școlară era compromisă. Numai eu știu cât m-am chinuit și cu deplasarea și cu ... toate cele inevitabile.

Tata și cu mama m-au ajutat să trec și peste momentele stânjenitoare. Eram lucid că aceste lucruri nu le erau pe plac. Aveau să îmi scoată ochii după aceea. Norocul meu de colegul Oprea, care își luase angajamentul ca să-mi aducă lecțiile acasă. Și să îmi explice temele mai ales la matematică. Că, recunosc acolo eram cel mai slab. Când a veni iarna, ne retrasem cu toții în aceeași cameră cu vederea la curtea interioară. În camera tatei nu era horn. Așa că iarna, „se muta” la noi în cameră. Puneam paturile alături, câte unul la marginea unui perete. Între paturi rămase un spațiu de juma de metru.

Oprea venea aproape zi de zi și îmi aducea săracul lecțiile. Asta a durat trei săptămâni, până mi-a scos ghipsul. De ghips am scăpat dar îmi anchilozase genunchiul și glezna și nu puteam să mai merg. În ziua când trebuia să-mi dea ghipsul jos, un doctor mi-a tăiat ghipsul apoi i-a dat drumul la picior în jos. Am sărit în sus de durere. Nu mă așteptam la așa ceva. Și chinuite Bebi și fă zilnic exerciții ca să–și dea drumul închieturile. Acum eram scutit și de sport. Colegii mei făceau sportul, eu nu. Încă nu mă întremasem.

 

 

 

 

Tare greu m-am mai recuperat. Făceam zilnic băi cu apă fierbinte unde mama punea și huște. Tărâțe de grâu. Mama aducea „huște” de la femeia de peste stradă, care umplea borș - madam Gheorghiu.

Când m-am mai refăcut și eu, de puteam să merg mai bine, am fost la ziua lui Oprea. Stătea peste drum de strada Morilor, pe Coșbuc la M1. Tata s-a rugat de madam Berdan, ca să-mi dea niște flori de la ea din curte. M-am prezentat la el cu florile. Eram primul. Nu mai venise nimeni. Mi-a luat florile și le-a pus în apă. Apoi după ce s-au strâns lumea, ne-a servit ca atare. La urmă a urmat inevitabilul tort. Ne-am distrat bine. Seara m-am întors acasă.

Astfel că la sfârșitul anului, am făcut față la toate obiectele mai puțin matematica și engleza. Eram cât pe ce să rămân și la română. Dar s-a îndurat doamna și m-a trecut. Dar mi-a zis:

Să nu cumva să te prind că dai la vreun liceu cu profil de al meu, iar eu să fiu în comisie, că apa te ia!

Am asigurat-o că nu aveam de gând să dau la liceu. Și chiar nu am mai dat în acel an, continuând cu clasa a IX-a. Am avut în schimb cu ce să-mi umplu timpul toată vara, spre disperarea lui Oprea și a mea. Nu a reușit să-mi bage în cap toată matematica, spre bucuria doamnei Simionov. Asta e! Ce să fac? Dar la astea erau să se mai adune și alte episoade negre și chiar după ce am terminat clasa a VIII-a. Avea să vină începutul sfârșitului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A treia mea cumpănă  și

 Realizările mele tehnice

 

 

A venit în sfârșit și clasa a VIII-a. Nici pe asta nu aveam să o mai uit vreodată.

În clasă eram număr egal, fete și băieți. Mulți din ei „veneau” cu mine, încă din clasa întâi. Alții ni se alăturaseră pe parcurs. Aveam în clasa o fată care era cea mai sârguincioasă la învățătură. O chema Mogoș. Îi plăcea să i se spună Valy, de la Valerica. Și era și cea mai frumoasă din clasă. Câțiva băieții o curtau. Mai erau multe fete atrăgătoare ca Ema, Mălâia, Any, Murgoci, Țuțuianu...

Ema era colega ei de bancă fiind prietenă cu Mogoș. Au fost nedespărțite, încă din clasa întâi. Nu le-am mai văzut de atunci niciodată. Nu știu dacă le-ași mai putea recunoaște. Sau poate, că da! Numai pe Any, fosta mea colegă de bancă, am mai văzut-oodată și am mai vorbit cu ea la telefon. Dar asta mult mai târziu. Peste ani, aveam sa dau și peste Mogoș, pe pagina ei de facebook. Dar nu mai răspundea.

Eu și câțiva colegi ne trimiteam bilete în timpul orelor, la Mogoș, cuvinte cu literele amestecate și în poziții și mărimi diferite. Ea trebuia să găsească cuvântul. Era foarte deșteaptă și îl găsea repede. Trebuie să recunosc că îmi plăcea de compania ei. Numai că știam în adâncul sufletului meu, că eu nu aș fi avut nici o șansă. Nu eram de nasul ei. Sau poate mă înșelam...Nu puteam pătrunde în sufletul ei.

Adevărul că eu pusesem de mult ochii pe Any. De când începuse să-mi miroase și mie a `catrință` - vorba lui Creangă, O „iubeam” în taină, încă din clasa a IV-a. Nu știu de ce, dar am simțit o atracție la ea. Numai că ea nu prea îmi dădea atenție. De ea se ocupa unul – Dorul și alții și mă făceau gelos. Sufeream. Eu nu aveam curaj să-i spun în față. Mă blocam mereu...

Niciodată nu am fost un răsfățat al fetelor. Cei drept unele încercau să mă asalteze. Dar eu nu le înțelegeam. În schimb le apăram cât era posibil de alții în limita posibilităților. Asta îmi atrăgea serioase critici și bășcălii. Acum erau rândul lor să mă apere.

Eram în general un colectiv bine unit. Nu erau probleme de ceartă. Mogoș lua numai 10 pe linie. Dacă lua din întâmplare vreun 9, era jale.

Plângea 3 zile.

 

 

 

 

 

Într-una din zile, era recreație și trebuia să înceapă ora de Engleză. Unii băieți printre care și eu, nu scrisesem tema la Engleză. Atunci am apelat la colega noastră, la Mogoș. Și au început toți să copieze. Eu, parcă am presimțit ceva. Nu am copiat exact la fel. Mai săream schimbam ordinea la propoziții, sau chiar greșeam intenționat, câte un cuvânt. Ceilalți, copiase cuvânt cu cuvânt. Începe ora. Profesoara strigă pe un elev la întâmplare și îi citește opera. Probabil că nici ei nu-i venea să creadă. Cere un alt caiet și îl studiază. Îmi cere și mie caietul. Dar cu mine nu și-a bătut capul că unele erau `greșite`. Eu am scăpat. Mai cere unul, apoi strigă la Mogoș:

-Mogoș ia dă-mi caietul tău.

Îi duce Mogoș caietul ei la profesoară, iar aceasta, după ce-l studiază, dă sentința:

-Toți care ați copiat de la Mogoș, nota 3, iar lui Mogoș îi dau nota 1.

Săraca Mogoș, când a auzit, să fi văzut-o ce față a făcut. Începu să plângă. Bineînțeles că nu a scăpat și de morala profesoarei:

-Ei, să te înveți minte să mai dai caietul ca să-ți copie tema, zise profa.

Ce vreți îi stricase media și îi era în pericol premiul I. Pe acesta l-a luat încă din clasa întâi tot timpul. Și de atunci s-a învățat minte. Nu mai dădea la nimeni caietul, indiferent de obiect sau de persoană.

Mai era un băiat pe nume - Lăcustă. Și acestuia îi plăcea electrotehnica. Își făcea în timpul orelor diferite bobine și electromagneți. Punea sârmă de cupru, pe mosorele din plastic. Acestea fuseseră odată cu ață. Era unul din prietenii mei. Ne împăr-tășeam cunoștințele în ale electrotehnicii. Chiar l-am ajutat să facă un aparat de radio cu tranzistori, după o schemă. Țuțu al meu, era și el cu noi. Reușise până la urmă să ni se alăture.

De la un timp era gazda bătăilor. Mulți colegi râdeau de el și pentru nimic îl băteau. Am încercat și eu odată sau de două ori să-l apăr, dar asta a făcut ca să-mi atrag antipatia colegilor. Câteodată și merita! Încerca și el să o facă pe zmeul. Și cum mulți colegi îl cunoșteau din clasa întâi și știind ce îl duce mintea, nu-l acceptau. Într-o zi la o ora de desen, profesorul ne da temă liberă după natură. Așa că ieșim cu toți afară și încercam fiecare să surprindem diferite peisaje de prin împrejurimi case, blocuri pomi, etc.

Eu cu Țuțu mergem la un bloc de alături și ne urcăm cu liftul la ultimul etaj. Boala noastră! Apoi ieșim pe acoperiș. De acolo ni se deschidea o întreagă panoramă.

Schițez eu o zonă și apoi dau să plec. Țuțu, să-i fac și lui un desen. Puturos mare! Ca să câștig și eu timp, pun pe un geam foaia mea și a lui deasupra. Apoi la lumină, trag conturul cu creionul pe planșa lui, după desenul meu. Când ajungem iar în clasă, eu dau desenul meu profesorului. După mine alții pe el îl las la urmă, ca să nu se prindă pro-fu. Da de unde? Profu l-a depistat imediat și a văzut că desenul meu semăna cu a lui. Nu s-a supărat prea tare, dar a ținut să-mi facă mie morală.

 După care le-am colorat. De data asta s-a chinuit Țuțu la acest capitol. Și bineînțeles că nu i-a ieșit măcar la fel de bine ca la mine. Notele au avut de spus ultimul cuvânt. El luase 6, în timp ce mie îmi pusese 8. S-a luat de mine spunând, că de ce el are 6, iar eu am luat 8. Degeaba! Avea mereu pretenții ca și el să aibă aceeași notă ca mine, sau să fac și pentru el același lucru.

La atelier făceam acu electrotehnica. Bucuria mea!

Profesorul a văzut că aveam atracție și înclinații la această disciplină și s-a hotărât să facem un `cerc`, unde să lucrăm diferite montaje electrice. A adunat mai multi copii și de la alte clase și am format o echipă. De la noi din clasă era Lăcustă, eu,Țuțu și încă doi colegi. Îl luasem și pe el, cu toate că el nu prea se pricepea. Am vrut să-i fac un bine. Mai îl ajutam și eu. Prima dată am confecționat un tablou electric cu siguranțe, prize, întrerupător, fasung sau dulie și două becuri. Apoi diferite veioze.

Profesorul punea accent pe inventivitatea noastră. Nu ne accepta să venim cu veioza de acasă sau din comerț. Nu se punea. Așa că tata avea un postament de lemn furniruit, pe care mi-a dat să prind o țeavă pătrară, îndoită, ca un „C”. Am prins-o de postament, apoi am trecut firele electrice prin țeavă. Pe postament am montat un întrerupător. La capătul de sus al țevii am pus o dulie. Și gata veioza. Am luat 10. La cei cu care venise cu veioza de acasă, nu i-a punctat. Apoi făceam și sonerii electrice. Eu făcusem o sonerie cu doi electromagneți, în față căreia era o lamelă ce se sprijinea în mod normal pe un contact electric. La un capăt lamela avea o bilă metalică și la celălalt capăt era fixă. Lamela o făcusem dintr-o lamă de ras la care îi tăiasem marginile cu găuri.

Lamela cu bilă, bătea clopotul, când soneria se alimenta. Acea lamelă vibra tot timpul deschizând și închizând circuitul de alimentare a soneriei. Și asta datorită electromagneților.

Eu folosisem capacul de la o sonerie veche de la bicicleta tatei. Drept care am primit și câteva „rafale” de la el.

Bobinele le făcusem din dopuri de plastic pentru sticle cu trei-patru secțiuni și care erau pe acea vreme. Miezul de fier era un cui îndoit în

forma de „U”, la care îi tăiasem capul şi vârful. Modelând-ul la dimensiunea mea. Pe el am pus bobinele. Iar bobinele le-am pus sub clopot. Iar clopotul l-am montat pe o piesă de alamă cu un șurub. Cum clopoțelul era cu excentric puteam regla apropierea lui de bilă. La final profesorul m-a felicitat și mi-a îmbogățit colecția cu încă un zece. Mai târziu am făcut cu Țuțu împreună și un „traforaj electric” cu bobină la 220 V. Proful mi-a arătat cum se face calculul spirelor la 220V , iar eu am bobinat carcasa.

Aici m-a ajutat și el. Eu bobinam un rând două de spire, una lângă alta și apoi îi dădeam și lui să continue. La început i-am arătat cum se face. Încet, Încet i-am sădit și lui plăcerea în acest domeniu.

 

 Multe a învățat de la mine. El nu înțelegea cum trece curentul prin atâtea spire fără să facă „scurt”. I-am explicat că sârma de cupru are pe ea o izolație cu email. Un coleg din apropiere - Cardaș, nici el nu știa asta. Și vrând să se convingă, luă o daltă și zgârâie sârma direct de pe tambur. A primit o chelfăneală de la profesor. Două palme i-a dat. După care profesorul a zis să pun la fiecare „julitură” câte un petic de pergament. În așa fel ca să nu să se apropie două spire julite. Pentru a nu face „scurt” între spire sau rânduri.

Profesorul mai intra la el în cabinet din când în când. Nu stătea tot timpul cu noi. Țuțu al meu se plictisea cam repede. Încerca să mă corupă ca să mă joc cu el. Adică cum zicea el: „Să mai iau o pauză”. Eu cum aveam treabă nu am acceptat. Îi zic o dată să mă lase. A doua oară țip la el. În acest timp profesorul intră iar în atelier. Eu cum eram cu spatele nu-l văzusem. Și atunci ca să nu mă mai necăjească Țuțu, mă duc la el și îi întorc mâna la spate. Asta era arma mea „secretă” pe care o stăpâneam destul de bine.

Mă bazam pe elementul surpriză. Cum el era mai slab, nu a fost greu. Cu asta l-am cumințit. Să fii văzut ce mielușel făcusem din el. S-a îmbufnat amenințându-mă: „că lasă că vezi tu afară”. Eu nu puneam doi bani la amenințările lui. După ce îl izbesc în bancă mă întorc. Când dau cu ochii de profesor.

Probabil că profesorul urmărise scena mea de la început. Nu mi-a reproșat nimic, în această privință. Probabil că nici Țuțu nu se așteptase la asta. După ce am umplut carcasa cu vreo zece rânduri am terminat-o și eu. Tot de la profesor am învățat pentru prima dată formula de calcul al transformatorului. Deschizându-mi și mie pofta de a face câteva. Bine că nu mi-a reușit toate din prima.

Îmi făcusem acasă o mașină de bobinat rudimentară, după cum văzuse la atelier. Acum aveam iar ocupație spre disperarea mamei.

Ca să nu să se mai ducă tata mereu la casa Lubiței, pentru a schimba mereu siguranța, am făcut și eu un „sub tablou” cu siguranțele mai subțiri, decât cele de la casa Lubiței, în așa fel că dacă apărea „un scurt” la noi, să se ardă siguranțele noastre. Am mai pus și un fir în plus la cele de dincolo. La început tata avea rețineri în al folosi, dar după ce a văzut că dă rezultate nu a avut încotro. La convins pe tata un maistru electrician ce se stabilise provizoriu în gazdă la un corp al casei Lubiței. De la el am „mai furat „ multe din tainele electricului. Tata „furase” și el câte puțin și de la alții, în arta electricianului, dar nu știa nici el prea multă teorie.

Am să vă povestesc și câteva din încercările mele tehnice pe care unele nu le-ampovestit prin poveștile mele din viața mea. Am insistat mai mult cu Tv-urile și aparatele de radio. Prima dată când mi-a venit și mie ideea cu perpetuum - mobile, a fost atunci prin a patra. Mai bine zis tata mi-a dat ideea.

 

Numai că el în dorința lui de a mă face să renunț la unele teme nebunești ale mele, mai îmi spunea și el unele lucruri pe care eu nu le înțelegeam prea bine pe atunci. Dar asta nu făcea decât să-mi deschidă pofta.

V-am mai spus că unele proiecte erau abandonate de mine în final, din cauza lipsei banilor și a materialelor, precum și certurile lor. Ori ca să te apuci să faci invenții și mai ales care să și meargă cu adevărat, îți trebuie multe.

Stăteam odată de vorbă cu tata pe balcon, pe un scăunel și vorbeam despre energie.

Nu știu ce îl apucase pe tata, ca să-mi țină hangul. Probabil că îmi mai dădea și el câte o bine meritată pauză. Și cum discutam noi despre această temă, eu curios din fire, îl tot „bombardam” pe tata cu tot felul de întrebări. La unele tatai îmi mai răspundea în limita posibilităților lui intelectuale, dar la unele îmi răspundea cu alte întrebări. Cum eu eram fascinat de energie încă pe atunci, încercam și eu să-i explic tatei că am putea creea o nouă energie care să nu să se termine niciodată.

-Măi tu vrei să faci perpetuum - mobile, îmi zice tata râzând în acompaniamentul râsetelor și ale madamei Berdan, care stătea pe nelipsita pe bancă.

Acest termen când l-am auzit m-a făcut să-mi deschidă mai tare curiozitatea. Și cum asta făcuse să mai vină o altă avalanșă de întrebări din partea mea, tata atunci m-a potolit repede, tot în râsetele madamei Berdan:

-Oi fi și tu un mare inventator și noi nu știam. Nici nu știi domnu Grigoriu ce ai la ușă? zise râzând madam Berdan.

Bineînțeles că tata nu a luat în serios toate întrebările și propunerile mele de atunci.

-Lasă că ai să înveți tu mai târziu la școală.

-Ce invenții? Numai prostiile tale nu mai avem eu loc de ele? Tu la școală ! Lecțiile! Lasă că are cine să se ocupe de ele, mă dojenea și mama, la câteva ieșiri ale ei pe afară.

Dar se poate tată, insistam eu, dacă pui un dinam pe acelaș ax cu un motor și îl alimentezi pe rând el merge.

-Până când? mă întreabă tata. Păi ...până... încercam eu să găsesc un posibil răspuns care se încâpâșina să vină.

-Da până îmbătrânești, îmi ține hangul tata.

-Păi nu? Nu ar fi bine?

-Ar fi, zice tata, dar... dar nu merge!

-De ce? insist eu. Teoretic ar merge.

Și cum tata nici el nu știa pe atunci ce să-mi explice, cum de fapt stau lucrurile, am aflat tot eu mai târziu, de prin alte publicații ștințiifice de mai târziu sau la școală.

 Multe din ele avea să se predea la școală, unde pentru mine erau deja arhicunoscute. Numai că nu știam nici eu dacă mergeau sau de ce nu mergeau? Nu aveam suficiente cunoștințe teoretice.

Inventator, neinventator, asta m-a făcut să mă închid în mine și să mă facă să-mi găsesc eu singur răspunsuri, la întrebările mele de mai târziu.

Așa că mai târziu la școală un profesor de fizică a încercat să -mi explice misterul perpetuului-mobile al meu.

„În prima fază când tu alimentezi acel motoraș, să zicem la 9 sau 12 V, ai o anumită turație. Să presupunem că ai și un dinam care la o turație maximă va scoate tot 12 V. Dar în momentul când tu comuți alimentarea pe dinam, deja turația motorului tău a scăzut și asta va face ca și tensiunea dinamului să scadă, care alimentează deja motorul.

Dar dacă scade turația dinamului, implicit va scădea și turația și mai mult a motorului, care nu va mai avea o aceeași turație maximă de la început.

Să zicem că dinamul va scoate numai 9 din cei 12, tensiune insuficientă pentru a face să tureze iar motorul la maxim. Cum el se va roti mai încet, asta face ca și dinamul să scoată și mai puțin, de la 6 pe undeva la 4 și din vorbă în vorbă cum se zice, tot acest sistem se va opri în final. Din cauza frecărilor de la ax - lagăre, chiar dacă sunt bine unse, sau au lagăre pe bile - rulmenți.

Este exact ca în montajul cu bobina în paralel cu condensator, unde în prima fază se obținea o oscilație care mai târziu se amortizează. Dacă cineva ar fi avut grijă să întrețină acele oscilații, poate deșii...S-ar complica și mai mult montajul, cu tot felul de relee, comutatoare, fie ele și electronice, pe care și eu le-am încercat în tot felul de montaje, în disperare de cauză. Și asta că noi avem frecare și gravitație.

Poate în vid sau în afara planetei pe undeva la mii de kilometri deasupra pământului, s-ar putea ca acel montaj să meargă mai mult. Dar ce am câștiga? Unde e iar randamentul? Un sistem în vid fără atingere ar fi mai ideal. Modelul motorului liniar cu magneți ca la șinele de cale ferată la Japonezi e un bun exemplu.

Dar lucrările și încercările mele nu s-au oprit la acest stagiu, cu toate împotrivirile tatei sau a mamei. Eu o tot țineam una și bună. În viziunea mea se putea. Simțeam că se putea. Doar că nu găsisem calea cea dreaptă. Iar asta nu m-a împiedicat să mai descopăr și altele. Cum seara mereu puneam radioul să ascult „simfonia eterului”, tata mă mai oprea, zicând că îi consum lumină.

Atunci mi-am pus întrebarea cum să-l fac pe acel radio să meargă la baterii, deși el mergea la 220V. Atunci am consultat colecția mea de scheme de prin reviste și cărți și așa am descoperit montaje de convertoare. Aceste montaje electronice se alimentau la tensiuni cuprinse între 6V și 12 V.

 

Asta era și în funcție de puterea finală rezultată, dar și de felul montajului. Cum montajul era făcut din doi tranzistori, trebuia să am grijă la tensiunile lor de alimentare. Așa că am obținut în final după o mare muncă a acelui transformator, piesa de rezistență a montajului, o oarecare satisfacție. Orice nerespectare a unei înfășurări, era aspru sancționată. Asta făcând ca în final montajul să nu mai meargă. Dar vezi altceva! Obținusem eu aproape 220V dar la un curent mic- cam de 200mA. Curent insuficient ca să pornesc aparatul de radio. Ce e drept a mers, dar mai încet. De abia se înroșiseră anemic filamentul tuburilor și cu volumul dat la maxim!

Așa că asta m-a făcut să mă ambiționez și să trec la aparatele pe tranzistori, undeera mai comod. Cu 4, 5, 6, sau 9V, porneam orice aparat.

Ei dar dacă mi s-a deschis pofta de convertoare atunci am făcut și montaje, care aprindeam tuburi fluorescente de 14-15 W la 12V. Unele montaje erau cu un tranzistor. Era unul pe atunci în reviata „Tehnium” A mers din prima. Aveam și suficientă lumină seara și mai era un avantaj: puteam folosi în anumite cazuri și tuburi la care aveau filamentul întrerupt la capete.

Acolo factorul determinat era puterea luminoasă. Fluxul luminos. Acea Candelă. Cu cât tensiunea se mărea cu atât aveam și eu mai multă lumină.

 O parte din montajele mele ia plăcut și tatei, dar nu mergeau mult. Și iar mă întreba:

-Ei ce ai câștigat?

-Experiență, spuneam eu cu năduf.

Totuși la un moment dat peste ani tatei începuse să-i placă insistențele mele. Îi plăcea când vedea că nu mă dau ușor bătut. Și azi, am mai încercat și mai fac câte o încercare anemică de a nu mai plăti lumina lor. Închipuind tot felul de scheme de convertoare de curent. Am încercat să alimentez chiar și calculatorul. Dar ce luam pe mere, dădeam pe pere, cum se spune.

Mai mult de 4-5 ore nu mergea! Bașca bateriile de mașină, care și ele sugeau curent la fiecare încărcare. Așa că la un calcul al randamentului, m-am lăsat păgubaș. Dar materialele costă. De unde bani? O centrală eoliană sau energia obținută de la un panou sau grupuri de panouri solare, este încă mică și insuficientă. Ba mai mult și scumpe!

Noi în căutarea noastră disperată, de a descoperii tot felul de noi energii, am mai și „inventat” destule cazuri „explozive” ca cele de pe NET. Întrebarea este: dacă totuși acele montaje ar merge cu adevărat, atunci cum de s-ar face publice și nimeni nu se folosește de ele? Unde e șpilul? Probabil că se mizează totuși pe ideile altora care prin combinarea acelor montaje, să se găsească în final soluția favorabilă.

Până și corpul nostru este un imens perpetuum-mobile, care totuși îmbătrânește și moare în final. Și asta din cauza uzurii!

Consumi surse pentru a obține energie mecanică. Apropo de energie obținută din montaje mecanice. Acel sistem cu 5-7 bile legate cu o ață, care la pornire se dezlănțuie. Și sunt multe astfel de minuni.

Chiar eu țin minte că aveam o jucărie , pe care mi-o luase tata, care era o rață sau așa ceva ce urca singură un plan înclinat ??? Nici eu nu îmi mai amintesc cum era acea jucărie! Și sunt multe și azi astfel de montaje care merg sau se mișcă anumite elemente la așa zis: „La Infinit!„ Ce vreți? Atâta ne-a dat ăia care ne-au făcut și atât să ne ducă capul!

Nu mai mult! Oricum noi nu vom putea niciodată să copiem energiile din univers. Cum se vehicula o altă poveste de a alui Verne, „Goana după meteor”. Cei care ați citit-o știți la ce mă refer.

Când acel inventator făcuse un nou soare artificial pe cealaltă emisferă a pământului, în așa fel ca să avem doi sori mereu.

Teoretic se poate. Dar, intervine acel mereu „dar „? Era de fapt o mică reacție nucleară controlată și dirijată cu un câmp de energie care făcea ca acel „mini soare” să-l îndepărteze de suprafața pământului, ducându-l la o distanță convenabilă, nepericuloasă pentru noi. Dar oare era același lucru? Avea aceleași proprietăți ca și a soarele nostru. La noi pe acel Soare se dau bătălii imense. Valuri, valuri de explozii se tot perindă pe suprafața lui sau în interiorul lui și asta că are loc transformări de energii. Hidrogenul trece mereu prin alte stagii- Heliu și invers. Este nevoie de o distanță ideală. Iar la noi cineva a făcut acest lucru.

E periculos atunci când nu stăpânești pe deplin tainele universului. Cum energia se tot conservă, se transformă din una în alta aici trebuie căutat. Plecând de la un fel de energie și combinând-o pe parcurs cu tot felul de energii cunoscute, ar mai ieși ceva. Dar și acolo de fiecare dată va intervenii iarăși nelipsitul randament, care se încâpăți-nează să nu crească de loc.

Poate descoperirea unui minereu special care l-am folosi drept combustibil ne-ar scoate din nevoi. Așa că tot aici pe planeta noastră trebuie să căutăm răspunsul. Să învățăm să căutăm și în jurul nostru și să folosim tot ce ne înconjoară. Apa, aerul. Oxigenul și hidrogenul în toate stările de agregare întâlnite. Ar fi singurul după ce se termină petrolul sau gazele. Este atâta în jurul nostru. Cam 75 la sută este numai în apa mărilor sau fluviilor.

Am învățat și de la tata multe la început. Multe din lucrurile descoperite de mine aveau să își aibă redescoperirea de mai târziu la școală sau mai târziu. Mama era mereu fricoasă când mă vedea „jucândumă” cu curentul. Și asta până s-a obișnuit și ea. Cât ar fi de ciudat, dar primele lecții, dacă pot spune așa ceva, au fost lecțiile tatei, în a electricității, chiar dacă mai târziu s-au dovedit pentru mine incomplete.

 

 

Să pun un fir la un ștecher, să schimb o siguranță, să schimb becurile care se ardeau, să repar un întrerupător, să schimb o priză. Și asta înainte de a învăța la școală.

Tot el mi-a arătat pentru prima dată cum să fac o lampă de „control”, apoi cum să leg firele la o priză sau întrerupător. Când nu făceam cum spunea el, „mă atenționa” mereu. Dar mi-a prins bine. Mai târziu i-am dat eu lecții. Făcuse și el o veioză artizanală și încercase să pună întrerupătorul. Dar în loc să-l pună în serie cu sursa și becul, l-a pus în paralel cu alimentarea de 220V. Asta a avut rezultatul scontat: s-a ars siguranța. Iar noi am rămas pe întuneric.

După ce i-a cerut cheile de dincolo la madam Berdan, tot eu am pus și siguranța.

Nu aveam pe atunci făcut tabloul electric de sub siguranțe. Apoi am reparat tot eu lampa, primind și felicitările tatei. Cu cât mă măream căpăta și ei încredere în a electricității precum și în acțiunile mele. Apoi am început să fac mai multe. Lampa de veghe cu transformator, diferite transformatoare la diferite tensiuni și cu curenti diferiți de ieșire, etc.

Când venea cineva la noi sau nașii, mamei îi plăcea să se laude, arătându-le „lucrările” mele. Când aveam vreo 12 ani am încercat să fac o sonerie ce era publicată într-o revistă. Pe atunci nu știam chiar de toate. Am văzut că atunci când alimentam la o baterie pătrată de 4,5 V, nu prea mergea soneria mea. Îl întreb pe nașu. El îmi spune, să mai pun o baterie în serie. Când l-am întrebat și de ce? Mi-a răspuns:

-Așa trebuie!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Moartea mamei

 

„Dacă eu mor, cine o să vă mai dea crăpelniță?...”

 

Într-un an nu mai știu exact, dar dacă mă gândesc bine și mă întorc la început în timp, sau cum s-ar zice, dau timpul înapoi, aș spune că pe când aveam vreo 9 -10 ani, tata a făcut un mare sacrificiu și totodată și o mare surpriză de ziua mamei. Da, cred că era inainte ca să moară Gheorghiu-Dej. în „65. Că de la aparatul de radio am aflat. Deci aveam 9 ani.

Într-o zi tata, vine cu un pachet acasă. Eu și mama ne strângem împrejurul tatei, curioși să vedem ce a luat. Și cum tata era din fire tare meticulos, ne pune la mare în-cercare răbdarea. Desface un nod, apoi altul, și în final și restul. Dă jos, două rânduri de hârtii a ambalajului, tot așa de încet prelungind și mai mult suspansul nostru. Când apare o cutie pe care era desenat un aparat de radio. Parcă îl văd și acu: „Romanța”.

La vederea aparatului, mama sare de gâtul tatei, gest ce nu mi-a scăpat, având în vedere certurile și bătăile ei de la tata. Asta era ceva rar și nou pentru mine. Bineînțe-les că și tata s-a bucurat.

-Fănică, ce mi-ai adus? De ai știi de când îmi doream un aparat de radio? Mai ascult și eu o muzică, că m-am săturat de atâta singurătate, zice mama. Cât ai dat pe el?

-Toți banii! zice tata vesel.

-Da de unde ai avut bani?

-De unde am avut bani? Gata! Tu în loc să te bucuri, mă întrebi acu de bani?

-Bine, bine hai gata! Dă să te pup!

Au urmat o serie scurtă de pupăceli, care s-au și stins tot atât de repede, precum au început, mai ales când tata i-a zis mamei la insistențele ei, cât costă aparatul.

-700 de lei!

-Atâția bani? se sperie mama.

Dar tata nu mai ia în seamă văicărelile mamei și scoate tacticos aparatul din cutie, se uită pe instrucțiunile de folosire, instalare și montare. Îl bagă în priză. Apoi îi pune priza de pământ și antena portabilă. Adică de cameră.

„De aia a făcut tata groapa aia, fără să spună nimic „, îmi zic eu în gând, atent la toate detaliile.

Cu două zile mai înainte tata mă ia afară, chipurile să-l ajut. Voia să pregătească priza de pământ. Citise el undeva niște indicații, dar cum materialele nu erau toate la fel, a apelat și el la unele improvizații. Avea prin magazie un colac de sârmă de cupru groasă de 4-5 mm neemailată. Era bună după părerea lui de a o folosi ca element po-zitiv la viitoarea priză de pământ sau de împământare.

Se apucă tata să facă o groapă destul de adâncă, aproape de fereastra noastră, de un metru, pe un metru și adâncă tot la fel, de credeam că vrea să sape o fântână. Când crede el că e destul de adâncă, mă trimite la magazie în spate să aduc câteva găleți de cărbune praf, rămas de astă iarnă.

Mă duc și aduc câteva găleți. Tata le răstoarnă pe fundul gropii. Cum tata, credea că nu ajunge, se mai duce și el și mai aduce alte câteva găleți. Dar asta nu înainte de a uda consistent groapa cu câteva găleți cu apă. După care a făcut sârma colac, a legat de un capăt al colacului, un alt fir izolat lițat, numit fider. Pe acesta îl scosese din groapă și îl trase la noi în casă, printr-o gaură dată în cercevea. La celălat capăt al fiderulului, avea montată o banană. Banană ce avea să fie introdusă mai târziu în borna de împământare a aparatului.

Eu nu aveam de unde să știu de acest lucru, că nu-mi spusese nimic. După ce pune sârma, mai pune alte câteva straturi de praf de cărbune peste sârmă până o acoperă. La urmă pune și restul de pământ tot bătând și nivelând pământul. Acu nu mai încăpea! După care se suie cu picioarele și mă pune și pe mine să joc țonțoroiul, cum spunea el, ca să nu se mai vadă movila. Cum doamna Berdan își făce și ea apariția prin zonă, vede lucrarea noastră și din fire curioasă, ne întreabă:

 - Da ce v-a apucat? Ce ați dat peste o comoară? Zice ea în stilul ei caracteristic, râzând.

 - Da! Zice tata. Am dezgropat-o și acu am acoperit-o din nou... Ei, și matale! Fac o priză de pământ.

 - Da? zice ea neîncrezătoare.

Pentru ea, orice ar fi zis tata, era egal cu zero. Nu le avea deloc cu termenii tehnici.

- Păi să o împarți cu mine, că doar e în curtea mea. Dacă ai găsit-o înseamnă că e și a mea, zice ea râzând mai departe și pusă pe șoti.

Rare erau zilele, când se mai dădea și ea pe brazdă.

-Se poate coană mare?

 

 

 

 

Așa o alinta tata pe Berdan și asta când era el în toane mai bune, nu mereu. Deobicei din” hodoroagă”, „hoașcă bătrână”, „holero”, nu o mai scotea și asta, când era nervos, sau avea la bord câteva pahare mai mult.

-Și ce era aur, bani...

-De toate! zice tata mai mult ca să scape de ea. Insistența ei începuse să-l agaseze deja.

În fine terminăm și ne întoarcem în casă. Mama de acolo și ea curioasă:

-Ei, ce vrea hodoroaga?

-Auzise și ea o parte din discuția noastră.

-Da, face tata vesel, i-am împuiat capul că aș fi găsit o comoară...

-Păi vezi! Ai de grijă! Lu” asta nu-i trebuie mult. Chiar crede!

Dar tata tot nu i-a dezvăluit secretul gropii și mamei. Așa că atunci când a văzut radioul, după câteva zile, nu mai putea de bucurie. După care tata, citind instrucțiu-nile conectă și antena de camera. Era un carton pe care erau bobinate la pas, sârmă subțire de cupru. După care era acoperită cu o foaie de hârtie colorată.

După care i-a făcut proba, nu înainte de a introduce și banana de împământare. Tata îi dă drumul. Căută câteva posturi, până nimeri pe cel românesc. Tocmai dădea ora exactă. Era destul de bun aparatul. Avea trei lungimi de undă: lungi, medii, şi scur-te. L, M și S. Mă bucuram și eu în sinea mea, mama s-ar mai fi luat cu aparatul, uitând de mine și de bătăile planificate zilnic. Dar aveam să mă și înșel. Nu intotdeauna as-culta radioul. De multe ori plictisită, sau fiind într-o stare mai proastă, zicea:

-Dar mai închide-l odată! Mă doare capul! Ce asta e muzică? Dă-l pe alt post, sau dacă nu? închide-l!

Mie îmi plăcea că pe de o parte îmi mai umplea mie timpul cu câte ceva nou, sau cu câte o piesă de teatru, ce se dădeau pe atunci din

belșug la el. Pe toate posturile și aproape în fiecare zi, erau teatre radiofonice, știri, adică radiojurnale. Muzică, de toate tipurile și mai ales cea din țările socialiste la ora 12,30. Adică după cotele apelor Dunării: Baziaș - 200 cm, scade 2 cm , Brăila 300 cm, crește 4 cm...Galați... stationează...după care urma același lucru în franceză apoi în limba rusă. Nămeste!...

Asta a durat cam un an. După un an s-a stricat. Mama se făcu îngrijorată de aparat, ca să-l determine pe tata să-l repare:

-Hai Fănică repară și tu radioul ăsta! Ai zis că ai pe cineva! Adu-l să facă aparatul! De multe ori tata plictisit și ca să mai scape de gura mamei, zicea:

-Bine, bine! Lasă că-l aduc!

Aduc azi, aduc mâine, până când mama s-a înfuriat într-o zi și a început să facă scandal.

 

Bine, acu mă duc la Popa, radiofonistul, zice el mai mult ca să scape de gura ei. Mergem amândoi la el. Stătea la două străzi de noi, pe Kogâlniceanu la nr.19.

Când ajungem acolo, acesta îi zice că azi nu poate să vină.

-Poate mâine domnu Grigoriu! Azi nu pot că mai am ceva de reparat...

Nu prea ia convenit tatei, dar nu avea ce să facă. Așa că a rămas pe mâine!

A doua zi, tata venise „chitrofonit” rău de tot, de la nea Meluță, unde nu pierduseocazia de ai semna condica.

La patru venise tata. La o jumătate de oră după, se aude câinele Micky hămăind, semn că era cineva la poartă. Cum domnul Popa, că el era, întreabă de tata, pe madam Berdan, aceasta îi arată ușa noastră, și intră în casă trântind ușa. Ajunge nea Popa la ușa noastră, acompaniat de lătrăturile furioase a lui Micki. Mama știind cum venise tata, renunță să-i mai deschidă domnului Popa. Ba mai mult ne face semn mie și tatei să nu răspundem.

Madam Berdan iese furioasă din cauza câinelui, care nu se mai potolea.

 - Bate acolo, insistă, că acu a venit bețivul ăla! Că doar nu o fi mort?

Ai mei se făcuseră verzi. Mai ales tata. Era cât pe ce să iasă, dacă nu l-ar fi oprit, mama la timp.

Dacă a văzut omul că, după toate insistențele nu am deschis, se plictisi și pleacă. În urma lui tata voia să o pună la punct pe madam Berdan. Noroc tot de mama. Până la urmă l-a convins să se culce. A doua zi de data asta tata nu se mai abătuse la câte o țuică și veni împreună cu nea Popa direct de la el de acasă. Cum intră în casă mama, se uită lung la tata. Voia să-i pună diagnosticul tatei, în privința băuturii, că se mirase și ea, cum de a venit tata așa de treaz. Tata îl conduce pe nea Popa în camera noastră.

-Vă rog nea Popa, uite ăsta e! E nou, acu l-am luat, și mergea așa de bine, se văită mama. Mai ascult și eu o știre, una alta......

-Lasă madam Grigoriu, se rezolvă! Ce e după el?

După care nea Popa se așeză lângă el la masă și începu să-l consulte.

Avea un aparat cu un ac, care pentru mine atunci era ceva magnific. Își înșirase câteva scule, clești și diverse șurubelnițe pe masă. După un timp eu curios mă dau în spatele lui și îl tot ispiteam:

-Da ce e aia, nea Popa?

-Asta e o lampă, adică tub electronic, îmi explica el cu răbdare.

- Da? Și asta ce e? întreb eu mai departe arătând lui nea Popa, o piesă mare din aluminiu albă, ca un tub.

-Ăla e un condensator, zice mai departe nea Popa, dând curs întrebărilor mele. Și nici nu se supăra! De ce oare?

Dar stai potolit, nu te mai băga în sufletul omului! Lasă-l să respire.

- Lăsați-l madam Grigoriu! Înseamnă că îi place! Peste ani o să aibă cine a vă repara radioul! zice cu un ton zâmbăreț de mare prevestitor.

 

Poate nici el și mai ales eu, nu aveam să știu, câtă dreptate avea, să aibă el atunci.

 -Ei asta-i! Numai aparat făcut de el nu am mai avut! El, școala! Lecțiile! Are deînvățat!

-O să aibă timp pentru toate!

-Mira-m-aș!

În tot acest timp gura lui nea Popa mergea, dar și mâinile. La un, moment dat, pune în scurt bornele unui condensator mare, iar pocnitura, urmată de o flamă mare, mă sperie. M-am dat repede înapoi speriat.

Nea Popa râde:

-Ce te-ai speriat? Asta e radioul! Te mai și sperie! Și asta nu e tot. Te mai și curentează. Numai eu știu cât curent am luat în mine. Curentul continuu e mai periculos decât curentul alternativ. El te înhață și nu-ți mai dă drumul. Nici cu cel alternativ, nu trebuie să te joci.

Adevărul e, poate pe alții i-ar fi speriat sau descurajat, dar pe mine nu! Pe mine asta a făcut ca să mă atragă și mai mult.

După un timp nea Popa îi dădu de cap radioului, spre bucuria mamei.

-Vai merge? Mulțumesc nea Popa! Nici nu știți cât de mult mă bucur. Nu am cuvinte să vă mulțumesc.

-Ei lasă! De asta are cine să se ocupe, zice el uitându-se cu subînțeles la tata.

-Cât vă datorez? întreabă mai mult de rușine tata.

-Ei pentru matale 200 de lei. Ți-am schimbat și finala, că era dusă, costă cam 50 de lei și nici nu mai găseai alta! Noroc de mine că mai strâng...

-200 de lei! se sperie mama și tata într-un glas.

-Păi cu banii ăștia mai pun ... și îmi i-au altul nou!

-Ha, ha, face nea Popa râzând. Arată-mi matale ce aparat de radio ai să găsești cu 200 de lei sau hai 400 de lei, să zicem?

-E totuși mult domnu Popa, mai încearcă mama să-i mai taie din elan.

-Bine! zice el împăciuitor, 150 și gata! Dar dacă se mai strică, să nu mai ai curaj să vii ca să ți-l repar.

-Până la urmă de unde avea, de unde nu avea, se scotocește mama de 150 lei, pe care îi dădu cam cu reținere domnului Popa.

Și uite așa curiozitatea mea a fost mereu alimentată din ce știa și nea Popa. De atunci îl vizitam mereu, cerându-i mereu alte și alte explicații. Ba mai mult, poate pentru a mai scăpa de mine, nea Popa îmi pune la dispoziție numeroase cărți vechi, din care aveam să învăț tot ABC-ul radioului. Ba mai mult am pășit inevitabil și spre bariera TV-ului. Mi-a dat o carte tradusă din limba franceză: „ Radiul?... nimic mai simplu!” Și așa a fost și pentru mine.

Și uite așa, una azi, mâine alta, cunoștințele mele teoretice începeau să prindă tot mai mult contur.

 

Ba mai mult, nemulțumindu-mă cu ce avea sau îmi preda nea Popa, am împrumutat cărți pe această temă, de la bibliotecă sau le-am cumpărat mai târziu, fără știrea tatei, apelând la micile mele economii.

Dar pentru asta nu era suficient numai teoria, trebuia și practică. Ori eu, atunci la capitolul ăsta stăteam prost. Văzând insistențele mele, nea Popa se oferise să fac școală pe un aparat vechi de a dânsului. Așa am mai prins oleacă de vână.

Dar cum pentru o depanare îți trebuia și scule, și mai mult aparate de măsură, asta era o mare problemă pentru mine. Nea Popa mai avea un instrument de măsură, pe care voia să mi-l dea.

Dar cum îmi ceruse 200 de lei, pe vremea aia, nu aveam de unde.

Toate rugămințile mele pentru bani de la părinți, se loviră ca de un zid. Ba mai mult tata se duse la nea Popa spunând să nu-mi mai împuie capul cu prostii, că nu mă mai țin de școală. Ei aici, cam aveau dreptate.

Ocupat de lecturarea cărților mele tehnice, mai omiteam cu bună știință pe cele de la școală, fapt constatat și de mama, ce mi-a și rezervat o bătaie, ca să-mi iasă, cum zicea ea, toată radiotehnica din cap. Numai că asta nu a fost un motiv de a mă convinge să renunț. Nu m-am lăsat. Și am început peste ani să-mi construiesc tot felul de aparate simple de radio, debutând cu cel mai simplu, pe vremea aia, radioul cu galenă, după indrumările lui nea Popa. După care au urmat altele și altele.

Cum pe vremea aia se găseau diverse montaje de radiouri, rusești, precum și alte scheme și montaje diverse, a făcut ca să-mi îmbogățesc colecția de aparate. Și așa cu trecerea anilor, am progresat. La început mai greu, până mă dumiream de toate. Așa că atunci când mai târziu la școală se vorbea de aparate de radio, eu eram deja as, la timpul ăla și la vârsta mea. Dacă la început tata sau mama nu au fost de acord cu această activitate extrașcolară a mea, mai târziu le-au părut bine, acum lăudându-se cu mine pe la rude. Așa am debutat cu repararea primelor aparate de radio simple. Dar nu pe toate, le și reparam! Mai târziu m-am mai perfecționat. Și aveam să mă perfecționez în continuare și mai mult după moartea părinților.

Școala, colectivul nu a făcut decât să–mi încurajeze activitățile mele pe această temă. Așa i-am reparat, mai târziu, Tv-ul nanei, care se destabiliza după vreo zece minute - probleme la baleaj! Când se stricase prima dată Tv-ul nanei – un Temp - 6, nu a avut curaj să-l dea pe mâna mea. Așa că a chemat și ea un depanator radio-TV. Dar acesta a înșelat-o, spunând că ia schimbat trafu de alimentare, iar peste ani aveam să constat și eu când l-am reparat, că de traf nici nu se atinse. Era așa original, cum îl făcuse mămicuța lui. Când i-am zis constatrea mea nanei, aceasta a dat din umeri zicându-mi:

-Învață! Numai așa vei știi cum să eviți de a fi înșelat de alții! Și mi-a prins bine și unele învățături ale ei.

 

Și multe lucruri avea să mă mai învețe nea Popa. Lucruri și sfaturi care se vor dovedi folositoare în activitatea mea de mai târziu.

-Și mai ai de grijă. Când te duci la câte unii sau una ... și mai ales când e singurică ... vezi cum repari...Ai să ai multe, care abia așteaptă să le repari televizorul...zise el râzând.

-Ei dar mai lasă omul! Om bătrân și vorbești prostii! Nu te lua măi după el că a băut și vorbește numai prostii, zise nevastă-sa, întorcându-se spre mine. Lasă că o vedea el atunci...

-Ei, nu vorbesc prostii...

Zicea toate astea în acompaniamentul râsetelor lui. La început nu știam, mai ales pe atunci, unde voia să bată nea Popa. Abia târziu, când m-am pus și eu mai serios pe treabă și mai ales la Babadag, aveam să-mi aduc aminte de vorbele lui nea Popa, care nu le spusese în vânt. Știa el ce știa. Și aveam să am și eu destule cazuri din acestea.

Ei dar nea Popa chiar dacă mai șuguia când nu era treaz, se dovedea un bun cadru pedagogic, când era treaz.

Mă punea a doua zi să-i povestesc din cărțile ce mi le dăduse ca studiu. Lecturi suplimentare, cum ziceau ai mei. Dar cu mama mă limitam mai mult la teorie. Studiam diverse scheme din reviste. Și erau destule pe acea vreme.

„Racheta Cutezătorilor” , mai târziu „Tehnium” și multe alte cărți cu această temă, construcții radio, depanare și altele, care mie mi-au fost de un real ajutor. ba mai mult pe vremea aia , programul de radio, avea pe el desenate diverse scheme simple de radio, de la cel mai simplu, cu amplificare directa, reflex, reactie... pana la superheterodina. La un moment dat chiar începusem să-l întrec pe nea Popa în unele chestii, cea ce l-a bucurat nespus de progresele mele. Aveam să îmi aduc aminte mereu de cuvintele lui nea Popa:

-Ei acu ai prins și tu coajă poți să te apuci și tu de reparat, zice într-una din zile nea Popa, văzând că mi-am mai îmbogățit cunoștințele. Când te apuci de reparat, nu lua multe piese, și nici scule prea grele, ci în limita posibilităților tale. Așa că atunci când te duci la om să mai câștigi și tu câte ceva, să-ți iasă și ție un ban muncit, să nu fii lacom! Asta este o meserie bănoasă, mai ales dacă o stăpânești bine.

-Ei, dar eu nu le cer bani!

-Păi atunci nu te mai apuca de ea! zice el râzând. Ce te duci la om ca să-l întrebi numai de sănătate? Dar munca ta? Dar piesele? Nu costă și ele? Dar timpul pierdut? Ai să vezi tu! Câteodată ai să zici: mai bine e să stai la umbră sau la soare, decât să te chinuie ore un defect. Că nu ai să poți repara de la început chiar totul. Și cel mai priceput reparator, tot mai are mereu câte ceva de învățat. Că sunt foarte multe feluri de defecte și unele sunt curve... Adică ascunse...

Vezi că ai să ai de-a face cu tot felul de oameni. Unii mai scârțari ca alții. Unii sunt în stare să-ți de-a și haina de pe ei, iar alții se mulțumesc și cu un „mulțumesc” care de multe ori nici pe ăla nu ți-l dă.

De aceea, aici nu poți să lucrezi cinstit, oricât ai vrea tu. Nu poți să-i schimbi o siguranță și să pleci. Mai trebuie să mai și inventezi defecte! Că altfel?... Tu nu trebuie să mai și câștigi? Dacă o ți așa mai bine lasăte de meseria asta!

Tot timpul, nea Popa mă învăța câte ceva nou. Aveam să țin minte tot și toate aceste sfaturi ce mi-or prinde odată. Și câtă dreptate o să-i dau, când peste ani, când aveam să–i urmez atât meșteșugul, cât și unele sfaturi

Și uite așa pe la rude mi-am desfășurat ucenicia. Bine că ele mă plăteau rar și cât le lăsa inima. Dar nici eu nu ceream.

Așa că la întrebarea ce avea să devină de acu comună, răspundeam timid:

-Cât vrei și matale...

Și unii îmi dădea 25 alții 50 rar mai vedeam și câte o sută. Asta la început, cândfiind nevoit să aplic sfaturile lui nea Popa, am început să ridic și eu stacheta.

De multe ori trebuia să mă mulțumesc doar cu o cafea. Alții mai săritori nu se lă-sau, până nu mă punea și la masă cu niște aperitive stropite cu vin, sau cu câte o tărie din belșug. Eu pe vremea aia nu beam. Mă limitam la aperitive și la câte o cafea. Și mai era și naturală. Chiar dacă costa 101 leu - Kg. Eu eram învățat cu cafeaua. Doar în fi-ecare dimineață nana făcea câte o cafea, și mă invita să beau cu ea. Seara sau la prânz făcea alta, așa că ajungeam și eu să fac ca babele alea două.

Rar, la insistențele lor mai sorbeam câte un șpriț, dar și ăla îmbogățit cu sifon. Atât nana cât și tanti Lili, mai îmi făceau rost de clienți, pe care îi știau ele. Dar nu pe toți aveam să-i onorez sau să-i mulțumesc. Pe o parte de lipsa mea de experiență, și pe de o parte lipsa materialelor, a sculelor și nu în ultima măsură, a unui instrument mai bun. Cu ce aveam eu..

De abia măsuram rezistențele sau condensatorii. Nu prea aveam mare bază în el. Mult mai târziu aveam să-mi achiziționez și eu unul mai ca lumea. La început aveam un Ț-20 rusesec. mai târziu am cumpărat un Ț-4323 tot rusesc. Era foarte bun, până într-o zi când mi l-a cerut socru-miu, după ani, când m-am însurat, și după două zile mi-l aduce praf. Că m-am și supărat. A trebuit de unde aveam, sau nu aveam, să-mi cumpăr altul...

Nea Popa era un om în vârstă. Avea pe atunci vreo 70 și ceva de ani. Dar avea și el o meteahnă - darul băuturii. Iar asta îl făcea să arate de 80. Cu el stătea și soția lui un pic mai tânără ca el, sau poate tot atât de bătrână la cum arăta săraca...Dar era și ea de o bunătate fără margini. Era o femeie deosebită în comparație cu mama. Era foarte primitoare.

 

De multe ori când mă vedea, nu plecam, până nu îmi dădea o farfurie cu orez cu lapte. Era tare bun! Și mama făcea, dar știți cum e: tot la altul e mai bun! Aș putea spune că îl făcea tot atât de bun, cum îl făcea bunica.

Așa o cunoscusem și pe soția, lui nea Popa, cu ocazia vizitelor interminabile ale mele, De câte ori mă vedea la poartă, îmi zicea râzând:

-Iar ai venit?

-Iar !

-Ce vrei să mai știi, ce mă mai întrebi azi?

Nea Popa își amenajase, un mic atelier, într-o odăiță mică, pe o masă mică, lângă un divan, și ăla mic.

Aveam să observ că în timp ce repara, nea Popa, se mai dregea cu câte o dușcă, după care pitea sticla după piciorul patului, în așa fel ca soția să nu vadă. Dar oricum îl dădea de gol starea lui. Când îl dobora, se oprea din reparat, și se retrăgea pe divan, unde adormea buștean. De multe ori venea și nevasta și îl învelea. Azi era bine dispus și dornic să mai îmi destăinuie despre tainele radioului. Îmi dădea diverse sfaturi, cum să procedez când și eu odată voi repara câte un aparat pe la alții.

-Nu râde! îmi zicea el când mă vedea zâmbind. Asta e o boală fără leac. Odată ce ți-a întrat în sânge, numai scapi toată viața de ea. Întotdeauna să ai grijă. La cine te duci, ce faci și să repari cinstit. Nu trebuie să umbli cu japca, dar nici să te duci la om degeaba. Și mai ai grijă. Mulți te încearcă. Se fac că nu știu, să vadă cum procedezi tu.

-Așa poți să le câștigi încrederea. Da, dar ai grijă! Eu sunt pățit de tot soiul ăsta de oa-meni! Numai dacă nu ai încotro, dar asta după ce prinzi mai multă experiență, mai poți să și jonglezi cu ei.

 -Te faci că face atât, dar tu le ei mai mult. Trebuie să te orientezi și tu după caz. Mai bine să ai 5 oameni pe zi decât 20 și aceia scârțari.

Și câtă dreptate avea să aibă nea Popa, din cele constatate și de mine de-a lungul vieții mele. Oricum nu mi-am permis la nimeni să încerc să-l fur. Că, de ce să nu recunosc, îți trebuie și aici artă. Și aveam să mă confrunt cu astfel și de cazuri dar mult mai târziu la Babadag. M-am străduit din răsputeri ca să nu calc alături. Să fiu cinstit și corect, chiar dacă asta nu mi-a adus mari venituri. Că atunci când m-am luat și eu cu soția mea, tasu, văzând aptitudinea mea de a repara, mi-a spus:

-Eu Bebiță, dacă aș fi fost în locul tău, și să fi avut talentul tău, aveam acu nu una, ci trei mașini la poartă aliniate! Uite reparatorul nostru din sat are două mașini, una el și una fiică-sa!...

-Eu nu pot să fiu așa! Mai bine mai puțin și mereu, decât mult și deloc...

Nea Popa avea afară sub o strașină un dulap mare de lemn, cu multe lămpi și alte piese, care pe vremea aia, nu le înțelegeam încă rostul. Când a deschis sertarele și am văzut atâtea piese, am rămas cu ochii pironiți la ele.

 

 

Soția iese afară și când le vede, zice și ea:

-Da aruncă-le păcatelor! Ce îți mai trebuie? Ocupi locul degeaba cu ele!

-Cum să le arunc? zice nea Popa. Lasă că mai prind bine. Uite le dau băiatului ăsta...

-Da sigur, dai toate gunoaiele băiatului, vrei acu să scapi de ele?

Eu, ca să nu le arunce, accept.

-Dacă le aruncați, dațimi-le, zic eu bucuros.

Se duce nea Popa după o sacoșă în bucătărie și îmi îndeasă, claie peste grămadă o mulțime de lămpi mari și colorate de toate formele, condensatoare variabile cu câte 2 sau 3 secțiuni și uriașe, rezistențe de toate tipurile, condensatoare și altele. La urmă când încerc să le ridic, deja mă durea mâinile. Noroc că nu stăteam departe.

-Ce-i? E grea? Ei află că tot așa de grea e și radiofonia asta! Ce credeai? Învață despre ce face fiecare piesă. O să-ți prindă bine!

Dar până la urmă s-a oferit el să le ducă până la poarta madamei Berdan, când a văzut că mă clătinam ca o rață cărând sacoșa. Deja până la poarta lui schimbasem mâna de două ori.

-Hai lasă că le duc eu până la tine acasă, zice el.

-Sigur pune mâna și ajută copilul, dacă tot i le-ai dat, Abia am mai scăpat și eu de ele, zice răsuflând ușurată soția.

Nea Popa avea o fată. Era singurul lui copil. Era foarte trist că nu avusese și el un băiat. Chiar s-a destăinuit și mie în zilele lui stropite cu tărie.

-Eu am o fată. E mare! E măritată, e la casa ei! Ce e drept pe ginerele ăsta al meu nu prea îl înghit!

-Ei lasă că ți-a luat-o pe fiie-ta, zi mersi! zice soția lui.

-Ei ...zic mersi...Era mai bun un băiat...

-Și ce dacă aveai un băiat. Ce crezi că o duceai mai bine? Ăla creștea se ducea, și te uita....

-Cel puțin aveam și eu cui să–i împărtășesc din tainele meseriei mele .

-Ei .. asta-i beleaua...!

-Uite ai ucenic, zice ea veselă arătând spre mine.

-Păi, dacă eram mai tânăr, să mor dacă nu-l înfiam eu ...poate el îmi va duce mai departe tot ce știu eu...

Și i-am îndeplinit dorința! Am dus mai departe. Numai că și eu am pățit la fel ca nea Popa. La nimeni din familia mea nu s-a lipit arta radioului sau a TV-ului. Ce e drept Costică a îmbrățișat arta calculatoarelor din mers, la fel ca mine. Tot e ceva. Ce vreți? S-a adaptat și el, la tehnicul de azi.

 

 

 

 

 

Pe drum nea Popa îmi zice:

Cred că nu îți pricinuiesc necazuri? Când o vedea asta tac”tu ?

-A, cred că nu, zic eu sperând să fie așa cum gândeam eu.

Dar aveam să mă înșel.

La poartă nea Popa mi-a dat în primire sacoșa, iar el a tăiat-o repede acasă.

Când intru în casă mă și ia mama la rost:

-Unde ai fost ? Și ce ai stat atâta? Iar ai fost la bețivul ăla.

Nu prea mi-a plăcut remarca ei, mai ales pentru câte făcea, sau a făcut pentru mine nea Popa.

-Și în sacoșă ce ai ?

Când a văzut mama ce cadouri îmi dăduse nea Popa, a rămas crucindu-se.

-Numai gunoaiele astea nu le aveam acu în casă!

-Da nu-s gunoaie, încerc eu să ripostez. Îs piese de radio de la nea Popa.

-Și ce-ți trebuie? Unde le mai pui și pe ălea. Le duci în magazie. Lasă că îi zic eu lui tac”tu, să se ducă la Popa. Ce la mine e cutia lui de gunoi?

Le-am dus eu, dar mai târziu mai aduceam fără știrea mamei, din când în când câte o piesă și mă jucam cu ea. Mă uitam la mulțimea variată de lămpi. Care mai de care mai frumoase sau mai mici. Multe din ele erau marcate. Tot de la nea Popa am învățat codul lor și ce reprezintă fiecare literă.

Prima literă era despre alimentarea filamentului, - curentul sau tensiunea. E, P, U sau D, Y. A doua literă era tipul lămpii, triodă, tetrodă, hexodă...octodă...A treia literă tipul soclului, noval, heptal...octal.

Mai târziu am aflat asta și din revistele mele tehnice. Tot atunci am mai aflat și codul culorilor de la rezistențe și condensatori. Acelea care nu erau marcate în clar. Cifrele care ar fi arătat valoarea, erau înlocuite cu inele colorate dispuse pe o parte a terminalului piesei respective. Așa tot de la nea Popa am învățat despre alimentarea lămpilor despre filament cum le verific. Bine că el îmi preda la început mai puțin  și pe înțelesul meu. Nu a intrat de la început în detalii.

Nu puteam nici asimila atâtea cunoștințe deodată.

Îmi confecționasem dintr-o lanternă metalică, un fel de montaj test, cu o baterie și un bec. Scosesem afară un fir ce se alimenta de la plusul baterie, iar când atingeam masa lanternei se aprindea becul. La început a încântat-o pe mama invenția mea.

-Țțț... Numai prosti ai în cap. Dacă ai fi așa de bun și la școală, precum faci aici prostii?...

 

 

 

În una din zile mama îl convinge pe tata să-i cumpere un pat mai mare și mai moale, că zicea ea: „Că s-a săturat de ăla cu saltea de paie”. „ Și că o doare spatele”. Mama voia o somieră cu arcuri. Un fel de divan.

Se duce tata la un magazin de mobilă din Tiglina1. Era un asemenea magazin la subsol. Era magazin de prezentare cu vânzare.

 

Ne ducem cu toții. Erau mai multe mărimi, modele, culori și prețuri. Eu aleg culoarea albastră. Mama alege una mai mare, ca să încapă să doarmă două persoane lejer.

Dacă a văzut tata că am ales, se hotărăște și el și se iscălește pe una din scândurile aflate dedesubt. Urma ca a doua zi tata să o ia. A doua zi văd că apare tata într-o ma-șină deschisă cu somiera în ea. Se dă jos și ajutat de șofer, aduce somiera în casă. Dar văd că e roșie.

La întrebările mele, de ce nu e albastră, tata îmi spune că ăia au schimbat-o dând-o la alții.

Și așa ne „înnoirăm”. Tata dădu-se 700 de lei pe ea. O groază de bani, cum avea să spună mai târziu, mama. Apoi tata a demontat vechiul pat, arucându-l afară și rezemându-l de peretele nostru de la cameră. Madam Berdan când ne vede zice:

-Gata îl aruncați? Nu vă mai trebuie?

-Numai gata, și-a trăit traiul…

-Și și-a mâncat mălaiul, completă madam Berdan râzând.

Bineînțeles că saltelele au fost folosite la aprinsul focului dimineața, sau seara. Și ardeau așa de bine paiele...Și făceau și multă căldură.

Dacă tata a mai lungit-o cu bolile lui, nu același lucru pot spune și despre mama. Și asta că credea în farmece și în tot felul de leacuri băbești fără să consulte sau să se ducă la doctor. De frică, nu-i frecventa pe doctori.

Îi era rușine de ei. „Cum să mă dezbrac eu în fața lor?”, se scuza ea mereu. Dar în schimb era foarte receptivă la tot felul de preziceri, ale țigăncilor. Dacă îi spunea cineva că mâine o să moară, sau o să-i fie rău așa se întâmpla. Cred că suferea și de puțină autosugestie

Într-o zi, mai precis pe la 4, mama vroia să se ducă în „piața mare”. Ca să nu se mai ducă pe jos atâta, a zis să ia tramvaiul. Dar ca să ajungă în stație, trebuia să străbată toată strada Cazărmii, până-n str. Tecuci. Acolo chiar încolț era stația. Exact când mama era în punctul de unire a străzilor, tramvaiul tocmai pleca din stație. Ce ciudă îi era. Se uita după tramvai cum pleacase. Se duse în stație cu gând să aștepte pe următorul. Dar acesta întârzia.

La un moment dat, acel tramvai, fiind vechi, nu i-a mai ținut frânele. Cum de acolo începea o vale cam abruptă, tramvaiul, care avea și oleacă de viteză, a căpătat una și mai mare. Și cu cea mai mare viteză se îndrepta către piață.

 

Cică vatmanița, când a văzut că e groasă, și frâna nu mai ținea, rupându-se lanțul, a strigat speriată:

- Săriți oameni buni, că nu mai îmi țin frânele.

Unii care erau mai aproape de uși, au sărit. Dar nu cred că le-a fost prea bine. Sigur s-a lăsat cu fracturi. Nu știu dacă a murit atunci vreunul. Cei care erau la mijloc, în panica care se iscase, toți țipau. Urletele lor se auzeau tocmai la mama, care era în stație.

A alergat și mama după tramvai. Dar tramvaiul a fost mai iute ca mama.

Acesta a trecut ca o furtună pe lângă locul unde acum e hala1, s-a apropiat cu mare viteză de locul de curbă. Dar la viteza lui mare, acesta a sărit de pe șine și a intrat cu cea mai mare viteză în magazinul „Universal”.

După care s-a răsturnat. Să fi văzut, geamuri sparte, sânge, lume jelind, mulți morți...

La acest spectacol înfiorâtor, avea să asiste mama, când a sosit și ea la locul accidentului. Vatmanița, cică a scăpat cu râni ușoare, dar cică a arestat-o. Ce era ea devină? Cei de la revizie, trebuiau trași la răspundere. Toate astea ni le povestea mama, când a ajuns târziu acasă. Nu se mai oprea din plâns. tata a liniștit-o...

-Dacă eram eu în el?... zicea mama, plângând și mai tare...

Asa a fost să-i fie. Să moară de ce îi este scris, nu de accident.

E aceeași fază cu mine, când am scăpat bacul către Cotul Pisicii, cu bacul Mogoșoaia. Mai târziu aveam eu să asist la un accident tras la indigou, dar de data asta pe str. 6 Martie, la macazul de pe Traian, către piață. Dacă era macazul pe înainte, se ducea tot înainte până se oprea, chiar dacă ajungea în Bădălan...

Şi doar acel tramvai era de tip nou...De atunci au schimbat acel tramvai de tip vechi care avea frînă cu ma-nivelă. S-au impus restricții de viteză, dar panta era pantă. Ce vină avea ea. După o perioadă, au scos tramvaile şi de pe Tecuci, dar şi de pe 6 Martie.

Odată, povestea mama, când era la casa bunicii, nu se măritase încă. Cum stăteau cu toții la masă în curte, o țigancă trece pe acolo și văzându-i la masă, se roagă de ei să-i dea și ei ceva de mâncare. Cum fac ei de obicei. Tanti Lili se ridică de la masă și îi duce țigăncii o bucată de mămăligă. Ei asta nu i-a fost pe plac. Ca apoi a scuipat pe ea, zicând: „De asta îmi dați mie?” Și bineînțeles că a urmat și alte epitete.

Dar cum mama, era o fire mai zglobie, ca să nu spun mahalagioaică, nu i-a mai dat nimic și a blagoslovit-o și pe ea, trimițând-o la muncă. Bineînțeles că nici țiganca nu a răbdat-o și a început să comenteze și să o blesteme, spunând că o să moară de tânără, că o să aibă soț bătrân și bolnav, copil nefericit, ei... și câte mai câte. Dacă la celelalte mama nu a comentat, în schimb partea asta cu moartea a afectat-o profund.

 

Nu știu cât de adevărate or fi fost vorbele țigăncii, dar au avut efect negativ asupra mamei, dar sau și adeverit în parte pe undeva. Și aveam să constat și eu, peste ani, că vorbele lor, au totuși „un ce „. Că ce spun ele se adeverește. Să fie numai autosugestie? Nu cred! E şi destinul! Îți citesc destinul. Și mai ales în palmă. Și aveam să aflu asta pe propria mea piele, mult mai târziu.

 

Mama suferea în taină. Era bolnavă și că nu voia să se ducă la doctori. Și reușise foarte bine să ascundă acest lucru. Poate între ei se destăinuiau, când eu nu eram de față, dar față de mine nu. Începuse de la un timp, să-i crească burta mai ales după ce mânca.

Asta pe când eu eram prin clasa a VII-a. Uneori arăta ca fiind în luna a șasea sau a șaptea. În schimb avea trecere la cozi că o primeau în față, crezând lumea că e gravidă. Azi așa mâine așa, timpul trecea și boala se agrava. Cred că avea probleme și cu ficatul, că uneori era galbenă și pe mâini și pe față. Bine ca asta o spun acu după ce am mai învățat și eu despre unele boli. Atunci ce știam eu?

Dar mama, din ce în ce i se agrava mai tare boala. Se simțea mereu rău. De multe ori nici mâncare nu mai făcea. Ne spunea să mâncăm uscături.

Pe mine mă trimitea sa iau, ori salam, sau parizer, ori branza. Rarerori gaseam și măsline. Așa că mama intro zi mă pune sa fac mâncare. Eu mai văzusem la ea, cum stă treaba, şi am mai „furat” câteva ceva din arta culinară.

 Ea se așază pe un scaun la masă lângă mine și îmi dădea indicații, cum să curăț și să pregătesc legumele.

 -Pune mâna și învață, că ai să rămâi mâine poimine singur...Dacă mor eu, cine osă vă mai facă crăpelniță ...?

Vorbele ei, mă făcură să mă miște puțin.

Așa că am făcut supă de roșii, cu cartofi, morcov, ceapă, pătrunjel verde și orez. Nu a ieșit chiar ca la mama acasă, dar ...a avut trecere. Mama, când apare și tata, mă laudă spunând tatei:

-Azi o să manânci mâncare făcută de Bebi.

-Ei nu mă înnebuni!

Când a terminat farfuria, a mai cerut una, semn că îi plăcuse. La fel avea să facă și socru-miu, peste ani când ne-a vizitat odată. Făcusem aceeasi mâncare care ia plăcut.

Dar mama m-a învățat şi alte feluri de mâncare: mazăre, fasole uscată sau verde, rasol cu usturoi, cartofi, găluște de griș cu roșiii în bulion, etc. Tata era cu mâncărurile de pește, pe care eu nu mă omoram. Doar pește prăjit, și acela dacă se putea fără oase. Că îmi zicea tata râzând:

 

 

 

 

 -Pune și mănâncă tot. Ce tu nu ai oase?...

Și de ce să nu recunosc, mi-a prins bine. M-a invățat și un secret. Punea o lingu-riță de zahăr, sau două după caz, la mâncărica de cartofi cu sau fără carne, şi la cea de mazăre. Ba chiar și la supa de roșii. Zicea ea, că îi dă un gust mai bun. Și aveam să mă conving că așa era.

Când a început să piardă și sânge tata s-a alarmat. Tata a început să le povestească și nanei și mătușii. Nana a zis să o convingă să meargă la doctor. Soru-sa, nimic! era foarte pasivă. Parcă nici nu era sora ei bună.

- Ei las-o! dacă nu vrea, nu vrea, să sufere...! zicea tanti Lili. Dar nici ea nu iubea doctorii, sau sa facă injecție. Prefera să plătească amendă.

Ele cât au fost mici și până a plecat mama de la ele, erau ca câinele cu pisica. Toată ziua se certau, și nu de puține ori se și băteau. De multe ori intervenea și bunica ca să le despartă.

Așa îmi explicam și eu rărirea bătăilor ei. Nu mai putea și nici chef de mine nu mai avea.

Din când în când mai dădeam câte o fugă și la pescuit la cotul Pisicii, împreună cu tata. Avea acolo tata niște prieteni. O vreme am luat-o și pe mama cu noi. Dar de la un timp, când începuse să intre în faze critice, nu mai voia să meargă cu noi. Rămânea singură acasă. Din ce în ce i se făcea tot mai rău.

Țin minte că era în `70 când au fost inundații. Dunărea crescuse și aducea tot felul de corpuri și obiecte. Mai mult târâș, a ținut să meargă și ea la Dunăre, să vadă și ea. După alte săptămâni, începuse să sufere tot mai mult. S-a împrumutat tata de niște bani. Așa că înainte de Crăciun, tata a luat-o pe mama mai mult pe sus, și a dus-o la maternitatea de pe Chicuș. Când a văzut-o doctorul s-a speriat, zicând:

- Ce ai stat atâta, femeie?

După ce i-au făcut radiografia, au insistat întâi cu ședințe de raze, pentru a omorâ celulele rele. Dar asta a făcut că să mai omoare și din cele roșii.

Apoi a băgat-o în operație. Avea fibrom. Și era destul de mare. Mama după operație, ar fi întrebat dacă ia scos tot ce avea ea acolo. Asistentele au liniștit-o spunând că e în regulă și că o să se facă bine. Zicea mama, că ele ar fi spus ca era ceva mare şi cu păr...

Când vine tata acasă începe să plângă, stârnindu-mă și pe mine. Spunea că mama are șanse puține. Nu vroia să mă sperie, dar mă pregătea încet și sigur. Atunci mi-am amintit vorbele mele rostite atunci la masă, fără știrea mea. Cred că asta a convins-o. Știa de mult că o să moară.

Înainte cu două zile de Crăciun, ia dat drumul acasă. În urma analizelor, globulele roșii scăzuse în dauna celor albe. Adică leucocitele. Se măriseră numărul lor cu mult peste normal. Nici cu cele roșii nu stătea mai bine.

Doctorii ia recomandat mamei să mănânce friptură de ficat, sau carne în sânge. Și să bea vin de țară roșu. Spuneau ei că asta o să-i ajute. Să recupereze globulele roșii.

Vinul ca vinul, nu lipsea din casă, datorită tatei, dar cu ficatul și friptura era un pic mai complicat. Pentru că și acolo erau rânduri și se aducea rar. Trebuia să fii mereu pe fază. Mie îmi căzuse sarcina de a mă duce pe la măcelării să caut și să cumpăr carne sau ficat. Așa că în fiecare dimineață mă sculam la 5, și plecam la piață. Era acolo un magazin unde aducea numai măruntaie de animale.

 

Aflase și mama lui Țuțu despre mama, cât era de bolnavă. Și implicit și cei de la școală. Cu vreo doi ani în urmă și mama lui Țuțu se operase de fibrom. Iar mai înainte cu încă un an avusese ichter. (hepatită A, sau B). Acu când știa și ea ce e suferința mă privea cu alți ochi și cu milă.

Odată m-a ajutat să iau carne mai repede.

Intrând într-o măcelărie și o văd la rând. Ea era mai în față. Eu lăsând toată rușinea la o parte, m-am dus direct la ea.

 -Am venit! Aici erai? zic eu.

Și mă așez la rând în spatele ei, fără a mai ține cont de protestele celor din jur.

- Dar de când ești aici copile? Începură ei. Când ți-ai lăsat rând? Nu aveam să înțeleg de unde atâta răutate pe lumea asta!

Mama lui Țuțu a înțeles și a intervenit.

 -E băiatul meu!

La care nu prea a ținut, că una exclamă:

-Dar ce, e al tău? că nici nu semănă, zice aia.

-Și ce dacă nu seamănă? L-am înfiat zice ea.

Nu prea îmi plăcea că găsise acest răspuns, dar am tăcut și la urmă am ieșit cu carne. Apoi i-am mulțumit. După ce mă mai întreabă ce face mama, îmi zice:

-Bine, acu du-te acasă și apucă-te de învățat.

Mai târziu aveam să aflu ce se iscase din urma mea. Apoi mama lui Țuțu a trebuit să spună totul, că mama era bolnavă și nu avea cine să aibă grijă de ea. Și mai eram și la școală.

Câteodată mă întorceam și cu mâinile goale, iar tata era disperat. Și nu de puține ori, ori se ducea el, ori mă trimitea tot pe mine, ca să- cumpăr salam sau cârnați, mici,pe care îi prăjea, și-i dădea mamei ca să mânânce. De multe ori îmi spunea:

-Asta e mâncarea mamei. Să nu te atingi de ea. Noi mâncăm altceva.

Dar mama, dacă la început mai ciugulea sau frunzărea, Mai târziu de abia se mai atingea de mâncare, iar tata îi tot spunea:

 

-Mănâncă Mimi, e pentru tine... şi pe furiș întorcându-se cu spatele plângea reținut. Bineînțeles că mă molipsea și pe mine. De multe ori mama observa comportarea noastră, și ne certa:

-Ei! ce aveți? Nu am murit încă...

Dar asta făcea ca pe tata să nu se mai oprească, și fugea la el în cameră, până îi trecea plânsul. Eu tot mai credeam despre mama, că e o glumă și că avea să se însănătoșească repede. Și încercam să-i spun același lucru și tatei.

El s-a uitat cu milă la mine și apoi începea să ofteze, după care, izbucnea iar în plâns. Probabil că știa el ceva.

Periodic tata o ducea pe mama la analize, să vadă cum mai stă cu globulele. Începeau să se restabilească. Mama de la un timp, nici nu mai mânca și avea arșiță. Îi dădeam să bea suc.

Pe atunci era un suc numit „quick”. Îi plăcea mult. Un fel de coca - cola. Dar îi făcea și rău. Îi luase gheață tata și le răcea. De multe ori mă mai trimitea și pe mine după ea.

 Era la cofetăria din colt, de pe Brăilei. Cum bea ceva, începuse să dea tot afară. Dădea afară o zeamă neagră. Și nu era puțin! De multe ori umplea un lighean, că nu se mai oprea. Își dădea afară ficatul! Avea ciroză lichidă. După ce îi scosese fibromul, rămăse cu asta. Din lac în puț. Probabil că fibromul afectase și ficatul. Probabil că acea poveste cu sângele curs în lighean, era o viziune, sau fusese un vis de al ei…

Cum nu mai putea să se deplaseze, o căra tata la oliță. Ca să-i vină mai ușor, o îmbrăcase sumar, numai într-o cămașă de noapte și aia cam scurtă, fără nimic altceva.

Într-una din zile, pe când tata se chinuia să o care, mă cheamă și îmi zice:

-Lăsăm la o parte toată rușinea, dar vino și mă ajută.

Tata o apuca de subțiori, iar eu de picioare. Era prima dată când apărea în fața ochilor mei în această ipostază. Am întors capul într-o parte. Picotea tot timpul. Se trezea vorbea ceva nedeslușit, apoi adormea din nou. Așa ne-am chinuit într-una aproape șase luni, până în luna iunie. Mai aveam și eu oleacă și terminam clasa a VIII-a.

Trecuse șase luni de la operație. Era într-o duminică dimineața. Căzuse într-o stare de somnolență. Din când în când se trezea și ne urmărea pe rând pe amândoi, uitându-se în ochii noștri...

Avea o privire, cum nu cred că am s-o mai uit vreodată. Era lucidă și vorbea coerent.

-Fănică, am să mor cu sufletul neîmpăcat… Tata începu să plângă.

  Nu, nu Mimi, ai să te faci bine!...zicea tata făcându-mă și pe mine să plâng....

-Ba nu, eu știu că am să mor...Am să mor cu regret…

Apoi adormi din nou. Pe la 4 pm se trezește din nou și întreabă:

-Cât e ceasul?

-Îi răspund că e 4.

-Da? am crezut că e 7. Apoi adoarme din nou. Pe la 6,55 se trezește din nou, se uită lung la noi și începu să se comporte foarte ciudat. Atunci tata mă dă afară și mă trimite la nana și tanti Lili, să le anunț că mama se simte rău.

Plec, mai mult fug. Aveam de mers până la tramvai. Pe când fugeam ca să ajung mai repede, mă împiedec de o bordură, pe care nu o observasem la timp. Căzui cât eram de lung. Mă juli la cot și la genunchi. „Asta e un semn”, mi-am zis.

Ajung la tramvai și când cobor la capăt, mă duc întâi la nana. Aceasta când mă vede, își dă seama că ceva nu e în regulă.

Eram și speriat. Mai mult printre lacrimi, încerc să-i povestesc să vină repede la noi, că mama se simte rău.

-Spunem s-a întâmplat ceva? mă întreabă ea.

-Nu știu a zis tata să vii...

Se pierduse. Tot căuta ceva prin șifonier și nu găsea. Mă duc la tanti Lili și îi spun și ei. Ele, stăteau la două străzi de nana. Vine în sfârșit și nana după mine. Tanti Lili când aude începu să se dichisească, să se spele... Iar nana o tot zorea:

-Hai odată!...că o pierdem pe Mimi!...

-Ei, da așteaptă, că nu pot să merg așa, se scuză tanti Lili.

În acest timp nana fierbea. Într-un final plecăm. Vrem să luăm tramvaiul să ne ducem în grabă la noi acasă. Dar parcă și tramvaiul făcea contra. Nici acesta nu mai venea. În sfârșit apare și tramvaiul. Toată strada Cazărmi am parcurs-o mai mult fugind. În sfârșit ajungem acasă. Când intrăm, tata stătea în genunchi lângă pat plângând. O lumânare ardea lângă capul mamei. Mi-am dat seama că îi venise sfârșitul. Un bocet general începu...Tata şi ele plângeau lângă pat, iar eu pe un scaun, uitându-mă la ei.

După un timp, când ne mai liniștirăm, tata povestește cum s-a întâmplat:

-Imediat după ce a plecat Bebi, s-a trezit din nou. Întrebă de Bebi... „Unde e Bebi?” Îi spun că e afară. Apoi a rotit ochii prin toată camera, parcă căutând ceva, după care și-a luat rămas bun... Apoi am aprins lumânarea...

După ce povesti, tata iar începu să plângă. Molipsindu-ne iar pe noi..

Îmi părea rău că nu am fost acolo de față, să prind ultimele ei clipe. Și nici nu mă văzuse. Cu toată durerea pe care o strânsesem ani de zile în suflet, nu m-am mai putut abține și mi-am dat drumul în hohote de plâns. Nu știu, dar acum când nu mai era, parcă începusem să o iubesc mai mult ca niciodată. Știam că nu aveam s-o mai văd. Știam că ne părăsise și ne lăsase singuri.

 

 

 

Tata îmi scrie pe o hârtie un text și mă trimite la poștă să trimit o telegramă. Trebuia să o anunț și pe sora lor de la București – Lița. „Veniți urgent! Stop! Mimi moartă Stop!”. În drum mă abat și la rudele tatei, și nașa lor de cununie, tanti Niculina. Ea afost bucătăreasă. Când apare, aduse o tigaie mare pentru pilaf și alte olițe pentru mâncare. Bunica veni a doua zi.

Când a văzut-o și ea ....nu mai am putere să mai scriu.... Reînvierea acestor scenemă tulbură și acu foarte tare...

Tot a doua zi a venit și mătușa de la București, împreună cu bărbatul ei, unchiul Fănică.

 O luaseră și pe tanti Lucreția, mama verilor mei. Nu părea prea afectată. A făcut mai mult teatru.

A ținut-o pe mama în săliță trei zile în sicriu, pe două mese alăturate.

Tata, cât era lumea la noi, mi-a spus să am grijă de casă, că se obișnuiește „a se completa”, cu astfel de ocazii. Așa că tata a dus tot ce avea mai de valoare în camera lui, a încuiat-o, și mi-a înmânat cheia. Spunând să am grijă și să nu dau cheia la nimeni.

Ceea ce am și făcut. Pândeam și vedeam că rudele lui deja își făceau drum la camera lui. Una chiar m-a întrebat:

-Dar de ce e încuiată ușa?

-Așa mi-a zis tata…

În a treia zi am dus-o la biserică. Eu în tot timpul slujbei din biserică, suspinam și plângeam continuu, acompaniind slujba popii. Nana și nașa, încercau să mă liniștească. Slujba de rămas bun, a ținut-o în biserica Trei Ierarh. După aia, am condus-o pe ultimul drum pe str.Coșbuc, spre cimitir. Pe tot traseul s-au respectat „tradițiile”: „podul”, „aruncatul banilor, chiar dacă erau mai mulți de 15 bani și 25 bani și mai rar, de câte 1 leu sau 3 lei.

La groapă ne-am luat rămas bun pentru totdeauna...și eu. Eu începu-i să plâng iar. Tata, le zice nanei și Niculinei, să aibă grijă de mine. M-au tras afară de lângă groapă. Auzem cum cadea pe sicriu pământul de pe lopețile groparilor. In final, in locul gropii apăru o mică movilă. După care am venit toți acasă, la nelipsita pomană, numai între noi. Cât a fost mama pe masă, nimeni din curte nu a venit să o privegheze. Numai madam Berdan şi cu Radu, noul chiriaș al Lubiței, aveau sa vină în ziua îngropării. Un lucru nu i s-a îndeplinit mamei. Tata nu ia pus muzică! Că zicea el, că nu are bani. De abia ia ajuns banii pentru înmormântare și cele de cuviință.

Acum, când trăiam aceste momente, îmi dădeam seama cât aveam să-i simt lipsa.

Și așa s-a stins mama la nici 52 de ani împliniți. Pe 20 iunie i-ar fi împlinit. Dar nu a mai apucat…

 

 

 

 

La masă, ca să-l mai înveselească pe tata, Niculina și Sava, precum și soția lui - Luci, veri de-a tatei, au spus glume pipărate cu tot felul de texte mai puțin ortodoxe, numai să-l facă pe tata să mai râdă. Dar după cateva pahare i-a apărut și tatei veselia pe față. Atunci am observat un fapt. Nașa, Niculina, imi spune ca mama e prezentă cu noi la masă, că se bucură și ea, că și ea bea și mănâncă cu noi.

-Fugi de aici, protestam eu, neîncrezător.

-Ba da! insistă ea. Uite de probă fă următoarea experiență:

-Pune într-un păhărel niste rachiu, plin ochi, și ai să vezi că a doua zi paharul e mai gol.

 

Am făcut experiența și într-adevăr, continutul a scăzut cu 5mm. Probabil că se evaporase...

Dar alt fapt mai bizar. În noaptea ce a urmat după îngroparea mamei, am visat că mama era în sicriu, că inviase, şi ne striga, că nu avea aer sufocându-se. M-am trezit speriat. I-am povesti tatei, ce am visat.

-Ei, visuri de noapte.

Nu a vrut să mă creadă, sau poate nu-i surâdea nici lui ideea, ca să verifice. Oricum ar fi fost, era târziu pentru mama, chiar dacă ar mai fi trăit...

Poate coincidență sau nu, peste ani, când avea să moară și tata, cel care s-a îngrijit de dezgroparea mamei, mi-a povestit că mama avea capul într-o parte căzut, iar brațele erau pe lângă corp.

Deci ...? O fi fost moarte clinică? Doar a stat pe masă trei zile? Ce e drept nu a avut parte de autopsie. Dacă ar fi deschis-o, poate numai visam acel vis, sau poate cine știe?...

Au urmat inevitabil și pomenile „obligatorii”, propuse de rudele lui. Pomâna de 3, 6, 9, 12, 20 și 40 de zile. Dar tata cum nu avea bani, le-a mai „sărit” pe unele comasându-le, zicând că merge și așa. Așa ca pe cele de 3-6și 9 le-a facut una, iar pe cele de 20 și 40 alta. Nici popii nu i-a prea convenit când a auzit. Bineînțeles că nici rudele nu au acceptat această variantă, dar până la urmă de nevoie… au fost de acord.

-Fănică, tradiția cere…

Dar tata le-a rupt gura imediat:

-Voi când o să muriți să vă faceți pomeni în fiecare zi, dacă vă permiteți. Să vă puneți dric de aur, zece popi, și fanfară… Eu nu am de unde!?!...

Până la urmă au sărit și rudele mamei, zicând ca tata.

Din când în când mai prindeam discuții private, șoșoteli pe la colțuri ca de genul: „Uite dragă, se cunoaște că nu a iubit-o! Nici măcar muzică nu i-a pus”… Sau :

 

 

 

-Cu ce haine a îmbrăcat-o! Ceva mai bun nu a găsit?”

Dar la pomeni nu a fost unul, ca să nu semneze condica. Atunci toți se înghesuiau, care mai de care să ia mai mult. Probabil că în viziunea lor, rudele îl credea pe tata mare chiabur. Singurele, Niculina şi Luci, i-au atras atenția tatei la adresa mea, ca tata să aibă grijă de mine.

-Fănică! Să fii tare! Ai grijă de Bebi.

Și atunci tata începu iar să plângă...

 

 

În clasa a IX-a

 

 

După moartea mamei, am rămas în continuare cu tata în casa lui Berdan. Tatei i se mărise pensia. Avea acu 975 lei. S-a bucurat tata și nu prea. Zicea că dacă i-o mărea mai mult și trecea de 1000, pierdea bracurile. Aveam să observ că și tata începuse să se schimbe mult. Era mai îngăduitor cu mine. Dar nu mă lăsa nici să sar pârleazul.

Tata a încercat ca să nu-i simt prea tare lipsa mamei. Nu ne-a ajutat nimeni. Nimeni nu a venit să ne întrebe măcar, dacă avem ce ne trebuie, dacă avem mâncare, dacă ne descurcăm? Nici rudele tatei, dar nici ale mamei. Cu spălatul, o rezolvase tata. Asta după ce a încercat să o convingă pe nana, ca să ne ajute și ea cu spălatul. Doar avea mașină de spălat.

-Nu pot Fănică! De abia mă descurc eu...

Dar tata nu a mai insistat. Când a vorbit tata cu Radu, chiriașu Lubiței, ia dat ideea ca să ducem rufele la spălătoria - Nufărul. Pe atunci era și el singur. Nu se insurase încă. Așa că o rezolvasem. Duceam rufele la curățătorie, la „Nufărul”. Și nu era prea scump. Radu, mai târziu, s-a însurat și el cu o fată de la țară. Mai multă grijă aveau ei de noi decât alte rude. Ca să-i mai treacă tatei supărarea, să-l facă să mai uite, venea seara pe la noi, jucând câte o „tablă” cu tata. Acu după moartea mamei, nana devenise mai distantă cu tata. Nu mai era ea de altădată. Asta când era trează. Dar acu nici tata nu mai bea. Se schimbase.

Făceam mâncare împreună. La început el făcea și eu mă uitam la el cum se face. Cum și mama lui a fost bucătăreasă pe vapor, a mai furat și el cate puțin. Mereu îmi spunea:

-Uită-te cum fac eu și învață, că ai să rămâi într-o zi singur. După care se pornea iar pe plâns, ceea ce făcea să mă molipsească și pe mine. Și tata avea presimțiri sumbre! Simțeam că se petrece ceva ciudat și cu el. Rudele lui, îi tot ridica moralul, băgându-mă pe mine la mijloc.

-Fănică fii tare, că trebuie să ai grijă de Bebi!

Asta în rarele vizite și acelea scurte. De multe ori tata le răspundea:

-Ce ați venit și voi la mine, ca să vedeți dacă mai trăiesc, zicea tata, începând să plângă.

Bineînțeles că rudele ripostau.

-De ce vorbești așa Fănică!

Cum aveam numai două săptămâni până la terminarea scolii, că numai la școală nu îmi mai era gândul, au trecut și ele lăsând neschimbată situația mea școlară. Așa că a trebuit să-mi petrec și vacanța și toată vara cu picioarele în apă.

 

După moartea mamei, tata într-o zi mă cheamă să mergem la tibunal. Nu știam de ce? Acolo află tata că îmi trebuie un tutore. Mă trimite tata la nana sau tanti Lili, ca să semneze că este de acord ca să-mi fie tutore. Ele nici nu au vrut să audă. Chiar îmi zic:

-Tu ai nevoie de un bărbat nu de o femeie.

M-am întors acasă și i-am zis tatei de refuzul lor. Tata s-a supărat.

A doua zi mergem la un fost coleg de servici, domnul care scria frumos- nea Preda, ce îmi scrisese „Angajamentul de pionier”dar ți orarele în fiecare an. Ce face tata, că îl convinge. Nici până azi nu am aflat pentru ce era acel document. Nici tata nu mi-a zis.

 

                                                      ***

 

Cu toate astea tata mă mai răpea la câte o partidă de pescuit. Mai luam și o carte ca să mai citesc. Învelisem cartea de Engleza, cu o copertă de povești cu pirați și citeam acolo la malul lacului. Mă gândeam dacă vine cineva și mă vede ce citesc, ce o să spună? Așa că mizam ca nu prea știa lumea pe atunci prea multă engleză.

Din când în când îmi mai aruncam privirea și la plută. Că la urmă mi-am făcut și un sistem de avertizare. Ca să nu mă mai uit așa de des la plută. Am legat naylonul de la băț, de o creangă înfiptă în nisip lângă mal. La capătul crenguței legasem un clopoțel miniatură. Așa că atunci când vreun pește mai chior sau mai flămând venea la masă, acesta să mă avertizeze.

Numai că peștii nu prea se înghesuiau la mine. Cred ca nu le plăcea de mine sau de clopoțel. Așa că atunci când a venit toamna am trecut cu brio de cele două piedici.

Noi singuri ne-am gospodărit împreună. Noi singuri ne-am trăit veselia și amarul. Și nu a venit nimeni din rude să ne întrebe, cum vă descurcați? Nu!

Rareori mai venea nana, să vadă cum ne descurcăm, dar nici ea nu se implica prea mult. Ea era acum cu sfaturile. Tot erau bune și ălea! Așa am învățat să fac mâncare și multe altele. Cu ce știa el, cu ce am mai învățat eu din carte și de la mama, ne-am descurcat.

Cred că de aceea mă punea mama să o ajut la efectuarea mâncării. Mă punea să curăț zarzavat să spăl vasele, oalele și cratițele, sau să dau prin mașină carnea.

Tata își mai lăsase darul băutului, dar în schimb fuma mult. Câte trei patru pachete pe zi. Mai fuma și toată noaptea. La câte boli avea și el, numai fumat îi mai trebuia. Avea și handicapul lui. Era și bolnav de ulcer. Și nici cu inima nu stătea prea bine. Îl cred! Ca să nu ne mai chinuim cu lampa cu gaz, nana ne-a dat o idee.

 

 

Ea luase prin intermediul „pensionarilor” butelie. Costa 325 de lei pe atunci. Cum nana își luase și aragaz cu trei ochiuri cu cuptor, gătea la el. La început i-a fost și ei frică. Când aprindea aragazul fugea repede panăn gard. Dar s-a obișnuit cu timpul.

Se duce și tata la CARP- pensionari, și cumpără și el o butelie de aragaz. Mai cumpără și un reșou de aragaz cu trei ochiuri. Pe ăsta, dădu-se 425 lei. Ce mai, ne făcusem gospodari. Că și spunea nana:

E foarte bine. Și așa vouă nu vă trebuie și cuptor. E suficient pentru voi doi. Între timp s-a obișnuit și tata. Începuse și lui să-i placă noua achiziție. Era și curatși scăpasem de afumătura de lampă. Așa că ne-am amenajat o mini bucătărie spre capătul sălii. Iar în față am pus o draperie, ca să nu se vadă de la intrare, când ar fi venit cineva la noi.

Ca să nu pierd „trenul” cum se spune, și la sfatul nanei și a mătușii, m-am înscris în clasa a IX-a, la școala generală nr. 28. Pe atunci se făceau și 10 clase, dar numai cinevoia. Nu erau obligatorii.

Văzând tata, că nu reușesc să mă angajez nicăieri, ceea ce i-ar fi plăcut, acesta face într-o zi consiliu cu toți din curte și cu nana, precum şi mătușa Lilil, privind situația viitorului meu. Ce să facă cu mine? Bineînțeles că toți au optat pentru continuarea studiilor. Și cum ceea mai apropiată școală de mine, era cea din Mazepa, m-am înscris acolo.

Acolo aveam să întâlnesc pe al doilea prieten al meu, pe Eugen. De la Țuțu, nu am avut decât necazuri. Și el s-a înscris la aceeși școală și culmea a nimerit tot în clasă cu mine. Dar aici nu mai era deloc serios. Nu îi mai ardea de învățat. Dacă a trecut cu bine de clasa a VIII-a e, că și-a pus obrazul și banii mă-sa. Iar acu?... Încerca să mă co-rupă și pe mine, făcându-mă să lipsesc de la ore.

Dacă am văzut că avea și note proaste și multe absențe, am dat „divorț” de el definitiv. A mai stat până la sfârșitul trimestrului doi. După care a plecat singur.

A încercat să se angajeze la vreo întreprindere. Și pe mine mă bătuse acest gând, dar nu au vrut să mă primească nicăieri. Că nu aveam 18 ani.

Abia făcusem 15. Mă gândeam că ar fi prins bine niște fonduri în plus. Țuțu a avut mai mult noroc. S-a angajat la poștă împreună cu Petrea și alți vechi colegi.

Când am intrat în clasă, în prima zi de școală, m-am așezat în bancă cu un băiat. Era înalt, chiar foarte înalt și purta ochelari. Acesta era Eugen. La început nu mi s-a părut a fi prea vorbăreț, dar nici eu nu îndrăzneam să încep o conversație. După câteva zile ne-am împrietenit și chiar mă făcea să râd de glumele și desenele lui hazlii. Îi plăcea să deseneze, diferite episoade de la o poveste de a mea văzută într-o revistă. Pe atunci era revista „cutezătorii”. Și era acolo o bandă desenată de-a lui Radu Marian.

 

 

 Era o poveste fantastică cu niște roboți. Unul era Liță. El era cel mai poznaș. Îl punea, stăpânu-su -Tiristor, să-i rezolve problemele de școală.

„Hai concentrează-te Liță, și rezolvă-mi problema! Ce vrei să-ți cadă rezultatul din cer?” Și atunci căzu o rachetă cosmică....izbindu-se de pământ...”.

Iar acu, Eugen desena episoade după cele povestite de mine. El nu cunoștea povestea.

Câteodată amintindu-mi de boacănele lui din pauză, mă apuca veselia în timpul orelor, atrăgându-mi reproșuri de la dirigintă – profesoara de romană - Botezatu. Eugen avea o miopie severă de mic copil. Era și el o fire retrasă, poate chiar prostească de retrasă şi neînțeleasă, fiind ținta bășcăliilor copiilor din clasele primare, de aici și de mai târziu. Nu era prea comunicativ cu ei. Mă mir, cu mine a fost altfel. În persoana mea, a găsit acea desprindere de el însuși. A găsit jumătatea. Și azi așa mâine așa, ne împărtășeam ideile și suferințele.

Așa a aflat și de situația mea, fiind fără mamă. Când ieșeam de la ore în drumul meu spre casă, mai ne abăteam la câte o bragă. Era un chioșc de dulciuri pe Brăilei, în zona „Gradea”. Când nu era bragă luam câte un țap de lapte bătut. Făceam cinste pe rând. El o zi, eu o zi. Câteodată mai îmi sărea și mie rândul, că nu mai aveam bani. Și atunci punea el. După care ne îndreptam către casă. Cum drumul lui era același cu almeu, mergeam un timp împreună. La o intersecție aproape de casa lui mai stăteam două ore de vorbă. Făceam și noi, ca cele două pușcăriașe care au mai stat 10 ore în fața pușcăriei ne terminând de vorbit.

Bancul ăsta ni l-a zis zis prima dată și diriginta nostră, când ne-a văzut că începu-se ora și noi nu mai terminam de comentat. Doamna s-a oprit și a făcut o paranteză, povestindu-ne aceasta întâmplare.

- Așa și voi acu, tot mai aveți de vorbit. Nu v-a ajuns toată recreația?

Câteodată se supăra și se mai uita urât la noi. Noi atunci înghețam, după care fiecare își vedea de treaba lui. În rest era de treabă diriginta. Nu am avut necazuri cu ea nici unul.

Într-o zi merg cu el până în poartă la el. Stătea pe Columb. Eu de acolo trebuia să urc la deal tot Caragiale, pană intram în Cazărmii. Acolo eram ca și ajuns acasă. În două minute eram în casă. Tata mă aștepta cu mâncarea. Nu manca până nu veneam eu. Câteodată am observat că făcea asta ca să–mi facă mie pe plac, că nu prea se atin-gea de mâncare. Într-una din zile, mă vede mama lui Eugen, stând de vorbă la poarta cu el. Și atunci mă invită în casă. Mama lui Eugen îi zice:

-Așa îți ți tu prietenii la poartă? De ce nu-i înviți în casă?

-Ei, i-am zis, dar nu a vrut, spune Eugen.

Nici eu nu am zis nimic.

 

Probabil că Eugen îi puse la curent pe părinții lui, în legatură cu situația mea. Au încercat să mă atragă de partea lor, spunând că pot fi ca și copilul lor.

Tot nu are Genu un frate, tu ai fi cel mai potrivit. Așa îl dezmierda ai lui pe Eugen. Eu cu gândul la tata, am refuzat, spunând că tata e bolnav și sunt singur, că nici el nu ar fi acceptat. Ceea ce s-a și întâmplat. Tata nu vedea cu ochi prea buni această nouă prietenie a mea. Dar nici nu a fost de la început împotrivă. Nu prea îi plăcea că întârziam.

Tatăl lui Eugen era șef la P.S.I. la C.S.G. pe vremea aia. Era un tip sever. Eu nu aveam să-i cunosc, decât mai târziu, adevărata lui față. Era neîndurător cu colectivul de la PSI. Când am intrat pentru prima data la el în casă, tatăl lui Eugen, nu era acasă. După ce a venit m-a văzut și s-a atașat și el de mine.

A încercat să mă ajute în multe treburi. Spunea că atunci când vin de la școală să vin și la ei la masă. Asta în schimb iar nu-i plăcea tatei, că nu mai mâncam cu el, fiind sătul. Vedea și el acum că mă prefăceam.

I-am spus că nu îmi este foame, pentru că am mâncat la Eugen. Că ei au insistat. Ei, cred că simțise și tata ceva că nu mă mai lăsa să vin la Eugen. Spunea că mă înde-părtez de el. Că el se chinuia să-mi facă mâncare, ca să nu simt lipsa mamei, iar eu mâncam prin sat...

Că numai pe mine mă are, iar eu vreau să-l las singur. Și începea iar să plângă, stricându-mi și mie ziua. Asta i-am spus și mamei lui Eugen - Rodica, Iar dânsa a spus că atunci nu se mai bagă.

Noi am fi dorit să fi ca și copilul nostru, dar dacă ai rude, noi nu ne mai băgăm...

Tu poți să vii la noi în continuare oricând, ești bine primit, dar trebuie să ai grijă și detatăl tău. Mai ales, cum spui ca e și bolnav...

Și uite așa mai târâs, mai grăbiș, treceau zilele. Aici la școală nu prea am avut aventuri. De cât câteva cazuri nesemnificative. Mirarea mea a fost mare atunci când a început școala. M-am trezit cu două fete care fusese cu mine, încă din clasa întâi, de la școala nr.7. Țuțuianu și Murgoci. Numai ele mă cunoșteau, restul colegilor erau noi pentru mine.

Erau și acolo câteva exemplare de fete, frumoase. Surorile Felea, Violeta, Hamza, Rodica șefa clasei, și o zăpăcită care o apuca... Crintea. Începea să țipe dacă venea vreun băiat spre ea. În schimb avea pe unu care se înțelegea foarte bine cu el.

Mai aveam și băieți ca: Anghel, Nedelea, Eugen, Ghinea, Corbin etc. Mă împrietenisem și cu Corbin. Aveam să merg și la el acasă să-l ajut să-și facă un aparat de radio simplu.

Într-o zi mai mult în glumă se apucase Anghel, să se joace cu mine. El fiind la un club de judo, încercă să-și etaleze talentele pe mine.

 

Au sărit în ajutorul meu cele două fete, Murgoci şi Țuțuianu, care cunoșteau situația mea și l-au potolit. I-au povestit și lui despre fractura mea de tibie de anul trecut. Nu vroiau nici ele să-mi mai rup iar ceva.

La atelier aveam un maistru instructor, care ne punea să facem broaște pentru sertar de birou. Nu prea au ieșit cum voia el. Schimbasem verturile și firește și cheia. Că mi-a și zis:

-Măi, tu vrei să prostești miliția! Dar mi-a pus un 9, până la urmă.

În altă zi doi băieți din clasa a X-a – că la atelier eram comuni- au dat foc la niștehârtii în atelier. A ieșit bai mare. S-a lăsat cu interogatorii. Maistru știa că eu sunt băiat de treabă și voia acum să-i înfund pe cei doi. Mie în general nu mi-a plăcut minciuna și violența. Nu puteam să mint pentru altul. Așa că am făcut ce am crezut de cuviință.

Tot maistru, într-o zi de toamnă ne pusese să sădim pomi, în curtea școlii. Toam-na! Chiar câțiva au spus că toamna nu se răsădesc pomi, fapt constatat și de la tata, care a râs de inițiativa profesorului. Nu știu dacă acei pomi au mai apucat primăvara, important e, că nouă ne ieșise „acțiunea de uteciști”. Da, că uitai să spun, că ne scosese din pionierat și ne avansase uteciști. La astea se mai adăuga și „munca voluntară” în curtea școlii.

 Făceam „lună” curtea școlii. A trecut repede, poate chiar foarte repede anul școlar. Aveam de gând să continui și clasa a X-a. Îmi părea nespus de rău că mă despart de colegi și mai ales de colege. Și mai ales de una... anume...nu spun cine... că e beker...

Într-o zi când ne pregăteam să plecăm acasă Felea mică - Georgeta, se postă la ușă și ridicând piciorul destul de sus pe toc, ne blocă ieșirea în hol. Dădea drumul numai la cine voia ea. Când mă apropii și eu cu Eugen de ușă, Felea spune:

-Ție nu-ți dau drumul, dar lui Grigoriu da, că e băiat frumos...

-Da? face Eugen zâmbind, Interesant!

Până la urmă, i-a dat și lui voie.

 

                                                    ***

 

După moartea mamei, atât madam Berdan cât şi Lina, fata ei - Lubița, şi chiar Lorica nepoata ei, au devenit mai comunicative cu noi și mai ales cu mine. Mai târziu aveam să comunic și cu un alt băiat al ei, colonelul de pompieri - Genica, dar și cu Bahrim, ginerele madamei Berdan.

Acum seara stăteam ori eu, ori și cu tata, la povești cu madam Berdan. Îi plăcea să depene și ea amintiri de când era și ea domnișoară. Că frecventa balurile și câte și mai câte.

 

 

 

 

 

Când m-am înscris la școala 28, madam Berdan îi spune tatei:

-Știi tu de ce Bebi al tău s-a dus la școla asta?

-De ce? întreabă tata.

-Păi acolo sunt fetele cu chiloți negri și scurți, la ora de sport.

-Ei asta-i! zic eu rușinat. Eu numai asta nu am observat?

-Hai lasă nu-ți fie rușine obrazului, zice râzând madam Berdan. Tata zâmbea și el larg.

Lasă că știu eu! zice ea în continuare. Ce nu am avut și eu un băiat care a învățat acolo.

Odată m-am dus la el la școală fără să știe el. Când văd mai multe fete care făceau ora de sport. Și atunci am văzut ce costumație aveau ele.

Da aici madam Berdan avea perfectă dreptate. Așa era la ora de sport fetele purtau chiloți din satin negru, cu elastic pe picior. Dar și noi băieții șorturi tot din satin negru, ca fotbaliștii. Așa în opinia mea, erau mai atrăgătoare. Dar nici ele nu se sfiau să arate asta, lăsîndu-se expres studiate.

Mie îmi plăceau mai mult de Huzum, Felea mică și Violeta. Dar de Violeta, avea deja un prieten, pe Nedelea.

Într-o după amiază, eu și Eugen, ne pregăteam să plecăm acasă. Eugen avusese o altercație prostească cu un alt coleg. Cum nici lui nu-i tăcea gura, aceștia s-au luat de el. Au sărit la el la bătaie, trântindu-l jos, căzându-i și ochelarii. El fără ochelari era ca mort. Nu mai vedea nimic. Avea miopie mare -9. Eu nu am putut să mă bag, că nu mă lăsau ceilalți. Am ieșit afară din curtea școlii. Am, așteptat să apară, dar văzând că nu mai vine, am plecat. Când a doua zi am trecut pe la Eugen acasă, m-a luat ta-su:

Păi bine măi Marine, măi! Așa prieten ești tu cu Genu? că îl lași să mănânce bătaie, mâncate-ar tata de băiat frumos!

Am spus că nu am putut să intervin, de răul celorlalți. Oricum aceasta nu-mi făcea mare plăcere. Și nu cred că aș fi avut curaj ca să intervin pentru al ajuta cu ceva. Mie în general nu mi-a plăcut violența. Și am căutat cât posibil să fug de ea. De multe ori am lăsat de la mine.

Madam Berdan, într-adevăr mai avea un băiat - pe Țuca. Într-o zi povestea ea că: „înainte atât băieții cât și fetele nu purtau chiloți ca acum. Ci aveau numai câte o cămășuță de noapte lungă. Într-o zi Țuca al meu se juca în curte. Aveam în curte mai multe rațe. Și cum se juca el acolo înconjurat de rațe, la un moment dat i se ridica cămășuța mai mult. Iar o rață văzându-i jucărica, se repede la ea mușcându-l de ea. Ce a pățit bietul Țuca al meu, dar ce am pățit eu? Fugi degrabă pe la spital cu el. De abia l-am putut salva. Dar de atunci Țuca al meu a rămas fără moștenitori.

Se schimbase tare madam Berdan acu după moartea mamei. Era mai comunicativă. Mai vorbăreață. Poate și pentru faptul că mama nu mai era… ? Acu se înțelegea bine și cu tata și cu mine. Abia acum aveam să-mi dau seama care fusese de fapt cauza: - mama!

 

Și tot așa în fiecare seară tot mai avea de povestit de copii ei, sau de ea, din anii tinereții.

Pentru că avea diabet făcea dese crize și se ruga de mine să mă duc la moașa Chebac, s-o chem ca să-i ia sânge.

 Odată a bătut în perete la noi, la două noaptea și iar am alergat pentru ea. Nu știu ce o mai fi pățit după moartea tatei și plecarea mea. Presupun că tot din urma unei crize de tensiune a murit.

Cum ea rămăsese singură...

De multe ori după moartea mamei, mai mergeam și pe la tanti Sica. Mai mult să o mai văd și pe Marieta.

Când ajung la tanti Sica, mă laud și eu.

-Uite tanti Sica ce am făcut eu?

-Ce ai făcut ? mă întreabă ea curioasă.

-E un dispozitiv de verificat continuități și filamentele tuburilor electronice, zic eu mândru.

-Păi am și eu niște lămpi de la Tv, pe care mi le-a schimbat unu...Ți le aduc ?

-Da, zic eu cu convingere, mai mult ca să mă dau mare.

Văd că apare cu șase lămpi. Mă uit la ele și văd că trei erau la fel, două de alt tip și mai mici, iar alta mare, – PL500, viitoarea mea adorație de mai târziu.

I-au câte o lampă și le alimentez prin firul meu, unde știam eu că e filamentul. La unele era la piciorușul 4-5 la altele era la 3-4, în funcție de modelul ei. La toate lămpile becul meu se aprinse.

-Tanti Sica! strig eu sigur pe mine, toate lămpile sunt bune!

- Cum sunt bune? Lua-lar dracu de șarlatan și am dat atâția bani pe ele. Lasă că dau eu cu crucea peste el! Auzi la el escrocul...

- Da ce a zis despre ele? întreb eu, simțind că începe să-mi fugă pământul de sub picioare. Ei, zic eu într-o doară, bătând în retragere, poate mai avea și alte funcții, pe care eu cu acest aparat nu le pot pune în evidență, zic eu declarat învins. Probabil că nu le-a schimbat degeaba...

-Păi da a zis că nu sunt bune...

-Poate are dreptate, zic eu mai puțin convins.

Nu știam pe atunci încă multe lucruri despre funcțiile lămpilor și asta că nea Popa nu mi le împărtășise pe toate, sau poate considera el, că nu venise vremea... Cine știe?

Aveam să aflu mai mult din cărți, despre rolul lor. Numai că atunci când începusem să le învăț și eu, au început să dispară una câte una. Locul lor fiind luat de tranzistoare, alte minuni ale tehnicii moderne din acea vreme. Și nici acestea nu aveau să dureze prea mult.

 

 

 

 

Au apărut noua serie a circuitelor integrate. Și așa aveam să le cunosc încet, încet pe toate. Deja și nea Popa începuse să se axeze pe reparatul „tranzistoarelor”, cum erau numite pe atunci radiourile cu tranzistoare. Erau în vogă pe atunci! Erau robuste, ușoare și mergeau și la baterii, făcându-le portabile. Le puteai lua oriunde cu tine. La pădure, la pește, la iarbă verde...

Dacă ar fi să fac o comparație din vremea de atunci și cea actuală, mă sperii văzând cât de mult a evolut știința.

 De la străbunicul tub electronic, acea lampă de sticlă, la tranzistor, apoi la integrat, iar acu la procesor, și mini procesor, și asta nu era tot...

Și câte or mai apare peste zeci și sute de ani de acu înainte...Acu cel mai nou, ar fi radiourile cu stick cu memorie, ce înlocuiește partea mecanică a unui casetofon. Ai scăpat de o mulțime de neajunsuri: bandă încurcată, curea ruptă, slăbită sau sărită, murdărirea capului, defectul motorașului, etc...

Așa acu pui stickul de 2, 4, 8, 16 sau 32, 64, 128G, cât te lasă inima și banii, și de dimineață până noaptea îți tot cântă neîncetat. Ba mai mult poți stoca și multe filme, videoclipuri...precum și alte date. Acele DVD tot cu stick. Ca să nu mai zic de înlocuirea hardurilor de la calculatoare cu piese în mișcare, cu altele statice - cu SSD-uri. Ce e drept au încă capacitate încă mică și pe deasupra sunt încă scumpe. Dar nu-i bai! Și cu mulți ani în urmă aveam hard la calculator de 200M și mi se părea mare pe vremea aia.. Iar acu de1, 2,..4, 5, ..tera....Oare până unde o să mai ajungă?

Dar asta nu îi era deloc pe plac tatei, care pe lângă că nu avea bani, se mai văita de la un timp și de sănătate. Băutura de tânăr, începuse să-și arate colții. Avea dureri de stomac.

Când și-a luat inima în dinți și s-a dus la doctor, era deja prea târziu - avea deja ulcer în fază gravă... Nu știu în ce fază era. Dar mi-a dat de înțeles un doctor care la vizitat acasă, că treaba nu era prea bună pentru el. Dar a îndurat încă trei ani. Dar nu a avut bucuria de a mă vedea terminat.

Asta nu m-a împiedicat ca să-mi continuu cercetările mele și în alte domenii, nu numai radio. Am debutat chiar și cu construirea unei stații de amplificare, și a unui emițător – receptor de mică putere, în banda de 2m, care a mers, chiar dacă nu avea stabilitate bună de frecvență. Se „pierdea” mereu.

Dar ce conta! Ideea era baza. L-am folosit pentru a regla antena cu un alt băiat al unui vecin- Marcel. Eu eram pe casă, în timp ce el striga de la geam: „las-o așa Mari-nică, se vede minunat „!

Fac și eu ca în caricatura aia veche din revista „Urzica” din acele vremuri.

Un om se urcase pe bloc, ca să dirijeze antena. La un moment dat el rămâne spânzurat de ea, deasupra blocului în gol. Săracul dădea din mâini și din picioare, în timp ce nevasta striga de la geam, de pe undeva de la etajul 4: „Ține-o așa Costică, se vede minunat”!

 

 

 

Intrarea la liceul CFR

 

 

 

După ce am terminat și clasa a IX-a, tata iar a făcut ședință cu toată curtea, în privința viitorului meu. Mă trimise pe mine după țigări chipurile, în timp ce el cerea părerile celor din curte. Și cum afară se strânsese toți chiriașii și proprietarii. Dezbaterile erau furtunoase.

Eu când ajung aproape de poartă, dezbaterile erau în toi. Mă dau lângă gard, în așa fel ca să nu fiu văzut de cei din curte și ascult. Unii spuneau să continuu școala, adică să o fac și pe a X-a, că poate mi-ar prinde bine, alții că ar fi mai bine pentru tata dacă m-aș angaja undeva... Până la urmă îmi calc pe inimă și intru pe poartă.

La vederea mea toate discuțiile se stinse, de parcă nici nu fuseseră. Madam Berdan stătea mai departe bosumflată cu capul într-o parte pe banca ei, ceilalți își făcură drum prin casă, numai tata stătea impasibil pe scăunelul lui mic pe balcon, citind ziarul. Sau așa părea că o face. Și cum rezultatul discuțiilor nu îl prea mulțumise pe tata, a mers cu mine a doua zi la nana, implicit și la mătușa și bunica.

Oricum ele au fost pentru continuarea studiilor, mai ales nana. Asta l-a făcut și pe tata să accepte de voie sau de nevoie. Nu prea îi convenea tatei ca să mă mai țină încă 5 ani la liceu. Pe de o parte că veniturile lui erau insuficiente pentru noi.

Pe când eram încă la școala 28, luase ființă Liceul Radio-TV. Fusese nr-6. Bucuria mea. Îmi zicea că la acest liceu aveam să completez și mai mult cunoștințele.

Dar rudele mele cât și tata m-au dezamăgit. Ei spuneau că e greu pentru mine ca să intru acolo. Că acolo intră numai copii buni.

Următorul an, pe când eu terminam clasa a IX-a, liceul s-a transformat în liceu CFR, bucuria nanei. Soțul ei cum fusese impiegat de mișcare la CFR, mă și vedea în viziunea ei, deja CFR-ist. Așa că și eu și Eugen, la sfatul mamei lui, ne-am înscris la acest liceu.

Numai că eu trebuia să mă mai și pregătesc și la fizică și la matematică. Dacă la fizica stăteam mai bine, în schimb cu matematica...cam o scârțiam. Totuși geometria mi-a plăcut, mai ales cea în spațiu, așa că rămăsese algebra și trigonometria s-o mai studiez.

În curte la madam Berdan, unde stăteam noi, mai veniseră și alți chiriași.

 

 

 

 

 Aceștia stăteau în casa Lubiței, fața lui madam Berdan. Unu din ei fiind și nea Radu, care era maistru electrician. Aceasta se însurase intre timp cu o fata de la țară - Georgeta. Ea era din Cavadinești. Georgeta avea un frate care intrase la facultate și era în anul II.

Ce s-a gândit tata? Noi eram în relații bune cu ei. Hai să mă pregătească fratele ei la matematică.

Zis și făcut. Am băgat la matematică atunci în mine cât nu băgasem în patru ani. Asta m-a ajutat foarte mult. El îmi dădea exerciții să le rezolv, pe care apoi mi le controla. Îmi dădea sfaturi unde greșeam. Și a venit și ziua examenului. Mă duc împreună cu Eugen.

Nana mea se puse să facă rugăciuni și mătănii. Dar și cu ajutorul unei sticle pe care o analizase între timp. Chiar mi-a spus că se rugase la Dumnezeu pentru mine. Nu știu cât efect a avut rugile ei, dar mie mi s-a părut ușor examenul. După proba scrisă, a urmat proba orală. La fizică am luat 9,5. Culmea că cel din comisie era să fie viitorul profesor de fizică a nostru de mai târziu - Brătianu. Țin minte, că era o proble-mă, în care mi se cerea să aflu cantitatea de căldură degajată, de un volum de lemne, ce ardeau într-o sobă. Soba era într-o cameră cu dimensiunile x, y, z și află răspunsul. Am fluierat-o.

La matematica a fost bine până la un moment dat. Eu voiam să rezolv altfel problema, prin alt mod. Prin trigonometrie. Dar dânsul m-a întrebat:

-Cu cine ai făcut matematica la generală?

-Cu tovarășa profesoară Simionov! Când a auzit de Simionov, zice:

-Păi și tovarășa Simionov nu te-a învățat despre relațiile dintre rază, latură și apotemă a unei figuri inscrise în cerc? Scrie formula!

Era vorba de un triunghi înscris într-un cerc având apotema. Trebuia să aflu raza și latura. Am continuat și mi-a zis la urma:

-Îți dădeam 10, dar așa îți dau 8,5.

-Și mi-a ieșit media generală 7.

Și așa mă făcui licean. Bineînțeles că la aflarea rezultatului, toți în frunte cu bunica m-au felicitat. Nana mea și tata erau foarte mândri că reușisem să intru. Nu mai puteau de bucurie. Tata avea numai 8 clase. Și pe acelea în două reprise. Nana, s-a bucurat că i se împlinea visul. Mă şi vedea impiegat. Ei, dar până atunci, mai aveam de mâncat cinci ani pâine. Ca era liceu industrial.

Dacă pe „D-l Goe” mamițica și mam-mare, l-a luat la București, ca să nu mai rămână repetent, ei, pe mine m-a luat nana la București pentru că reușisem să intru la liceu.

Tata când a auzit că nana vrea să mă ia cu ea la București, s-a plâns că nu are bani de tren. Dar nana avea permis de clasa I, după bărbatul ei nea Grigore, sau Griguță cum îl alintase ea. Fusese doar și el impiegat la CFR.

 

 

Lasă Fănică, că fac eu cinste, l-a liniștit ea. Merită și Bebi măcar atâta lucru. Așa că plecăm să văd și eu Bucureștiul pentru prima oară în „73. Nana avândpermis clasa I-a, numai eu plăteam biletul. Tot la clasa a I-a, la fel cu ea. Un bilet normal până la București era pe vremea aia cam 85 de lei. După trei ore, ajungem și noi în sfârșit la București. Că era doar accelerat. Când am plecat am plecat cu acceleratul, dar ne-am întors cu Rapidul. Bucureștiul m-a impresionat, pe atunci, tare mult. Era alt oraș.

Tanti Lița era sora mamei și implicit și a nanei. Ea avea o fată. Pe Mioara. Fata asta avea să fie în poveștile nanei de mai târziu, personajul principal de telenovelă. Mioara avea și ea la rândui un băiat Călin și o fată - Iuliana. Eram teoretic veri, adică mai mult nepoți de veri. Mamele lor erau verișoare. Am mai fost de câteva ori mai târziu și la ei la București. Mai mă lua și nana în călătoriile ei pe ici pe colo. Bineînțeles cu aprobarea tatei.

Centrul, cam semăna cu al nostru. În schimb avea mai multe obiective turistice. Știu că luasem aparatul de fotografiat al tatei. Un „Agfa” nemțesc. Am făcut câteva poze cu el. Cum ar fi: „Statuia Aviatorilor”, „Continentalul”, „Arcul de triumf”, „Casa Scânteii”, „Cișmigiul”, „Herăstrăul” și multe altele.

De la gară și până la tanti Lița, făceam pe vremea aia cu mașina, cam trei sferturi de oră. Mâncai o pâine! Nu era pe atunci metrou. Sau poate abia se construia? Locuia în cartierul Titan. Când ajungem noi și ne văd la ușa lor, nea Fănică zice:

-Ooo! Uite cine a venit la noi!

-Cine? întreabă mătușa din bucătărie.

-Ei, Maria! Și a venit și cu Bebi!

-Maria și Bebi? întreabă ea crezând că nu auzise bine.

Când apare și mătușa în prag. După uitătură nu mi se păruse că era prea încântată și de apariția mea, fapt constatat de mine mai târziu.

-Da intrați! Ce stați la ușă? Se face ea dintr-o dată foarte amabilă. Ai venit așa pe nepusă masă! Nu ai anunțat și tu că vii! Dacă nu eram acasă? Măcar un telefon...

-Ei dacă nu erai, nu erai! Dormeam pe preș la tine până veneai! zice nana, râzând într-un gest teatral, cum îi plăcea ei să se afișeze de obicei. Și asta fără să analizeze conținutul vreunui pahar.

Intrăm noi. Eu, mai cu timiditate.

-Hai intră Bebi! Bine ai venit la noi! zice și unchiul.

După ce ne vede intrați, unchiul atacă:

-Stați jos! Cu ce să vă servesc?

Dar nana nu așteptă să-i zică unchiul de două ori și se puse jos, direct pe covor.

 

 

 

 

-Da ce faci Maria?

Păi nu ai zis tu să stăm jos? zise ea râzând cu gura până la urechi, păstrând aceeași notă teatrală.

-Am zis să luați loc, și tu acuma ...Uite, stați pe pat. Așa e mai bine?

-Da așa e mai bine confirmă nana tot veselă.

-Așa da! Hai spuneți cu ce să vă servim, repetă unchiul.

-Ei stai și tu oleacă. Abia am venit! Stai să mă odihnesc o țâră.

Dar unchiul se pare că nu luase în seamă observația nanei, că continuă:

-Am niște vin de săptămâna trecută la frigider. Am și sifon...

-Păi bine măi cumnate- (alterna cu Fănică de cele mai multe ori). Vin, adică venim și noi odată la zece ani la voi, adică la tine, și ne dai vin de o lună...și șpriț pe deasupra...

-Da ce vrei madam, „se supără” unchiul. Nu am vermut că îți dădeam. Dacă măcar telefonai, mă repezeam la „Big” și îți luam vin proaspăt...

S-o crezi tu! Nu am nevoie de vinul tău. Bebii, dă sacoșa aia încoace! îmi zice nana, luându-mi sacoșa, pe care o păzise cu sfințenie tot drumul. Nu aveam habar ce era în ea. Desface sacoșa în care era împachetată o sticlă. Era o sticlă de „Cotnari”. Când o vede unchiul exclamă:

-Ooo! ia uite Lița ...ca să vezi, tace și nu zice nimic... Uită-te la ea!

-Ce e? zice și mătușa Lița, intrând cu o tavă pe care odihneau trei cești cu cafea aburinde.

-A da, păi ea...trăiește pe picior mare...

-Da ce, nu-mi pot și eu permite măcar odată în an?

-Odată în an și în fiecare zi, completează unchiul.

-Și ce? Am băut banii tăi? zice nana pusă pe scandal. Trecerile de la veselie reală, la cea falsă, sau supărare impusă sau falsă, o făcea ca un veritabil actor. Mulți alți actori ar fi invidiat-o.

Nu Maria! Cine spune că ai băut banii mei? Fiecare bea ce-i convine și ce poate? Dar lui Bebi nu i-ai făcut cafea, observă într-un târziu unchiul, care luat cu vorba nu observase diferența.

-Da bea și el? aud din bucătărie remarca mătușii. Eu credeam că nu bea. Să nu-i facă rău!

-Vai ce grijulie ești tu, de Bebi! Uite Maria zice unchiul mai departe, ca să nu spui că nu țin la tine, uite ce am pregătit pentru tine.

Zicând acestea se îndreaptă către un mic mini-bar și scoate de acolo o sticlă de coniac de ăl bun 5 stele, împreună cu patru păhărele.

-Ooo! face nana. Cine trăiește acu pe picior mare? zice ea râzând.

Avea chef de vorbă nana și nici măcar nu se apucară de băut. Ce o să fie mai târziu?...

După ce toarnă în pahare, fapt observat și de mătușă, care zice:

-Mie nu-mi pune coniac că nu beau. Îmi face rău la inimă. Crește tensiunea, face ea.

 

Eu știam dragă Lița, că coniacul scade tensiunea! Dar lasă nu e nici o problemă. Ne sacrificăm noi și pentru tine. Tu Bebi bei? Hai oleacă măcar zice unchiul, fără să mai aștepte confirmarea mea.

-Dăi că merită, atacă nana. Doar acu e liceean! A reușit la CFR.

-O, da? Bravo Bebi, mă felicită unchiul. Și cum a fost? A fost greu?

-Nu! A fost ușor, zic eu vrând să scurtez convorbirea cât mai mult. Simțeam că nu prea era foarte încântat unchiul.

-Ei cu atât mai mult îți umplu paharul, că meriți, zice unchiul. Ai Lucreției, au dat amândoi, dar nu a reușit nici unul.

Nana jubila. Știa și ea, dar îi plăcea să se laude cu mine, în defavoarea lor. Ceea ce avea să stârnească, diverse invidii, din partea verilor. Fănel leșinase la examen.

După ce ne umplu paharele, unchiul împreună cu noi apucăm păhăruțele, iar după ce dăm noroc cu toții, le dădu peste cap, mai puțin eu. Nu mai băusem așa ceva până atunci. Și simțeam că îmi arde gâtlejul. Apoi l-am stins cu sifon.

Și ca să meargă vinul mai bine, mătușa nu s-a lăsat până nu a venit și cu câteva aperitive, nu înainte de a ne întreba:

-Vă e foame? Mâncați ceva înainte? Noi am mâncat deja. Ei, atunci vă aduc o mică gustare.

-Ce mai întrebi oamenii dacă le e foame? Adu și pune aici. Doar vin de pe drum. Nu-i așa Bebi? mă întreabă unchiul, clipind cu subînțeles.

După cele câteva aperitive, ce le-am stropit cu puțin șpriț, mă las în fotoliu și mă uit la TV, care tocmai îl deschise unchiul. Era un Temp -7. Era diferit de cel al nanei, ca model. Al nanei, era Temp-6. Iar a mătușii avea butoanele amplasate sus.

În tot acest timp ei ziceau de una de alta, iar din când în când mai și udau gâtlejul. În curând nanei i se aprinse și mai tare pofta de vorbă. După ce termină sticla nana, zice:

-Hai la Mioara! Că nu știu cum ajung la ea. Mi așa de dor de ea. Nu am mai văzut-o de mult...

-Da! de anul trecut, zice unchiul. Mergem dacă vrei tu ...Hai îmbrăcarea! Deși eu ziceam poate mâine.

-Ce mâine? Ce poți face mâine... nu lăsa pe azi, zice nana, semn că începuse să-și spună cuvântul abundența paharelor.

-Adică ai vrut să spui invers: că nu lăsa pe mâine...

-Da lasă că știu eu ce spun! Ce crezi că m-am îmbătat așa de tare...Cu coniacul ăla al tău… de anul trecut...zice ea râzând mai vesel ca înainte.

În fine coborâm cu liftul, că stătea la etajul cinci.

Ajunși jos, luăm un troleibuz. Dar și până la ea aveam ceva de mers cu mașina. Cam tot trei sferturi de oră.

 

Fata ei Mioara, stătea în Drumul Taberei. Când am ajuns la Mioara, ne-au întâmpinat toți patru de la ușă. Probabil ca tanti Lița, le telefonase în prealabil. Ele aveau telefon.

Cei doi copii au sărit pe nana. Fiecare se îmbrățișară reciproc. Numai eu nu existam. De mine uitaseră. S-au cred că nu mă observaseră, sau poate mă uitase... Mă uitam acu la Iuliana și vedeam că se mărise și se schimbase de când o văzusem ultima dată la noi. Trecuse cam trei ani de atunci.

Se maturise și parcă era mai frumoasă. Sau poate așa mi se părea mie atunci. Iuliana văzându-mă retras, a încercat să intre în vorbă cu mine. Era o fată drăguță. Era cu doi ani mai mică decât mine. Fratele ei Călin era și el mai mic decât ea. Văzând că nu ne mai dă nimeni atenție, Iuliana și Călin m-au luat de mână și am dispărut în camerele lor. După aia ne-am dus în balcon, admirând peisajul de sus. Ei stăteau la etajul cinci, ca și mătușa Lița.

Apoi jucăm cărți. Eu la capitolul ăsta eram afon. Nu cunoșteam decât „tabinet” de la tata. Ei au încercat să mă învețe și alte jocuri: „șeptică” și „popa prostul”. Am jucat ca să le fac plăcere, deși pierdeam mai mereu. După zece minute, îmi intru și eu în rol. De obicei mă adaptez repede. Apoi unchiul și ceilalți ne-a pus să spunem câte o poe-zie. După ce a spus Iuliana, îmi vine și mie rândul. Am încercat una, dar uitându-mă la ea, mă fâstâcii. O uitasem. Totuși încerc:

-Eu, am să vă cânt ceva, zic eu nesigur.

Și cânt în engleză, varianta „tangoului de de mult”. Nu știu cât de „englezesc” a ieșit cântecul meu, dar a prins și le-a plăcut. Parcă îl mai aud și acu: „… I very time I hear, The tengo of my youth...I hear, I hear it calling. I very, very....speaking... remember bras no go!...”. Ceva pe acolo. Sau în română: „Revăd și noaptea albastră, pe când tu-mi cântai pe sub fereastră. De atunci sunt multe primăveri, când au trecut, parcă au fost ieri...”

Nana deja nu a scăpat prilejul, ca să se laude și la ei cu mine. Că reușisem la liceul ei preferat. M-au felicitat și ei, fiecare în felul său.

Și Iulianei, începuse să-i placă de mine. Mă aborda tot mai des, arătându-mi diverse lucruri și povestind și ea diverse snoave. Sau cum avea să li se mai spună pe atunci: „bancuri”. Știa foarte multe. Multe din ele nu le înțelegeam tâlcul. Multe din ele erau și deocheate. Dar ea râdea cu gura până la urechi molipsindu-ne și pe noi. Erau multe și cu prostii, dar ea nu se sfia să le zică pe șleau. Și mai ales mă-sa. Adică Mioara.

În fine, vine seara și parcă îmi părea rău că ziua trecuse așa de repede. La despărțire, tatăl ei mă pune să o pup pe Iuliana.

Eu cum eram rușinos, băteam în retragere. La care unchiul zice:

-Pupo, Bebi, că doar e verișoara ta!

Am pupat-o repede pe obraz. Cred că mă făcusem roșu ca un rac. Ei începură să râdă.

 

Dar nici Iuliana nu stătea mai bine la acest capitol. Plecăm la tanti Lița și înnoptăm la ea. Ea stătea împreună cu unchiul Fănică într-o garsonieră. Unchiul lucrase pe vremea aia la fisc. Fusese inspector. Și tata lucrase acolo numai că el fusese mai mic în funcție.

Jos era un magazin mare universal, pe nume: „Big”. Așa îi zicea. Prilej pentru nana să mai facă unele cumpărături. Știu că luase niște cafea, ca la noi nu prea era. Și o sticlă de vin. Dar de ăl bun. La noi era cafea de trei sau patru sortimente. Vărsată la 60, 70, la 85 și la 103 lei kg. Când nu mai avea nana bani, se mulțumea și cu cea de 70.

Dar în general lua de 103. Zicea ea, că e mai bună. Aveam să constat și eu asta. Că în fiecare dimineață făcea ca Lenuța mea, viitoarea colegă de serviciu de mai târziu. Mult mai târziu.

„Măi Marine, dar noi de azi dimineață nu am băut nici măcar o cafea!”

Mai era și la pachet „Unica” sau „Unirea”. Dar, nana zicea că aia e cu năut, sau orz:

-Ce? Aia e cafea?

Ea voia cafea naturală. După ce urcăm la ei, tanti Lița ne pregătește masa. Nana scoate la iveală sticla. Când o vede unchiul exclamă:

-Ooo! Dar trăiești pe picior mare madam!

-Ce? zice tanti Lita... Aaa... Da poi ea...își permite.

-Îmi permit? nu se lăsa nana, ...ce am și eu dreptul măcar odată sa beau și eu ceva mai bun...

-Dar a zis cineva ceva?

-Mario, zice unchiul... Fiecare bea ce ii place... nu?

În fine după o oră se făcură amândoi foarte bine dispuși. Cu ce ciugulise înainte acasă la ei, completat cu ceva și la Mioara, acu îi ajunseră. Mai ales nana. Ea nu mai rezista mult la băutură. Dintr-un pahar se făcea mangă. Și atunci avea chef de vorbă. Râdea și spunea. Nu se mai oprea. Acu spunea una, acu își aducea aminte de alta...și mai vorbea și cu voce tare.

Până la urmă după ce mâncăm, mătușa ne trimise la culcare pe toți, care cum fiecare pe unde a găsit. Nouă ne desfăcuse două fotolii pat și ne-am culcat în ele. Iar ei pe patul lor. Nana încă tot mai avea de comentat. Nu se terminase „banda”.

Soru-sa mai în glumă, îi spune că dacă mai zice ceva o culcă în balcon. Nu știu dacă asta a fost un motiv real, dar nana, nu a mai spus nimic până dimineață.

Nici eu nu știu, când am adormit.

Dimineață când m-am trezit deja ei erau în picioare. Nana avea acu chef să meargă la Lucreția. Abia aștepta nana să-l vadă pe Vasile soțul Lucreției.

 

 

 

Dimineață unchiul zice:

-Bună dimineața, Mario! Cum ai dormit? După care se îndreaptă la micul bar și scoate ceva de acolo. Era o sticlă cu vișinată.

-Măi dar noi nu bem nimic...așa de dimineață. Chiar așa pe stomacul gol...?

-Ei mai încet cu băutura, zice mătușa din bucătărie, unde pregătea cafelele. Ce ați luat-o de dimineață?

-Ei lasă că nu bem să ne îmbătăm, așa una mică, un mic „aperitiv” de dimineață, ca să meargă mâncarea...

Apare și mătușa din bucătărie, aducând cu ea și o farfurie cu niște gustări. Apoi și ibricul aburind cu cafea. Le răstoarnă în trei cești mari.

-Tu bei cafea? zice mătușa, către mine.

-Ei, dăi și lui oleacă, zice unchiul.

-Eu îi dau dar să nu-i facă rău, zice mătușa foarte grijulie.

-Îmi pune și mie jumătate de ceașcă. Unchiul și cu nana dau noroc și pe gât câte un păhărel de vișinată.

-Mie să nu-mi pui, zice mătușa.

-Dar nici nu-ți spuneam, o liniștește unchiul. Eu ce mai beau? zice el. Știu că tu stai prost cu inima.

După ce mâncăm trecem la povești și la sorbit cafea.

După ce nana și unchiul își sorbiră tacticos cafelele, se puseră iar la discuții. Eu băusem cafeaua. Mi s-a părut că era destul de bună.

După masă am mers și pe la tanti Lucreția. Se putea să venim la București și să nu o vizităm și pe ea. S-ar fi putut supăra... Mergem și la ei. Ei stăteau o stație de metrou înapoi, în „Leonte Sălăjan” Ajungem. Sună nana la ușă, ne deschid, Apare în cadrul ușii tanti Lucreția.

-Bună ziua la dumneavoastră, zice nana, tot într-un gest teatral,

-Ce faci Maria, te-ai mai gândit să vi și tu pe la noi? zice și nea Vasile, pupând-o pe nana cu o exagerată afecțiune. Mătușa Lucreția de colo:

-Hai gata, ajungă-vă!

Băieții și ei:

 -Săru”mâna, tanti Maria!

Când m-au văzut verii mei, parcă nu erau prea încântați de prezența mea, sau poate mi se păruse? Cred că aveau și motive. Cum? Eu să reușesc la liceu din prima și ei nu? Păi da, că „dăduse și Fănel al meu și „leșinase”. Vorba mă-si. Dar asta mai târziu vă voi spune.

Se uitau la mine cu invidie. Mai ales Fănel. Ei și-au văzut de ale lor, noi de ale noastre. Viorel mă invită la o tablă. Știam ceva table. Mă învățase tata. Am aflat de la el multe șmecherii, chiar dacă nu îți venea zarul, dar conta și puțin noroc. După ce îl bat și pe Viorel și Fănel, tot Fănel se oferă să joace un șah cu mine. Aici nu prea mă pricepeam pe vremea aia, de abia dacă știam să mut piesele. M-am mai perfecționat între timp.

 

 

 După ce mă bate Fănel de trei ori la rând, eu: „hai la table”. Joc table cu el și îmi scot pârleala. El se tot mira cum de mie îmi venea numai duble. S-a plictisit și de asta. Nu știu ce am mai făcut noi pe acolo. Viorel era și el cu electrotehnica. Le avea și el. Își făcuse un transformator pentru instalație de pom.

În baie își montase un tub cuneon. De la el eram „să fur” schema” și să-mi pun și la mine, apoi mai târziu la nana și bunica. Era mai economică. Consuma maxim 40 w sau 20 w minim. În funcție de ce drosere folseai, sau tuburi fluorescente. Mai tîrziu au apărut si de 14W. După un timp apare și nana.

-Hai Bebi, să mergem!

-Dar mai stai face nea Vasile, de abia ai venit. Vii și tu odată la trei ani la noi și atunci pleci?

De data asta am dormit la ei, la insistența lor.

-Hai Maria stai la noi! Hai chiar că mă superi!

Ei aveau patru camere. Era loc pentru toată lumea.

A convins-o nea Vasile. Mai ales după ce a gustat și vinul lui. Tanti Lucreția avea un televizor „Rubin”. Era și aparat de radio și televizor. Se comuta funcția, prin apăsarea unei clape. M-am uitat și la el. Eu cum nu aveam televizor, era ceva nou pentru mine.

A doua zi am plecat în parc și alte locuri să admir priveliștile. Prilej de a face și alte poze. Mă învățase tata, cum să fotografiez. Nu era un aparat pretențios. Funcționa pe principiul oglinzii submarinelor. Te uitai în jos la o lentilă cu oglindă și vedeai persoana la 45 de grade. Tot încadrarea se făcea automat. Mai era problema reglajului luminii și a diafragmei. Sau coborârea filtrului de soare când făceai poze în fața soarelui. Lucru pe care tata, nu mi l-a recomandat. Îmi zicea, să fac întotdeauna pozele cu spatele la soare.

Au fost zile de neuitat aici cu nana și cu verii mei. La Herăstrău era o cofetărie. Nana a făcut cinste. Cu un set de prăjituri și bere. Tot ea săraca! Nouă ne-a luat și bragă. Apoi am mers și la grădina zoologică. M-am uitat la diversele animale.

A treia zi am plecat acasă la noi. Adică fiecare la casa lui. De data asta am luat Rapidul, că spunea nana, că ajungem mai repede.

Când am ajuns acasă seara, nana a insistat să rămân în ziua aia la ea.

- Și așa nu știe tact-tu că am venit de azi, zice ea.

Așa că în drum spre casă nana s-a aprovizionat cu vin. Nici nu a ajuns bine în casă că a și început sticla. După câteva zeci de minute deja era praf.

A început să comenteze rezultatele vizitei noastre de la București. Cum ea chiar dacă mai ciugulise și acolo ceva pahare, i-a studiat din umbră și felul cum s-au purtat ei cu mine și mai ales copii Lucreției. Observase că unele replice ale lor, fuseseră jignitoare pentru mine, iar acu mă făcea prost, că de ce nu am contraatacat.

 

Și multe lucruri pe care le observase ea la adresa mea și nu numai de către veri, ci chiar și de părinții acestora. Așa că în noaptea aia am dormit în reprize. Numai când bea, nana deschidea dosarul la toată lumea. În rest răbda și suferea în tăcere și ea. Numai la băutură i se deschidea apetitul de vorbă și curajul. Dar era și prudentă la ce vorbea. Nu spunea chiar orice. Așa a fost ea! Nu permitea la oricine să jignească sau să fie jignită. Te ținea minte toată viața, dacă o „răneai” cu ceva!

Nu știu de ce, dar revezuind toate aceste dialoguri și comportări ale lor, parcă măbate gândul, că nici eu nu aș fi străin de familia lor. De ce și cum? nu pot să-mi explic. Și asta de când eram mic, aveam această atractie către ele, de parcă eram la ele de când lumea...Oare să fi fost sânge de-a lor? Și asta vis-a vis și de alte aspecte, pe care aveam să le constat în timp, că toate nu sunt o pură coincidență. Că multe din tabieturile lor, se regăseau și la mine și în sufletul meu. Vorba aia: „ Sângele apă nu se face”!

 

 

 

 

 

 

Experiențele mele tehnice

 

 

Când am ajuns prin clasa a V-a, îmi plăcea să fac experiențe tehnice și mai ales chimice. Îmi aduse tata într-o zi un fel de stilou cu două tuburi de sticlă și cu o peniță. În rezervorul mic era cerneală. Cel mare era doar de fason. Arătau ca niște eprubete mai mici. Eu le desfac, pun apă în ele și le astup cu un dop. Înainte le las câte o bulă de aer în interior.

Le foloseam drept „cumpănă” cu bulă de nivel. Cu toate că nu știam ce e asta că nu văzusem nicăieri și nici tata nu îmi spuse în prima fază. Vedeam cât de plan este un obiect. Văzusem o dată la tata acest dispozitiv și îl făcui și eu. Pusesem la jumătatea tuburilor câte o gradație. Când bula ajungea la jumătate înseamna că locul era drept. Le luasem la școală și măsuram cât de drepte erau băncile și alte obiecte. Colegii se amuzau.

Deodată îmi vine o idee. Pun câteva picături de cerneală în unu din tuburile de sticlă. Apa se albăstri. Nu știu ce îmi vine și pun și o bucățică de radieră în tubul colorat. De fapt făcusem asta pentru altceva. Puneam pe colegi să ghicească unde am tubul colorat și cel ne colorat. Asta era înaintea orei. După ce a trecut ora, în recreație am scos tuburile și fără să mă uit la ele, am continuat joaca.

Trebuiau să ghicească în care mâna îl aveam pe cel colorat. Dar nu înțelegeam de ce nu ghicea nimeni, tubul colorat. Atunci desfac și mâna cealaltă și mirare mare: amândouă tuburile aveau apa incoloră. Se întâmplase ceva cu tubul unde pusesem radiera. Apa se decolorase. Sub ce motiv? Nimeni nu a știut. Nici profesoara de chimie de mai târziu, nu a știut ce să-mi răspundă.

Am repetat experiența și am văzut că reacția era valabilă numai la o anumită intensitate de culoare. Un albastru prea tare, nu decolora. Am schimbat și felul radierei. La fel: numai o anumită radieră sau gumă mergea. Cred că cauciucul avea efect asupra colorantului cernelei, neutralizând-o. De atunci nu am mai făcut experiența. Nu știu dacă mai merge. Poate încercați voi și îmi spuneți și mie dacă mai merge.

Dar astea nu erau singurele experiențe pe care le făceam. Tata avea o cutie cu pucioasă, sau sulf. O ținea pentru cazul în care ar fi luat foc iarna, burlanele sau băgeacul - coșul de fum. Asta dacă se încingea soba prea tare. Pe atunci nu aveam eprubete. Foloseam fiolele mai mari de la injecții, drept eprubete.

 Toate experiențele mele le făceam afară, în spatele curții lângă gard. Luam sulf și puneam oleacă în fiolă.

 

Apoi o încălzeam la lumânare și aveam să constat pentru prima oară cum sulful se topește, devine lichid și apoi își închide treptat culoarea devenind brun. Ieșea un gaz toxic. Era bioxidul de sulf.

Acest fapt aveam să-l aflu mai târziu la școală, la ora de chimie. De multe ori măpunea și mama, să topesc zahăr, făcând „zahăr ars”. Atunci vedeam cu zahărul trecea prin mai multe etape, schimbându-și culoarea și proprietățile. La început, galben, apoi maro, apoi brun și la urmă negru, când se ardea. Dar eu îl lăsam la stagiul de brun sau galben și topit.

După care puneam apă peste el. Așa făceam siropurile pentru griș cu lapte. Lina, fata lui madam Berdan mă vede că mă chinuiam cu eprubetele mele improvizate și îmi dă câteva eprubete originale, un balon de sticlă un pahar Berzelius, un alt balon dar trapezoidal, serpentine de sticlă, vergea de sticlă, tuburi de sticlă și o spirtieră. Ră-maseră de la fiica sa, Lorica, care atunci era la facultate și nu-i mai trebuiau. Bucuria mea.

Aveam ocupație. Dragostea asta de chimie, îmi venise după ce vizionasem cu tata și tanti Lili, un film cu desene animate, cu un elev care făcea și el diverse experimente. Profesorul făcuse o demonstrație luând câteva picături din trei borcane cu substanțe colorate diferit.

Apoi le încălzeau și după care se producea o mică explozie. Un elev, fiind în față, în timp ce profesorul era întors să scrie reacția pe tablă, se ridică și fură cele trei borcane, pe care le bagă în bancă. În momentul când le luă, atinge alt vas, care scoase un sunet cristalin.

Profesorul se întoarce dar nu-și dă seama ce lipsește. Erau prea multe pe masă ca să mai observe ceva. Ajuns acasă, elevul nostru nu spune nimic părințiilor și se furișează în baie. Apoi se apucă și pune o cantitate mai mare, dar egală într-o eprubetă mai mare, din cele trei soluții. Cele trei soluții erau diferit colorate și nu se amestecau. Face experiența în baie. Tasu citea ziarul în sufragerie, în pijamale.

Deodată se aude o bubuitură puternică, sare ușa de la baie în lături bucăți și câteva geamuri de la fereastră. Elevul nostru apare și el ciufulit afumat tot și zdrențuit. Nici tasu nu arăta mai bine. Dar în loc să-l certe sau să ducă substanțele înapoi la școală, tasu se apucă și el de experiențe. El mai „deștept” decât fecioru-su, ia toate trei borcane și se duce în bucătărie. Stătea în cadru ușii și de acolo, cu un feleșteu mare aprins, încălzea borcanele. Este ușor de dedus ce a urmat. Sări tot blocul în aer, iar tasu rămase prins într-o ușă, iar ușa era pe post de rochiță.

Dar scăpase toți teferi, ca la pantera roz, cu inspectorul Cloussou. Așa mi-a venit și mie pofta de a face experiențe.

Tata când a văzut filmul și știind cu ce mă ocupam, mi-a interzis să mă mai joc de-a chimia. Cum eu nu voiamși nici la insistențele mamei, vine tata într-o zi chitrofonit de la bodegă și sub un pretext oarecare, face scandal.

 

Răstoarnă o masă și masa mea cu obiectele de laborator. Se făcură țăndări. Nu am mai salvat decât două eprubete.

Cred că jucase teatru ca să fie cât mai convingător. Așa a luat sfârșit jocul meu de-a chimia. Ei dar nu m-am lăsat. Într-o zi pe când m-am dus iar în docuri la pescuit cu tata, văd un sac rupt care avea în el bilișoare mici albe. Era azotat de amoniu. Iau doi pumni și îl îndes în buzunar. Nu știam ce efect are acest compus.

Tata mi-a zis că e îngrășământ. „Bun!” îmi zic în sinea mea. Ăsta nu are cum săfacă rău.

Ajung acasă, iau câteva boabe și le pun într-o eprubetă cu apă călduță la 24 de grade. Aveam și termometru, ce te joci? Ăsta scăpase că nu era atunci acolo. După câteva secunde constat că apa din eprubetă se răcește brusc, mai să îmi înghețe mâna pe ea. Așa am mai descoperit câte ceva. Îi arăt tatei minunea mea, drept care am primit iar o scărmăneală. M-a pus să arunc și restul de azotat de amoniu.

Într-un fel făcuse poate bine. Nu știu dacă știa ceva. Și când te gândești că aveam de gând să-l încălzesc și pe acesta la o flacără. Aveam să văd mai târziu, în filmul românesc „Explozia” de mai târziu, ce efect poate să aibă acel îngrășământ, când temperatura depășea 300 de grade. Era un puternic exploziv. Poate m-a salvat fără voie. Dar tata, chimie prea multă, nu cred că știa.

Altădată am pus în eprubetă gaz lampant, sau petrol cum se mai zicea, neofalină și ulei. Și fiindcă nu se amestecau le-am agitat. Dar degeaba se separau mereu. Așa am mai descoperit ceva. Mai bine zis redescoperisem. Aveam să învăț despre toate astea mai târziu. Solubilitate și insolubilitate. M-a pasionat chimia. Dar numai chimia anorganică. Cea organica nu s-a prins de mine. Erau prea multe formule de „butani”, „ benzen” și altele, cu simple şi duble legaturi...

Când se apropia anul nou, pe atunci era un obicei să folosim niște dispozitive numite „tendoane”, în scopul de a face bubuială - zgomot!

Se compunea din două piese: un tub de fier închis cu un orificiu mic pentru evacuarea gazelor. Iar celălalt era ca un cui care intra cât mai fest în tubul respectiv. Totul se lega cu o sârmă în formă de „u”. În interior se punea biluțe de staniol cu sulf şi clorat de potasiu. Se vindea pe la băieți cu 1 leu penița. Sulful era galben şi cloratul alb. Așa că nu se punea problema păcălelei.

Chiar uneori desfaceam staniolul ca să mă conving, ca să nu mă înșele.

De multe ori unii vindeau numai pucioasa, drept clorat. La care le mergea!

La alții, găseam și cu 50 de bani penița. Alții chiar „lăsau” și la 25 de bani - sulful și 50 de bani cloratul de potasiu.

 

Asta era unitatea de măsură. Puneai două bile cu sulf și 3-4 cu clorat, în funcție de mărimea uneltei, difera și sunetului produs.

Când cuiul presa substanțele prin lovire de un corp dur, acestea se auto aprindeau degajând căldură, lumină și zgomot. Dacă puneai prea mult aveai șanse să îți zboare din mână, sau să te accidentezi. Erau foarte periculoase. Eu nu foloseam decât gămălii de la chibrituri.

Dădeam jos substanța de pe băț, că se minuna mama de ce chiar toate bețele nu aveau gămălie și umpleam jucăria, cu 5-10 bețe de chibrit. Făcea și asta destul zgomot. Spre disperarea madamei Berdan, care ieșea afară și mă ocăra. Noroc ca la mine atunci, nu era nimeni acasă, că altfel…

După un timp au dispărut aceste dispozitive, luândule locul altele. Acestea erau cu carbid. Carbura de calciu, care în contact cu apa degaja acetilena. Acetilena este o hidrocarbură alifatică nesaturată, cu o triplă legătură, descoperită de Humphry Davy în 1836 și sintetizată din elemente de Marcellin Berthelot în 1862; este un gaz incolor,fără miros în stare pură, foarte solubil în acetonă. Formează acetiluri de cupru, argint și mercur.

Dă reacții de adiție, de polimerizare etc. Se poate obține prin reacția dintre carbura de calciu (carbid) și apă sau din metan, prin oxidare parțială cu oxigen ori prin cracare în arc electric. Este un compus de mare importanță, constituind baza pentru obținerea unui număr foarte mare de compuși în industria chimică. Din acetilenă se prepară aldehida acetică, acetona, clorura de vinil, acetatul de vinil, vinil acetilena, nitrilul acrilic. Se folosește de asemenea la sudura oxiacetilenică și la iluminat. Acetilena, - C2 H2,  se păstrează În tuburi sub presiune. În 1962, în R.P.R. se fabrica la Râșnov din gaz metan, iar la Turda (reg. Cluj) și Târnăveni (reg. Mureș) din carbid. În urma reacției cu apa, rămânea un praf alb - hidroxid de calciu.

2CaC2 + 4H2O = 2C2H2 + 2Ca(OH)2 + 1680 KJ carbid + apa = acetilena + var + și căldură.

Și aceste dispozitive erau destul de periculoase dacă nu erai atent. Era o modă cu acestea până încoace, până au dispărut și ele.

Tata mă învățase să pun carbid sub o cutie de conserve mare și să stropesc carbidul cu oleacă de apă.

Apoi puneam cutia cu fața în jos peste carbid. Când se strângea suficient gaz, de la distanță apropia un chibrit arzând. Se producea o bubuitură puternică și azvârlea cutia cât mai sus. Fugeam după cutii toată curtea. Multe din ele dispăreau în curtea vecinilor. Spre disperarea lor.

Semăna cu episodul lui Constantin Chiriță din romanul: „Castelul Fetei în alb”, unde Dan și Tic, ca să distragă atenția de la spartul unei uși de metal de către Ursu, făceau gălăgie cu cutiile cu carbid. După care au năvălit babele peste ei.

 

 

Și la noi la fel. A ieșit afară madam Berdan și s-a luat de noi că făceam gălăgie. Îmi zicea tata că această metodă o foloseau pescarii înainte ca să prindă pește. Dar era interzisă și făcea și gălăgie.

Și multe mai îmi trecea prin cap. La unele mai îmi ținea și tata hangul, spre disperarea mamei. Mama, era firea omului care își făcea prea multe griji degeaba. Așa era și nana mea. Trăia cu frică și emoție orice fel de eveniment ce nu era bine venit, în opinia ei. Tata îmi aducea mereu revista „Racheta Cutezătorilor”. Dacă la început am debutat cu „ Arici-Pogonici, apoi „Luminița”, acu era Racheta. Studiind-o văd acolo machete de rachete. Încep să fac și eu câteva. Dar când ajungeam la motorul de rachetă, mă lăsam păgubaș.

Cu toate că cunoșteam la perfecție formula și raportul substanțelor din amestecul exploziv. Era praf de cărbune cam 12%, sulf 21%, iar azotat de potasiu cam 67%. Se mai adăuga și spirt.

Tata nu m-a lăsat să îl mai fac. Așa că m-am mulțumit să le transform în bibelou. Toată casa era plină de rachetele mele, care mai de care, cu una sau două trepte și vopsite în toate culorile. Pe una am numit-o „Vega -1”. Apoi văzând cum taie autogen unii, mi-a venit ideea să pun carbid în corpul rachetei apoi cu puțină apă să-i dau foc. Nu cunoșteam pe atunci mecanismul acelui aparat.

Credeam ca racheta mea o să aibă același jet în coadă. Dar m-am înșelat. Am luat totuși o rachetă cu mine, fără știrea tatei și niște carbid. Ne dusesem la pește, dincolo pe plajă la „Cocuța”, dar pe partea opusă spre Zaclău. Eu scot la un moment dat racheta și i-o arăt tatei. Tata mă întrebă ce-i cu ea? Eu îi spun ca vreau să încerc să văd dacă o să zboare.

Când a văzut tata despre ce era vorba a râs. Dar m-a lăsat să mă conving singur. „Lansarea” rachetei, s-a soldat cu un eșec, chiar dacă a sărit oleacă în sus. Mai târziu tata îmi cumpăra revista „Tehnium” Acolo printre alte montaje, mi-am mai construit și prima lunetă terestră.

Așa crezusem eu, dar a ieșit astronomică și asta că greșisem lentilele. Lentila mare nu era biconvexă și răsturna imaginea. Asta făcea ca să văd oamenii cu picioarele în sus. Dar pentru stele era bună. Vedeam și „craterele” pe lună. Mărea, sau apropia de zece ori.

Dacă de chimia m-a lecuit ai mei, în schimb aveam să descopăr alt orizont, lumea fizicii şi radiotehnicii. Și primul pas eram să-l fac la propunerea și insistențele domnului Popa-radiofonistul, prietenul tatei. Îmi cumpăram tot felul de reviste și cărți tehnice pe care le studiam cu multă sârguință.

Într-o zi mă duc la nana duminica împreună cu tata, să ne uităm la televizor. Era pe vremea aceea un film: „Tunelul Timpului”. Au fost destule episoade.

 

 

Peste câteva zile, cum mă pasiona și pe mine mașina Timpului, îmi vine ideea să încerc și eu să o fac. Iau un tub de PVC de 3cm, lung de 100cm. Bobinez în mai multe rânduri și poziții, mai multe straturi de sârmă de 0,3mm. După care prind o gărgăriță, și o bag în interiorul bobinei. Cât am umblat cu mâna pe ea, gărgărița hoață, se făcu moartă, chircindu-și piciorușele. Văzând că stă cuminte, alimentez la întâmplare, sub diferiți curenți capetele bobinelor. Le alimentam, ba cu CC, ba cu AC.

La prima conectare, probabil că gărgăriței mele nu-i plăcu experiența mea, că „învie” brusc încercând să iasă afară. Eu o împing mai departe înăuntru. Ea nimic. Cred că nu-i plăcuse doza mea de curent, sau o deranjase câmpul electromagnetic pe care îl creasem. Am întors-o cu „roatele” în sus. A stat ea un timp așa. Când am alimentat iar bobina, aceasta iar a înviat. De data asta se întoarse rapid, desfăcându-și aripile și încercă cu cea mai mare viteză să iasă afară. O împing înapoi şi mai alimentez odată.

În acest timp bate cineva la ușă. Las așa și alerg la ușă. Era Geta. Venise să vadă chipurile, ce mai fac, și să-i dau și o carte, că se plictisește. După ce pleacă ea, mă întorc la bobina mea. Când mă uit în înteriorul ei, gărgărița dispăruse. Mă uit pe masă, pe jos, pe sub pat, degeaba, gărgărița parcă intrase în pământ. Eram în stare să o caut toată casa ca să dau de ea. Până la urmă am renunțat. Atunci mi-am zis vesel că „am teleportat-o în timp”. Unde? Nici eu și mai ales ea nu cred că știa.

Oricum descoperisem ceva: câmpul magnetic avea efect asupra lor. Am încercat apoi cu muște și furnici. Dar astea nu au mai plecat în țările calde. Dar cred că nici lor, nu le-a fost pe plac experiențele mele.

Altă dată, am încercat să captez energia din eter, pe principiul aparatului de radio. Dar nu am mai terminat.

Descoperisem magnetismul sau electromagnetismul, singur fără să-mi fi spus nimeni de el. Făceam diverse experiențe cu diverse bobine, pe care le alimentam la două baterii de 4,5V.

 Faptul că miezul atrăgea diverse bolduri și pioneze, sau cuie mici, pentru mine era ceva special și nou. Și cum nici tata nu se prea pricepea să-mi răspundă la întrebările mele, aflam tot eu singur. Și câte nu am mai descoperit sau mai bine zis redescoperit. Am facut şi prima mea somerie cu vibrator. Dar şi nea Popa, pe care il bombardam cu veșnice întrebări, m-a invațat multe în arta radio.

Mai târziu, aveam să-mi fac și amplificatoare și stații sau aparate de emisie - recepție de mică putere. Pentru asta am apelat la un club radio. Am absolvit și cursul de Telegrafie-Morse. Era cred că 1985. Pe atunci era director – Jugănaru. Telegrafia o preda Șumschi. Iar cu partea teoretică în privința aparatelor de radio și emisie pentru radioamatori se ocupa – Petcu. Am absolvit și acest curs cu nota maximă.

 

Eu știam deja alfabetul Morse – doar teoretic. Știam literele dar trebuia să învăț şi muzicalitatea sunetelor. Pentru o anume literă, semn sau cifră era o anumită „muzică”. Am și diploma de Radioamator clasa 3 cu indicativ de recepție YO4 20192. Lucram în banda de 80 de m. Adică 3,5 MHz. Numai că m-am oprit aici.

Diploma de emisie nu am mai obținut-o. Și asta din cauza altor griji și cumpene, ce au venit peste ani.

Mai târziu aveau să mă pasioneze integratele, deschizându-se pentru mine o nouă eră. Aceasta avea să-mi schimbe viața de mai târziu. Dar nu numai radiofonia avea să mă cucerească. Ci și fizica. Mai bine zis anumite capitole din fizică. Și mai ales electricitatea. Dacă unele experiențe pe care le făceam singur și descopeream anumite fenomene, pe care pe atunci nu le înțelegeam, avea să le aflu răspunsul la școală în clasele V-VIII. și liceu.

Mai târziu la liceu am continuat mai departe experimentele mele. Mai apelam la cărțile tehnice, de la diverse biblioteci. Acum când citeam despre viața lui Volta, Tesla, sau Edison, văd cu mirare că viața mea, făcând excepție bătăile, nu se deosebeau prea mult de viata lor. Mă revedeam acolo. Sau poate nu știam eu? Ascultasem un teatru cu copilul Edison și am văzut că și el făcea și multe prostii, descoperind și el alte fenomene.

Cum ar fi folosirea Nitroglicerinei pe post de exploziv.

Și ei au fost preocupați de mici de tehnică. Poate la ei, „voia” era mai mare decât la mine. Eu, eram tabu, la toate astea. Poate aș fi descoperit mult mai multe, dacă nu erau împotrivirea părinților. Și câte aș mai fi făcut!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La Liceu

 

 

La început, mi-a trebuit o perioadă de acomodare. Aici era altceva. Profesorii erau mulți și cu foarte multe pretenții. Diriginta noastră, doamna Doboș, era foarte bună cu noi. Ea era profesoară de română. Dar îi plăcea dreptatea. Să nu cumva să fi încercat ceva, sau cineva să o fi supărat cu ceva, că ăla erai. Apa te lua.

La liceu aflând Diriginta de situația mea, îmi propune să înaintez un dosar cu actele de deces ale mamei și o cerere cu cuponul de pensie al tatei. Așa m-am făcut cu o bursă de ajutor, care pentru noi nu era deloc de neglijat. Nu era de merit, ci socială. Că spunea ea:

-    Ce? Atâția copii i-au bursa și tu care ai situația asta, sa nu iei?

Și din trimestrul următor mi-a dat și mie bursă. Ei acu era o treaba, cu 400 de lei la început și apoi 600 lei mai târziu, plus pensia tatei, mai veneai de acasă. Tot ea a încercat să mă ajute ca să iau o masă caldă la cantina internatului. Că și asa, spunea ea, se aruncă atâta mâncare.

La început nu am fost prea încântat de asta. Mă simțeam oarecum stânjenit. Iar când am ripostat, dânsa mi-a spus:

-     I-a uite la el! Pe deasupra mai e și orgolios!

Așa ca după ore, serveam o masă caldă la cantina lor. După aceea mă duceam acasă.

După un timp cei de la cantină au zis ca să iau masa, dar contra cost. Nu știu cine a fost cu ideea, că s-a supărat și diriginta. Dar m-a sfătuit ca să plătesc câte 15-20 de lei pe zi.

Trebuia să dau zilnic, sau când voiam să mănânc la ei. Administratorul sau pedagogul de acolo îmi zice, că dacă aș face abonament m-ar costa mai ieftin. Dar am refuzat, știind că nu mâncam chiar în fiecare zi. Tata la început nici el nu a fost de acord. Dar până la urma a consimțit.

Da! Dar cu ocazia asta am observat că tata, nu prea mai făcea mâncare și nici nu mai mânca nici el. Așa că seara mâncam ceva ușor.

Eugen al meu era la clasa B. Eu eram la A. Dar aveam același profil - Electromecanic. Prima dată am fost în aceeași clasă. După câteva zile ne-a despărțit. La început eram în clasă numai băieți și o singură fată. Fata, era sora directorului adj. - Costea.

În anul următor a mai venit o fată. Acum, Costea nu mai stătea singură în bancă. Pe fata nouă o chema Bernevic Lucica. Cu ea aveam să mă întâlnesc peste ani în tren după ce mă însurasem.

 

Într-o zi în anul I, ne scoate la „munci patriotice” prin împrejurimile orașului – la Vânători. Acolo ne puse să taluzăm un mal de pământ, săpând trepte în el. Când era aproape gata, mă duc cu Eugen, - că fusese și el - să căutăm niște apă. În timp ce ne plimbam pe acolo, mă întâlnesc, cu cine credeti? Cu fosta mea colegă de bancă. Cu Any! Clasa de la școala ei, fusese repartizată, să sădească copaci. Când am văzut-o am rămas pironit fără glas. Nu mai puteam articula nici un cuvânt. Mă blocasem. Am stat preț de câteva secunde, tot uitându-ne unul la altul și zâmbind. Într-un sfârșit ea a fost prima care a spart gheața. M-a întrebat unde am dat? Cum merge? A răspuns prietenul meu Eugen în locul meu: Că totul merge bine. Eu nu mai aveam glas. În sfârșit după ce mi-am mai revenit, am mai schimbat câteva cuvinte și cu ea. După care a plecat și nu am mai văzut-o niciodată de atunci. Eugen mă ispitește:

-Cine domnule, e broscuța asta?

ÎI plăcuse și lui. I-am răspuns:

-E fosta colega de școală și de bancă de la generala nr 7.

-Bravo domnule!

Ea fusese prima care îmi frânse inima. De atunci am avut destule zile când mă gândeam numai la ea.

Eugen avea două pisici, perechi. Una era albă și una avea și negru. El avea și o muzicuță șl câteodată își mai etala talentele.

Într-o zi începu să cânte. Pisicile erau în casă. După vreo două acorduri, unde nu încep pisicile să miaune amândouă în cor. S-a supărat Eugen și le-a dat afară. Dar mâțele se oprise lângă ușă și continuau și ele concertul. ÎI auzeau de afară. S-a dus și le-a fugărit toată curtea. Dar eu îi zic:

-Mai ce ai cu ele? nu vezi că ele voiau să te acompanieze...

-Da? Interesant! zice el, râzând.

Aveam colegi buni în clasă. Câțiva chiar mă compătimeau. Dar aveam și câțiva

În general îmi petreceam timpul liber și pe la Genu acasă. Mai învățam dar mai luam și câte o pauză. Mai ales când eram numai noi doi singuri.

 Mai jucam un șah, două. Când bătea el, când eu. Când câștigam eu se supăra. Și șahul se transforma într-un câmp de luptă, iar piesele în proiectile. Făceam și noi ca cei din, banda desenată cu Pif și Minitehnicus, când jucau șah cu Liță, - un robot. Iar la urmă când Liță pierdea, se luau la bătaie. În timp ce, cel care îl făcuse pe Liță, își zicea în gândul lui: „ce cuminți or fi, stând ei în fața tablei de șah”. Iar când venea, și-i vedea cu mâinile sau picioarele bandajate și cu câte un plasture sub ochi, cădea jos de surpriză.

Mi-a plăcut acele benzi desenate din Revista „Cutezătorii” Tare mult voiam să le mai le revăd odată. Erau făcute de Radu Marian luase premiul 1. Și uite că dorința a devenit realitate. Am dat de ele când nici nu mă mai așteptam. Pe net.

Unii colegi mai zurbagii. aveau un fix, ca să se pună porecle la toți colegii. Unul din ei era Dumitriu. Lui îi spunea ceilalți colegi, Dumi sau „Dino”. Aluzie la personajul de la desenele animate – Fred și Barney, unde „Dino” era cățelul –dinozaur a lui Fred. Fapt constatat și de proful de mate, dl. Ursei. La unele faze chiar îmi ziceam, colegii nu fuseseră departe de adevăr. Pe colegul meu îl botezase - „Lăbuș”. Dar îl mai strigau și „câine” Și tot așa. Pe Sassu, îl botezase - Chinezul, sau „Orez”. Asta că avea față, cum ziceau ei, de chinez.Toți aveau câte o poreclă. Nici eu nu am scăpat! Un băiat Călin îmi spusese numele - „Marțianul”, aluzie la poveștile mele SF, pe care le mai ziceam eu uneori. Sau mercedes”, aluzie că mergeam repede. Merge des. Mie asta nu prea îmi plăcea. Și de câte ori vedeau că mă supăram, ei mai tare mă întărâtau.

Mai erau și alții porecliți. Lui Tolea, îi spuneau -”Grasul” Ce-i drept era cam grăsuleț.

Dacă până acum mai mă supărau glumele lor proaste, acum le mai țineam și eu hangul. Așa că mai în glumă mai în serios am început să prind și eu curaj cu ei.

Într-o zi diriginta aflând de ce mă supăram eu, îl puse pe alt coleg, să mă „păzească”. Un fel de „bodyguard”.

De azi să ai grijă de Grigoriu, să nu să se mai ia nimeni de el! face diriginta.

La care toată clasa a început să râdă. A râs și diriginta.

Încet, încet a trecut și anul I. De doi colegi am scăpat. Unul rămase la română - Radu, că nu a făcut față toamna, iar al doilea - Gagiu, l-a lăsat domnul Urse, că a vrut să se pună în gură cu el. A vrut să arate că el știa mai multă matematică decât dânsul. Iar profesorul i-a demonstrat contrariul.

Toate ca toate, dacă la restul obiectelor făceam față cu brio, în schimb la matematică mă chinuiam tare. Profesorul nostru de la matematică – Dl. Ursei, era ceva de speriat și la propriu și la figurat. De câte ori intra în clasă se făcea o liniște ca în mormânt. Și în clasa noastră se așternea panica. Îmi aduceam aminte de anii din urmă, când și la doamna Barbălată, trebuia să stai sluji.

Nu se mai auzea nici musca. Și ea încremenea. Avea un stil de a asculta și un dar de a te încurca, mamă! mamă! Mulți îi știau de frică. Când te asculta, de ce încercai să spui mai multe, de ce te sucea până te încurcai și cedai nervos în final.

Nu era oră, să nu lase câteva note de 2 în urmă, sau 4 în cel mai fericit caz. Cel în cauză trebuia să se considere norocos, că luase atât. Din când în când mai ploua și cu 5 si 6.

Și asta nu numai la noi, ci și la celelalte clase unde preda el. De aceea noi, după ce trecea ora de matematică de la B, ne duceam în recunoaștere. Așa aflam starea inamicului. Că știam că și la noi se v-a abate furtuna.

Era sărbătoare când punea și note bune, sau când nu venea. Chiar și mie în anul IV, la ora de geometrie, mi-a pus un 8. Dar muncisem mult pentru el. Mă apucase toate transpirațiile. Chiar și diriginta m-a felicitat spunănd: „Ei vezi deci se poate!” Ăsta făcea cât un 10 la el. Nu punea 10, ci cel mult 9. Când îl punea era sărbătoare. Trebuia să-l meriți. Te foia toată cartea, ca să simți că l-ai meritat pe deplin.

Așa i-a făcut după o săptămână, colegului meu de bancă – Toma. La pus să spuie lecția și apoi l-a întrebat din tot ce predase el, până atunci. A rămas impresionat și el că nu a putut să-l încurce. Ia pus un 9. Dar i-a zis: „ai grijă!” Acest băiat era de la „țară” cum le spuneam noi. Erau mulți și chiar foarte buni. Și aveam impresia că ei erau mai buni decât „orășenii”. Erau mai ambițioși.

Erau câteva exemplare ca Balica, Bălăceanu, Iamandi, Marin, Toma și mulți alții care „munceau” pentru aceste note. Ăștia erau premianții. Și asta că erau dați de greu. Condițiile de la țară, privind munca câmpului, erau vitrege. Munca câmpului era grea. Și nu era pentru oricine. Așa că preferau să învețe carte.

Dar și printre „orășeni” erau băieți buni ca: Diaconu, Cogeasca, Hancheș, Sinaieris, Sassu, Șoprony, Pălimaru Ghe. și mulți alții. Ca și într-o pădure unde sunt şi uscături, erau și în clasa noastră. Nu toți învățau. Mulți se limitau la ținta notei 5. Nici eu nu am scăpat de avalanșa notelor de 2,3 și 4. Dar mai aveam și note mai bune. Că și spunea profu: „Notele trebuiesc puse de la 1 până la 10.”

 Pentru el „zece-le”, era ca şi inexistent. 1 ți-l punea dacă te prindea că copiai la vreo lucrare sau teză. Dar nimeni nu avea curaj să o facă. După ce îți administra un doi te punea să vii și tuns zero. Noi după ce pleca el, râdeam între noi:

-      A zis  profu să vii mâine tuns cu tact-tu, zero!

Dar să fii avut unu curaj, să nu să se conformeze. Că ăla era. Pe lângă altă notă de 2, te mai costa și o pereche de palme, și pe lângă teoria ce ți-o mai făcea.

Domnul Ursei, avea o simpatie deosebită pentru mine. Probabil și pentru faptul că tata era în nume cu el? Cine știe? De câte ori voia să mă scoată la tablă îmi spunea „Șt. Marin la eșafod!”.

Așa îi spunea el, la suportul pe care stătea catedra. Dl. Ursei când asculta lua loc cu un elev în bancă, de unde îl urmărea pe cel de la „eșafod”, iar catalogul era pe catedră.

Dacă se lăsa cu pusul unor note proaste, cel care era la „eșafod” trebuia să-i aducă și catalogul, ca să-i treacă nota în el.

După aceea a recurs la numere:

-Să iasă la tablă numărul ...”

Și zicea un număr la întâmplare. Dar după ce le învățase, scotea numai acele numere „norocoase”, pe care acu le știa și el. Câteodată cei vizați, se făceau că nu îș știu numărul de la catalog. Când vedea că nu se ridică nimeni, atunci se enerva și lua catalogul. Și era vai de ăla, dacă nici nu ar fi știut lecția.

-Nu știți care vă e numărul? hai! Să vă învățați numerele din catalog! Poate data viitoare prind iar unu, care nu știe, că nici nu-l mai ascult și îi pun notă din „oficiu”.

Cred că vă închipuiți și care era nota?

Odată după ce mă scoate și pe mine la tablă și rămânând impresionat de câte ști-am eu în ziua aceea, mi-a propus să rămân acolo și să predau eu lecția următoare. El fiind într-o bancă ca de obicei.

 Am refuzat politicos. Nu că poate nu aș fi făcut față, dar frica de el, că era imposibil să nu mă facă să mă împiedic, m-a făcut să mă retrag.

Și lângă nota aia frumoasă pe care de abia reușisem cu mari transpirații să o obțin, să mă mai trezesc și cu un doi.

Asta așa ca să nu să se plictisească notele. Și asta că nici nu învățam constant. Învățam numai la ce îmi plăcea mie mai mult. În special geometria în spațiu și plană și câteva alte capitole din analiză sau Algebră. De trigonometrie nici nu voiam să aud. Dar nici fără ele nu se putea.

Țin minte că singura formula care, cu „ajutorul” lui, nu am uitat-o, era: sin 2x + cos2y=1. 2 fiind pătrat. Dar de la această formulă, se dezvolta totul. Se scria o functie in funcție de alta- sin, cos, tg și ctg.

Și la algebră mai erau capitole pe care le stăpâneam. Dar nu toate.

Notele mari le punea greu, numai dacă meritam. Dar aveam și colecție de 4 și 2. ... Că așa-i în tenis...Nu era an să nu îmi dea ocupație vara. Ba nu! În anul V am scăpat. Că s-a mirat și el cum am reușit. Mă duceam la pescuit cu tata vara și în pauză cât peștii luau masa, eu extrăgeam rădăcina pătrată, logaritm, derivată sau integrală din ei. Toamna eram bute de carte, că se speria și profu, de câte știam. Îl minunam.

Ei, dar ca să nu mă plictisesc, a avut grijă doamna de engleză, ca să învăț peștii și engleza! Iar în anul V, mi-a mai dat de treabă și d-l de Organizare a producției.

Ei, acu la liceu, aveam să cunosc și alți colegi, care și ei erau pasionați de electrotehnică. Aveam să ne împărtășim cunoștințele noastre.

 

 

 

 

 

Erau și în clasa noastră băieți pasionați ca mine, de tehnică și mai ales de electronică. Aceștia era Matei, Sassu, Sava, Ungureanu și alții. Directorul adj. Costea, a făcut cu noi un „cerc” de electronică. A ales din mai multe clase și a făcut cu noi o echipă. Ne desfășuram activitatea și mai ales de la ora 16, până seara târziu pe la 21. Asta nu m-a împiedicat ca să-mi continui cercetările mele și în alte domenii, nu numai radio.

Veneam din când în când pe la laboratorul lui. Făceam boxe pentru școală, reparam stații și multe altele. Ne mai preda și Radio-Tv. Sassu și Cogeasca împreună cu Sinaieris și Hanches formau o echipă, la formația de muzică a școlii. Cântau la chitară, iar Cogeasca era baterist. Domnul Urse îi spunea „țambalagiu”

-Țambalagiule, treci la „eșafod”!

Toamna, mergeam împreună cu diriginta și cu dl. Ursei, la munca câmpului. De obicei la cules porumb.

În fiecare an ne duceam la munca câmpului. Dacă la început ne duceam la ferma „Mogoș” din apropiere, în anii următori aria nostră s-a extins, ajungând până la Târgu Bujor și Băleni. La Băleni ne duceam tot la cules de porumb. Ne duceam și veneam cu trenul. Se pusese o garnitură specială numai pentru noi, cu muncile câmpului.

Mergea și Domnul Ursei cu noi. Când ne dădea brigadierul respectiv câte un rând sau câte o grămadă mai mare de porumb, el se ducea și le verifica matematic, ca să nu cumva să ne înșele. Cum noi eram împrăștiați toată tarlaua, mai și cântam și cântece „interzise” cu sau despre fete.

Domnul Ursei când auzea, se ducea și „făcea ordine” printre cântăreți. Pe cel care îl prindea o încasa. Și unu din băieții de la „B”, a luat-o de la D-l Urse. Dar nu pentru cântec, ci pentru cu totul altceva. Ne prinsese când ne băteam cu știuleți, aruncând unii în alții. Și pe mine m-a nimerit un astfel de proiectil în gură. Îmi dăduse și sângele. Și asta din cauza altui coleg. El „era vizat” de altul, iar când s-a ferit fără să mă avertizeze, m-a nimerit pe mine. Bine ca „țintașul” de la „B”, și-a cerut scuze față de mine, dar şi de prof. Era și clasa lor cu noi.

Eu cum nu aveam „spor” la cules porumb, că nu eram obișnuit cu așa ceva, mă mai ajuta și diriginta, sau punea pe câte un coleg mai versat de la țară, să mă ajute și pe mine, ca să terminăm odată cu toții.

Câteodată Călin ca să mă mai înveselească și pe mine, aducea câte un coș fără fund și punea câțiva știuleți de formă, mascând fundul. După care îmi spunea să mai pun și acolo. Când se umplea coșul mă aplecam să-l iau. Când îl ridicam cădeau toți știuleții jos. Iar toți ceilalți pe fază, râdeau să se prăpădească. A râs cu noi și diriginta. Râdeam și eu cu ei. Dar după aia, verificam fiecare coș.

Când terminam „norma”, până când trebuia să plecăm sau să vină mașinile, mai încingeam și câte un mic fotbal.

Bineînțeles că eu eram „portar”. Îmi testase calitățile și aptitudinile. Și în curtea școlii jucam fotbal, până începeau orele, sau când mai aveam o „ferestră”, ora de engleză, sau la ora de sport.

Aveam funcția de portar. Dar era totuși un alt coleg care era mai expert ca mine. Acesta era Șoprony. În el aveau mai multă încredere colegii. Pe mine mă puneau numai la nevoie, fiind rezervă.

Într-o zi cum eram în tren luânâdu-ne cu vorba, eu și Genu, uităm să mai coborâm la Băleni. Așa că am mai mers o stație până la Târgu Bujor.

Am coborât noi dar nu prea cunoșteam locul.

O luăm noi într-o doară, pe un drum. Când spre norocul nostru ne găsim cu profesorul de „economie”, domnul Ciobanu. Conducea un mic grup de la clasa „B” și vreo doi de la noi. Noi nu aveam știință de asta. El ne spune conspirativ ca să tăcem că ne primește în echipa lui.

Aveam să mergem la cules struguri. Când am auzit bucuria noastră. El știa că noi suntem muncitori așa că ne-a primit în echipa lui. După ce ne-a dat câte un rând de vreo 150 de m, ne-am pus pe treabă. Din când în când mai gustam și poamă. Mai puneam și în coș. Și așa a mers în ziua respectivă.

A doua zi diriginta se speriase că mă pierduse. Nu mai știa nimic de mine. Când i-am spus și eu și domnul Ciobanu, care e treaba, nu a mai zis nimic. Dar nici ea nu s-a lăsat mai prejos și a mers și ea din ziua următoare împreună cu jumătate din clasa mea.

Acum ne mărisem efectivele. Așa că am dat gata producția. La urmă ne-am „recompensat” singuri cu câțiva ciorchini pentru acasă. Eu îmi luasem de acasă o traistă mai „nesimțită”- mică, mică...cu gând să aduc și eu struguri acasă.

Nu știu cine i-a anunțat, că după ce plecăm, pe la jumătatea drumului apare Miliția. Eu eram mai în urmă. La cei din fața mea le-a deșertat trăiștile. Eu am scăpat trecând pe lângă ei. Mi-am văzut de drum în continuare. Nu m-a întrebat nimeni ni mic. „Ca să vezi ce fel de oameni? După ce i-am ajutat să culeagă via, au mai anunțat și Miliția. Sărăceau pentru câțiva struguri?”

Când vedea diriginta noastră, cât de conștiincios eram, îmi mai tăia din elan, spunându-mi să mai stau și pe acasă. Așa că vorbisem cu ea, ca să stăm fiecare, prin rotație, câte o zi acasă. „Doar tot banii ăia îi luam”, spunea ea. Da, că la urmă ne mai și plătea, pe bază de prezență.

Într-un an răcisem după o ploaie la munca câmpului. Și cum îmi era rău, m-am dus așa cum am putut și a doua zi. Diriginta s-a speriat când m-a văzut și a zis să plec acasă și să mă caut. Știu că am cam zăbovit acasă cam o săptămână. Când m-am dus în sfârșit la școală, se terminase munca câmpului. Am rămas foarte impresionat de colegi.

 

 

Aceștia pusese mână de la mână și îmi luase o cutie cu bomboane de ciocolată. Gestul ăsta m-a făcut să mă bucur nespus și să mă emoționeze. Diriginta mi-a dat și restul de bani. Au fost și multe momente frumoase de care îmi aduc aminte cu emoție. După un timp am început să facem și „practică” și în întreprinderi.

 

 

        „Practica” o făceam la atelierele de la SPIACT-CFR. de pe Gradina Veche. Cum acolo era tot felul de compartimente tehnice, treceam prin rotație pe la toate locurile de muncă. Era tâmplărie, mase plastice, forjă, atelier mecanic, strungărie, atelier electric și de bobinaj, și multe altele.

Maistrul care se ocupa de noi - și pe acesta, Dumitriu il poreclise „călărețul”- ne puse să ne dăm bine pe lângă muncitori. Și în funcție de locul pe unde treceam, să ne facem și noi, pentru școală, truse de șurubelnițe mecanice, precum și alte lucrări. La urmă le nota. Pentru șurubelnițe trebuia să trecem pe la patru ateliere. La unul luam barele de oțel inoxidabil care luceau la soare, la forjă prelucram barele de oțel, lățindu-le la un capăt, iar la celălalt capăt le ascuțeam ca să intre în mânerele de lemn.

Deci vizitam și atelierul de tâmplărie. Bine că ne ajuta și lucrătorii de acolo.

La atelierul de tâmplărie făceam mânerele la strungul de lemn, pe care la urmă după ce le asamblam, le vopseam sau le dădeam cu lac. Aici la atelierul de tâmplărie era să mi se întâmple primul necaz.

Intro zi, dădeam la mână la un muncitor, niște scânduri, ca să le tragă la rândeaua electrică - abric. El băga scândura și eu o trăgeam. Deodată o scândură a fost mai lungă decât era prevăzut. Ajunsese la capătul camerei proptindu-se cu mâna mea în rama de la un geam. Muncitorul nu văzuse că nu s-a terminat scândura și băgase alta împingând înainte. Așa că mi-a strâns degetele de la mână între tocul ferestrei și scândură.

Degeaba strigam eu, că nu mă auzea din cauza zgomotului scos de mașină. Când ridic mâna și îi fac semn într-un târziu mă zărește și oprește mașina. Se spărsese și geamul și ieșise mâna mea prin geam, strivindu-mi degetele. Au sărit repede cei de acolo și mi-au acordat primul ajutor.

A luat și bietul muncitor o săpuneală de la ceilalți. Scăpasem totuși ieftin. Așa au aflat și de situația mea, pe care pe unii din ei i-a mișcat. Așa că mama lui Dumitriu,care lucra și ea acolo, ea fiind la cadre, a intervenit pe lângă șeful lor, să mă lase să fac și eu practica de vară cu bani. Au aprobat trei luni. Cu ocazia asta aveam să-mi fac noi prieteni. Unul era nea Costică strungarul de la tâmplărie. Și mulți alți de mai târziu.

După alt an ne-am mutat la sectorul 2, lângă Bazin. Acolo avea și turnătorie, atelier electric, mecanic și de electronică. Le-am vizitat pe rând pe toate.

 

 

Vara lucram și cu Dumitriu. Acolo ne-a pus să vopsim tot felul de indicatoare și avertizoare pentru tren.

Asta era misiunea noastră.

Trebuia să vopsim cozile de lemn cu vopsea neagră, în timp ce o altă lucrătoare de a lor, vopsea cu „pistolul” partea de tablă a indicatorului propriuzis - alb, roșu, galben cum era.

 

Eu vin cu o inovație, pentru a câștiga timp. Văd o țeavă de 3 țoli un pic mai lungă decât coada indicatorului. Mă rog de sudor, nea Vasile, să-mi sudeze la baza țevii o talpă de fier. Apoi pun vopsea neagră în țeavă. Bag coada în țeavă, și cum vopseaua, urca și ea în sus, vopsea și lemnul cozii.

Le-a plăcut ideea mea. Și au și aplicat-o. Când nu aveam treabă sau o terminam pe a mea, maistru lor - Chicuș, îmi dădea altă treabă. Nu mă lăsa să stau o clipă. Ba mă ducea la atelierul de tâmplărie și descărcam o remorcă cu dulapi, ori la turnătorie mutam „pământul” sau polizam bavurile pieselor abia turnate.

Mereu se găsea câte ceva de făcut. Dumi al meu, mereu se retrăgea la atelierul de electronică. Când vedea maistru că iar am rămas singur, îl mai chema.

Iar ai rămas singur? Unde-ți este prietenul? Când afla se ducea la ateleir și-l scotea afară.

Se schimbase intro zi magazionerul de la ei. Și vine un om tânăr fără prea multăexperiență. Îl chema Lupu. El vine cu ideea ca barele de cornier să se înregistreze la kilogram, și nu la metru. O bară de aia avea maxim 6 m. Dar el spunea că au greutăți diferite. Așa că, să-i convingă pe ceilalți, ne cheamă pe noi, să scoatem din magazie câteva bare de 6 m. Apoi le pune pe un cântar zecimal. Nu era mare diferență între ele. Dar pentru el era. Așa că tot la kg le-a trecut în acte. Ce om! Chiar mă întrebam, dacă unu are nevoie doar de 1m de cornier, și pe aia o cântărea?

Am mai avut o altă problemă. Într-o zi lucrez la un strung. Aveam de filetat niște șuruburi mari cred ca erau de M48, sau M50. Trebuia să le filetez cu un tarod adecvat.

Muncitorul după ce mi-a explicat cum să lucrez cu el, a plecat. Am filetat unul, apoi și al doilea, la al treilea s-a blocat tarodul în piesă. Cum nu mai puteam să-l scot am oprit mașina. Mai mult de frică. Bineînțeles că s-a rupt și tarodul, rămănând în piesă. Da ce mai conta! Scăpasem cu viață. Mare frică am tras după aia. Nu mai aveam curaj să lucrez pe mașina aia.

Colectivul de acolo aflând de situația mea, au încercat să mă ajute, că erau foarte milostivi. Mă ajutau și ei cu ce puteau fiecare.

 Unii mai îmi dădea haine și încălțări, alții împărțeau pachetul de mâncare cu mine. De fapt fiecarea își desfăcea pachetu și-l punea la bătaie comună. Toți se serveau cu ce voia el.

 

 

Așa că acu pe lângă bursa din timpul școlii, i se mai adăugă și o mică leafă de 1400 de lei cum era pe atunci, ca muncitor necalificat.

 Și am lucrat în toți cei 5 ani în fiecare vară câte trei luni, cât ținea vacanța. Când m-am mutat la sectorul 2, colectivul deacolo văzând că sunt un băiat muncitor, „s-au îndrăgostit” și ei de mine.

La atelierul de electronică, aveam să întâlnesc pe Mihălceanu și Stefan. (Fănică). De la ei aveam să mă mai perfecționez în ale electronicii.

 Am învățat și de la ei multe lucruri. Se lucrau multe acolo. Se făceau numai reparații. Stații cu tuburi, pentru gară, sisteme de comandă pentru macaze și alte chestii.

Dumi era și el prieten cu cei de la atelierul de electronică. Cum el se ducea mereu pe acolo, îl dă dispărut maistru într-o zi. Mă întreabă de el. Eu îi zic că e la atelierul cu pricina. Mă trimite după el acolo. Așa aveam să-i cunosc pe cei doi de la atelierul de electronică.

La unul din ei, când mă vede, „i se pune pata” pe mine. Văzuse ceva diferit la mine. A început să mă chestioneze de una de alta, de hobby-urile mele. Când a auzit de activitatea mea extra școlară, sau bucurat amândoi. Au început să-mi pună tot felul de întrebări. La unele am răspuns în limita cunoștiințelor mele de atunci. Sau declarat mulțumiți. Mihălceanu, zice:

Cum te cheamă? Îți pun o pilă la maistru.

-Grigoriu! zic.

De mâine Griguță, vi aici la noi să faci practică. Nu trebuie să mai vopsești indicatoarele alea cu vopsea.

Da mai încape îndoială! adăugă râzând și colegul lui Fane. Gata de mâine, ești al nostru!

Nu știu ce le-a zis cum a făcut, că la determinat pe maistru să mă mai lase și la ei la atelier. Dar nu toată ziua. Îi era și lui de ceilalți. Ce aveau să zică ei?

Așa că mi-am început practica și continuarea cunoștințelor mele și în ale electronicii. Trebuie să recunosc că ei erau profesori pe lângă mine. Numai că am fost și testat.

Într-o zi, se fac amândoi că sunt chemați de maistru, lăsându-mă singur în atelier cu o cutie cu piese pe masă. După ce ei pleacă mă împinge curiozitatea de a vedea ce conține cutia. Când o deschid văd în ea tot felul de tranzistoare. Dar deodată pe când eu admiram conținutul cutii, se deschide ușa brusc și în cadrul ei apare Mihălceanu.

 Eu speriat mai apuc să închid cutia.

-Hai scoate repede ce ai luat! mă ia el repede râzând. Golește-ți buzunarele!

Eu i-am urmat ordinul speriat, deși nu îi luasem nimica.

-Nu am luat nimic! Numai mă uitam!

 

 

 

După ce s-a convins că nu le luasem nimic, s-a declarat mulțumit de cinstea mea.

Ba mai mult Fane, și-a exprimat intenția de a mă ajuta cu câte o piesă dacă îmi trebuie.

Și uite așa câștigându-le încrederea am câștigat și cunoștințe. Și sau ținut și de cuvânt.

M-au ajutat și cu ceva piese, bineînțeles contra cost, chiar dacă nu era valoarea mare.

La început au zis că dacă aduc mâine o sticlă de vin, îmi dă toată cutia. Eu când am auzit de asta am înghețat. Cum să intru pe poartă cu așa ceva. Dacă m-ar fi prins m-ar fi dat afară. Dacă au văzut că așa nu merge cu mine, au apelat la o altă strategie.

- Uite aici o sută! Te duci la alimentara și ei: „Mult ieftin și bun” zic ei râzând. Ei o pâine, ei de 20 de lei niște salam... și o sticlă de vin. Când am auzit de vin, iar m-a luat cu frică.

-Lasă că te aștept eu la gard și o dai pe acolo, mă liniștește el.

Și a mers o dată, a mers de două ori, dar știți cum e vorba aia: „Ulciorul nu merge de multe ori la apă”. Unul din angajați a văzut, că Mihălceanu se tot ducea mereu la gard. Până s-a prins. Așa că atunci când eu i-am dat sticla a văzut și respectivul. Ca să nu „ne toarne”, Mihălceanu la chemat și pe el în atelier. Așa că au golit sticla în trei. Mai târziu a aflat și maistru, așa că dacă au văzut că în patru nu le ajungea, a apelat chiar maistru la mine pentru „cumpărături”.

Dar m-a și scăpat de necazuri. Nimeni nu a aflat nimic. Iar eu mi-am dus misiunea până la capăt. Ba mai mult la inițiativa lui Fane și a lui Mihălcianu, au propus colectivului ca să strângă bani, pentru a-mi lua o pereche de pantofi. Au avut grijă să mă întrebe întâi, ce număr port la pantofi. Și așa m-am trezit peste o oră, cu o pereche nouă de pantofi.

Gestul lor m-a mișcat profund. Tot ei aveau să mă ajute cu bani, sicriu și cu mutatu, la moartea tatei.

La vopsit cu mine, mai lucrau și două fete. Una era măritată. Avea și copil. Cealaltă, o chema Paula și era cam de vârsta mea.

Mihălceanu ca să facă caragață de mine, o cheamă la ei în atelierul de electronică și îi spune fetei, că eu sunt îndrăgostit de ea, până peste cap. Bineînțeles, când am auzit, mă făcusem roșu. Ea la rândul ei, nu a înțeles aluzia și se uita cam surprinsă și cu neîncredere la mine. Doar de abia ne cunoscusem. După ce s-a prins ea, la negațiile mele, a început să-i certe pe cei doi. Erau tare miștocari cei doi. Ștefan nu era nici el însurat

Fata mai târziu mai în glumă mai în serios începuse să-mi ațână acu și ea calea. Eu cum nu prea le aveam cu astea, am rămas totuși prieteni de servici.

 

 

Ce vreți nici 20 ani nu aveam. Poate alții la vârsta mea de atunci...Nu vă contrazic. Deși mi-ar fi surâs. Era parcă totuși ma voinică decât mine. Și parcă și puțin mai inaltă. Când aveam să-m mai văd, erau la alt atelier. Acolo lucra cu ei și o fată de la țară. Pusesem și eu ochii pe ea. Dar cred că și era de acord. Tot Mihălceanu, ia pus și ei aceeasi placă, că sunt îndrăgostit de ea lulea. Am mai revăzut-o de vreo două ori, dar…nu a fost să fie. Mai târziu, a vrut să mă cunune, cu fata Carmen, a familiei Vintilă. Dar…

Acum cu banii câștigați, ne-am mai rotunjit și noi veniturile. Tata mă sfătui ca banii câștigați de mine, să-i pun la CEC. Îmi făcusem și un carnet.

 O parte mai dădeam și în casă. Acu că aveam bani, am cumpărat un montaj rusesc a unui aparat simplu de radio, cu amplificare directă, cu 6 tranzistoare. Costa la vremea aia cam 150 de lei. Trebuia să urmez instrucțiunile la asamblare.

Ăsta a fost mai simplu, cum piesele erau deja montate pe cablaj, mie rămânându-mi doar sarcina, de a lipi doar 4 fire: cele de la difuzor și cele două de la alimentare. Mi-a ieșit din prima. Când a văzut tata s-a bucurat și s-a lăudat cu mine la toată curtea. Ba mai mult când am venit cu el la serviciu, m-au felicitat toți și mai ales Mihălceanu cu Fane.

-Bravo măi Griguță! Așa îi plăcea lui să mă dezmierde.

-Ai făcut încă un pas spre cunoașterea electronicii.

Dar nu m-am oprit aici. Am continuat cu achiziționarea de noi montaje, pe care le-am dus cu brio până la capăt. Dar nu aveam încă instrument. Un coleg de la școală îmi dă un instrument un miliampermetru de 20 mA, ca să fac un instrument de măsură. Ajutat și de unele scheme din „Cartea Radioamatorului”, unde erau câteva, con-struiesc un mic aparat universal. Dar la început nu avea prea mare precizie, dar era bun pentru mine. Și mai ales aveam satisfacția unui lucru făcut de mâna mea.

Și așa trecea vara și eu câștigam niște bani spre bucuria tatei. Iar eu îi puneam mereu la CEC. Aveau să prindă bine într-o zi. Nana și cu tanti Lili le părea bine că economiseam banii la CEC.

Acu aveam și bursă și salar. Un 600 de lei, plus cei 1400, plus cei 925 lei ai tatei, se mai rotunjea venitul nostru. Acu tata punea și bani deoparte pentru lemne.

Acu mai contribuiam și eu. Dar aveam grijă să mai pun și eu deoparte, pentru zile negre. Mă gândeam că se ivise ocazia de am vedea în curând visul cu ochii. Oricum achiziționarea de scule și a unui aparat de măsură, era prioritară. Dar nici tata nu s-a mai opus. Mă lăsa să-mi fac toate poftele, dar avea totuși grijă ca să nu sar calul. După moartea mamei se schimbase mult în bine.

 

 

Nici băut nu mai venea, cum venea el de obicei. Asta era mai rar. Doar la petreceri, zile festive, Paște, Crăciun, uita de boală și iar o lua de la capăt. Dar boala nu-l uita și nici ierta.

Și uite așa mi-am făcut noi prieteni. Mihălceanu mă mai lua cu el la câte un „ciubuc” cum spunea el. Mă gândeam că poate mai îmi iese și mie ceva, cu toate că eram conștient că nu mă v-a lăsa să repar singur ceva, atât cât el este prezent. Misiunea mea era:

-Griguță, tu duci geanta cu scule.

El mergea cu mâinile în buzunar, în timp ce eu îi căram geanta lui. Era un diplomat cam mare. Era totuși destul de greu. Când ajungea unde avea „comanda” se lipea de obiectul muncii și nu se lăsa până nu îl făcea cum voia el. Cu această ocazie am mai învățat și eu cum regla imaginea, cum controla prezența tensiunilor.

Uite la mine și învață! Îmi spunea el deseori. Și eram numai ochi și urechi.

Și cum și el repara destul de variate modele de TV, nici eu nu am stat cu mâinileîn sân. Îl mai ajutam la dat la mână, la câte o sculă. Sau mă trimitea pe casă sau pe acoperișul blocului, ca să controlez starea legăturilor „buclei” și a cablului de la antenă. De multe ori acesta era avariat. Bine că orice abatere de la program avea el grijă să fie taxat. Și mai ales și în folosul meu.

Odată îl chem la chiriașul nanei care avea și ei un televizor „ Venus „ pe lămpi. I-a trebuit cam două ore, ca să–l facă. Era cam dus. A trebuit să umble și la acordurile cu ferită ale bobinelor și din calea comună, dar și la blocul de canale, ca să facă imaginea cât de cât mai bună. Eu citisem prin cărțile mele, că nu este indicat a se umbla pe acolo. Dar nu l-am contrazis. Mai târziu aveam să fac și eu la unele TV–uri cam același lucru. Odată mi-a dat și el un ciubuc. Dar asta, nu că era așa interesat de mine, ci pentru că el nu avea timp. Era prins în altă parte.

-Te descurci tu, că ești băiat mare, zice el râzând.

Mă duce la omul cu TV-ul și pleacă. Era un Temp - 6 ca al nanei.

„Taci că e bine, e la fel ca al nanei” zic eu în gând. „Cred că o rezolv repede”. A urmat întrebarea de rutină și de bază. „Dar ce are ?” Cu toate că nu prea mă luam după ce spuneau clienții.

De multe ori însperanța că vor scăpa mai ieftin, dădeau ei singuri diagnosticul. Că de fapt TV a mers, dar aseară nu a mai vrut. În rest era ca nou!

Multe din aceste replici mi-au îngreunat activitatea. Că mă puneau de multe ori pe o pistă greșită. El spunea una, eu căutam alta, iar TV–ul avea cu totul altceva. În fine îl desfac și constat că o lampă era ieșită de la locul ei.

 

 

Și tocmai cea „de înaltă” Mai îmi fac eu de lucru, ca să lungesc timpul cât mai mult în favoarea mea, dar și atent la client. De multe ori am găsit defecte provocate de client. Numai pentru a pune la încercare pe un posibil depanator. Și aveam să am și eu acești tipi de oameni. Unii chiar erau atotștiutori.

-Nu are nimic Tv-ul! Are sonor, dar nu are imagine. Iar alții:

-Nu are mare lucru, nu are sunet !

Sau alții:

-I-am dat aseară un pumn că m-am îmbătat și acu numai merge!

-Mata vrei ca Tv-ul să mai meargă după ce ai jucat box cu el? Se supără și el. Mai râdeau și ei.

Am mai reglat și eu de ochii lui imaginea, cum mi se părea mie mai bine. Comutatorul de canale era tip bloc cu 12 ploturi. Pe lângă axul lui se putea introduce o șurubelniță lungă, cu care reglai niște miezuri de alamă în interiorul unor bobine.

Asta făcea ca să se îmbunătățească imaginea și în funcție de antena abordată. Era un fel de „acord cu antena”. Adaptarea antenei la TV. În fine termin. Omul e mulțumit. Nu era prea curios să mă întrebe ce a avut.

Spre deosebire de majoritatea, care dacă le spuneai ce a avut Tv –ul lui, îi încălzeau cu ceva. Era la libera apreciere a depanatorului. De multe ori ca să scap de ei, la unii le spuneam adevărul, iar la alții mai „știutori” mai inventam defecte ascunse sau imaginare.

De multe ori mergea. Omul îmi dă pentru osteneală 200 lei, fără să mă întrebe dacă sunt sau nu mulțumit. Unii mai mă întrebau. Alții li se păreau prea mult, cât le ceream și atunci eram nevoit ca să mai cobor ștacheta spre nemulțumirea mea. De multe ori nu-mi scoteam nici drumul, sau valoarea piesei înlocuite. Că ori nu credea, ori nu aveau bani.

Așa că înainte de a mă apuca de vreo reparație, întrebam întâi omul, dacă vrea să cumpere piesa respectivă și după aia mă apucam de lucru.

A doua zi îi raportam lui Mihălceanu ce am făcut

-Lasă asta, câți bani ți-a dat? zicea el râzând, cu mâna întinsă la mine.

Nu puteam să-l mint, că îmi era frică că poate întreba. Așa că îi dădeam toți banii.

I-a luat, apoi zice :

-Hai i-a și tu 100, că îi meriți. Da ce a avut?

Ei aici de frică că să nu–mi ia și pe ăia, am mai inventat și eu că am mai schimbat o rezistență și un condensator.

-Da? De mâine vii și cu piesele schimbate.

-Bine! zic eu ca să-i fac pe plac.

Și am continuat să fim o vreme prieteni. Până când m-am însurat. După aia nu l-am mai întâlnit. Se terminase ucenicia la el. La fel și cu Fane, colegul lui.

 

Am aflat după câțiva ani că acesta a fost găsit pe plaja Dunării, înnecat și despuiat de haine. Făcuse infarct, că suferea cu inima. Probabil că intrase în apă cu gândul de a face o baie. Baie care s-a dovedit pentru dânsul fatală. Și nici de Mihălceanu, nu am mai auzit nimic. Ultima dată când l-am mai văzut a fost la Oficiul de calcul al CFR -ului, de pe str. Holban - Culturii. După alți ani, mi-a spus un alt prieten de familie, care fusese și el prieten cu dânsul, că murise și el. Și era și el tânăr. Cred că aveau atunci cam în jur de 40 de ani.

Au trecut atâția ani dar nu am reușit să mai revăd vreun coleg de liceu. Din când în când m-am mai întâlnit cu câte un coleg. De mulți nu mai știu nimic. Nici unde sunt, nici ce mai fac. Cu unii din ei aveam să mă întâlnesc la combinat, mult mai târziu.

Era prin primăvara anului ’74. De abia intrasem la liceu. Dimineața după cefăceam piața, treceam aproape zilnic și pe la bunica și mătușa. În una din zile,tanti Lili, îmi zice:

-Vino să-ți arăt ceva.

Când mă duc în curte, ce credeți că îmi arată? O broscuță! Mai exact un puide broască țestoasă. Era mică cât o palmă de copil. Cred că avea vreo 6-8 cm. Erafoarte frumoasă. Avea un căpșor mititel cu niște ochi mici și negri și foarte vioaie.

Când m-am apropiat de ea, broscuța s-a băgat în carapace. Își retrase maiîntâi capul. Când am încercat să o mângâi pe picioare și le-a retras și pe acelea.

-Mai încet, că o sperii, mi-a zis mătușa. Am lăsat-o jos să văd ce face. Dupăcâteva minute, a scos picioarele și apoi mai timid, capul. După care a încercat săo i-a la sănătoasa. O întreb:

- Cine ți-a dat-o?

-Nu mi-a dat-o nimeni! A venit singură. M-am trezit cu ea într-o dimineațăîn curte.

Acu mă jucam cu ea, de câte ori veneam la ele. Era foarte simpatică. După untimp, se obișnuise și cu mine și nu se mai retrăgea în carapace. Fiindcă mereu fugea,o luam și o întorceam cu „roțile“ în sus, crezând că așa nu o să mai plece. Dade unde! După câteva minute nu mai era. Mă minunam cum poate să se întoarcăsingură. O găsesc și iar o întorc, stând la pândă să văd cum face.

La început s-a chinuit un pic. Se învârtea în loc, după care a scos picioareledin carapace și le întindea, de credeam că o să iasă afară din ea. Apoi le înfigea înpământ cu ghearele și se răsturna singură.

Așa au trecut anii și broscuța se făcuse tot mai mare. Avea acu vreo 15 cm. Dar făcea numai pozne.

Cum scăpa în curte, spre bucuria ei, dădea iama în răsaduril cu roșii și salată, ale bunicii. Preferatele ei. Tanti Lili avea grijă și o maimuta din când în când.

Da de unde, broasca făcea tot ce știa ea. Se ducea glonț cateleghidată, la răsadurile ei preferate.

Am mutat-o, vrând să o dezorientez. Da ți-ai găsit. Știa drumul pe de rost.

Cred că dacă o legam la ochi tot ar fi știut drumul. Era nostimă tare. Odată aprins-o bunică-mea, cum își lua masa de dimineață în răsadurile cu salată și roșii.

Atât i-a trebuit bunică-mii. A început s-o bată cu bastonul. Și cum ea nu voia săplece, ba se mai punea și de-a râca cu ea, a apelat la fiică-sa. A amenințat-o că dacăo mai prinde prin răsadurile de salată, o omoară, sau o aruncă.

După ce am închis broasca, îi aduceam, eu, pe ascuns salată să mănânce. Ei,mânca ea și nu prea. Tot mai bună era salata direct de la sursă. Știa ea ce știa.

Și a mai trecut un an. Se mărea văzând cu ochii. Ca Făt-Frumos din poveste.

Creștea într-un an, câți alții în zece.

Într-o zi de vară călduroasă, i-am mai dat drumul să zburde prin curte, fărăștirea bunicii. S-a învârtit toată curtea. Căuta ceva. Apoi ajunge la canal.

Robinetul cam picura. Ce credeți? s-a dus exact sub robinet și se așezase sub elașteptând să picure apa pe ea. Am deschis mai mult robinetul și am lăsat să curgăapa pe ea. Ce bucuroasă era! Și-a scos tot capul afară și picioarele, de credeam căo să iasă afară din carapace și făcea baie. Îi arăt mătușii, ce făcea broasca.

-Ia uite și lor le este cald, zice mătușa.

-Păi da îi era și sete, zic eu. După ce s-a răcorit bine, de bucurie s-a dus să atacerăsadurile ei preferate, spre disperarea bunicii.

-Dar las-o, zic eu, că nu mănâncă toată grădina.

Adevărul că ea ciugulea la întâmplare de peste tot. Nu alegea o salată, ca să seospăteze. Nu! Ea le încerca pe toate. Și pentru asta, primea bastoane de la bunica.

Ei, dar ei nici că-i păsa. Pe ea n-o durea. Se ascundea înăuntru, când o vedea pebunică-mea. Învățase de frică. Cum pleca, ieșea și ea afară și își vedea în continuarede treabă.

Când se întorcea bunică-mea, o lua de la început. Ea nu știa nimic, nici usturoinu mâncase. Era o hoață, fără pereche. Și așa au trecut cinci ani și încă doi anidupă aia, iar când am venit din armata, tanti Lili mi-a spus ca broasca ei dispăruse.

A căutat-o toată curtea, dar degeaba.

 

 

 

 

 

 

Viața tatei

 

 

Într-o zi tata avea chef de povești. Voia să ne spune și istoria vieții lui. O făcea destul de rar. Nici el nu avusese tată. Murise pe când era mic. Cred ca pe la 6 ani. Nu știu dacă nu-l cunoscuse deloc, murise, sau dăduse mama lui divorț de el. Nu-mi amintesc exact, acest amănunt. Pe vremea aia nu știam că viața lui, a mamei, sau a mea, v-a deveni subiect de scriere. Mama lui era de etnie turcă, sau greacă, nici asta nu mai știu precis. Presupun ca totuși era turcă. Era tuciuriu ca actorul Anthony Quinn, grecul irlandezo-mexican.

Numai ca tata era mai puțin mexican și mai mult grec. Sau cine știe? Dacă nu și un pic turc. În schimb purta mustață. Ea a rămas mai tot timpul neagră. Din cauza asta mulți îi spunea țigan. Dar nu, când se dezbrăca, era pe restul corpului destul de alb. Numai fața, picioarele, mâinile și de la brâu în sus era de culoare mai închisă. Asta și din pricina statului cu zilele, lunile și anii, prin tot felul de bălți și alte lacuri, cât și din cauza soarelui și a vântului. Pentru că îi plăcea să prindă pește. Era pescar amator și avea și permis.

Asta făcea să o mai îndulcească pe mama, când după o zi, și nu de rare ori, chiar șidouă nopți, venea încărcat cu pește. De multe ori nici nu dovedea mama să-l gătească. Cum nu avea frigider, il mai și conserva, îi presăra sare și îl usca. Mai ales știuca șalăul și alti pești albi. O parte mai mici, mai dădea și pe la vecini sau rudele lui, sau a mamei. Dar asta mai rar.

Pe mama lui o chema Eufrosina. O striga Frosa. Deci fusese botezată de un grec. De ce o chema tot Grigoriu, este un mister. Ori era după numele lui taică-su, ori așa o chema după numele de domnișoară. Nu a dat prea multe amănunte, sau poate nu am fost eu atunci pe fază. Multe din poveștile vieții lui, le-am reconstruit apelând la amintirile sale de atunci, punându-le mai târziu cap la cap, în ordine. Bunicul lui l-a crescut. Îl chema Ghiță Zarzăr. El era tatăl mamei lui.

Spunea că dormea noaptea cu el, iarna sau vara, tot timpul. Cum mama lui nu s-a mai căsătorit, au stat împreună numai ei trei. După moartea lui bunică-su, el făcea 12 ani. A rămas cu mama lui. Mama lui lucra pe un vas de croazieră, ca bucătăreasă. Vaporul pe care lucra mamă-sa mai avea și ieșiri la mare. Dar făcea și diverse escale pe cursul Dunării, de la Porțile de Fier, până la Sulina și invers. O vreme au stat în Brăila, după care s-au mutat în Galați.

 

 

 

 

Făcea dese escale și la Istanbul, dar și în unele porturi grecești. Așa avea să cunoască o mulțime de lume, ce avea să vină în contact și cu el. Mama lui era foarte severă. De mic spunea că îl altoia și pe el din nimic. Sau aproape din nimic. În general nu-i ieșea din cuvântul ei. Dar anturajul? Nimic nu e mai rău decât anturajul și mai ales cel prost. Așa că la sfatul unor cercuri dubioase, copii de vârsta lui de atunci, îi propusese tatei, să meargă în America, că ziceau ei că e bine acolo și v-a câștiga bani.

Când a aflat mama lui, de asta, ia dat tatei, o bătaie, ca să țină minte toate ameri-cile, începând cu cea de la nord și terminând cu cea de sud, cât putea el să ducă. Așa ia scos nebuneala din cap.

A lucrat alături de mă-sa, mulți ani. Cu munca pe vas a cam neglijat școala. Dar cred că nici el nu s-a omorât.

Nu reușise să facă decât șase clase. Apoi a mai făcut ultimele două, mult mai târziu.

În timpul celui de al doilea război mondial, se îmbolnăvește mama lui, și toată beleaua a căzut pe tata. Cum era singurul susținător al familiei, tata nu a făcut nici armata. A fost scutit. Mama lui a mai avut trei surori, care au murit în timpul celui de al doilea război mondial. Când o bombă a căzut peste casa lor.

Multă vreme drept mărturie, se mai vedeau cei doi stâlpi, în locul în care fusese poarta, respectiv casa lor. Stăteau cam prin zona Română, colt cu Bolintineanu. Tata se mutase după război în casa madamei Berdan, unde a stat până a murit în „75. Cred că aflase de această adresă prin intermediul Niculinei, viitoarea nașă, ce stătea atunci cu chirie și ea la madam Berdan, dar în dependințele unei fiice de-a lui Berdan - Lubița. Lubița stătea la nr. 8, tot pe Zorilor. Practic era în aceeași curte, dar nu era despărțită de gard. În timp ce casa lui Berdan era la nr 10.

Nu știu exact când s-a apucat tata de muncă. A încercat și el multe locuri de muncă până s-a hotărât la unul. După moartea bunicului lui, mama tatei, s-a rugat de unul din frații mai mari, nea Iorgu, văr cu tata, ca să-i găsească și lui un post la circ, unde lucra el. A stat acolo o vreme. Acu era nevoit ca să muncească. Nu știu dacă și el se omora cu munca, dar nici văru-su nu se omora cu plătitul.

Cu ocazia asta a învățat de la dânsul o mulțime de șmecherii și trucuri. Pe multe din ele avea să mi le arate și mie mai târziu.

O vreme a lucrat și el acolo. Îmi spunea și mie, că diferitele numere de așa zisă magie, cu fata tăiată, sau săbiile băgate în ladă, nu erau decât niște trucuri ieftine, menite să abată atenția și interesul publicului.

Se mergea pe principiul: „mâna e mai iute de-cât ochiul”. Totul nu era decât o iluzie optică. Erau dulapuri compartimentate, cu fund dublu. Chiar podeaua era „aranjată” cu un chepeng fals, în care cei vizați coborau jos, fără știința publicului.

 

Respectiva ladă sau cutie, în care intra de obicei o fată, cobora în jos, iar cel care prezenta numărul putea băga în cutie, câte cuțite sau săbii voiau mușchii lui, că nu rănea pe nimeni. Ca să nu mai zic de fata tăiată cu ferăstrăul, că în acea zonă nu era nimeni. Alte numere se făcea cu oglinzi așezate în unghiuri diferite, la care intensitatea, culoarea, sau poziția luminii, avea un rol hotărâtor.

Erau așa de bine calculate, încât să te facă să crezi că erau acolo, dar nu erau. Și multe altele. El mi-a explicat și excrocheriile pe care le făceau cei de la biserică, făcând ca o anumită icoană să „plângă” cu lacrimi de „sânge” sau mir. Când de fapt nu era de-cât un dispozitiv aflat în rama icoanei. Şi care, printr-o comandă manuală, mecanică, sau electrică, elibera niște cerneală roșie, sau un lichid colorat sau incolor, de la caz la caz. Și multe alte așa zise „minuni” pentru a prosti bable sau moșii, în general oameni fără prea multă pregatire școlară.

Totul nu erau decât o minciună, menită să impresioneze babele și cei mai puțini vizați, sau credulii. Chiar mi-a cumpărat o carte, de-a lui Leonard Iosefini, în care se arătau destule trucuri și așa zisă „magie”, pe care el le condamna, spirite sau alte stafii.

Multe din așa zise trucuri, avea să mi le arate și mie mai târziu. „Plutirea acului pe apă”, „furculițele rotitoare”, trucuri cu cărți de joc, „lingurițele jucăușe… ”. De multe ori ca să impresioneze pe mama, sau pe mine, punea un ac în închietura mâinii și închizând cotul, aveai impresia ca acul intră în carne. Dar nu intra. Sau jocuri cu hârtii colorate…

La un număr „de magie” și trucuri, încercat de tata pe cont propriu, fără supraveghere, și probabil ca și un pic băut, se înțeapă în gât cu un ac. Asta i-a fost fatal. I s-a infectat gâtul. Numai putea să vorbească. Din lipsa banilor a stat așa o vreme. Cum gâtul i se infectase a fost la un pas să-și piardă viața. De unde, de ne unde, a făcut rudele lui rost de bani și mai ales la propunerea mă-sii. Așa l-a convins pe tata ca să se opereze.

Doctorul l-a avertizat că e un mare risc, că sunt șanse de 1/100 ca să reușească.

Așa că și-a luat inima în dinți și a trecut cu bine de operație. Iar de atunci a rămas cu handicapul purtării pe viață, a acelui „ buton „ cum îl numea el. De fapt era o dublă canulă, curbă, tubulară, din argint ca să nu oxideze, ce era introdusă în regiunea mărului lui Adam. Aceasta îi închidea traheea, și atunci când ducea degetul la acea canulă, astupându-i orificiul extern, permitea coardelor vocale să funcționeze. Altfel, vorbea abia auzit și șoptit. Ei, o vreme a stat în spital. Îl cunoșteau acum toți doctorii.

Directorul spitalului, văzându-I și știindu-i situația, îl întreabă dacă nu vrea să rămână la ei ca felcer. Un fel de infirmier. Era mâna a doua a doctorului. Acceptă, mai mult de grija mamei. Mă-sa fiind și ea bolnavă, numai putea să lucreze. Speranța era la tata.

 

A lucrat o vreme acolo. Dar după un timp, face iar o operație de amigdalită. Iar doctorul îi recomandase să mănânce multă înghețată. Trece și de asta. Pleacă și de aici. De acu avea să se chinuie toată viața și implicit, apoi și pe mine. Pentru că eu eram pus să fac curat lângă patul lui. Și asta în fiecare dimineață, timp de 12 ani, lăsând la o parte toată, frustrarea.Când a murit și el, făcea 40 de ani de când purta acel „buton”.

Mama era scârboasă. Așa că eu făceam pale foile duble de ziar de pe jos, pe care tot eu, sau mama, le așezam seara lângă marginea patului lui, ca apoi să le aruncam la gunoi dimineața. Și asta datorită deselor expectorații pe timpul nopții. Îl apuca mereu tusea din cauza iritării de la canulă. Iar asta era cu atât mai frecventă, mai ales când bea.

Asta îl făcea să doarmă și puțin noaptea, fumând câte un pachet de țigări pe noapte. Pe total zi noapte, ajungea cam la trei pachete de țigări. Fuma numai „Aroma”. Costa 3,20 lei, pe vremea aia. Apoi mai târziu le-a schimbat cu „Delta Dunării”. Astea erau un pic mai scumpe – 3,60. Când nu mai avea bani, mai fuma de nevoie și „Carpați cu filtru”. Nana fuma numai Mărășești, de care tata, nici nu voia să audă. Nana fuma țigări mai scumpe tot de nevoie, când mai pleca la sora sa la București - Lița. Cum avea permise de clasa I, după bărbatul ei, nu se cădea să fumeze Mărășești. Fuma Amiral, sau Marlboro. Tata zicea că astea erau „tari” pentru el, nu că sunt scumpe.

Aveam să aflu mai târziu, ce mare crai, fusese tata, când a fost tânăr. Multe din „tainele” lui aveam să le aflu din gura mamei, sau a nanei.

Prin intermediul unei cunoștințe găsește de lucru la fisc, sau Secția Financiară, cum îi plăcea lui să spună.

Așa avea să fie și inspector de teren prin satele și comunele din împrejurimile Galațiului. De multe ori ajungea până la Tecuci.

Fiind inspector la fisc, făcea destul teren și prin satele învecinate. Trebuia să meargă din sat în sat, să strângă dările. Pe unii îi mai păsuia ... pe alții îi mai obliga, pe alții îi mai ierta, de la caz la caz. I-a plăcut viața care va să zică. Dar nu s-a însurat. Cum el avea acum și acest handicap, asta l-a făcut ca să se abțină. Spunând: „cine se uită la mine?”.

Cum tata nu avea studii, nu a mai avansat. Ba mai mult, după prima destabilizare, cam prin 1952, funcția i s-a redus, rămânând un funcționar oarecare la fisc. Scria, încasa și completa într-un registru, plățile oamenilor, eliberându-le chitanțe. Mulți ani, până să iasă la pensie, tata aducea de lucru acasă. De multe ori îl ajutam și eu, punând chitanțele în ordine alfabetică.

Tot aici avea să facă și el „inovații”. Cum mulți din debitori erau morți sau dispăruți, sau făceau orice ca să se extragă de la plata fiscului, tata, vine cu propunerea ca să„încarce” nota de plată a fiecărui contribuabil, cu o sumă modică de câțiva bani. Nu era mult, aproape că nici nu se observa.

O trecuse ca taxă. Asta ca să acopere lipsurile. Șeful lui a fost mulțumit de această idee, dar numai verbal. În „58 moare și mama tatei. Acu rămâne singur.

După o vreme tata povestea că se ducea mereu cu șeful lui la pescuit. Cum tata cunoștea foarte bine toate bălțile din zonă și împrejmuiri, că doar le frecventase pe toate, pentru a mânca și el, îl lua și pe șeful său. Nu era baltă sau lac din zona Galațiului sau a Dobrogei, să nu fie frecventată de tata. Aveam să fac și eu cunoștință cu unele dintre ele, prin vacanțe, unde ne duceam împreună cu mama sau tanti Lili. Și multe alte lucruri mai povestea tata, dar multe din ele nu mi-au rămas în cap, că pe atunci nu știam că o să-i fac o reconstituire a vieții lui și implicit a mea. Că altfel aș fi fost mai atent la detalii. Dar tumultul vieții mele, m-a făcut să-mi pierd interesul la unele povești de-a lor.

Tata pe vremea lui, se ocupa în a face orice, numai ca să facă economie la bani. Chiar dacă nu-i ieșea din prima. Data viitoare mai câștiga ceva experiență. Cum și el a fost autodidact în a „fura” în ale meseriei, știa de toate. Sau cum se spune: „câte puțin din fiecare”. Și el o făcea pe cizmarul, când voia, și mai ales cu încălțările lui. La urmă dacă mai veneau și rândul încălțărilor noastre, bine! Noi la urmă, ca pedestrimea în armată.

Dar el cum punea și dragoste în ceea ce făcea, nu de puține ori îi ieșeau treburile, care uneori puteau concura cu cele din atelierele de reparații. Că zicea: „Nici noi nu erau așa!”

Totuși înclin să cred, că el, în încercările lui de a se încadra, de a găsi un serviciu, luase la rând mai multe meserii, dar probabil că se și plictisea repede de ele, sau renunța, că nu era bine plătit, ca să nu zic - prost plătit.

Altfel nu-mi explic! Cum știa de toate, dar nu erau perfecționate. Și era și dotat.

Avea scule de cizmărie -rașpil, tot felul de materiale, tot felul de scule și dispozitive, pe care eu nici nu le știam. La multe din ele, le-am și uitat denumirea.

Cineva spunea, că odată cu cumpărarea pantofilor sau a ghetelor, îți mai dădeau „cadou” și o pereche de pingele sau flecuri, din cauciuc dur. Eu nu am prins acele timpuri. Știu că pe vremuri se găseau de toate. Erau în piață magazine de cizmărie, unde găseai și ochi de om.

De multe ori tata cumpăra acele flecuri, de mai multe mărimi, se echipa, punându-și șorțul dinainte, apoi ni le „încălța” la câte o nouă reparație. Și se adunau. Ale mele, a mamei și a lui. Sau lua blacheuri de toate mărimile și cuie potrivite ca mărime, pe care apoi ne „potcoveau” pantofii sau ghetele. Avea și un dispozitiv de cizmărie, un fel de trepied de fier cu trei forme de tălpi de pantofi. Îl folosea la bătut cuie la pingele sau blacheuri. Un fel de calapod. Când mergeam pe stradă, se auzea pe asfalt cum troncăneam, de ziceai că sunt potcovit.

 

Dar minunea nu ținea mult. După o săptămână, iar îi dădeam de treabă tatei, spre disperarea lui. Toceam masiv încălțările. De multe ori gradul avansat de uzură, nici el nu-l mai putea recupera, și își călca pe inimă ducându-le la reparat. De multe ori cizmarul, uitându-se cu milă și jale la ele, zicea:

-Păi cât o să-ți cer pe reparație, mai bine mai pui ceva și ei altele noi. De multe ori se împăca, dar și asculta pe cizmar.

De atunci tata, îmi verifica zilnic starea de uzură a lor, intervenind când era cazul. Când se toceau marginile și în special la călcâie, tata tăia într-o parte talpa, iar în locul ei punea un material de cauciuc dur, pe care îl lipea cu prenadez, sau alt adeziv de pe vremea aia. Dar nu înainte de a degresa locul cu benzină sau neofalină. Mă punea pemine să suflu ca să se zvânte. Apoi îl bătea în cuie. După care trecea la tăiat după conturul tălpii cu un cuțit special de cizmărie, un fel de cutter, după care îl finisa.

De fapt cuțitul pe care azi unii îi spun cutter, era o banală bucată de pânză de bomfaier, ascuțită la capete şi având ca mâner, șfoară sau alte materiale plastice, lemn, etc. La urmă după ce rășpăluia, dădea marginile, cu un obiect lat cu mâner, pe care îl încălzea în foc. Finisa marginile ca să iasă ca la fabrică, că nu mai făceai deosebirea, sau mai putea spune cineva că fusese reparate vreodată. După care le dădea cu cremă neagră sau maro, după caz. De obicei mie îmi revenea această ocupație finală. Mai repara și încălțările mamei, dar tot așa când avea chef. De multe ori mama o mai făcea și ea pe cizmarul, când tata nu era acasă, apelând și la serviciile mele de ucenic. Că îmi zicea:

-Uită-te la tact-tu, și învață! Că mâine poimâine rămâi singur!

Ce îți e și cu destinul ăsta? Întotdeauna avea dreptate. Parcă presimțea asta.

Nu-i ieșea ei reparațiile ca a le tatei, dar ținea două zile. Când se uita tata la ele, de multe ori râdea de mama, sau nu avea nici el ce să le mai facă, spre disperarea mamei.

-Hai te rog Fănică, mai lungește-le viața până la salar, că oi lua altele!

Și își călca pe inimă și lua. Și cum mama mergea pe stradă cu grijă, de parcă mirosea asfaltul ca o pisică, la ea ținea mai mult reparația sau termenul de revizie și reparație. Că avea mai multă grijă de ele. Dar ne lua și nouă încălțări din când în când la 4-5 ani odată. Cam atât era termenul de garanție în viziunea ei, sau atât trebuia să țină.

Țin minte eram mic. Mergem tus trei în piață, la magazinul Universal. Aveam două. Era unul pe Mavramol și magazinul pentru copii, de pe Sahia. Era chiar pe colț. Intrăm în magazin și mama îmi alege niște ghete mici și negre. Mă pune călare pe un căluț de lemn și mă încalță cu ele. Îi probează și mă întreabă:

 

 

 

   -Îți vin bine? Nu te strâng? Atunci îmi veneau bine, așa că zic:

    -Da!

    -Măi îți vin bine? că am dat o căruță de bani pe ei. Mâncam cu banii ăștia o săptămână, insistă ea iar.

    -Da! repet eu.

Numai că după ce m-au dat jos și începui să merg prin magazin, piciorul stâng parcă simțeam că e mai strâns. Dar nu am dat importanță. Plecăm.

Cum mersul pe jos se prelungise, că ai mei nu au mai apelat la vreun mijloc de transport, am luat-o pe jos, toată strada Tecuci, până în deal. Pe la un sfert de drum, începu să mă doară piciorul, și mai ales cel stâng. Mama, observă că începusem să merg șchiop și mă întreabă:

-Ce ai? Să nu-mi spui că te strâng, că îți dau cu ei în cap.

Ei, nu mi-au dat în cap cu ei, dar când după sforțări supranaturale am ajuns și eu acasă, după mers de 2Km pe jos, și am dat jos încălțările jos, deja aveam răni la degete și călcâie. Că mama s-a speriat, dar tot nu am scăpat de bătaie.

   -Nu ai putut să spui acolo că te strâng? Că îți luam unele mai mari...

   -Păi dreptul nu mă doare, zic eu, stângul!

Și de atunci au avut grijă ai mei să-mi verifice numai stângul, cum am făcut și eu mai târziu. Stângul meu era mai mare. Eu port 41,5 normal, dar luam 42, ca să fiu mai sigur. Că nici la comandă nu-și permiteau să ia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La pescuit

 

 

Când eram mic, cred că de la 6 ani și pana pe la 10-14 ani, tata mă lua cu el la pescuit. Bucuria mea, că mai scăpam de bătăile mamei. Dar înainte să mergem la pescuit, tata pregătea undițele. Își făurea singur bețe din bambus.

Avea tata pe atunci un prieten, unul Vanghele. El avea un teren, ce îi dăduse statulpentru a cultiva și răsădii diferite plante și flori exotice din toată lumea. Era în port pe str. Săliștei.

 Respectivul, în loc de casă, avea în acea curte un vagon de dormit. Acolo avea și trestii și bambus străin.

De acolo lua tata bambus. Pentru că acestea nu erau drepte peste tot, tata încălzea locul la flacăra unei lămpi cu gaz, apoi îl îndrepta. După ce asambla bețele din două sau trei piese, cu ajutorul a unor tuburi metalice din alamă, se ocupa apoi de undițe.

M-a învățat și pe mine să fac noduri pescărești. Apoi cum să leg cârligul la firul de nailon. Fixa greutățile din plumb, punea „plutele” frumos colorate, pe care tot el le făcea din plută și apoi le vopsea în trei culori: verde, roșu și un inel alb la mijloc, după caz. Le proba în găleata cu apă și după ce echilibra pluta și greutatea, le strângea pe un suport, făcut tot de el. Mai avea și plute fosforescente, pentru noapte. Mai târziu tata și-a cumpărat o lansetă și o mulinetă.

A doua zi ne ducem după râme. Știa niște locuri pline din belșug cu râme de toate mărimile și culorile. Apropo de râme:

Odată eram cu mama și tata în vizită la bunica. Ele aveau o movilă de pământ galben în curte. Tata venise și el și își încerce norocul ca să găsească râme. Deodată cum săpa, văd o râmă care era parcă lipită una de alta și care încerca să se ascundă repede.

Nu mi-am dat seama dacă avea două capete sau două cozi. Adevărul că le văzu-se și mama și tata pentru o fracțiune de secundă. Apoi dispăru. Era tata în stare să sape toată grădina ca să dea iar de râma buclucașă. Până la urmă s-a lăsat păgubaș. În schimb ei erau foarte abătuți zicând că asta e un semn rău.

Mergeam cu mașina 18, în Bădălan și de acolo încă vreo doi kilometrii, până la locul cu pricina. Mai aveam oleacă și ajungeam la Bazinul Nou. Acolo era un teren liber, cu vegetație rezultata de pe urma apele care secaseră. Mirosea frumos a menta. Tata îmi zicea ca e „menta broaștei”.

 

 

Erau și alte flori și buruieni destule. Pe un dig înalt făceau manevra diferite locomotive cu abur. Veneau și plecau într-un șir neîntrerupt. Înainte locul acela mustea de apă.

Erau și multe bălți. Așa că nu a trebuit să sape prea mult, ca să dea de râme, mari groase, albe sau negre. Din când în când mai găsea și coropișnițe. Sau săpa uneori și după râme roși subțiri și agere de gunoi. Lua cu el câte trei cutii de conserve, la care îndrepta marginile, ca să nu se taie în ele, și depozita râmele pe culori: albe, negre, roșii. De multe ori o mai umplea și cu coropișnițe, când găsea.

După ce făceam „aprovizionarea” cu râme, plecam a doua zi la pescuit. Dar tata mai lua cu el și mămăligă, sau biluțe de mămăligă amestecate cu un praf roș. Spunea tata, că sunt pentru momeala la pești.

 Le mai schimba meniul ca să nu cumva să li se aplece la pești, de atâtea râme. Și aveam unde să mergem: la lacul Potcoava, Somova, Mălina, Cătușa și multe alte bălți aici și peste Dunăre.

Pe atunci Dunărea „săpase tare” și când se revărsa umplea din belșug toate gropile, formând nenumărate bălți și lacuri, până la Măcin sau Garvăn. După ce au făcut digul de la Zaclău - 23 August - de mai târziu, iar azi C.I. Brătianu, nu mai erau așa de multe bălți. Unele au dispărut cu timpul. Azi nu mai sunt bălți. Excepție fac in acelezile când plouă mult, și se „umflă” Dunărea, inundând fostul Zaclău. Multe bălți au fost asanate și odată cu ele și peștele dispăruse. Pe lângă râme mai „vânam” și lipitori și alte momeli.

În altă zi, m-am dus cu tata după lipitori. Eu mă miram cum o să le prindă. Tata și-a suflecat pantalonii, până mai sus de genunchi și a intrat în apă. A stat oleacă, apoi când a ieșit din apă, picioarele îi erau pline de lipitori. Eu încercam să le dau jos. Dar nu se lăsau ușor înduplecate. Se „lipiseră” bine.

Tata m-a învățat cum să le dau jos. Făcea palma pâlnie și o repezea repede peste jivina respectivă. Datorită presiunii aerului, se forma un vid și se desprindea singură. Sau le dădea jos cu fum de țigară. Așa am strâns o mulțime de lipitori în ziua aceea. Tata le puse în borcane cu apă, înalte de suc de roșii. Altă dată mergeam după coropișnițe. Bucuria mea că aveam cu ce să mă joc.

Coropișnițele astea mă amuzau cel mai tare. Prindeam una și vedeam ce putere are în labele alea mari din față.

Tata le rupea un clește, ca să nu evadeze din cutie. Când se adunau destule, priveam la ele amuzat cum se băteau și se călcau în picioare, in incercarea lor disperată de a scăpa...Şi aici iar vedeam că nu sunt departe de comportarea oamenilor. Cutiile erau de conserve și ele făceau o gălăgie toată noaptea, în speranța că vor evada. Nu aveau somn!

Odată veneam de la Somova și ne-a apucat o ploaie, cum nu mai văzusem până atunci. Eram singuri pe o șosea pustie.

 

Era cu tunete și fulgere. Ploaia era deasă și rece. Atât de deasă că nu se mai vedea mare lucru la nici câșiva pași. În câteva clipe am fost uzi până la piele. Noroc că ne-a luat un creștin cu mașina mică, care trecea pe acolo. Ne-a luat până la piața mare. Când să coboram, o coropișniță reușise să evadeze din cutii și căzuse în geantă. Ieșind afară, dar dând de ploaie, s-a muiat, așa că am prins-o repede. Între timp a mai stat și ploaia. Dar ne făcuse deja botezul. Când am ajuns acasă, s-a speriat mama, când ne-a văzut uzi leoarcă. Ne-am schimbat repede. Eu deja începusem să tușesc. Semn că bronșita veche voia să-și facă apariția. Dar nu a fost chip, că tata m-a frecat cu spirt, mi-a făcut mama un ceai fierbinte, după care m-am înfofolit în plapumă. Pe tata l-a frecat mama, cum s-a priceput și ea mai bine.

Tata mai pescuia și în docuri, sau la „bazinul nou”. La început până s-au învățat portarul și lumea de pe acolo, pescuiam la mal. În spatele nostru la un metru, era calea ferată portuară a macaralelor de port. În una din zile m-am împiedicat de acea șină. Noroc că „am luat” în vârful pantofului, prima șină, și nu ceea de a doua de lângă mal, că altfel aș fi ajuns hrană la pești. Inerția m-a împins către mal.

Dar tot nu am scăpat de câteva julituri, și mai ales, câteva înjurături ale tatei. Tata se ruga de cei de pe acolo dacă nu au niște benzină, ca să mă șteargă de sânge.

Nu aveau, așa că am mers așa până acasă, unde m-a doftoricit iar tata, dar nu înainte de a mă avertiza pe viitor, pe unde casc ochii.

Mai târziu, „se instala” pe un „elevator” – (o ambarcațiune pe apă lângă mal, dotată cu mașinării, pentru a colecta grânele de pe șlepurile care trăgeau lângă elevator. De asemenea mai era dotat cu o bandă pe care se depunea grâul, porumbul sau semințelede floarea soarelui, direct în silozul aflat lângă mal.

Până seara prindea câțiva somotei. Ieșea mâncarea pe două zile. Mama se bucura, că mai diversifica felurile de mâncare. Făcea pe lângă borș de pește și plachie, sau pește prăjit. Când traversam puntea către un elevator, tata îmi dădea lecții. Dar tot m-am împiedicat de „un profil” înalt, cu toate că era vopsit în roșu, căzând iar jos. Prilej iar pentru tata de a-mi amintii calendarul sfânt. Profitând de peisaj, tata m-a învățat să-mi țin echilibrul și să nu-mi fie frică.

Pe unele elevatoare nu erau punți late. Ci erau niște bârne lungi, groase de 20 de cm, legate de mal. Ei, tata pe acolo voia să trecem. El pe o bârnă și eu pe alta. Bârnele erau pătrate și groase cam de 15-20 cm. Până la apă erau cam cinci metri. Îmi spunea:

- Nu te uita în jos la apă. Privești numai la bârnă.

Și așa treceam. Nu știu ce era în mintea lui atunci. De ce îmi făcea asta? Eu îmi făceam mai multe griji de el, decât de mine. Avea curaj mare. El când era tânăr, învățase să înoate. Odată făcuse un pariu, cu anturajul lui de atunci, că trece Dunărea înot în lat, până la Zaclău.

 

Nu știu pe ce pariase, dar câștigase. Dar acu nu mai putea. Dacă cădea în apă ăla era, murea înecat pe loc. Datorită aparatului de la gât unde i-ar fi intrat apă. Se cunoștea că fusese la circ învățase multe. Știa multe șmecherii. Nașii, povesteau, că suferise accidentul din cauza unui asemenea truc. Avea să povestească și el cum a fost, în rarele lui zile mai bune. De aceea nici să înot nu m-a învățat. De câte ori veneam acasă, după aceste dese escapade, date de tata, mama se uita lung la mine, când veneam acasă. Nu am să înțeleg de ce ?

Într-o zi mergem ca de obicei, iar la pește. Era toamnă. La 5 dimineața tata mă scoală și la drum. Eu, îi zic: „poate prindem și niște raci”. Era s-o, iau pe cocoașă de la tata, în ziua aceea, că spunea el că numai eu am cobit să prindă numai raci. Seara când am venit acasă, nu prinsese nici un peștișor, nici măcar un oblete. În schimb primul care a căzut a fost un rac. Era captura mea. Apoi el unul și iar eu unul, până seara am umplut traista numai cu raci. Pe vreo doi pești care traseră la mine i-am învățat să înoate spre disperarea tatei. Scăpaseră!

Acasă tata i-a curățat și am avut și eu ocazia să o văd cum se face. Le rupea partea din mijloc a cozii și trăgea afară cu tot cu un maț. Apoi ia dat mamei să-i pună la fiert.

A pus mama racii la fiert pe plita încinsă de la sobă. Când începuse să se încălzească apa, un rac mai mare nu ia mai plăcut în oală și a încercat să evadeze, căzând pe plita încinsă. Nimerise din lac în puț. Mama l-a luat și l-a pus înapoi în oală. Apoi a pus capacul pe oală. Dar de unde, racii erau obraznici și au dat capacul jos de pe oală, în speranța că vor ieși afară, și că vor scăpa de chinurile groaznice. Îmi imaginam ce viață aveau. Dădeau din coadă și era să plece și oala de pe sobă la plimbare.

Până la urmă s-au înroșit toți de ciudă. Vorba vine. Asta era din cauza unui pigment, care la 80-100 de grade colorau racii în roșu. A fost o cină copioasă. Eu mâncam numai carnea de la coadă și de la cleștii cei mari.

Mama și mai ales tata, erau în stare să mănânce și cochilia. Așa am învățat de la el, cum să curăț racii înainte de ai fierbe.

Asta era să mă ajute mai târziu la doamna Luca, când i-am preparat și ei, raci. Dar pescuitul tatei nu se limita numai in imprejurimile noastre. Nu! M-a luat, adică ne-a luat la pescuit la cabana Măcin de lângă Măcin, de  peste Dunare..

Când eram la școală în clasa a III-a, și fiind în vacanță, s-a hotărât și tata să ne ia la cabana de la Măcin. După demersurile făcute, plecăm. Trecem dincolo cu bacul la Zaclău. Tata pe bicicletă - avea o bicicletă „carpați”, iar noi pedestrași. Când a auzit mama că până acolo sunt șapte km s-a speriat. Tata a liniștit-o spunând că o duce cu bicicleta. Fiecare aveam câte o raniță în spate. Bineînțeles că a mea era mai mică. Ei aveau ranițele mai mari.

 

După ce trecem la Zaclău cu bacul, mă ia tata, pe mine întâi pe bicicletă și mă duce cam un km. După aia s-a întors după mama și a adus-o și pe ea. Și tot așa a făcut vreo 14 curse. Făcusem vreo cinci ore. Tot drumul a decurs fără incidente. Pe la ora unu după amiază, am ajuns și noi la cabană. Aici ne aștepta toată suita.

Cabanierul cu soția și cei doi copii. O fată și un băiat. Aveam să aflu că pe fată o chema Aurica. Pe băiat numai știu. Parcă Călin, sau așa ceva. Fata era de vârsta mea.

 În timp ce eu mă uitam la ea, cam stânjenit, și ea la mine, tata, zice:

-Hai faceți prezentările. Și eu când eram mic, când vedeam câte o fetiță care îmi plăcea, mă făceam roșu ca un rac.

Cred că și eu mă făcusem la fel.

Ne-am împrietenit foarte repede, în ciuda faptului că eu la capitolul ăsta stăteam prost. Ne-am plimbat pe munte, admirând peisajul și culegeam împreună „flori nemuritoare”. Cu unele flori i-am făcut o coroniță, pe care i-am pus-o ei pe cap. Mi-a mulțumit și m-a pupat pe obraz. Tasu ne mai urmărea din priviri din când în când, să vadă ce facem.

După ce am ajuns iar la cabană, am mâncat și ne-am odihnit. Mai pe seară am făcut cu toții o plimbare pe baltă, zicea tata „în recunoaștere”. Dar se pregătise gospodărește cu o mulțime de bețe și alte scule. Era o baltă mare, cu multe canale.

Tata trăgea vârtos la rame. Când se hotărăște alege un loc favorabil după părerea lui, și ancorăm, lăsând doi bolovani în apă, legați cu șfoară de barcă. Tata aruncă câteva undițe în apă. Și începu să prindă pește. Și cădeau diverși pești: bibani, roșioară, caras, plătică, regina bălții, guvizi, știucă, avat.

Tata avea și un ciorpac, cu ajutorul căruia prindea obleți, pentru momeală. Pe mulți din ei îi puse într-un borcan cu apă unde ei înotau.

După un timp când soarele era la asfințit ne-am pregătit de plecare. La un moment dat ne rătăcim. Nu mai știam cum să ne întoarcem. Intrăm pe un canal plin de nuferi și mătasea-broaștei. Ne împotmolisem. Tata trăgea vârtos la rame. Cu mare greutate am reușit să ieșim la liman. Apoi tot tata a dibăcit drumul.

Am rămas plăcut surprins de priveliștea unui apus de soare în baltă. Soarele parcă căzuse în apă și apa luase foc și își schimba culorile pe rând într-o mulțime de nuanțe, ce alternau cu toate culorile curcubeului. Păsările cântau frumos. Mai încolo un taraf de broaște cântau pe zeci de voci.

Din când în când le mai răspundea glasul unei păsări ascunse în stufăriș. Câte o pasăre se ospăta cu câte un pește, lăsându-se ca o săgeată asupra apei. Vântul abia adia. Ce mai, o adevărată priveliște de neuitat. Parcă eram în paradis! În depărtare se zărea creasta munților. Munții Măcinului.

 

Li se spunea munți, dar acu erau ca niște dealuri mai mari. Pe vremuri erau cei mai înalți munți din țară. Dar de vreme, se tociseră.

Erau dimineți când mă duceam să explorez de unul singur, spre neliniștea părinților, care mă dăduse la un moment dat dispărut. M-am aventurat cât mai sus.

La un moment dat când mă aflam acolo sus, se stârni un vânt puternic. Am ezitat să mă mai cațăr și am revenit la cabană. Alteori mergeam împreună cu Aurica, până la o carieră de piatră. Mai poposeam spunându-ne diverse minciuni și vorbe adevărate până acu neascultate vreodat...

Câteodată mai mă lua tata la câte o partidă de pescuit. Am învățat de la el multe, în arta pescuitului. Numai că nu s-a prins toate de mine. Și mai ales răbdarea! Nu aveam răbdare. Mă plictiseam repede. Nu puteam să stau numai cu ochii la plută, aș-teptând ca peștele „să tragă” La el peștii „trăgeau” mereu, iar la mine câte unul la o oră. Și atunci când încercam să-l scot, cădea înapoi, în baltă. Câteodată, la sfaturile tatei, mai păcăleam și eu câte unul mai puțin norocos.

A trebuit să treacă mult timp, ca să învăț să-i pot scoate. Mi-a arătat tata cum să fac. Dar tot nu se înghesuiau, peștii la mine. Seara ne admiram captura. Tata îmi zice:

- Tu să mănânci din peștii prinși de tine.

Noroc că nu vorbea serios, că altfel aș fi rămas flămând.

Și așa au trecut trei zile. Cam repede, după părerea și dezamăgirea mea, se termina vacanța de aici.

Unde era mai bine ca aici. La vreo sută de metrii de cabană, era o budă improvizată din scânduri. Când intrai, se ridicau valuri, valuri de țânțari, care se așezau pe tine. Mai fă ceva. Trebuia să ieși la foc automat, dacă țineai la pielea ta. De multe ori mai apelam la împrejurimi, pentru una mică.

Cabanierul insistase să rămânem încă o săptămână, ca să-i facă pe plac și fiică-sii, care și ei îi părea rău că plecam, şi mai ales eu... Dar tata a motivat că nu mai aveam mâncare. Puteam să facem mămăligă. Cabanierul avea făină de porumb din belșug. Spunea el, că am putea rămâne și puteam plăti la el. Numai că eu eram certat cu mămăliga. Nu prea îmi plăcea. Mai bine zis nu mă sătura. Nici azi nu consum des, acest aliment.

Doar în cazuri excepționale - cum sar spune la: „bucatele vinului”: - sărmăluțe, brânză cu smântână…

Luni am plecat. La plecare nu am mai folosit bicicleta tatei pentru că, zicea mama: că nu mai putea sa stea pe cadru, că o durea fundul. Așa că am apelat „la o ocazie”. Am oprit un camion și ne-a luat. Eu cu tata și bicicleta, ne-am urcat sus, iar mama în cabină. Și așa am ajuns acasă.

 

 

 

Când m-am dus la școală, ne cere învățătoarea o compunere, despre cum ne-am petrecut vacanța. Acasă mama îmi dă ideea să spun că am fost la cabană la Măcin. Nu prea eram de acord cu ce îmi dicta mama acolo. Îmi era rușine să citesc așa ceva. Ce o să zică colegii?

A doua zi mă pune chiar pe mine învățătoarea să citesc compunerea. Era normal,-nu? Din toti colegii tocmai pe mine puse ochii sa o citesc...Avea drăgan mare la mine. Cum întâmplările erau pe aici pe acolo mai picante datorită mamei, la un moment dat nu am mai avut curajul să citesc. Toți colegii începuseră să râdă de poveștile mele.

Învățătoarea îmi i-a caietul și citește ea: „Într-o dimineață m-am urcat pe munte și unde nu se stârnise o furtună, de să mă dea jos. Atunci nu am mai urcat de frică să nu mă ia vântul...”. „Seara am mâncat saramură de pește cu mămăliguță și borș pescăresc, cum numai tata se pricepea să-l facă. Spunea că o ciorbă bună de pește trebuie făcută cu apa din baltă, de unde e peștele”. Sau episodul cu țânțarii, că nu mai puteam dormi de ei, erau și la o budă de prin apropiere. Când intrai înăuntru se ridicau în valuri de pe pereți, cred că erau mii. Ei unde să mai faci ceva acolo...”. Și multe alte trăsnăi.

A citit învățătoarea, stârnind hohote de râs, al colegilor. A râs în final și ea. Numai eu eram stânjenit. La urmă învățătoarea mi-a pus 10. Fusese ceea mai bună compunere.

Cred că atunci au fost singurele clipe, mai frumoase din viața mea, când m-am mai destins și eu.

În anul următor... ne-am hotărât să mergem iar la cabana Măcin. De data asta mama a vrut să o ia și pe soru-sa – Lili, sau Lilica, cum îi mai spuneam noi. La vestea asta, bunica, întâi nici nu a vrut să audă.

Greu s-a lăsat înduplecată. De abia după ce a promis tata, că o să aibă grijă de ea și că ea promite că nu o să facă baie în apă, abia atunci s-a hotărât să o lase. Așa că am luat-o și pe tanti Lili, la cabana de la Macin. Era în oraș, o agenție (asociație) AVPS, a pescarilor și vânătorilor amatori. Plăteai aici și te duceai cu mâncare și închiriai o cameră la cabana de la Măcin, plus o barcă pe toată ziua și următoarele. Puteai să faci ce voiai o săptămână. Nu întreba nimeni de tine. Puteai să pescuiești sau să te plimbi, nu conta.

Dacă te uiți cu un binoclu, de aici de pe malul Dunării de pe faleză, sau de pe un bloc înalt, poți vedea Cabana Măcin. Pe atunci se putea ajunge prin două moduri: prin baltă direct, sau pe sosea, până la Garvăn. Noi acum am ales calea pe apă. După câteva peripeții, ajungem și noi, seara la cabană. Ne luase niște localnici, cred că lipoveni, cu un mini – bac, ce se deplasa cu ajutorul unui ghionder. O prăjină lungă ce o băga din când în când în apă, împingând. Cum greșise drumul ne rătăcisem, am cam băgat-o pe mânecă, mai să eșuăm pe un banc de nisip. Cu greu am reușit după ore, să plecăm de acolo. După care la scurt timp vântul ne împinse în păpuriș. Dar am trecut și peste asta, ajungând până la prânz la cabană.

 

Eu eram nerăbdător s-o văd iar pe Aurica, fata cabanierului. Era drăguță. Din păcate, spre decepția mea, ea nu se afla atunci acolo. Tanti Lili de abia aștepta să se odihnească. Că zicea ea: „sunt așa de obosită!” Tot drumul numai s-a văitat, că o dor picioarele. O cred, că ea era cam grasă și nu-i plăcea sportul. Noi ne amuzam pe chestia asta, spre supărarea ei. A doua zi, mama și tata au plecat la pescuit în bălți, iar eu cu tanti Lili cutreieram împrejurimile. Nu am mers nici un kilometru că tanti Lili s-a așezat jos. Obosise.

Stând prin preajma ei, văd o piatră cu multe culori și cu fete drepte, de parcă o tăiase cineva. Era mare cam de zece cm. Aducea cu un paralelipiped, alungit, cu multe culori alternante și muchii ascuțite. De la cafeniu, cărămiziu, roșu, verde și alb-cenu-șiu. Am luat-o și când am ajuns acasă, tanti Lili a scris pe ea cu creion chimic: „Amintire din anul...”66, de la Munții Măcinului”.

 Nu știu nici până în ziua de azi, ce s-o fi întâmplat cu acea piatră, ca nu am mai găsit-o niciodată, chiar și după ce am intrat în casă la ea, după mulți ani.

După ce s-a mai odihnit, tanti Lili a coborât cu mine la marginea bălții, unde se odihneau legate de mal, diverse bărci colorate. Își pusese costumul de baie, de cel de-a întregul și băgase picioarele în apă, stând într-o barcă.

În timp ce ea se bronza, eu scot un „pistol cu apă”, pe care îl luasem cu mine fără știrea mamei sau a tatei. După ce îl „încarc” încep să o ud pe tanti Lili. Ea la început mă ocărâ, dar apoi a dat să mă ude și ea pe mine. Când a vrut să ia apa cu mâna din baltă, s-a aplecat într-o parte. Ea fiind cam voluminoasă, înclină barca și cade în apă. Noroc că era la mal și apa nu era adâncă. Eu când o văd în apă încep să râd. Ea la început se uită urât la mine, dar după aia a început și ea să râdă. După baia făcută îi zic:

-Mam-mare a zis sa nu intri în apă...

-Ei, dar tu nu ai să mă spui, nu? zice ea.

Cât am fost la mal atunci, cu tanti Lili, am văzut un rac uriaș venind agale către mal. Apa nu era adâncă. Îl arăt și lui tanti Lili. Ea zice:

- Bagă mâna și prinde-l!

Așa că am băgat mâna să-l prind. Dar racul nefiind chior nu s-a lăsat prins și m-a mai și pișcat de deget, dispărând în adâncuri.

Până seara amândoi ne bronzasem oleacă. Seara a venit și mama cu tata, cu o bogată captură de pește. După ce l-am pregătit, am mâncat vârtos. Era așa de bun! Tanti Lili se făcuse roșie pe spate. Dar nici eu nu eram prea departe. Noaptea mă frigea spa-tele. La fel s-a văitat și ea. Motiv, ca mama și tata să facă haz pe seama nostră.

-Mai faceti voi plajă?

-Au vrut să ia tot Soarele intro zi...zise și tata.

 

Următoarea zi am plecat cu toții cu barca pe baltă. Câțiva vânători prin preajmă făceau uz de armă. Motiv ca tata sa ii blagosloveasca printre dinți.

- Acu și-au gasit și ăștia?

Auzeam cum cădea câte o ploaie de alice prin stufăriș, sau păpuriș, după fiecare împușcătură. Ni se făcuse inima cât un purice de frică. Mai ales lui tanti Lili, care se ruga de tata să ne întoarcem. Dar tata a liniștit-o, în schimb le adresă niște epitete, acelor vânători, că zicea el, că speria peștele.

 Oricum vânătorii trăgeau în sus după rațe și ne împroșcau pe noi cu alice, când acestea cadeau jos. Dar cu toate astea, am prins și pește.

A venit și ziua plecării. Lângă noi era o cherhana, de unde am „împrumutat” și noi ca oamenii, ceva captură mai bună; știucă, șalău, avat... și spre bucuria mea și o traistă de raci.

La plecare am luat-o pe jos, spre disperarea lui tanti Lili. Drumul nostru trecea pe lângă o stână. Când ne-au simțit câinii încă de departe, se dădură la noi. Nu văzusem niște câini mai răi ca cei de atunci. Să ne mănânce nu alta. Cu greu am reușit să facem față situației. Cu toate că ciobanii erau acolo, nu s-a sinchisit unul să potolească câinii. Am reușit să ne îndepărtăm. Tanti Lili uitase că o mai dureau picioarele. Se puse pe fugă., că de abia reușisem s-o ajungem din urmă.

Am intrat apoi într-o pădure, prilej de popas și pană de tufiș. Cum tanti Lili începuse să se văicărească iar, am ieșit la șosea cu gândul că v-a trece vreo mașină să ne ia. Târziu după un ceas de mers, ne-a ajuns din urmă, în sfârșit un camion. Eu cu tata ne-am suit în remorcă, iar mama și sora ei în cabină. Am ajuns și la Zaclău de unde am luat bacul și am ajuns pe înserat acasă. Vai ce bucuroasă era mam-mare că i se întorsese odrasla acasă. Tata a pregătit ciorbă și o saramură din captura noastră. Le-am dat și lor de o ciorbă și o mâncare bună. Mai rămăsese o jumătate de raniță și pentru noi. Cădea pește pe atunci. Cred că prinsesem vreo 20 kg de pește.

Peste alte zile când mă duc iar la mam-mare, mă ispitește să-i zic dacă a ascultat-o, că nu cumva tanti Lili, a intrat în apă? Eu îi zic că a băgat numai picioarele. Vai când a auzit s-a făcut foc. Cum, că i-a zis să nu intre în apă. Nu știu ce ar fi făcut dacă i-aș mai fi spus, că a căzut din cauza mea și în apă. Când a venit acasă și tanti Lili, că fusese plecată, -”războiul rozelor”.

Îmi pare rău, că nu m-am mai dus acolo. Nici nu știu ce mai e acolo, sau dacă mai e ceva. Bălțile se micșorau odată cu trecerea anilor. Ba mai mult și peștele. Altele dispăruse. Am aflat după câțiva ani că a ieșit un izvor în apropiere de cabană. Nici pe Aurica nu am mai văzut-o de atunci. Și mult timp îmi fusese dor de ea. Dar nici tata nu a mai insistat să ne mai ducem acolo.

 

 

 

 

 

Marieta

 

 

Hai să vă povestesc și despre nepoata mea de vară, Marieta. Ea este fata verișoarei mamei mele – tanti Sica. Practic eram nepot de vară. Într-o iarnă s-a îmbolnăvit tare mama Sicăi, adică bunica Marietei. De fapt lor le spunea Mainschi. Bunica Marietei, tușea într-una. Dar nici la doctor nu voia să se ducă. Când în primăvară - mai să nu o apuce - și-a călcat pe inimă și mai mult la insistențele fiicei, adică lui tanti Sica, s-a dus și ea la doctor. După ce a făcut filmul cu radiografia, ia spus ce are. Când la ieșire,fiică-sa o aștepta pe hol.

-Ei ce ți-a spus doctorul că ai? întreabă curioasă tanti Sica.

-Cică am rac... la plămâni...

Și dăi bocete....amândouă. Până acasă au udat șapte batiste.

Sau altă poantă. Pe vremuri era obligatorie vizita medicală, dacă nu, se lasă cu amendă. Așa că și părinții mei s-au dus la doctor să le vadă plămânii. Când s-au înfățișat la rezultat, pe fițuica tatei, scria „Imagine toracică normală”, iar pe a mamei

– „ITN”. Bineînțeles că atunci când a venit tata acasă, mama într-un bocet și printre lacrimi îi spune: „Fănică eu am să mor... La tine scrie „Imagine toracică normală” iar mie mi-a scris „ITN”. Și dăi plânsete mai departe. Până când a aflat și tata despre ce era vorba și a doua zi a liniștit-o, spunând că la ea prescurtase, dar era același lucru ca la el.

Marieta, era fiica Sicăi. Iar mama Sicăi, era soră cu bunica mea – mam-mare. Deci mama mea era vară bună cu fiica ei. Marieta îmi era nepoată de vară. Marieta era cu doi ani mai mică decât mine. Poate fi inecredibil, dar eu pe fata asta am cunoscut-o, târziu, după vreo trei ani, pe când mai venea pe la bunică-mea în vizită ca să ne jucăm.

Eu aveam atunci 5-6 ani. Ei, eram mare. Bunica ei, mama Sicăi, era foarte rea și arțăgoasă. Cred că semănau leit cu mătușa Mărioara a lui Creangă. La fel de zgârcită și hapsână era. Mătușa Mărioara făcea caz pentru o mână de cireșe, dar bunică-sa, avea pe lângă alți pomi prin curte și un nuc uriaș. Cred că era în stare să alerge cioara toată curtea, dacă i-ar fi luat vreo nucă.

Pe măsură ce creșteam, se măreau numărul vizitelor. Când venea ea la bunică-mea, când mă duceam eu la ei acasă. De câte ori veneam eu la ei, bunica ei se uita într-un ochi la mine.

 

 

 

 

Dar nici pe tanti Lili nu prea o agreea. Bunica mea și a ei se cer-taseră, cu ani în urmă, pentru, ziceau ele, din cauza unui iubit de-a lor. Multă vreme nu și-au vorbit. Când într-un an, simțindu-și sfârșitul aproape, și-a călcat pe inimă bunică-mea și a veni la cererea ei de împăcare.

După nici șase luni de la eveniment, se stinse și bunica Marietei. De fapt normal o chema Mărioara, dar noi toți o strigam – Marieta.

Tanti Lili când mă prindea pe la ea, îmi dădea de treabă ca să nu mă plictisesc cumva. Mă mai lăsa prin curte să mă mai joc și eu cu ce găseam. De multe ori admiram și număram florile multicolore din curtea ei. Când credea ea că m-am „jucat”` destul, mă chema în casă și îmi dădea iar de lucru. Îmi cumpărase o carte de desenat și colorat. Eu trebuia să completez paginile albe cu desenele aferente, după care trebuia să le colorez conform paginii.

Așa am învățat cu ea, să încep să desenez, respectând desenele de mai sus. Multe îmi ieșeau, spre surprinderea și mirarea ei. Mai târziu aveam să desenez și la scară. Aici era mai simplu. Pătrățele mă ajutau. Cred că știți cu vine asta? Impărțeam poza în pătrățele, egale, după care, pe foaia alba și mai mare, făceam același număr de pătrate, dar mai mari. Dacă poza originală avea 64 de pătrate și poza viitoare, avea tot atâtea pătrățele, dar mult mai mari. Ăsta era desenul la scară. Era şi mai ușor de urmărit. Când terminam mă felicita zicându-mi:

 -Bravo măi! uite vezi azi ai făcut prima pagină. Mâine trecem la următoarea. Drept recompensă mam-mare o să-ți dea orez cu lapte.

Când auzeam eu de orez cu lapte, bucuria mea. Nu știu de ce, dar ea avea alt talent de a găti, total diferit de a mamei. Fiecare avea stilul său. Nici mâncarea nanei nu semăna cu a bunicii și mai ales dulciurile. Și mama gătea bine, dar nu era mâncarea ca a lor. La fel și nana nu gătea ca mama sau bunica. Făceau dulcețuri de trandafiri și căpșuni, moartea mea. Dar și de vișine, cireșe, gutui sau nuci în funcție de sezon. Dar trebuie să spun că nici la acest capitol nu semănau. Fiecare avea stilul și mireasma ei. Legau borcanele cu șfoară și le puneau sus pe șifonier, ca să nu cumva să mă urc eu la ele.

Pe vremuri era moda cu servitul dulceței la musafiri. Dar tanti Lili, în funcție de clientă sau rudă, le mai dădea și șerbet cu apă. Ca în povestea aceea: Cică un boier angajează o slujnică. Nevastă-sa o învață cum şi ce. Într-o zi o învață să facă dulceață de prune. De asemenea îi dă lecții cum să servească dulceața, când or venii musafirii. „Auzi Ioano! Dacă vin niște musafiri mai de „sus” , tu să le servești câte două prune. Dacă vin musafiri mai de „jos”, tu să servești numai câte o prună”.

Într-o zi vin niște musafiri la cucoană. Servitoarea era tare încurcată, că nu știa cu câte prune să-i servească. Până la urmă, deschide ușa, și de față cu musafirii, întreabă: „Cucoană! Musafirii sunt de o prună, sau de două?”

Într-o zi vin la tanti Lili, niște doamne, pentru o comandă de lucru, față de masă sau pulover ceva...nu mai știu exact. Le dă după vreo cinci minute câte o dulceață. Dar eu de colo:

Dar mie nu-mi dai tanti Lili dulceață? că sunt și eu musafir.

Au râs toți ca după o glumă bună. Până la urmă, mai mult de rușine, sau, că voia să-mi facă toate poftele, mi-a dat și mie dulceață. Păi cum se putea altfel! Doar eram și eu musafir! Ei dar ca să nu devină prea monotonă activitatea mea creatoare de design, care, câteodată mă și plictisea, găsea tanti Lili și altceva, cu care să-mi umplu timpul. Asta ca să nu stau degeaba. Iar ea broda sau tricota.

Într-o zi mă învață și pe mine să tricotez. Ei cu primul rând a mers bine când am pus ochii pe andrea, dar după aia... Nu reușeam să mă prind, cum vine treaba asta cu „un ochi pe față și unul sau doi pe dos...” Mie îmi ieșea numai pe „dos”... Nici nu s-a prins de mine, cu toate încercările ei. Nu era de mine. Nici să croșetez, nu am reușit să învăț. În schimb m-a învățat să cos, după contur, pe diferite materiale și cârpe care îi mai rămânea ei. Desena câte o rață sau o floare de pe desenele ei, cu indigoul și apoi eu trebuia să cos după linie și nu care cumva să mă abat de la ea. Din când în când mă verifica.

Câteodată era nemulțumită, dar după aia am învățat spre satisfacția ei. De multe ori mam-mare o certa pe tanti Lili, ca să mă lase în pace cu cele broderii. Că zicea ea, că nu e lucru pentru băieți. Băieții, ciocanul și cuiele...

Trebuie să spun că mi-a prins și bine când am început școala, că aveam numai 10 la lucrul manual. Pe vremea aia făceam cusutul la școală. Știa tanti Lili ce știa! Erauniște cartoane desenate cu locurile marcate cu puncte pentru ac, cusând cu ață colorată după desen. După aia treceam la pânză direct. La tanti Lili am învățat să cos și macrameuri și cusut în puncte și lănțișor sau din urma acului, etc. După ce făceam conturul urma faza a doua că trebuia să umplu și conținutul. După ce terminam o întrebam:

-Mă lași să mă joc la Marieta?

De multe ori mai mă lăsa. Sau venea ea la noi

-Du-te, dar vezi să fii cuminte. Și la 12 vii la masa, nu mânânci acolo.

Adevărul că nu cred că m-ar fi invitat bunica ei la masă. Cred că în perioada aia aveam vreo 9 ani. Mă duc la Marieta. Bat la poartă și o văd pe bunica ei, că își croiește drum în silă către poartă.

Mă întreabă de departe ce vreau. Îi zic că venisem să mă joc cu Marieta. Marieta când mă vede sare în sus de bucurie.

-Ei, ce ai? îi taie elanul bunică-sa. Șezi potolit.

În fine îmi dă și mie drumul în curte.

-Vedeți să vă jucați frumos, că sunt cu ochii pe voi!

Și intră babornița în casă. Dar unele geamuri dădeau în curte. La adăpostul lor, de după perdele, ne urmărea zgripțuroaica.

 

La început Marieta, se plimba cu tricicleta. Avea așa ceva. După câteva ture de curte, mă lăsa și pe mine să mă plimb cu tricicleta. Eu eram mai mare și oleacă mai greu. Bunică-sa când mă vede pe tricicleta Marietei, tipă la mine:

- Dă-te jos de pe ea. Ce asta e pentru tine? O strici. Spunei lui tact-tu să-ți cumpere o bicicleă pentru tine.

M-am ridicat, ce era să fac? Marieta dacă vede că bunică-sa nu mă mai lasă să mă urc pe tricicletă, îmi propune să ne jucam cu mingea. Jucam un fel de volei. Eu nu prea le aveam cu asta și trimiteam mereu mingea numai într-o parte și alta, numai spre Marieta nu. De multe ori mingea mai căpăta câte o traiectorie mai ciudată oprindu-se ba în zid, ba în tocul de la geam, ceea ce făcea ca bunică-sa să tipe iar la noi:

-Ședeți binișor, că o să-mi spargeți geamul.

Mai ne jucăm noi oleacă și ne schimbăm poziția. Acum mai mult Marieta o dădea în geam. Când vede iar bunică-sa că mingea noastră se încăpățina să tot vină expres spre geam, se înfurie și ne-o confiscă. Dar Marieta după ce s-a îmbufnat oleacă, spre nemulțumirea bunică-sii, găsim alt gen de joacă.

În curte lângă o fereastră aveau o movilă de nisip. Acolo se juca Marieta. Avea un set de veselă, crătiți și alte tigăi, din tablă, tip jucărie, la care se mai adăuga și o sobă mică tot din tablă. În închipuirea ei, umplea crătițile cu nisip și le punea „la fiert” „pe foc”. Zicea că face mâncare. După care punea conținutul de nisip în niște farfurii și mă invita să mănânc:

-I-a de aici! Tu aduceai bani și eu îți făceam mâncare. Iar tu trebuia să mânânci. De ce nu mănânci și tu? întrebă ea, făcându-se că mănâncă, ca să îmi facă mie plăcerea.

-Că nu îmi este foame, ripostam eu la insistențele ei. După o vreme se plictiseș-te de făcut atâta „mâncare”, atâtea tigăi și oale și văzând o păpușă prin preajmă, zice:

-Hai să ne jucam de-a mama și tata.

Eu la jocul ăsta nu mă pricepeam, așa că întreb:

-Cum de-a mama și tata?

-Cum nu știi? Stai să-ți arăt. Tu te duceai la muncă și aduceai bani. (Ce ți-e și cu femeile astea! De mici au banii în sânge!) Apoi tu mi-i dădeai mie și eu după ce îi număram mă duceam cu ei să....

-Să îi faci praf. Cum face și mama mea, zic eu râzând.

-Da, dar îți aduc de mâncare și tu trebuie să faci mâncare să pui toate la foc.

-Tot eu? Auzi, de-a altceva nu vrei să ne jucăm?

Bine atunci, hai de-a doctorul... acceptă ea.

- Asta cum mai e?

 

-Păi uite cum faci, zice ea. Tu îți pui mâna pe pieptul meu și mă consulți. Și îmi ea mâna mea în mod demonstrativ, punând-o pe pieptul ei și apoi plimbând-o peste tot corpul.

Dar văzând că sunt cam îndemânatic, se oferă ea să-mi arate pe viu cum se face. Și dă „să mă consulte” plimbându-și mâna peste corpul meu în timp ce îmi dădea cămașa la o parte... Cred că mi-ar fi dat jos și pantalonii scurți. Dar nu a apucat să termine consultația, că scorpia cu o falcă în cer și una în pământ apare de după colț, cu o curea în mână, zbierând la Marieta:

Dar bine fă, de-a altceva nu puteați să vă jucați? De-a mama ... de-a doctorul ...Ei lasă că îți dau eu ție numai mama și doctori. Și zicând asta, îi arde din mers două curele peste șale, Marietei, în timp ce ea încerca să fugă prin curte. Dar o ajunge hârca din urmă și o bagă în casă. În acest timp urletele ei însoțite de plâns, țipete și de zgomotul făcut de curea, ajungeau până la mine afară, făcându-mi inima cât un purice. Sufeream și eu împreună cu ea. Cu fiecare curea ce se abătea pe corpul ei. Ea, mă făcea să tresar, de parcă eu eram cel care o încasam. Știam cum e, că doar și eu traversam aceste scene de neuitat. Credeam că numai la mine se întâmplă. După vreo cinci mi-nute, o scoate afară, amenințând-o din mers, cu vorbe de ocară:

-Mai te joci de-a doctorul? lasă că-ți dau eu ție, Îți scot eu doctorul din cap...

Dar, dând cu ochii de mine, mă trimite și pe mine acasă, zicând:

-Pleacă la tine acasă! Și îmi deschide larg poarta. Marieta protestează. Dar o uitătură urâtă de-a bunică-si o readuse la tăcere.

Plec la bunica înapoi. Bat la poartă să-mi deschidă. Când mă vede tanti Lili că am venit chiar prea devreme, mă întrebă:

-Ce-i cu tine? De te-ai întors așa de repede. Mai este până la 12.

-Păi bunica ei, m-a dat afară, după ce a bătut-o zdravăn pe Marieta.

-Dar de ce? Ce ați făcut?

-Nimic! Ne jucam, spun eu nevinovat.

Nu prea a crezut ce am spus eu. Seara când a venit și tanti Sica, măsa Marietei, se duce tanti Lili la ele să afle cauza. Nu stă mult și o văd că se întoarce și ea.

-Ei, ce a fost? se interesează curioasă și mam-mare.

-Ei, cică s-au jucat de-a mama și tata și la urmă au făcut-o și pe doctorul. Cică Bebi o consulta pe Marieta, spuse ea, ne mai putând să-și țină râsul.

 -Ba nu! ea m-a consultat pe mine, zic eu. Eu nu știam și mi-a arătat ea cum se face, zic eu nevinovat.

 -Și ți-a arătat? zice tanti Lili într-o isterie de râs. Nu se mai putea opri. Râdea cu lacrimi. Iar asta a făcut să o molipsească și pe bunica.

 

 

Râdeau amândouă, să leșine ce mai! În timp ce eu mă uitam la ele stingherit, neștiind ce să le spun. După amiază a venit și nana să mă ia acasă la ea. Bunica-mea nu a scăpat ocazia, ca de obicei, să o pună la curent și pe nana. Când a auzit și nana povestea, au început să radă în cor continuu, molipsindu-se una de la alta. Toate trei râdeau și făceau mare haz de privirile mele inocente. Din când în când nana mai făcea câte o pauză, adresându-se mie:

-Ei și cum a fost? Ți-a plăcut cum te-a consultat Marieta? Și iar se porneau toate pe râs. Mă uitam la ele teribil de stânjenit. Într-un final se opresc să mai facă pauză. Dar tot mai râdeau când își aminteau. Tanti Lili își aduce aminte de ceva:

-Auzi Marie, ști ce a zis Bebi, azi?

-Ce a mai zis? zice ea zâmbind, o face pe doctorul şi cu tine? Și dăi iar râs.

Nu! zice ea. Azi mi-a venit niște mușterii, să le fac un pulover. Și le-am servit cu o dulceață, iar Bebi zice: că să-i dau și lui, că ce? El nu e musafir?

Când aude nana și asta, să moară de râs nu alta. Nu se mai oprea. Din când în când repeta ce îi zise tanti Lili și dăi iar râs. Bunica-mea nu auzise și tot întreba:

-Cei?

Nana se oferă să-i repete treaba cu dulceața, cu mine.

-A! zice ea. Da?... hă ...hă...râde și ea întrerupt.

După aia ne-a chemat la masă, pe toata lumea. Când venise nana, mam-mare tocmai mesteca mămăliga în ceaun pe o lampă cu gaz. Ne-a servit mămăligă cu brânză și ouă prăjite cu salată de roșii. Nana tot nu o răbda și printre două îngițituri, își amintea isprăvile mele.

A doua zi mi-am călcat pe inima și cu frică m-am dus iar la Marieta.

-Nu e acasă Marieta, zice hârca. Ce vrei? Iar vrei să vă jucați de-a doctorul, lasă că vă arăt eu vouă...

Am plecat cu coada între picioare, deși știam foarte bine că Marieta, mă urmărea tristă de după o perdea.

Aveam să aflu la vreo două zile că Marieta și-a mai luat o porție de bătaie și de la măsa - Sica.

Și uite așa treceau anii unul câte unul neschimbând prea mult jocurile copilăriei noastre. Au trecut anii! Acu, Marieta se făcuse mai mare. Eu terminam pe a IV-a. Trecusem de 11 ani. Mergeam pe 12. Ca să nu ne mai jucam în curte sub privirile bănuitoare a bunicii ei, sau a mă-sii, ne jucam acu în stradă și ne fugăream până ne ieșea inima din piept la amândoi. Jucam și „mijoarca” când ne ascundeam după straturile înalte de flori din stradă, sau „țările”` și multe alte jocuri. Vis-a-vis de Sica stătea o altă rudă de-a mamei -Tanța. Era tot un fel de vară cu maică-mea.

 

După ce am terminat clasa întâi, mama mergea și pe la ele. Acasă mama mă învăța, că dacă mă vor întreba ce premiu am luat, să le zic ca premiul I. Avea o chestie maică-mea, cu cel premiu. Nu excilam către vreun premiu, dar nici ultimul din clasă nu eram. Eram cam al 12 - lea, dar nu la catalog. Așa că atunci când m-a întrebat Tanța de față cu toți și Marieta și măsa, am spus cum mă învățase mama.

După un an iar s-a repetat scena. De data asta, cum mama voia iar premiul I, am spus că dacă se prinde, lasă ,zic că l-am luat pe II. Și așa a fost. Aveam totuși senzația proastă că nu fusesem prea convingător și crezut pe deplin. Mai ales că tot ei mă învățase să nu mint. Și cred că se cunoștea. Anu următor, am spus că am luat premiul III. Deși nu cred că i-am convins nici atunci. Când am terminat clasa a patra, ele mă întrebă iar:

-Ce premiu ai mai luat? Premiul I?

-Nu! zic eu.

-Premiul II, încearcă ele să ghicească.

-Nu! zic eu din nou.

-III?

-Nu acum am luat mențiune, zic eu, mai mult ca să le fac plăcerea alor mei.

-Ei, da din ce în ce e mai greu, zice și Marieta, căutându-mi o scuză.

Adevărul că cu toată bătaia pe care o mânca zilnic și Marieta, în serii scurte, de la bunică-sa sau mă-sa, nu a făcut-o ca să-i placă prea mult cartea.

Când cu chiu cu vai a ajuns și ea în clasa a VIII-a nu a mai putut-o termina, nici pe aia. Că am aflat de la tanti Lili că rămăsese corijentă la trei obiecte și deci - repetentă.

Dar mă-sa, se lăuda pe la rânduri, că fata ei, într-adevăr a rămas corijentă, dar o să recupereze la toamnă și o să treacă. Nici până azi nu am aflat ce s-a întâmplat atunci. Dacă a mai trecut clasa a VIII-a sau nu. Dar un singur lucru e sigur că s-a oprit cu școala. Tatăl ei, era muncitor la depou. O iubea foarte mult. De multe bătăi o scăpa și el, atunci când era acasă. În dorința lui de a avea un băiat, o învăța de toate și pe ea. Iar în timpul liber sau când era în concediu, el mai lucra diverse grilaje, cruci, pentru locuri de veci. Și o punea și pe Marieta să-l ajute.

Știu că ne-a făcut, într-un an, și nouă unul, pentru care tata s-a tocmit ore în șir până ia plăti 600 de lei. El ceruse inițial 900 de lei. Suma destul de mare pentru veniturile noastre de 1400 de lei de pe atunci. Tatăl Marietei, lucra cu dornul și ciocanul, ca să facă găuri în cornier, după care prindea elementele în șuruburi, o punea și pe

Marieta să îl ajute, ținând și ea cum putea. Îi plăcea această muncă. Prefera să-l ajute pe tasu, decât să învețe sau să citească o carte.

 

 

 

Într-o zi mă fugărea Marieta prin curte. Grilajul era gata și stătea cuminte într-un colț de curte. Ca să scap de ea m-am refugiat în locul cu grilaj. Dar din viteză nu am văzut lanțul care închipuia o portiță. Mă împedic de el și cad, julindu-mi genunchii și coatele. Marieta și ceilalți sar repede să mă ajute.

-Am căzut în locul de veci, zic eu cu o privire disperată către ei, în timp ce mă durea coatele și genunchii. Când au auzit au început toți să râdă.

           După ce m-au doftoricit, dându-mă cu spirt, cea ce facu ca suferința mea să se accentueze, ne-am continuat joaca. Tanti Sica, îmi zice:

-Nu mai intra acolo!

Odată pe când eram în vizită la ele împreună cu mama și tata, tanti Sica vorbea cu mama ceva.

La un moment dat, tanti Sica zice de față cu toți și spre rușinea mea:

-Voi știți că Marieta și Bebi sunt frați?

La auzul acestei știri, toată lumea încremenise. Chiar și Marieta se uita când la mine, când la măsa, când iar la mama. Chiar și tata, care juca table cu nea Ticu, rămase cu zarurile în mână, curios să audă și el continuarea.

-Păi da, continuă ea. Amândoi fac aceleași prostii și în pat și în pantaloni. Bine că au spus-o mai pe românește. Nu știu ea cum s-a simțit, dar eu lăsasem capul în jos rușinat. Cred că mă făcusem roșu.

De multe ori, când ne mai jucam și când mă ajungea ea sau eu pe ea, ne mai cuprindeam în brațe, râzând, ceea ce stârnea mânia mă-sii.

-Marieta!

Când ajung acasă la mama și tata, îi povestesc de pățania mea de la bunica Marietei, că nu mă lăsa să mă plimb cu tricicleta. Îi spun totuși:

-Cumpără-mi tată și mie o tricicletă. La care mama zice:

-Coșcogeamite măgar bătrân, îți trebuie tricicletă? E mică pentru tine. Ție îți trebuie o bicicletă.

-Eu iar la tata:

-Tata i-am și mie o bicicletă mai mică.

Dar toate rugămințile mele se izbiră ca de un zid. Mama și ea de colo:

-Numai cu genunchii și coatele julite, sau cu capul spart, nu ai mai venit acasă.

Tata avea bicicletă mare, un „Carpați”. Bune biciclete! Dar tata nu a vrut să mă învețe să merg pe bicicletă, motivând că e prea mare pentru mine, iar eu sunt prea mic.

Târziu după moartea tatei am învățat singur să merg - într-o zi. Și asta la sfaturile lui Genica, fiul lui madam Berdan. Câteodată mă mai lua tata cu el călare în față și mergeam la pește sau să colecționăm râme și alte momeli vii.

 

 

Altă dată jucam table cu Marieta. Dar asta mai târziu. Prin clasa a VIII-a. Se supăra când o băteam. Îmi luam și eu revanșa de la tata. El nu mă lăsa deloc să-l bat. Mai îmi dădea și el câte o linie la zece partide.

Ea învățase de la nea Ticu - tasu. Dar nu știa strategie. Între timp câștigasem eu teren la ele.

Nea Ticu, mă chema să-i mai schimb câte o priză, sau câte un întrerupător sau câte o siguranță. După aia măsa m-a lăsat să repar și Tv cu lămpi a lor.

De fapt fugea imaginea și am reglat-o din spate, de la oscilator sincro – vertical. Le vizitam pe rând. Începeam cu nana, apoi cu bunica și la urmă cu Sica. Mai jucau câte o tablă cu tata, în timp ce noi ne vedeam nestingheriți de treabă. Între timp moare și bunică-sa, Ma-rietei.

Dar spionul de mă-sa era pe baricade, să nu cumva.... Numai că, a avut maredreptate acela care a spus că: „de ce îți este frică nu scapi”.

Cu toată bătaia mâncată de Marieta mea, că trebuie să subliniez acest lucru, mânca bătaie zdravănă, nu a reușit să-i schimbe părerile. Poate asta a și determinat-o să găsească o evadare în altă parte.

Până la urmă, de voie, de nevoie, mă-sa a acceptat situația, de a întrerupe fiică-sa școala. De liceu ce să mai zicem... Așa că acum fata se ruja se spoia pe la ochi, ceea ce a atras atenția și nanei, când o vedea.

Ia uită-te la ea, zice nana, a ajuns o v... și alte epitete. Tanti Sica avea de la un timp în gazdă băieți. Făceau școala de ucenici la locul de muncă la profesională în combinat. Mecanică - și strungărie.

Și azi așa, mâine așa, îi căzu cu drag fata. Profitând că mă-sa nu era acasă, sau jucat de-a „doctorul”. Peste câteva luni când a aflat că fata ei e gravidă, a făcut bâlci mare. Cu cine? Până la urmă a recunoscut că cel din gazdă, se legase de ea. Ar fi trebuit să-și dea seama de asta. Sau poate era numai actorie, crezând că o să-i facă fetei un viitor. Cum la început viitorul ginere nu prea era încântat, tanti Sica l-a amenințat că îl dă pe mâna Miliției, dacă nu o ia de soție pe fiică-sa.

Și uite așa s-a înmulțit familia Mainski. După nouă luni a veni și o fată. Nea Ticu numai putea de bucurie că era acum și bunic. Ia făcut un pătuț și apoi un leagăn din șipci. Cea ce nu puteam să spun același lucru și despre Sica. Era precum, câinele cu pisica. Dar până la urmă a acceptat situația. Uneori o mai întâlneam pe Marieta pedrum, pe la piață, și o întrebam: „Ei cum e să fii măritată?” Ridica din umeri și zicea că e bine. Dar nu răspundea la toate întrebările mele, spunând: „ lasă că ai să vezi tu” Și am văzut!. Dar asta mult mai târziu!

Ca să spun sincer și eu pusesem ochii pe fata lor. Era frumoasă. Dar...? Chiar mi-am exprimat acest gând, față de tasu într-o zi când era dispus. Dar asta mult mai târziu, când tot tanti Sica, umbla să mă însoare cu alte rude sau cunoștințe.

 

Dar nu a fost să fie nici cu ele. Cică mergea cu mine la împețit. Când i-am spus lui nea Ticu, s-a uitat la mine și a râs forțat, zicând:

-Ei ... te cred, dar din păcate ... nu se poate. Măsa râdea și ea zâmbind forțat, când a auzit de propunerea mea. Iar nea Ticu a completat:

-Dacă și cu parcă... dacă parcă nu era, dacă se îneca...și asta fără prea multe comentarii. Au ocolit cu desteritate, adevărul.

Nu înțelesesem pe atunci ce rost au acele vorbe.

Ei, și așa, ginerele a început treaba în combinat la un strung. După câteva luni a reușit să o bage și pe Marieta la Prelucrări 3, la un strung. Acum lucra cot la cot cu bărbatul ei.

Odată îmi spune tanti Lili că a auzit-o într-o zi pe la rânduri pe Sica, cum se lăuda la toată lumea, când aceasta o întreba unde e fiica ei:

-Lucrează în combinat, a ajuns bine! „E șurubăreasă!”...

Mare haz am făcut cu tanti Lili de aceasta. Auzi, la ea – „șurubăreasă”...După ce ia demolat și pe ei nu prea am mai ținut legătura cu nici unul din ei. Odată m-am întâlnit cu Marieta întâmplător, la poarta combinatului și așa am aflat că murise și tasu. Tot de la ea am aflat că avea acu și un băiat.

După ani, am aflat de la alte rude, că fata și respectivul băiat, se făcuseră mari și nu prea mai erau în relații bune cu Marieta. Mama ei, Sica se mutase la un bloc în spatele depoului, la blocul D, parcă. Dar nu am mai văzut-o decât o singură dată. Nici nu știu dacă mai trăiește, deși mă îndoiesc. Sau o fi bolnavă...dacă avea în jur de 30 când eu aveam 4-5 ani....ar fi avut acu, aproape 85....cine mai știe. Odată cu pierderea legăturii cu ei, am mai pierdut încă o posibilă verigă lipsă, în a cunoaște adevăratul meu trecut. Poate ea mi-ar fi spus cum au stat lucrurile.

Mama, dacă a văzut că eu trăgeam mai mult la bunica și la mătuși, a început să umble cu intrigi și vrajbă. Începuse să-mi povestească de la un timp, cum a fost viața ei chinuită și amară, când stătea acasă cu ele. Îmi spunea că ea nu se înțelegea de când era mică, cu tanti Lili. Că mama era „cenușăreasa casei”. Voia să-mi arate cu această ocazie și partea negativă, sau întunecată a mătușilor și bunicii.

Ea făcea cea mai multă și grea treabă. Încă de mică se urca pe casă și bătea cuie la carton, sau smolea cartonul. Făcea mâncare, curățenie, iar tanti Lili nu făcea nimic. Ea stătea cocoțată în pat vara, iar iarna după sobă, croșetând sau brodând. Când venea de la lucru înghețată tanti Lili, băga picioarele în cuptor ca să se încălzească. Pe atunci ea lucra. După o vreme s-a lăsat și de serviciu

-Vai ce obosită sunt!

Mama ei, adică mam-mare îi spunea tot timpul: „Eu nu am făcut-o pentru muncă”

 

 

Și se băteau în parte mereu. Mai bine zis mama o bătea pe ea. Odată cică a lovit-o pe mama cu piciorul în burtă. Și de atunci mama, zice, că o durea mereu burta. „Posibil ca de la asta, să i se tras, suferințele de mai târziu”, zic eu în gând.

Sau începea să zică cuvinte de ocară de fiecare soră de–a ei și de mama ei. Că e așa... Că e pe dincolo... Iar eu duceam poșta. „Uite ce a zis mama despre voi”.

„Asa? ziceau ele, da uite ce făcea măta cu noi”. Și uite așa eu ziceam, ele ziceau, eu spuneam mamei și la urma tot eu eram cel mai puțin câștigat, că mâncam și bătaie de la mama în final. Iar când mă duceam la tanti Lili, mă mai apostrofau și ele. Până într-o zi când m-am lecuit, să o mai fac pe „poștașul”. M-am învățat minte o perioadă. Câteodată mama, vrând să mă încerce, se prefăcea că îi rău. Se arunca pe jos, tăvălindu-se și strigând: „Văleu mor! Mă doare inima!”. Iar eu începeam să plâng zicând: „Nu muri!”

După câteva minute se ridica zicând că ia trecut. Iar eu mă linișteam. Era să facă și ea cum era în povestea cu „lupul la oi”.

Într-o altă zi, mama aude iar trecând pe strada Cazărmi, un mort. Se auzea, cântând muzica. Pe vremea aia era o modă din asta. Acu mai rar, numai cine își permite, pune muzică. Acu nu! Pun să sune claxoanele de la mașini.

Mama se duce repede la gardul de la stradă și pândește trecerea mortului. După un timp apare și mortul trecând prin dreptul străzii noastre. După ce pleacă de la gard, vine cu lacrimi în ochi, și ducându-se în camera tatei, ca să nu o văd eu, continuă să plângă acolo mai departe.

Nu înțelegeam la vremea aia, de ce o neliniștea aceste lucruri. Aveam să aflu mai târziu cum stătea treaba. Și avea să se adeverească din nou proverbul: „Că de ce îți este frică, nu scapi!” Îi era frică de doctori nu apela la ei niciodată. Aici semăna și cu tanti Lili. Nici ea nu-i iubea prea tare. Nici la cabinet pentru vaccin nu se ducea. Prefera să plătească amenda, decât să facă o injecție. Era o fire rezistentă. O singură dată ia fost rău, și asta că făcuse o indigestie. În general era sănătoasă. Dar avea și de ea, multă grijă, să nu se expună. Mama nu! Ea avea să aibă probleme de sănătate, încă de mică. Probabil că lovitura primită în burtă cu ani în urmă de la sora ei, avea să-și spună peste ani, cuvântul. Sau poate nu!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Rubinel”

 

 

Vai cum eram să-l uit pe „Rubinel”, cățelul nostru. Că uitai să spui! Mai aveam un cățel, mic și zburdalnic. Era mic când l-am adus la tata. Fiindcă avea negru cu maro, tata l-a botezat „Rubinel”. Și Rubinel azi, Rubinel mâine s-a obișnuit cu numele potaia. Era băiat. Nea Radu nu putea să-i spună Rubinel. El îl striga „șurubel”. Dar și la acest nume răspundea lighioana. Rima!

Tata îi confecționase o cușcă „super” din lemn. Din deșeurile l madamei Berdan. Îi făcuse și acoperiș în pantă pe două părți și cu tablă deasupra și strașină, ca să nu-l plouă. Ce te joci? Dihania era foarte prietenoasă. Mă jucam mereu cu el, când eram singur acasă. Începuse să crească. De câte ori îl vedea, madam Berdan râdea de el, iar el când trecea pe lângă ea, lătra la ea.

-Du-te de aici lighioană spurcată, îl certa mereu madam Berdan, râzând. El se oprea se uita cu un ochi la ea, după care după ce o depășea pe sub aripa din spate, începea să mârâie la ea.

-Ei ce ai? Te apucă? zicea întorcându-se la el, amenințându-l cu bastonul.

Dar el îi răspundea cu un lătrat.

 -Lasă-l madam Berdan, că el o să fie moștenitorul lui Micki. Și așa el e bătrân și nici nu mai aude.

-Cine ăsta? Vezi-ți de treabă! Ne fură hoții cu tot cu el! zicea ea mai departe râ zând.

-Ei s-o crezi matale! îl apăram eu.

Drept care „șurubel” al meu uitându-se la mine confirmă cu un lătrat. Putea foarte bine să fie: „Ce vrea hârca asta bătrână cu mine ?” Mai are mult a mă enerva? Poate o las fără papuci!”.

Era o corcitură de lup, destul de reușit. Era colorat exact ca ei. Negru pe spate cu maro și alb pe burtă. Era inteligent. Mai târziu aveam să constat că rămase pitic. Nu crescuse prea tare. Dacă depășea jumate de metru fără coadă.

Îmi plăcea nespus să mă joc cu el. Dar și lui îi plăcea să se joace cu mine. Era foarte receptiv.

Mai făceam și instrucție cu el. Era foarte ascultător. Intra imediat în cușcă când țipam la el.

Câteodată îl mai pocneam peste bot, dar așa din prea multă dragoste. Se spăsea și apoi îmi lingea mâna cu limba lui aspră. După care iar se juca cu mine.

Avea un obicei de a se lăsa cu botul pe picioarele din față, în timp ce își ridica dosul. Stătea așa mârâind, după care slobozea un lătrat vesel, dând și din coadă.

Cu cât se marea devenea mai vigilent. El fiind după casă, în curtea mica, auzea orice mișcare în față din curtea mare. Știa cine e la poartă înainte de a bate. În timp ce Michi dormea toată ziua. Asta a făcut să mai crească în ochii lui madam Berdan. S-a convins și ea, ce câine deștept aveam eu la ușă. Avea două pete maro sub ochi. Când se uita la tine parcă avea ochelari.

Cum aveam cușca cu păsări lângă el, lătra mereu la ele. La început găinile se speriau și intrau în coteneața lor. După un timp s-au obișnuit cu el și nu le mai păsa. Iar Rubinel era nervos, că nu-l mai luau în seamă. Se lăsa pe burtă și mârâia la ele.

Din când în când madam Berdan, sau Lina fiică-sa îi mai dădea drumul lui Miki din lanț. Să-l fi văzut ce curse făcea prin toată curtea și ce viteza prindea. De ziceai că e la hipodrom. De câte ori îl vedea alergând madam Berdan râdea la el:

-Ce ai nebuneală?

Dar el își făcea damblaua. De la poartă în spatele casei și retur. După zece minu-te lua o pauză. Alte ori îi dădeam drumul și lui Rubinel prin curte. Fugea și el ca un apucat. Când ajungea la banca madamei Berdan, se oprea, se uita la ea lătrând scurt, ca și cum ar fi spus: „Tu erai aia care ziceai că nu sunt bun?” și fugea mai departe. Asta făcea ca madam Berdan să comenteze la adresa lui. Dar și el când o auzea, lătra și el la ea. Se înțelegeau bine amândoi. După ce își făcea încălzirea, îl legam înapoi, ceea ce nu-i convenea deloc.

Câteodată Lina îi mai dădeau și lui oase ce scăpaseră.

De multe ori îl duceam la injecție, la o circă veterinară. Nici atunci nu-i convenea, lătrând enervat la asistentă, de parcă ar fi spus:

„Mai ai mult a mă înțepa în fund?”...

După ce am plecat de la madam Berdan, l-am luat cu mine la nana. Nana cândl-a văzut:

-Numai câine nu am avut acu!

Dar până la urmă s-a obișnuit și ea cu el. Pe el l-am adus ultimul. Că nu-l primea în tramvai. L-am dus tot drumul pe jos, până în I.C. Frimu. După ce am venit din armată, l-am lăsat slobod în curte. Cum uitasem de el, când am deschis poarta a ieșit și dus a fost.

 

 

 

 

 

 

Nu l-am mai găsit. Mai târziu aveam să aduc altul. Acesta era sa fie – „Țombilică”. Sau „Șominică” a lui Roxana, de mai târziu.

Ce e mai curios că amândoi au fost la fel, de parcă ar fi fost frați. Tot așa erau de colorați de mici. Pe el l-am adus din combinat, într-o cutie de telefon. Era pui.

Duminica mă mai duceam cu tata la televizor la nana. Mai venea și tanti Lili pe la ea. Într-o zi se defectase televizorul nanei. Era pe „lămpi” și până se încălzeau, imaginea se împărțea în două. Pesemne era ceva la baleiaj cadre. Așa că nu puteai să mai vezi mare lucru. În „pauză” mai jucam remi.

Acest joc mă cam plictisea. Când jucam în trei sau patru se termina mai repede.

Nana câștiga mai des. Mie îmi venea rândul destul de rar.

Odată pe când eram în vacanță la nana, mă puse nana să jucam iar remi. Ea s-a dus în bucătărie să fumeze o țigară. Că fuma și ea ca un turc. Eu „prelucrez” grămezile și pun toți „ciocării”- (figurinele) și alde „unu” și piesele mari în două grămezi. Aranjez „cartea de start” în așa fel, ca grămezile cu pricina să-mi vină mie. Mai aveau și câte o carte mică ca să nu se prindă nana.

Când se întoarce, eu nu știam nimic și nici usturoi nu mâncasem.

Dă ea cărțile și îmi vine mie cele mai bune cărți. Din trei jocuri am și terminat. S-a mirat atunci cum de îmi venise numai de al de unu și ciocării.

Nu s-a prins prima data. Altă dată mi-a făcut-o. A schimbat cartea de start, luând altă carte din grămadă. Așa mi-a stricat jocul. Acum venise și la ea grămada bună.

După aia mai făceam și câte o tablă, spre disperarea ei. Mereu pierdea. Iar eu ca să o necăjesc, îi spuneam:

Dacă nu știi să joci? Iar asta o enerva tare.

Mă duc să fumez o țigară, că mai enervat. S-au de multe ori făcea o cafea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Verișorii mei

 

 

Ei, dar aveam să aflu, că nu eram singur. Că familia mea era mult mai numeroasă decât știam eu. Și asta că bunica având atâtea fete, au apărut inevitabil și nepoții, chiar dacă numai o fată, avea copii, și din șapte surori, mai rămase pe atunci doar patru.

Nana și tanti Lili nu au avut copii. Barem tanti Lili, nici nu fusese măritată. Doar mama mă avea doar pe mine. Dar și bunica avea surori pe atunci și implicit și copii. Așa că m-am trezit cu o groază de veri și verișoare și nepoți sau nepoate de veri, una fiind și Marieta. Din când în când mai eram vizitați de verii mei de La București, împreună cu părinții lor. Rudele după tanti Lița, o altă soră de-a mamei. Pe atunci era un obicei ca să-ți anunți vizita scriind câte o scrisoare cu o lună înainte, sau cel puțin o săptămână. Ca cel vizat să aibă timp să să pregătească. Și acu depinde: Dacă îi făcea plăcere de vizita cuiva, bine! Dacă nu persoana respectivă cu scuzele de rigoare, își anunța și el dezacordul, tot printr-o scrisoare că are treabă în perioada aceea, sau că nu-i acasă.

S-au de multe ori nu mai anunța nimic, așa că cel care își anunțase vizita, rămânea cu vizita, ne mai găsindu-l acasă.

Pe atunci nu erau telefoane. Sau dacă erau nu avea toată lumea. Nu era la îndemâna oricui. De celulare, nici se mai punea problema. Așa că atunci când oamenii vroiau să mai afle de câte unul sau de altul, comunicau prin intermediul scrisorilor. Așa se face că și verii mei au ținut să-și anunțe prezenta printr-o scrisoare.

Dar aceștia nu plecau până nu li se confirma, printr-o scrisoare trimisă de tine, că ești de acord cu vizita. Chiar dacă nu le făcea de multe ori nici o plăcere. Mai venea și mătușa Lița – sora mamei și a mătușii Lili și a nanei, împreună cu bărbatul ei - nea Fănică. Ei aveau telefon ca și vara lor tanti Lucreția. Dar cum nana și nici noi, nu aveam telefon, ne limitam la scrisori. De multe ori, tanti Lița, o anunța pe nana, prin mandat telefonic, anuțându-și vizita. Tanti Lița își anunța vizita cu o săptămână fără confirmare. Nana după ce citea scrisoarea, zicea:

-Săptămâna viitoare vine Lița cu Fănică de la București!

Familia mamei a fost numeroasă odată. Bunica avusese doi bărbați. Cu primul a făcut 3 fete. Iar cu al doilea 4 fete. Ca să vezi numai fete. Mama cu tanti Lili, Victoria, Constanța, erau din a doua căsătorie. Nana, adică Maria, Ecaterina și Lița erau din prima căsătorie.

Din păcate Ecaterina a murit prima, la 6 luni, din cauza nanei.

Sau cel puțin, așa mi-au spus și mie mama și tanti Lili, când o mai bârfea și pe ea.

 

Iar atunci nana când afla, era zmeoaică, după care își stingea supărarea cu o sticlă de vin.

Victoria a murit și ea de răceală. Făcuse meningită, iar Constanța de leucemie. Mai rămaseră patru fete. Nana, Lița, Lili, și mama – Mimi, adică Ermioni. Nana era cea mai mare. După ani avea să afle și ea și eu, cu mare surprindere, ca Lița fusese și ea înfiată de al doilea soț al bunicii.

Observ că se făcuse un obicei în a se înfia copii, pe vremea mea. Nu știu acu, dar atunci parcă se înfiau pe banda rulantă. Voiai nu vroiai copii, gata! iți lua-i copil. Ca de restul, numai conta.

Lița și cu Fănică, veneau mai des. Câte o dată, sau chiar de două ori pe an. Atuncine vizita și pe noi. Îmi mai aducea și mie câte o jucărie, sau ceva îmbrăcăminte, ce le rămâneau mici de la copii sau nepoții lor, dar şi dulciuri.

Odată, la un Pasti, mi-a adus un iepure de ciocolată. Era mare cam de 20 cm. Cred ca avea jumătate de kil. În afară de faptul că lunar îi trimitea regulat câte 100 de lei bunicii. Hmmm...! 100 de lei...Ea avea 400 de lei pensie, cu asta făcea 500 lei. Mai avea un pic şi o ajungea pe nana. Nana avea pensie de urmaș după bărbatul ei - Grigore, de 575 lei. Dar bunica păstra banii pentru lemne.

Pensii de urmaș, ce să-i faci? De multe ori Tanti Lița ne mai trimitea și nouă, câte un colet tot cu lucruri, sau obiecte de îmbrăcăminte. Mama era bucuroasă, că o mai scutea de o cheltuială în plus cu mine. Ne trimisese odată și un covor de lână roșu, pe care tata îl prinse pe perete în jurul patului nostru. Era numai bun ținea cât tot patul jur împrejur, decorând camera noastră. Tata avea pe perete la el în cameră, o carpetă plușată de la mama sa. Nu prea avea lucruri de valoare tata, atunci când a luat-o pe mama. Multe erau vechi demodate și pline de cari. Și așa a rămas cu ele până au murit.

Așa că, într-o zi, mă pomenesc pentru prima data, cu verii mei de la București. Nu îi văzusem niciodată și eram curios să–i cunosc. Mama lor, tanti Lucreția avea un bărbat pe nume Vasile. Lucrase pe la securitate, pe vremea aceea. Ei aveau doi băieți. Viorel cu un an mai mare ca mine și Fănel de vârsta mea. Eu aveam cam 5 ani pe atunci.

Viorel era o fire mai zburdalnică. Fănel era mai retras dar mai închis. Îi plăcea de mic să tachineze. Simțeam o mică invidie în comportarea lui, față de mine. Poate știa el ce știa. Viorel nu! Era mai popular și mai deschis. El era mai altfel. Nu era răutăcios. Aici îi semăna mamei lui, în timp ce Fănel lui tasu.

Când ajung la noi în oraș, noi îi așteptam la gară.

După ce se făcură prezentările, am luat tramvaiul care era pe atunci, acea „cutie de chibrituri” cum îmi plăcea mie să-i spun, „și trăgeau” la Nana. Spuneau ei, că la ea e mai mult loc. De fapt ăsta era și adevărul. La ea era mai mult loc. Avea o casă destul de bună cu două camere și o sală precedată de un mic antreu.

 

La capătul celălalt din curte, era lipită de ultima cameră o bucătărie făcută cam în grabă și destul de veche. Mai mult neîngrijită. Cine să se ocupe de asta? Nana în nici un caz și mai ales după ani.

Mama copiilor, tanti Lucreția, era fiica surorii bunicii. Mamele lor erau surori. Deci tot un fel de verișoară. Iar copii ei pentru mine erau mai mult nepoți de veri. Și mama lor era populară. Cum am să spun mai târziu mai multe și despre ea. Tatăl lor nea Vasile era un om dintr-o bucată. Era stilul lui tata. Ura și el nedreptatea. A doua zi ne pomenim cu ei în vizită și la noi. Venise și nana cu ei. Dacă eu eram încântat de prezența lor, că mă mai luam cu ei, nu tot același lucru se putea citi pe fața părinților mei. Știau că se lasă cu zaiafet. Și nu prea își permiteau de asemenea cine festive. Vorbesc ei, își mai spun una alta, la trecerea timpului. De unde a avut, de unde nu a avut, tata a cumparat o sticlă de vin mai scumpă de 12,50. Dar Lucreția şi Vasile si-au exprimat dezacordul fata de aceasta.

 Dar nu trebuia Fanică să te deranjezi! Lasa ca avem şi noi ceva mult mai bun. Şi a scos o sticla cred, de vermut. Dar nici sticla tatei nu a trecut neobeservată. In finals-a făcut uz și de ea. Mai ales Nana.

 -Da scoate sticla aia, Fănică, ce ai ascuns-o! Noi venim la tine tocmai de la București și ne ți pe uscat?

Asta după ce au analizat și terminat vermutul.

La început cei doi băieți, tăbărâră pe jucăriile mele și așa puține. Aveam o moară cu arc. Și după ce întorceai cheia, elicele începeau să se învârtă. Viorel, nu s-a lăsat până nu a demontat-o.

Când a văzut tata s-a luat de el. Tasu la rândul lui, mai mult de formă, s-a luat și el de fecioru-su. Mă-sa a sărit să-și apere odrasla. Eu la rândul meu și eu nemulțumit, îi reproșez lui Viorel, că de ce mi-a stricat jucăria. Iar Fănel, drept răspuns, îmi trage un pumn, pe nepregătite în stomac. În clipa aia m-am îndoit de durere.

Și mi-am revenit greu. Bineînțeles că au sărit toți în sus. Pe de o parte mama cu tata, pe de alta parte părintii lor. Tanti Lucreția zice:

-Ei lasă că așa sunt băieții...

Până la urmă ne-am împăcat. Numai tata, se mai uita urât, din când în când la el.

A doua zi, probabil, mai mult ca să ne treacă supărarea, ne invită familia Burlan, ca așa le zicea, la o prăjitură la terasa de la „Romarta”. Terasa se afla deasupra pe bloc. La parter avea să fie mai târziu o Agenție de Voiaj. In fața stautuii, nespălate, pe care aveau sa o spele pestii, dar asta mult mai tarziu. La „Romarta”! Am luat pentru prima oara liftul și ne-am urcat sus. Acolo destulă lume. De abia am găsit o masă cu mai multe scaune. Ce vreți? Eram 8. Încă tata s-a mai dus la altă masă și a mai „împrumutat” încă două scaune, spre nemulțumirea chelnerilor.

 

 

Nouă ne dă înghețată și prăjituri. Ei își iau bere. Și nu de orice fel, ci neagră. Știu că ne-a dat și nouă, să gustăm câte o gură, să vedem cum e. Era amară. Nu băusem niciodată așa ceva. Nu mi-a plăcut. Nici acu nu o agreez. Dar nici cea blondă!... Berea!

Mă uitam de acolo de sus, cât de mici erau mașinile și oamenii. De parcă erau cutii de chibrituri. Iar oamenii erau ca niște furnici. Mă și cuprinse amețeala. Tata a și zis să plec de lângă margine.

A doua zi, după masă, ei ne propune să mergem în oraș. De data asta mergem la „Terasa Primăverii”. Nu aveam să mai uit acest loc și acest eveniment și mai ales acea zi. Era anul 1961.

Ne așezăm ca de obicei în jurul mesei. Eu stăteam în brate la mama, Viorel la tasu, iar Fănel la tanti Lucreția. Asta ca să mai facem economie de scaune. Cu noi mai erau încă o familie. Rude de-a tatei. Cornelia şi Vasile cu o fată. Alt Vasile! Nu mai știu nimic nici de dânșii. Fata, știu că într-un timp se măritase mai „devreme”. Dar după aia nu i-am mai întâlnit. Am fost și pe la ei acasă odată. Știu că fata lor îi plăcea să se joace cu mine și să mă necăjească. La unele îi mai țineam hangul dar la altele...Cred că acum am înțeles de ce s-a măritat așa devreme.

Și cum spuneam stăteam la masă acolo la terasă. Tata și ceilalți, ne luase alune, cu  coajă pe care aveau o „tonă” de sare. Arahide! Le spărgeam coaja și le puneam în farfurie. Pe când stăteam noi așa, se stârnește un vânt. Prima dată am crezut că e o glumă. Dar vântul începuse să se întețească, măturând toate cojile și cămașa lor de pe masă și din farfurii. Cerul începuse să se înnoreze. De departe, cerul se lumina din când și când. Începu a tuna. Venea furtuna! Noi strângem în grabă și ne ridicăm repede și plecam.

 Am lăsat așa cum era pe masă. Nimeni nu s-a mai atins de pahare. Știu că nana înainte de a pleca duse paharul la gură sorbind ce mai rămăsese în el.

- Cum să-l las aici! motivă ea vesel.

Când ieșim din terasă, începe ploaia. O ploaie cum nu mai văzusem până atunci. Cu stropi mari, deși și reci. În câteva clipe eram uzi toți până la piele. Am luat-o la fugă către tramvai. Dar era imposibil să te mai urci în el. Erau deja pline. Toată lumea, avea treabă nu avea, se urcară în tramvai. Am așteptat destul de mult până a venit următorul tramvai. Dar și la acesta te urcai pe putere.

O parte reușiserăm să ne urcăm. Alții ne pierdusem. Eu rămăsei pe dinafară. Ai mei izbutiră să se urce și pe mine mă lăsară jos. Am alergat la cealaltă ușă. Nici aici nu aveam șanse. Tata mă vede de pe scară și mă strigă. Fug înapoi și reușesc să mă agăț de mâna tatei. Mai mult cu un picior în aer și cu o mână prinsă de tata, am mers mai mult spânzurat, două stații. Asta era să mi se mai întâmple încă o dată. Dar mai târziu.

 

 

Când am coborât de drept, a stat și ploaia. Noi ne-am văzut de drum. Nu știu cum s-au descurcat verii.

Noi ne-am întors acasă, iar ei, au plecat la nana acasă. Au stat cam trei zile. După ani când se mai măriseră și ei, au venit iar în Galați. De data asta nu ne-au mai vizitat. Ci ne-au chemat ei la nana, unde trăseseră ca de obicei. Am încercat să mă joc cu ei. Dar de multe ori, mai ales Fănel mă tot jignea. Frate-su, Viorel îmi mai lua apărarea. Nu prea țineam la glumă și mă supăra orice. Și cred că nici acu nu mi-am schimbat felul. Vorba proverbului: „Lupul își schimbă părul, dar năravu ... ba!” Așa și eu acu.

Adevărul că ei doi erau cam zurbagii. Însă cu tasu nu le mergea. Dar tanti Lucreția, mama lor, le lua mereu apărarea. Erau feblețea ei.

Credeți că tata de ce nu-i agreea? Așa cum era tata, dar cunoștea la om. Imediat își forma o idee despre el. Numai cât se uita la el.

În alt an, cred că era cam prin „69, a venit la nana și tanti Lița cu unchiul Fănică. Erau însoțiți și de Iuliana nepoata lor. Respectiv fiica Mioarei. Mioara fiind fata Liței.

După care bunicii ei, tanti Lița și nea Fănică au plecat câteva zile într-o stațiune, și au lăsat-o pe Iuliana la nana.

M-am dus și eu la nana, când am aflat că a venit Iuliana. Mai mult ca să să o cunosc.

 Pe atunci mi se părea atrăgătoare. Ea era cu doi ani mai mică decât mine.

 O vreme ne-am mai jucat noi, am mai vorbit de una alta...A doua zi ne duceam cu ea și pe la bunica. Bunica o pune pe tanti Lili să fie cu ochii pe noi.

 De multe ori mai venea și Marieta, când afla de vizita ei. Mătușii Lili nu prea îi făcea plăcere joaca noastră și mai ales a Iulianei. Că zicea ea, că e obraznică. Ce e drept era cam înțepătoare. Îi cam plăcea și ei să mă tachineze.

A treia zi am plecat cu ea și cu nana prin oraș. Făcea cinste nana, cu câte o înghețată sau o prăjitură. Asta era la cofetăria de lângă hotelul „Dunărea”. Era undeva la o terasă. După ce mâncăm, venim cu toții pe la tata acasă. Trebuia să mai vină cu nana, în altă zi, pe la noi.

Mama când aude, vrea să pregătească ceva bun. Și face „lapte de pasăre”. O rețetă de a ei personală, din ouă și altele. A fost bună mai ales crema aia galbenă. Dar cea albă cu albușuri nu mi-a plăcut. Dar ne-am luptat tot eu și cu tata ca să o devoram. Ele nu au mai venit în ziua aceea.

Următoarea zi tata se oferă să ne ducem cu toții peste Dunăre, la Zaclău. Așa că nana, Iuliana și noi, mergem la Zaclău. Acolo era un local. Tata dă comandă de mici și bere și mai ia și pentru noi, alune în coajă - arahide. Eu încep cu Iuliana să atacăm alunele.

 

Din când în când eu, mă mai aprovizionam băgând alune în buzunar, că se mira tata de ce se terminau așa de repede. S-a mai dus să dea o comandă.

Dar și aceea se duse destul de repede.

Cum începuse să se înnoureze, ne ridicăm să nu ne prindă și aici ploaia. Dar nu era așa de pericol, motiv ca tata să mai facă o mică excursie cu noi pe malurile bălților și a Dunării. Era frumos pe atunci. Pe unde te uitai era numai apă.

Mai ales când ploua mai vârtos și Dunărea își ieșea din matcă, inunda tot Zaclăul. Ajunse apa în curțile oamenilor de unde aceștia pescuiau „fericiți” direct din curte. Pe drum eu scot la iveală alunele. Cum eu cu Iuliana mergeam mai în față, profit de asta și îi strecor din când în când și Iulianei câteva alune în palmă. Ea când le vede le ia bucuroasă și îmi mulțumește.

Când vine tata lângă noi și ne vede că noi molfăim alune, se prinde și el de enigma alunelor. Pe înserat luăm iar bacul și trecem la noi. A doua zi m-am dus iar la nana. Acum mă abonasem la nana, că aveam motiv de joacă.

Cu Iuliana făceam destule pozne și prostii.

Dar nana nu se supăra pe ea. Mai mult se supăra pe mine și îmi dădea cu câte o oală sau cratiță cu coadă în cap. Dar nu dădea tare și râdea. Motiv ca Iuliana să se prăpădească de râs. Râdea și Iuliana de tratamentele nanei asupra mea. După masă, nana ne făcură baie în marchiză. Adică Iulianei. Eu mi-am făcut singur. Fiecare pe rând.

 Întâi a fost Iuliana, apoi a venit și rândul meu. Rămăsesem amândoi în chiloți albi, motiv pentru amândoi, de a ne studia reciproc. Mai mult ea. După care ne-am băgat în pat.

Apoi nana a deschis televizorul și ne-am uitat la niște desene animate ce se difuzau chiar atunci. După aia ne-am culcat, până pe la 5 p.m. după care nana, ne-a dat deșteptarea, făcând și o cafea. Ne-a invitat și pe noi. Eu am luat totuși o gură. Paremi-se ca Iuliana a refuzat-o. Mai târziu aveam să constat că totuși mai bea și ea câte o cafeluță.

Seara a venit iar tanti Lili la televizor la nana. Când ne-a văzut pe amândoi în pat a început să râdă și să bage strâmbe și apropouri. Nana râdea asigurând-o că nu „o să facem nimic”. După ce a plecat ea, am dormit în continuare până la ziuă cu Iuliana, fără să facem nimic. La urma urmei, eu eram cam în clasa a VI-a pe atunci, în timp ce ea terminase pe a patra și intra anul următor în a V-a. Ea fusese dată la școală, la vârsta de 6 ani. Făcuse un an în clasa a întâi la Budapesta pentru că tatăl ei, Emil Cristea, se mutase cu serviciul acolo. Apoi a continuat în țară anul următor. Tatăl ei unchiul Emil, era ambasador. Avea să moară și el de timpuriu.

 

 

 

Când a doua zi vin acasă, tata mă întreabă:

-Ei ți-a plăcut de Iuliana?

Am lăsat capul în jos și am răspuns rușinat, că da. Tata începu să zâmbească.

-Bravo! Zice tata. Dar mama de colo:

Ce a început să-ți miroasă a catrință? Școala! Cartea!...

Târziu peste ani, aveam să îmi mai revăd verii sau verișoara, dar asta în conditii nu prea placute.

Lui Fănel îi plăcea să mă necăjească, să mă tachineze... La început mă striga, Bebi. Ăsta mi-a fost numele meu din start. Era cel cu care am debutat de la Casa Copilului. Așa că Fănel al meu, începuse să mă dezmierde. Apoi Bebiță, după care Bebuță şi culmina cu Bep...ța.

Tatăl lui, nea Vasile, când auzea îl mai „corecta”, și-l dojenea, să nu îmi mai spună așa. Au făcut numai prosti, cât au stat ei acolo, spre disperarea nanei.

Nana avea un canal în curte. Și lângă el un cămin. Căminul era acoperit, Iar prin el ieșeau două tije metalice, ce erau legate la cele două robinete. Unul de scurgere și unul de oprit apa.

 Le lăsase așa nana, ca să nu să se mai dea mereu în „groapă”, ca să le închidă sau să le deschidă mereu. Și mai ales Iarna.

Viorel umblă la robinete. Peste vreo două ore se umple groapa cu apă. Și cum dăduse pe afară se scurgea apa, liniștită în stradă. Nana când vede se face albă.

 Cine a umblat la canal? întreabă ea. Bineînțeles că verii mei nu știau nimic. La început căzuse vina pe mine. Dar la ripostele mele și insistențele lui nea Vasile, au recunoscut până la urmă cine era vinovatul.

Acu Viorele, dezbracă-te și închide robinetul, și ai grijă să nu te inneci zice nea Vasile.

Ferească sfântul, face nana alarmată.

Viorel nu are incotro, și se lasă la slip. Trage aer în piept, și se scufundă în groapă. Peste câteva minute apare și Viorel afară. După aia nana le aduce doua găleți, spunând:

- Acu scoateți și apa din groapă. Fănel adauga:

-Dar lui Bebi nu-I dați o găleată?

-Pentru ce să-I dea și lui, voi ați făcut-o. voi să o descurcați. Adaugă ta-su.

În fine se mobilizează amândoi ți golesc groapa de apă.

La urmă nana: Voi ați venit la mine ca să-mi faceți de treabă?

Binențeles că nu ia plăcut remarca nanei lui Vasile, uitându-se urât la cei doi.

 

 

 

 

 

Tanti Nașa

 

 

Cred că vă mai amintiți de tanti Niculina și soțul ei Ilie. Ei au fost nașii tatei la nuntă. Tata o cunoștea de mult pe nașa. Eu i-am spus la început - „tanti nașa”. Erau și puțin rude după cele trei surori ale bunicii dinspre tată. „Tanti nașa”, a stat prima dată cu chirie în curte la madam Berdan. Acolo cred că l-a cunoscut prima dată pe tata. Nu știu când și de ce au plecat de la madam Berdan. Dar presupun că din cauza condiți ilor vitrege ale locuinței. După plecarea lor s-au dărâmat acele camere. Acum locuiau într-o curte mare, cu mai multe corpuri de case, cred ca și acelea erau naționalizate. Era pe undeva la „Gradea” - Mazepa. Azi agenția CFR.

Unde stătea acu nașa, era un depozit de vinuri, unde mă mai trimitea din când în când tata, ca să se aprovizioneze. Dar nici nea Ilie nu preceda să-l viziteze. Mai ales că el era mult mai aproape decât tata. Își lua și el porția zilnică pe care o întindea toată ziua. Seara cădea răpus și adormea cu capul pe masă. Asa l-am găsit într-o seară, când ieșind de la depozit mă gândisem să-i fac o vizită și la „tanti nașa”. Când ll văd pe nea Ilie dormind cu capul pe masă. Și pentru că era și singur, am plecat acasă. Acasă îi zic tatei că l-am găsit pe nașul dormind cu capul pe masă.

După ce au fost la împețit cu tata, în vederea căsătoriei, mama avu o bănuială în privința nașei. Cum ea era foarte receptivă la toate glumele tatei, mamei nu ia plăcut de ea, de la început. Odată îmi povestise mama, în rarele ei clipe mai blânde și în pa-uza dintre două bătăi, cum l-a cunoscut pe tata și pe ea. După nuntă, povestea ea, că la prins pe tata în brațele nașei în bucătărie. Iar aceasta îl pupa, sau tata o pupa, nici ea nu mai știa exact. Asta a făcut ca să se răcească relațiile dintre ea și mama. Nu au mai vorbit, mulți ani.

Cum mama era geloasă - și nici până azi nu înțelegeam de ce - nu s-au mai vizitat multă vreme. Cu vreo doi ani înainte ca mama să înceapă să acuze dureri și să-i fie din ce în ce mai rău, și-a călcat pe inimă și a aprobat ca tata să-i facă o propunere să vină la noi. Ei au venit amândoi. Ea și-a cerut iertare şi apoi s-au împăcat. Mama a înce-put atunci să plângă, ceea ce a sporit vociferările lor și mai ales a tatei. Nu știu cu ce ia servit atunci mama, că după ce au plecat, peste câteva zile ne-a invitat și ea la ei acasă. Când mă vede nașa și pe mine, mă întreabă:

-Ce vrei să mănânci?

Cum pregătise o mâncare de pește, saramură și plachie, care pe mine nu prea mă satisfăcea, nașa mi-a dat mie, alt fel de mâncare.

Tocăniță de cartofi. Cum eu nu știam cum să-i spun, că îmi era rușine să-i spun Niculina.

 

Atunci îmi vine ideea să-i spun „tanti nașa”. Ea când aude începe să râdă. A râs și nea Ilie. Și așa a rămas numele ei dat de mine. De câte ori mai veneam la ei, așa mă adresam ei. Ei aveau un băiat mult mai mic ca mine, ce le era nepot. El era băiatul unei fete mai mari de a ei, Cristina. Pe băiat îl chema Steluță. Cum Cristina lucra pe atunci la un magazin cu gestiune, colega ei a băgat mâna până la cot, iar ea la un control a ieșit cu lipsă.

Motiv pentru legile de atunci ca să facă pușcărie. Bărbatul ei Bebe, care lucra pe undeva la Mihai Kogâlniceanu, nu i-a mai acordat atenție pe perioada cât a făcut soția lui detenția. Și a făcut 7 ani. Cum ea nu avusese copii de loc, l-a înfiat și pe băiat, de la Casa Copilului. Multă vreme nici el nu a știut nimic. Dar inevitabilul s-a produs și la el. A aflat și el până la urmă obârșia lui. Cristina mai avea o soră mai mica - Sevastița. Ea stătea cu Niculina. Mai mult ea avea grijă de băiat.

Sevastița, era cam în clasa a VIII-a pe când eu aveam 13 ani pe atunci. Târziu s-a măritat și ea, după ce a venit soru-sa din pușcărie. Pe bărbat-su îl chema Vasile si eraimpiegat de mișcare la CFR. Cu el a automat vreo șase copii. Eu eram destul de mare, când mă jucam cu primul ei copil - Alina. Acum stăteau la bloc în M19. După alți ani, s-au mutat pe Silozului, lângă fosta agenție de Voiaj. Erau acu mai aproape de noi. Asta era înainte de a ne demola pe noi și a pleca la bloc.

După o pauză destul de lungă a început să se mărească familia. Alina s-a măritat, și a făcut și ea doi copii. Dar și măsa - Sevastița, nu a stat degeaba. A mai făcut și ea trei. Peste alți ani moare și „tanti nașa” - Niculina. Am aflat acu câțiva ani că și Vasile, soțul Sevastiței, nu mai este. Iar Sevastița s-a mutat la țară la părinții lui, la Tudor Vladimirescu.

De atunci nu mai știut nimic de ele.

După plecarea Niculinei, camerele unde locuiseră ei, s-au transformat în ruine. Așa aveam să le găsesc și eu, când am apărut , în acea curte prima dată. Ruine, ce au stat în picioare încă mulți ani. Dar ai mei nu mă lăsau să mă apropii de ele, ca să nu cumva să cadă peste mine. Aveam restricție, în acea zonă.

Peste ani, într-o zi tata, a reușit să o convingă pe madam Berdan, să le demoleze definitiv.

Iar în locul pereților ce dădea la vecini, și din scândurile rămase, tata a făcut un gard frumos, cum numai tata se pricepea să-l facă.

Tata era meșter la toate. În cursul vieții lui învățase câte puțin din fiecare. Era și tâmplar, era și cizmar, dar numai mamei nu-i repara încălțămintea, când voia mama.

Cum într-un an cizmele mamei luau apă, s-a apucat ea să le dreagă, folosind o bandă de cauciuc lipită cu un adeziv, sau prenadez.

 

 

 

Nu au ieșit cum ar fi vrut ea, dar a mai dus-o o iarnă. După care tata le-a mai finisat. Dar se ocupa și de încălțările lui, sau ale mele, bătând blacheuri sau punând flecuri, pingele sau tocuri. Nu ieșeau ca la atelier, dar ne mai scutea de câte un ban. Nu aveau bani ca să ia altele noi. Pe atunci se găseau de toate, răbdare să ai. Și cum tata avea multe scule, Îi plăcea multe să facă. Dar voia și să fie asistat sau ajutat.

Așa că atunci când îi venea câte o idee, mă scula sau mă chema să-l ajut, în diferitele munci ale lui. La multe din ele, nu reușeam atunci să-l ajut. Se enerva și mai îmi scăpa și câte una. Dar nici nu mă lăsa să plec. Așa că un timp îl ajutam cu cât puteam, la diverse treburi. O parte din ele erau și pentru madam Berdan. Dar cum ea nu prea se omora cu plata, sau tatei nu-i convenea cu cât îl plătea, se mai dezumfla și el, bă-tând în retragere.

Așa că mama știa ea ce știa. Îi cunoștea aventurile tatei. Iar asta făcea ca toate certurile din casă să aibă un numitor comun - gelozia. Târziu când îi povesteam și nanei, despre gelozia mamei, aceasta zicea râzând:

-Ce proastă!

După alți ani Niculina, rămâne singură. Moare și soțul ei – Dandarel Ilie. Apoi se mută din M19 si vine  in M 40. Dar și aici peste alți ani a murit și ea. Nu după mult timp moare și sotul Sevastiței, care era impegat de mișcare. Cum Sevastița a mai facut încă 3 copii, a plecat la băiatul ei Radu, care se stabilise in Germania. Nici de ea nu mai știu nimic…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Moartea tatei

 

 

 

De la o vreme tata începuse să se plângă de stomac. Mama îi spunea:

-Așa îți trebuie Fănică, dacă nu mai lași băutura!

-Nu e de la asta, se apăra tata.

-Dar de la ce? Nu se lăsa mama.

La un moment de durere, se mai lua și după capul cunoștințelor. „Numai să nu mă mai doară“ zicea el. Începuse cu bicarbonat. Dar nu a ținut nici cu ăla mult. Tot mai bun era un păhărel de șnaps… Asta nu făcea decât să-i amorțească pen-tru un timp, după care o lua de la început cu durerile. Aveam să constat că atât mama cât și tata știau să-și ascundă durerea suferind în liniște. Probabil că și asta îi făceau nervoși și violenți. Ei sufereau și îi mai necăjeam și eu. Ce vină aveam eu? Eu de unde să știu? E foarte neplăcută această senzație. Aveam să o cunosc și eu mult mai târziu.

Așa că luându-și inima în dinți, se hotărî și tata, să se ducă la doctor. Nici el nu prea îi agrea, de când cu operația lui...

Acu se văita de stomac. Înainte de asta avea și probleme cu inima. Lua valeriană, sau o pastilă de nitroglicerină, pe care o ținea sub limbă. Nu știu ce boală de inima avea. Dar cred că nici el nu știa.

Așa că, împins de la spate, s-a dus la policlinică și a făcut o radiografie la stomac. Spunea tata, că ia dat sa bea un praf cu niște cacao în el, ca să fie mai băubil. Era sulfat de bariu.

Așa a descoperit că avea ulcer. I-a prescris doctorul „Ulcerotrat“ pe vremea aia. După care mai târziu a trecut pe Lizadon. Dar și acela avea efect scurt și aleator.

Dacă tata a mai lungit-o cu bolile lui, nu același lucru pot spune și despre mama.

Pe zi ce trecea, tata devenea tot mai închis și posac. Suferea de ulcer și de inimă. Nu spunea nimic. A ținut-o așa în el, încă patru ani, de la moartea mamei. Ca să „îi mai treacă” cum zicea el, adică să se mai ia, mai mă lua cu el la pește, în vacanțe. Dar înainte trebuia să mergem și la râme. Așa ca, să nu facă două drumuri, ne vorbeam ca la ora 4 pm, când termina „lucrul” la Fisc, să ne întâlnim pe undeva la Palatul Navigației, la el la Fisc, sau la Spicul.

Eu trebuia să vin cu o geantă, în care băgam un mic hârleț, lăsând afară doar coada. În geantă mai punbeam 2,3 cutii de conserve, pe care tot el le pregătise de cu seară. Când mă vedea încă de departe, zâmbea la mine. Se bucura de câte ori mă vedea. S-au îl așteptam lîngă un șantier în lucru, pe locul unde s-a construit Institutul de Proiectări.

 

După aceea luam mașina 18 și plecam în Bădălan. Acolo după ce alegea locul, se apuca de săpat. După ce reușea să strângă două cutii de râme, albe și negre, se declara mulțumit, spunând că peștii nu o să flămânzească cu ce le pregătise el.

A doua zi plecam ori la lacul Potcoava, ori la Cotul Pisicii peste Dunăre. Mai mersesem odată și cu mama la Cotul Pisicii. Acolo avea tata un prieten, care punea pomi pe câteva hectare în apropierea malului Dunării. Era o plantație. Erau puși la șfoară. Mă uitam la ei și mă minunam. Ori de unde priveai vedeai doar un singur pom, așade aliniați erau. Dar aveau și o haită de câini care păzea zona. De abia reușeam să scăpăm de ei.

Seara înainte de 6 pm, tata se pregătea de plecare. Trebuia să ne încadrăm în timp. Bacul următor era la 6,30 pm. Ne întorceam seara și cu 2-3 kile de pește. Mai diversificam felurile de mâncare. Eu la acest capitol nu prea mă înghesuiam. Făcea saramură, sau prăjit. Ciorbă mai rar, numai când avea chef.

Pe mine mă enerva mulțimea oaselor, că îmi spunea el: „ce tu nu ai oase… ?”. Dar asta nu făcea decât să mascheze boala ce tot îl rodea. De la un timp mai sărea peste partidele de pescuit.

Ca să mai câștige și el un ban, semnase un angajament cu cei de la fisc, ca să lucreze temporar, sau sezonier, cum spuneau ei. Mai scria niste cereri, mai aranja arhivele, mai una alta. De multe ori cand era coadă la el, mai îl ajutam și eu.

Și atunci se împărțea coada în două. Una la mine, una la el. Cum mă învățase cum să compun astfel de cereri, era o joacă pentru mine. Mulți îmi dădea și câte 3 sau 5 lei. Dar mulți îmi dădeau doar un leu. Mulți se făceau că pleacă și nu mai veneau.

Odată îi dăduse cineva o sacoșă de bilete, ca să le vândă la stadionul Dunărea. Nu știu cu ce prilej. Probabil vreun meci de  fotbal. Și atunci m-a pus și pe mine să vând bilete. El jumate, eu jumate. La urmă respectivul îl mai și „premia” pe tata. Nu cred că era prea mulțumit, că de multe ori îi reproșa:

-Numai atât? Să mă mai chemi și săptămâna viitoare… zicea tata înfuriat.

La urmă din ce îi dădea respectivul mai îmi dădea și mie tata, drept recompensă 50 de lei. Mai mă lua și la câte un aranjat de arhivă. Eu scriam etichetele cu o „pană de lemn” muiată în cerneală, iar el punea eticheta cu anii și lega strâns dosarele. Își făcuse și un dispozitiv de lemn pentru asta. După ce punea toate foile în ordine pe ani sau nume, le găurea pe toate odată. După care trecea șfoară prin găuri, legându-le foarte strâns. Și pentru acest lucru, tata a fost „premiat” dar tot așa de puțin, după părerea lui.

-Păi bine omule, am muncit atâtea luni, să vă pun arhiva la punct, iar tu mă iei în râs, numai cu atât?

-Prea multe sute nu-i dădea.

 

Acu după moartea mamei, madam Berdan devenise mai prietenoasă cu noi și mai ales cu mine. Dacă înainte când eram mic și până mai încoace, era tot timpul cu ochii și gura pe mine, acu se mai schimbase și ea.

Câteodată când nu aveam ce face și mai ales seara, ieșeam afară și văzând-o pe madam Berdan pe bancă afară.

Mai intram în vorbă cu ea. Și se apuca madam Berdan a mea, să înșire la povești… Și câte și mai câte.

Povestea și ea de când era domnișoară. Cum era viața pe atunci. Cum se ducea la baluri și la petreceri. Spunea ea că era tare frumos pe atunci. Unele povești din ele le-am mai uitat. Că nu gândeam pe atunci, că o să-mi vină ideea de a le pune vreodată pe hârtie.

Cum și la mine se apropia inevitabil armata, Berdan mă punea la current de cum este în armată. Doar îl avea pe fiu-su colonel, chiar dacă era la pompieri. Zicea ea, că înainte, soldatul de la țară, nu știa de dreptul sau stângul. Așa că atunci le lega niște paie la un picior, și fân la al doilea. Asa că urma comanda: „Cel cu fânul, cel cu paiul”… Unele povești ale ei le mai și exagera. Le mai înflorea.

Nici ea nu știa multă carte. Folosea mereu cuvinte ca „codoaică” sau „ elegant”, mai mereu.

„Am stat azi la o codoaică”.., sau „am văzut pe cineva elegant… ”

Tata, când era foarte cald peste zi, cum se făcea seara, umplea de câteva ori stropitoarea și uda cimentul încins de peste zi. După prima spălare, se usca ca și cum nici nu fusese udat. De abia la a treia udare se simțea răcoarea.

Lorica era în perspectivă cu un băiat. Era inginer. Se mutaseră și ei în casa Lubiței, în camera de la stradă, unde aveau și sala. Casa avea intrare separată de ceilalți chiriași. Nea Radu cu soția intrau în altă cameră prin intrarea din curte. Ei stăteau într-o cameră.

Lina fata a doua, învățătoarea, se mutase și ea la bloc în M19. Așa că madam Berdan, rămase singură în casa ei. Mai venea Genica de la București rareori. Când era vară o mai ajutam să culeg fructe din copacii care îi mai rămăsese. Un corcoduș, un prun, un cais, și un zarzăr lângă fostul beci. Mă ruga pe mine să culeg câteva fructe, zicea ea, să le facă compot. De multe ori îmi dădea și mie o mână. Dar mă mai lăsa să mânânc și când voiam eu.

Restul de pomi îi tăiase și îi puse pe foc. Că spunea ea că nu avea lemne. Dar mai era o cauză. În fiecare an, caisul făcea omizi, decorînd toata curtea cu omizi. Sătule de stat în aer, se coborau și ele pe pământ. Și erau așa de mari, frumos colorate și grase. Noroc de vrăbii, dar nici ele nu dovedeau să le mănânce. Așa că cele norocoase defilau acum, prin toată curtea. Madam Berdan, la o trecere în revistă, prin curte, le mai stâlcea cu bastonul. Tata, le mai ardea cuibarele, când erau mai mici, dar numai pe cele de mai jos. Restul scăpau. Așa că odată cu tăierea caisului, am scăpat și noi de târâtoare.

Genica, colonelul de pompieri, o mai ajuta câteodată cu lemne de la fabrica de la Șendreni. Acolo se făcea din bușteni foile de placaj. Iar ce rămânea până la tambur era rebut. Alea erau bune că erau esență tare. De fag, și făceau și căldură. Ea avea teracotă. Așa că scăpase de problema scuturatul burlanelor, cum făceam noi.

Rareori o mai vizita câte o „domnișoară” două, din tinerețele ei. Apoi se întindeau la vorbă și nu plecau decât seara târziu, ca în bancul cu babele sclerozate și cafeaua. După ce plecau, ieșea madam Berdan,  afară pe bancă și continua discuția cu noi.

-Credeam că se mută la mine și numai pleacă, zicea madam Berdan râzând. Și au mai băut și două cafele.

-Să vezi că atunci când or mai veni, o să zică că nici cu o cafea nu le-ai servit! Zic eu.

-Ce sunt nebune? îi păstrez ceașca și zațul ca să-i arăt, ripostează ea râzând mai departe. Altă dată nu o mai invit. O țin la poartă, cel puțin să aibă motiv, să mă țină minte.

 -A fi sigură de asta! O să te țină minte... dacă era altceva nu te ținea minte.

Acu era de treabă madam Bedan. Ținea la glumele mele. Nu se supăra! De ce oare?...

Când venea nea Radu, mai făcea afară pe balcon, câte o tablă cu tata. El nu o putea suferi pe madam Berdan și din „hoașcă bătrână”, nu o mai scotea.

-Faci și mata ca tata, zic eu. Nici el nu o suportă. Câtă panaramă ne-a făcut când eram mic...tata îi mai zicea și holeră...

-Astea? făcea nea Radu. Astea îs bune de dus colo la Ghiță Vasiliu... zicea el râzând.

Noroc că asta o spunea când nu era madam Berdan prin preajmă, sau când el era în casă la noi, că altfel ...Nu se mai spăla pe cap cu toată Dunărea!

El îi dădea chirie o sută de lei pe lună. Pe ochi frumoși, fără acte sau chitanță de mână. Târziu aveam sa aflu că a murit șp el, peste ani.

Tata nu! În fiecare lună tata mă punea să scriu câte o chitanță de mână cu câți bani îi dădeam. Noi îi plăteam conform calculului fiscal, că doar tata era de acolo, o sumă de 47 lei și 75 bani. La început, suma era mai kică-37,45. Uneori îi dădeam rotunjit - 50. Dar asta încoace, după moartea mamei.

-Te pomini că mai vrei și restul, întreba madam Berdan râzând. De multe ori tata, îi mai zicea, ca s-o necăjească:

-Se poate? Cât scrie în chitanță.

Când auzea madam Berdan, se punea pe bancă îmbufnată. Mai târziu tata îi ierta datoria.

 

 

-Hai coană mare că te-am iertat! zicea tata zâmbind, ceea ce o făcea și pe ea sărâdă.

Da ce credeai că ți-i mai dădeam? face madam Berdan. Ce la prăvălie mai vedeai restul?

Dacă trăia mama, ea ar fi avut pretenția asta. Dar știind că ea nu avea de unde să dea restul, întotdeauna îi dădea exact. Chiar mie mai târziu Genica, avea pretenția să-mi ceară 100 de lei, ca lui nea Radu. Iar asta m-a făcut mai mult, să plec de la ei. Un alt motiv ar fi fost singurătatea. Nu prea imi făcea bine, singur, într-o casă goală plină de amintiri, chiar și plăcute.

Când se făcea ziua de chirie, apoi o vedeai că se foia toată curtea doar o ieși cineva din casă să-i dea banii. Noi știam acu lecția și o lăsam să mai fiarbă. Mai ales tata:

-Uite holera de Berdan a ieșit la vânătoare! Vrea banii!

Dacă vedea că nu avem de gând să ieșim nici unul, se punea bosumflată pe bancă.

Într-un târziu se îndura și tata zicând:

-Du-te și dă-i chiria baborniței.

Acum că mai aveam şi eu niște bani, îmi mai cumpăram diverse montaje de pe la magazine. Am luat odată un aparat de radio de la „ruși”. Era demontat dar conform schemei se putea asambla ușor. Tata zice:

-Du-te la madam Gheorghiu, să-ți traducă ea. Madam Gheorghiu era basarabeancă. Vorbea stricat românește.

Când mă duc la ea, și a citit, se făcea că e foarte atentă după care începea să repete de zece ori aceleși cuvânt. Era un cuvânt: „klapka”. Și însemna buton, sau clapă de pornire. Ea se tot învârtea în jurul acestui cuvânt și spunând și altele pe care nu le înțelegeam. I-am spus că am înțeles și mulțumindu-i frumos și am plecat. Mai mult știam eu rusă, când am tradus mot-a-mot după alfabet, alfabet ce mă învățase cu ani în urmă, tanti Lili.

După ce l-am terminat, atât tata cât și madam Berdan au rămas foarte surprinși. M-a felicitat și nea Radu. Era bun prindea două game de unde: Lungi și Medii. Îl mai puneam seara pe balcon, unde ascultam muzică împreună cu madam Berdan și tata, dar și cu nea Gheorghe, când juca table cu tata pe balcon. Stăteau amândoi pe balcon, pe câte un mic scăunel.

Noaptea prindea o mulțime de posturi. Îl cuplam la antena noastră de la radioul vechi și ascultam aproape toată noaptea până adormeam cu el deschis. Dimineața nu mai mergea că se termina bateria.

Și așa au trecut patru ani. Lorica plecase și ea de acolo. Iar în locul lor venise o altă familie. El lucra ca șofer pe o mașină de pâine. Ne împrietenisem și cu ei. Mă mai duceam ziua și pe la ei. Erau niște oameni vârstnici. Cred ca ea era un pic mai tânără decât fusese mama când a murit. Cred că avea peste 44 de ani.

 

Mă mai ajuta ea și îmi mai dădea sfaturi cum să pregătesc unele mâncăruri, când nu era tata acasă. Știa și ea situația mea, dar și a tatei.

Cum era luna octombrie, tata se pregăti pentru a cumpăra lemne. Cred că de aici i s-a tras.

Cu câteva săptămâni în urmă, când s-a dus la depozit să cumpere lemne, a luat cu el 5000 de lei. Atât costau lemnele. Pe drum cineva l-a buzunărit. Când a constatat că rămase fără bani, cred că nu i-a venit deloc bine.

A ajuns acasă posomorât și „negru” de supărare. Și așa era el negru, dar acu se făcuse și mai negru.

Când l-am întrebat ce are? Mi-a răspuns că cineva, nu știe unde, i-a furat portofelul cu tot cu acte și cu bani. Am rămas mut. El la început mă întrebase, dacă nu cumva i-am găsit eu portofelul în casă. Nădăjduia să-l fi uitat acasă. Dar nu a fost să fie așa. Noroc că eu aveam și rezerva mea la CEC.

Am scos banii de lemne și i-am dat tatei, să se ducă iar a doua zi. El a promis că în jumătate de an o să mi-i înapoieze. Nu a mai apucat. Mai bine trăia! El suferea deja de inimă, iar șocul ăsta i-a pus capac.

Mai aveam un an ca să termin liceul. Pe zi ce trecea, tata slăbea tot mai mult. Nu mai voia să mănânce.

 Într-o zi se hotărăște să mă trimită după un doctor particular. Știa el unul, care locuia în centru. Vin cu el, îl consultă pe tata, îi prescrie o rețetă și dă să plece. Afară în curte, doctorul, îmi spune să am grijă de tata, că nu o mai duce mult. Deja mi se pusese un nod în gât. Când intru în casă, tata se uită lung la mine.

Mă întreabă ce mi-a spus doctorul. Eu încerc să spun că e bine și că o să se facă bine. Nu cred că m-a crezut. M-a cunoscut.

Deja îmi dăduse lacrimile când mi-a spusdoctorul despre el. Madam Berdan mă vede și încearcă să mă liniștească.

-Ei ce ai? Nu ai ce face?...

Îmi ștergeam pe furiș lacrimile și intram în casă. Tata mă cunoștea imediat. Dar nu mai spunea nimic.

Se plimba toată noaptea prin casă și fuma.

 Degeaba încercam să-l fac să nu mai fumeze. El tot ce știa făcea. Cred că avea dureri insuportabile. De abia acu îl cred când aveam să trec și eu prin ce a trecut el. Nu mai mânca.

Mă rugam aproape plângând să îmbuce ceva. Am crezut că nu-i plăcea mâncarea făcută de mine. A spus că nu e asta. Tata cred că mai vorbea câteodată și cu femeia din curte, că atunci când mă vedea singur îmi spunea și ea să am grijă de tata.

Cred că îi spusese mai multe.

 

 

 

Într-o zi mă pune să chem popa ca să se împărtășească. Mi se puse iar un nod în gât. Pe mine popa m-a dat afară, ca să nu aud nimic. S-a împărtășit. La plecare popa mă ia deoparte și mă pune la curent ca să fiu tare că tata nu o mai duce mult… Mă pregătea…

Într-o seară, tata mă cheamă la el și îmi spune:

-Bebi ia o foaie de hârtie și scrie ce îți dictez eu.

Mă supun cam cu strângere de inimă. Apoi tata îmi dictează:

-Dragă Bebi! În caz că eu mor, îți las ție toate lucrurile din casă. Apoi îmi dă și verigheta lui și a mamei și mă pune să promit că o să pun verigheta mamei în degetul celei ce avea să-mi fie soțieși numai dacă aceasta o să merite cu adevărat...Scriam toate astea printre lacrimi și sughițuri. Nu avea lucruri de valoare, dar pentru mine avea o mare valoare sentimentală. Și alte sfaturi: unde trebuia să umblu și ce să fac, dacă el ar fimurit. Despre bani și toate celea.

Într-o altă zi, tata face iar o criză.

Tocmai venise la dânsul niște rude de-a mamei lui. Tanti Luci, cu bărbatu ei - Sava. Văzând starea tatei, mă pune să anunț salvarea. Am chemat salvarea. Era la nr. 11 o familie cu telefon. La Silion. Pentru că se îmbrăca greu, încercam să-l ajutăm.

-Hai Fănică mai repede că vine salvarea și tu nu ești încă îmbrăcat, îl zoreau ei. La care tata zice:

-Ce vă a scăpa de mine? Lasă că o să scăpați, și o să rămâneți singuri...o să scăpați de mine...

-De ce vorbeștia așa, Fănică!

Asta m-a făcut să izbucnesc iar în plâns. Alde Sava și Luci, au încercat să mă liniștească. Între timp a venit și salvarea. L-am dus vineri seara.

Cât a lipsit el, am stat la nana, sâmbătă și duminică. Ea nu m-a lăsat să mă duc la el la spital. Am stat la ea tot timpul celor două zile, ca pe ace.

Nana tot încerca să-mi ridice moralul. Deși știam că și în sufletul ei era altceva. Eu eram numai cu gândul la el.

Parcă aveam o presimțire că nu aveam să-l mai văd.

Luni dimineață, plec de la nana și mă întorc acasă, cu gândul să mă duc la el la spital. Parcă nu mai aveam stare. Nu îmi erau boii acasă. Parcă presimțeam ceva rău, încă din ziua când l-am dus la spital. Aveam sentimentul că nu o să-l mai văd în viață.

Când ajung acasă mă aștepta o surpriză. Găsesc un bilet în ușă cu următorul conținut:

„Vă aducem la cunoștință, că tatăl dumneavoastră, Grigoriu Ștefan, a decedat. Faceți cele de trebuință pentru al ridica de la spital”.

 

 

 

 

Nici nu am mai intrat în casă. M-am așezat pe banca lui madam Berdan, care acu era pustie, punându-mă serios pe plâns. Și vremea era pustie și înnourată la fel ca mine. Apoi am rămas așa o vreme neștiind ce să fac. Probabil că și madam Berdan cu Genica aflase. Dar nici unul nu a ieșit din casă.

Femeia din curte cred ca știa și ea, vine la mine și încearcă să mă compătimească.

Am izbucnit atunci pentru a doua oară iar în plâns. Știu că și ea plângea cu mine.

Când m-am mai liniștit, ea îmi spune, că mă ajută ea să îl îmbrac pe tata la spital. Să-i dau niște haine că merge cu mine la spital. Am ales cele mai bune lucruri a tatei, și i le-am dat ei.

Eu cum mă mai duceam pe perioada verii, pe la SPIACT, unde lucram câte trei luni, le spusesem că tata se simțea din ce în ce mai rău. Ei mi-au spus că dacă moare, o să mă ajute ei cu sicriul, numai să-i anunț.

Luăm hainele și plecam. Îmi mai spune să i-au și niște bani ca să-i dea ea, la niște femei de acolo. Așa că după ce am terminat cu îmbrăcatul, am plecat la vale la SPIACT.

Mă cobor la SPIACT și vorbesc cu maistru, despre tata, spunând că a murit. După ce i-am anunțat și pe ei, printre lacrimi, de trista veste. Mi-au făcut sicriul imediat, și au strâns și niște bani.

Întreg colectivul a fost convocat. Mi-au dat banii și sicriul. Tot ei cu nea Costică, avea să mă mute și pe mine, cu toate lucrurile, ce le-am adunat din casă, la tanti Lili.  Apoi doi băieți, împreună cu nea Costică, strungarul de la atelierul de tâmplărie, cu o mașină de-a lor, au mers cu mine până la spital. Acolo am coborât și m-am dus jos la morgă. Tot acolo m-am întâlnit și cu femeia din curte. Ea ajunsese înaintea mea și mă aștepta.

Când ajungem acolo, încep să caut la morgă. Deschid o ușă la întâmplare. Înăuntru erau doi doctori. „lucrau” pe cineva. Când am văzut acea scenă de groază, groaza puse stăpânire pe mine. M-au dat afară doctorii, după care m-au întrebat ce vreau și pe cine caut. Cu greu i-am spus. Apoi mi-a zis să aștept afară.

Femeia cu care venisem îmi cere banii ca să-i dea chipurile femeii de serviciu ca să-l îmbrace pe tata. Îmi aduc aminte de un amănunt, și îi spun femeii să-i spună să îi ia de la gâtul tatei, acel „obiect”. Era dorința tatei. Că spunea el: „Nu mi-a ajuns 40 de ani că l-am purtat într-una. Măcar pe lumea ailaltă să scap de el.”

După ce l-au îmbrăcat pe tata, „a mers” cu mine în lift, uitându-mă la el printre lacrimi.

Cum nana nu s-a oferit să-l aduc la ea acasă și nici la madam Berdan în casă, nu mai voiam să-l mai aduc, am fost „sfătuit” să îl duc la capela cimitirului.

Cât am fost în „pregătiri” nu m-a ajutat nimeni. Eu am umblat peste tot. Nana se pierduse și ea. Nu mai aveam în ea nici o bază. Acu nici ea nu mai bea.

Pe tanti Lili aproape că o lăsase indiferentă.

Mai mult femeia străină a umblat cu mine și m-a îmbărbătat tot timpul. Am ridicat ajutorul de la pensionari și de la CEC și într-un final a venit și ziua înmormântării.

Nana s-a îngrijit mai mult de actele și formele de la cimitir. Ea a tocmit gropari, ea a plătit pentru înmormântare, preot, tot.

Când au dezgropat-o pe mama, ruda care a asistat atunci, avea să-mi spună că mama avea capul într-o parte, iar mâinile pe lângă corp.

Atunci mi-am adus aminte de cel vis avut de mine, cu patru ani în urmă, când am visat că mama se sufoca în sicriu și „ne striga”. Mâinile ei, fusese inițial legate cu o fașă, de tata. Deci? Acest fapt, m-a pus ani de zile pe gânduri.

La îngroparea tatei, despărțirea a fost foarte dureroasă. Ca și la mama, mă durea nespus, despărțirea și de el. Parcă nu mai conta acu toate bătăile și necazurile pe care mi le pricinuise și el. Aveam să-l iert. Mă lăsase singur pe lume. Știam că nu se mai întoarce vreodată...

M-au ajutat și rudele lui, nașa și cu bărbatu-su. Dar mai mult cu moralul. Era și asta ceva!

Eu știam lecția de la tata și încuiasem toate camerele lăsând numai o cameră și holul deschise. Știam că se poate „profita” în aceste cazuri. Și mai ales chiar de la rude.

Nu prea aveau ce să „împrumute” dar se putea găsi totuși câte ceva, care să atragă atenția.

La pomana de 40 de zile, la care eu le comasasem pe toate, am dat lui Luci și Sava, ce mai avea tata și ce mai rămăsese și de la mama.

Singurul regret, pentru tata, a fost, că nu a vrut să-mi spună, cum au stat lucrurile în privința mea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Banchetul

 

 

Venise în sfârșit și ziua banchetului. Da, de venit venise, dar eu nu prea eram pregătit. Mai era o săptămână până la eveniment, iar eu nu găsisem nici o fată, care să mă însoțească la banchet. Cred că ați observat că la capitolul ăsta stăteam cam prost. Vorba lui Creanga: „Îți plac fetele Ioane?... dar tu lor?... și ele mie”.

Nana avea pe atunci o altă familie în gazdă. Femeia era maistru la covoare. Întreprinderea „Muncă și artă”, de pe lângă Aurel Vlaicu, în spatele stației de salvare. Eaavea o fată ucenică dintr-un sat din apropiere de Galați. Cred că tot pe la Cavadinești.

Venise în recunoaștere, la propunerea nanei.

Ele se vorbiseră pe ascuns. Credeau că eu nu știu nimic. Avea 17 ani. Arăta bine. Când m-a văzut fata, a fost imediat de acord să meargă cu mine la banchet. Rămăsese stabilit ca sâmbăta viitoare să vină iar la noi. Maistra vorbise cu mama fetei cu pricina, că are multă treabă și să rămână de sâmbătă până luni la dânsa, ca să o ajute. Maistra își aducea de lucru și acasă. Avea un război și făcea covoare de cele persane, groase pentru export. Numai că așa e când nu e să fie.

Mama fetei, aflase ceva sau bănuia ceva și nu a mai lăsat-o să vină. Ei acu Bebi ce te faci? Mai era o zi și eu tot nu făcusem rost de fată.

Pe strada noastră - Olănești, erau mai multe familii care aveau fete. Multe din ele aveau vârsta apropiată de a mea. Săraca nană, a luat toate porțile la rând, ca să-mi găsească una. Că la urma s-a și enervat zicându-mi:

Păi bine eu trebuie să-ți găsesc fată, tu ce faci? Vrei și când te însori să stau cu voi în pat?...

Ei, și ea! Nu cred că era momentul pentru asemenea discuții. Adevărul e, că cele pe care le vroiam eu, nu vroiau ele, iar cele care vroiau ele, nu le vroiam eu. Ba mai erau și prea mari pentru mine. Încearcă în disperare de cauză la altă familie care era vis-a-vis de mine. Pe asta o lăsase la urmă de rezervă. Știa nana ce știa. Nu știu ce ia spus nana, cum a convins-o, că o văd cu o fată înaltă la poarta și părea că e mai în vârstă ca mine. Eu aveam pe atunci 21.

Ca să spun drept nu prea m-a încântat persoana în cauză, dar presat de împrejurări, am acceptat.

Mi se părea prea matură. Părinții ei erau cam în vârstă dar de treabă.

 Eu cu ei vorbeam mereu, dar nu am băgat-o în seamă niciodată pe fata lor. Bineînțeles că și fata de abia aștepta să meargă la banchet.

 

 

 

Și la urma urmei era un act de prezență. Cum eram să apar eu singur acolo printre colegi. Ce aveau să spună? Așa că sâmbătă am plecat împreună cu – Maricela! Că așa o chema. Ne rezervasem din timp un local la „Pădurea Gârboavele”, unde se desfășura evenimentul. În drum ne abatem pe la Genu. Așa hotărâsem dinainte. Și urma să plecam împreună. Intrăm la părinții lui Genu. Începem să facem prezentările. Mama lui Genu s-a uitat la mine și a înțeles. Fata lui Genu încă nu apăruse. Întreb:

-Dar fata lui Genu? - așa îl alinta părinții lui - Unde e?

-Vine acu! Du-te mamă Genu și poftește fata aici.

Mă uitam să văd de unde are să o aducă. Iese în curte – că stătea și el într-o curte cu mai multe familii. Casa de IGLAC. - naționalizată. Când l-a văzut pe Genu afară, iese și fata lui. Lângă ea, în pragul ușii mama ei îi dădea ultimele indicații.

Când am văzut-o pe mama fetei, am rămas perplex. Preț de câteva secunde, mi s-a desfășurat filmul văzut cu ani în urmă.

Eram cam în clasa a V-a sau a VI-a, nu mai știu exact. Într-o zi mă trimisese mama la o alimentară din zonă – „La Bucur”. Am luat ceva și mă întorceam acasă.

Pe drum, pe când urcam la deal pe strada Smârdan, în capătul ei văd cum un băiat brusca și bătea o fată. Am strigat la el, să o lase în pace. Pentru că ăla își vedea liniștit de treabă, am fugit și am ajuns la ei. Când m-a văzut băiatul acela că mă apropii, îi dă o brâncă fetei și o trântește jos, iar el a fugit.

M-am aplecat să o ajut să se ridice. Pe când încerca să se ridice, desface picioarele, văzându-i chiloții. Erau galbeni. În sfârșit mi-a mulțumit. Apoi a început să mă întrebe cine sunt cum mă cheamă și unde stau. De obicei nu prea conversam cu fetele, dar cu ea mergea de parcă ne cunoșteam de când lumea. Avea parcă ceva diferit. După un timp aud un glas din curte că o strigă:

 -Mai stai mult în stradă? Intră mai repede în curte!

Atunci ea se apropie de mine și mă sărută pe obraz. Apoi dispare în curte. În timp ce deschise poarta, am mai apucat pentru o fracțiune de secundă, să o văd pe mama ei. Am recunoscut-o imediat. Femeia asta venea mereu la madam Berdan ca să-i dreagă soba sau s-o desfunde. Avea sobă de teracotă. „Deci, asta era mama ei”, fac eu în gând. Era o femei simplă, chiar săracă și se întreținea din acestă slujbă.

 O parte din bani îi bea seara, la cârciumioara – „La Meluță”, unde făcea și tata popas, înainte de a ajunge acasă. Așa am cunoscut-o.

Acu îmi făceam mereu drum spre piață sau pe la Alimentara lui „Bucur” doar, doar de oi vedea-o din nou. Când mama era obosită și nu avea chef să mai ia câte ceva, eu mă ofeream imediat voluntar ca să am motiv de a ieși din casă. Că la un moment dat se și mira cum de m-am făcut așa de harnic. Madam Berdan ca răspuns la întrebarea lor zice:

O fi găsit și Bebi vreo fată, zicea ea cu subînțeles râzând. „Oare știa ceva?” Dar nu am mai reușit să dau de ea... până acu!

Acu, stătea în fața mea. Mă uitam la ea și ea la mine. Nu-mi venea a crede ochilor.

Când te gândești cum îți poate juca soarta, diverse feste. Bineînțeles că ea nu mă mai cunoștea. S-au poate avea vreo bănuială… Nu avea nici un rost să-i aduc aminte de trecut. O chema Gabriela. Mama lui Genu m-a văzut cam tulburat de apariția ei, că trebuie să recunosc, că era foarte frumoasă. Așa că înainte de a pleca mi-a sărit mama lui Genu în în ajutor zicând:

Marinică! – că așa îmi spunea părinții lui Genu - tu o iei pe fata lui Genu, iar el, pe fata cu care ai venit tu. Așa se cade, completează ea.

Așa am și făcut. Eu mergeam înainte cu Gabriela, iar Genu cu Maricela, la un pas în urma noastră. Mergeam și ne țineam de mână, ca doi îndrăgostiți. Eugen s-a adaptat repede cu Maricela. Și ea la fel, de parcă se cunoșteau de când lumea. Eu o vreme am rămas tăcut, neștiind cum să încep. Până la urmă a rupt tot ea tăcerea. Am început să vorbim de câte una și alta, la trecerea timpului. La un moment dat îmi spune:

-Parcă te-aș cunoaște de undeva...?

Am negat. Nu am vrut să-i spun nimic. Nu aveam curaj. Nu știu dacă am convins-o. Ajunși în piață, am luat apoi cursa și am ajuns la Gârboavele. Acolo veseliemare. Muzica, dans, distracție. Nu vă mai spun cât de surprinși au fost colegii mei, când m-au văzut cu cine venisem. Nu aș vrea să exagerez, dar pe lângă celelalte fete ale colegilor mei, Gabriela, era o zână.

Au rămas toți surprinți, cred că și profesorii. Unii își dădeau coate: „Ia uite Grigoriu, cu cine a venit”. Le plăcea și lor. Erau și ei prezenți, pentru a ne supraveghea și a ne mai tăia elanul, dacă ar fi fost cazul. Era și profu” de mate, dl. Ursei cu noi, precum și alți profesori.

Prima dată nu le-am spus care e faza.

Și a început distracția! Am dansat când cu Gabriela când cu Marcela. Asta ca să nu se supere nici una nici alta. Începuse și ea să-mi spună Bebi. Și așa a trecut noaptea. Eram fericit pentru prima dată. La un moment dat spre ziua, unii colegi invidioși, m-au luat deoparte, mai ales de la clasa cealaltă. Acu mă ispiteau despre Gabriela. Că unde am cunoscut-o?

Ca să nu mă fac de râs, că nu știam ce o să spună Genu, am mărturisit că de fapt eu venisem cu Maricela și Genu cu Gabriela.

La început, nici nu au vrut să mă creadă. Cred că m-am înroșit tot. Fapt constatat și de Gabriela, care veni spre mine, salvându-mă de ei. Dimineața înainte de plecare, Gabriela, față de toti, a început să-mi facă morală și să-mi aducă reproșuri, - „că ce sunt așa de timid”, „că să fiu mai îndrăzneț”, „că nu știu să mă comport cu fetele”.

 

 

Asta m-a supărat tare. Îmi rupsese inima în două. Mai ales că se și așezase în brațele unui coleg, mai puțin timid ca mine. În fine, am plecat și am dus-o acasă trecând și pe la Genu. Maricela a zis că mai rămâne cu Genu, așa că am plecat singur acasă, trist și îngândurat.

Când am ajuns acasă pe la 8, nana mă aștepta cu cafeaua făcută. Era nerăbdătoare, să afle cum a fost cu Maricela. Ea nu știa că ne schimbasem partenerele. I-am repezit un „bine” din mers și m-am culcat. Nu băusem, decât două șprițuri toată noaptea, spre deosebire de alți colegi.

După ce m-am trezit, nana mă cheamă în bucătărie. Îmi făcuse o cafea. Eu încep să sorb câteva înghițituri. Ea mă privește cu nerăbdare.

-Ei? întreabă ea.

-Ce? zic eu.

-Zi-mi și mie cum a fost la banchet?

-Hmmm... Nimic înteresant... zic eu mai mult în silă.

-Hai zi–mi și mie, chiar nu vrei să-mi spui cum ai dansat cu Maricela...

Da așa era. Ea nu avea de unde să știe cum au stat lucrurile acolo. Până la urmă mă convinge și încep să-i povestesc. Din când în când se mai înveselea. Când am ajuns la faza cu „genunchii”, îmi zice:

-Ei și ce dacă, nu aveai motiv, doar încă nu era soția ta. Credeam că ai dus-o și tu în pădure într-un tufiș... ceva...

-Ai lasă-mă domnule! Altceva nu ai găsit de vorbit? fac eu.

La care nana se porni pe râs. Începuse să facă mare haz de mine. Eu priveam laea stânjenit.

-Hai mai zi, face ea încurajându-mă.

Numai am nici un chef, zic eu ridicându-mă.

-Mai stai, zi mai departe. Unde pleci?

-Ce să-ți mai zic. Genu „mi-a suflat-o” pe Maricela, iar mie alții pe Gabriela, închei eu.

După amiază nana mă ia la bunica. Încă de la poartă, tanti Lili când mă vede, mă ia repede:

-Ei ai venit? Cum a fost?

-Da voi v-ați pus în gând să mă omorâți azi, fac eu intrând în casă, având un presentiment neplăcut.

În spatele meu mătușele își schimbau priviri semnificative, zâmbind.

-Săru”mâna mam-mare! zic eu intrând în casă.

-Ai să trăiești, zice ea. Cum a fost la banchet...? mă întreabă și ea.

Când am mai auzit cât de curioasă era și bunica, m-am lăsat moale pe un scaun.

- Hai spune, nu-ți fie rușine obrazului, zic ele.

Văzând cât de curioase sunt toate trei, am început să le povestesc în mare cum am petrecut.

 

 

-Zi și faza cu „genunchi” îmi amintește nana.

-Ce fază? întreabă tanti Lili.

-Stai că-ți spune el acuma, o liniștește nana.

 

-Ba n-am să mai spun nici o fază, zic eu supărat.

-Zi faza aia cu tufișul, când ai dus-o în tufiș pe fata aia....

-Ce fată? Ce tufiș? De unde ai mai scos-o și pe asta, mă apar eu.

La care toate trei începură să râdă în hohote. Mă uitam la ele contrariat. Până și bunica care se plângea că e surdă de o ureche și că nu aude, acum auzise tot. Și le ținea și lor isonul.

-Ei, zic eu mai departe. Am dansat cu amândouă, fac eu să le fac plăcerea. La care nana iar:

Le-ai dus pe amândouă în tufiș? Spune ea, de abia ținându-se de burtă de atâta râs. Nu ți-a ajuns numai Gabriela, ai dus-o și pe Maricela! La care începe să râdă și tanti Lili.

Hei! da ia mai lăsați-mă în pace. Gata! Nu vă mai spun nimic. M-am supărat! zic eu deznădăjduit.

După ce s-au mai potolit, tanti Lili își ștergea lacrimile după atâta râs.

-Bun! zice nana. Nu le-ai dus în tufiș, dar unde atunci?

-Le-am dus acasă, zic eu crezând că o să scap de ea.

Da de unde? De abia acu lor li se deschise pofta de discuții. Făceau și ele ca celedouă babe surde la proces.

-Aaaa! Face nana, te-ai mai dus și acasă la ele? Și acasă, ce ai făcut cu ele? Toate trei erau numai ochi și urechi. Numai că nu era ce credeau ele.

-Le-am dus acasă până în poartă, la Genu. Atât! zic eu disperat.

Aaaa așa! După ce te-ai săturat tu de ele, le-ai dat și lui Genu, zice ea, începând să râdă din nou.

Cum o dădeam, tot prost ieșea pentru mine. Nu mai aveam nici un chef să le mai povestesc. Discuția asta mă întristase și mai mult. Chipurile, așa voiau ele să mă pregătească pentru viata. Era pusă pe șotii nana azi! Ea așa făcea de obicei, îi plăcea să mai și exagereze, câte puțin și mai ales în părțile esențiale. Era și ea un hâtru pus pe glume. Dar acum, glumele ei la adresa mea mă stânjeneau nespus.

A doua zi îl văd pe Genu cum bătea în poartă la Maricela și îi arăt și nanei. Nu a comentat nimic. Nu mai avea azi chef de șotii. Atât a zis:

-Nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește.

Următoarea zi aveam să văd cu surprindere cum Genu al meu, își dădea întâlnire iar cu Maricela. Trecea prin poartă pe la mine, dar nu mă vizita și pe mine. Dar nu a fost să fie nici cu ea.

Marcela s-a măritat mai târziu cu un băiat, impiegat de mișcare. Mai târziu au avut și un băiat. După ce m-a demolat în „87 nu ne-am mai văzut, decât o dată cu părinții Marcelei, la o pomană când a murit unchiul nevesti-mi, nea Ștefănache.

El stătea pe aceeași stradă cu mine - Olănești. Gardul ne despărțea. Nici prin gând nu îmi trecea pe atunci, că aveam să ne înrudim. Nici de Gabriela nu am mai știut nimic multă vreme. De abia anu trecu la o vizită la Eugen, am aflat că se măritase de două ori și avea și un copil.

 

După ce au murit părinții mei, credeam că o să scap de necazuri. Dar de unde? Aveau să vină și mai mari, dar și mai multe. Asta că după ce a murit mama, tata a făcut dezbaterea moștenirii. Iar partea mamei a revenit mie, prin renunțarea tatei. Făceam și eu parte la jumatate la casa bunicii. Dar asta a creeat neplăceri atât mătușii Lili, cât și a surorii Lița de la București, vrând și ea parte. Dar asta o să vă zic mai târziu, când o să ajung la o a doua dezbatere de moștenire.

 

 

 

 

 

 

 

Pățaniile nanei

 

 

După ce am intrat la liceu, doamna Georgeta, soția lui Radu, își tot făcea drum pe la mine și mai ales când tata nu era acasă. Tata fiind acu pensionar, se mai ducea ca să lucreze. Lucra voluntar, la secția financiară, una alta, ce se mai găsea. Ba la o arhivă, ba mai scria diverse cereri pe la cetățeni, etc. Îi mai ieșea un ban și lui. Mai ales țigările. Dădea peste 10 lei pe zi, pentru ele. Eu aveam ore după amiaza. De multe ori când nu făcea față de mulțimea clienților, mă mai lua și pe mine să-l ajut. Îmi explica cum să scriu un model de cerere, după care treceam pe viu. Incepuse să se facă și la mine coadă. La tata un rând, la mine altul. Câteodată mai venea și un fost coleg de-a tatei, ce ieșise și el la pensie, ca să-i strice clientela. Și el făcea același lucru. Și erau diverse tipuri de cereri, ce impunea procedura fiscală, de impunere, etc. Sau multe erau numai declarații. Mai imi ieșea și mie un ban. Tariful era 3 lei de cerere. Seara făceam monetarul. Al tatei era mai consistent. Când nu aveam ieșire, stăteam acasă.

De multe ori, după ce tata pleca „la lucru”, mă pomeneam pe la 9 -10 dimineața, cu Georgeta, soția lui nea Radu. Văzuse că eu aveam o bibliotecă destul de mare pe atunci, Iar acu îmi cerea cărți cu împrumut, chipurile ca să le citească. Că zicea ea, că se plictisește. Odată, subtil îmi bătuse niște apropouri. M-am făcut că nu le înțeleg. Dar asta nu a durat mult, pentru că madam Berdan cu fiică-sa și mai ales Genica fe-cioru-su, ne spiona de după perdea. Toate geamurile lor dădeau în curte. Așa că nimic nu putea să intre sau să iasă fără ca ei să nu vadă.

L-au luat pe tata deoparte, fără ca eu să știu și ia zis despre desele vizite ale Georgetei la mine. Bineînțeles că tata a încercat să-i explice că nu era cazul să-și facă ei griji din asta. A încercat să le explice, că eu nu eram genul ăsta. Oricum aveam vreo 16-17 ani pe atunci.

Dacă au văzut că pe tata nu prea l-au convins, ia spus și lui nea Radu. Asta a făcut ca lectura să ia sfârșit. Motiv de ceartă și panaramă în familia lor.

După un an a dat divorț de ea. Îmi părea rău că se luase de ea nevinovată. Măcar de ar a fi avut motiv. Mai târziu aveam să aflu, că nu asta fusese adevărata cauză. Cică nu ar fi fost gospodină. Tata și cu mine am rămas în continuare prieten cu nea Radu.

 

 

 

 

El venea în fiecare seară să joace table cu tata. Juca prost table. Tata îi administra mereu câte o bătaie. Ca să nu se supere, îl mai lăsa și tata, să câștige din când în când. Tata deschisese un caiet în care trecea zilele și partidele jucate cu el.

Când aveam timp jucam și eu table cu tata. Pe alt caiet erau trecute și partidele mele. Trebuie să recunosc că am și pierdut, dar am și învățat table de la dânsul. M-a învățat multe șmecherii. Și asta în funcție de zar și de felul cum juca adversarul. El de mic juca. Pe timpuri, la noi erau mulți greci, evrei și turci, care aveau diverse prăvălii. Mama tatei, mai lucra pe la ei, sau când era îmbarcată mama lui pe câte un vas ca bucătăreasă, mai profita și tata de situație.

Totdeauna între mine și tata, erau sute de puncte. Nu se lăsa bătut de mine, decât dacă nu avea încotro. Mereu îmi zicea: vrei să mă bați?

-Învață!

Ceea ce am și făcut. Cei drept nu prea am avut cu cine juca, ca să câștig și eu mai des. Noroc de nana. Știa și ea destul de bine să joace table. Când jucam cu ea îi dădeam mereu bătaie. Se supăra. Eu îi spuneam ca nu știe să joace, cea ce o înfuria și mai tare.

O mai lăsam și pe ea săraca, să mai câștige, fără ca ea să se prindă. Mă lăsam bătut și apoi nu mai puteam „intra în casă”. De multe ori îi întorceam rezultatul, scăpând de „marți” și câteodată și luându-i partida. Când se sătura de table mă lua cu remi.

Ei acest joc îl jucam mai mult în silă, ca să-i fac ei plăcere. Acolo își mai scotea și ea pârleala. Acum mă supăram eu și îi propuneam să jucam cărți. Un tabinet ceva. Se prindea în joc. Acum sorții erau mai mult de partea mea, tot datorită tatei. Și acolo erau destule șmecherii.

Numai poker, nu a vrut tata să mă învețe. Spunea el, că ăsta nu e joc de societate. Acoperire. Mai târziu aveam să-I dau dreptate de faptul, de cât poate fi de parșiv. Pe mulți acest joc îi nenoroceau și fizic și psihic. Târziu l-am învățat după ce m-am însurat, de la un văr nou, prin alianță - Valentin și de la doamna Luca. Numai că nu jucam pe bani, ci pe bețe de chibrituri. mai mult de distracție.

De mute ori o lăsam fără cutiile de chibrituri, punându-mă să mai cumpăr, sau se împrumuta la mine. Câteodată câștiga și ea. Dar la cacealma. În general aveam noroc la cărți, venindu-mi numai cărți bune, dar mă și desconspiram, aflându-mi intențiile. Mă dădeam de gol. Și atunci ea numai juca. Nici cu nana nu am jucat vreodată poker.

Nana, sau tanti Maria, cum ii mai spuneam eu pe la început, sora mamei, a fost o femeie cinstită, poate prea cinstită la viața ei. Era de o bunătate, vecină cu prostia. Chiar ea mi-a zis într-o zi: „Bunătatea duce la prostie!”.

 

În schimb avea darul băuturii. Asta o strica de cele mai multe ori. Mie îmi povestea mama, în rarele ei zile mai bune, că începuse să bea de mică colonie, pe ascuns.

Nu știa nimeni de unde învățase. Probabil că anturajul. Ea de mică frecventa balurile și petrecerile. Asta că și bunica îi făcea toate poftele, fiind primul copil. Nanei, nu-i trebuia acu, multă băutură. Dintr-un pahar, două de vin, se făcea praf. Mai ales că le bea sorbit și des. Un pahar pe oră. Și apoi unde nu începea să depene amintiri de când lupul cățel.

Așa am aflat indirect de viața ei, care fusese foarte zbuciumată. Spun indirect, că trează nu ar fi spus nici un cuvânt. Numai la beție I se deschidea pofta povestirilor. Acu, să nu credeți, că și eu sunt beat, când vă depăn amintirile mele.

Apucase războiul și avea destule amintiri neplăcute din tinerețea și viața ei. După câte am aflat, când erau tineri și până înainte de a muri bărbatul ei, beau amândoi, cot la cot. La început Griguță, soțul ei, nu beia, dar numai faptul de a împărți băutura, cu ea, l-a făcut să i se deschidă și lui pofta, ceea ce i-a adus un sfârșit groaznic.

El era impiegat de mișcare la CFR și nu a avea voie să bea. Îmi povestea nana, că avea o nepoată de-a soru-sii, pe Mioara. Ea avea grijă de ea. Nu mai știu din ce motive.

Bărbatul ei, nea Grigore, sau- Griguță, cum îl alinta ea, se îmbătase într-o zi și nu mai făcuse manevra la linii.

Din sens opus venea un alt tren.Dar linia nu era blocată. Ca să oprească trenul, nana a fugit cu nepoata ei în brațe. Și sau pus pe linie ca să oprească trenul.

Altădată, povestește ea, în timpul războiului, un ofițer neamț l-a fugărit pe bărbătu-su, agitând arma deasupra capului, spunând să dea prioritate la trenul lui cu muniție, că altfel îl împușcă.

A încercat el să-i explice neamțului ce și cum. Că era linia ocupată și dacă îi dădeadrumul la trenul lui, se ciocneau, rezultând un carambol, zicând: „kaput”. Neamțul nu știa românește și a înțeles altceva. Așa că a scos pistolul și îl tot agita pe sub nasul lui nea Griguță. El o luă la fugă în casă. Dând de nevastă-sa îi spune: „Ia-l pe nebunul ăsta din fața mea, că mă împușcă”.

Atunci nana a luat-o în brațe pe Mioara și s-a pus în calea neamțului.

Neamțul când a văzut copilul, care avea ochii albaștri, s-a muiat, zicând: „kinder”? Iar nana, „ia, ia”. După care neamțul a zis :” Ich bin ein Mädchen aus dem Haus”. Adică: „și eu am o fată rămasă acasă”...

Până la urmă a venit un acar care știa nemțește și l-a lămurit pe neamț, cum stătea treaba.

 

 

De multe ori se plimba cu serviciul toată țara. În transilvania, a stat o perioadă mai mare. Era un loc numit „Valea Florilor”. Aici au copilărit, împreună cu ei, mama, tanti Lili, şi alte două surori, Tanța și Victoria.

În altă perioadă, înainte de război, se mutase în Basarabia, pe când era încă a noastră. După aia a trecut la Ruși. Ce muncă de lămurire a dus atunci nana pe la ambasadă, ca să-și recupereze bărbatul. Rămăsese captiv la Ruși.

Și uite așa au tras-o și nana dar și unchiul. Eu nu l-am cunoscut niciodată pe unchi.

Sau poate eram prea mic și nu-l mai țin minte. El a murit în „58, în decembrie. Iar eu aterizasem în acea casă în luna Mai, sau cine știe? În rest numai îmi mai amintesc nimic. Totuși parcă ceva vag îmi mai aduc aminte, de un bărbat cu mustață, care ar fi asistat la botezul meu. Dar nu bag mâna în foc că era el. Putea să fi fost și nașu – Ilie deși...nașu era înalt, în timp ce Griguță era mai scund. Asta ar deduce, că m-au adus in ”58 la 2 ani?...Dar nu se leaga altele. Certificatul e făcut in 59…Cam multe enigme legate de viața mea.

Tanti Lucreția îmi spune odată, că el era, dar eu eram prea mic ca să-l cunosc. Asta îmi dă niște semne de întrebare.

... Deși în certificatul meu scrie că eram înscris în „59...? Ori m-au declarant târziu la starea civilă, ori cei de acolo au greșit data. Numai enigme!

Totuși am găsit în casă o hârtie, eliberată de la Casa Copilului în 1958, precum că eu fusesem adus la ei la vârsta de 8 zile, ca aveam greutatea de 2100 g, că am fost vaccinat în 1956, 1957, apoi în 1958 de trei ori: în 1958 iunie, iulie și august. Deci pe mine probabil m-au adus acasă în luna august, poate pe la sfârșit. De aia îmi amintesc verdeața de afară din curte. Era vară. Dacă în august m-a botezat, însemna că îi dau crezare tantei Lucreția, că nea Griguță, să fii fost atunci la botezul meu. De nana sunt sigur. Apoi el a murit iarna în decembrie în „58. La sfârșitul anului. Mama tatei, murise în ianuarie sau februarie a aceluiași an - 1958. După asta tata s-a însurat cu mama. Deși și aici unele date din poveștile tatei, nu prea coincid. Poate le pierduse și el șirul…

Sau poate a considerat că nu trebuia să aflu prea multe...Cine știe? Dacă tata spunea adăvarul, că in 1956 s-au luat…

La botez, înainte de a veni popa, vorbea nana cu cineva, tata sau mama, zicând ca la vederea mea cu nea Grigută, să nu mă sperie de mustața lui.

Era un tip scund și cam grăsuț. Țin minte, chiar m-am speriat la apariția lui, plângând. Tot nana m-a liniștit. După aia a urmat scufundările popii, care parcă nu se mai terminau. Motiv pentru mine iar să orăcăi.

Tot nana a încercat, la o altă „partidă” de a ei udată din belșug cu câteva pahare, să vorbească și despre moartea lui Griguță. Dar toate astea mi le spunea printre bocete, ne mai înțelegând mare lucru. Un singur lucru era clar, că ea îl iubise, ceea ce nu același lucru, s-ar fi spus și despre el. Și acest lucru o durea.

Spunea că îl prinse odată în pat cu altă femeie, uitându-se pe geam, la o casă. Și asta, în urma unei discuții a nanei cu o altă femeie, dându-l de gol. De supărare, s-a dus acasă și și-a stins amarul cu o altă sticlă de vin. Și bineînteles că a și plâns. Dar niciodată nu ia reproșat nimic.

Odata povestea că se îmbătase așa de tare, că confundase olița cu pantoful. Sau nana, ca să nu mai bea, îi ascunsese băutura în pod.

Nea Griguță s-a stins din cauza băuturii exagerate. Făcuse ciroză uscată, cu toate că avea și burta mare. Se topea pe picioare. În clipa când nana a văzut că se stinge, l-a apucat în durerea ei și l-a zgâlțâit, plângând și țipând la el: „ Nu muri Griguță… ! Nu mă lăsa singură...!” Asta a făcut ca să-l „întoarcă”. L-a mai chinuit o lună. După care a părăsit-o pentru totdeauna. Acum cred că s-au întâlnit undeva… Cine știe, sau poate spune cineva exact? Asta am aflat din poveștile mamei și a sororii ei - Lilica.

Mai țin minte alt amănunt. Când eram mic și mergeam la bunica, am văzut pe peretele de deasupra sobei, lipit unul peste altul trei calendare. Primul nu știu ce an era. Dar pe al doilea se deducea, că se rupse hârtia chiar la an, dezvelind pe cel vechi. Era anul 1959. Iar peste cel vechi trona cel nou din 1960. Deci rezultă că eu atunci aveam 4 ani, când mă perindam pe la ele. Și au fost foarte multe evenimente, pe care nu le-am putut stabili în timp, ne având vreun reper al timpului. Am avut în schimb alt reper, reperul când am împlinit vârsta de șase ani. Atunci când mama, în dorința ei de a învăța abecedarul, mi-a dat mereu cu el în cap.

Ai șase ani de-acu. Ești măgar mare. Pune mâna și învață abecedarul, că la anu te duci la școală.

Poate m-ar fi dat de la șase ani, dar spre norocul meu, îi făceam în luna mai, iar în septembrie eram prea mic. Așa ca la 7 ani, deja erau împliniți. Acum eram prea mare.

Copii Lucreției, verii mei, dăduseră și ei la liceu. Dar nu au avut norocul meu.

 Primul a dat Viorel și nu a luat. Apoi Fănel care era de vârsta mea, a dat odată și nici el nu a luat.

Odată când a venit tanti Lucreția pe la noi și eu eram la nana, ne-a povestit cum a fost la examenul lui Fănel.

-M-am dus și eu la școală ca tot omul, ca să-i ridic moralul lui Fănel al meu. După ce începe examenul, la scurt timp aud de la o femeie: „A leșinat un copil!”. Dar eu încep să râd: „oare cine o fi prostul ăla?”. Când colo, aflu că era chiar Fănel al meu”.

După care a început să râdă.

 

 

 

Ea era foarte populară și nu-i plăcea să se ascundă. Zicea lucrurilor pe nume. Odată, mai poveștea ea, că Viorel „înghesuise” o fată într-un colț la școală, zicându-i: „Dă fă jos chiloții...”. Dar ea nu a vrut, după care a înjurat-o. Fata a început să țipeși să plângă și l-a spus la Director. A doua zi se duce Vasile al meu la școală. Când a aflat, îi crăpase obrazul de rușine. Mai ales de faptul, unde lucra el”. Adică la securitate!

A trecut și asta. Nici frasu nu era mai departe de el. Și lui Fănel îi cam plăcea „fetițele”. Dar nici el nu avea să aibă prea mult noroc de ele…

Tanti Lucreția, avea o adâncă admirație față de mine, dat fiind conjunctura condițiilor mele vitrege.

 Recunoștea și ea: „ Tu ai fost chinuit de mic, și ai rezistat… ”. Numai băieții ei erau invidioși pe mine. Totuși parcă Viorel era ca mă-sa, mai retras și mai modest. Nu-mi purta pică. Viorel cu toate că era mai mare cu un an decât mine, era totuși o altă fire. Ținea mai mult cu mine. Fănel, nu!

S-au apucat amândoi de profesională. Aveam să-i mai vizitez mult mai târziu, peste ani.

Nana, cum spuneam era foarte bună cu mine. Cu toate că avea nepoți la București după sora ei, nu s-a sfiit să meargă într-o zi cu mine la Tribunal și să-mi facă testament pe casă. Ca după moartea ei să rămân eu în casa ei. Bineînțeles ca asta a dus la proteste mai târziu, când a aflat și tanti Lița cu bărbatul ei. Și inevitabil, alte antipatii.

Nana dacă nu ar fi avut darul băuturii, ar fi trăit mult mai mult. Poate chiar și azi. Dar asta „o strica”. Asta era să-i fie condamnarea ei la moarte. Și-a semnat singură sentința. Pe lângă faptul că vorbea mult și tare și uneori aiurea fără rost, se mai lăsa și „lejeră”, indiferent de anotimp. Cred că avea călduri din cauza băuturii.

Umbla și vara și iarna pe afară numai în furou. Așa a răcit într-o zi și a dus-o niște chiriași de ai ei, la spital. Pe atunci avea o familie în gazdă.

Că ea mai ținea și câte unul, sau doi chiriași ca să-și mai rotunjească și ea veniturile. Avea o pensie de 525 lei.

Noi am aflat de la Tanti Lili, care o vizita mai des. Se ducea mereu seara la ea la televizor. Așa aflase. Am plecat cu toții la spitalul nr 1, de pe Traian. Tanti Lili acolo pe patul spitalului, începuse să o sperie pe nana zicându-i:

-Știi tu ce e acasă la tine?

-Ce e? întreabă nana speriată.

-Păi când am intrat eu, ei erau la tine în casă și deschise geamurile. Dacă ți-o fura ceva?

A liniștit-o nana, spunându-i că ea le dăduse cheia și îi rugase să aibă grijă de casă. Câteodată mai multă grijă și încredere, ai într-un străin decât într-o rudă.

 

 

Nu prea ia convenit mătușii acest răspuns. Făcuse și nana bronșită, la fel ca mine. De acum era pedepsită. Orice schimbare de climă era să-i fie fatală pentru ea. După ce am plecat noi, seara nana a făcut recădere. Și a mai amânat-o doctorul o săptămână, ca să-i dea drumul din spital. Îi făcuse rău discuția cu sora ei.

După ce a ieșit din spital s-a cumințit o vreme. Dar după ce a uitat, a luat-o iar de la început. De câte ori veneam cu tata la ea de sărbători, o găseam întotdeauna cu chef. Tanti Lili când o vedea atunci cum e, nu o putea suporta.

De trei ori am chemat și eu salvarea pentru ea, în perioada cât am stat la ea. Odată m-am dus la ora 2 noaptea după ea, la o stație de salvare de lângă noi, pe strada Focșani.

Venise tanti Lucreția la noi. Era bine atunci. Seara a început să–i fie din ce în ce mai rău. Ce nu a luat? Degeaba!

Când a văzut tanti Lucreția cum arată, mă scoală și îmi spune să mă duc după salvare. Nu aveam pe nimeni cu telefon în zonă pe atunci. Așa că la ora 2 noaptea - nu știu de unde atâta curaj la mine - am fugit tocmai pe str. Aurel Vlaicu colț cu str. Focșani. Dar probabil gândul ca nana să se facă bine, îmi dăduse puteri. Toată strada Alba Iulia până–n Aurel Vlaicu am străbătut-o numai într-o fugă. Așa că la puțin după ora 2, apar și eu la stația de salvare.

Când mă văd cei de acolo mă întreabă ce și cum. După ce le explic, mă urc și eu în mașină împreună cu asistența și șoferul. Când am ajuns și a văzut-o și asistența cum arăta nana, s-a speriat. I-a prescris o rețetă și niște injecții.

 A doua zi m-am dus să le cumpăr. A stat Tanti Lucreția atunci la noi până s-a făcut nana mai bine. Și nu era să fie singura dată când am chemat salvarea pentru ea. De acu, cei de acolo o învățase.

 

 

Mutarea mea la nana

 

 

După ce a murit tata, am încercat să dorm acolo câteva zile. Dar singurătatea mă omora. Visam urât noaptea. Mai trebuia să fac și mâncare, trebuia să mă duc și la școală…

Într-o zi mă hotărăsc. Vorbesc serios cu nana și o întreb dacă mă primește la ea.

-Sigur! Vino! Eu nu-ți iau bani. La mine nu plătești chirie.

Atunci încep să car la nana, vesela pahare lenjeria și alte mărunțișuri și alte lucruri mai ușoare.

Inițial, la ea avusesem de gând să rămân. Făceam câte 4-5 drumuri cu câte o valiză mare în mână, în care dosisem toată sticlăria și alte obiecte. Veneam cu tramvaiul. Dar tot aveam până în stație, destul de mers. Aproape 10 km pe zi. Și valizele grele... Nana când a văzut că nu se mai termină drumurile mele mă întrebă:

-Mai ai?

-Mai am! răspundeam eu.

Ea se uita la tot ce aduceam eu și îsi făcea cruce. Dar nici eu nu mă înduram să mă despart de ele, chiar dacă pe unele le-am aruncat mai târziu.

-Unde o să le mai pun? Nu am și eu destule? Cui o să rămână? Nu tot ție o să-ți rămână? Că nu le-oi lua cu mine în mormânt.

-Ei, aici, a cam avut dreptate!

După ce am adus și ultimul „ac” și pe „Rubinel”, m-am mai liniștit. Când l-a văzut nana și pe el, deja începu, iar să comenteze:

-Pe ăsta de unde l-ai mai găsit? Nunai câine, nu mai aveam.

Genica, băiatul lui madam Berdan, mă întreabă:

-Da ce pleci? Noi nu te gonim! Dacă vrei poți să rămâi.

-Nu, plec! Nu pot să mai rămân în casa asta goală singur, am ripostat eu. De fapt așa și era. Nu mai puteam să dorm aici.

-Măcar stai până la primăvară, încearcă el să mă convingă. Unde cari atâtea lemne?

Ei, aici cam avea dreptate.

Trebuia iar să scot lemnele tăiate afară în curte. Și apoi când venea mașina, pe care o comandasem, trebuia iar să le car în mașină. Și în mod singur că nu m-ar fi ajutat nimeni. Noroc că am renunțat la cărbuni. Le-am lăsat lor pe un preț de nimic. Era prea mult pentru mine să mai car și pe ăștia. Erau 4000 de kile (4t) de cărbuni.

În fine după două ore am terminat de scos lemnele în curte. Vine mașina și le încarc. După alte două ore plec la tanti Lili și ajung cu lemnele la bunica. Când mă vede tanti Lili îmi spune:

 

 

 

Unde le mai pui și pe astea? Eu nu am loc în magazie și pentru lemnele tale! Asta că nici la nana, nu aveam loc în magazia ei.

Așa că am strâns din dinți și le-am pus afară lângă balcon și le-am învelit cu unnaylon. După ce i-am plătit șoferului 400 de lei, că spunea el: mi-a taxat și timpul cât eu am încărcat lemnele în mașină, m-am apucat să le car din stradă în balcon. Când a auzit tanti Lili cât i-am dat zice:

-Te-a fraierit!

Nu am mai comentat și mi-am văzut de treabă. Mi-am amenajat, cu ce aduse-sem, o cameră a mea, în holul lor –sălița- de lângă camera lor. Șifonierul meu era cam vechi. Dar ce să fac? Altul nu aveam! De unde altul mai bun? Tanti Lili mi-a cumpărat niște lac negru cu care am vopsit tot șifonierul. Apoi a luat două geamuri înflorate pe care le-am pus în locul draperiilor.

Ei, până la urmă arăta super camera mea. În cealaltă cameră stricată, am pus scrinul și restul de mărunțișuri în saci, care fuseseră refuzate de nana.

Tot băieții de la SPIACT, m-au ajutat cu mașina lor, să mă mut la tanti Lili, deoarece la nana, zicea ea că nu are loc și pentru lucrurile mele. Așa că m-am mutat la ele la început.

Tanti Lili îmi spune, dacă aduci lucrurile şi lemnele la mine, rămâi la mine. Nu am avut încotro. Lăsasem și soba la Madam Berdan. Numai pe aia nu o mai căram. Că mi-a și zis Genica:

-Da soba nu o ei?

-Nu, iau numai godinul și burlanele.

După care i-am predat cheia de la casă. De atunci nu am mai văzut pe nici unu din ei.

Tanti Lili avea planuri mari cu mine. De aceea a insistat să mă mut la ele. Eu, cum aveam și jumătate de pensie de la tata și alocația, plus bursa de la școală, voiau să repare toată casa cu banii mei. Nu că aș fi fost contra, dar mai bine făceam altă casă, decât s-o reparpe asta. Era sub orice critică, mai ales pe afară, iar o cameră pe dinauntru, unde toate plafoanele erau căzute, peretele neterminat, decând căzuse... Și mai ales că eram în zonă demolabilă. Era chestie de ani, până ar fi venit rândul să o demoleze. Deja Un rând de blocuri se făcuse, lângă ele. Cele care dădeau cu fața în viitoarea strada Silozului. Un viitor coleg de servici, Bolozan, stătea deja vis-a-vis de ele. Din balcon de la el, se vedea curtea bunicii.

Mă pusesem pe pat într-o după amiază și am adormit. Exact când să mă trezesc le aud pe amândouă punând țara la cale. Nu le-am spus nimic atunci, m-am făcut că nu știu. Era încă iarnă. Mai erau câteva zile până la Crăciun. Eu mă duc la nana și îi spun:

-Uite ce am auzit de la bunica, că vrea cu banii mei să repare casa. Nana de abia aștepta. Începu să-mi bage și mai multe strâmbe.

-Păi da, ca să-ți cheltuiască ție banii… dacă veneai la mine eu nu-ți luam nici un ban… și multe altele.

Eram derutat și dezorientat. Atunci m-am dus la o altă rudă de a mea - la tanti Sica. Ea era vara mamei.

Mama lui Sica și mam-mare erau surori. Eu eram ca nepot de vară. Sica, stătea o stradă mai sus de ele - pe Călugăreni. Sica avea o singură fată, pe Marieta. Era cu doi ani mai mică ca mine. Tatăl ei, nea Ticu, lucrase ca mecanic, la depoul de tramvaie, din zonă, în I.C. Frimu.

Sica venea rar la noi, când stăteam la casă, la madam Berdan. A venit la noi, într-un an, nu știu cu ce prilej, că ia adus mamei niște lalele, galbene și roșii. Probabil că fusese ziua mamei, că altfel nu-mi explic. Venise împreună cu nea Ticu. Eram mic pe atunci cred că aveam 5 ani. Stăteam la masă cu ei și am vrut să iau un pahar cu vin să gust și eu. Din viteză răstorn alt pahar, pahar, al cărui conținut curge pe rochia lui tanti Sica, udând-o. Noroc că era vin alb.

Tata și cu mama au sărit pe mine încercând să mă altoiască. Dar tanti Sica a încercat să mă apere, spunând că iese la spălat. Până la urmă au plecat iar eu mi-am luat întreaga păpară. A mai venit odată împreună cu fiică-sa - Marieta. Era mai mare atunci. Cred ca avea 16 ani. Cu o zi în urmă, mă duse tata la filmul - Mihai Viteazul. Cum îl văzuse și ea, am început amândoi să–l comentăm.

Apoi comentam de femeia aia de la film care era îmbrăcată foarte sumar. Atunci când o prinse în pat cu altul. Dar tot Marieta m-a asigurat că nu era nimic special de văzut atunci la femeia aia. Oricum cei de la film cenzurase cât mai mult posibil scena „dezbrăcată”.

Mai târziu aveam să revăd filmul mai întreg.

 

Tocmai atunci cânta și la aparat formația Mondial, „Primavara”. Era acolo un pasaj: „A iesit un pui de muscă să-și usuce labele”.

Am făcut haz amândoi de acele versuri.

După aia, o vreme nu prea ne-am vizitat până la moartea mamei. Iar acu după moartea tatei nu prea mai aveam chef să o fac. Mai ales că tanti Lili îmi înterzise să mai fac alianță cu ele. Și asta că și ea se supărase pe ele.

Adevărul că dacă bunică-mea nu o suporta, nici eu și nici tanti Lili nu trebuia să le călcăm pragul. Ce chestie. La fel ca și cu mama, cu rudele madamei Berdan.

O vreme, înainte de aș lua televizor nana, tanti Lili se ducea aproape în fiecare seară la Sica, în special sâmbăta și duminica seară. S-a dus odată, s-a dus de două ori, până într-o zi când nea Ticu, lăsând toată rușinea la o parte se dezbrăcase și își punea pijamalele în fața ei, el rămănând în izmene. Sica făcea fețe - fețe. Atunci tanti Lili s-a simțit prost și de atunci nu i-a mai călcat pragul multă vreme. S-a dus numai cu bunica, când a murit măsa.

Așa că îmi iau și eu inima în dinți și mă duc la ea. Când mă vede mă și ia la rost:

- Te-ai gândit să mai vii pe la noi?

Mă servește totuși cu o dulceață, după care mă întreabă dacă nu vreau și o cafea. Dar tanti Sica, nu a mai stat să audă răspunsul meu, mai ales că nea Ticu, deja se oferise și el.

-Fă-mi și mie una!

-Tu mai încet cu cafeaua, că îți face rău, zice grijulie Sica.

 -Decând te-ai făcut așa de grijulie cu mine, zise el întorcând capul la mine și făcându-mi cu ochiul. Și adu-mi și o țigară.

-Nu, Nu! țigară nu, că îți face rău!

-Dar după tine fă, toate îmi fac rău…

-Hai, îți dau o jumătate de țigară, asta așa că a venit Bebi…

- Da? Păi Bebi, zise el întorcându-se iar spre mine și făcându-mi cu ochiul: Să vii mai des la noi…

Eu mă prind. Adevărul că nu știu din ce motiv, tanti Sica îl pusese la regim pe nea Ticu, înjumătățindu-i rația de țigări zilnice. Poate avea motivele ei.

După ce face cafeaua, mă întreabă amândoi cum o mai duc.

Îi spun că bine și că m-am mutat la tanti Lili. Apoi le povestesc și lor, ce și cum. Nea Ticu face zâmbind:

-Sau adunat muștele la miere... Apoi zice:

-Păi Bebi, din partea mea poți să faci ce vrei, dar eu zic să stai la nan-ta zice tanti Sica.

-Sigur! face și nea Ticu.

Nici după discuția cu ei, nu reușisem să mă decid.

-Bine! fac eu, o să văd după sărbători. Și am plecat.

 

Mă duc la tanti Lili și nu le zic nimic de vizitele mele. Atât bunica cât și mătușaerau în al noulea cer, când mă vedeau în preajma lor. Era și normal, bunuica cu o pensie de numai 400 de lei, după bărbatu-su, în timp ce tanti Lili, nu lucra nicăieri, mulțumindu-se cu ce câștiga de pe urma broderiilor ei. După ce trece Crăciunul, îmi iau inima în dinți și îi spun că nu mai vreau să stau la ele și că mă duc la nana. Când a auzit tanti Lili a făcut o față de să mă înghită. Au încercat să mă convingă amândouă să rămân. Eu, nimic! Ferm pe poziție. Atunci tanti Lili a început să-mi zică:

-Păi bine măi Bebi, asta îți este recunoștința ta pentru noi? Ți-am vopsit mobila am pus geamuri ți-am făcut camera ta! Și tu drept mulțumire ne părăsești?

-Și ce dacă! am răspuns eu.

Ei asta nu i-a fost deloc pe plac, că mi-a dat o palmă. Era prima ei palmă primită de mine de la ea. Nu mă bătuse niciodată. Surprins, că nu mă așteptam la așa ceva, am apucat-o de mâini, ca să nu mai dea iar. Eram frustrat. Ea începe să țipe la bunica:

- Sai mam”maico, ca Bebi mă bate!

Atunci o văd, pe bunica că sare din pat, de parcă nu o mai durea nimic. Că de altfel se plângea toată ziua și se văicărea de picioare. Și sare cu bastonul la mine. Eu mă feresc, iar ea apucă să–mi smulgă căciula din cap. Eu vreau să o recuperez din mâna ei. Da de unde? O ținea în mână cu o forță de ziceai cei aia? Dacă am văzut că nu pot să o iau, m-am lăsat păgubaș și am plecat, zicându-i că a doua zi, vin să-mi iau lucrurile înapoi.

 -Nu-ți dau nimic! Nu ai decât să vii și cu miliția!

Când să ies văd cheia în poartă și o iau cu mine. Ea vede și îmi cere cheia înapoi. Eu mă fac că nu aud și plec.

 Oricum știam că mai au și-o a doua cheie de rezervă. Mă duc întins la tanti Sica. Ea când mă vede arțăguit își dă seama și mă întreabă ce am pățit? După ce le povestesc, nea Ticu începe să zâmbească pe sub mustață. Eu supărat mai tare, că îmi luase și căciula. Nici la ele nu mai aveam curaj să mă mai duc. Deja mi se ridicase tensiunea și o frică puse stăpânire pe mine. Începuse să mă ia și cu un tremurat, combinat cu un gol la stomac. De abia mai vorbeam.

După ce m-am mai liniștit, nea Ticu mă învață, să o dau în judecată pe tanti Lili ca să-mi recuperez lucrurile.

-Nu a zis ea ca să vii cu miliția? zice el. Ei atunci ai să vii cu procuratura.

Mă învață să scriu o plângere pe care să o adresez la procuratură. Și în care să povestesc toate. Cum a sărit ele la mine la bătaie... Toate!

Plec apoi la nana și îi zic și ei ce am pățit de la tanti Lili. Nu prea ia convenit nici ei, dar a adăugat:

- Aici trebuia să se ajungă?

 

A doua zi m-am dus la procuratură. Am depus plângerea și am plecat. Peste câteva zile, primesc înștiințare să mă prezint la ei. Când ajung acolo o văd și pe tanti Lili. La vederea ei, inima mi se făcuse iar cât un purice și simțeam iar că mă apucă tremuratul. Îmi bătea așa de tare că simțeam că vrea să iasă din piept. În fine ne cheamă pe amândoi și după ce ascultă ambele variante ale noastre, decide:

- Îl lăsați să-și ia lucrurile de la dvs. Noi nu îl putem obliga, dacă nu vrea să mai rămână la dvs. Cu atât mai mult dumneavoastră.

Rămânem de acord amândoi. La plecare tanti Lili îmi cere cheia. Eu parcă presimțisem că o s-o ceară, o luasem cu mine. I-am dat cheia. Când ajung acasă la nana îi spun că cei de acolo mi-au dat câștig de cauză și că mă mut la ea.

-Dar ce fac cu lucrurile cum le iau de acolo? întreb eu.

-Ce lucruri? dă-le încolo de vechituri, face ea. Am eu destule lasă-le acolo.

Dar măcar lemnele să le iau.

-Bine lemnele poți să le ei, zice ea. Vorbesc eu cu nea Gicu, căruțașul și merge la ele să-ți ei lemnele.

Nea Gicu stătea la o stradă de nana. Era favoritul nanei la adus lemnele de la depozit.

Seara mă duc la nea Gicu și îi spun care e treaba și dacă poate să mă ajute să iau lemnele mele de la bunica.

El se învoiește. Așa că a doua zi mă duc și scot iar toate lemnele în stradă. Acu era și ger și zăpadă. Îmi înghețase și degetele de la mână. Mare belea cu lemnele astea. Parcă au fost blestemate.

Totul a plecat de când a pierdut tata banii pentru ele. Aveau să treacă prin mâna mea de 8 ori. De 5 ori la mine, de două ori la mătușa și încă o dată la nana. Pe când mutam lemnele în stradă, tanti Lili nu pierdea ocazia, de a mai comenta, la tot ce făcuse pentru mine, cu gând de a mă îndupleca ca să nu mai plec. Dar eu nu le mai auzeam. Mi se ridicase iar tensiunea și mi se puse iar un nod în stomac. O vreme nici mâncare nu mi-a trebuit, cu toate insistențele nanei. Noroc de cafeaua ei.

Chiar și nea Gicu mă sfătui, fără să vadă ele, să tac și să-mi văd de treabă. Cei drept convorbirea lor mă frustra la maxim, făcând să mi se ridice iar tensiunea. M-a ajutat și nea Gicu să car lemnele în magazie la nana. Da să vezi comedie că nana deja avea și ea lemne în magazie și de abia au mai încăput și ale mele.

Noroc că mai arsei între timp din ele. Din Octombrie, decand mă mutasem la ele, trecuse ceva vreme. Și aici m-a ajutat și tanti Lili, când eu nu eram la școală. Se autoserveau de la mine. Probabil că îi era milă de lemnele mele că stăteau săracele afară în frig.

 

Ajung cu lemnele la nana. Am mai pus eu lemne și prin alte cotloane, pe unde am gasit liber. Până la urmă, înghețat măr, m-am refugiat în casă la căldură. Nana de bucurie că m-a văzut mutat la ea, îmi zice:

-Du-te la alimentara și i-am o sticlă de vin, să mă încălzesc...

-Tu să te încălzești? Da eu ce să mai zic?

-Ei, ne încălzim amândoi!

I-am făcut pe plac. După nici o jumătate de oră, după ce ne-am încălzit, nana începe să-mi aducă reproșuri. „Că ce am avut cu ele? Ce trebuia să le dau pe mâna procuraturii?”...

Am lăsat-o să se descarce, în timp ce eu m-am culcat. Dar ce parcă am putut? Mereu mă trezea țipând din când în când la mine. Într-un târziu am adormit și eu. Probabil că lăsase și ea sonoru mai încet, că până la ziuă nu am mai auzit-o.

Și uite așa m-am mutat definitiv la nana. A trebuit să trec și prin asta. Și uite cum un hoț îți poate schimba viața. Dacă nu îl fura atunci pe tata, poate o mai fi dus-o, măcar până când veneam și eu din armată, vreo doi-trei ani.

Am găsit mai târziu în cutia de poștă la madam Berdan, portofelul tatei, cu toate actele, dar fără bani. Pe ăia îi „uitase” să-i pună!

 

 

 

 

 

 

Împăcarea

 

 

După câteva zile a venit și anul nou. Dar parcă acu era altfel. Era total diferit de alți ani. Nu mai era ca pe vremea de odinioară, când veneam cu tata și mama la nana. Gândul că mă certasem și cu tanti Lili, mă urmărea tot timpul. Îmi părea rău că ne certasem. Iar se trezise două `”eu-uri” în mintea mea. Unul mă certa și unul mă încuraja. Nici tanti Lili nu a mai venit pe la noi, dar nici eu nu mă omoram să le mai vizitez. Deodată mă trezește din gândurile mele glasul nanei:

- Hai să te fac o tablă. Ca să-ți treacă.

Probabil văzuse și ea, că eram abătut. Și voia să mă scoată din gânduri. Cred că intrase pe frecvența mea.

Am jucat prost, mai mult ca să-i fac ei plăcere. Mi-a luat trei partide.

-Ei vezi, spuneai că nu știu să joc, zice ea.

-Nu mai joc! zic eu.

-Hai că acum m-am încălzit, zice iar ea.

Am răspuns cu greu provocării. Am jucat totuși. Am reușit să câștig totuși o partidă. După care a plecat în bucătărie să facă o cafea. Și să savureze și bineînțeles, nelipsita și tradițională țigară. Fuma Mărășești fără filtru. Astea erau 1,70 lei.

Când și când pe la ocazii, sau când se ducea pe la București cu trenul, mai fuma și Snagov sau Amiral. Dar nici de la un Kent sau Marlboro, nu se dădea în lături, când avea. Cum!?! Ea la clasa întâi și să fumeze Mărășești? Păi cum se putea? Ce avea să zică mamiți-ca lui Goe, dacă o vedea. Râdea lumea de ea.

Dintr-un Kent, fuma tot drumul până la București. Începuse să mă învețe să beau și eu cafea naturală. Era de 103 lei. Beam la început câte o jumătate de ceașcă. Apoi a început să se umple între timp. Așa că îmi deschisese pofta de cafea. În fiecare dimineață, sau aproape în fiecare dimineață, exceptând zilele ei „libere”, beam împreună cafea.

Când eram la casa, mama făcea cafea, dar cu năut, sau cicoare. Era două specialități - Unirea şi Unica.

Nana, dacă nu avea de făcut mâncare, mă mai provoca la câte un remi sau o tablă. Cu cărțile mai rar. Dacă trebuia să facă mâncare, se ducea în piața în I.C. Frimu, care era la doi pași de noi. Când nu găsea ce trebuia, sau voia și ea carne, mai trăgea și câte o fugă în „piața mare”. Eu îi mai luam când luam „pensia” câte o sticlă două de ulei și 2 kile de zahăr.

După cum promise nu–mi lua bani. Cineva o învățase pe nana să mă treacă în „spațiu” la ea. Că zicea el, dacă ne demolează să-mi dea și mie apartament, sau încă o cameră eventual. Ei, dar ca să fie cineva trecut în spațiu, trebuia să treacă de o mulțime de formalități. Cereri și alte hărtii, pe la Miliție și culminând cu declarația la fisc. Și cum fiscul nu știa, sau nu voia să creadă, că nana nu îmi lua nici un ban, a pus-o să plătească impozit pe venit. Venit 0! Așa că pe lângă impozitul ei anual pe casă, trebuia acu să mai plătească și pentru mine încă vreo 400 de lei anual.

A venit acasă supărată și mi-a cerut să-i dau 400 pentru fisc. Până la urmă i-am dat, ce era să fac. Ea deja mai avea o cameră închiriată cu trei băieți. Și pentru ei plătea destul. Ei erau mai mari ca mine și lucrau. Ei făcuseră profesionala. Eu încă mă mai chinuiam la liceu.

Mai aveam încă un an. Intrasem deja în al cincilea. Mă împăcam bine cu noii chiriași ai nanei. Unul din ei era mai mare și solid. Îl chema Gelu. Unul mai slab și inalt - Costel. Pe al treilea - Sandu. Sandu și Costel erau de-o vârstă și făceau numai nebunii.

Gelu era mai în vârstă. El avea o soră măritată care stătea în gazdă. Când a aflat, că eu plecasem de la madam Berdan, s-a oferit el să o bage pe sora lui acolo, în locul meu. Așa i-am făcut intrarea. Au stat acolo o vreme. Cred că până a murit madam Berdan. După care cred că s-a vândut casa. Gelu mai apela la bicicleta mea, când se mai ducea la ea. Bicicleta îmi rămase amintire de la tata.

Bicicleta tatei, era un „carpați”. Cât a trăit tata, nu a vrut să mă învețe să merg pe ea. După moartea lui, seara exersam la sfaturile lui Genica, mersul pe bicicletă. În 2-3 zile am învățat, dar tot nu mă lăsa nana să plec prea departe de casă, era fricoasă. Mai mult exersam la noi pe stradă, unde aveam să plimb fetele din vecini.

Când se mai „supăra” nana pe băieții din gazdă, nu-i lăsa să mai apeleze la aragazul ei. Costel voia să fiarbă într-o zi niște ouă. A apelat la un fierbător adhoc- improvizat, din două sârme de crom sau inox, pe care le-a băgat în priză. Dar când era aproape gata au atins din greșeală sârmele și a făcut „scurt” arzând siguranța de la noi.

 Nana de colo: „lasă-i în pace”. Era cam „veselă”.

Au venit amândoi bătând la ușa noastră.

-Doamna Mocanu, lasă-ne să facem lumina ca să-mi termin de fiert ouăle! Nana când aude râde pe înfundate.

 

 

Până la urmă ia lăsat să intre. Au pus ei siguranța. Puteam să o pun și eu, dar nanaa zis: „lasă-i pe ei să o facă”.

Văzând dispozitivul lor l-am perfecționat și eu mai târziu. Din două lingurițe de inox, pe care le-am presat la o ștanță în combinat, făcându-mi un fierbător. Între cozile de lingurițe am pus ca izolator o bucată subțire de fibră de sticlă de 8 mm.

Capetele lingurițelor le-am legat la un ștecher la 220V. Cozile lingurițelor le-am rigidizat cu un manșon de plastic sau tub varniș, pe care l-am petrecut peste cozi, în așa fel ca lingurițele să stea față în față. În câteva minute apa fierbea. Am mers cu ele ani de zile când făceam cafeaua lui Leana, la PSI.

Și iată că trece și iarna. Veni și primăvara. Tanti Lili tot supărată pe noi. Într-o zi, nana văd că dispare în piață. Când vine zice:

 -Hai cu mine!

La început nu știam ce are de gând și nici ce punea la cale. Luase o sticlă de vin cu ea. Și una de lichior. Când văd că ne îndreptăm către poarta lui tanti Lili. Bate ea. O văd și pe mătușa că apare. La vederea ei simt iar că mă strânge ceva în piept. Dar nana i-o ia înainte:

-Ne primiți și pe noi cu semănatul acu primăvara, dacă cu plugul nu am venit? Nu zice nimic, dar văd că deschide poarta. Ne poftește înăuntru. Eu intru, darmai cu reținere. Că știam lecția! Cum a intrat Cațavencu în casa lui Tipătescu la chemarea lui Zoe.

Ea o ia înainte noi doi după ea. Intrăm în casă. Tanti Lili intrând strigă la mam-mare:

-Ia uite cine a venit la noi!

-Cine? zice ea dându-se repede jos din pat.

-Maria cu Bebi, zice ea.

-Da? Ce vor?

-Ce vor...”a venit un sol de pace cu o năframă în vârf de băț.”...face nana repede râzând și agitând sacoșa albă în care erau sticlele. Ea vroia să dreagă busuiocul.

Apoi scoase sticlele. Cea cu lichiorul le-o dă lor. Cea mare de vin și-o oprește pentru ea pe masă.

Adu niște pahare că mor de sete! zice nana.

Aduce tanti Lili patru pahare şi le pune pe masă. După ce pune niște lichior în fiecare pahar zice:

-Hai la mulți ani! zice ea. Bunica vine și ea șontâc lângă noi.

-Hai dați-vă mâna și împăcați-vă zice nana.

-Dacă îmi cere iertare, da! spune tanti Lili.

„Tot eu să îi cer iertare?” zic eu în gând.

Mi-am călcat pe inimă până la urmă și m-am dus la tanti Lili și i-am cerut la urmă iertare.

 

Ne-am îmbrățișat ca după o îndelungată absență. Apoi am pupat-o și pe bunica. Se putea?

După aceea am gustat păhărele. Nana a mai turnat și a doua oară din sticlă șicând s-a terminat lichiorul a desfăcut și sticla de vin. Bunica după ce a băut un păhărel de lichior, a mai gustat și din cel de vin puțin. După care s-a suit în pat gemând. Tanti Lili nu a băut vin. Nici eu nu l-am băut tot. Deja nana era la al doilea pahar de vin când eu încercam să-l termin pe primul. Și uite așa a decurs împăcarea. După care tanti Lili:

-Să te mai duci să–ți dea sfaturi Sica! Așa îți trebuie dacă te-ai luat după gura ei.

Am tăcut și am înghițit. Ce era să mai zic.

Deja nana începuse să se amețească. Îi zic:

-Hai acasă!

-Da ce, mă trimiți tu acasă? O să plec când oi vrea eu! Tu să te duci la casa ta!...zise ea râzând.

În alte circumstanțe aș fi crezut-o. Dar acu dădeam și eu vina pe băutură. Doar vorbea băutura, nu ea. Cu toate că aveam să constat mai târziu, că multe vorbe aruncate la beție, conțineau un mare adevăr. Bătea șaua, ca să mă prind eu. Dar de cele mai multe ori și băutura asta te face să spui lucrurilor pe nume. Spunea adevărul. Și aveam să aflu asta din plin peste alți ani.

Tanti Lili și cu bunica făceau haz de ea. Până la urmă am plecat, dar nu înainte de a goli nana toată sticla.

Când să plec tanti Lili îmi spune să-mi iau toate catrafusele. Mai rămase scrinul cu cele trei sertare, șifonierul, divanul, doi saci cu „jucăriile” mele și godinul. Paturile de metal, le-am lăsat la Berdan în curte, rezenate de perete. Când am ajuns acasă la nana, băieții ei nu erau acasă.

Mai pe seară când apar și ei, îi rog dacă poate să mă ajute să car niște mobilă de la bunica.

Gelu se oferă să meargă împreună cu ei, ca să mă ajute. Când ajungem și vede despre ce e vorba zice:

-Păi pentru nimica toată, m-ai chemat măi Bebi!

Când, îl văd că înșfacă scrinul în spate și o taie acasă la nana.

Ceilalți doi, iau șifonierul. Eu iau cei doi saci și plecam amândoi. La urma am luat și divanul și soba de tuci – Godinul.

După vreo două zile apare și tanti Lili seara la noi. Venise iar la televizor. Și totul a decurs în continuare de parcă nici nu ne certasem vreodată.

După o săptămână m-am dus și eu la ele puțin mai rezervat.

Mare mi-a fost mirarea, când ne-am pomenit cu tanti Lița de la București în vizită la noi. Trase de obicei la nana.

 

 

Când m-a văzut și pe mine la ea, a rămas cam surprinsă. Nu știu cum aflase de „cearta” noastră că unchiul a ținut să-mi ție morală aducând-o în discuție și pe Sica. Presupun că cineva îi scrisese lor. Altfel nu văd de unde știau de incident. Cineva a „trădat”! Vorba aia: „trădare, trădare, dar să o știm cu toții”...

Le-am spus ca să-i liniștesc, că nu mai am treabă cu Sica și nu o să mă mai i-au după capul ei.

Au fost de acord și ei într-un final.

Nu putea să fie decât doi oameni. Ori nana ori tanti Lili. Înclin să cred că tanti Lili fusese.

Dar ce mai conta de acum. Mi-am însușit critica și de la ei. Ei erau niște oameni foarte receptivi la lucruri de acest gen. Erau simandicoși Nu suportau certurile și nici să se lege de ei cineva străin. Se șifonau foarte repede. Și mai erau tipul omului care nu uita. Te ținea minte și îți scoatea ochii toată viața, atunci când se ivea prilejul. Aveam să constat asta pe propria-mi piele, mult mai târziu, pe când am făcut o vizită la ei la București. Și nu numai.

După ce au plecat ne-am văzut de treabă fiecare. Eu cu învățatul, iar nana cu păhărelul. Câteodată se îmbăta și începea să vorbească tare și fără rost. Tăcea un timp. Apoi exploda. Iar mai zicea câte ceva și iar mai făcea o pauză. Mai învață dacă poți. Cum sălița în care stăteam eu avea ușa la noi, se auzea tot ce vorbea nana.

Câteodată îi deranja și pe băieți, că auzeam comentariile lor, la adresa ei. Noaptea era iar un chin. Adormea târziu și greu. De abia în spre dimineața se liniștea. „Bolea” așa vreo trei, patru zile. Mai făcea o pauză, după ce îi trecea capul, sau când zicea că se simte rău.

Dar după două trei zile iar o lua de la început.

Odată mă scol dimineață și mă duc la școală, aveam ore dimineața. Atunci nu mai avea chiriași. Scăpase de ei. Iar eu mă mutasem în camera lor. Ușa de la cameră era încuiată pe partea dinăuntru în săliță, ca de obicei.

Eu intram în camera la mine prin altă ușă ce dădea din bucătărie. Sala corespundea cu o mică marchiză. În acea marchiză era bucătăria ei și de iarnă și mai ales de vară. Acolo ținea și aragazul, iar butelia o ținea în sală. Făcuse o gaură prin tocul ușii, prin care trecea furtunul. Asta, zicea ea, „ca să nu i-o fure”.

Ea dormea în cealaltă cameră dinspre stradă. Dar aveam cheia de la marchiza de la intrare cu mine. De obicei mai purtam și câte o surubelniță și o pensetă prin buzunar.

Când vin de la școală, dau să intru pe la marchiză. Ușa era încuiată pe dinăuntru. Căzută jos se afla nana. Era beată. Nici pe partea cealaltă nu puteam intra că era ușa încuiată și acolo, tot pe dinăuntru. Mă uit în șild și văd cheia în broască. Îmi aduc aminte de pensetă.

 

Cu ea răsucesc cheia, până o pun pe poziție dreaptă și apoi o împing brusc înainte. Cheia se duce înainte și cade pe partea cealaltă.

Scot cheia mea și descui ușa. Cum era căzută chiar lângă ușă, a trebuit să mă forțez până să pot deschide ușa și să pot intra și eu. Când o văd jos, dau să o ridic. Începe să țipe ca o doare mâna. Își rupsese clavicula.

Asta îmi mai lipsea! Aud că îmi spune ceva de salvare. Nici să vorbească nu mai putea. Mă duc iar după salvare. Asta era a doua oară la ea. Mă duc acolo. Cei de acolo, când mă văd deja mă cunoșteau. Când le spun că nana și-a rupt clavicula și nu poate să se scoale de jos, cam ezitau.

-Cum nu poate? Dar ce are? mă întreabă ei.

Până la urmă îi spun cauza. Când au auzit la început, nici nu au vrut să audă.

 -Da ce crezi mata că noi suntem datori să transportăm și oameni beți?

Nu prea mi-a venit bine. Până la urmă s-au îndurat și au venit. Au ținut să-mi spună că ar trebui să-i dea o amendă. Dar până la urmă au iertat-o, la insistența mea. Am ridicat-o împreună cu șoferul. Nici nu a mai venit asistența, când a auzit despre ce e vorba. Așa că cu chiu cu vai am urcat-o în mașină.

Tot drumul din cauza zdruncinăturilor nana a țipat și vorbea ceva. La urma mi-a luat mâna și mă mușca de ea, la fiecare zdruncinătură. Într-un final am ajuns la spital. Am băgat-o înăuntru, iar doctorul după ce a examinat-o a trimis-o să facă o radiografie. M-am întors iar cu ea și ia pus brațul cu umărul în ghips. Nu știu ce i-o fi dat doctorul că pe loc s-a trezit. Eu cum ieșisem să iau aer, că îmi făcea rău mirosul de spital, mă pomenesc afară cu ea lângă mine. Îmi zice râzând:

-Am trecut și prin asta!

-Ar trebui să-mi mulțumești, zic eu. Stăteai mult și bine acolo jos, dacă nu intram peste tine.

A stat trei săptămâni în ghips. După ce ia dat ghipsul jos, doctorul o învață să meargă cu degetele pe perete în sus, ridicând și brațul. După o lună și-a mai revenit. Dar se și cumințise. I-am spus să nu mai bea, că doctorul voia să o amendeze.

-Să o amendeze pe măsa, zice ea râzând.

Dar iată că se apropia și sfârșitul celor cinci ani petrecuți de mine la liceu. Cum domnul Ursei se ținuse de cuvânt și m-a trecut la el, nu același lucru avea să fie cu engleza și organizarea producției. Când a aflat nana că aveam restanțe s-a supărat. Ei acum nu mai era tata să mergem la pescuit ca să învăț peștii engleza. Și mai ales obiectul, Organizare. Așa că în timp ce colegii mei se pregăteau de examen la facultate, eu stăteam acasă cu picioarele în apă. Dar am și învățat. Știam toate lecțiile date ca temă, de profă pe de rost. Citit și tradus. Același lucru l-am făcut și cu organizarea.

 

 

Mama lui Genu, după ce a aflat și de moartea tatei, a încercat și mai mult să mă atragă la ei. Pentru că lui Genu îi pusese meditator pentru examenul din vară la facultate, mi-a zis să profit și eu de asta, ca să vin să mă pregătească și pe mine. Spunea ea: „tot dăm niște bani”. Poate o să-ți prindă bine. Nu trebuie să te descurajezi că ai restanțe. Poate e spre norocul tău. Îți v-a prinde bine”, spunea ea.

Acum când recitesc aceste rânduri, observ câtă dreptate a avut.

Așa că am asistat și eu la orele de pregătire cu Eugen. Profu ne pregătea numai la matematica. De fizică ne privea pe noi. Eu îl pregăteam pe Genu la fizică partea cu electricitatea. Aici mă pricepeam eu cel mai bine.

Cu un an în urmă îmi venise ordinul de recrutare. Dar m-au amânat până am terminat liceul. Dacă nu reușeam nicăieri mă „încălța” automat în toamnă la armată. După ce am dat restanțele pe care le-am luat cu brio, m-am înscris și eu la subingineri sudură.

 Cu mine a mai dat un coleg, de la liceu – Matei. El a luat cu 6,83, iar sub el, imediat eu cu 6,62 am picat cu succes. Deci se rezolvase: - „Armata e cu noi!”

Genu al meu, dăduse la ingineri - nave și a luat. El avea să facă armată mult mai puțină. Nouă luni. Iar eu...doi ani. C-așa-i -n tenis”.

 

Angajarea la Barboși-Triaj

 

 

După terminarea liceului ni s-au dat repartiții de la C.F.R. Eu am primit repartiția la Revizia de Vagoane Barboși. Un strungar Vintilă mă cunoștea de când făceam practica la SPIACT. Erau oameni de treabă amândoi. Așa că nevasta lui m-a chemat la ei într-o zi spunând că îi face lui socru-su pomană de 7 ani. Așa că știind de situația mea, s-au gândit la mine. Au mers cu mine la un magazin și mi-au luat și un costum, precum şi alte piese de îmbrăcăminte, pantofi etc.

La pomană le-a dat  pe toate mie. Între timp mă întreabă ce mai fac și unde am primit repartiția. I-am spus că la Barboși. Nu prea au fost încântați nici ei. Așa că îmi propun să mă angajez tot la Revizie, dar în oraș. Spuneau ei, că cunosc pe cineva și se poate aranja. Am refuzat atunci spunând că și așa pentru o lună? Că și așa tot mă duc în armată. Să o lăsăm după armată.

Ea avea o fată cam de vârsta mea – Carmen și una mai mică, cred că cu doi ani.

Cred că avuse de gând să mă facă de un ginere. Că după pomană m-a trimis la plimbare cu ea. Eu nu prea discutam așa mult cu ea. Era totuși frumoasă. Spunea că are de gând să dea și ea la facultate. Eu o întreb:

Și dacă nu reușești, ce faci`?

Mai dau o dată, de două ori până reușesc, îmi zice ea. După care îmi zice că se duce la bunică-sa. Nu am reținut-o. Deși cred că voia mai mult decât o plimbare. M-am retras. Nu știu de ce, dar toate fetele cu care am intrat eu în contact, toate voiau să dea la facultate. Ba unele mi-au propus să le și pregătesc. Curios, nu? Și ce e mai grav, constatare făcută ulterior, nici o fată, de care mi-a plăcut și m-a refuzat, nu a nimerit bine din prima. Mai toate au recurs la o a doua căsătorie. Cidat, Nu?

A doua zi mă prezint la Barboși. Am fost repartizat la revizia de vagoane Barboși. Acolo alt colectiv, altă distracție. Vorba vine distracție. După numai 2 zile mi-am dat seama că nu voi putea face față. Că aici era o muncă grea, pe care corpul meu nu era obișnuit. Nu eram un tip solid și puternic. Eram foarte slab. Dacă aveam 58 de kile îmbrăcat. Era prea grea munca asta pentru mine. Trebuia să car foi de arcuri de câte 80 de kg și multe alte piese grele. Veneau acolo tot felul de vagoane de marfă care mai de care mai avariate. Din cauză că multe deraiau.

Într-o zi am cărat cu un alt muncitor, o foaie de arc de vagon.

 De la vagon și până la atelier era cam 300 m. Dar eu cred că l-am lăsat jos de 10 ori. Că se și luase ăla de mine:

 

 

 

-Hai mai cu viață, că dacă ne-am lua după tine, am repara un vagon pe lună

-De unde atâta viață? fac eu.

Ce era sa fac? Mai mult nu puteam. Nu am făcut nici o ispravă acolo. Așa că maistru, văzând că nu fac față, m-a mutat la alt sector, dar tot în zonă, la vreo 500 m de atelierul lor.

Acolo se reparau aparate de distribuția aerului pentru frâne. Vintile. Era mai bine aici. Lucram în colaborare cu o fată. O chema Fănica. Erau două fete și un băiat mai mici ca mine. Cealaltă fată era brunetă și arăta mult mai bine, dar nici cu Fănica nu îmi era rușine. Ea era blondă. Fănica nu prea avea nici ea multă putere, ca să desfacă piulițele de la vintile. Și erau unele înțepenite tare, că de abia le puteam eu desface. Pe multe, le dădeam la alți muncitori ca să le desfacă ei.

Atunci am căzut de acord să lucrăm împreună. Eu le demontam,apoi ea prelucra piesele. Le curățam și spălam în interior în gaz, după care le spălam cu apă. După ce le uscam cu un jet de aer comprimat, le ungeam cu vaselină, puneam câlț cu vaselină la dopuri cu filete și le montam la loc. Apoi le duceam la un stand de probă. Aici era un alt muncitor care le verifica. Avea o cameră de test. Dacă nu îi plăcea cum sunt, le desfăceam din nou.

Alături de atelierul nostru mai erau doi muncitori. Pe unul mai în vârstă îl chema Lavric. Aici se reparau furtune hidraulice. El avea un fiu care lucra tot acolo. El verifica cu un aparat cu ultrasunete, starea roților şi a osiilor. Verifica dacă nu au fisuri. Aveam să mă încadrez repede în colectivul lor.

Nu știu ce aveau blondele cu mine, întotdeauna aveam succes la ele. Sau mai bine zis, ele la mine. Lucru observat și de ceilalți lucrători. Iar aceștia au făcut tot ce e posibil, ca să atenueze relațiile noastre.

Fănica mea, devenise foarte prietenoasă cu mine. Într-o zi când eram în camera de spălare cu cealaltă fată, îmi bate apropouri. Mă întreabă în final cum stau cu „cocoșelul”. M-a cam luat prin surprindere. Nu mă așteptam la o asemenea întrebare. Cealaltă începu a chicoti. Zâmbea și ea dar aștepta cu interes și nerăbdare răspunsul meu. Văzând că insistă am liniștit-o spunând că stau bine. „E bine atunci” face ea.

Nu știu cum ar mai fi evoluat discuția noastră, dacă în cameră nu ar fi intrat un muncitor. Avea și el în brațe niște piese.

 Muncitorul s-a prins sau o fi auzit întrebarea ei, că s-a dus la nea Lavric și l-a pus în temă. Nea Lavric atât a așteptat. Când mă prinde mai liber mă cheamă în atelier la el. El știa de situația, mea că îi povestisem.

 M-a sfătuit să am grijă cu Fănica, că asta vrea să mă nenorocească. Că are interese ascunse față de mine și să am grijă.

 

 

L-am asigurat că nu e cazul să-și facă griji pentru mine, că eu nu aveam gând de însurătoare. Am zis că după ce fac armata mai văd eu. Parcă se mai liniștise acu nea Lavric. Dar tot i-a spus șefului de echipă. Și așa a aflat implicit și maistru. Că Fănica îmi făcuse avansuri. A chemat-o și maistru pe Fănica între patru ochi și i-a ținut morală.

După aia vreo trei zile se uita Fănica mea, numai cu un ochi la mine. Nu știu ce avea acum cu mine? Ce era vina mea? După o săptămână i-a trecut și ne-am continuat munca la fel ca în prima zi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat între noi doi. Dar parcă tot îi părea rău de mine.

În una din zile mă sculai mai târziu. Așa că am apelat la bicicletă. Amintire de la tata. „Carpațiul” lui a fost bun. Între timp învățasem să merg mai bine pe bicicletă. Așa că după ce am trecut de stația Barboși, până la atelierele din triaj, m-au însoțit și vreo 4-5 câini, care vroiau să-mi mănânce bicicleta. Ce nu am făcut?

Nici că mai voiau să mă părăsească. Când am ajuns și eu acolo au renunțat. Avusesem companie. Întârziasem un sfert de oră. Dar cred ca am mai recuperat, cu câinii. Nu mai știu dacă mi-a tăiat o oră, dar nu mi-a spus nimic maistru. Când m-a văzut nea Lavric, mă întreabă ce am pățit de am întârziat. Îi spun că am scăpat trenul. De obicei luam trenul din Filești și mergeam o stație până la Barboși. Dar mai luam uneori și din gara mare trenul. Era unul la 6.05 Dar după ce am văzut că mergea și cu bicicleta m-am folosit și de ea o vreme, în ciuda câinilor. Aveam oleacă de tras. De la mine din I.C. Frimu până pe Brăilei, în M19 și apoi până la Barboși. Apoi de la Barboși până la ateliere, erau cam 5 km. Acum știam lecția mă înarmasem cu un buzunar de pietre. Dar cred că aflaseră și cățeii, ce gânduri aveam cu ei, că în ziua aceea nu m-au mai atacat. Vreo două zile am mers așa. În a treia îmi zic: „Nu mai iau pietre”. Și atunci parcă au știut. Iar am avut companie.

Când ploua, sau era frig și vânt mai luam și trenul. Unul din muncitori mergea cu mine în acelși vagon. Ne întâlneam în gară.

După ce am terminat școala, am început să-mi intru și mai mult în atribuțiuni, privind cunoștințele mele în ale electronicii.

Dar punerea lor în practică avea să înceapă de cum am terminat liceul, continundu-mi practica și pe la alții.

Acu eram la Barboși –Triaj. După care am continuat în armată, profitând de binemeritata schimbare a locului de muncă. Aici la triaj, am avut ocazia de a mă perfecționa pe zi ce trece.

Întâlneam și mulți oameni care aveau încredere în mine, că lucram cinstit. Asta a făcut să–mi crească numărul de clienți. Dar asta avea să-mi aducă și necazuri. Și asta pentru că nu toți oamenii erau cinstiți, drepți și de încredere.

 

 

Nea Lavric după ce a mai aflat și cu ce mă ocupam eu în timpul liber, m-a luat cu el la Barboși după program, să mă uit și la televizorul lui. El locuia lângă gară. Erau câteva blocuri de familiști ale CFR-ului. Așa i-am cunoscut familia.

În câteva minute i-am reparat televizorul. Nu avea mare lucru. Asta era să fie începutul.

După care a urmat fiul lui. Și el mai avea și un aparat de radio cu tuburi. A trebuit să-l trimit la Galați, să cumpere lampa cu pricina. După care l-am făcut. Bucuria nevesti-si. După care a urmat inevitabil, alți și alți clienți. Așa am cucerit pe unii oameni cu meseria mea. Cum toți erau de la țară, a fost de ajuns unul să se laude cu priceperea mea, că mi-am făcut după aia la clienți, că nu mai dovedeam să-i onorez. Pe mulți îi păsuiam, pe alții îi refuzam, ca să-i mai triez și eu.

La unele defecte trebuia să cumpăr traf sau lămpi, ca să nu mai zic de alte piese. Pe unele le puneam, dar erau refuzate la export, când auzeau cât costă. Cu unele am rămas o vreme pe stoc. Odată veneam de la un șef de echipă de pe linia Liești, unde reparasem un magnetofon „Tesla”. Când m-am întors am luat trenul. Eu aveam legiti-mație clasa a II-a, numai de la Barboși la Galați. Am luat bilet până la Barboși. Că deacolo ziceam eu, merge legitimația. Când m-am urcat în tren mă pune dracul să mă așez într-un vagon de clasa a I-a. Mă pusesem lângă un domn bine. Până la Barboși nu a venit nimeni. Exact când a plecat trenul vine controlorul. Numai l-a salutat, pe cel de lângă mine, iar mie îmi cere biletul, sau legitimația. Îi dau și eu legitimația mea. Se uită la ea, se uita la mine, iar se uită la legitimație, eu mă uit la el și în final îmi zice:

-Păi mata ai legitimație de clasa a –II-a nu de a I-a.

-Păi uitați, eu vin de la … - am luat bilet până aici, ca de aici am legitimația, încerc eu să-i abat atenția.

-Nu contează pe legitimație nu scrie clasa I-a, zice el.

-Unde lucrezi?

-Nici nu a vrut să se uite la bilet.

-Păi ...la... la Revizie la Barboși, îi zic.

- Da? zice el, studiind mai bine legitimația. Dar tot trebuie să-ți dau amendă că te-ai urcat în vagon de clasa I-a. Cel de lângă mine se făcea că plouă.

Cred ca era „becker”. Citea cu mare „interes” o carte.

Parcă nici nu eram acolo. Altfel nu-mi explicam de ce atâta zel la conductor? Până la urmă văzând că nu am ce face îi plătesc amenda. Îmi dăduse 100 de lei.

Și de atunci m-am învățat minte. Nu aș spune că a procedat bine. Putea să mă fi iertat, având în vedere că eram unul de-a lor. Dar asta e! O parte din câștig, i l-am dat conductorului că nu scosesem bilet diferență de clasă. Iar acesta nu a vrut să mă ierte, cu toate că lucram la ei și aveam legitimație de clasa a II-a. Asta e! Mai și pierzi!

A doua zi i-am povestit omului, ce pățisem. La urmă mi-a zis:

Așa îți trebuie! Cine te-a pus să te așezi în compartiment de clasa a I-a? Dar după aceea a zis și el ca mine. Că nu trebuia să facă atât exces de zel. Că, zicea el, sunt alții care merg kilometri cu trenul și se fac că nu-i văd.

Și alții au ținut cu mine.

Acum aveam să înțeleg vorbele lui nea Ursei, profu` de matematică, când îmi zicea:

-Pe voi o să vă facă „frânari șefi”. Dar tu să le spui că: „Eu domnule am liceul! Pe mine mă băgați oleacă mai sus”. „Noi suntem muncitori cu înaltă calificare.Trebuie să ne încadreze, direct cu a doua”.

Așa că, ținând minte vorbele lui, am ripostat când am văzut că la primul meu salar, scris pe fițuica aceea, că aveam salar de I bază - 1400 de lei. Nea Lavric m-a sfătuit să depun contestație. Ceea ce am și făcut. Numai că treburile nu au mers cum credeam eu atunci.

După două săptămâni cea de la cadre, caserița, înainte de a-mi da banii, a ținut să-mi facă morală, de față cu toți muncitorii. Zicea ea: „că ce a trebuit să fac atât tam– tam, că se rezolva în timp. Că așa pățesc dacă mă p.. contra vântului. Tot eu mă ud”.

Asta a fost cea mai dură lecție pe care aveam să o primesc pentru prima oară. Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare. Mă simțeam teribil de rușinat și jignit.Dar lecția asta avea să mă pregătească pentru mai târziu, deschizându-mi ochii pe viitor. După ce a plecat caserița câțiva muncitori mi-au ținut parte zicând:

Da, se rezolva acu, că s-a întâmplat așa, dacă nu era... rămânea așa...ca-n tren!

Când am primit următoarea fișă: scria acu 1600 de lei. Și II - bază. Avansasem. Ei dar asta nu a durat mult. Ci o lună și ceva. Că după aia m-au chemat în armată.

Și așa „îi fentasem” cu studiile mele încă un an.

Așa se face că atunci când am venit în armată, cei de anul doi, erau de vârsta mea. Iar eu „am mâncat” instrucție la fel ca „bibanii” de anul întâi, care erau mai mici ca mine.

 Dar acolo nu a contat! „Unul pentru toți și toți pentru unul” Asta era să fie deviza lor.

Eu l-am delegat pe nea Lavric, ca să-mi ridice el lichidarea și să mi-o trimită în rate, în armată. După ce m-a luat în armată i-am scris imediat și i-am dat adresa unde să trimită banii. A fost un domn! Mi-a trimis bani, exact când aveam mai mare nevoie de ei, până s-au terminat.

Mi-a venit și ordinul de chemare. „Se prinse” ăștia că terminasem liceul și nici la facultate nu reușisem.

 

 

 

 

Partea a II-a 

 

 

Plecarea în armată

 

 

 

        Și avea să vină inevitabilulul. Ordinul de chemare în armată.

        Pe când eram in anul doi şi implinisem 18 ani, am fost chemați întâi la recrutare la comisariat. Acolo ne-a băgat pe grupe, într-o încăpere, unde ne-a ordonat să ne lăsăsăm, cum ne-a făcut mama. Noi deja priveam curioși la toți, studiindu-le care mai de care „bărbăția”. O tanti, vine și ne-a studiat și ea, după ce ne-a văzut dezbrăcați, după care ne-a pus să intindem mâinile in față, să închidem ochii și să facem morișca cu mâinile. După ce ne-a declarat „apți” ne-am îmbrăcat la loc. Verdictul: „ Buni pentru apărarea țării!”. La mine nu a observat că aveam platfus.

Eu mai cunoșteam dintre proceduri, de la alți colegi, care se lăudau nouă, râzând.

Spuneau că la femei, vin sergenți, iar la noi fete gradate.

Ei, dar dacă au mai trecut încă doi ani, la 20 de ani, iar am fost chemat, văzând că am întârziat. Voiau să se convingă, dacă nu fentam cumva armata. După ce s-au convins că mai aveam incă doi ani, m-au lăsat să plec. Deși se știa de atrunci viitoarea mea „armă”, la care urma să mă duc. Un caporal care era la scrisuri, mi-a arătat fișa, spunînd: „ BIM-ul știe de tine!”

Nu l-am luat în serios și nici nu mi-am bătut capul să rețin locul. De abia peste alti doi ani avea să mi se confirme.

Ei dar acu gata! Au trecut și cei doi ani și iarăși și-au adus aminte ăia de mine. Păi se putea altfel? Nu ieșea efectivul. Cum era să fac față inamicul fără prezența mea? Ar fi suferit grele pierderi...

Când a văzut nana ordinul de chemare la armată, s-a ofelit imediat. Ea încercase prin tot felul de mijloace și cunoștințe, ca să mă scape de armată, sau cel puțin s-o fac lângă ea aici în oraș. Viorel vărumiu, fiind mai mare ca mine cu un an, l-a încălțat înaintea mea în armată. Acu nu știu, ori el s-a cerut la noi, știind că suntem și noi pe aci, ori așa i-a fost norocul?

El a fost repartizat să facă armata la divizia motorizată de tancuri de la noi. Întâi a fost pe Câmpului, apoi l-a mutat pe Ștefan Cel Mare. Era și acolo o unitate. Mai erau și altele. Așa că Viorel al meu, când lua permisie, mai trăgea și o fugă pe la noi. Eu curios, să-l întreb cum e în armată?

Probabil că știind că și eu urmam în anul următor, nu a vrut să mă sperie. Mai în glumă, spunea și el câteva scene, ce-i conveneau lui cred.

 

 

După spusele lui nu mi s-a părut chiar așa de grea armata. Mai pomenea el de câte o poveste două, că mai făcea curat și la w.c.

 Îmi spunea și multe „povești” pe care pe mine mă amuzau atunci. Ca să-i fac în ciudă nanei, îi spuneam:

-Lasă-mă să fac și eu armata!

-Ei, ce știi tu ce e armata? zicea ea. Ai să te convingi tu!

-Da ce mata ai făcut armata? De unde știi?

-N-am făcut-o, dar am mai auzit și eu de pe la alții, încerca ea să mă convingă.

-N-am avut destui băieți? De la ei știu. Știu și de la Griguță...Măcar să o faci aici. Dacă te duce cine știe unde...?

-Nu-i nimic, zic eu, dacă m-o duce și unde pui harta Romaniei în cui, acolo o să mă duc.

Făceam eu pe grozavul. Dar nu aveam de unde știi, ce o să mă aștepte și pe mine acolo. Acu mi se părea o joacă.

-Dacă te duce la Sighetu Marmației, zice ea înspăimântată.

-Acolo mă duc, la Sighetu Marmației!

Nana se punea pe plâns.

-Numai pe tine te am. Dacă mori...și zicând asta se puse gospodărește pe plâns. Acu era trează, iar gestul ei mă întrista.

-Ai lasă că nu am murit încă, zic eu.

Nici nu știam, cât de aproape era să fiu de premoniția ei.

Băieții din gazdă de la nana, râdeau și ei de grozăvia mea. Și ei încercau să mă descurajeze, spunându-mi:

-Lasă că ai să vezi tu!

Acu era sâmbătă. Luni trebuia să plec. Mai aveam două zile. Nana îmi pregătește „valiza”. Vorba vine că nici valiză nu aveam. Îmi rămase de la tata o cutie cu balamalenu mai mare decât un diplomat, dar un pic mai lat. În lungime nu cred ca depășea 50 cm. În ea am îndesat puținele lucruri pe care mi-le dăduse nana. Îmi mai făcuse și un pachet într-o sacoșă, spunând să am ce mânca pe drum.

Duminică dimineață, mă ia nana de mână și mergem în piață la noi. După ce și-a luat de a le ei și nelipsita cafea, o văd că mai cumpără iar o sticlă de lichior. De data asta o sticla mai mare. Cred că era de jumătate. Eu la ea:

-Cred că nu vrei să mi-o dai și pe asta la pachet?

-Ai vrea tu! zice ea. Nu! Mergem la bunică-ta, să facem cinste. În cinstea plecării tale la armată, zice ea.

Când ajungem acolo tanti Lili și bunica de abia mă așteptau. Când mă vede și bunica începe să plângă. Cred că au udat 3 batiste.

 Tanti Lili încercă să se abțină luându-mă repede, deși vedeam și pe fața ei, că de abia se mai abținea și ea să nu plângă.

 

 

-Și gata?... când pleci?

-Mâine! zic eu, puțin trist.

-Ei gata, mama-i-co! zice tanti Lili. De acu Bebi e bărbat. Trebuie să o facă și pe asta.

După o vreme se mai potoli și ea. Nana ca să schimbe atmosfera, cum era ea cam zurlie, zice:

-Hai nu mai bociți, că nu a murit nimeni. Scoate niște pahare că mi-o sete...

După ce tanti Lili, aduce păhărelele, nana le umple, după care am ciocnit cu toții.

Bunica m-a pupat, zicându-mi:

-Să trăiești Bebi. Și să ai grijă de tine ... acolo...Și izbucni iar în plâns. Începuse să mă cam stânjenească asemenea scene.

La un moment dat, m-am molipsit și eu de plânsetele lor și simții că și mie încep să șiroiască câteva lacrimi pe obraz. Nana de colo, încearcă să ne ridice moralu, deși știam, că în adâncul sufletului ei, și ea suferea. Dar se ținea încă tare încercând să-și ascundă tristețea, cauzată de despărțirea ei de mine.

-Hai ați început cu toții...să dați apă la șoareci? Nu a murit nimeni în armată...zise tanti Lili.

Această remarcă avea să mă urmărească pe tot timpul serviciului militar și mai ales în desele mele zile de cumpănă de acolo.

În fine ne mai destindem noi, mai ales că începusem să avem și motive. După ce am terminat sticla, nanei îi venise mai tare pofta de a mai „gusta” ceva. Nu s-a lăsat, până nu am mai făcut un drum la piață la alimentara. Acu luasem o sticlă de Fetească. Când a văzut-o nana începu să-i strălucească ochii. După vreo două ore am plecat și noi în sfârșit acasă. Eu eram cam abătut. Seara ne-am mai uitat la televizor, mai ales eu că nana nu știu dacă mai vedea sau înțelegea ceva. Se transformase ea în televizor. Vorbea singură.

-Culcă-te!... că mâine pleci...zicea rareori nana, uitându-se în gol, pe lângă mine. Sting pe la orele 20 televizorul și dau să mă culc. Mai bine zis, încerc să mă culc.

Când unul din băieți bate la ușa noastră. Mă invitau la ei în cameră. Erau toti trei în cameră. Când intru, Gelu de colo:

-Bine ai venit Bebi, poftim la noi. Ia loc.

Pe masă la ei, era o sticlă cu vermut. Îmi întinde și mie un pahar.

- Hai să ne trăiești Bebi și armată ușoară, îmi urează și ei, dând pe gât păhărelele. Eu mă uitam la el, mai cu milă. Era puțin amărui dar și dulceag. Era vermut roșu. Nu prea băusem la viața mea așa ceva. Parcă odată am gustat pe când trăia tata, la un chef. Mi se părea totuși cunoscut.

 

 

-Hai bea, mă îndeamnă Gelu. Nu te uita că nu ai de unde! De mâine ești „bărbat”.

-Și unde faci armata? Nu ți-a spus? mă întreabă Sandu și Costel.

-Nu știu! zic eu. Mâine o să aflu!

Nana văzând că eu nu mai apar de la ei, vine peste noi, să vadă ce facem.

-Unde ești? întreabă ea. De ce nu te culci?...Mâine... trebuie să te scoli... dimineață !.... Treaba ta!...

Dar dând cu ochii de sticla noastră și de pahare, zice:

-Da voi...De când vă permiteți... să beți... fără ...mine? Beți singuri fără mine?...Bețivilor...!

-Uite, cine vorbește, zice Costel.

Tu să taci!... zice nana. Tu nu ai trecut prin ce am trecut eu...așa că am tot dreptul...

-Da ce și matale pleci mâine în armată? Noi l-am chemat pe Bebi, zice Costel. Din când, în când, nana mai și zâmbea în timp ce vorbea. Mai bine zis încerca săvorbească.

-Ia d-aici face Gelu, punând și ei un pahar.

Îl ea și dă să-l ducă la gura. După care se oprește, să mai comenteze ceva.

-Stai că și-a mai adus aminte de ceva, zice Gelu.

În fine îl duce la gură și îl dă jumate gata. Apoi îl ia și încearcă să-l pună în tavă.

Numai că tava nu voia să stea locului cu nici un chip. Mereu dansa pe sub ochii ei.

-Vezi cum îl pui că ai să-l verși, zice Gelu.

-Și ce dacă? E paharul meu...ce te interesează pe tine... că îl vărs eu...

 -Hai gata du-te și te culcă că ai băut destul, încearcă să o trimită la plimbare pe nana.

-Și ce ?... Am băut din banii tăi...? nu se lăsă nici nana.

Văzând că nu scapă de ea, Gelu zice într-un târziu:

-Gata petrecerea s-a terminat hai că mă culc. Mâine mă duc la muncă, zice el și trântindu-se în pat își trage plapuma peste ochi.

-Noapte... Bună! zice nana, râzând.

Eu, încerc să o iau pe nana și să plecăm.

-Hai lasă-i, să mergem!

-De când mă dai tu afară din casa mea? Se răstește nana la mine.

-Ai încurcat-o Bebi! face unul din băieți, râzând.

-Păi da!... mă dă ... mă dă afară din casa... mea ! ...Hm.!..tu să ai casă... și după aia să vorbești. Să te duci la casa ta!...Eu am muncit !...pentru casa asta...

 

 

Lasă că nu ai muncit matale la casă, ci ăia care au făcut-o, zice Gelu, scoțând nasul de sub plapumă.

-Tu să nu vorbești în fața mea... Auzi?... că nu ai nici un drept!

-Gata! Noapte bună! Lasă-mă să dorm.

-Păi dormi, ce nu te las eu?...

-Păi dacă vorbești?...

-Așa îmi place mie să vorbesc... De aia!...

Cu greu am reușit să o scot de la ei din cameră. Unul din ei zice, făcându-mi cu ochiul:

-Tu poți să mai rămâi Bebi, dacă mai vrei...

Nu gata! Mersi pentru tratație am plecat! Noapte buna! zic eu trăgând-o și pe nana după mine. Când ies din bucătărie, dau să mă întorc la băieți iar. Nana crezând că eu o urmam nu și-a dat seama de prima dată, că eu m-am întors din nou la ei. Eu mă întorc la băieți în cameră. Gelu tocmai sărise iar din pat și se pregătea să umple iar paharele. Ciocnim iar, când mă trezesc iar cu nana la ușă. Gelu când o aude se ascunde iar sub plapumă. Ies și eu.

-Ce te-ai întors înapoi? zice ea.

-A vrut Gelu sa-mi mai spună ceva, zic eu, împingând-o afară în curte.

Când am ajuns în camerele noastre, nana începuse mai tare să vocifereze. Văzând că nu am cu cine să mă înțeleg, mă bag în pat. Era ora 23. Și eu nu apucasem să mă culc. Din când în când mai auzeam comentariile nanei:

- ...Du-te și fă armata!...Fii bărbat!....după care iar zâmbea.

Într-un târziu am adormit, că nu am mai auzit-o. Pe la șase, criminalul de ceas, mă trezește fără milă. Îmi venea să-l arunc cât colo.

Făceam și eu ca Pantera roz. Nana încă dormea. O ajunsese în sfârșit.

Mă scol tiptil și mă duc să pun de cafea. Îmi mai revizuiesc odată bagajele. Vorba vine „bagaje”. Îndes eu în „geamantanul” meu tip di-plomat, ce am mai putut.

Îmi pun mâncarea în sacoșă, scoțând-o din frigider. Cum cotrobăiam eu prin bucătărie, văd că își face apariția și nana mahmură.

-Ce voiai să pleci fără să știu eu? A uite ai pus și de cafea! Bravo! Așa te vreau! Se cunoaște că te duci în armată. Trebuie să-ți intri în atribuțiuni...

-Nu! zic eu. Te sculam când plecam.

Când a fost gata cafeaua am sorbit-o.

-Da ai învățat să faci cafea? zice nana. A ieșit foarte bună!

-Trebuie să fim la ora 8 în curtea Comisariatului.

-Lasă nu te grăbi, că ai timp, zice nana.

Știa ea ce știa. După ce am terminat de băut și cafeaua, am mai frunzărit eu ceva pe acolo și m-am grăbit să ies pe ușă. A urmat inevitabila scenă emoționantă. Scenă ce nu s-a lăsat, până nu ne-a smuls și ei, dar și mai ales mie, câteva lacrimi. Aveam așa un presentiment ciudat, că nu am să o mai văd vreodată. Nu m-am mai putut abține. Și până nu am udat pragul amândoi, nu ne-am lăsat.

    Să ai grijă de tine face ea, ștergându-și lacrimile. La revedere Bebi și... Drum bun!...Armată ușoară !...Să te întorci!... Eu la cine o să mai țip?....

Am plecat repede, fără a mai avea curajul să mă mai uit înapoi, în timp ce nana rămase încă în poartă, uitându-se după mine lung, cu lacrimi mari în ochi, privind multă vreme în gol...

 

 

 

Peripețiile mele din armată

 

Prezentarea la unitate

 

 

Poate să vi se pară curios la unii, că povestesc și despre întâmplarile mele din armată. Asta că aceste întâmplări au avut și aveau să aibă, un impact serios în viața mea. Poate la unii nu le place, sau nu le-a placut. Nici mie nu mi-a plăcut, atâta timp când armata s-a făcut în bătaie de joc. Poate altă treabă era, dacă se ținea cont de unele reguli. Poate rămâneam și eu în rândurile lor. Cine știe? Dar când pui la cârma condu-cerii, niște oieri, cu 4 clase, ce pretenții să mai ai?

Când ajung și eu la Comisariat era 8 făra10. În curte era încă pustiu. După o juma de oră apărură și alții de nicăieri. Toți veniseră cu niște valize uriașe. Unii de abia le mai duceau. Cred ca unele erau de un metru. Că mă și miram: „Ce or fi cărând ăia atâtea în valiza aia?” Alții când m-au văzut cu „diplomatul” meu îi pufneau râsul. Unul chiar mă întreabă:

-Cu „valiza” asta vrei să mergi în armată?

-Nu! zic eu. Valiza mea a rămas în gară. Vine după...Asta-i așa... de design...

Pe unii poate i-am convins, dar pe alții cred că nu. Erau și din Galați foarte mul-ți. Și din județ, dar și din oraș. Aveam să-i cunosc pe mulți dintre ei mai târziu. Pe la 10 în sfârșit începe să ne bage înăuntru, câte o serie. „Ca la armată!” Când intru și eu mă pune să fac vizita medicală. Îmi spune să mă uit la un panou cu culori. Când mă întreabă ce culoare e, eu le zic că e portocaliu, la culoarea roșie. Ei se uită la mine credeau că glumesc. Dar apoi s-au convins și la alte teste, că nu văd bine.

Au început să discute nu știu ce pe acolo, după care m-au poftit afară. Adevărul că eu de mic nu vedeam bine, dar nu știam asta. Prima dată era să fie atunci când ne ducea tata la câte un film. Dacă nu lua bilete mai în față, eu nu mai vedeam scrisul.

 

Trebuia să ia bilete cam pe la rândul 10-12, ca să vad și eu ca lumea. Și mai aveam si platfus, anomalie neconstată de ei. Asta avea să-mi îngreuneze exercițiile din armată.

Am mai stat afară până la ora 15. Mă durea și picioarele. Și mi se făcuse și foame. Ceilalți se așezaseră pe valizele lor. Ce le păsa? Puteau să stea până mâine. Dar eu pe diplomatul meu?

Până la urmă lăsând toată rușinea la o parte, mă așez și eu cum pot și cu mare grijă, nu de alta dar să nu-l stric cumva și, mă apuc să înfulec câte ceva, din ce îmi îndesase nana grijulie.

Aproape de ora 16, se hotărăsc în sfârșit să ne adune. Apoi ne-a împărțit pe grupe.

Un delegat gradat cu uniformă albastră de marină, ne însoțea. După care, am luat-o pe jos la gară. Nu era mult de mers până acolo. Aveam un tren pe la 16,30, spre Constanța. Ne suim toată trupa în tren, pe care o strigase delegatul. În tren începuse să se încingă spiritele și atmosfera. S-au apucat băieții de băut, cântat și chiuit, că se auzea până la locomotivă. Din, „ „Hai liberare”! nu o mai scoteau. Și nici nu gustase amarul ei, încă.

În compartimentul nostru eram sase inși. Unul din ei băuse peste măsură. Aveam să aflu că îl chema Oană. Se îmbătase praștie. Căzuse în intervalul dinte bănci și nu se mai putea scula. Un teanc de bani, numai de o sută de cei albaștrii, îi ieșiră din buzunar. Delegatul îi ia și îi dă la un viitor soldat, care era cu el, ca atunci când s-o trezi, să-i dea înapoi. Ia mai fost și rău, pe deasupra. A murdărit vagonul. La unele garnituri, se lăsau cu geamuri sparte. Se auzeu mereu trosnind. Nu știu le-o fi plătit? Cred că tot noi...

Delegatul se înfurie și văzând că eu nu gustasem nici o picătură de vin din sticla lor, îmi dă mie să beau restul din sticlă. Mai era cam un sfert. L-am băut, ce era să fac? „ordinul era ordin”. Nu se discuta!

Peste câteva ore ajungem la Medgidia. Acolo trebuia să ne dăm jos și să schimbăm trenul către Tulcea. Când ne-am dat jos se trezise și cel care băuse. Acu se căuta de bani. Până la urmă a primit banii înapoi, iar delegatul ia făcut morală.

Mai stăm noi și acolo, că nu aveam legătură directă. Într-un târziu vine și trenulnostru. Un personal. Și așa am mers ca melcul, precum trasura lui nea Iancu, hodo-ronca-tronca... până dimineață.

La ora 6 dimineața, am ajuns și noi în Babadag. Aflasem orașul. La gară ne aștepta câteva mașini, de-a armatei. Așa că ne-am îmbarcat iar și am ajuns la poarta viitoarei noastre unități.

Când am intrat pe poarta unității, câțiva soldați mai vechi, exclamă:

-Uite ne-a venit „bibanii”! Adică noi. Noi de colo curioși:

-Câtă armată facem un an și patru luni? La care ei râzând zic:

-Da! Un an și patru anotimpuri. Adică doi ani!

 

„Taci că am nimerit-o bine”, făceam eu în sinea mea. Mai bine nici că se putea!”

După ce ne văzură în curtea unității, ne bagă pe toți într-o sală mare. În fața era o masă mare la care stăteau toți comandanții de plutoane, baterii, companii etc. Începu-se să se facă trierea. La început ne-a pus pe toți să ne scriem numele și ocupația în civilie, pe o bucată de hârtie.

După care le-a strâns și ne-a analizat scrisul. Așa, a mai ales unul, care scrisese după părerea, lor cel mai frumos.

Acela avea să fie mâna dreaptă a celui gradat care se ocupa și el cu scrisul, întocmind diferite scripturi mai caligrafice.

Apoi începuse să ne strige. Pe măsură ce ne striga câte un comandant de la câte o „armă” se ofereau să ne ia la dânșii. Îi întreba pe fiecare, ce meserie avea în civilie și ce studii are? Mulți s-au orientat, încă din start, sau o făcuseră din dorința de a mai scăpa de viitorul frecuș.

Pe cel din tren care se îmbătase, îl făcuse ajutor de doctor. Era chipurile felcer. Acorda ajutor răniților. Era la crucea roșie. Și mulți au ocupat diverse funcții. Pe câțiva înaintea mea îi luase la transmisiuni. Eu, când îmi vine rândul, zic că aș vrea și eu acolo. Le zic că cunosc alfabetul Morse.

După ce m-a testat comandantul de la ei, lt. Zamfir, zice: „nu-i de ajuns. Voiam să îmi spui cu muzicalitate. Adică: ti,ti,ti... ta!” Un locotenent se oferă repede, auzind că am și liceul:

-Dă-mi-l mie !

-Ia-l face el repede.

Și m-a luat.

După mine au mai venit încă patru. Și așa aveam să mă încadrez în plutonul A-A.

Adică antiaeriană.

După ce s-a terminat trierea și repartizarea noastră, un comandant de grupă de la diferite „arme” ne-a luat în primire. Eu încă nu eram sigur unde mă repartizase. Așa că, atunci când vine un fruntaș și mă întreabă, nici nu știam ce să-i spun.

După ce se dumirește și el, îmi zice să-l urmez. Și intrăm într-un dormitor de la etajul I. Eu eram primul în ziua aia venit, la acea armă. Fruntașul s-a prezentat. Îl chema Anghel. Mi s-a părut de treabă la prima impresie. După care îmi arată patul în careaveam să dorm. Erau paturi suprapuse. Constat că locul meu era la „etaj”. Jos dormea caporalul. Feblețea lui de mai târziu, față de mine.

Mă întreabă ce am în „diplomat”. Eu îi arăt. Nu erau prea multe. Niște ciorapi, batiste, ață, ac și o cămașă de corp pe care nana a îndesat-o acolo.

-Asta se confiscă zice el mai în glumă, făcând aluzie la cămașa de corp.

 

-Să nu cumva să încerci să te îmbraci cu ea. Nu ai voie să te îmbraci decât cu ce îți dăm noi.

Mă întreabă de ce nu am valiză. Am ridicat din umeri. I-am spus că nu știam, dar nici nu aveam așa ceva.

A început să mă descoasă, de unde sunt, ce și cum. După ce a aflat întreaga poveste despre mine, despre viața mea, mi-a spus:

-Ei aici nu o să mai fie ca acasă. Aici armata o să-ți schimbe viața.

Și mi-a schimbat-o.

Îmi spune că până la ora mesei, care avea să fie ora 18, am timp să fac ce vreau.

 

Profitând de câteva minute de răgaz, mă apuc să le scriu la ai mei și în special lui nea Lavric. Îl întreb care e adresa unității. După ce o aflu și termin de scris, îmi cere să citească și el scrisoarea.

-Nu îți face griji, că oricum era cenzurată. Așa că mai bine dacă o citesc eu mai întâi.

Unele lucruri nu ia plăcut acolo în scrisoare. Și mi-a spus să am grijă ce scriu pe viitor și să refac scrisoarea.

După ce am refăcut scrisoarea, a citit-o din nou, apoi o ia zicând că o duce el la soldatul cu corespondența. După câteva minute a sunat adunarea în curte. A mers și el cu mine. Ne chema la tuns. După ce ne-a tuns chilug, ne-a trimis la baie. După care am mers în alt loc unde am primit ținută și „efecte” până la piele. Când m-a văzut Anghel al meu zice:

-Mânca-l-ar tata pe el de biban! Dar ce bine îți șade!

Îl întreb:

-Chiar facem doi ani?

-Dar tu ce credeai?

Când am auzit, am simțit că mă ia cu furnicături.

-Doi ani? fac eu speriat.

-Dar ce credeai? Zi mersi că daca veneai mai devreme, făceai 3 ani.

„Trei ani? fac eu în gând. Oare aș mai fi rezistat? Deci afost bun liceul nanei”

Când s-a terminat cu îmbrăcatul, ne dă niște saci, în care să ne punem hainele cu care venisem, pregătindu-le pentru a le expedia acasă. După care Anghel mă ia și mă aduce înapoi în dormitorul, ce cu puțin timp înainte, abia îl părăsisem. Apoi mai vin la noi, încă patru soldați, care fuseseră cu noi în tren. Și așa începe să ne facem prezentările.

Mă uit pe geam și mai văd încă patru soldați care veniseră înaintea noastră cu câteva zile.

Fruntașul Anghel se ocupa de ei.

 Îi lăsase să se instruiască singuri. Le dădu-se comanda „pe pilot automat”. Făceau la stânga și la dreapta tot timpul.

 

Din când în când mai băteau și pas de defilare. Văzând că îi urmăresc, fruntașul zice:

-Gata! De mâine intrați și voi în pâine!

Mai târziu veni și masa. Mi s-a părut destul de bună mâncarea, chiar dacă fusese mazăre cu carne și un ceai, unde carnea era invizibilă. Și așa nu eram eu pretențios. Eram obișnuit cu astfel de gen de mâncare. Ei, dar pe parcurs aveam să văd că mă înșelasem. Mâncarea de la armată era foarte bună. Chiar mai bună și decât la mama acasă.

După masă intrăm iar în dormitor. Aveam să observ că în dormitorul nostru erau și alți soldați de la altă armă. Era bateria AG-9. Noi eram numai un pluton și ocupam cam o treime din paturi. În timp ce restul de paturi erau ocupate de ei.

-Acu sunt puțini. Dar sunt mulți „în gardă”, îmi explică fruntașul Anghel la întrebările mele. Și de la noi sunt majoritatea în gardă. Peste o săptămână vin toți. Până atunci se completează și toate efectivele, îmi explică el.

În fine a venit și seara și o dată cu ea și noaptea. Era să fie prima și singura noapte liniștită, de aici din armată, cel puțin până anul următor în luna iulie.

 

 

Începe instrucția

 

 

A doua zi la ora 5, a sunat goarna. Câțiva noi recruți, au sărit în picioare. Alții neștiind ce e asta, mai leneveau încă în pat.

 - Gata! Deșteptarea! tipă fruntașul Anghel. Nu mai sunteți la mămica acasă. Hai scularea! S-o credeți voi că asta-i percutare!

Un alt soldat de anul doi de la bateria AG-9 zice:

-Bibanii se mai cred și acu acasă...

Dar nici el nu se grăbea să se dea jos din pat.

-Hai și tu! Ce dacă ești anul doi! Hai jos din pat, țipă Anghel.

-Ce vrei? Sunt obosit de atâta armată...tovarășe fruntaș...

Ne apucam noi cei 9 cu mine și începem să ne îmbrăcăm.

-Mai repede, mai repede, strigă fruntașul Anghel. Aveți un minut să vă îmbrăcați. Vă echipați numai până la bustul gol. Mergem afară la înviorare!

-Tovarășe fruntaș, nu s-ar putea fără înviorare…? comentează cel de anul doi.

-Nu!

-Hai tovarășe fruntaș...măcar azi...

-Da ce e azi?

-Dormeam și eu așa de frumos...

În sfărșit reuși și el să se dea jos din pat. Mai erau câțiva de anul doi de la baterie.

Eram atunci cam 15 soldați în total și cu fruntașul 16. Nouă la noi și șapte la ei. Printre ei se aflau câțiva noi bibani veniți odată cu mine. Unul din ei, Serghie era fostul meu coleg de la generală, încă din clasa întâi. Ce chestie! Ce mică e lumea! Avea să îmi fie și coleg de armată, după atâția ani. Cine ar fi crezut?

Când vede fruntașul Anghel că suntem gata, strigă:

-După mine afară fuga... Marș! țipă el.

L-am urmat toți pe fruntaș. Când am ieșit afară deja se adunaseră o mulțime de soldați și de la alte subunități. Aerul rece al dimineții avu darul să ne trezească. A început să ne alerge câteva ture de platou. După care a urmat inevitabila mișcare a brațelor și alte exerciții. Pe parcurs aveau să se facă mult mai complicate. După ce terminăm, după 10 minute, intrăm iar în unitate.

-La spălător, adunarea! Aveți 5 minute ca să vă spălați! zice iar Anghel.

 

 

Când ajungem sus, vis-a-vis de dormitorul nostru era o spălătorie. Am intrat cu sfială în ea. În timp ce ne spălam se opri apa. Pe unii i-a prins cu săpun pe față.

-Așa vă trebuie dacă nu percutați, zice Anghel râzând.

Aveam să aflu pe parcurs, că unitatea avea probleme în aprovizionarea cu apă. De aceea toate rațiile de apă erau cu strășnicie repartizate, sau atent drămuite.

Ei de abia acu era să se schimbe viața mea. Am fost repartizat la Infanteria Marină – Babadag. La doi ani. Cei de anul doi râdeau de noi. Ziceau că: „o să faceți un an și patru anotimpuri”. Cred că mi-ar trebui 100 de capitole ca să descriu viața care am avut-o acolo. O să mă mulțumesc cu mai puține, adică mai pe scurt, încercând să cuprind aproape totul.

După spălare am intrat iar în dormitor.

-După ce vă îmbrăcați vă faceți paturile. Azi în ce zi suntem în 20 ...ei întoarceți salteaua cu nr doi în sus. Mâine o sa fie cu unu. O zi cu soț, o zi fără soț. Poate prind la vreunul că nu corespunde numărul de pe saltea cu ziua.

Eu câteodată mai uitam, sau uneori și în mod intenționat și nu mai întorceam salteaua. Și asta ca să scap mai repede de făcut patul. Că altfel nu mă încadram în timp. Câteodată mai mergea. Alte ori mă prindea. A doua zi nu o mai întorceam, că era deja întoarsă, că era pe ziua respectivă. Scăpam mai repede cu făcutul patului. Și așa pre-tențiile fruntașului erau mari. Bine, că nu erau să fie numai ale lui. Aveau să vină și alți pretențioși cu pretenții și mai mari, când aveau să fie toți gradații cu noi.

Întindeți bine cearceafurile sub saltea în așa fel, că dacă dai drumul la un ban, acesta se sară în sus, ne explica, fruntașul.

Văzând că eu mă moșcăiam la făcutul patului, Anghel vine la mine și zice:

-Azi îți arăt eu cum se face patul, dar de mâine te descurci singur!

Zicând aceasta, se oferi să-mi facă el patul. Un soldat de anul doi de la baterie zice:

-Ia uite, de când fruntașul face patul bibanului...

-Nu mai azi că de mâine... ripostează Anghel.

-În loc să-l pui să-ți facă ție patul, nu se lasă acela.

          Aveam să văd pe parcurs, că acel soldat avea să–mi bage strâmbe și mie și la alți câțiva soldați de la noi. Când rămânea singur în dormitor cu noi, avea să facă instrucție cu noi separat. Asta dacă nu era nici un gradat prin preajmă de la noi.

În fine după ce terminăm paturile, așezăm și pătura împăturită deasupra, exact cum ne învățase el. După care, fruntașul alege doi soldați de la noi și iese cu ei să ia vesela. Un lighean de aluminiu, în care se punea mâncarea, un polonic, farfurii adânci sau/și întinse, vreo10 căni, toate din inox. Pe parcurs, aveau să ajungă la 21. De ase-meni și furculițe sau linguri, după caz. Acel lighean de aluminiu, ei îl numeau „oval”. Și de câte ori te prindea că nu „percutai” la timp, spuneau ei: „că ai căzut, în oval!”-adică în abatere. După care ștergea podeaua cu tine. Aveam să fac și eu în curând cunoștință, cu aceste servicii.

După aceea coborâm la masă. Sala de mese a noastră, era comună cu cea de la bateria AG-9. Sălile de mese erau despărțite de pereți. Se trecea din una în alta. Până la noi trebuia să trec prin trei săli. Mâncarea de dimineață consta din ceai și un fel de mâncare scăzută, care putea fi ori de mazăre, ori fasole, ori ghiveci, ori cartofi. Câte-odată seara ne mai dădea și macaroane, oroarea celor de anul doi, pentru că printre macaroane și brânză, se mai găseau și alte corpuri străine și negre de pe urma șoarecilor sau a șobolanilor. De obicei aceeași mâncare era și seara. Câteodată mai varia cu brânză și salam, sau gem și unt. După ce mâncăm urmă comanda:

-Drepți! Afară fuga!... Marș!

Aveam să constat, că nici la masă, nu ne lăsa să ne săturăm.

Iar noi trebuia să ne ridicam repede și să o zbughim afară cu cea mai mare viteză, lăsând veselarii să-și facă treaba, indiferent dacă nu apucai să termini de mâncat. Că spuneau cei de anul doi:

Nu trebuie să vă ajungă acceleratul din urmă. După care completau:

-Veselarii rămân, restul ...

-În dormitor...Adunarea!

Noi ne buluceam să ieșim cât mai repede. Ne loveam unii de alții. Trebuia să ai grijă ca nu cumva, traiectoria ta, să se interpună cu a unui soldat de anul doi, că jar mâncai. Ca să nu mai zic, de vreun gradat, caporal, ceva, că nu te mai ierta, pană pleca el din armată. Dacă nu era gradatul tău prin preajmă să te apere, ăla erai. Și noi încercam să evităm pe cât de mult posibil, asemenea scene.

Mulți din ei cădeau „în plasa” soldatului de anul doi, care îi făcea o deosebită plăcere „să mature” cu tine pe jos. Și asta până te mai apărau alții, sau se plictisea el:

-Lasă-l măi ciobane...

Când ajungeam în dormitor „teferi”, fără să se „rătăcească” vreunul, fruntașul ne numără după care spune:

 

-Mai aveți 10 minute să vă bărbieriți și să vă aranjați ținuta, să vă faceți bocancii, dacă nu i-ați făcut aseară, după care afară la inspecție. De mâine faceți și sectoarele!

-Ce credeați că ați scăpat? Așa cum v-am spus și ieri, de azi trecem la instrucție. Așa căcu toții: Afară, Fuga!            Marș!

Astea aveau să fie cele mai dese comenzi. Și aveam să ne obișnuim din plin cu ele.

Când ajungeam afară, ne aliniam pe o zonă a platoului, desemnată ca fiind a noastră. Fiecare „armă” își avea locul ei bine stabilit din strămoși.

Lângă noi, ca de obicei era și bateria AG-9. Erau conduși și ei atunci, de un fruntaș. Uitându-mă la ei văd și câteva chipuri cunoscute.

-Vă aliniați pe două rânduri! zice fruntașul.

Eram mai puțini acu în prima fază. Mai erau de venit până la 21.

După care urma inspecția. Acum o făcea fruntașul. Mereu avea de obiectat la noi. Nu găsise nici unul corect. La unul avea un nasture lipsă, sau neîncheiat, la altul de abia se mai ținea. Atunci fruntașul îl rupe și îl bagă în buzunarul de la veston.

Asta așa, ca să nu-l pierzi. Și să te ferească sfântul să nu-l găsesc mâine cusut, că apa te ia.

La unii nu ia plăcut, cum arătau bocancii, deși ne atenționase. Unul nu era încheiat la copcă. Altul la un nasture. Și mereu găsea câte ceva. Aveam să constat mai târziu, că și chiar dacă nu era nimic de găsit, „mereu se găsea câte ceva de găsit”. După ce ne inspectează, zice nemulțumit:

-Azi vă iert că e prima zi, dar de mâine ..

-Ați înțeles?

Iar noi:

-Am înțeles! Să trăiți!

-Nu am auzit bine!...

-Am înțeles! Să trăiți!

-Și mai cum?

-Am înțeles! Să trăiți tovarășe fruntaș!

Ei așa mai merge! zise el zâmbind. Azi am făcut eu inspecția, dar de mâine o să fiți inspectați de locotenentul Bucur, comandantul vostru direct de pluton. Ați înțeles?

Am înțeles! Să trăiți tovarășe fruntaș! strigam noi toți în cor.

-Drepți! Pe loc repaus!

Ei, nici aici nu i-a plăcut cum a ieșit. Și nea dat comanda, mereu, până a ieșit cum trebuie. Un singur „dum” !

Și aveam să constat pe parcurs, cat de bine se asemăna instrucția, prezentată în câte un film românesc, sau american. Nu lipsea nici aici zelul

Așa ne învățase să procedam. Avea să ne spună multe lucruri interesante și nu numai el.

 

Ne-a spus care sunt regulile de bază în armată, adică ROI-ul, privind prioritatea ordinelor și superiorii. După care a început să ne arate și să ne explice cum avea să se desfășoare instrucția. Am început cu mișcările simple la dreapta, la stânga și la stânga împrejur. Pentru ca să ne încurce mai inventaseră și o altă comandă: „la dreapta împrejur”. Dar aceasta comandă nu exista teoretic. Era menită ca să ne încurce și să ne facă să greșim cât mai des cu putință. Asta era și menirea ei.

Începem noi cu mișcările. El comanda şi noi executam. Apoi noi comandam și tot noi executam.

Cei patru de ieri, pe care îi văzusem pe geam, aveau experiență. Ei sosiră cu două zile înaintea noastră. Ei erau Lupu, Usatenco, Sava și Uncu.

Acum făceam pregătire pe platou. Dar după o săptămână, ne mutăm afară, pe câmpul din apropierea unității, zice Anghel.

Între timp ni se completase efectivele. Veniseră toți anii doi din gardă, împreună cu caporalul Bejenaru și fruntașul Trăilă. Asta la început. Bejenaru fiind caporal, era șeful celor trei grupe care se formaseră. Eu eram la Bejenaru. Fruntașul Trăilă și Anghel, aveau și ei în subordine alte două grupe. Caporalul Bejenaru, comanda toate trei grupe. Era comandantul plutonului, dar era și locțiitorul comandantului de pluton-locotenentul- Bucur. Aveam să spunem între noi, lentul Bucur, sau tova”lent cum îi spunea fruntașul Trăilă.

Au urmat zile de instrucție, presărate cu numeroase „frecușuri”, „suișuri” și „coborâșuri”, dar mai mult târâșuri, la care se mai adăuga și instrucția celor de anul II, de la orice armă. Pentru ei nu conta. Dar nici de gradații lor nu scăpam.

A doua zi la raportul de dimineață, după ce se desfășurase toate treburile noastre în mod normal, sau aproape normal, vine pentru prima dată și locotenentul Bucur.

Uitându-mă la el îl asemănam cu un ofițer neamț. Așa de bine semăna cu unul din cei văzuți de mine de prin filme. Era înalt, blond și cu ochii albaștri. El mă alesese pe mine la pluton.

Și la bateria AG-9 era un lent major - Ghinea, ce-i semăna. Cei de la AG-9 mai aveau un comandant direct pe - lentul Sanda. Acesta avea să le facă zile „fripte” la cei de la bateria lui. Era foarte milităros. Dar nici de lentul Bucur, nu aveam să am o altă părere mai bună pe parcurs. Și lui îi plăcea teribil armata. Aveam să constat că de vină era viitorul. Că doar nu avea să rămână tot locotenent toată viața.

După ce ne-a studiat ținuta, a început să ne întrebe pe fiecare, de una sau de alta. Ce studii avem, ce făceam în civilie și multe altele. După care ne-a repartizat la diferite funcții de la mitraliera antiaeriană. Fiecare mitralieră avea patru servanți. Doi stăteau în fața unul din ei fiind ochitor, iar celălalt trăgător.

 

Iar în spate mai erau doi: încărcător stânga și încărcător dreapta. Pe Lupu și Usatenco, că erau mai înalți și mai bine făcuți, ia pus în față la ham.

Pe mine mă puse încărcător dreapta, iar pe soldatul de anul doi -Țugneanu, încărcător stânga. Nimerisem mai bine. Asta aveam să constat mai târziu, în desele zile de instrucție. Locotenentul ne atrase atenția că vrea disciplină de fier. Nu permitea abateri. Iar ținuta noastră trebuia să fie impecabilă, dacă nu vroiam „să ne atace inamicul”. Bineînțeles că nu știam atunci la început, despre ce inamic era vorba. Aveam să aflu mai târziu pe propria piele și nu numai eu. Ci întreg plutonul A-A!

Prima dată când ne-a dus și pe noi la prima tragere, aveam să fim pe post de asistenți sau observatori. Asta a fost puțin după venirea noastră. Ne-a dus toată unitatea pe un poligon. Cred că la cel de la 6 Martie. Acolo fiecare subunitate a tras cu ce avea fiecare în dotare, în diferite ținte. AG, „82, mitraliere, etc. Anii doi trăgeau și noi ne uitam la ei, astupându-ne urechile.

După ce a încetat tragerea, lentul Bucur, ne explică cum e bine să te adăpostești contra gloanțelor. Așezase diferite ținte „Mama și copilul” după diferite obstacole, care variau de la garduri de nuiele, scânduri, pietre sau beton. Ne ducea să ne uităm să vedem unde era mai ferit omul. Bineînțeles că după gardul de beton. Acolo nu pătrunse gloanțele, ci numai scrijelase betonul. Multe ricoșară. De aceea ca mijloc de prevedere, ne puse căști în cap. Și stăteam și noi pe burtă.

Mai târziu aveam să facem o tragere pe bune.

Una ziua și una noaptea. Dacă la cea de ziua, mai era cum mai era, cu toate ca ținta aflată la 100 de metri o vedeam în ceață, am tras bine.

Un lent de la altă armă mă felicită, dar îmi spune să trag mai în sus și dreapta. Asta, că arma mea „bătea”.

A venit un sergent major și mi-a mai reglat arma. A doua oară toate cele 5 gloanțe le-am tras în cercul de 10. Împrăștiate, dar acolo - grupate. Ce mai conta. A fost și „lentul mulțumit de mine.

A treia ședință a fost noaptea. Ei aici e aici. Cei drept țintele erau luminate de un punct luminos. Trebuia să tragem la baza luminii ca să nimerim ținta. Ne dăduse și cartușe cu gloanțe trasoare. Gloanțele aveau o pastilă fosforescentă. Până și cătarea și înălțătorul puștii mele, aveau câte o pastilă de fosfor. Un sergent major, venea și lumina pușca ca să se activeze pastilele de fosfor. După care urma tragerea. Mai mult am intuit locul. Și când am tras și eu, fusesem singurul din acea serie, care a nimerit ținta, numai din trei focuri. Celelalte două nu le-am mai tras. Bejenaru, șeful nostru, făcuse 2 puncte. Al treilea numai un punct.

-Hai că ați început bine, face lentul amenințător. Poate vă fac rost de cinci km, la întoarcere.

 

Cu mine nu avea nimic. A mai tras unul „FB”, chiar Vierul - șoferul, iar majoritatea „Bine”. Doi sau trei nu făcuse decât satisfăcător și unul nu nimerise ținta de loc.

Era și aici o tehnică trebuia cum să știi să „înșurubezi” arma în umăr. Pentru ca reculul să nu facă să oscileze arma. Precum și poziția corpului. Ne învățase toate astea Trăilă și Bejenaru, încă de la început pe câmpul din preajma unității. Am mâncat multă păpară pentru asta, dar uite că acu mi-a prins bine. La urmă m-a felicitat și „lentul, împreună și cu celălalt biban - Vieru. Bineînțeles că cei care greșiseră și-au primit „papara” separat. Un „lent major cu propaganda se oferise să facem poze și să ne pună la panoul fruntașilor. La pozat am ajuns, dar pozele noastre nu au mai ajuns la panou. Cred că se voalase filmul.

Primele zile și săptămâni au decurs normal ca la orice instrucție. Cu deosebirea că la instrucția de bază se mai adăuga și „instrucția” celor de anul doi și nu numai de la plutonul nostru. Pe unde te prindea și dacă erai și singur, ăla erai. Te freca cum voiaumușchii lui, indiferent de loc. Iar asta aducea și observații sau chiar pedepse și de la gradații noștri. Și ca și cum nu ar fi fost deajuns, mai făceau și gradații de la alte arme instrucție cu noi. Nu conta de unde erai.

Trebuia să te supui și lor, să execuți și ordinele lor, de multe ori prostești și în bătaie de joc, ca să se bucure de inocența noastră, dându-le motiv de veselie și distracție.

Și nu știu de ce? Dar toate oalele începură să se spargă în capul meu. Cum zicea și în filmul ăla: „Toate mi se întâmplă numai mie”. Pentru că acolo se aplica deviza: „unul pentru toți și toți pentru unul”, - la mine se aplica mai des partea de la început...

Și asta că frecvent greșeam. Nu eram atent la comenzi, sau confundam mereu stânga cu dreapta. La asta se mai adăugau și greșelile celui din față făcându-mă și pe mine să greșesc. Și de asemenea și greșelile intenționate ale gradaților, ca să greșim. Motiv ca să se descarce iar pe noi.

Asta a fost la început. Mai erau și alții, nu eram singurul. Aveam să mai văd că mai avem încă doi din județ de la noi și chiar din oraș. Mai erau și alții, dar aceștia erau împrăștiați pe la alte „arme”.

Pe mine mă fugărea cel mai tare și odată cu mine și pe ceilalți. Pentru că unii mai comentau la adresa mea, pe unii îi auzeau gradații și îi pedepseau dublu. Îi fugărea pentru mine, că nu eram atent la instrucție. Așa aveam să fac cunoștință cu noii gradați: fruntașul Trăilă și caporalul Bejenaru. Și mai ales cu bătăile lor. Aceștia doi aveau să aibă, o „simpatie” deosebită pentru mine, chiar din primele zile, făcându-mi zile negre, sub acoperirea că făceau instrucție.

De multe ori mai și exagerau. Dar cui să te plângi? Ce aveai curaj? Începusem să fiu gazda bătăilor.

În grupa mea era și un șofer de anul întâi și doi, dar aceștia stăteau mai mult la atelierul auto. În celelalte grupe mai erau câte doi-trei soldați de anul doi.

Acum eram trei grupe. Fiecare grupă avea câte un gradat. Bejenaru era la grupa întâi, Trăilă la grupa a doua, iar fruntașul Anghel la a treia. Dar asta nu era nimic, pe lângă instrucția pe care aveam să o facem mai târziu. Că ne și spuneau:

- Ce? acum vi se par grele aceste mișcări? Dar mai târziu când o să „mâncați armată pe pâine”? O să vreți să mai faceți ce faceți acum. Ăsta e un mizilic. Stați să începem să ieșim cu „daciile” la câmp.

 

 

Scrisoarea

 

După plecarea mea, fără ca eu să știu, nana a dat drumul la o scrisoare către comisariat, pe care tot eu am compus-o în speranța că voi fi scutit de armată. În ea ceream să mă scutească să mai fac armată, pe motiv că nana e singură și nu are cine să o întrețină. Nu a ținut. Primesc răspunsul printr-o scrisoare după vreo două săptămâni direct la unitate. Trăilă când o vede că era de la comisariat, o desface, ca să o citescă el mai întâi. Bejenaru și el zâmbind, în spatele lui. Nu prea mi-a convenit aceasta, drept pentru care am protestat. Pentru asta am primit mai multe „culcaturi”. Bejenaru îmi spune:

-Faci „culcaturi” până termină de citit scrisoarea.

Șoferul de lângă mine a întervenit luîndu-i scrisoarea din mâna lui Trăilă și încercând să mi-o dea mie.

-De când citiți voi scrisorile bibanilor? nu se lăsă el.

Bineînțeles că a urmat cearta din cauza mea. Acum stăteam la sol între paturi, pe burtă și așteptam deznodământul. Până la urmă Trăilă îmi zice:

-Drepți! Ia scrisoarea și ne-o citești tare să o auzim cu toții, îmi zice el. Mă ridic în picioare. Șoferul îmi dă scrisoarea și încep să o citesc:

„Vă aducem la cunoștință pe această cale că, în urma cereri dvs de a fi scutit de armată, s-a analizat situația și nu vă încadrați. Nana dvs, Maria Mocanu, are pensie și poate să se întrețină și singură. SS.”

I-auzi bibanul umblă cu prostii. Vrea să scape de armată! face un soldat de anul doi de la baterie. Era tot același soldat care ne băga mereu strâmbe.

-Dar are dreptate! zice șoferul, încă ținându-mi partea. Era dreptul lui să încerce!

-Ce măi? face Popa, un alt soldat de anul II de la noi. Bibanul trebuie să facă armată... Auzi la el...Vrea sa fenteze armata.

Și acest soldat, avea să se bage mereu în discuție și când era cazul, dar și când nu era. Mulți soldați, nici nu prea îl băgau în seamă.

Bineînțeles că au urmat discuții aprinse, care mai de care pro și contra. Unii țineau cu mine, alții cu ceilalți.

-Da e necăjit fără mamă și fără tată, încearcă iar șoferul să–mi țină parte.

-Și ce dacă? Ce treabă are mama sau tata aici? Nu se lăsau nici ceilalți.

Până la urmă Bejenaru ca încheiere îmi spune:

-Bagă repede două „culcaturi”, asta așa, că nu ai reușit să tragi armata pe p...

-Și de la mine două, zice Trăilă

-Și de la mine, spune și Popa

 

-Tu?... zice Trăilă, tu vezi-ți de treaba ta, spune în continuare ignorandu-l pe Popa.

După ce mi-am îndeplinit „misiunea” mă scol. Bejenaru de colo:

-Credeam că mai faci și pe a lor, că îți dădeam dublu.

-Ce pe ale mele nu le-a făcut? sare Trăilă.

-Ba le-a făcut și pe ale tale, zice repede șoferul.

Bejenarul se uită la mine zâmbind pe sub mustață. Nu a comentat.

.-..Și ascultați de la mine ce vă zic la toți bibanii, zice în continuare Trăilă:

Nimeni din soldații de anul doi, indiferent de unde, nu au voie să vă ordone ceva: culcat, târâș sau altceva. Și mai ales dacă sunt eu aici.

-Păi și după aia, zice Sava, care şi el era „gazda bătăilor” la fel ca și mine. Dacă iesafară și nu sunteți dvs? Ce fac? Că ăia dă cu mine de pământ.

-Te duci și raportezi, zice Trăilă.

-Da știu! Dvs. vă e ușor să spuneți ... dar numai eu știu...

-Dar de mine ați uitat bibanilor, sare din pat și fruntașul Anghel, mai mult ca să abată discuția de la mine. Toți bibanii culcat!...

-La loc comanda! zice Bejenaru.

-Ce mă, voi ascultați de el, sau de mine? Culcat!

-Drepți! zice Bejenaru. Cine e mai mare în grad de ăla trebuie să ascultați, spune Bejenaru.

-Lasă-i să învețe prioritatea ordinelor, că după aia când e „lentul, luăm și noi f...pentru ei, cică nu i-am instruit.

-Da? zice fruntașul Anghel, nu rămâneți voi singuri cu mine la câmp? Ați rupt-o în fericire! Vă i-a mama dracului!

Adevărul că numai ne speria, nu era așa de rău ca Trăilă, sau mai ales ca Bejenaru. Cei din grupa lui „o duceau mai bine”, dar și când era instrucție, nu se abătea nici el de la ea.

Până la urmă nu mai știai cu cine să ții. Toți erau șefi. Unu ordona una, altul alta...și tot așa. Și asta aveam să o constat și eu mai târziu, după ce m-am angajat.

Și aici toți erau „șefi”...

Când se răcesc spiritele, șoferul mă sfătuiește să încerc la comandamentul militar de aici.

-Nu mai are rost, zic eu descurajat.

Dar nu se făcea numai instrucție, mai aveam și ore de muzică. Da! Un sergent major sau plutonier, responsabil cu „culturalul”, ne învăța joia sau vinerea după masă, cam 2 ore, cântece patriotice și revoluționare. Astea erau să fie cel mai des folosite, când plecam la instrucție, pe timpul instrucției, sau când veneam de la câmp. Unul era: „Noi suntem al României”.

 

 

 

 

 

 

 

De multe ori mai făcea uz de ele și lentul nostru, după ce ne alerga, de ne ieșea ochii. Și să fi ferit sfântul, să nu-i fi plăcut cum cântam, că inamicul știa de noi. Așa aveam să ne obișnuim și cu „inamicul din umbră”

Bine că se mai făceau și teme de brigadă artistică. Mai erau și ofițeri cu propaganda. De obicei Duminica, mai cântam și noi, fără frică că nu i-ar fi plăcut „inamicului” cum cântam. Acu era la liber.

Pentru că se apropia ziua jurământului toți insistau și cu pasul de defilare. Și mai ales cu învățatul cuvintelor de la jurământ. Și aici `”au avut grijă” gradații, ca să-l învățăm bine și repede. Eu l-am învățat repede și bine, spre încântarea lui Bejenaru și a lui Trăilă. Cu Sava și încă cu unu, a fost mai greu. Dar a avut grijă Trăilă și de ei, ca să „recupereze”.

La mine cu exersarea pașilor de defilare, era un adevărat chin. Mereu o încasam, pentru ca nu le plăcea cât de sus ridicam piciorul. Și pe deasupra mai aveam și piciorul plat, fapt ce fusese trecut cu vederea de cei din comisia de recrutare. Ca și altele… Au considerat atunci că „vedeam și bine” după părerea lor. Cu toate astea am tras FB mereu, la toate tragerile, atât de zi, cât și de noapte, spre încântarea gradaților și a lentului Bucur.

În fine vine și ziua depunerii jurământului.

Ne-am adunat dimineața cu toții pe platou. Erau prezente toate cadrele ofițerești din unitate, în frunte cu Colonelul, care era comandantul unității. Îl chema Zugravu. Alături de el erau toți comandanții de bateri, companii și de stat major. Lângă noi erau pe lângă gradați și locțiitorii sau comandanții de plutoane și baterii, respectiv companie.

 

 

Începem noi defilarea. Când trecem și noi prin fața lor, colonelul mă remarcă și îmi atrage atenția:

-Sus! Sus! Mai sus piciorul, soldat!

Motiv ca atât Bejenaru cât și lentul să se uite urât la mine și să mă amenințe printre dinți. Încercam eu din răsputeri să ridic cât mai sus piciorul, dar era peste poate. Dar el nu voia să mă asculte. Mă atenționează și gradații. Mai ales Bejenaru, care îmi promite la ureche că dacă nu iese bine din cauza mea, o să am treabă la noapte. Încerc să nu-i dezamăgesc. După asta urmează festivitatea propriu zisă.

Atunci am depus jurământul.

După jurământ se lăsă cu masă festivă. Era să fie prima noastră masă festivă. Se uneau toate mesele, una după alta pe toată întinderea, după care se punea vesela și cănile cu țuică. Dar nu înainte de a le freca și pe ele, sub atenta supraveghere a gradaților, și mai ales a „lentului col.Tocală. El era șeful cu aprovizionarea. Îmi dăduse și mie câteva farfurii din aluminiu pentru aperitive, ca să le frec. Știu că le-am frecat ca pe ele, până m-a oprit lentul:

-Lasă-le! Ajunge că le-ai omorât destul!

Îmi vărsasem năduful pe ele.

După ce le așezăm pe masă, venea și aperitivele apoi mâncarea. A asistat și Comandantul - col Zugravu, pentru prima dată la masa noastră festivă. Și avea să o facă mereu cu mici excepții, când s-a supărat mai târziu pe noi.

Uitându-mă la comandant, și studiindu-i vorba, aveam impresia că în fața mea e însuși Ștefan, domnitorul Moldovei de altădată. Era relativ scund, cu acea vorbă blajină, dar și răstită, cum numai Calboreanu, o mai putea imita. Era drept cu toată lumea. Nu suporta ca soldatii să fie maltratați fără știrea lui. De multe ori, ca răspuns la câte o acțiune nereușită, lua păpară întreg efectivul unității. Și aveam să constat, că nu de puține ori întreg efectivul unității făceau de dimineață „înviorare” până la cariera din fața unității, adică 5Km. Dacă îi ajungea la ureche și ceva reclamații, se ocupa numai de gradați, dându-le adunarea târâș, pe tot platoul. De multe ori o făcea și lahoha, dar asta făcea ca porția noastră, de instrucție particulară, sau chiar de la câmp, să se dubleze.

Toate ca toate, dar nu pot să spun că mâncarea nu era bună. Doar că era puțină. Nu te lăsau nici gradații să te îndopi prea mult, dar nici în farfurii nu se punea prea multă mâncare.

Cu excepția borșului, dar ce folos? Că nu mai aveai timp ca să-l ter-mini. Treceai iute la felul doi. Ca să nu mai zic de feliile de pâine, care uneori erau subțiri ca trase la indigo, sau puțină.

 

Ceea ce mi-a plăcut, a fost pâinea neagră, care era foarte bună, și nu de puține ori chiar caldă. Când se învechea, ni se mărea și nouă porția. Nu de puține ori ne sculam nesătui de la masă. Și asta și din cauza gradații lor. Probabil că primise ordine precise să ne țină la siluetă. Dar acu la mesele festive, mânca fiecare cât dorea, și mai ales să bea cât voia, cei de anul II, făcându-ne nouă viața mai amară.

Eu eram obișnuit cu mâncarea redusă. Mai rău era de alții, care nu se săturau și erau veșnic nemulțumiți. Când eram veselari mai profitam și noi. Unul din ei era și Sava. La masă soldații de anul doi, ne luau țuica și o bea ei. Avusese grijă de mine cei de anii II, ca nu care cumva să mă îmbăt! Avea grijă de mine câteodată la masă, dar și la instrucție. Și asta din grija celor de anul II.

-Cum bibanii să bea țuică? ziceau ei, unul din ei fiind și Popa.

-Dați aici la băiatul.

Și trebuia să ne supunem, deșertând cănile noastre în cănile lor.

Totuși Bejenaru m-a lăsat să gust și eu o înghițitură de țuică de la el, când a văzut cana mea goală.

După jurământ într-o dimineață, Colonelul ne scoate afară pe platou la 5 dimineața. După ce ne vede afară pe toți, zice:

Astăzi vom face „un marș” pe Dunăre. Ne vom sui cu toții în mașini și vom merge la Tulcea. Ajunși acolo ne vom îmbarca pe o barjă și vom naviga pe Dunăre până la Mila 23.

Ajungem pe la 7 la Tulcea. Era o vreme inchisă, rece, cu burniță. Numai nu ploua. Acolo în port ne aștepta o barjă ce era legată de un remorcher. Ne suim cu toții în barjă. Era și Colonelul cu toți ofițerii cu noi. Cum barja era adâncă mă ridicam mai mult în vârfurile picioarelor să văd și eu peisajul pe unde treceam. Când mă vede Colonelul că mă chinuiam, zice:

-Urcă pe scară!

Mă uit și văd o scară la un capăt al barjei. Mă duc și urc pe ea câteva trepte. Acu se vedea mai bine pe unde treceam. Navigam aproape de unul din maluri. Erau numai păduri de sălcii. Pe ici colo Dunărea se mai lățea. Și am mers așa până la Mila 23. Începuse după un timp să plouă mai serios. Ne-a cam udat oleacă până la Tulcea. Și cum ținuta noastră fusese la început cam subțire, am cam tremurat și atunci și o vreme, până a dat frigul. După care ne-a dat altă ținută mai groasă. La asta se adăuga șivestonul mai mare.

Ne-am întors la unitate. Fusese frumoasă această plimbare. Era pentru prima dată când mergeam și eu pe Dunăre mai mult. Aici la noi doar treceam cu „motorul” pe timpuri, sau bacul de mai târziu. Și asta doar până la Zaclău, sau rareori până la Brăila.

 

 

 

 

-Ei cum a fost? Ți-a plăcut plimbarea? mă întreabă Comandantul la sosire.

-Raportez că da.

Comandantul schimbă  câteva vorbe cu un căpitan, apoi se uită la mine zâmbind.

În altă zi iar ne ia pe toți și ne duce la poligonul de la 6 Martie. Acolo ne grupează și ne bagă într-un adăpost de 2,5 m adâncime, săpat în pământ. Ne echipase de război cu tot armamentul din dotare și cu căști în cap. Apoi un sergent major de la companie, ne dă la fiecare din câți eram acolo, câte o grenadă defensivă în mână. De cea cu „pătrățele” Ne învață cum să le folosim. Ne spune:

Cât timp este cuiul la locul lui nu trebuie să vă faceți griji. După care la scoaterea cuiului, să țineți bine pârghia strânsă în mână, fără să-i dați drumul. Apoi deschideți palma, numărați până la cinci, și o aruncați afară cât mai departe.

Eu de frică, nici nu am ajuns la patru că am și aruncat-o. O auzim în sfârșit explodând. Pentru că o aruncasem cam aproape, suflul ei ne acoperi în groapă cu pământ. O făcusem și pe asta. Bejenaru când vede unde am aruncat, se uită urât la mine, amenințându-mă cu pumnul.

-Dacă ne omorai?

Poate în alte condiții și în altă parte, aș fi spus și eu ca madam Berdan:

„Ei muream, muream! Și ce dacă? Abia nu mă mai chinuiam atât!” Dar acum ... frica de ei, mă făcea să-mi pun fermoar la gură.

Bejenaru era totuși uneori, cumsecade, când voia el. Dar numai în pauza de masă...Dar era vai, dacă greșeai cu ceva la instrucție. Te făcea ca un porc, te alerga până dădeai zece kile de apă din tine, sau te ținea numai în „culcaturi”. La fel era și Trăilă. Dar pe lângă pedeapsă îți mai administra și câțiva pumni în spate sau unde se nimerea. Eu aveam să fac cunoștință cel mai des și mai mereu cu pumnii lor. Anghel? Nu! El era numai cu instrucția. El te foia de îți ieșea limba de un cot, dar nu te bătea. Făcea totul regulamentar. Așa că nu aveai curaj să zici nimic. Și cu toate astea, el avea să fie ultimul, ce avea să fie avansat la gradul de caporal și mai târziu sergent. În timp ce la Bejenaru sau Trăilă, lucrurile au mers mult mai repede.

Ei erau și mai zeloși.

Încă de la început și până mai târziu, după prima alarmă, seara în dormitor se făceau echipări și dezechipări la chibrit.

Un gradat de la noi, sau de la AG-9, aprindea un chibrit pe care îl ridica cu flacăra în sus. Și-n acest timp trebuia să te dezechipezi rapid, înainte ca flacăra chibritului să ajungă la degetul gradatului respectiv. Și era vai de ăla dacă s-ar fi fript din cauza noastră.

 

 

Numai în „culcaturi” ne ținea minute întregi. Dacă rămânea vreunul ne dezechipat, se repeta comanda până ieșea bine. Sau mai bine zis, mai bine! După care se relua operația inversă. Adică echiparea. În timpul dezechipării mai săreau și unii nasturi, după care aveai grijă să-i recuperezi la urmă de pe jos, de sub paturi. Trebuia să îiși coși până dimineață, că altfel „ne ataca inamicul”. Așa spunea lentul nostru, Bucur:

-Dacă vreți să aveți armată ușoară, faceți cum vă spun eu, că altfel...”ne atacă inamicul”. Și ne spunea toate astea, cu un zâmbet pe față, foarte tandru. Și avea inamicul ăsta, de la un timp, o poftă nebună să ne tot atace ... Ne pusese gând rău.

 

 

 

Incepe adevărata armată

 

 

După ce s-a terminat perioada de instrucție, „de acomodare” cum aveau ei să zică, a venit și perioada propriu-zisă de „armată”. Acum ne mutaserăm cu instrucția pe dealurile din zonă a Dobrogei. Chipurile podiș. Cam înalt podișul ăsta! Mai precis pe dealul Molda. Și aveam să mai facem cunoștință și cu alte dealuri mai târziu. Unul din ele era și Atân-Tepe. Unele dealuri atingeau între 300 și 400 m. Dar ălea le escalada transmisioniștii, cercetașii...Acum când vedeam ce armată fac transmisioniștii, mă bucuram că fusesem refuzat.

Eram la mitralierele antiaeriene. Erau niște piese, cu două țevi și cu două roți din cauciuc masiv. Aceste trăgeau după avioane dar și în ținte terestre. Aveam câte trei piese. Cei de anul doi le ziceau: „dacii”.

Cântăreau cât o dacie. Aveau cam 700 kg. În fiecare dimineață trebuia să le scoatem de la locul lor, câte una sau două. Erau zile când le scoteam pe toate trei. Era sărbătoare pentru noi când plecam la câmp numai cu o „dacie”. Dar și atunci avea grijă lentul ca să recuperăm pierderile. Așa că tot mai bine era când le luam pe toate trei. Cum ieșeam la înviorare, Bejenaru ne ducea în fugă la ele, după care ne înhămam la câte una, sau două după caz. După cum îi spusese „lentul în ajun, sau după cum era programa. Apoi le aduceam pe platou, pe locul nostru și le pregăteam de plecare. Punea câte un planton la ele și restul ne urmam programul, până la raportul de dimineață și inspecție. Trebuia să facem față inamicului. Nu?

Înviorarea era nelipsită. În fiecare dimineață, cu excepția zilelor mai geroase, ieșeam afară. Când era mai cald ieșeam la bustul gol. Iar când afară era sub minus, ne mai lăsa și cu cămașa sau / și cu vesta. Și asta în funcție de ce zicea OS pe unitate. Înainte de ieșirea noastră pe platou, suna goarna și chema la el pe toți OS-ii de dormitoare, unde le dădea indicații. Așa că ce zicea el așa rămânea. Din zi în zi exercițiile de înviorare se complicau tot mai mult. Bejenaru le numea compedii. Nu știu dacă asta era numele adevărat. Că tot așa le spunea și la echipament anti nuclear. Și erau trei. Fiecare mai complicat decât altul. Pe multe din ele le mai săream, spre bucuria noastră.

Oricum ne scoteam timpul scoțând și „daciile” din locul lor, unde le aduceam la locul nostru de raport matinal.

În fiecare dimineață ne fugărea „lentul pe dealurile din preajmă, sau prin arătură,când ne ataca inamicul, indiferent că era vară sau iarnă, frig, ploaie, sau zăpadă. Până nu ne făcea ca porcii nu se lăsa. A doua zi trebuia să vii cu ținuta ca nouă.

Era vai de tine, dar și de ceilalți, dacă ținuta nu corespundea. La început ne alerga și cu masca pe figură, - cică inamicul dădea cu gaze. Asta era cea mai nefericită problemă a mea.

După câteva sute de metri începeam să respir greu, parcă nu mai aveam aer și se mai aburea și vizoarele. Era vai de ăla care încerca să-și scoată masca. Eu din când în când mai băgam câte un deget și ștergeam geamul de la vizor. Se aburea mereu și nu mai vedeam pe unde merg. Mă împiedicam mereu de cei din fața mea. Motiv la Beje-naru ca să mă „corecteze” și la propriu și la figurat. Și la toate neplăcerile mele se mai adăugau și comenzile, „lentului, care făcea și mai aspră soarta mea. Mereu eram ultimul. Mai ales când ne încărca cu tot efectivul pe noi.

Eu nu aveam rezistență fizică. Oboseam mereu și repede. Când ieșeam cu mitralierele la câmp, cei doi din față înhămați trăgeau, iar noi din spate, „rezemați” de cutiile de cartușe ne făceam că împingem. Mai ales eu. Acu era mai bine că mă trăgeau cei din față. Picioarele mele mergeau singure. Eu nu le spuneam nimic și ele își vedeau de treabă. Din când în când mă mai „ajuta” și Bejenaru care mă ducea mai mult pe sus. Era un zdrahon mare.

El era din Tulcea, sau din împrejurimile ei. Dar copilărise prin împrejurimi. Era oier. Sau mai bine zis cioban. Și la propriu și la figurat. Și în special mai mult cu mine. Avea o deosebită plăcere de mine. Pe mine mă încărca cu toate panourile și sacii cu grenadele de exercițiu și vreo patru benzi de cartușe de la mitralierele A-A, la care se mai adăugau masca și port cartușele, baioneta, lopățica și arma. Era un Kalașnicov, sau Ak-47. Proveniență rusească. Cu această armă aveam să fac armata și să trag numai FB. Avea seria EC 2526.

Ca să ne stimuleze totuși, „lentul mi-a dat mie și lui Vieru o permisie de 7 zile drept recompensă că am tras FB. Inițial a vrut să-mi dea doar cinci zile. Colonelul mă întreabă:

-Câte zile vrei, cinci sau șapte, că nouă nu pot să-ți dau?

-Mă duc acasă cu trenul. Când ajung, cât mai stau…

-Bine dacă ești din Galați, îți dau șapte zile.

-Am stat cinci zile acasă. De abia ajunsesem că trebuia să plec iar. Că a și zis nana:

-Nici nu ai venit bine și pleci iar?

-Ei cum e armata? Mai vrei armată? Mă întreabă ea.

-Am primit scrisoare de la Comisariat la unitate... Nu s-a rezolvat, zic eu drept răspuns.

Nu am mai pomenit de viața de acolo, că s-a prins și nana. Am făcut și eu ca țiganul ăla.

Cică un țigan era și el în armată. Și cum era de așteptat, ăia au șters cu el pe jos. Într-o Duminică, soldatul nostru vrea să scrie acasă.

 

 

 Dar nu știa carte. Îl roagă pe un căprar, să i-o scrie el.

Dragă mameo și teteo. Offf, Offf, offf…! Gata!

-Cum numai atât?

-Păi ajunge! O să-și dea ei seama cât de bine o duc eu aici…

Noi aveam în spatele casei o familie de țigani, cu care ne împăcam relativ bine. Ei nu mai aveau canal în curte, așa că mai apelau la canal și pe la mine. Câteodată le mai dădeam, alte ori mă făceam că plouă...

Bătrâna, mama fiului ei, avea o noră. Odată mi-a ghicit că o să avem niște bani dar nu prea curând, ci mai spre a doua etapă a vieții noastre. Că eu, o să trăiesc cât bunica, o să ajung și eu de vârsta ei. Că am să am şi necazuri. Că am să am doi copii. Întâi o fată.

- Da! face ea, și ai să mai ai și un băiat...

Spunea toate astea uitându-se la mine în palmă. Eu nu prea dădeam importanță la tot ce zicea ea. Nu știu dacă e o coincidență, sau le ele toată lumea trăiește mult și dau de o comoară. Dar aveam să-mi schimb părerea despre ele acu. Țin minte că același lucru, mi l-a spus și nana, în desele ei zile „vesele”. Dar același lucru avea să-mi spună și țigăncile tinere din tren, de mai târziu. Iar acum baba îmi confirmase.

Venisem atunci din altă, permisie. Când să plec înapoi la unitate, iau trenu, că aveam foi de drum doar pentru tren. E drept ca făceam mai mult și schimbam două trenuri până la Babadag, dar altă cale nu știam atunci. Am aflat după aceea că puteam veni și cu vaporul pe la Tulcea.

Știam că trenul era aglomerat, așa că mă urc din triaj, ca să am loc. În timp ce așteptam să plece trenul din triaj spre gară, se urcă un grup de țigănci tinere și începe să asalteze câțiva călători care îmi urmase exemplul.

Vin și la mine două tinere, ca să-mi ghicească. La început nici nu am vrut să aud.

Ele tot insistau că o fi, că pe dincolo. Apoi una din ele:

-Dă la noi un ban, că ți-oi spune de noroc, de toate celea.... etc. Ca să scap de ele le-am dat 10 lei, cum erau pe atunci în 1978. Unu roșu.

Și azi când mă gândesc la ce mi-au spus și făcând acum legătura rămân șocat de tot ce îmi ziseră. Cred că 75 la sută s-au adeverit. Atunci o luasem în glumă. Mi-au ghicit în palmă.

Au zis că am să trăiesc încă 72 de ani de acum încolo. Îmi ziceam: „poi acum am 23 și cu 72 fac… Eu știu... bunică-mea avea atunci 93, și mereu zicea: „vreau să fac suta”. Și tot așa îi dădea țiganca cu poveștile ei. Iar îmi cere bani, ca să-mi spună iar nu știu ce? A zis că o să mă căsătoresc cu o blondă.

Eu pe atunci nici prin gând nu-mi trecea de așa ceva. Și uite a avut dreptate. Că nu am știință de părinți, că cei care au fost nu erau ei, că am să mai am trei cumpene în viață, că am să am bani, dar nu am să mă bucur de ei.

 

Că mai târziu în sfârșit o să se întoarcă și la mine norocul și multe alte adevăruri pe care, nici acu nu mi le pot explica. Că să am grijă la armată, că am să am numai necazuri...

Și toate astea le spuneau numai uitându-se în palma mea. Acu mă întreb: Cât e ne adevăr în toate astea și cât e realitate! Chiar așa să fie? Pe ce se bazează ele când fac asemenea prezumții? Și erau să fie unele adevărate! Acum văd.

Norocul meu că se urcă o patrulă a miliției și le dă jos din tren. Și astfel am ajuns cu bine la unitate. Ai mei de abia mă așteptau, ca pe o pâine caldă. Mai ales Bejenaru, care i se făcuse dor de mine. Că mi-a și zis de cum m-a văzut:

-Bagă repede două „culcaturi”, de bine ce ai venit! Noroc că nu era Trăilă prin preajmă, că aș fi făcut normă dublă.

Erau și zile mai fericite când, inamicul mai obosea, sau nu mai avea chef să ne atace. Dar asta era foarte rar.

La o recitire mai atentă, mi-am mai adus aminte și de alte scene din armată, „gustate” din plin și de mine. Poate o să spuneți unii din voi, că mi-a plăcut armata! Poate mi-ar fi plăcut dacă s-ar fi aplicat regulamentele interioare ca la mama lor și nu se bulversa. Iar armata grea, o făceau tot soldații de anul doi, care și ei încercau pe spinarea noastră să-și tragă papara suferită la vremea lor, tot de la alți soldați tot de anul doi, cât și de gradații lor.

Chipurile recuperau. Își scoteau pârleala. Se răzbunau acu pe noi. Asta a fost o mare prostie din partea lor. Acum dacă stăm și judecăm, acu după ce a trecut acea perioadă, aș putea spune că și gradațiilor li se făcea viața grea. Iar ei se răzbunau pe noi. Cică așa e tradiția. Bașca, că atunci când te prindea te „încălzea” chipurile „regu-lamentar”.

Așa că la adăpostul regulamentului încălcat cu bună știință de ei, apelau la orice tip de pedepse, spre distracția lor și a altora. Dacă totuși mai ajungea și pe la urechile Colonelului sau a lenților de pluton sau baterie sau companie, jar mâncau! Dar apoi își stingeau jarul tot pe spinarea noastră, de data asta regulamentar.

Că să nu mai zic că dacă greșea un „biban” era luat în colimator. Să-l fi ferit sfântul ca acesta să aibă curaj să raporteze la una din persoanele cu grade mari, că ăla era.

De ochii noștrii Colonelul „le făcea rost” de câțiva kilometrii în jurul carierei de piatră, din fața unității, după care își scoteau și „lenții pârleala de la noi. „Ne ataca inamicul”! Și avea inamicul ăsta o poftă nebună de a ne tot ataca, fără să obosească deloc. Câteodată obosit și el mai adormea și atunci era bine și de noi. Dar să fi dat sfântul să se trezească mahmur, că ăla erai. Își sacrifica toată ziua de instrucție cu multiple atacuri de toate tipurile și în toate zonele și mai ales când ploua sau era după dezgheț sau topirea zăpezii.

 

 Nu știu ce mă face să cred. că uneori toate plecau și de la Comandant, când vedea, că și „lenții, o lăsau mai moale uneori.

Într-o dimineață după nelipsita inspecție, gradații ne „înarmează” și cu alte materiale, ținte, saci cu grenade de exercițiu, cartușe și altele. Mie îmi pune țintele în brațe și sacii cu grenade și cartușe. Ăsta era mereu echipamentul meu. Și l-am tot cărat o vreme. Ne pune masca cum ieșim pe poarta unității. După ce ne aleargă pe șosea până la dealul Molda, ne mai dă o pauză. Eu am ajuns ultimul. Pe de o parte că nici nu mai vedeam pe unde mergeam, dar și pentru că oboseam repede. Din când în când mai băgam câte un deget ca să șterg vizoarele de la mască.

După ce ne facem datoria, pe acele dealuri, la prânz ne întoarce tot așa de repede cum plecasem. Dar de data asta fără mască. Cum afară între timp plouase, se adunase destule bălți pe șosea. Motiv ca să facem cunoștință și cu ele. Când, ne mai dă o pauză. Mai erau 50 de metri până la poarta unității. Când ajungem aproape de poartă lentul major Ghinea de la bateria AG-9, mă oprește și mă pune să-i spăl cizmele de noroi, în prima baltă mai mare.

Cum nu aveam nimic la mine, cârpă sau altceva, îmi spune să folosesc batista. Am folosit-o. Cum mă încurcau mulțimea panourilor și a țintelor din mână se oferă unul de anul doi să le ducă el la sală la noi. În acest timp ne ajunge și „lentul nostru care se opri admirând și el îndelitnicirea mea. Nu a zis nimic. După ce am terminat mi-a dat liber. Cu el era și „lentul Sanda, care mă supraveghea și el:

-Mai cu viață soldat! Mai cu viață!...

A doua zi, toate se repetau identic. Sarcinile noastre erau mereu aceleași.

Cum noi ne începeam activitatea de dimineață până la masă, cu curățirea sectoarelor, după părerea mea destul de mari, asta făcea ca să dea naștere la diverse motive.

Aveam de măturat, apoi de dat cu motorină un hol lung de la subsol, cred că avea 50 de m. Bașca cele două case ale scării de la capete împreună cu toate treptele până la etajul1. La asta se mai adăuga și sectorul sala de mese. Fiecare avea sectorul și atribuțiile lui. Nu rămânea un centimetru din interiorul unității, sau sectoare exterioare, fără ca să nu fie trecut în revistă de noi. Și nu ar fi fost să zicem mare lucru, dacă la toate astea nu își băgau coada și cei de anul doi, îngreunându-ne munca și activitatea și întârziindu-ne.

Aceștia apăreau de nicăieri și peste tot în drumul nostru. Te duceai la container să arunci resturile de mâncare, te pândea unul de anul doi, bătând-și joc de tine. Te duceai afară, după apă, sau mai bine zis în căutare de apă, te așteptau alții după colț.

 

 

Și toate astea te făceau ca să nu te încadrezi în timp, atrăgând asupra ta, strigătele sau bătăile gradaților din plutonul sau bateria din care făceai parte. De raportat? Dar avea curajul unul? Că atunci când te prindea la intersecție, iar te freca de îți scotea tot untul din tine. Și iar cădeai „în Oval”, cum spuneau ei. Și ovalul ăsta cam des cădea.

Țin minte că într-una din diminețile de dinainte de a pleca la câmp, se obișnuia raportul. După ce mâncam, adică luam masa, că de fapt asta era numai pentru unii și bineînțeles pentru cei de anul doi, că noi nu mai apucam, venea raportul. Doar ce mai reușeam să dosim prin buzunare câte o felie de pâine neagră. La capitolul ăsta stătea bine Sava, un alt biban amărât, de la noi din pluton, la care și lui i se spărgeau toate oalele în cap. Până când într-o seară l-a văzut Trăilă. Trebuie să spun că i-a ieșit pâinea pe nas.

După asta exersase Sava al nostru la procedeul de viteză. Că termina primul de mâncat, ca să fie și el sigur că e parțial sătul. Ei dar asta s-a întâmplat numai în perioadă. Perioadă ce a durat cam 9 luni. Noi eram la marina terestră, unde nu am văzut marea decât, tot după alte pedepse, sub formă de canale dispuse în apropierea mării. Și asta când se supăra lentul pe noi, dar și la Capul Midia. Acolo am văzut pentru prima dată Marea Neagră în realitate. Dar o să ajung și acolo.

Ei dar mă luași cu vorba și nu terminai. Da! nu terminai cu momentul. Cu momentul ăla. Adică cu inspecția. Inspecția de dimineață. Dar ce credeați? Așa că în una din zile, după ce ieșim de la masă, mai mult sau mai puțin sătui, ne strângem pe platou la locul nostru, sub comanda lui Bejenaru. Trebuia să apară lentul nostru Bucur.

Îl vedem că apare din fortăreața ofițerilor și o ia ușor agale către plutonul nostru. Noi încremenim. Chiar dacă sergentul dăduse comanda, mai înainte: „ Atențiune! „ și „Drepți!”. Așteptam cu sufletul la gură, de ce avea să ne mai spună, de asta depinzând și situația noastră de peste zi, referitor la gradul instrucției.

Cum apare, îi dăm un „să trăiți” cu nu prea mare convingere, fapt observat și de lent. Asta cred că l-a făcut să-și facă ordinea de bătaie în gând, referitor la gradul de complicitate al instrucției noastre.

-Bejenaru!

-Da să trăiți! face el.

-Ce am vorbit eu ieri cu tine, măi Bejenare?

-???

-Am zis, continuă el, că să văd sectoarele lună când trec pe acolo...

-Tovarășe locotenent, permiteți-mi să raportez. S-au făcut sectoarele!

-Ce fel s-au făcut măi? Am găsit o mulțime de gunoaie pe hol, sala de mese arată ca după bombardament, geamurile sunt murdare că nu am putut să văd nimic afară, continuă el zâmbind în zeflemea. Pervazul e plin de firimituri...

 

Nu a mai comentat nimic bietul Bejenaru. Nu mai avea curaj. Se făcuse mic de tot, cu toate că era cel mai înalt și bine făcut din pluton. Eu nu am de lucru și ridic mâna și încep:

-Tovarășe locotenent, sunt soldatul Grigoriu, permiteți-mi să raportez!...

-Zii! Mă încurajează „lentul sub privirile aspre ale sergentului. După opinia lui mă și trecuse pe lista neagră în acea zi.

-Eu am fost veselar și m-am ocupat personal de geamuri și pervaz, zic eu în speranța că voi reușii să-l înbunez, sau să-i schimb părerea.

Dar cum părerea lui fusese deja luată, zise:

-Nu știu cum ai făcut tu treabă acolo, dar eu am găsit destule firimituri, ca să vă ajungă pentru toată ziua, ne amenință el.

-Tova”lent! sări și Trăilă de la grupa a doua. Are dreptate Grigoriu! Chiar eu am fost din urma lui și l-am controlat!

Cred că în dorința lui de a nu fi și el tăvălit de ordinele lentului, riscase în a-mi lua apărarea. Că de regulă nu prea eram văzut prea bine și mai ales după orele de instrucție, ce pentru mine, abia începeau sau continuau.

Bejenaru se întoarce zâmbind, jubila către caporal. Pentru el era de înțeles inamicul găsise motive numai de el știute. Așa că...

Nu l-ai controlat bine, încheie în final „lentul. Așa că azi băieți ne atacă inamicul. După care ne dădu adunarea la mitralierele antiaeriene. Le luăm la braț de mânere, în fuga cea mai mare, până la ieșirea pe poarta unității. Ei dar cum ne-a văzut pe șosea, inamicul când ne-a văzut fugind pe șosea, a crezut că fugim de el.

Atunci se hotârâ să ne ajungă din urmă. Și nu s-a lăsat până nu ne-a ajuns din urmă, socotind de cuviință să ne îngreuneze în mod vădit soarta noastră, așa că ne-a dat și gaze. Mi se aburise iar vizoarele că nu mai vedeam nimic, Fugeam dând peste alții.

Mulți din ei îmi dădeau ghioante, ca să-mi corecteze traiectoria, care dinadins mereu se strica. La astea se adăugau și ghionturile date de gradați. De scos masca, să te ferească sfântul, că ăla erai. Și așa eram înarmat cu traista cu cartușe, grenade cu geanta cu cele patru sectoare, lopățica, baioneta, și încărcat și cu panouri – nu publicitare – ci ținte nr 1, 2, 3, și terminând cu „mama și copilul”.

Și uite așa lac de sudoare am ajuns la câmpul nostru de instrucție, aflat la circa 10 km de unitate pe dealul Molda. Acolo ne desfășuram noi activitatea în cea ma mare măsură a timpului. Ei dar odată ajunși aici erau să intervină alte pedepse sub paravanul instrucției. Și câte și mai câte. Din când în când, ne mai dădea câte o bine meritată pauză, incluzând și cea de masă, după care ne ataca iar neobosit. Iar noi trebuia să-i facem față, că altfel... își continua atacul și a doua zi.

 

Pauza ce ne plăcea mai mult era servitul suplimentului, cum îl numeau ei. Acesta era variat. De la una sau două felii de pâine neagră, cu o felie mică de brânză, sau mai rar salam. De cele mai multe ori ne dădeau conserve. Cei de anul doi le ziceau „converse”. Conservele erau numai de două tipuri: de pește, sau pateu de ficat. Ne revenea câte două, sau trei cutii, de la caz la caz, la câte doi, trei soldați. După care se termina pauza, se lua de la început instrucția.

În general viața cea mai grea ne–o făcea „lentul, la instrucție. Rareori mai obosea și el și ne mai lăsa la „mila” gradaților, care și aceștia din prea multă ambiție ne făcea viața la fel de grea. Rareori mai lăsau și ei de la ei. Dar asta în cazuri foarte rare, și mai ales când avea să se apropie liberarea lor. Acum, nu că nu ar fi trebuit să nu fim in-struiți, că dacă era ceva real... după cum ne tot povestea și „lentul și implicit gradații, trebuia să știm să ne apărăm viețile. Vorba vine! De multe ori am constatat că totul nu era decât o teorie. O teorie care nu se potrivea deloc cu realitatea. „Lentul luase și el o pauză după niște copaci.

Cum au văzut gradații că a ieșit din obiectiv, o lăsară și ei mai moale, petrecându-și restul timpului cu instrucția mea personală, care zicea el că nu știu să percutez. Numai în culcaturi și salt înainte mă ținea. Când apare „lentul schimba foaia și se întorcea la tema care trebuia tratată. Dacă lentul uneori trecea asta cu vederea spre disperarea mea, asta nu se întâmpla chiar întotdeauna.

 Probabil că considerase și el că mi-am însușit bine instrucția. Așa că schimba și el foaia.

Mă lăsa pe mine planton la materiale, iar el împreună cu ceilalți își făceau rost de câte „5 Km”.

Dar asta nu însemna că nu-mi venea și mie rândul, că fugeam de îmi ieșea limba de un cot. Nici să respir nu mai puteam. Dar asta nu i-a impresionat pe nici un gradat. Chiar și „lentul odată când veneam cu „daciile” de la câmp în fuga cea mai mare, mă opresc la un moment dat rugându-l pe Bejenaru să mai facă o pauză, conștient că lentul era deja cu 10 m în fața noastră.

-De ce v-ați oprit? ne chestionează el.

-Grigoriu tov”lent, zice Bejenaru, nici el prea convins că o să-l înduplece. Nu mai poate!

-Înainte!

La un moment dat mă țineam de cutiile de cartușe și mă lăsam tras de cei din față. Văzând că nu prea aveam chef, „lentul iar se supără și ne dă adunarea în arătură. Și cum de abia plouase, cred că vă imaginați în ce hal eram. Nici ca porcii nu arătam. Și ei erau mai curați decât noi. Când se hotărâ și „lentul să ne dea adunarea pe șosea, deja eram ca super porcii. Știam că după asta avea să vină ore grele până la ziuă, de partea noastră.

 

A doua zi să nu fi îndrăznit vreunul să apară murdar, ce murdar? Doar cu o picătură de noroi pe ținută sau pe bocanci, că iar ne ataca inamicul. Și avea inamicul ăsta o poftă nebună să ne tot atace! După care s-a îndurat să ne lase teferi până la unitate. După ce ducem „daciile „ la locul lor, ne dădu adunarea, ca de obicei la locul nostru. După ce ne aduce la cunoștință în mod amenințător, despre cum trebuia să arate ținuta noastră mâine, că dacă nu-i plăcea...nici inamicului...!

În final ne lasă liberi. Apoi intrăm la masă.

După masă a urmat inevitabil uscatul și curățitul ținutei și a bocancilor. Ei dar cum să le usuci? Și unde într-un timp așa de scurt? Gradații și cei de anul doi, aveau „pile” la centrala termică din unitate. Ei o rezolvase. Dar noi? Până la urmă unii gradați ne lăsară să ne uscăm și noi hainele acolo. Ne duceam cu rândul. Dar acolo altă pacoste.

-Ce-i cu voi aici? se supăra soldatul de anul II de la centrala termică, văzându-ne pe noi.

-Lasă-i și pe ei măi, zicea câte unul de anul II mai milos, care își usca și el ținuta acolo.

-Ce să las? Soldatul, gradul, raportează!

Treziți ca dintr-un vis rău, unii se mai grăbeau să treacă de formalitățile impuse de cel de anul doi. Dar se termina rău, de cele mai multe ori...

-Da? bagă zece culcaturi, dacă vrei să le usuci.

Mulți se supuneau de nevoie fără să crâcnească. Doar știam ce ne așteptă și de la gradații noștri și implicit de la „lent. „Asa pe noi!”

Așa că mai de voie, mai de nevoie, ne lăsau într-un târziu să ne uscăm ținuta.

Sava după ce își usucă pantalonii care erau plini de noroi, încercă să-i perie acolo. Asta l-a supărat rău de tot pe cel de anul doi. Pericol ca și noi, să ne pierdem privilegiile abia câștigate

-Afară fuga! ... Marș! strigă soldatul de anul doi, la Sava.

-Cum să ies așa afară? Vociferează speriat Sava numai în chiloți sport, că de ceilalți nu aveai voie. Dacă mă vede cineva?

 -Și ce mă interesează asta pe mine? ... Numele .. gradul , ... vă rog ... îmi permi-teți?... nu se lăsă el. Cum? îmi faci mie praf aici? La urmă bibane, dai cu „coada”

-Dau! zice Sava la disperare.

-Lasă-l măi zice alt soldat de la noi. Că mâine se ia iar lentul de noi.

-Și ce mă înteresează pe mine?

După care urmau și nu de puține ori, discuții între ei nu prea ortodoxe.

Până la urmă a lăsat-o și el mai moale, la insistențele lui Trăilă, care venise la centrală alarmat de întârzierea noastră. După ce ne-am uscat, a urmat inevitabil curățarea. Pe ai mei i-am luat în cameră.

 

Dar la privirile bănuitoare a lui Bejenaru, intuind ce vreau să fac, am ieșit afară la spălătorie, unde le-am periat cu sârg. După mine mi-a urmat exemplul și alți bibani de ai mei. Așa că se făcuse un praf pe jos în spălătorie că ziceai că fusese furtună de nisip.

Asta a stârnit discuții aprinse la cei de la altă armă care aveau în grijă acest sector. Eu apucasem să plec. Din urma mea cei de anul doi s-au luat de ei. I-a pus să facă curat și să spele pe jos, să facă lună!

Ei dar după asta mi-am petrecut, și nu numai eu, ci tot plutonul, planton schimbul 1, 2 și pe unii chiar și 3. Și asta ca să ne călcăm și pantalonii. Trebuiau să corespundă stas-lui impus de lent. Să aibă dungă, în care „să se taie în ea”.

Cum era un singur fier de călcat electric, la 15 oameni, pe care tot noi din solda noastră l-am cumpărat, la inițiativa lentului, închipuiți-vă că până la ziuă, ne venea rândul la toată lumea.

Unii de anul doi în așteptare, puneau pe planton să–i scoale când le-ar fi venit rândul. Dacă de multe ori acesta uita, era vai și amar de pielea lui. Și uite așa treceau una câte una zilele la armată. Dar nu toate aveau să fie la fel.

După deșteptare, programul era același, monoton și presărat ici colo cu câte un eveniment.

Se zvonea că o să fie alarmă. Se aștepta din zi în zi. Mai bine zis din noapte în noapte. Gradații și cei de anul doi, ne stresau cu alarmele false în fiecare noapte. Eu eram obosit și nu mă mai lăsau nici să dorm. Înainte de culcare ori Bejenaru ori Trăilă își făceau „veacul” cu mine în fiecare seară, punându-mă chipurile, să fac „condiție fizică”. Mă punea să fac flotări lângă patul lor. Făceam câte voia el, până se sătura și apoi mă lăsa să plec. Când ajungeam la patul meu mă lua acu Bejenaru. El dormea la parter, în timp ce eu deasupra lui. Cum nu se putea mai bine. Eram mereu în vizorul lui. Nici nu mai îmi spunea ce să fac, ci numai gesticula cu mâna, ridicând-o și coborând-o. La început nu știam lecția.

   - Ce faci măi, mai dau mult din mână? Sus înseamnă în picioare, jos înseamnă culcat.

Dacă nu-i plăcea cum percutez, se scula nervos din pat și iar tăbăra pe mine. Odată se urcase pe mine, și îmi dădea comanda să fac flotări cu el în spate. De abia reușii să fac o flotare. Ceilalți soldați se amuzau de mine. Iar alții:

-Lasă-l măi ciobane! Ce te cântărești pe el? Vrei să-l omori?

-Lasă-l! Trebuie să facă condiție fizică...zicea el râzând. Nu are condiție fizică!

-Păi așa?...

Dar de multe ori Bejenaru nu ținea seamă de protestele lor, văzându-și de treabă.

 

 

De multe ori mă mai scăpa Trăilă și în special fruntașul Anghel:

- Lasă-l măi dracului...

De multe ori mă apuca de centură din spate și mă ridica el, ca apoi să îmi dea drumul, sau să mă izbească de ciment.

-Ce faci măi? Lasă-l..

-Păi nu vezi că îl ajut...

Gradații și cei de anul doi, dormeau la parter. Noi, la etaj!

 

 

Toți pentru unu și unu pentru toți

 

De multe ori Bejenaru, când nu-i convenea ceva, mătura pe jos cu mine. Nu știu de ce, dar când mă vedea i se punea mereu pata. Dacă era seară când scăpam de Bejenaru, mă lua Trăilă la împrejur. Și invers. Nu eram singurul mai aveam câțiva colegi de suferință, care participau și ei la ritual.

Când ieșeam pe hol și mă întâlneam cu Trăilă sau Bejenaru, aveau pretenția să-i salut. De multe ori mă făceam că nu-i observ. Și atunci mă oprea și mă punea să salut un tablou de pe hol. Asta făcea să le dea motiv de veselie celorlalți gradați, sau de anul doi de la celelalte arme:

-Ia uite cum salută bibanul!

În ultimul pat, de lângă mine dormea, un soldat de anul doi, care era șofer la noi. El era mai mărinimos cu mine și încerca să mă mai scape de pedepsele celor doi, văzând cât sufăr.

-Lăsați-l măi! Ce aveți cu el? Și așa e amărât! Cu el v-ați găsit să vă puneți? Apoi se certau gradații cu el.

-Trebuie să simtă că „face armata”, îi spuneau ei lui.

Adevărul ca cei de anul întâi de la noi, mâncau mai puțină păpară, exceptând Savași alți doi. În rest aș putea spune că ceilalți o duceau mai bine: Neruja, Miron, Lupu, Usatenco...Uncu...Neacșu...Neacșu și-o mai lua și el de la Trăilă. Sau poate ei făceauporții în afara vizorului nostru...Ce e drept, cei din grupa lui Anghel, o duceau cel mai bine. Rareori se mai supăra și Anghel pe ei, dar în schimb nu-i bătea, ca la noi, ci îi pedepsea regulamentar.

Dacă intra un soldat de anul doi, sau un alt gradat de la baterie și striga:

 -”Culcat”!, noi percutam. După care se înfuria Trăilă sau Bejenaru, că de ce am executat ordinele lor. La fel stăteau lucrurile și invers. Oricum ar fi dat-o, tot erai pedepsit. Că de ce nu execut ordinele lor. Mă luau și ei la rost. Asta când nu erau gradații noștri de față. La toate astea se mai adăugau și ordinele celor de anul doi. Nici nu mai știai pe cine să mai asculți și ce să faci. Scăpai de unii și dădeai de alții. Dacă voiai să te duci la baie sau afară undeva, la chioșc sau altceva, trebuia să ceri voie de la gradat. Când nu era Trăilă, îi ceream voie la Bejenaru. Când ieseam afară și mă întâlneam cu Trăilă, că de ce nu i-am cerut lui voie.

-Păi nu erați, fac eu.

-Cui i-ai cerut voie?

La Bejenaru, ziceam eu.

 

 

 

Intra cu mine în dormitor să se convingă. Dar oricum seara nu era de ieșit în curte. Nu aveai curaj. Că atunci cei de anul doi „mai răpea” câte un întârziat și făcea instrucție cu el după colțul sau în spatele unității. Nu puteai să zici la nimeni nimic. Și mai ales că la început, pe mulți nu-i cunoșteai. Într-o zi ajunseseră totuși, niște informații, la urechile Comandantului Zugravu. Că soldații de anul doi fac instrucție cu noii veniți. Așa că într-o dimineață chiar Comandantul ia pus pe toți soldații de anul II, să se târâe pe „aleea Ceasar” Locul nostru de pedeapsă, cel mai frecvent. Era o alee pietruită expres, numai cu bolovani de piatră colțuroși. Și unde ținuta putea avea de suferit, dar și coatele sau genunchii. Numele aleei, venea de la „lent Col. Ceasar, comandantul parcului auto.

S-au supărat, zicând:

-Ia uite bibanii s-au dat la raportat!

Și bineînțeles vă puteți închipui ce a urmat!

De formă i-a certat pe vinovați. Dar nu aș fi vrut să fiu în pielea lor. Că știu ce au pățit săracii. La început îi mai lăsa și comandantul să le facă voia cu noi. Seara când se dădea masa, ne duceam la masă. Cum gradații erau sătui de la pachetele primite, sau de la alții, nu mai mâncau mâncarea, mai ales dacă era și mai puțin consistentă. Și nu ne mai lăsa nici pe noi să terminam de mâncat. Nici nu apucam să băgăm ceva în gură că se și auzea comanda:

-Drepți! Afară, fuga!...Marș!

Multi nici nu apucară să mai mănânce, sau să-și bea măcar ceaiul. În timp ce se ridică, Sava își mai adună pâine și o bagă în buzunare. Trăilă îl vede și îi dă un picior în spate. Acum săracu Sava căzuse în „oval”. Până afară l-a ținut numai „în culcaturi” și târâșuri. Cei mai fericiți erau veselarii. Ei mai puteau „ciuguli” și după plecarea noastră. Bejenaru, văzând cât de slab sunt, a propus să mă țină o săptămână „veselar șef”,cum zicea el. Dar poate mi-a făcut un bine, poate fără voia lui, sau poate nu. Că îmi mai rotunjisem și eu fălcile.

Dar asta îmi aducea și necazuri seara, când lângă pat, trebuia să mai fac și „culcaturi” sau târâșuri amestecate și cu gimnastica din pat. Și dacă mâncam prea mult...ăla eram. Mă ataca separat inamicul! Ne punea să facem „cumpăna” sau „ echerul”, culcat in pat. Spuneau ei, ca să facem mușchi la burtă, pentru exercițiile viitoare de la „portic” - terenul de sport și gimnastică.

Întins în pat ridicam picioarele la 45 de grade și stăteam așa cu ele preț de câteva minute, sau până spunea ei - Gata! Ceea ce îmi făcea rău. Fiind cu burta plină. Cred că de aceea nu ne lăsa și gradații să ne îmbuibăm. Că nu mai făceam față la comenzi, sau cum spuneau ei: „numai percutam!”

Dimineața, după ce îmi făceam patul, sub atenta supravegherea a lui Bejenaru, ca nu care cumva să-l fentez, mă trimitea jos la bucătărie.

 

Câteodată când nu observa el, mai „uitam” să mai întorc salteaua, asta ca să câștig timp. De multe ori nu se uita, dar câteodată desfăcea patul și se uita la saltea. Dacă nu corespundea salteaua cu nr zilei - cu soț sau fără - era vai și amar de mine la instrucție. După ce terminam patul, trebuia să mă duc să țin rând la fereastra de la bucătărie, pentru a lua masa. Îmi punea în brațe gradatul însărcinat cu distribuirea veselei, și mă duceam la rând.

Pe mine mă apuca groaza la început când trebuia să mă duc acolo. Chiar dacă eram mai în fața, veneau alți gradați sau cei de anul doi, de la alte arme și își băgau pe alții de a lor la rând în fața mea. Și așa ajungeam la coadă. Că li se lungeau urechile lui Trăilă sau Bejenaru, până veneam și eu cu mâncarea.

Ceilalți erau la felul doi, iar noi nu ne apucasem nici de primul. Bejenaru mă punea să spun cine m-a dat afară din rând. Bineînțeles că nu aveam curaj să-i zic, că știam că o să mă prindă ceilalți pe afară și apa o să mă ia.

-Da! ... Nu vrei sa spui, lasă că vorbim noi diseară, mă amenință el.

Și seara se ținea de cuvânt. Asta iar avea să mă coste, jumate de timp, la câmp la instrucție, unde amândoi își aduceau aminte de toate datoriile mele și cealaltă jumate seara înainte de stingere.

Dacă mă puneam la rând sau încercam să vociferez, ajungeam la sol, vrând nevrând. Făceau ăia „culcaturi” cu mine, până se plictiseau. Rareori se întâmpla să mai stea și Trăilă cu mine și „să mă păzească” de cei de anii doi. Și atunci îi trăgea ceartă cu ei.

-Ce ești măi față! Profiți de el că e slab și nu se pune cu tine. Ia să nu vă mai atingeți de el, zicea el ținându-mi parte.

După ce pleca el, iar ajungeam la coadă.

Când mă punea veselar mă mai săturam și eu.

În timp ce colegii mei spălau și ei vasele eu mai îmbucam câte ceva

în viteză, din ce mai rămânea. La urmă trebuia să facem și curățenie și să facem sala de mese bec. Era vai și amar de noi, dacă trecea lentul pe acolo dimineața și găsea o firimitură câtde mică. Iar „ne ataca” inamicul. Iar când voia dintradins să ne atace, cred că scotea din buzunar o firimitură, numai ca să ne atace „inamicul.”

Totuși înclin să cred, că mai era și opera celor de la AG-9, care mâncau lângă mesele noastre. Cât dura, să ajungă câteva firimituri și în sectorul nostru. Altfel nu-mi explic?

Într-o zi pe când duceam „ovalul” cu resturile de mâncare, la locul de depozitare în niște butoaie, văd pe un biban în fața mea, care trecuse pe lângă corpul de gardă. Un soldat l-a somat și ia spus să se culce cu ovalul în mână. Iar acesta când s-a lăsat jos s-a murdărit de zoaie pe ținută. După care soldatul a făcut o burtă de râs pe seama lui. Eu când văd ce pățise ăla, mi se face inima cât un purice.

 

 

Dar norocul meu că intrase în corpul de gardă și am scăpat.

În fiecare seară, înainte de a ne culca, atât gradații de la noi, cât și cei de la AG-9, își făcură un obicei de „a ne omorâ” cu cele alarme false. De multe ori ne scula și în toiul nopții ca să dea ei câte o aplicație, să vadă cum percutăm. Alarma consta din stingerea luminii, rămânând doar un bec de veghe aprins deasupra ușii, după care noi, o parte ne repezeam la ferestre și mai ales cei care dormeau în paturile de la geam, iar restul aveau alte misiuni. După ce puneau păturile în geam ca să nu se zărească un firicel cât de mic de lumină, trebuia, tot în acest timp să te echipezi. Dacă nu ieșea bine, iar o luau de la început. Și asta dura, până vreun soldat de anul doi, plictisit și el de atâtea „alarme”, țipa și el ca să fie lăsat să doarmă, că e obosit de atâta armată. De multe ori nu țineau cont de spusele lui. Uneori da.

-Da mai lăsați-mă cu cea alarmă a voastră... și lăsați-mă în p...să dorm! Ce crezi că dacă îi frecați atâta pe bibani, o să percuteze mai bine ?

-Tu ce vrei? Taci dracului din gură, că poate te scot și pe tine la alarmă pe platou, strigă Trăilă la el, mai în glumă mai în serios.

-Nu aveți ambiție tovarășe fruntaș, îl îngână ăla.

-Păi nu mă face? Cât durează? Du-te și raportează-mă dacă nu îți convine! Adevărul că atât soldații de anul doi de la noi, cât și cei de la AG-9, știau de frica gradaților noștri și mai ales de Bejenaru. El era un om cu care nu vroiai să te pui. Mai bine lăsai de la tine.

Ei, dar asta făcea ca gradații de la baterie, să li se pună pata pe noi, atunci când ne prindea la loc închis. Ne freca de ne ieșea fulgii. Și asta iar nu le era pe plac la gradații noștrii, care la rândul lor, făceau și ei același lucru cu bibanii lor. Chit pe chit!

 

Alarma

 

 

Într-o noapte chiar fuse alarmă pe bune. Eu cum eram mort de oboseală și dincauza deselor „alarme false”, date de cei din dormitor și de instrucția zilnică, nu am auzit nici alarma, dar nici strigătul lui Bejenaru. Ei erau îmbrăcați, iar eu mă întorceam pe partea cealaltă. Nu știu ce au făcut că m-am trezit de a colo sus, la podea, pe mozaic. Mă trântise el.

M-am trezit într-un târziu. Eu încă chior de somn, nu mai dovedeam să mă mai îmbrac. M-au îmbrăcat mai mult ei. Eu încă nu știam ce e cu mine. M-au dus la rastel mi-au dat pușca, masca și gentuța cu cele patru „sectoare” încărcătoare, în care avea să se pună muniția. După ce mi-au agățat arma de umăr, m-au împins jumate dezbrăcat afară. Era și întuneric. Știu că am dat și cu capul de un perete la o cotitură. Am văzut stele verzi. dar cred că erau albastre! Mergeam ca un robot, impins de la spate. De multe ori, piciorul îmi aluneca în gol și numai ținerea mea de cei din față, mă salva să nu cad. M-am încheiat pe drum la nasturi. Când am ajuns și eu pe platou, eram echipat conform STAS. Aerul nopții m-a mai trezit.

Trebuia să ne încadrăm în timp. Mai ales că alarma era dată, de cei de la comandament. O parte din noi s-au repezit și au scos afară lăzile cu muniție. Pe mine m-au pus planton ca să le păzesc efectivele, pe măsură ce le scoteau de la subsol. Traseră și cele trei mașini pe alee, de care agățaseră și „daciile” nostre. Rămânea să încărcăm mașinile și să o tulim! Unde? Nici noi nu știam! Aeru rece de afară și lovitura primită, m-au deșteptat pe deplin. Nu știu ce i se păruse la mine, că lentul Bucur, la alarmă mă studia foarte suspect, uitându-se într-una la mine. Aveam să aflu mai târziu că cineva „îi șoptise” de isprava mea cu sculatul. Și mai ales cât zel a depus Bejenaru cu mine, ca să mă facă să mă trezesc.

Încărcasem și muniția în mașină. Se aștepta numai semnalul de plecare. La urmă s-a dat „la loc comanda”. Se terminase alarma. Ieșise bine. După alarmă am descărcat iar totul și le-am dus înapoi la locul lor. Alarma se dăduse la 4. Acu era 6. Ne-am dus în dormitor și am luat-o iar de la capăt cu sarcinile. Bejenaru îmi verifica mereu salteaua, ca să nu cumva să-l fentez. Nu știu ce le-o fi „povestit” „lentul la gradați, că din ziua aceea au început să se comporte mai ușor, gradații cu mine. Da! dar dacă scăpasem de ei, nu același lucru se putea spune și de cei de la baterie, sau cei de pe traiectorie, de la alte arme.

Aceștia pândeau mereu momentul când eram singuri. Un gradat de la AG-9 mă chemă să-i dau „raportul la pat”. Asta a fost chiar la început. Dacă trecuse o săptămână. Eu am ridicat din umeri neștiind cei aia. Atunci se scoală el și își cheamă un biban de a lui, zicându-i lui să-l zică.

 

-Fi atent, că zici și tu acu la fel ca el! îmi spune el. Iată cum suna „raportul”:

„Domnule fruntaș”, sau caporal sau ce era, - patul dumneavoastră cu un efectiv de: o saltea, o pernă, un cearceaf și o pătură, este gata pentru odihna oaselor și osicioarelor dumneavoastră, ruginite de armată și dornice de civilie.”

Când mi-a dat și mie cuvântul, eu am spus invers: Dornice de armată și ruginite de civilie”, spre râsetele celor din jur și mai ales supărarea celui în cauză.

Vai! atât mi-a trebuit. S-a supărat și a început să-mi zică să bag la „culcaturi” și târâșuri până nu mai ruginesc lui, încheieturile. Am executat ce era să fac? Norocul meu ca nu a durat mult, că a venit în dormitor Trăilă și m-a salvat. Și a început iar panaramă:

-Ce ai cu el? De când îți permiți tu să te iei de el? Ce eu mă iau de ai tăi?

-Toți bibanii de la AG-9, culcat! strigă el.

-La loc comanda țipă Voinea, un alt caporal care mai târziu la făcut și pe el sergent. Cum bibanii lor ezitau, neștiind ce să mai facă, acesta zice:

 -Măi bibanilor de la AG-9! De cine ascultați voi? De noi, sau de ei? Cui vă subordonați voi?

 -Ei lasă, face Trăilă, că atunci când ți-i prind pe ai tăi, le scot untul din ei, se lăudă Trăilă.

 -Scoți untul ...da ce crezi că eu nu pot s-o fac cu ai tăi la fel?

Și s-a ținut de cuvânt. După ce a ajuns sergent a făcut ce a vrut cu noi într-o seară înainte de raportul de seară. Dar asta mai târziu. Se mergea pe ambiții, iar noi sufeream cel mai mult din cauza lor.

După aia am învățat „raportul”. Nu de alta, dar aveam să-l mai spun de multe ori, în ciuda protestelor lui Trăilă sau Bejenaru și a pedepselor mele de la ei.

Dacă scăpam de la instrucție, venea calvarul de la soldații de anul doi sau de la gradații de la alte specialități. Dimineața, îți era frică să te duci după apă, ca să faci curat „sectoarele”, sau să stai la rând la bucătărie pentru masă. Nici acolo nu scăpai!

Te luau bucătarii în șuturi, sau te loveau peste cocoașă cu paleta cu care mestecau în cazanele cu mâncare. Ca să nu mai spun de mulțimea „culcaturilor” date și de ei. Dacă intrai la ei în bucătărie să le ceri apă, aveau pretenția să le ceri apa regulamentar, dacă nu te scotea în șuturi afară dându-ți și cu un polonic mare în cap. Iar apoi te lua gra-datul tău, că de ce nu ai venit cu apă.

-Tovarășe soldat de anul doi. Sunt soldatul x, vă rog să-mi permiteți să, să-mi dați niște apă!

Dacă nu-i plăcea zicea:

 

-Afară! ...Fuga! ... Marș! Și te mai și plesnea pe spate cu paleta. Și asta dacă scăpai de „culcaturi”.

Aveam o problema cu apa. Era cam criză. Pe atunci nu știam care era cauza. Și luam și noi apă pe unde găseam. De multe ori ne prindea alți soldați că „furam” apă, și iar se lăsa cu „culcaturi” și târâșuri.

Odată îmi venise și mie rândul să mă duc după apă. Cum nu găseam nicăieri, cam zăbovisem. Trăilă își făcea griji și îl trimite pe Sava târâș după mine. Trăilă, îi spune lui Sava, ca atunci când ajunge jos, să o i-a pe burtă până mă găsește pe mine. Săracul Sava s-a executat. Când mă vede de departe și pe mine, se ridică din propria inițiativă în picioare, zicând că vin și eu.

-Ți-am spus eu să te ridici? Culcat!

Și iar a mers târâș, până am apărut și eu, lângă el. Ne spune apoi să urcăm repede. Când am ajuns în dormitor iar am luat castane, de la Trăilă și la propriu și la figurat. Mi-a făcut capul dâmburi, pentru că întârziasem cu apa. După care m-a pus să spăl dormitorul singur. Și ca să nu mă plictisesc m-a ajutat și Sava. Aveau o plăcere nebună să ne vadă târându-ne sau să facem flotări. Asta făcea, ca atunci când se făcea inspecția, să te vadă „șefii” cu ținuta necorespunzătoare. Și iar ne ataca inamicul. Nu știu de ce, dar cred că uneori se făcea expres, pentru a avea motive serioase inamicul, ca să ne atace.

De două ori pe săptămână mergeam după amiază la „portic” cum îi spuneau ei, terenului de sport. Acesta era un teren de sport cu toate aparatele pe el. Bare, paralele, frânghie, groapă cu nisip etc.

Acolo făceam „sportul”. Eu când auzeam că ne ducem la „portic”, cădea cerul pe mine, că știam ce mă așteaptă și acolo. După ce ne alerga câteva ture de teren, ne punea să ne câțăram la frânghie și la bară. Să facem flotări la cele două bare, sau să ne ridicăm în mâini pe bară. La mine în afară de frânghie toate îmi erau imposibile să le execut. De multe ori încerca și Bejenaru să mă „ajute” lăsându-mă atârnat de bară. Când se convingea că nu mă pot urca îmi spunea:

Nu ai condiție fizică și nu ai nici mușchi la burtă. Diseară facem mușchi la burtă în pat.

Iar seara mă punea să stau în pat cu picioarele ridicate la 45 de grade, 10-15 minu-te. Până coborau picioarele singure.

Lunea dimineața aveam lecții politice o oră. Bucuria mea că mai scurta din timpul de instrucție. Mă lăsa planton, sau punea pe un altul planton la echipamente, în timp ce restul, o tuleau la sala de mese, unde se desfășurau temele. După care plecam iar pe dealuri. Marți aveam două ore de politică. Iar era bine la BIM. (batalionul de infanterie marină). Vineri aveam patru ore. Atunci era trai. Acolo înarmați cu un pix sau creion notam ce ne zicea lentul într-un caiet.

 

După care „ne asculta”. Câteodată vorbea așa de frumos, că pe mine mă apuca somnul. Și asta din cauza deselor plantoane sch. 2, la care mă punea Bejenaru sau Trăilă.

Din când în când, lentul mă trezea, vorbind mai tare. Iar dacă vedea că nu-i chip cu mine, mă scula în picioare și mă ținea așa câteva zeci de minute.

-Grigoriule! mă strigă el. Dormi ai? Vorbesc frumos? Drepți!

După alte cinci minute, m-a lăsat să stau iar jos. Iar se prefigura pedepsele mele de la școala primară, când tovarășa Barbălată, ne pedepsea la fel, cu pretenția de a ține și mâinile ridicate deasupra capului. Noroc că poate „lentul nu știa, că mai există și o asemenea pedeapsă, că sigur ar fi aplicat-o.

La început pe când noi abia venisem, după ce s-a cules strugurii prin zonă, au urmat inevitabil și vinul. Motiv pe cei de anul doi, ca să se aprovizioneze cu câte o sticlă, două de vin, dată printre sârmele ghimpate ale gardului și cu aprobarea celor din gardă. Cum le introduceau în unitate, numai ei știau.

Dar asta făcea, ca după ce analizau conținutul, să li se deschidă și mai tare pofta deinstrucție cu noi. Și mai ales la cei de la AG-9. Noi când vedeam că vin cu sticlele, ni se făcea inima cât un purice, că știam ce ne așteaptă. Iar ordinele lor nu se lăsară mult așteptate. La noi, erau mai rar aceste ocazii. Nu prea se bea la noi. Și dacă totuși mai erau excepții, aceștia își vedeau liniștit de treabă, ca apoi să se culce. Oricum nu aveau curaj de Trăilă sau Bejenaru. Atât le-ar fi trebuit.

Și uite așa se apropia sfârșitul săptămânii. În acea zi după lecții politice nu mai mergeam la câmp, dar nu scăpam în schimb de portic după amiază. Sâmbăta era treabă! Program administrativ general. Duceam saltelele afară le puneam pe gardul de beton și ne vărsam nervii și amarul pe ele, bătându-le cu centura. După ce le omoram bine o juma de oră ne trimitea cu ele sus.

Câțiva de anul doi dădea intenționat peste noi, când eram cu saltelele în cap, motiv de distracție și veselie pentru ei.

După care făceam paturile. După aia ne apucam de spălat pe jos. Pregăteam un alt „oval spurcat” cu apă și „săpunadă”, în care, gradații ne puneau să storceam și câte un tub de pastă de dinți în el.

Cică, să miroase frumos dormitorul. Ne puneam în serie câte doi până ocupam tot dormitorul. După care înarmați cu câte o perie de nuiele, frecam mozaicul de îți făceai mustața în el. Așa cum ne spuneau și ei. Atunci soldații de anul doi nu participau la spălat. Unii ieșeau afară alții se culcau.

-Știi ce bine e să adormi în sunetul periilor, spunea unul.

Câte odată mai venea ofițerul de servici pe unitate și îi mai scula, mustrându-i mai mult de ochii noștri. După ce pleca, ei se puneau iar în pat. Pe la 12 terminam și noi de spălat dormitorul. Până la 13 când era masa mai luam și noi o pauză. Mai făceam și noi ce puteam. Ori scriam acasă, ori ne coseam sau întăream nasturii, mereu se găsea câte ceva de făcut.

Seara, înainte de ora 7, se citea presa. Un gradat înarmat cu un ziar ne ținea la curent cu știrile din ziua respectivă. Noi stăteam pe niște băncuțe care foloseau și la punerea ținutei seara, înainte de culcare. Acum stăteam pe băncuțe și ascultam pe gradat. Din când în când mai intra câte un alt gradat sau unii de anul doi care vrând să-și bată joc de noi ordona:

-Toți, bibanii culcat!

Atunci se stârnea un vacarm de nedescris. Se auzeau zgomotul băncuțelor, târâte pe ciment sau răsturnate. Ei se amuzau copios. Sau ne spuneau:

-Stați jos, și noi ne puneam repede pe băncuțe iar. Câteodată se opreau și zicea:

-Stați joi!

Unii se grăbeau să se așeze ne sesizând cuvântul.

-Ce v-am spus să stați jos? Am spus sa stați Jooo...i

Când era joi, ne lăsa să stăm jos. Înainte de ora 7 ne lăsa să plecăm la sala de mese unde urmăream telejurnalul. Aveam și televizor, ce te joci? Câteodată mai fugea imaginea, în sus sau în jos. Asta îi făcea să-i enerveze. Anghel, știind și el, că le aveam cu tv-urile, îmi spune să reglez imaginea televizorului. M-am dus și am oprit „mersul” reglând la spate un buton. Au fost încântați toți de priceperea mea.

Începusem să-mi fac aliați. După ce se terminau știrile, până la film mâncam și apoi cine voia se uita la film, cine nu, la nani. După „muncile” de seară ne culcam și noi în sfârșit. Plantonul ne păzea. Se făceau trei schimburi pe noapte. Schimbul I era de la 21 la 24, sc. II de la 24 la 3 și sc.III, de la 3 la 6.

Când cădea cineva în abatere era pedepsit și îi se dădea dreptul de a alege care schimb vrea. Dar i se spunea că sc. 1 şi 3 era ocupat. Așa că nu-i mai rămânea decât sc. 2 liber. Asta era cel mai rău. Ei râdeau de noi spunând că dormim de două ori. Aveam să fac și eu la plantoane, că adormeam și în timpul lor. Când venea ofițerul în control trebuia să-i dau raportul. Era vai și amar dacă găsea plantonul dormind.

Odată când eram și eu planton sch. 2 pe dormitor, pe la 2 îmi vine somn. În timp ce moțăiam, aud ușa închizându-se. Când tresar speriat nu mai era nimeni. Mă duc și deschid ușa încet. Când văd ofițerul care tocmai intra în alt dormitor. Mă făcusem mic de tot. Mă gândeam cu groază, ce mă așteaptă la ziuă, dacă acesta mă raporta. Spre norocul meu era un ofițer de treabă și nu m-a raportat. Nu mă văzuse nici din dormitor nimeni. Dormeau cu toții.

A doua zi era Duminică. Asta era singura zi în care mai răsuflam ușurați, cât de cât. Dar nu prea mult, că bătea la ochi.

 

După făcutu sectoarelor de dimineață și masă, aveam liber să facem ce vrem. Unii dormeau, alții ieșeau la un fotbal, alții primeau vizite de la rude sau soții, care erau din oraș, sau din apropiere. Alții jucau table, șah la club sau în dormitor. La început la fotbal, numai asistam, uitândumă cum joacă gradații şi cei de anul II. Mai băgau și câte unu de anul I, dacă era loc, sau cel în cauză era mai fâșneț. Eu am jucat fotbaltârziu, și asta în primăvară, când se făcuse vremea mai bună. Am debutat tot ca portar, numai că aici poarta era mai mare, decât cea din curtea școlii. Nici să alerg atâta nu puteam.

Într-o duminică după masă, mă învită sergentul Bejenaru să joc cu el table. Îmi zice:

 -Vezi poate nu mă bați, că ai încurcat-o! Auzi e ordin!

Și cum ordinul trebuia executat și nu discutat, i-am făcut plăcerea dându-i o bătaie, ca să se sature de table. În final i-a plăcut cum am jucat, Mă gândeam că acu o să dea iar cu mine de pământ. Dar nu! De data asta a fost domn. Ba la urmă m-a și felicitat

-Bravo! Știi să joci table!

-Păi am mai învățat și eu câte ceva de la tata, zic eu cu jumate de gură.

Apoi mi-a strâns și mâna. Gest care m-a uimit pe moment. Nu era el omul care să se recunoască învins. Câțiva soldați de anul doi care urmărise partida, printre care și Popa, zic încercând să pună gaz pe foc:

-Păi cum Bejenare? Să te bată bibanul...

A ridicat din umeri și nu a zis nimic. Dar asta nu m-a scutit de desele pedepse, pe care mi le tot aplica.

Nu știu cum se face dar cu mine insista cel mai mult. Ceilalți, nu

prea le venea așa de des rândul. Poate și de faptul că nu prea se băga la celelalte grupe.

 Se mulțumea să bage numai strâmbe, iar Trăilă, dacă erau de la el, mătura cu el pe jos. Numai Sava o lua din ambele locuri. Și de la Bejenaru, dar şi de la Trăilă. La Anghel era domnie. Oare nu aș fi putut nimeri la el? Poate o duceam și eu mai bine...

Singurele zile bune sau fericite, erau de câteva ori pe an, când se făceau mese festive și ne dădeau și puțină țuică. La 1 Mai, 23 August,1 Decembrie, 24 Ianuarie și de revelion. Atunci era sărbătoare. Era prima masă festivă pe care o apucam după depunerea jurământului - cea de 1 Decembrie. Apoi a urmat și cea de revelion. Și cum am făcut doi ani, aveam să prind destule mese festive.

Acum era pe 31 Decembrie 1977. Era să fie a treia zi festivă, de când venisem în armată. Era iarnă. Pentru mine avea să înceapă – „Teroarea Albă”.

 

 

Teroarea albă

 

 

Toată iarna a fost un blestem pentru mine. Când era instrucție ne băga în cea mai mare zăpadă. Parcă o căuta expres! De multe ori mai nimeream cu „daciile” în câte o groapă ascunsă plină cu zăpadă. Și chinuite și trage afară mitralierele.

Ne chinuiam mult până reușeam să le scoatem. Mai mult cei din față se chinuiau. Și asta că de multe ori, una sau cele două roți nimereau într-o groapă adâncă plină cu zăpadă.

De multe ori mai punea umărul și lentul, ca să ne ajute comentând la adresa noastră diferite cuvinte. Eu înghețat bocnă. De abia mai puteam să mai merg. Îmi înghețase și mâinile. Și asta pentru că Bejenaru, iar făcea „culcaturi” cu mine prin zăpadă. Tabla de la cutiile de muniții, era rece și mi se lipea mâna pe ea.

Stăteam cu pumnii închiși și împingeam înainte. Începusem să cred că mai bine era să ieșim iarna la instrucție, cu lentul decât cu Bejenaru. Cel puțin lentul nu mă bătea. Și așa mai scăpam de „stacoalcele”- ghionturile lui Bejenaru sau Trăilă. Numai fruntașul Anghel nu-mi zicea nimic. El mai încerca cât era posibil, să-mi mai amelioreze suferințele.

În acea zi ne rătăcisem pe coclaurile de acolo și am ajuns și noi la unitate pe la ora 15.

Noroc că cei de la bucătărie ne păstrase ceva mâncare, la ordinul colonelului. Acesta văzuse că nu venisem la raport. Știu că l-a chemat atunci pe „lent la el. Ce i-o fi spus nu știu. Că a doua zi nu ne-a mai atacat inamicul. Sau poate se ascunse și el de frica Colonelului. Din când în când ne mai ataca și aviația inamică. Trebuia să ne culcăm pe spate și să ne facem că tragem cu arma în niște avioane invizibile. Cel mai rău era cu echiparea compediului „nuclear”. Eu nu reușeam să mă „bag” în el, nici decum. Trăilă îmi zice:

-Dacă cade o bombă nucleară peste tine mori. Eu de acolo:

-Și ce? Dacă cade peste mine, voi o să aveți o soartă mai bună?

-Ce ai zis?

Și iar începea frecușul.

Într-o zi se făceau trageri lângă un poligon aflat la mare distanță de unitate. Cred că pe la Sarichioi. Atunci” lentul, numește doi dintre noi, pe Usatenco și Lupul în prima serie, ca să stea de pază în zonă. Misiunea lor era, să nu lase pe nimeni să treacă prin acea zonă, că spuneau ei, să nu-i nimerească vreun glonț rătăcit.

 

 

Apoi a urmat o altă serie de doi dintre cei de anul doi. După o săptămână sau întors cu toții. Povesteau ei, că au petrecut bine. Se duceau și în sat unde mâncau și beau ceva, ca să se încălzească. Îmi imaginam cum erau nopțile pe acolo în toiul iernii.

Într-o zi, Bejenaru imi spune la ureche zâmbind:

De săptămâna viitoare facem și gardă cât cuprinde.

Prima dată când am auzit eu că facem și gardă, bucuria mea. Îmi ziceam că mai scap de instrucție. Chiar i-am spus șoferului de lângă mine, care îl avea pe Vieru în grijă, alt biban ce era șofer și el.

-Ce bine, că mai scap și eu de instrucție.

-Nu te bucura prea tare! îmi spune el. Ai să vezi tu! Ai să zici că tot mai bine era la instrucție. Ai să te convingi!

Știa el ce știa. Doar era veteran. Și m-am convins spre amărăciunea mea. Locotenentul nostru, era un tip care îi plăcea armata. Aș putea spune că o avea în sânge. Punea foarte mult suflet în tot ce făcea. Și mai ales pe disciplină. Nu făcea nici o deosebire între noi și cei de anul doi. Pentru el toți erau egali. Cine greșea plătea. Asta nu însemna că nu pedepsea și pe gradați când greșeau, sau când îi ajungea unele zvonuri și pe la urechile lui. Era omul dreptății. Era milităros. Câteodată îl supăra cei de anul doi cu câte ceva și atunci spunea:

-Anul întâi pe jos, iar anul doi „în copaci”.

Când, epuizat la capătul puterilor mă prăbușeam pur și simplu pe mitraliere, Bejenaru încerca să mă ajute, oprindu-se și mai făcând câte un popas. Când observa lentul, care mergea înaintea noastră, se întorcea și se lua de Bejenaru.

-De ce v-ati oprit? întreba el.

-Grigoriu tov”alent, nu mai poate.

-Înainte! ordona el.

-Să nu moară! încercă Bejenaru, să-i mai i-a din avânt.

-Lasă-l că nu moare, zicea lentul. Înainte!

Vai! Îl cuprinse și pe Bejenaru mila de mine. Din când în când se apleca și mai împingea și el cu mine.

 Aveam să aflu mai târziu că toate aceste „zel-uri” le făceau nu-mai în dorința de a apleca și ei acasă cu un grad. Sau cu o „macaroană” cum spuneaunii de anul doi. Sau mai târziu cu câte o „tablă”. Dar și „lentul o făcea tot din același motiv. Trebuia să devina lent major. Avea să aibă trei stele. Mai bine zis „steluțe”. Mult mai târziu, după armată, aveam să aflu că îl avansase căpitan.

Oare acu pe unde o mai fi? Și ce grad o avea? Dacă pe atunci în „77 avea vreo 30 de ani acu sigur are aproape 70 și… de ani, în 2014, când corectez pentru a nu știu câta oară acest manuscris. M-am apucat de ele în 2006. Nu credeam, că așa de greu e să scrii o carte, că nu mă mai apucam. Sper anul ăsta să reușesc. Dar era să fie numai o speranță.

 

Din când în când, se mai ținea și lecții de teorie, privitoare la armamentul din dotare, sau la câte o strategie, atunci era mai liniște Mai răsuflam și eu ușurat. Când coboram în sala de specialități, jos la subsol, făceam instruire teoretică. După ce a explicat tot, mă pune pe mine „lentul, să repet tot ce reținusem. Țin minte că era o lecție despre tragere. Și lentul ne învăța cum să calculam unghiul de tragere a unei arme, pentru ca aceasta „să bată” la distanța maximă. Cum nimeni nu știa, m-am oferit eu să explic:

-Spune Grigoriule, face el.

Mă ridic în picioare. După care începe formula de prezentare:

-Tovarășul locotenent, sunt soldatul Grigoriu, raportez: Pentru a afla distanța maximă de tragere a oricărei arme, trebuie ca ea să facă un unghi de 45 de grade cu orizontala.

-De ce? mă întreabă „lentul Bucur.

Pentru că, dacă facem două axe x şi y, iar pe x punem distanța, iar pe y înălțimea,vom vedea că unghiul cel mai favorabil ca bătaia armei să fie maximă, este de 45 de grade. Pentru că, dacă unim aceste coordonate, obținem un triunghi cu unghiul de 45 de grade. Iar tangenta de 45 de grade este 1. Orice valoare a unghiului sub, sau peste acest unghi, face ca distanța să varieze în minus. Dacă alegem un unghi de 30 de grade, tg este sub 1. La fel și dacă alegem un unghi de 60 de grade, tot sub unu e valoarea tangentei. Ceea ce face ca distanța unui proiectil să fie maximă la 45 grade.

-Bravo! Felicitări! zice el. Uite așa mai vii de acasă, nu suntem noi buni la instrucție, dar suntem buni la teorie și tragere. Lui Trăilă și Bejenaru „îi râdea” acum mustața. Și Anghel se uita la mine zâmbind.

După care a urmat și alte lecții și atunci și în zilele următoare, la care „lentul mă punea să dau explicații. În altă zi era să fie o temă despre bomba nucleară și efectele ei dezastroase.

Și aici m-a ascultat.Câteodată îl uimeam și pe el, dar și mai ales pe unii bibani. Eram foarte receptiv la teorie și luam calificative maxime - FB. Același calificativ aveam și la ședințele de tragere.

Într-o zi când eram singuri cu gradații la instrucție pe câmp, adică fără „lent, Trăilă văzând că primeam mustrări chiar și de la bibani, a încercat să mă învețe box. El dădea și eu încercam să mă apăr. Mă apăram destul de bine că aveam și reflexe. Când se enerva mai îmi scăpa și câte una mai tare, așa „din joacă” cum spunea el. Bejenaru se uita la noi zâmbind și mă încuraja făcându-mi semn ca să-l pălesc.

Hai dă și tu că nu-ți fac nimic. E ordin! încerca el să mă convingă. Câteodată și pumnul meu își mai atingea ținta. De câteva ori nu a spus nimic. Îmi zicea „bravo!”, dar după ce începusem și eu să-mi mai vărs amarul pe el, s-a oprit și m-a pus la respect imediat.

-Ce, te-ai dat la bârfa? îmi zice el. Culcat! ... Drepți! Uite ce tare m-a lovit!

Nu tu ai vrut-o? face Bejenaru râzând.

 

În alte zile, când ne dădea pauză, continuam iar „joaca”. Eu îi spun că nu știu box, dar că știu Karate. Când au auzit s-au amuzat cu toții.

Adevărul că aici cunoșteam doar teorie de prin cărțile pe care le studiasem acasă

Judo și karate. Dar nu avusesem ocazia să exersez și pe adversar. Acum mi se ivise această ocazie. Pentru el era ceva nou. Așa că îl loveam mereu. Bine că îl loveam mai mult în umăr. Și câte o dată și în piept. Cum se nimerea. Îl loveam cu palma deschisă. Mai bine zis cu cantul, sau cu vârful degetelor. Acum m-am mai ridicat și eu, cu această demonstrație, în ochii plutonului. Chiar le-am mai arătat și niște figuri și scheme de ale mele. Mă fac că vreau să-l lovesc și, apoi în timp ce eram în aer, mă răsucesc repede cu fața în spatele lui, lovindu-l cu palma în ceafă. Le-a plăcut această schemă.

Așa că seara înainte de raport, Bejenaru se lăudă cu mine pe la alții, zicându-le că dacă nu se liniștesc mă dă pe mâna mea. Eu zâmbeam forțat. Dar ceilalți râdeau ca de o glumă bună, când auzeau.

-Cine? Grigoriu?...

-Nu credeți? ia veniți încoace! Și ne retrăgeam mai la dos. După el și Trăilă cu mine. Voia să-mi facă galerie.

-Hai dă! Apără-te face Bejenaru.

Eu la început, încerc timid, mai mult cu frică. Nu știam ce poate adversarul. Mai ales că era și el gradat. Încerc eu o eschivă și îl fac să se descopere încasând una.

-Bravo! 1- 0, pentru Grigoriu, face Trăilă, încurajându- mă.

Adversarul, încearcă să mă lovească și iar mai primește una. Bine că nu dădeam nici eu tare.

-2-0, face iar Trăilă.

Nu știu cum s-ar fi terminat această dispută, dacă nu ar fi sunat goarna pentru adunare. Așa a luat sfârșit meciul prin abandon.

Asta a m-ai făcut să mai prind ceva curaj. Câteodată mai în glumă când bibanii sau cei de anii doi de la AG-9, făceau mișto de noi, Trăilă și Bejenaru, le spunea:

-Dacă nu încetați vă dau pe mâna lui Grigoriu!

Bineînțeles că ei nu au luat în serios vorbele lui, așa că se porneau pe râs.

-Cine Grigoriu? ziceau unii. Asta a fost cea mai tare glumă pe care am auzit-o! zice altul.

-Râdeți voi, dacă ați știi ce știe? Ia Grigoriule fă-le o demonstrație! mă încurajea-ză Trăilă.

Eu mă uit la el cam cu reținere. Bineînțeles că nu m-am băgat. Dar asta avea să mă coste, iar niște „culcaturi” de la ei.

Nu vrei să execuți ordinele? făceau ei. Culcat!... Drepți! ... Culcat ... Drepți! Și așa până au intervenit tot cei de la AG-9 ca să-mi dea o pauză.

 

-Lasă-l măi naibii!

Bineînțeles că asta nu mă scutea de bătăile lor zilnice. Nu nici vorbă! Așa că cu toată tehnica mea, nu m-ar fi putut apăra de cei doi. În schimb făceam fața la provocările celorlalți care mă invidiau. Era suficient să prind numai una, că renunțau să mă mai batjocorească. Atunci lui Bejenaru și Trăilă îi râdea mustața.

-Așa te vreau! Nu te lăsa! Nu fi prost! Arată-le și tu, de ce ești în stare.

Trăilă mă pune într-o zi să-l bat pe Sava. Și așa era el amărât numai bătaia mea îi mai lipsea. L-am mai lăsat să câștige și el. Dacă la început mă priveau toți cu milă acum mă priveau și cu respect.

Bine că nu mergea fentele mele la toată lumea. Pentru că mulți nu știau de glumă, iar eu știind ce mă poate aștepta, nu mai insistam, bătând în retragere.

Din soldații de anul II de la A-A, mai erau Axente, care era cel mai slab. Cred că și el semăna cu mine. Și el trecuse prin mari greutăți când a fost și el anul I. Mai era Gherasim, Popa, Țugneanu, Păpădie, șoferul și cei trei gradați.

La noi în unitate erau mulți civili, care lucrau în diferite meserii.

Aveam tâmplar, cizmar, electrician, zugrav, instalator, croitor, bucătar, precum și câteva femei la spălătoria unității. Ele ne spălau lenjeria și de pat și de corp. Asta din grija sergentului Voinea, ce era cu administrativul, pe bateria AG-9 și A-A. Tot el ne schimba ținuta și bocancii. Mai târziu aveam să am și eu prioritate, a-mi da și mie efective mai noi. Tot el ne dădea și solda. Era 40 de lei pe vremea aia. Era bine, decât de loc. Înaintea mea, spuneau ei, solda era 20 de lei.

Prima dată când l-am cunoscut pe nea Fane - tâmplarul, a fost, la recomandarea unui soldat de anul doi de la AG-9. Deoarece în „diplomatul” meu... nu îmi încăpea prea multe lucruri, un soldat de anul doi, de la baterie, văzând cu ce fel de valiză venisem, se oferă să mă ducă la nea Fane la tâmplărie. El era prieten cu nea Fane.

Când mă vede cât de slab eram, mă întreabă:

-Ce-i cu tine? Mai ai oleacă și dai în primire.

Îi spun că nu am valiză și dacă printre picături ar putea să-mi facă și mie o valiză.

Soldatul mă susține și el:

-Fă-i nea Fane, că e amărât și nu are pe nimeni..

Așa avea să afle și nea Fane de situația mea. De atunci îl mai vizitam, în limita posibilităților, dar și cu știrea lui Bejenaru sau a lui Trăilă. Mai târziu aveam să semnez condica mereu la el. Când mă vedea, mereu mă întreba ce mai fac?

Cu nea Fane aveam să mă împrietenesc cel mai tare. El a fost primul. Și azi așa, mâine așa, ne-am împrietenit.

Dar valiză tot nu mi-a făcut. El avea grijă de toate băncile și băncuțele noastre, precum de ușile, ferestrele și mesele din unitate. Nea Fane seplângea Comandantului, să nu le mai dea la soldați atâta mâncare că sunt grași și rup băncuțele. Dar nea Fane nu știa, că băncuțele noastre aveau zile grele seara cu noi. Și noi cu ele.

 

În gardă

 

 

Și iată că veni și prima zi de gardă. Erau mai multe posturi în unitatea noastră. Unele erau în interiorul unității, altele în curtea unității și unul în afara ei. Patru din ele erau la fiecare colț al gardului unității. Mai erau la poartă și la parcul auto. Dar astea de la orele 18 seara. Și încă unul în fața corpului de gardă. Acesta era un post de mijlocire.(P5) Cel de acolo trebuia să preia eventualele semnale de la celelalte posturi, transmițându-le la comandantul gărzii.

Înainte de a ne băga în gardă un căpitan ne-a prelucrat un material în care ne făceau cunoscute datele despre consemnele și atribuțiile noastre în timpul gărzii. Erau acolo niște reguli stricte care nu trebuiau să fie încălcate.

Una din ele spunea că trebuie să fii vigilent. Adică atent. Să nu citești, să nu scrii, să nu mănânci, să te subordonezi numai comandantului gărzii, sau locțiitorul acestuia, să nu vorbești cu nimeni, să nu lași persoane străine de unitate să se apropie de gardul unității, să nu cânți, să nu dormi, să saluți diversele persoane cu funcții sau grade când ești la drapel, să păzești intrările birourilor acestora, să nu aia, să nu ailaltă. Bașca că mai aveai de respectat și o mulțime de consemne referitor la fiecare post în parte. Unele erau somațiile și tot felul de dialoguri prostești. Și multe altele.

La trei posturi aveam și telefon. Îl foloseam în caz de nevoie, sau când ne mai verifica gradații. Cum pe Bejenaru îl avansase sergent, acum el era șeful. El avea să fie comandantul gărzii și Trăilă locțiitorul. Pe el îl avansase caporal. Numai fruntașul Anghel, tot fruntaș rămase.

După ce ne repartiza pe cei șapte în câte un post, o grupă de șapte mergeau la dormitor, la culcare, iar alți șapte rămâneau de veghe. Când după trei ore veneau cei din post, cei care dormeau se duceau în post, iar cei sosiți făceau veghe, în timp ce, cei care făcuse veghe, se duceau la culcare. Dar asta era numai teoretic. Pentru că aveam să constat că lucrurile nu stăteau chiar așa, cel puțin la început.

Cum am intrat în corpul de gardă, toți 14 care mai rămăsesem, ni s-au repartizat fiecăruia, câte un sector, în funcție de postul la care era repartizat. Unii aveau wc-urile, alții corpul de gardă. Alții sala de mese. Unii, întrarea în corpul de gardă și exteriorul. Alții dormitorul. Și uite așa fiecare avea de treabă. Cel mai câștigat era cel din post. Dar avea să le vină și lor rândul, când se întorceau.

Pentru început, ca să ne acomodeze cu situația nouă, cei de anii doi aduc un „oval” cu apă chipurile să spele. După care unul din ei se face că se împedică și varsă tot „ovalul” pe sub băncile și mesele din corpul de gardă. Și asta la inițiativa lui Bejenaru, care complota cu el, făcând semn acestuia să-l răstoarne.

 

-S-a spart caloriferul! Ce stați? Adunarea sub masă. Luați fiecare câte o cârpă și să nu mai văd urmă de apă, țipă Trăilă. Bejenaru jubila și el alături de caporal, zâmbind. El stătea și ne urmărea. Cei de anul II nu făceau nimic. Unii stăteau la bârfă, alții pe bănci, îngreunându-ne nouă munca.

M-am pus jos, eu și cu alți doi să strângem apa. De obicei cu Sava, iar al treilea - Uncu, ni s-a alăturat de bună voie. Au mai atacat și alții apoi podeaua. Cu cât o strângeam, se aduna mai multă. Parcă izvora. Și asta din „grija” celor de anul doi. Sava care era și el lângă mine, spune:

-Apoi așa nu mai terminăm niciodată.

-Ce ai zis? zice Trăilă care îl auzise. Culcat! Drepți! ... Culcat! Drepti!...

Și îl culcă pe bietul Sava în bălțile de pe sub mese și la urmă l-a mai pus și târâș pe sub ele.

-Al dracului bibani, s-au dat la bârfă, zice Popa.

Aveam să văd că cel care ne punea paie pe foc, era unul de anul doi de la noi, care îl chema Popa. El ducea și „ștafeta” la gradați. Aveam să aflu mai târziu de la Trăilă, că el a fost cel mai prost, când a fost și el „biban”. Iar acum o făcea pe grozavul cu noi. Probabil ca să-și scoată pârleala.

 Asta ca să nu mai comentezi! zice Trăilă. Ieși afară de sub masă și continuă să strângi apa. Când a ieșit Sava de sub mese era ud tot pe veston și pantaloni, cum se târâse. În fine ne lasă să strângem apa după care ne pune pe toți la veghe.

 - Păi cum măi bibanilor, face iar Popa, voi nu știați că aici in armată „veghea” e „cârpă” și „somnul” e „veghe”, iar postul e post! Al dracului bibani, mai zise el râzând.

Dar și aici aveam să constat pe propria mea piele că nu era bine. După ce a controlat și celelalte sectoare Trăilă, ne-a lăsat în pace o vreme. Începusem de la ora 21. Până la 24 mai aveam o jumate de oră. Atâta ne-a luat ca să strângem apa. Și câte se mai făcea în gardă. Mereu inventau ei ceva, ca să nu stăm degeaba. Că ziceau ei, soldatul roman trebuie să fie vigilent și în permanentă mișcare.

În schimb, când era ora de masă ne lasă să mâncăm liniștiți. Din spre partea asta era mai bine.

Bejenaru numea pe cineva să aducă mâncarea de la bucătărie. Apoi cineva o făcea pe veselarul. Și aici îmi venea rândul mereu. Dar nu era bai!

Când vine schimbul, pe noi ne-a băgat la somn. Noii veniți i-a pus la „veghe”. Cei care îi trezeau, comandantul gărzii sau locțiitorul, îi scotea afară la înviorare înainte de a-i băga în „post”. Și istoria s-a repetat. S-a spart și la ei caloriferul. De data asta rămaseră cu Bejenaru. Trăilă se duse să se „întindă” nițel.

Când mă duceam și eu în post, ziceam la început „taci că e bine”.

 

 

Am luat prin rotație toate posturile. Unele mai pretențioase decât altele. Fiecare își aveau consemnul său. Cel mai rău era la „Drapel” ziua. Stăteam cu pistolul mitralieră la piept și cu mâna dreaptă băteam în patul armei, asta ca salut, atunci când treceau pe acolo diverși ofițerii, sau se deschidea vreo ușa și ieșea un ofițer.

De multe ori ieșea chiar comandantul - Colonelul Zugravu. Când mă vedea pe mine se oprea și zâmbea sincer cu sub înțeles, uitându-se la mine... Nu știu de ce, dar și el puse ochii pe mine, încă de la început... Cred că îi „plăcea” și lui de mine. Avea să facă mai târziu, destule glume la adresa mea. Când mă uitam la dânsul aveam impre-sia că în fața mea stătea „Domnul Moldovei” – Ștefan. Așa de bine semăna cu el. Cu mustața aia a lui și vorba blajină și plină de sarcasm. Nu era nici mare de statură. Auzindu-l cum ni-i se adresa, atât de bine, cât și de rău, parcă îi auzeam glasul lui Calboreanu, când îl interpreta pe Ștefan cel Mare, în piesa de teatru: „Apus de Soare”. Chiar așa îl porecliseră și cei de anii doi: „Ștefan Cel Mare”.

Seara era bine că nu mai rămânea nimeni. Vorba vine bine! Dar și aici Bejenaru îmi căuta motive ca să mă „scuture”.

Odată după ce mă duce la drapel seara la 21, mă pune la încercare. Îi dă niște indicații pe șoptite la alt gradat de la altă armă care se afla atunci prin preajmă. El se duce la o ușă care era sigilată și se face că vrea să o deschidă, băgând o cheie în broască. Eu văzusem scena, și l-am lăsat în pace, știind ce vrea de fapt.

Când vine „întâmplător” Bejenaru, după colt, și văzându-l ce face ăla, se ia de mine zicând, de ce îl las să umble la uși. Nu știu că am în consemn, să nu las pe nimeni să se atingă de uși? Încerc să-i spun că am crezut că glumește.

-Glumește? Ei lasă că ieși tu din gardă, să vezi ce o să glumesc și eu cu tine; veghea și cârpa te așteaptă. Am crezut că glumește, sau că uită. Da de unde, nu uitase.

Și am stat în corpul de gardă șase ore. După care m-a băgat iar în post. Și nu eram chiar singurul. Ce eu să mă plictisesc. Trebuia să le găsească și lor ocupație.

La postul din afara unității, era mai bine. Și asta numai vara, toamna, sau primăvara. Numai iarna nu! Nu erau gradați decât la trei ore, când veneau să schimbe posturile. Numai că nu am ținut cont de un amănunt. Cum afară era iarnă și se făcea ger peste noapte, îmi degerase și urechile într-o noapte.

Câteodată când frigul depășea anumite grade ne mai îmbrăca și cu haine mai groase. Cu un fel de șube blănite lungi. Iar în picioare ne dădea un fel de „pâslari”. Arătam ca „bacii” de pe munte.

Noroc că mai veneau și câinii acolo. Așa ne mai încălzeam reciproc. Acolo era castelul de apă a unității. După ce pleca schimbul lăsându-mă acolo, eu mai patrulam cât mai patrulam după care chemam câinii și mă lipeam de ei încălzindu-mă. Până la 3 îmi prindeau bine. Încercam să mai ațipesc, dar frica că puteam fi prins îmi dădea puteri și mă ținea treaz. Când se apropia schimbul câinii îmi dădeau de veste. Într-o noapte pe la 3 vine Trăilă cu schimbul. Eu când îi văd încă de departe pe la 50 de metri, îmi dau și eu importanță:

-Stai Cine?

-Comandantul gărzii!

-Comandantul gărzii la mine, ceilalți pe loc, zic eu în continuare. Încercând să respect consemnele impuse. Pornește comandantul spre mine.

Luminați-vă fața! zic eu mai departe. După ce își luminează fața cu o lanternă, și ajunge la mine, mă i-a iar în șuturi.

-Ce, măi nu știai că sunt eu?

-Ba da dar știți consemnul...

-Da!? Lasă că-ți dau eu consemn...

Și pedeapsa s-a prelungit iar.

A doua zi, veni Bejenaru cu schimbul, tot la 3 noaptea. Eu dacă am văzut cine era nu am mai făcut uz de parolă și alte alea. Bejenaru când s-a apropiat de mine, râzând îmi spune:

-Iar ai căzut în „oval”.

-Păi tovarășul caporal Trăilă, zicea....

-Taci că te i-a mama naibii... mă amenință el pe drum.

Tot drumul până la unitate l-am făcut numai în „salt înainte” și târâș. Iar îmi înghețase mâinile și degetele. Zăpada era destul de mare. Prin unele locuri aceasta atingea jumate de metru.

Pe drum era bătută dar pe margine, era destulă. Și o căuta, unde aceasta era mai mare. Credeam că nu se mai termină drumul. Mă trimitea aiurea în câmp vreo zece metri și dădea iar comanda: „La mine...adunarea!”

Când am ajuns în corpul de gardă, iar mi-a dat de treabă. Oricum o dădeam tot rău ieșea. Eram ud leoarcă. A trebuit să-mi curăț și arma de zăpadă.

Când intram în gardă ni se dădea câte patru sectoare cu cartușe. Unul îl puneam la armă. Nu aveam voie să armez ca să bag cartuș pe țeavă, decât în cazuri excepționale. Dacă eram atacat sau altceva. Umblam cu arma tot timpul asigurată. La fiecare ieșire din schimb ne ducea cu toții la rastel afară, puneam arma cu țeava în sus, scoteam încărcătorul, apoi armam, percutam și apoi asiguram. Asta era procedura!

-Și toate zilele negre ale mele, aveau să se repete la indigo.

-Era o adevărată teroare pentru mine. O teroare albă.

 

 

 

 

 

 

Gânduri negre

 

 

Într-o zi mă duce la un alt post în partea de nord a unității în interior. Era lângă depozitul de carburanți din parcul auto. Treceau greu orele. Eu ca să mai treacă vremea, încep să mă gândesc la nana și la bunica, la toate zilele de când eram în armată. Îmi aminteam de fiecare clipă și secundă pe care o trăisem din plin. Mă gândeam la ce avea să mă aștepte iar săptămâna viitoare, când totul o să se reia de la capăt, făcându-mi iar viața un calvar. Iar, bătăile lui Trăilă, sau a lui Bejenaru, sau „cursele interminabile” a „lentului” pe dealuri.

Corvoada sectoarelor care se terminau întotdeauna prost, pentru mine. Și la toate astea se adăugau și „pedepsele” celor de anul doi, sau a altor gradați când ne prindea pe traiectorie. Îmi ziceam: „oare de ce am fost lăsat să sufăr atât și să mă chinuie atâta alții. Ce rost mai aveam să mai continui așa? Am mâncat bătaie de mic, acasă, la școa-lă, pe stradă, acu și aici la armată...”

Începuse să mă năpădească gânduri negre. Mă uitam la armă și parcă îmi zicea cineva: „asta e soluția ce mai aștepți!”. La care alt gând mă sfătuia: „lasă, mai ai răbdare, că vei trece și peste asta”. Începuse iar să se dea în mine o mare luptă.

Când mă hotăram spre partea negativă, venea repede cea din partea pozitivă și iar stăteam în cumpănă. Cum gândul rău, puse stăpânire pe mine și nu îmi mai dădea pace, mă hotărăsc - cobor arma de la umăr. O las încet în jos. Când să mă hotărăsc să apăs pe trăgaci mă cuprinde panica. De frică totuși apăs... Și nimic! În frica mea și cu-rios de ceea ce o să urmeze, uitasem un amănunt. Uitasem să armez și să dau siguranța jos. Poate până la urmă o făceam, dar salvarea mea era să vină tot de la Trăilă, care venea să mă schimbe. De departe a văzut că eu eram cu arma în mână.

Atunci nu mi-a spus nimic. Nu știu dacă își dăduse seama de ceva. După ce am intrat în corpul de gardă, fără nici un cuvânt m-a trimis la somn. Am rămas perplex, nu mă așteptam la asta din partea lui. Ba mai mult am constatat că mă schimbase și mai devreme. Normal mai aveam de stat cam o jumătate de oră.

 

 

 

 

Cred că a băgat pe altul în locul meu. Cum eram singur în dormitor, de emoție și speriat de urmările evenimentului, am izbucnit în plâns. Nu mai puteam rezista. Asta fusese prea mult. Noroc că eram singur. Și acum când încerc printre lacrimi să scriu, aceste rânduri, mă cuprinde iar emoția și un dejavu. Asta ca urmare a amintirii evenimentelor de atunci. Îmi apare pentru o fracțiune o fază pe care mă sperie, dar apoi o uit imediat.

Așa am rămas în dormitor șase ore. Dormisem și veghea și somnul. Ceva se întâmplase. Nu știu ce? Dar ceva era

A doua zi era Duminică. Luni ieșeam din gardă. Seara intră „lentul nostru de servici pe unitate – ofițer de servici. Totul a mers normal după aia. A doua zi vine „lentul la noi în corpul de gardă. Se i-a de Trăilă și Bejenaru. Apoi năvălesc toți trei în dormitor.

-Afară! Adunarea! face lentul.

-Nu măi așa, zice lentul, luați și saltele cu voi și le bateți bine.

Ne puse să facem curat în dormitor. Scoatem toate saltelele și le ducem la bătut. Între timp alții și eu făceam curat pe jos. Dacă la început făceam numai noi curat, acu „lentul pusese pe toată lumea, mai puțin gradații, ca să facă pe jos lună. La urmă am spălat cu „coada”. Instrument interzis pentru noi cei de anul I. De obicei numai cei de anul II o foloseau. Acum ne-o dăduse și nouă pentru prima dată. Un fel de mop al zilelor noastre. Acesta era făcut din resturi de frânghie împletită și legată de coada unei mături.

După ce am terminat, a venit iar în inspecție și nu s-a lăsat până ce atât dormitorulcât și corpul de gardă să arate lună.

-Lasă că pentru asta, luni vă atacă iar inamicul, ne amenință el la plecare. Ce o fi vrut să spună, nu știam. Pentru care asta?...

Timp de o lună nu am mai fost „selecționat” pentru gardă.

Dar și „lentul s-a ținut de cuvânt. A fost tare furios inamicul în ziua aceia. Numaiîn salturi, suișuri și coborâșuri, i-a ținut. Iar la urmă ca încheiere, a mai făcut rost și de 5 Km, asta așa ca să ne învățăm minte. Numai că a făcut-o fără prezența mea și a lui Sava.

Luni dimineață Bejenaru, după ce îmi fac patul, mă ia deoparte și mă întreabă:

-Nu vrei să mergi la „grupă”, la bucătărie?

-Da! fac eu.

-Bine uite o să te duci cu Sava.

De ce o fi vrut sa ne trimită la bucătărie și mai ales și pe mine, nu știu? Așa că ne-am prezentat jos împreună cu Bejenaru. Acolo un soldat de anul doi, bucătarul și doi bibani de la alte arme. Printre ei îl văd și pe fostul coleg de școală - pe Serghie. Se orientase și el între timp. Și fața lui le căzuse cu tronc, celor de la AG-9. Mereu servea și el podeaua. Serghie se „înrolase” la bucătărie. Probabil că să – mai scape și el de frecușul de la AG-9. Nici el nu avea o altă soartă mai bună. Poate știa să și gătească diverse preparate de mâncare. A făcut și școala de bucătari.

 

-Ăștia sunt? întreabă cel de anul doi.

-Ăștia! De unde alții?

-Nu ai găsit și tu alții mai „grași?” întreabă bucătarul, care dând cu ochii de mine, se uită cu milă la mine.

-Bine, zice bucătarul, lasă-i aici că sunt în siguranță.

După ce plecă Bejenarul, ne dădu să mâncăm ceva mai special decât ceilalți, după care ne băgă în priză.

-Spălați cazanele și să le văd bec, zice el.

Am luat fiecare câte un cazan și le-am frecat de le-a ieșit ochii. După o jumătate de oră cazanele străluceau. La soare te puteai uita, dar la dânsele ba!

-Bravo! zice el, acum vă mutați la grămăjoara aia de cartofi.

„Grămăjoară?” Era ditamai „muntele!” Ne așezăm noi patru în jurul grămăjoarei și o atacăm din toate parțile cu cuțitele. Eu aveam oleacă de experiență la curățat, de la mama. Uite vezi și treburile mamei mai sunt bune la câte ceva. Nu se știe niciodată în viață! Ceilalți parcă curățau mai încet și dădeau și jumate de cartofi cu tot cu coajă.

-Mai cu milă, mai cu milă, că îi lăsați pe ăștia flămânzi, spune bucătarul.

-Uite cum curăță bibanul ăsta, zise el dându-mă drept exemplu.

-Cum te cheamă bibane?

-Ii zic, după care:

-De unde ești? Când îi spun, zice:

-A, ești din același oraș cu bibanul ăsta, zise el arătând spre Serghie.

-Păi am fost colegi și la generală.

-Uite vezi, ați ajuns și colegi de armată.

După o oră grămăjoara dispăruse.

-Așa bravo! zice el.

Dacă am terminat cu cartofii le-a venit rândul și la morcovi, ceapă și alte legume.

Nici la bateria AG-9 lucrurile nu stăteau mai bine pentru bibani. Aveam să constat pe parcurs, că toate „pedepsele” și alte obiceiuri erau o „tradiție” sau mai bine zis o moștenire de familie, pentru BIM.

Era și la AG-9 un exemplar de biban care avea o dexteritate, de a se târâ. Se făcea una cu pământul și se târa și repede. Parcă era o șopârlă. Și de fiecare dată îi amuza teribil pe cei de acolo, mai ales pe cei de anul doi. Mereu îl puneau să o facă, spre amuzamentul celorlalți. Și el îndura cu stoicism toate pedepsele lor. Și se supunea orbește ca un robot.

Ei aveau doi comandați. Un locotenent major și un locotenent. Și lentul major a lor avea trăsături de neamț și mai ales de ofițer de gestapo. Îl chema Ghinea. Pe celălalt îl chema Sanda. El avea o plăcere teribilă exagerată de ai pedepsi pe soldații lui, când aceștia nu percutau bine și la timp. Se vâra în sufletul lui și îl amenința printre dinți, gesticulând. Și câte picioare nu mai primeau bieții soldați, sau se cântărea pe ei. Pentru el toți erau la fel. Nu conta dacă era de anul I, sau anul II.

Într-o zi, lt. Sanda intră ofițer de serviciu. Seara, la raportul de seară, când a dat comanda:

-Drepți! ... Apoi: pe loc repaus! S-a auzit o răpăială de ziceai că trag cu mitralierele. Vai ce supărare mare pe el. Se făcuse cred roșu. Dar din păcate era întuneric. Nici la a doua comandă nu se schimbase lucrurile. Tot o răpăială a ieșit. Normal trebuia să se audă doar un singur sunet –”Tranc!” Credeam că înnebunise. Cum să-i facă soldații lui așa ceva?

S-a plimbat nervos prin fața companiei, vociferând nu știu ce acolo. Până la urmă soldații s-au îndurat de el, așa că la altă comandă, a ieșit până la urmă cum vroia el.Unii soldați povesteau, care erau mai în față, că scosese și pistolul din teacă, agitându-l în sus. Până la urmă s-a calmat. Dar a doua zi la raportul colonelului, a ținut să specifice acest lucru, de față cu noi toti, iar colonelul ne-a „făcut rost de 5 km” ca pedeapsă.

Asta era - uitai sa va spui - un antrenament se putea transforma oricând și în pedeapsă, când voia colonelul sau alte cadre. Așa că am ieșit cu toții pe poarta unității și ne-am depărtat de unitate până la cariera din deal. După care am înconjurat-o și ne-am întors înapoi. Tot drumul făcea exact 5 Km.

Colonelul ne aștepta urmărindu-ne cu binoclul, să nu care cumva să-l fenteze cineva.

-Data viitoare vă pun și masca, ne amenință colonelul.

Avea să mai facă asta o dată cu toți gradații și gradele mari până la el.

Excepție a făcut atunci căpitanul Pastramă. El era șef de stat major și nu se cădea. Și mai era și gras pe deasupra. Nu cred că ar fi ajuns nici la jumătatea drumului, da-ră-mite până la carieră. Atunci îi pedepsise că nu am executat înviorarea de dimineață. Atunci era un ofițer slăbuț, era căpitan. Numai că pe el nu prea îl băga nimeni în seamă. Și atunci s-a răzbunat și el. Dar a participat și el la maraton.

-V-am mai spus că colonelul Zugravu era un om drept.

Nu-i plăcea nici lui, minciuna și hoția. Îți spunea pe românește în față, care era părerea lui despre tine. El când era mic, fusese copil de trupă. Și datorită abilităților lui a avansat repede în timp. Așa a avansat și acu era la bătrânețe, comandant la BIM. Nu știu de câți ani fusese acolo. Cred că după ce am plecat eu la scurt timp s-a pensionat. Mai fusese și pe la alte unități.

Înainte, povesteau „bătrânii” noștri - adică cei de anii doi, că aveau uniforma de marinar albastră. Și că armata la marina fusese 3 ani. „Trei ani?”, fac eu în gând. „Nu cred că aș fi rezistat eu atât” îmi spuneam eu cu gândul la încercarea mea de suicid.

-Ei bibane ai adormit, mă trezește bucătarul din gânduri. Eu tresar la rândumi.

-Dar după cum văd ești cam obosit, așa-i? Nu prea te lasă ăștia să dormi noaptea? Nu e așa? Cine e mai rău Trăilă sau Bejenaru? Hai nu te sfii că nu te spun.

-Amândoi … tot un drac...se scapă Sava.

Ceea ce stârni un cor de râsete.

Nu am vrut să-i spun nici cum. Căpătasem în câteva luni destulă experiență. Aveam să cunosc rostul proverbului: „fă-te frate cu dracul până treci puntea”. Sau mai bine zis: capul plecat, sabia nu-l taie”. Numai că la mine ar fi trebuit schimbat proverbul: „capul plecat și sabia îl taie”.

-Amândoi sunt de treabă când vor, zic eu ocolind adevăratul răspuns.

-Haaa!... ha... ha...! face bucătarul. Eu îi cunosc, doar am venit acu doi ani împreună. Adevărul că au mâncat și ei armată pe pâine la rândul lor, de la gradații lor de atunci.

-Și asta ce, e un mijloc de răzbunare? nu mă rabdă pe mine, uitând cu cine vorbeam.

 -Ei asta-i cam așa-i, face el, dându-mi dreptate, Dacă gradații noștri au fost neamuri proaste, nu înseamnă că și ei trebuia să facă la fel. Nu toți sunt la fel de răi. Mai ai răbdare până la vară și lucrurile au să se schimbe în mai bine.

Stăteam acu și îmi imaginam, cum oare o să fie la vară? Parcă ghicindu-mi gândurile, bucătarul spune.

Lasă că atunci armata nu o să mai fie la fel ca acu. Acu e focul până în primăvară. După aia o să mai aveți și voi clipe de liniște. Peste ani nici nu știu dacă o să maifacem armata...

Parcă știuse.

-Ei gata v-ați dat la bârfă? La treabă că acu se face 12 și nu e gata mâncarea, zice el văzând că se puseră și ceilalți jos și ascultau poveștile lui.

Și așa a trecut ziua aceasta. Masa de prânz am servit-o la bucătărie. Acu Sava era mai vesel, că mânca și el odată liniștit și mai mult. Seara am venit și noi la masă.

-Ei cum a fost? ne întreabă Trăilă. Ați făcut treabă bună?

-Da! zice și Sava. Am și mâncat… Mai vreau și mâine.

 

Un râset general izbucni. Bejenaru îi zice:

-Lasă că-ți fac mâine rost de niște porții la portic, îl amenință el.

-Ei nu din acestea! comentă în continuare Sava.

Și asta nu-i fu pe plac nici lui Trăilă, care îl amenință:

-Lasă că o să-ți iasă „grupa” pe nas.

Când am ajuns în dormitor îmi povestește șoferul de lângă mine că au „tras-o tare” cu „lentul azi. Cică ia fugărit toate dealurile din zonă. Mai aveau puțin și ajungeau la poligonul de la 6 Martie...

„Oare ce făcuse că scăpasem? Era asta un semn, sau avusesem și eu măcar odată noroc?” zic eu în gând. Nici până azi nu am aflat. Pot presupune că aici a fost mâna „lentului. Iar faptul că nu mi-am dus până la capăt nebunia, a fost din cauza celui de la postul 4, care era la 50m de mine. El a dat telefon la corpul de gardă, presupunând că gestul meu nu era prea ortodox. Asta aveam să o aflu mult mai târziu.

Noi aveam un sector de făcut curățenie la subsol, până la intrarea în camera nostră de studiu și scările de la etajul unu, până la ieșire. Într-o zi, pe când făceam șmotru la subsol, pe o cârpă se lipise un șpan. M-am tăiat în el. La început nu am dat importanță. Dar tot băgând mâinile în apă aceea neagră plină de microbi, după câteva zile s-a infectat mâna mea, umflându-se. Nici arma nu o mai puteam ține în mână. Că în dimineața următoare la raportul de dimineață a „lentului, am scăpat arma jos. Când a văzut „lentul să mă înghită. Mi-a sărit în ajutor Bejenaru, care mi-a arătat mâna, care se infectase. Când mi-a văzut mâna „lentul, s-a speriat și el.

 -Marș la infirmerie! Bejenaru du-te cu el la doctor.

Când m-a văzut și doctorul, a spus că trebuie să stau internat o săptămână. Dacă nu vreau să ajung la cuțit. Mă speriasem. Apoi m-a băgat în tratament. Luam pastile cu pumnul. Din când în când mai îmi făcea și câte o injecție. Atunci a fost pentru prima data când apelam la ele. Dar dacă trebuiau! Nu prea i-a convenit „lentului că „mă pierduse” pe drum. Dar nu a mai zis nimica.

Doctorul era căpitan. Era mai mare în grad. S-a purtat bine cu mine. Voia să nu mai bag mâna în apă până nu se vindeca. Dar nici acolo nu scăpam de corvoadă. Mai era un biban de la bateria 82 internat și un felcer de anul doi. Tot acolo aveam să revăd pe colegul din tren care se îmbătase în tren - Oană! Ajunse și el acolo ca felcer. Cel de la bateria 82, nu știu precis ce avea. Parcă ceva cu inima spunea el. Șefii lui îl bănuiacă simulează, ca să mai scape și el de armată. Trebuia să facem curat și în acest corp.

Şi aveam și aici trei camere.

 

Cu toate protestele doctorului,l-am ajutat și pe el la curățenie. Nu puteam să mă uit la el. Foloseam mai mult stânga. Felcerul meu, îmi îngrijea și el mâna.

Viața în acest timp se desfășura normal la plutonul A-A.

Din când în când mai mă vizitau băieții mei și Trăilă. Dar nici de Bejenaru nu scăpasem. Se interesa mereu de mine la doctor. Ca să întrebe cât mai stau acolo. Cred că i se făcuse dor de mine. Soldații de la mine mai spătoși care trăgeau în față la mitraliera mea, pe nume Usatenco și Lupu, mă sfătuiesc, să arunc pastilele ca să stau mai mult acolo. Tragi și tu armata pe p... ziceau ei.

-Cum să le arunc? Și după aia? Îmi fac rău singur!

Și a trecut încă o săptămână. Când m-a văzut „lentul în sfârșit în formație, îmi zice:

-Gata! te-ai făcut bine? Începusem să-ți simt lipsa, spune el zâmbind.

Spunea și el, ca la robotul C3PO din Star Wars, de mai târziu, când i se adresa lui R2:

-Să te întorci R2, eu la cine o să trebuiască să mai țip?

 

                                             ***

 

Se deschise un chioșc în incinta unității. Noi primeam soldă. Era de 40 lei pe atunci. Înainte fusese 20 de lei. Eu câștigasem. Așa că atunci când primeam solda, sau îmi mai trimitea nea Lavric sau ai mei ceva bani de acasă, mă duceam să fac „piața”. Se făcea și acolo coadă.

Câteodată întârziam, prilej iar la Trăilă sau Bejenaru, ca să mă scuture. Avea la chioșc de toate. Lame, țigări, biscuiți, pâine neagră, albă, compoturi și multe altele. Mie îmi plăcea acei biscuiți de atunci. Erau de două tipuri „Albatros” și „Ovidiu”. Erau nemaipomeniți de buni. Dimineața sau seara la ceai erau bine veniți.

Câteodată Trăilă sau Bejenaru, ca să nu mai stea și ei la rând, mă punea pe mine să le fac și lor „piața”. Sau dacă mă vedeau în față, îmi dădeau toți bani și cereau multe, că la un moment dat uitam ce să mai iau. Și nici ce rest să le mai dau la fiecare. Așa că am început să fac listă: a-biscuiți, b-tigări, c-lame, d-pâine… și așa am mai rezolvat-o.

Câteodată se grăbeau și nu mai așteptau, și se băgau în față spre nemulțumirea noastră. Dar ce aveai curaj să comentezi? Că te așteptau după colț.

Duminica mai profitam și eu pentru a scrie acasă la nana. Apoi i-am scris și lui nea Lavric. Să-mi mai trimită bani la adresa unității. El mi-i trimitea în mod eșalonat. Că zicea el: „Să nu-i cheltui pe toți odată”. Au prins bine.

 

Când trebuia să facem ghetele seara, nu le făceam în dormitor. Nuuu!. Atât îți trebuia. De multe ori încercam ca și alții, să ne facem bocancii în spălător. Dar și acolone luau cei de la bateria 82, că era sectorul lor. Nu puține „culcaturi” am luat și pentru asta.

Atunci ne duceam afară în fața ușii de la intrarea în unitate. Ne dădea mereu cremă de la ei, iar cu peria mea, îi mai și lustruiam, ca să-și facă „lentul mustața în ei, pe care nu o avea. Multe chinuri aveam să avem și din cauza bocancilor.

Cei de anul II, când ne vedea afară, bucuria lor. Unii voiau și ei să le dau bocancii cu cremă, iar dacă nu te supuneai, ștergeau iar cu tine pe jos. Și cum „instrucția” de cele mai multe ori se prelungea, ne mai scăpa Trăilă sau Bejenaru, când cobora după noi.

Când îl vedeau pe Bejenaru, mulți fugeau. Iar cei rămași se făceau că plouă. Iar când mă întreba Bejenaru, cine au fost, ridicam din umeri. Nu-i cunoșteam pe ceilalți. Mai ales că erau de anul II. Eu nici pe cei cu care am venit, nu am avut timp să-i cunosc prea bine. În schimb toți mă cunoșteau. Eram renumit la pedepse. Eram pe locul I.

-A, nu vrei să zici, stăm noi de vorbă sus!

La un moment dat, ca să le fac pe plac gradaților și mai ales „lentului, luam peria în buzunar și îi mai lustruiam odată afară, înainte de a veni „lentul la raport. Mulți văzându-mă, îmi cereau și ei peria finisându-i. Bineînțeles că la capitolul ăsta am fost dat exemplu de Bejenaru și Trăilă. Doar împrumutau și ei peria mea.

Veni și luna Ianuarie. Afară tot iarnă cu multă zăpadă și noaptea ger, de crăpau pietrele. Zăpada nu voia să se mai topească, făcându-mi mie în ciudă. Da poate era mai bine că o lungea așa. Că aveam să văd ce se întâmpla și când dispărea zăpada. Acum când am văzut, parcă mă rugam să nu să se mai termine zăpada. Dar să nu fie ger. Sau cum spune țiganul: „Numai vântul să nu bată”. Și am avut parte de destule vânturi și geruri aici în Dobrogea. Ele îmi făcea mai grea armata.

Într-o zi, la raportul de dimineața, „lentul după nelipsita inspecție, ne-a întrebat pe fiecare în parte, când vrem să luăm concediul. Sau oferit câțiva. Îl alege pe Lupu și Usatenco. Încerc și eu să cer concediu că motivam eu,”să o ajut pe nana la tăiatul lemnelor, că e singură”. Cererea mi-a fost respinsă.

După ce vin ei! În seria a doua, mai vedem, îmi spune lentul.

 

 

 

 

 

                                              ***

 

 

După plecarea lui Lupu și Usatenco, mă speriasem, că locul lor avea să fie preluat de mine. Dar m-am înșelat, spre bucuria mea. Nu au mai scos două sau trei mitraliere, ci numai una o vreme. Și asta până au venit cei din concediu. Apoi au scos iar câte două.

Locul celor din față a fost luat de cei din grupa 2 și 3. Și mai ales de cei de anul doi. Răsuflam ușurat. Dar nici așa n-am avut soarta mai bună. Avea grijă lentul să ne facăzile cât mai grele la câmp. După ce ne-a fugărit iar pe dealuri și prin zăpadă cu „daci-ile”, ne-a mai pus să și cântăm la întoarcere. Noi numai de cântat nu mai aveam chef.

-Pluton cu cântec înainte! Dați tonul! zice lentul.

-Sava dă tonul! spune Bejenaru.

-Pe care să–l cânt pe ăla cu „a nostru steag” sau „noi suntem ai României?”.

-Pe ăla cu România, zice Bejenaru zâmbind.

-Noi suntem ai României... Două…Trei și... Și apoi noi toți în cor. Numai că a ieșit o lălăială... Fiecare cânta în felul lui.

-Aaa! Da voi nu vreți nici să cântați?... Aviație inamică... Culcat!... Drepți!... Salt înainte!.... La dreapta fuga marș... La stânga fuga marș! ... Bază Bejenaru!...

 -Bază!...

 -Pluton în coloană, adunarea!

Și ne-a foit ca pe noi. Ca nici la cel care mai avea chef de cântat, nu cred că ar mai fi avut acu. Și așa am ajuns la unitate într-un târziu cu o foarte mare poftă de mâncare. Când ajungem în unitate, ducem „piesele” la locul lor, după care ne îndreptăm pe platou spre locul nostru. Bejenaru o ia la fugă și ajunge primul. Când îl vede lentul zice:

-Bază Bejenaru!... Pluton în line ... Adunarea!

Noi eram deja la jumătatea platoului. Pe mine mă apucă „vrednicia” și forțez pe ultima sută, cum se spune și ajung primul în formație. Cred că lentul a crezut că ceilalți nu au vrut să fugă și ne întoarce înapoi. După ce ne oprește, iar ne cheamă sub baza lui Bejenaru. Fac iar un efort suplimentar și ajung acu al doilea. Nici acu nu i-a plăcut lentului și ne-a mai întors încă odată înapoi. De data asta ne lasă să trecem și de platou până la parcul auto. Când, se hotărăște, ne cheamă înapoi. De data asta eram obosit de efortul depus înainte și am ajuns iar ultimul.

-A când vreți se poate, zice „lentul.

Eu când ajung în formație mă schimb la față și era cât pe ce să cad.

-Ține-l!... Bejenaru cade! zice „lentul

-Cine? zice el nedumerit.

-Grigoriu!... măi! Uite ce alb e la față... vezi să nu cadă...

        Încet, încet începusem să-mi revin. Ca să nu cad, m-am lăsat încet pe vine și stăteam așa. Nu a zis nimeni nimic. După ce mi-am mai revenit un pic, mă ridic, spre ușurarea „lentului. După ce ne întreabă dacă avem întrebări, ne salută din mers.

A doua zi, pentru că era vneri, lentul nu a mai plecat cu noi la câmp, dar ne-a dat iar de treabă. Să curățăm zăpada în parcul auto. Eram noi AG-9 și câțiva de la alte arme: bateria 82 și cercetare.

După ce am dat zăpada, nu cu puține eforturi din partea mea, Bejenaru ne-a adunat în dormitor ca să curățam armamentul. El îmi arată cum să curăț arma desfăcând-o în bucăți.

Încerc să-i urmez exemplu, dar când ajung la mecanisme, nu mai am curaj să o demontez. De frică că nu mai știam cum să le mai pun înapoi, și iar era jar pe mine. Așa că trec peste acest amănunt. O curăț cum pot și după ce le șterg pe fiecare în parte o asamblez la loc. O verific şi o lustruiesc maideparte cu ulei de in. După ce termin Bejenaru, îmi ia arma. După ce o desface verificând tot și toate, rămâne nemulțumit

-S-o crezi tu că asta-i armă curată!

-Da ce are? zice în glumă unul de anul doi, de la baterie, pus pe șotii.

-Curăț-o din nou! zise Bejenaru, nelându-l în seamă pe soldatul de la AG-9

Ce era să fac? m-am supus. Am insistat mai mult acu la ea, dar fără să scot mecanismele afară. Dar nici el nu mi-a spus ce voia, sau să-mi arate cum se demontează și montează la loc. După ce termin, iar o ia și o studiaz

-Tu îți bagi joc de mine?

Și mă ia de centura și mă izbește de paturi cu spatele. Apoi pune iar mâna pe mine încercând să mă ia iar de acolo. Eu mă apuc tare de pat și nu-i mai dau drumul. El mă apucă și mă trage cu tot cu pat. Reușește într-un final să mă trântească jos. Câțiva îmi sar în ajutor.

-Ce ai cu el nebunule, ce dai în el?

-Lasă-l măi că îl omori! Ce ți-a făcut?

-Voi vedeți-vă de treabă, spune Bejenaru, amenințător.

-Te apucă așa...de nebun? nu se lăsau nici ceilalți.

Până la urmă m-a lăsat, dar nu până nu am luat târâș tot dormitorul și finalizând și cu zece „culcaturi”. Și ca să fie tacâmul întreg am mai făcut și zece flotări. După aia am scăpat de el, pentru toată seara. Mi-a dat înapoi arma și am băgat-o în rastel.

-Iar ai încasat-o, zice șoferul meu când mă așez în pat.

Vorbele lui avură darul să mă emoționeze iar. Simțeam iar că îmi tremura bărbia. Dar m-am abținut. El s-a uitat la mine și a înțeles. A încercat, fără să vadă Bejenaru, să mă liniștească.

 

În pluton la noi mai erau doi de anul doi și aceștia erau pașnici. Pe unul din ei îl chema Axente, iar pe celălalt - Păpădie. Mai era și Gherasim. Acesta era veșnic vesel și pus pe glume, ca și Țugneanu de altfel. Dar și de băgat strâmbe.

Axente îmi povestește într-o zi de duminică, fiind numai noi doi în dormitor.

-Nici el și nici ceilalți de anul doi, nu au dus-o mai bine. Și la noi erau unii nebuni. Chiar și mai nebuni decât Bejenaru. Dar pentru că și Bejenaru a luat-o pe cocoașă la vremea lui, acum se răzbună și pe voi. Să știi că nici unul nu adus-o mai bine. Toți am primit „botezul”. Numai că uni mai puțin, alții mai mult. Ca și acum de altfel, încheie el.

Anghel intră în dormitor și văzându-ne că discutam, se ia de noi.

-Ce faceți? Puneți țara la cale?

-A nimic … zise Axente.

-Mă, voi v-ați dat la bârfă.

-Lasă-l și tu, nu destul îl freacă Trăilă și Bejenaru? Îl mai cerți și tu?

-Ce ți-am zis eu, în prima zi când ai venit, că aici nu ești la tine acasă, spune Anghel. Aici trebuie să te supui fără să crâșnești.

Am încuviințat dând din cap și mă ridic să plec la mine la pat.

-Culcat! zice Anghel.

Eu mă uit la el și nu înțeleg.

-Culcat! Ia uite se mai uită și la mine?

-Ce ai cu el? zise și Axente?

-Drepți! La mine adunarea!

Mă duc repede la el.

-Ce spui? Mă întreabă Anghel.

-Tovarășu fruntaș m-am prezentat… încearcă Axente să mă pună pe drumul cel bun..

-Ssst! îl oprește Anghel Lasă-l pe el.

Tovarășu fruntaș, m-am prezentat la ordinul dvs.

Păi așa! zice el. Dacă era acum Trăilă aici sau Bejenaru, iar mătura cu tine pe jos. Ce îmi întorci spatele? Vezi poate îi faci și lentului așa! Totdeauna când vii sau pleci de lângă un superior sau încerci să vorbești cu un alt superior, indiferent de grad, îi ceri permisiunea și după aia continui. Ai înțeles?

-Am înțeles! zic eu.

-Și mai cum?

-Am înțeles să trăiți!

Ei așa mai vii de acasă, zise el mulțumit.

         Axente se uită la mine zâmbind și ridică din umeri aprobator. Adevărul că unele ordine din armată mie mi s-au părut inutile și fără rost. Chiar unele din ele absurde și chiar prostești. De aceia pe multe le ignoram. Nu eram la curent cu toate regulile lor. Cu ROI-ul. Dar nici nu–mi spuneau cum să procedez pe viitor, cum făcea Anghel. Și pentru neglijența asta a mea, mi se trăgeau cele mai multe pedepse.

Și asta avea să se întâmple iar, foarte curând.

Revederea cu cei dragi

 

 

Erau zile când „lentul scotea untul din noi, dar erau și zile grele care ni le făceau gradații. Asta așa, ca să nu ne plictisim. Rareori și mai la urmă, începuseră să mai lase de la ei, spre nemulțumirea „lentului.

Dar iată că trecu și luna ianuarie. Peste câteva zile veniră și cei doi. Usatenco și Lupu

-Avem forțe proaspete spune „lentu când îi vede.

„De aia a scos Bejenaru două „piese” azi, că știa că vin și ei”, zic eu în gând. Și ca să nu cumva noii veniți să nu-și fi pierdut antrenamentul „lentu le-a adus aminte că mai aveau mult până la liberare.

Cât țineam drumul de la unitate era bine, că era asfaltat. După ce coteam la stânga, drumul se înrăutățea atât iarna cât și vara. Dar mai ales iarna sau când ploua.

Ca să spun sincer nici acu nu-mi dau seama când era mai bine, iarna ori vara, că viața era aceeași. Parcă tot mai bine era la un post mai izolat.

Indiferent de climă sau timp, lentu avea grijă să iasă cum voia el. Adică să ne atace în forță, mereu inamicul. Dimineața găsise iar niște firimituri pe jos în sala de mese și avea motive. Era imposibil să nu găsească ceva. Cred că le cauta cu lupa ca „Colombo”. Mai făceam și pe lângă alte „trasee” și tactică de luptă.

Odată, pe când eram la câmp la instrucție, veni pe ne așteptate comandantul, să vadă și el cât de mult ne instruiam. Eu îl văd primul și strig:

- Atențiune!

Când se întoarce și lentul și îl vede...continuă și el:

-Atențiune! ...Drepți!...

-Continuați...continuați, spuse Colonelul uitându-se la mine zâmbind.

Lentul Bucur, se duce la el în pas de defilare apoi îi dă raportul. Ceea ce aveam noi în program azi. Era vai de noi, dar și de el, dacă ne găsea făcând altceva. Noi ca noi...

Dar de el era mai rău. Am continuat tema. După ce ne-a urmărit o vreme s-a dus la alt grup, ce era mai departe de noi. Acum înțelegeam de ce „lentul era așa de zelos cu noi, câteodată și în fiecare zi! Dar și el o făcea mai mult pentru grade. În fiecare an li se dădea „calificative” care conta la următoarea avansare.

Peste două zile îmi vine și mie rândul să plec acasă. Bejenaru și Trăilă zic:

-Hai să te încălzim oleacă așa de plecare, ca să nu uiți cumva de armată! Ca o să ți se urce civilia la cap.

-Drepți!...Culcat !...La loc comanda! ...

 

Acu avea chef de joacă cu mine. Trăilă zâmbea și el. Mi s-a părut că era mai indulgent sau poate mi se păruse. Sau era în unele zile, când avea toane și el mai bune. Dar tot nu s-au lăsat. În ultima seară înainte de a pleca tot s-a războit cu mine. Apoi Bejenaru mi-a spus să-mi curăț ținuta, să nu mă duc cu ea necălcată. Așa că am stat până mi-a venit rândul la călcat.

Când mă duc a doua zi la comandant, ca să-mi de-a foile de drum, mă întreabă:

-Cu ce mergi cu trenul sau cu vaporul?

Pentru că nu știam de vapor îi zic:

-Cu trenul!

-Bine așteaptă afară.

Stăteam acu afară lângă drapel și mă uitam la tovarășii mei de suferință. Acum era la „drapel” un alt biban de la altă armă. Nu îl cunoșteam. După 10 minute iese un sergent major care se ocupa cu înscrisurile și îmi înmânează foile de drum. Aveam 20 de zile, concediu. Când am văzut nu-mi venea a crede. Când să plec iese colonelul și mă atenționează:

 -Vezi, poate întârzi! Vii mai bine cu o zi mai devreme, decât să întârzii, zice el.

L-am asigurat că nu o să întârzii, după care l-am salutat.

Am plecat bucuros, mai mult fugind pe poarta unității. Când m-am văzut pe șosea am răsuflat ușurat. Am tăiat-o prin oraș. Nu văzusem Babadagul de când venisem. Pe atunci era un orășel mic în formare. Erau diferite obiective de tip turcesc. Ca „Agia” și altele. Lânga Agie era o brutărie. Făcea o pâine foarte bună. În centru erau câteva blocuri. Până în centru aproape de margine și străjuit de șosea se mai afla alte blocuri. Acolo locuiau, o parte din gradații de la unitate. Pe unii din ei aveam să-i vizitez, dar asta mult mai târziu.

Tot în centru mai era poșta, Consiliu popular, piața, câteva magazine mici, un cinematograf și bineînțeles nelipsitele „bodega”. Apoi o farmacie, miliția... după care începea să se rărească magazinele lăsând loc caselor. Majoritatea erau făcute din piatră și cimentate. La fel și gardurile. Jumătate erau din piatră și în rest cu lemn. Piatra se găsea din belșug. Era materia lor primă. Unele erau toate din lemn. Aveam din centru, până la gară, un kilometru.

Am ajuns la timp. Aveam un tren pe la 12. După ce m-am urcat în tren, am schimbat la Medgidia. Am ajuns acolo la 6 seara.

Acolo mai aveam de stat că nu aveam imediat legătură. Mă gândeam la ce spusese comandantul că mai bine era cu vaporul. Cred că ajungeam mai repede. Îmi spun că la o a doua ocazie o să încerc să vin și cu vaporul, mai mult ca să văd și eu Tulcea. Eram curios. Nu o văzusem niciodată.

 

În afară de București și Brăila, nu mai văzusem alte orașe la vremea aia. Și nici tata sau nana, nu m-au dus în altă parte. Excepție făcând cabana de la Macin.

Când ajung la Medgidia, intru în sala de așteptare. Până la următorul tren de Galați, care venea de la Constanta, mai aveam două ore. Ce să fac până atunci?

Parcă mi se făcuse foame. Ies afară și mă plimb prin zonă. Dau de un restaurant. Iau un fel de mâncare și apoi mă mă mai plimb un pic. O patrulă de milițieni mă vede și mă oprește la gară. Îmi cere foaia de drum și carnetul de sodat. După ce se dumiresc, mă întreabă unde mă duc.

-Păi zic eu...Scrie... dar le-am spus după aia:

-La Galați sunt în concediu.

După ce i-am salutat, și ei pe mine au plecat. Mă duc în sala de așteptare să aștept trenul, care parcă ca un făcut, nu mai venea. În sfârșit apare și trenul meu. Mă urc înel. Era cam frig. Am stat zgribulit în el până dimineață.

Când am ajuns la Galați era aproape 6 dimineața. Fusese un personal, care cred că și el înghețase. Mă dau jos și iau tramvaiul. Aveam tramvai până acasă. Era nr 2. Costa 35 de bani pe atunci. Când pe la 7 bat și eu în poartă la nana. Când mă vede nana, aproape să nu mă mai recunoască. Era trează. Cred că visase că vin acasă și se păstrase. După pupăturile de rigoare și îmbrățișări chiar la poartă, am intrat în casă. În casă era frig. Focul se stinse de seara și acu trebuia din nou aprins.

Mă duc și aduc niște lemne și nana ațâță focul. După care se duce ... unde credeți?... ați ghicit la bucătărie să-mi facă o cafea… Nu mai băusem de când plecasem. Aproape ca îi și uitasem gustul. După ce bem cafeaua nana nerăbdătoare, să afle ce și cum. Eu îmi iau ceașca și mă duc cu ea în dormitor. Se încălzise un pic. Îi spun ca îmi este somn. Nu dormisem toată noaptea.

Ei uite îți fac patul și te culci. De fapt e făcut ...face ea râzând. Apoi adaugă

Mi-am făcut griji pentru tine. Într-o noapte prin decembrie înainte de anul nou parcă... te-am visat foarte urât. Și atunci m-am pus în genunchi și m-am rugat pentru tine...Ce, ai pățit ceva?

-Ei un fleac mi s-a infectat mâna...

„Uite că și rugăciunile ei sunt bune la ceva oare ele m-au scăpat?” zic eu în gând.

Nu aveam de gând să-i povestesc și pățania mea cu garda.

Mă culc. Pe la 11 mă trezesc. Acu îmi era foame. La armată până la ora asta, mâncam de două ori. Dimineața o masă și un supliment la câmp la ora 10 - 10,30. Asta consta ori din pate, ori conservă de pește. Ei le spunea `conversă`. Mai rar salam sau brânza.

Veneam câte trei la o cutie de pește și doi la cea de pate. Pe lângă care mai era și o felie mare de pâine neagră. Pâinea neagra era nelipsită dar și bună.

Punem și mâncam ce avea ea atunci. După ce mâncăm mă așez în pat.

-Ei cum e? Mai vrei să faci armata? Mă întreabă ea.

-Păi cum să fie... încep eu, ca la armată...

Nu i-am povestit chiar toate. Unele lucruri, nici nu îmi mai făceau placere să i le mai spun. Când am ajuns la: „raportul la pat”, a început să râdă. Credeam că nu se mai oprește din râs. Râdea și repeta scenele. Mă amuza acum și pe mine. Apoi i-am spus: instrucție, instrucție și iar instrucție. A înțeles ea cum stă treaba. Fac și eu ca ți-ganul ăla: off, off, off!

Așa și eu acu. I-am spus că am primit răspuns de la comisariat și ca nu au acceptat să nu fac armata.

-Cică tu ai pensie, zic eu.

-Și altceva? zice ea nerăbdătoare.

-Aaa...! zic eu, unde găsesc o valiză? că au râs ăia de mine. Cică am venit cu „diplomatul?”. La care a început și ea să râdă

Și nici nu am unde să mai pun unele haine. Noroc de un șofer inimos care mi-a mai luat la el, unele lucruri.

-Păi și pe restul unde le ții.

-Le țin încuiate am lacăt la ea.

-Păi de unde să-ți dau eu valiză acu. Trebuia să te gândești înainte.

Tanti Lili ce mai face? Bunica?...

-Ei! Bine, ce să facă? Bunică-ta cu bătrânețele...se vaită tot timpul, se ceartă amândouă ...cum le știi.

Mai pe seară mergem la ele...să le zic că am venit.

Dar să știi că arăți bine! Te-ai mai îngrășat...”Da fac eu în gând de bătaie”. Nu am povestit atunci că ajunsesem gazda bătăilor

-Ei ți se pare, zic eu.

-Îți priește mâncarea de cazan. Întotdeauna mâncarea de cazan e hrănitoare.

-Da... zic eu, cu gândul aiurea.

-Hai să te fac o tablă nu am mai jucat de când ai plecat.

Era oleacă de vreme de când plecasem. Plecasem pe 20 octombrie și veneam pentru prima dată pe 5 februarie. Erau 5 luni. „Hmmm ! ... Iar 5 Februarie ?”, zic în gând. Făceam trei partide și mă plictisesc. Era 2-1 pentru mine.

 Pe la 4 apar și băieții din gazdă a nanei. Când mă văd ei, se bucură:

-Ooo!... Uite cine a venit! A venit Bebi! strigară ei. Când ai venit?

-Azi dimineață, zic eu.

-Cât stai? Ce e permisie?

-Nu concediu! Am 20 de zile. De fapt 18, că două sunt cu drumul.

 

 

-Aaa ... Păi ai de stat!

-Păi și...?

-Și ce? zic eu.

 -Fă și tu cinste, de bucurie că ai venit… zice Gelu. În timpul ăsta intră și nana pe ușa la ei.

-I-auzi, ce zic băieții cică să le faci cinste că am venit, zic eu.

-Așa tot eu? Îmi fac cinste că am venit eu din armată! zise ea râzând.

-Ei lasă, că un nepot ai, e sărac ...vine din armată...zise Gelu

-Păi, du-te!... și ia ceva de băut, zice ea.

-Mata dă banii! că se duce Costel.

După ce îi dăm bani, pleacă Costel după băutură. Până vine el, nana povestește și lor de „raportul meu la pat”.

-Ce raport întreabă Gelu?

-Zile și lor, spune nana.

-Zi Bebi, mă încurajează ei.

După ce îl povestesc și lor, încep toți să râdă. Dar mai ales nana. Apare și Costel cu sticlele.

-Săracu de el, era în stare să ia toată alimentara, zice nana.

-Nu că am luat și pentru noi, zise el.

-Altceva nu ai găsit, zise nana nemulțumită.

-Vrei Vermut? uite desfacem o sticlă de vermut.

-Dă vermut!

-Da!... dar ăsta e mai scump. Mai îmi dai bani zice Costel.

-Îți dau, îți dau și vreo două, numai dă...sticla.

Pune ei în pahare. Eu îl diluez cu apă. Nu aveau sifon. Apoi dăm noroc cu toții.

-Bine ai venit Bebi și armată ușoară în continuare. Cât mai ai? întreabă ei.

-Aproape doi ani. Abia au trecut 5 luni...

-Ooo! Păi mai ai de făcut. Ce doi ani faci? Lasă că trec repede. Acu vii acasă definitiv!

-Da, zic eu... nesigur.

-Și cum e acolo? mă întrebă ei. Unde faci?

-La BIM. La batalionul de infanterie marină, de la Babadag.

-Aha! și ... câte „culcaturi” ai făcut mă ispitește, Gelu.

-Nu mai știu. Nu le-am mai numărat. Dar oricum au fost destule.

-Și unde ești la ce armă?

-La Mitralierele antiaeriene A-A.

-Bun, e bine.

-Bine pe dracu, zic eu cu năduf.

-Ei da ce credeai? Armata e grea! Credeai că e puța păpușii?...zise Gelu.

 

 

-Lasă că nimeni nu a murit făcând armata!

-Da! zic eu, da nici mult nu mai aveam... mă scap eu.

-Ei lasă că o să treacă, mă liniștește Gelu. Mult a fost destul a rămas, zic ei.

Din vorbă în vorbă se golise sticla. La Nana, deja începuse să-și facă efectul vermutul.

-Când mai mergem la bunică-ta? întreabă ea.

-Ei lasă că vă duceți mâine. Îi zici că ai venit „mâine”, zic ei, râzând.

După care a desfăcut și sticla refuzata la export. Acum era bun. Ne apucăm și de a doua sticlă. Nana deja începuse iar să vorbească singură.

-Du-te la oștire...

-Pentru țară mori... completează ei.

-De ce să moară?... Eu m-am rugat toate nopțile pentru el...

-Ei lasă nu chiar toate nopțile. Mai sari...

-Tu să taci!... Tu nu știi ce era în inima mea... Am crezut că am să-l pierd...

- Nu mai eu știu...

 Mă uitam la ea și nu-mi venea a crede. Oare chiar spunea adevărul? Când mă gândesc și acu, ce puțin a lipsit...Oare ea intervenise?...Altfel nu-mi explic de unde știa, că acolo ceva nu merse bine?

Nu i-am spus niciodată, despre pățania mea. Aveam să constat pe parcurs că totuși cineva acolo sus mă iubește. Și că nu mă lăsa să mor, oricât aș fi încercat asta și mai târziu...

Târziu am plecat și noi. Nana abia mai mergea. Știam că iar nu o să mai dorm la noapte. Oricum eram obișnuit. Doar eram învățat. Planton sc. II. Unu și trei ocupat!

 

 

 

Întoarcerea din concediu

 

 

A doua zi de dimineață, mă duc iar la bucătărie. Nana încă mai dormea. O ajunsese cheful ei, dat în cinstea venirii mele. La ce venisem eu în bucătărie? ... Că nu mai știu. Aaa!... să pun de o cafea. Mă apuc și pregătesc cafeaua. O las să fiarbă la foc mic. Asta așa ca de înviorare. Nana nu dădea semne că ar vrea să se scoale. Mă duc afară să aduc lemne. Cu gând să aprind focul. Vin cu lemnele. Apoi scot cenușa. Aprind focul și mă duc repede la bucătărie. Cafeaua mea dăduse în foc. Și doar îi spusesem: „măi să nu dai în foc, până mă întorc eu! Dar ea de unde! Ea nu a vrut să mă asculte”. Așa că îmi făcuse și de lucru. Am oprit butelia și m-am pus să șterg aragazul. Mai rămăsese în ibric de două cești. Noroc că făcusem un ibric plin. Am deșertat restul de cafea în două cești și am spălat și ibricul. Când se hotărâ și nana să se scoale, cafeaua se răcise demult.

-Vai da ce harnic ai fost! Se cunoaște că faci armata. Armata te-a schimbat. Nu avea de gând, să se dea așa de repede jos din pat.

-Adu-mi cafeaua la pat. Vreau să fiu și eu odată servită de tine.

-Nu vrei să-ți dau și „raportul” la pat? zic eu.

-Aaa! Da! Face ea, amintindu-și povestea mea. I-a mai spune-l odată, zice ea râzând din nou. Zi-l că mi-a plăcut.

ÎI fac plăcerea dar îl mai schimb pe ici pe colo:

-Tovarășa Mocanu, patul dumneavoastră cu un efectiv de: o pernă, un cearceaf, osaltea și o pătură, este gata pentru odihna oaselor și osicioarelor dumneavoastră, ruginite de bătrânețe și dornice de zburdăciune...

Când a auzit s-a amuzat foarte tare. În fine după ce își savurează cafeaua deja rece– cred că nici nu observase - zice:

-Hai la bunică-ta !

-Așa cu noaptea în cap? întreb eu.

-Păi ce, e cu noaptea în cap? Cât e ceasul? A! E zece! Du-te la alimentarș și ia ceva pentru bunică-ta. E rândul tău să faci cinste! Eu am făcut și când ai plecat și când ai venit...!

-Păi ce faci? Iar o luăm de la început?

-Da ce? Ai venit și tu odată acasă...? Și nu vrei să faci cinste?

Se scoală ea și se îmbracă, apoi mergem întâi pe la alimentara. I-au o sticlă de jumate cu lichior de mentă.

 Când vede ce am luat, zice revoltată:

- Păi ce? Tu de asta îmi dai să beau? Asta să-l bei tu! Eu vreau altceva mai bun.

 

Și apoi văd că dispare ca o furtună iar în alimentara. După câteva minute vine cu o sticlă de Fetească albă.

-Asta băutură, nu ce ai luat tu! Ăla e pentru domnișoare...

Mergem noi la bunică-mea. Când ajungem la poarta lor era încuiată, ca întotdeauna. Batem noi. Când vine la poartă și mă vede tanti Lili, nu mai putea de bucurie. Nici nu deschise-se poarta bine și m-a și luat în brațe. Apoi am intrat în casa. Bunica era „pe tron” în camera alăturată. Când apare și ea intră în cameră gemând, ca de obicei și se urcă în pat. Nu ne băgase în seamă.

-Mam-mare ce faci? Tu nu vezi cine a venit la noi? întreabă tanti Lili.

-Cine? face ea, punându-și mai bine ochelarii pe nas.

-Cum cine Maria! ...

-A Maria ... nici nu te-am observat...

-Și nu vezi că a mai venit cineva?

-Da? Cine? Parcă am văzut eu ceva, dar nu am cunoscut...

-E Bebi! S-a întors din armată...

-Cine Bebi?... Să trăiești Bebi! Scuză-mă că nu te-am recunoscut, dar eu cu bătrânețea asta...Când ai venit?

-Ieri, zic eu.

-Ai venit de tot?

-Ei, de tot! Mai am încă un an și mai bine de jumate. Am venit în concediu. Peste 20 de zile mă întorc din nou. Cine știe când mai vin? La anu cred.

-Bravo! Lasă că e bine! Trece...

-Ieri? Și de ce nu ai venit până acu? zice impacientată tanti Lili.

-Ei, am venit la 7, și până m-am odihnit și eu, după drum, până una alta, până am chefuit cu băieții lui nana....

-Bravo ați și chefuit...și la noi nu te-ai gândit?

-Hai că v-am adus și vouă, zise nana scoțând de nu știu unde, o sticlă plată de coniac. Vine tanti Lili cu păhărelele. Le umple și îi dă și bunicii. Eu mă uit întrebător la ea.

-Dar sticla mea ...?

-Care sticlă? Ce aia e sticlă? Lasă că vedem acasă ce-i cu ea.

-Ce e asta? întreabă mam-mare

-Ia și bea nu mai întreba! Fac cinste, că a venit Bebi din armată. Da, tot eu ...

Îl dă pe gât din două înghițituri. Tanti Lili când o vede se sperie.

-Chiar îmi era poftă, zice ea.

-Păi ia să vii mai des, ca să-i faci poftele mam”aicii, zise nana râzând.

-Zi-le aia cu patul!

Le zic și lor. Tanti Lili începe și ea să râdă.

 

 

Pe lângă ea mai râdea și nana. Mam-mare se uita la noi și nu știa de ce râdem. Când află și ea, începe să râdă și ea cu noi monosilabic:

  -Hă, hă… hă, hă…

Am mai zăbovit noi așa o vreme povestindu-le câte ceva din armată și felul cum am dus-o. Dar numai ce am vrut eu să afle. După care tanti Lili parcă aducându-și aminte de ceva, zice:

  Astă iarnă prin decembrie, înainte de anul nou, aud gălăgie în curte pe la două noaptea. Am stat până mai târziu. Mai croșetasem și eu câte ceva. Dau să mă culc. Când aud din nou gălăgie în curte. Mă duc pe întuneric, fără să aprind lumina și intru în sală uitându-mă afară pe geam. În curte, era unul ca tine de înalt și dă să vină la ușă. Eu mă sperii și încep să strig. Mam-mare se scoală și ea speriată. Ăla în final a plecat sărind gardul.

Dimineața când mă scol, dau să deschid ușa, văd cheia căzută în șild. Cineva sau ăla, a vrut să intre peste mine în casă. Noroc că eu pun și foraibărul sus. Altfel intra peste noi și ne omora!

Rămân impresionat de această poveste. Îi spun să aibă grijă. Mă duc totuși afară și îi bat geamul în cuie, ce dădea în curte. Cel din casă avea foraibăre. Era bine. Mă duc și dincolo în cealaltă cameră, acu pe post de magazie și bat în cuie și geamurile de acolo care dădeau în curte. Ușa de acolo dădea în sală. Și de aici, un pas mai era până la ele. Se putea acu considera provizoriu în siguranță. Nana zice:

-Nu mă mai speria și tu ...

-Serios, dacă îți spun, zice tanti Lili.

După ce terminăm sticla de coniac, nana scoase și „feteasca”. Și nu ne-am lăsat, adică mai mult ea, până nu am terminat-o. Noroc că au fost mai multe guri.

Apoi am plecat. Nana se puse să gătească. Pentru că nu era pâine mă trimite să iau. Nu apucase să se dezmorțească nana, încă, așa că:

Du-te, și ia și o sticlă de vin, că aia s-a terminat bețivilor...Nici nu am apucat să-i simt gustul...

-Iar? zic eu

-Nu iar, din nou!

-Iar o luam de la început.

-Ci… treabă ai tu?... Îs banii mei și nu-i treaba ta. Fac ce vreau… în casa mea. Începuse să-și facă efectul așa de repede coniacul ăla? Ce e drept că se terminaseși sticla de fetească. M-am dus și i-am îndeplinit dorința. Și totul se petrecu întocmai, precum o seară înainte cu băieții și ca multe alte seri, ce aveau să vină de acu încolo. Devenise iar viața monotonă. Acolo în armată, ziua trecea parcă altfel. Mai o flotare de la Bejenaru... mai un culcat de la Trăilă...un ordin de la Anghel...O amenințare a „lentului… Dar aici? Doar să mă culc singur...

Mă dusei în curte și mă jucai cu „Rubinel”.

Când mă văzu și el, nu mai putea de bucurie. Își manifesta și el afecțiunea dând din coadă şi schionând încetișor.

 

Mă duc la el și îl mângâi pe cap apoi îl scarpin. Îi plăcea mult. Drept recompensă, mă linge și el pe mână. După un timp, mă ridic de la el cu gând să intru în casă. Lui nu i-a convenit, că începu să latre la mine. Eu mă întorc la el și îi zic:

- Culcat! El, se uită nedumerit la mine.

Se cunoștea că nu făcuse armata. Îi mai zic odată. Se pune cu botul pe labele din față ridicându-se pe picioarele din spate și începu iar să latre. Îi mai zic o dată și o zbughește în cușcă. Apoi scoate numai botul și se uită cu un ochi la mine.

-S-o crezi tu că asta-i percutare! zic eu lui, făcând pe grozavu. Începusem să fac instrucție și cu câinele...e greu de mine...

Nana iese din casă și văzând ce fac, zice:

-Ce, faci instrucție cu câinele? Ce, aici te crezi în armată?... Dă-i și lui raportul!...

-Mai bine i-ai da niște mâncare. Cred că îi este foame, zic eu.

-Dă-i!...

M-am dus și i-am adus o bucată de pâine și apă.

A luat bucata de pâine în gură se uita la mine mirat, ca și cum ar fi zis: „de asta îmi dai?” și plecă cu ea în cușcă, apucându-se de ea.

- Vezi! îi era foame, zic eu.

Seara la 4 au venit iar băieții. De data asta nu ne-a mai invitat la ei. Mai ales ca nana se „încălzise” iar. După ce intru în casă, îmi vine ideea să profit de situație și să o întreb de proveniența mea.

Și începe să-mi spună ce v-am scris mai înainte. Nu am fost mulțumit de răspuns.

Cu toate încercările mele, nu s-a dat pe față. Am mai încercat și alte ori primind același rezultat.

A doua zi, mă duc să duc pachetul lui Serghie. Ca uitai să vă mai spun și de el.

Înainte de plecare, Serghie stiind că plec acasă, mi-a dat un pachet și o scrisoare, ca să îi înmânez soției sau logodnicei lui. Mă duc la ea. Găsesc repede adresa. Nu era chiar așa de departe de unde stăteam noi. Când apar în fața ei, îmi citește scrisoarea și lămurindu-se cine sunt, îmi ia pachetul, mulțumindu-mi frumos. Îmi spune că înainte cu două zile de a apleca înapoi, să trec iar pe la ea, ca să–i trimită și lui un pachet..

Încă mă gândeam de unde să fac rost de valiză. A treia zi mă duc în vizită la mama lui Genu.

Și pe Genu îl luase în armată. Dar el făcea la Mangalia, tot la marină, dar la TR.

În timp ce eu...

 

 

Când mă vede doamna Rodica, mama lui și mai ales tatăl lui, mă primește cu bucurie. Bineînțeles că au urmat inevitabile întrebări.

Din una din alta le spun că nu am valiză și că nu știu de unde aș putea face rost de una. Cu împrumut măcar.

-Păi măi Marinică, zice ea. Genu a plecat cu valiză. Dar lui ia dat cică, saci de la ei. Și își ține efectivele în ei. Așa că ne-a trimis valiza acasă. Dacă vrei îți dăm noi valiza lui.

-Da! zic eu, bucuros.

-Sigur! Dă-i-o lui! Și așa nu avem ce face cu ea, întări și tatăl lui.

Când am văzut-o cât de mare era și de grea, m-am lăsat păgubaș. Le-am spus că o să trec în altă zi să o iau. Că oricum mai aveam de stat acasă.

-Când pleci? mă întreabă ei.

-Păi am în total 20 de zile. Și abia am venit alaltăieri, zic eu.

-Ooo! păi mai ai de stat, zice și tatăl lui.

-Păi să vii pe la noi, când aproape să pleci, îmi zice doamna Rodica. Să-ți dau și eu ceva pe drum...

Promit și plec.

Următoarea zi, am dat și o fugă la Barboși, la nea Lavric. Fănica, când mă vede mă întreabă cum e în armată. Se strânseră toți în jurul meu. Se umpluse atelierul lui nea Lavric.

Le-am răspuns la toți la întrebări. În final am spus că e bine. Nea Lavric, mi-a dat și restul de bani.

Au început să treacă repede zilele. Parcă prea repede. Pe de o parte mă întrista gândul că mă întorc iar, dar și aici mă plictiseam.

Nici nu știu când a venit ziua, când trebuia să plec din nou la armată.

Cum sticla de lichior de mentă refuzată de nana, nu se deschise în ziua aceia, tot eu m-am luptat cu ea, până am plecat. Seara, printre vorbele nanei, o mai acompaniam și eu. Mă dregeam și eu, ca să uit de armată... Cum nana să se plictisească singură? Așa că am dat-o gata până la plecare.

Într-o zi mă întreabă nana de sticlă. Își aduse aminte de ea.

-Desfă și tu sticla aia… că mi-o sete…

-Care sticlă? fac eu, deși știam despre ce sticlă era vorba.

-Cum care? Sticla pe care ai cumpărat-o în cinstea venirii tale…

-Aaa! fac eu. Care aia care ai refuzat-o la export? Am băut-o…

-Bețivule! Îmi zicea ea vesel.

-Uite cine vorbește…

-Da ce ți-am băut banii tăi? Îs banii mei… Tu să te duci la muncă și să aduci bani…

-Când vin din armată promit că mă apuc de muncă.

-Așa să faci… Acum du-te la alimentara… Poftim și banii tăi… zicea ea râzând. Ce era să fac? i-am făcut pe plac.

-Dacă nu mă lași să dorm nici la noapte, mă duc să mă culc la bunica, îi zic eu, mai în glumă mai în serios.

-Ei, te duci și te culci cu mă-ta! zise ea râzând.

 

Zilele treceau la fel de monoton. Treceau între o carte, un remi, o tablă sau o vorbărie de-a nanei, care mă transforma în planton sc II...

Păi nu? Cum să uit de armată?

Mă mai duceam și le vizitam pe bunica și mătușa. Mai o dulceață, mai un șerbet, că doar acum eram musafir… Mai le luam câte ceva din piață, asta ca să nu se mai deranjeze mătușa Lili… Câteodată mă mai opreau la masă.

Cu trei zile înainte de a pleca înapoi în armată, m-am dus iar la fata lui Serghie și am luat pachetul. Mi-a mulțumit din nou și am plecat. M-am dus apoi și pe la Negru. Doamna Rodica mă aștepta. Mi-a dat o sacoșă destul de voluminoasă și grea, zicându-mi:

O mică atenție din partea noastră. Uite aici, ai și adresa lui Genu. Poate vă mai scrieți și voi, printre o pauză... zice ea zâmbind cu sub înțeles. Semn că nici Genu al meu, nu o ducea mai bine…

Îmi dă și valiza. Ca să nu am două bagaje, bag pachetul doamnei Rodica în valiză. Îmi dăduse și lacăt la ea. I-am mulțumit încă o dată și ne-am luat rămas bun, nu înainte de a-mi strecura în palmă câteva hârtii de o sută, și ultimele sfaturi.

Asta așa pentru mici cheltuieli, că știu și eu de la Genu, ce greu o duceți voi acolo...

Mă uit. Erau cinci sute. Mulțumesc frumos, și plec. Și iată că veni iar și ziua despărțirii.

Urmară inevitabilele scene de despărțire. De data asta nana era acu mai trează. Mai aveam o zi, dar de frică să nu întârzii, am preferat să ajung mai devreme.

La plecare nu am mai luat trenul. Îmi veni ideea să plec cu vaporul, să văd și eu cum e. Mă sui direct pe vapor. Aveam unul spre Tulcea la ora 12. De acolo aș fi luat o cursă ceva, spre Babadag. Eram cu o zi înainte. Trebuia să mă prezint a doua zi dimineața la ora 6, la ofițerul de servici.

După ce pleacă vaporul, mă pun pe o bancă. Niște cadre vin și pe la mine și mă întreabă unde merg. După ce le spun, nu mi-au mai spus nimic. Scăpasem că nu aveam foi de drum pentru vapor. Erau valabile numai cu trenul. Dar văzând că sunt militar, au închis și ei ochii. Așa am ajuns după 4 ore la Tulcea.

Frumos oraș! Nu îl văzusem niciodată. Pe toată lungimea cheiului, se întindea: Autogara, Gara Fluvială, apoi Gara. Mă duc la autogară și văd că aveam imediat mașină. La asta am plătit bilet. Nu eram sigur că o să mai am încă odată noroc. După 45 de minute ajung în Babadag. Mă gândeam: „Uite ce repede am ajuns!” „Data viitoare am să folosesc vaporul”.

Pentru că era 4 seara și până a doua zi mai aveam, mă duc prin oraș și îl vizitez de la un capăt la celălalt.

 

Nu era prea mare, așa că am terminat repede. Trec pe lângă cinematograf și îmi vine ideea să văd un film. Intru. Cel de la ușă mă lasă să intru fără bilet.

Îi mulțumesc și intru înăuntru. După ce văd filmul, mai zăbovesc eu prin oraș la trecerea timpului. Mai intru și într-o cofetărie. Mă delectez cu niște prăjituri și cu un suc Quick. Parcă prăjiturile de aici, erau mai gustoase. Când se face seară, pe la 21 vin și eu la unitate.

Când mi-a citit foaia de drum și actele, ofițerul de servici s-a speriat de vrednicia mea.

-Dar mai ai până mâine! Aici scrie că mâine la ora 6. Până mâine mai ai!

-Păi nu am unde să mă duc. Nu cunosc pe nimeni aici.

-Du-te și tu la o „gagică” mă sfătui ofițerul de servici râzând...

-Nu am!

-Cum vrei! Du-te în dormitor și mâine la 6 te prezinți la mine.

Am înțeles, să trăiți! fac eu și am intrat în dormitor la mine. De cum am deschis ușa dormitorului, cineva strigă:

-Atențiune!

Nu vă închipuiți ce atmosferă s-a încins la sosirea mea. Toți au năvălit peste mine.

Și bibanii și cei de la AG-9 și gradații. Nu mai dormea nimeni. Le trecuse somnul.

Când au mai aflat că trebuia să să mă prezint dimineață, m-au certat.

-Du-te și tu la „fete”, îmi zice Lupu.

-Sunt destule pe aici, zice altul.

-Îți dau eu o adresă se oferă Gherasim.

-Nu mersi, fac eu.

-Cum vrei! Auzi la biban să vie el cu 12 ore mai devreme. Unde s-a mai pomenit așa ceva...? spune și Popa.

-Tu crezi că el e ca tine...? zice Trăilă. Bravo! Lasă mai bine mai devreme decât să întârzie.

Cei de la mine și ei în cor.

-Prost mai ești!...

-Ai fost prost. Eu dacă eram în locul tău îmi foloseam altfel timpul...

-Ce să fac nu aveam cum să vin altfel, încerc eu o scuză. De abia mâine la 6 ajungeam cu trenul în gară. Și mi-a fost frică să nu întârzii. De aceea am venit cu vaporul azi. Încerc eu să mă scuz.

Numai Bejenaru nu a zis nimic. S-a uitat la mine și a zis că e mai bine așa, că am venit mai devreme. Pentru că nu eram în efective în seara aia, nu s-a mai legat nimeni de mine. M-am apucat să ronțăi și eu din pachet. Câțiva bibani de a mei făcură cerc în jurul meu. După ei și Trăilă, Anghel și Bejenaru. A mai venit și doi de la baterie.

 

 

-Ia uite bibanul are pachet și pe noi nu ne cheamă! zice Popa.

-Hai veniți și luați, zic eu, mai mult de rușine.

Și ei făceau la fel când mai primea cineva pachet. Trăilă mă invita mereu la masă. Așa era aici tradiția. Când cineva primea pachet de acasă, se strângeau cu toții și până nu-l devorau nu se lăsau.

Așa că sacoșa mamei lui Genu, se goli destul de repede. Am mai apucat și eu câte ceva. Nu era mare lucru! Ce putuse și ea. Niște copănele, niște plăcinte cu brânză, pâine...

Așa că și pachetul meu a avut aceeași soartă. Am dat și pachetul lui Serghie, fapt ce a făcut ca să-mi mulțumească frumos. Dar el nu l-a mai deschis.

Am dosit apoi lucrurile mele în valiza lui Genu și am dat să mă culc. Dar ți-ai găsit. M-au pus toată noaptea să le spun povești, despre cum am petrecut în „civilie”, cum spuneau ei.

Din păcate aveam să-i dezamăgesc. Nu aveam ce le spune. Nu eram să le spun că nana se îmbăta de bucurie ca m-am întors, sau multe altele. Practic nici nu prea aveam ce să le spun.

-Zi și tu la câte femei ai fost, mă întărâtă Usatenco.

-Care femei? fac eu nevinovat.

-La care ei încep să râdă.

-Cum nu ai fost și tu la o mândră, întreabă Lupu. Eu când am fost acasă, am luat la rând tot satul. Ceilalți începură să râdă.

-Nu am avut timp de „mândre” zic eu, rușinat.

-Măcar una acolo insistă el.

-Nici una măcar, îl dezamăgesc eu.

-Am fost acolo unde mă angajasem și m-am întâlnit cu Fănica, zic eu repede, sperând să le atrag atenția.

-Ooo! Fănica! Și cum a fost? Hai zi mai departe! spun ei curioși.

Știam eu ce îi durea pe ei, dar eu nu îmi mai găseam nici cuvintele și nici o idee salvatoare nu îmi trecea atunci prin cap. Am încercat să le abat atenția dar nu era chip. Ei țineau cu ursul. În final ca să le fac pe plac, încerc să inventez o posibilă întâlnire.

-Unde la tine, sau la ea acasă? face Lupu nerăbdător.

-Ei, la mine? La ea firește!

-Și?...

-Și, ce?...

-Păi tu nimic?... Ea acolo...

-Am discutat de una alta...zic, căutând ceva cu disperare.

-Și tu ...nimic ea, ceva...

-Păi nu! zic eu, că a venit părinții ei acasă pe neașteptate.

-Aaa...! fac ei în cor, dezamăgiți.

-Trebuia să insiști și a doua zi, zic ei.

 

-Păi da am fost și a doua zi, zic eu, că găsisem ideea salvatoare. Dar nu mai era acasă.

-N-ai făcut nimic... fac ei dezamăgiți.

-Păi nu... zic eu.

-Păi și acasă ce ai făcut? nu ai dat și tu o petrecere... ceva...

-Ba da zic eu, profitând că îmi dăduse caporalul o idee.

-Am făcut un chef toată noaptea când am venit acasă.

Pe undeva era adevărat. Numai că nu fusese chiar toată noaptea. Ce vreți mai le umflam și eu, ca să nu cad pe locul doi.

Și așa nu prea i-am convins cu Fănica...

-Ia uite bibanul nu a petrecut și nici la femei nu a fost, zice Popa.

-Păi tu ... dacă se putea, tu petreceai o lună, zise și Anghel râzând.

Numai Bejenaru nu râdea. El stătea în pat urmărindu-mă. Mă înțelesese. Că la capitolul ăsta, eram la zero-zero...

-Ți-ai adus valiză? mă întreabă el în loc de orice alt comentariu.

 -Da mi-a împrumutat-o mama unui fost coleg de-al meu, care și el e în armată la Mangalia.

Apoi s-a dat stingerea. Dimineața nici nu se făcuse 6 când eu eram la camera ofițerului de servici. Când dau să intru, vine lentul nostru. Când mă vede îmi și spune:

-Gata concediul? Ai venit?

-Da zic eu, salutându-l.

-Dă la mine hârtiile că le dau eu.

Apoi am plecat în dormitor. Trebuia să-mi intru repede în atribuțiuni, dacă nu voiam să fiu „încălzit” iar. Dar tot nu a fost chip. De bucurie că am venit, Bejenaru și Trăilă tot nu s-au lăsat până nu am făcut un culcat. Asta așa, spunea ei, ca să vadă dacă nu am uitat de armată.

Dar nu uitasem! Cum se putea una ca asta? Nimic nu am uitat! Țin minte și acu!

Și o să țin minte toată viața!

În continuare instrucția s-a desfășurat normal, ca și cum nici nu se terminase.

Cum inamicul a aflat că venise forțe proaspete, nu a pierdut nici un moment în a se „instrui” și el. Așa că iar ne-a atacat inamicul, cu și mai multă forță.

 

O nouă speranță

 

 

Într-o zi un soldat de anul II, văzând câte înduram cu cea armată, i se făcuse milă de mine.

-Ei bibane!

Mă întorc și mă uit speriat în spate. Când îl văd mă sperii la început. Eram la wc. Cum nu se putea mai rău pentru mine. Îmi și spuneam în gând: „Ăsta o să mă „ aranjeze...” Dar el zice:

-Nu te speria! Știu de unde ești? Și mai ales cât te freacă ăia. Și câte trebuie să înduri. Uite, nu ai vrea pe perioada cât sunt eu plecat în concediu, să vii sus la pompe ca să mă înlocuiești? E colo sus pe deal, dincolo de carieră. Nu faci altceva decât bagi apă în unitate când este.

-Da! zic eu timid.

-Ei nu acu, dar am să te țin minte și la vară, am să te chem. Ce meserie ai?

-Electromecanic! îi zic.

-Perfect! De asta am și nevoie.

Asta a fost cam prin luna februarie. Dar luat de valul instrucției, am și uitat de discuția purtată cu el. Chiar și uitasem complet de ea. Zilele care au urmat, s-au desfășurat normal cu aceleași neajunsuri pentru mine și mai ales că era și iarnă, iar asta îmi făcea armata și mai grea.

Într-o zi vine „lentul şi ne i-a individual să aplicăm tot ce am învătat de la gradați, să vadă cum le punem în practică. Lentul stătea la zece pași de mine și mă pune să execut toate ordinele interioare pe care trebuie să le execute un soldat sau gradat, în fața altui superior. La câteva, nu i-a plăcut și mi-a pus un S. Dar apoi s-a luat și de gradați că nu mi-a explicat ca lumea. Mă întreabă „lentul:

- Când un superior te cheamă la el, tu ce trebuie să faci?

Prima data rămân blocat. Unul mai aproape de mine îmi soptește ce și cum.

-Lasă-l în pace că știe și el, zise „lentul.

-Tovarășe locotenent, sunt soldatul Grigoriu. Raportez!: Atunci când un superior mă cheamă la dânsul, eu trebuie să vin în fuga cea mai mare, să mă apropii de el, la câțiva pași, apoi făcând trei pași de defilare mă opresc, pivotez la stânga, sau la drepta după caz, și mă opresc în fața lui . Apoi i-au poziția de drepți și mă adresez: „Tovarășu, gradul, sunt soldatul sau fruntașul, „x”... m-am prezentat la ordinele dvs ...

-Da așa e mai bine, zise el satisfăcut. Următorul! Mai trebuie să exersezi.

 

 

 

Se punea note și la așa ceva. Noroc că la teorie și tehnica de luptă aveam FB. Și deci pe total stăteam bine. Alții se compensau la militărie.

-Văd că ai uitat de armată, mă amenința Bejenaru când vedeam că iar nu percutam la timp.

-Bibanul a uitat de armată, zicea vesel Popa, băgând paie pe foc.

Dar Bejenaru, ca și ceilalți, nu prea îl băgau în seamă pe Popa. Îl lăsau să trăncănească. Că doar numai de asta era bun. De aceea multe farse erau să fie făcute și la adresa lui. Iar eu, bineînțeles… scoteam castanele, sau în cel mai nefericit caz, planton sc… Da ați ghicit II! Toate astea mă făceau să nu uit de armată, cum să uit?

Nu! Nu am uitat de armată. Cum era sa uit? Niciodată nu voi uita toate necazurile pricinuite de ea. Nici nu aș fi avut timp să uit. Aveau grijă băieții ca să nu uit. Se apropia peste câteva zile 4 martie. Cred că e cam aceeași zi și lună, acum când am ajuns să scriu aceste întâmplări în continuare. Numai anul diferă. Atunci era în 1978 la un an după cutremur, de care am uitat pur şi simplu să îl trec în revistă și pe el.

Povesteau „bătrânii” noștri și gradații, că la cutremur au aruncat saltelele pe geam și unii odată cu ele. Așa de mare a fost panica. I-a speriat pe toti. Normal că avusese motiv. Eu în anul ăla mă duceam în armată în octombrie și cutremurul fusese în martie. Țin minte și acu.

Era ora 21,24. La televizor era un film bulgăresc:

„Dulce și amar”. Să fi fost o premoniție, sau o simplă coincidență? O simplă întâmplare.

Nu știu dacă a avut vreo legătură cu realitatea. Tanti Lili era la noi, ca de obicei la televizor. Stăteam cu toții și urmăream filmul. Deodată simții că ne fuge pământul de sub picioare. Întâi o trepidație de jos în sus, după care a luat-o cu o legănare. Tanti Lili strigă:

- Cutremur!

Și ne bulucirăm toți către ușă. De ce ne îndreptam către ieșire, de ce se făcea mai mare. Câinii începură să urle.

Când am ieșit afară, au rămas în prag. Eu ieșisem totuși afară în fața ușii. Oricum nu mai aveam loc și eu. Tanti Lili, cică să nu stau acolo să nu-mi cadă vreo cărămidă de la horn în cap. Știam arhitectura hornului și a casei și așa că, nu avea cum să se întâmple una ca asta.

După 40 secunde aproape, începu să slăbească, până se opri de tot. Acum nu mai aveam curaj, nici să intrăm în casă, darămite să ne culcăm.

Tanti Lili a plecat în grabă să vadă ce e acasă, știind că mam-mare era singură și se putea speria.

Eu când am intrat în casa, cât de curajos am fost pe timpul cutremurului, atât începuse să-mi fie frică după terminarea lui. Aveam să mai trec și peste ani, în aceeași situație neplăcută, când aveau să mai fie încă trei cutremure, aproape tot atât de mari, aproape 6 grade.

Asta fusese de 7. Atunci seara am încercat să mai vedem la tv, ce? și cum? Dar se oprise toate. De abia la ziuă, am auzit la „difuzor” de dezastrul cutremurului, la București și alte orașe apropiate.

Și bătrânii noștri se speriase foarte tare.

Și așa a reînceput instrucția zilnică. Tot așa erau zile când inamicul scotea capul din bârlog. Numai ca să ne facă nouă zile fripte. Nici situația mea nu s-a schimbat.

Avea sa fie un paradox cu mine în armată. Eu aveam aceeași vârstă cu „bătrânii” și gradații lor. Eu dacă am făcut, nouă clase generale și 5 ani de liceu, așa îmi trebuie. Dar poate era mai bine așa. Sau nu!?! Că după spusele acestora, acum e mizilic față de ce au îndurat și ei atunci.

Apoi, zic eu în gând: „dacă ăsta e mizilic, atunci ăia ce făceau pe atunci? Vă urcau în copaci?”

Deocamdată noi eram bibanii oropsiți. Era un biban pe nume Neruja care i-a plăcut armata. Era foarte conștiincios până la prostie. De aceea nu prea mânca păpară de la Trăilă. O mai lua și el pe cocoașă dar nu așa de tare ca noi. Eu, Sava, Vieru, încă un șofer care... o să zic și de el la vremea lui, eram gazda bătăilor. Ceilalți Uncu, Neacsu, Neruja, Miron, trăiau momentul armatei. De aceea au și ajuns gradați. O trăiau. O aveau în sânge. Sau poate nu erau decât un motiv, ca să plece și ei cu câte o „macaroană” unii și, câte o tablă alții. Mie mi s-a părut o ambiție prostească. De parcă în civilie, ținea cont cineva de câte grade ai obținute în armată? Că ai fost fruntaș sau sergent. Cei care lucrau efectiv în armată… Da! îi înțeleg!

Generația noastră avea să aibă, mai mulți gradați, decât avuseseră ei. Ei au fost numai trei. Noi 4 sau 5.

După câteva zile Neacșu e trimis la Mangalia să facă școala de telemetrist. Aveam un aparat optic cu care se măsura distanța până la un punct fixat.

După ce a venit de la școală, „lentul a vru să-l testeze, să vadă ce a învățat.

-Câți km sunt până la...carieră, Neacșu! îl întreabă „lentul într-o zi, pe când ne aflam pe câmp la instrucție.

El se uită prin aparat și spune o cifră. După aia alta la urmă gresește cifra și când el a spus 5km, „lentul îi zice:

-5 Km? Vezi să nu-ți fac eu rost de 5 km acu...

-A nu! ... 3,5 km, se corectează el.

-Ei așa mai merge, zice „lentul.

„Lentul nu putea fi păcălit așa de ușor. Mai ales că avea mai multă vechime și cutreierase și el ani de zile acele dealuri. An de an și zi de zi. Numai sâmbăta și duminica cred că făcea pauză. Asta înseamnă 52 de Duminici din 365, a 3-5 ani, e ceva!

 

 

 

Nu trecuse mult de când mă întorsei de acasă. Într-o seară mă pune iar planton.

Și bineînțeles că planton sc ..? Da ați ghicit-2.

Trăilă tot șoșoteau, împreună cu Anghel și cu Tugneanu. Semn că se pregăteau să pună țara la cale. Voiau să-I facă lui Bejenaru o farsă. Asta că se săturase și cei de anul II, de vrednicia lui, până la prostie, în a ne instrui, și mai ales și când „lentul nu mergea cu noi la câmp. Și Țugneanu ăsta altă istorie. Era bun la băgat „strâmbe” Avea să-mi facă și mie greutăți, mai târziu.

Eu nu am auzit ce pun la cale. Când intru și eu în schimb pe la 12. Se scoală Trăilă și îl mânjește pe Bejenaru cu cremă de ghete pe obraz, în timp ce dormea. Tugneanu și el era treaz. Anghel așișderea. Începură să chicotească pe sub pătură. Eu când vădmă apucă spaima. Le spun să-l lase în pace, că atunci când s-o trezi se v-a lua de mine. Că eu ca planton, ce am păzit?

Tugneanu și Trăilă mă liniștesc spunând că să zic că nu știu cine la „pictat” că ai fost dus să aduci niște apă, că ți-a cerut un soldat de anul doi.

Și se apucă Trăilă să-l „picteze” pe Bejenaru, în acordul râsetelor pe înfundate a celor trei. După ce îl termină, se ascund tus trei sub pătură și se făceau că dorm. Eu totuși îngrijorat, încerc cu batista mea să-l șterg pe Bejenaru pe față, cât de cât. În timp ce îl ștergeam, acesta se trezeste și buimac mă întreabă ce fac. Atunci îi spun lecția. Că în timp ce eu eram afară cineva, nu știu cine, v-a murdărit cu cremă pe față.

Se scolă el repede, aprinde lumina și când vede cum arată se duce întins la mine.

Mă ia și mă izbește cu spatele, iar de paturi.

-Cine a făcut asta?

-Nu știu? Nu eram aici.

-Ce ai căutat afară? nu știai că nu ai voie să ieși afară? Și dă pumni în mine. Când vede ei că se îngroașă gluma, se fac că se trezesc și îmi ia apărarea. Mai binezis încearcă să mi-o ia. Dar nu înainte de a mă ciufuli bine Bejenaru. După ce mă lasă pe mine, se i-a și de ei. Începuse ancheta. Cine? Cum? Și când? Bineînțeles că nu a recunoscut nimeni. Când mă întreba pe mine, când pe ei. Greu l-au mai potolit. Deja se trezise tot dormitorul de zbieretele lui.

Stăteam cu frică și inima mi se făcuse cât un purice, neștiind cum o să se termine. Până la urmă m-a crezut și nu prea. Era convins ca eu știam dar nu voiam să spun. Și așa și era. Cum să spui? Ca era prăpădenie!

Târziu după ce ne-a amenințat că dacă se mai repetă încă o dată scena, o să aibă de a face cu el. Când să se culce mă mai pune așa ca încheiere să mai fac câteva „culcaturi”. Mă amenință că a doua zi stă el de vorbă cu mine.

 

 

Apoi se culcă la loc. Eu cât s-au certat ei îmi trecuse schimbul. Era 3 și îl scol, mai bine zis îi zic, schimbului să mă înlocuiască, că se sculase toată lumea în urma scandalului făcut de Bejenaru. Acum îi dădeam și eu dreptate. Dar nu trebuia să-și verse focul pe mine. Eram prins din toate părțile. Oricum aș fi procedat de bătaie tot nu aș fi scăpat. Chiar dacă mă duceam și la ofițerul de servici. Atunci era și mai grav.

Asta e, au profitat toți de mine când au văzut că eu tac și înghit. Zicea bine nana, Dumnezeu să o ierte: „Bunătatea duce la prostie!”

De atunci nu a mai îndrăznit nimeni, să-I facă vreo farsă lui Bejenaru.

Când s-a făcut dimineață, cum am făcut patul, am și tăiat-o jos la veselă. Mă gândeam că dacă nu mă vede o vreme o să uite de mine. Dar mă înșelam. După raport, am plecat singuri la câmp. „Lentul avea o ședință, ceva. Când ieșim pe poarta unității, la vreo 50 de metri ne oprește pe toți și dă comanda:

-Lupu treci în spate. Grigoriu treci în locul lui Lupu.

Mă puse să mă înham în față la mitraliere. Și așa am tras până la dealul Molda, mai mult de unul singur, oprindu-mă și poticnindu-mă mai mereu, spre nemulțumirea lui Bejenaru. Trăilă ar fi vrut să mă ajute, dar era mai mic în grad nu avea curajul și s-ar fi și deconspirat.

-Lasă-l dracului, că îl omori de tot, zice Trăilă.

-Lasă-l că nu moare, asta-i pedeapsa pentru aseară. Eu știu că nu el a făcut-o, dar am vrut să văd dacă o să zică cine e făptașul. Sunteți și lași pe deasupra.

Ei aici, de data asta Bejenaru avea dreptate.

Nu s-a oferit nimeni să-l ajute! Deși toți știați cum au stat lucrurile. Deci nu vreți să spuneți, da? face el amenințător.

Pentru că arau două piese, Bejenaru zice:

Sava și Grigoriu rămân să păzeasacă mitralierele, restul în vale după mine adunarea!

Știu că s-a răzbunat tare pe ei. Avea tot dreptul și la propriu și la figurat. Nu a comentat nimeni nimic. În timp ce ne uitam la ei în vale cum îi fugărea Bejenaru, Sava în al noulea cer, sărea în sus de bucurie.

-Așa! ... dă-le că merită... De ce să plătim numai noi pentru ei? Să plătească și ei. Știa și el cine era făptașul.

Eu ca eu, dar tu ai tras-o cel mai tare zice el către mine.

Numai că nu toți erau de vină. Colegii mei chiar nu aveau nici o vină. Pentru Trăila, Anghel și Tugneanu au luat-o toți pe cocoașă. Ca așa e în armată: „Toți pentru unu şi unul pentru toți”.

După câteva ore bune se întorc și ei tavăliți, uzi și murdari. Avusese grijă Bejenaru, să-i tăvălească bine. Mai murdari erau însă bibanii. Cei de anul doi mai fentase cât putură.

 

 

Mai facem noi acolo niște pregătiri, după care la plecare, nu știu din ce cauză, Bejenaru, îi puse pe Țugneanu și pe Anghel să tragă în față în locul meu. Au tras nu au zis nimic. Probabil că se simțeau cu musca pe căciulă.

Numai că Trăilă scăpase, bine mersi. Dar avea să-și ia și el porția, în altă zi, împreună cu toții.

Într-o altă zi, când începuse să se topească zăpada, că mirosea a primăvară, „lentul ca de obicei iar i se cășunase pe noi. Și ne-a luat și el la împrejur. De data asta fără mitraliere. Eu mă bucuram că am scăpat de „dacii”. Dar mai târziu aveam să-mi schimb iar părerea. Găsise un teren „minat”, presărat din loc in loc cu petice de zăpadă. „Lentul zicea că acelea sunt mine, și să nu care cumva să călcăm pe ele. Numai în salt înainte și culcat ne-a ținut.

Când am ajuns cu chiu cu vai până la locul nostru eram tot o apă.

Așa de tare ne-a lucrat că la un moment dat mi se uscase gura de sete. Voiam apă și nu aveam de unde. Când îmi vine o idee. În timp ce dădea mereu comanda: „Culcat și salt înainte”, eu mai fac doi pași și mă prăbușesc cu fața în jos, peste un petic de zăpadă, Și încep să „mănânc” zăpadă ca să mă răcoresc.

Când vede „lentul, iar ne scoală și încearcă să ne îndepărteze de locul „minat”. Când găsesc iar un petic de zăpadă, îl strâng în mână și îl păstrez să îl bag în gură maitârziu. Mai îmi potolisem setea. A fost teroare în acea zi. Câțiva bibani au încercat și ei să-mi urmeze exemplul. Era grav dacă te prindea „lentul. Și ca să fie tot tacâmul com-plet, ne-a pus și masca. La întoarcere, când a considerat inamicul, că făcusem față cu brio, „lentul ne dă comanda cu cântec înainte. Acu unii mai cântau dar nu toți. „Lentul a observat și iar părăsim șoseaua. Până am ajuns la unitate a ținut-o numai într-un:

-Salt înainte! ...Culcat!...

Aveam impresia că unele „pedepse” ascunse sub acea „instructive” era rodul unor „informatori” care spuneau tot ce se petrecea în pluton. Altfel nu-mi explic „ieșirile” lentului, câteodată.

Într-o altă zi ne întorceam „istoviți” de la câmpul de instrucție. Fusesem pe mâna „lentului. După ce am făcut față cu brio inamicului, „lentul ne puse iar să cântăm:

-Grigoriule! Tonul la cântec!

Eu când aud, dau tonul la cel cu România. Pe ăla îl știam eu cel mai bine. Mai ales că avea și un text mai deosebit, ce rima cu îndelitnicirea noastră: „Noi suntem ai României, noi suntem și bravi uniți, dacă moartea ne e soarta, vom fi încoronați cu flori” Ce ironie!...

 

 

 

 

-Noi suntem ai României...Doi, trei și...

După care toți începură să cânte. Și așa am întrat pe poarta unității cu cântec, că se mirau și cei de la poartă, cât de veseli eram noi.

 

După ce am întrat în unitate, am dus iar „daciile” la locul lor. După care a urmat nelipsitul raport. Dar cum nu-i plăcuse iar ceva la noi, „lentul nu s-a lăsat până ne-a mai fugărit oleacă pe platou, până a considerat el că a ieșit bine. Apoi a venit masa! Și avea să fie așa de bună mâncarea!

 

 

Pregătirile

 

 

Se apropia și sfârșitul lui Martie. De acu nu ne mai duceam la câmp departe pe dealuri. Nu că nu ar fi trebuit, deși aveam să mai facem cunoștință din când iar cu ele, ci că se apropia ședința de tragere de la Capul Midia. Și noi trebuia să fim instruiți până atunci.

Așa că ne-am mutat la vreo doi km de unitate. De la bazinul de apă, (P6), la 200 de metri de el, era amenajat numai pentru noi, un poligon cu machete de avioane. Ele erau prinse pe o sârmă, ce se deplasa pe niște scripeți la învârtirea unei manivele. Noi, adică ochitorii mitralierelor, urmăream „zborul” lor și încercam să le prindem în „vi-zor”. După comanda: „Avion inamic la... „ și urma coordonatele date de telemetrist. Dacă greșea era vai de steaua lui. Urma simularea de tragere. Un avion venea și unul se ducea. Când ajungea un avion la capăt se relua ciclul.

Așa aveam să ne petrecem toată luna Aprilie aici la poligon. Când am urcat la el pentru prima data, „lentul ne-a pus să–l facem „bec”.

Era presărat cu tot felul de pietre și pietricele de toate mărimile și resturi de crengi și crenguțe. Ne-a pus să greblăm și să strângem totul. Ne dăduse la fiecare câte o parcelă. Asta așa ca să nu ne înghesuim de prea multă treabă, sau să dăm unii peste alții. Eu am strâns pe cele mai mari și apoi mă retrag. După mine terminasem. Bejenaru mă întreabă:

-Grigoriu, ai terminat?

-Da! eu de colo.

-S-o crezi tu că ai terminat, zice el.

-I-a dă boneta încoace.

Îi dau boneta. „Lentul mă vede și se uita și el.

Bejenaru! pune-i restul în bonetă. Bejenaru când aude începe să zâmbească.

-Asta voiam să și fac, zice Bejenaru.

După care îmi umple boneta cu pietricelele rămase.

-Ei ai văzut? Mai erau câteva, zice „lentul.

Mă duc și le răstorn la locul lor. După care strângem toate crengile și le lăsăm în movile. Apoi „lentul zice:

La mine adunarea. Ne vom deplasa în următoarea ordine de luptă. Întrucât am aflat din surse sigure că inamicul ne pândește de după dealul ăla, aflat cam la 5 km de noi.

 Noi o să-i zădărnicim planul și îl vom ataca. Tu Grigoriule rămâi aici și dai foc la toate movilele de crengi.

Restul, ascultați comanda la mine: Cu toată viteza spre deal...adunarea!

 

Și plecară toți în cea mai mare viteză, în frunte cu „lentul. Cum ne spunea cei de anul II la început: „nici acceleratul să nu vă prindă”

Până la venirea lor trebuia să scap de crengi. Ca altfel...”atacam și eu inamicul”. Îmi lăsase o cutie de chibrituri. Găsesc niște hârtii și resturi de ziare. Unele nu erau chiar așa de uscate. Cu greu după ce am consumat jumătate de cutie de chibrituri chinuindu-mă să aprind focul, reușii într-un târziu să îl ațâț. Am pus câteva crenguțe mai uscate.

Cum mă grăbeam am pus și restul de crengi. Dar cum unele mai erau și ude focul meu nu a durat mult. Și acu chinuite să-l aprind din nou. Terminasem și restul de chibrituri. Acum mă uitam la crengi și nu știam ce să mai fac. Norocul meu că au urcat la noi „lentul major Ghinea şi cu „lentul Sanda. După ce am salutat, m-am prezentat și apoi am raportat că aș dori o cutie de chibrituri. Ca să aprind crengile.

Dânșii mi-au oferit o cutie în care mai erau cam un sfert de bețe. Reușesc într-un final să-l dezmorțesc. Un lent se oferă și îmi dă ziarul „Scânteia” ca să mă ajute la aprins focul. Ca mi-au și spus: „ia asta poate te ajută”.

Cam anemic focul meu. Puneam câte mai puțin acu. După o jumătate de oră, văd că apare și trupa de după dealuri. Probabil că „inamicul” le dăduse mult de furcă până să capituleze, deoarece erau terminați. Până și „lentul era cu cascheta în mână și transpirat. Când vine mă întreabă:

-Gata focul?

Eu îi raportez că lemnele sunt cam ude.

-Tugneanu treci și-l ajută pe Grigoriu.

El fiind de la țară le avea cu aprinsul. Așa că după zece minute ardeau crengile noastre cu o flacără de doi metri. Că se speriase și „lentul:

-Măi vedeți poate aprindeți și pădurea.

Da așa era. În jurul platoului nostru erau copaci mulți, eram practic în pădure. Iar aici era un luminiș.

După ce am terminat cu crengile și toate tufișurile, „lentul ne-a mai dat o pauză. Azi scăpasem de cei 5 km, care nu-mi făceau nici o plăcere. După ce mâncăm pate sau pește, nu știu ce mai era în ziua aceea, auzim iar:

-Pregătirea pentru adunare!

La această comandă trebuia să-ți controlezi ținuta, să vezi la bocanci dacă nu se descheiase șireturile, să ai nasturii și copca încheiată, centura să fie dreaptă cu catarama- (paftaua)- în față, gentuța cu sectoare să fie bine așezată, baioneta așișderea, lopățica și tot tacâmul.

Că dacă găsea pe cineva ne în regulă apa îl lua. Inamicul știa de dânsul. După care urma: „Pluton în linie adunarea!” După care – „Drepți!” și apoi: „pe loc repaus!”. Dacă nu ieșea bine din prima, comenzile se repetau până ieșea bine. Și trebuia să iasă bine că altfel...

 

 

După aia, urmează iar ședința de simulare a tragerii. Aveam și eu rolul meu. Eu trebuia să simulez că încarc trăgând de un mâner cu sârmă, ce acționa sistemul de tragere. La început când m-au pus să trag de mâner prima oară, nu reușeam nici un sfert din cursă. După zile și săptămâni de antrenament reuși cu greu să ajung în final la capăt. Avea un arc tare al naibii. Acu eu trăgeam de mâner și ei se făceau că trag după „avioane”. Dar asta era să fie o jucărie pe lângă ce avea să ne aștepte de acu în colo.

Din când în când, mai făceam și ședințe de tragere cu armamentul din dotare.

Atât ziua cât și noaptea.

Intr-o seară după ce mâncăm, ni se dă o mica „alarmă” numai nouă și bateriei AG-9

Veniseră atât „lentul nostru Bucur, cât și cei doi de la AG-9. Ne scoate afară pe platou pregătiți de război. După care părăsim unitatea. Unde? Nu știam.

Ne îndreptăm către dealul Molda. Acum pe întuneric era parcă altfel. După o jumătate de oră ajungem la un mic platou, amenajat ca poligon. În fața noastră ținte luminate, la 300m.

Ne pune în grupe de câte cinci. Se dă comanda de culcat, după care pregătirea pentru tragere. Unul din ei cu o lanternă ne mai lumina din când în când cătarea și înălțătorul, ce aveau o pastilă de fosfor. Un alt „lent ne dă câte zece gloanțe. Le punem în sector, și apoi punem sectorul la armă. Armăm și pregătim arma pentru foc cu foc, cică să facem economie de gloanțe. Dacă aveam mecanismul pus pe foc automat și apăsai prea mult, se duceau toate cartușele.

Eu o potrivesc la foc cu foc. Dau siguranța jos, și la comanda „foc”, trag trei cartușe. Ținta se stinge, semn că o nimerisem. „Lentul Sanda, care era în spatele meu, îmi blochează arma cu călcâiul cizmei. Îmi spune să nu mai trag. După care tragerea se termină. Eu la grupa mea și încă unul am tras FB. Și numai cu 3 cartușe.

Restul aproape că le consumară pe toate. Ei, dar asta i-a costat. Trebuia și aici economie. Pe la 12 noaptea ajungem și noi uzi la unitate, asta că inamicului nu i-a plăcut cum au tras și ceilalți.

La toate ședințele am tras FB. Ca se și mirau bibanii mei.

-Cum? ziceau ei, dacă nu văd ținta cum reușesc să ochesc mai bine decât unul cu ochi buni.

-Păi trebuie să „simți” ținta nu numai să o vedeți, făceam eu acu pe grozavul, încercând să le dau un răspuns la întrebare.

Eu nu vedeam decât vag un dreptunghi, ca de cecuri nici nu se mai punea problema. Dar îmi imaginam că văd și cercurile și liniile și fixam cătarea pe mijlocul țintei. Știam că arma mea avea bătaie, și o îndreptam mai mult în jos, spre baza țintei.

 

-Păi cum o simțeai, dacă era un inamic tot așa? mă întreabă alt biban de al meu.

-Da! mai ales dacă era un inamic. Pe el îl simțeam mai repede. Ca el era viu. Și degaja energie. Îl simțeam. Cum așa și puii de căprioară sau alte animale simt apropierea primejdiei, atunci când un animal stă la pândă. Îl simt și după auz și după miros.

-Ei pe dracu, face Neacșu neîncrezător.

-Da nu râde, îmi ia apărarea Trăilă. Are dreptate Grigoriu. Ele au un instinct. Așa au fost dotate de la natura să presimtă primejdia. Ei, că nu le iese totdeauna... asta-i altceva.

„Lentul stătea și asculta sporovăiala noastră. Când se ridică și strigă iar:

-Apucați, ridicați, înainte marș!

Ne întorceam la unitate. Acu era bine pentru mine că „daciile” noastre mergeau singure la vale. De abia le mai puteau frâna cei din față. Când ne apropiem de gardul unității, mai facem un înconjor de jumătate de gard și intrăm pe poartă. Ducem ca de obicei „daciile” la locul lor, după care: „pe platou adunarea”.

Practic numai miercurea și joia aveam zi pline. Lunea mai furam o oră cu lecțiile. Marți iar două ore și Vineri patru. Și nici nu mai ieșeam afară. Doar făceam gimnastica la „portic”. După amiază, intram la sala de pregătire de la subsol. De două, trei ori pe săptămână făceam și aici curat. „Lentul ne punea. Dădeam tot jos de pe rafturi și după ce dădeam totul afară, sau într-o parte, ne apucam de măturat și spălat pe jos. După care ștergeam cu motorină totul. După ce terminam cu rafturile venea rândul lăzilor cu țevi și piese de rezervă de la mitraliere.

 Și erau destule lăzi. În unele erau și benzi cu cartușe, de toate tipurile. Și perforante, incendiare sau și una și alta. Acestea se deosebeau după culoarea capului. Vârful glonțului. După ce curățăm lăzile puneam totul înapoi și le duceam la locul lor.

Apoi le ferchezuiam și pe ele dându-le cu ulei. După ce terminăm „lentul ne lasă pe noi să plecăm și rămân gradații, pentru a punețara la cale și ordinea de bătaie pentru a doua zi, sau zilele următoare.

Dar aveam și zile senine din când în când și mai ales Duminica.

La început ne adunau pe platou. Aduceam toate băncile lungi din sălile de mese și le scoteam afară. La o masă în centru stătea colonelul un șef de stat major și un căpitan responsabil cu propaganda și activitățile artistice și culturale. Fiecare spunea o poezie revoluționară sau un cântec după care primea aplauze. Unii mai cântau și alte cânte-ce. Iar noi ascultam. După două ore duceam băncile la locul lor. Și totul lua sfârșit. Ne mai dădea voie să ieșim afară din curtea unității pe un teren de fotbal de lângă unitate. „Bătrânii” mai făceau și câte un fotbal.

 

Dar asta mai târziu. Spre vară. Mai venea câte una, sau mama la câte un soldat, rudele, prietenii, etc. Eu dacă nu aveam pe nimeni, mă duceam în dormitor și îmi mai făceam de lucru. Mai o scrisorică, - nu de amor. Mai una alta. Îi mai scriam și lui Genu. Acum aveam grijă ce scriam. Știam că sunt cenzurate. Peste alte zile mai primeam și răspuns de la el. Din câteva fraze, înțelegeam că și la el lucrurile nu stau mai bine. Fapt confirmat la liberare. Mai ne lăsa și să dormim câte o oră două până la masă. De ce nu era așa în fiecare zi? Sau măcar de două ori pe săptămână. Tot ar fi fost mai bine.

Într-o seară când să ne culcăm, era nelipsita dezechipare. Un caporal mai pi... , de la baterie, era OS pe baterie. Țipă la ai lui, ca să se dezbrace în timp record. Aprinde un chibrit. Cum nu fusese atent la chibrit, uitându-se la noi, flacăra îi frige degetul. Mamă să-l fi văzut parcă turbase. Cum el era de servici pe dormitor, făcea și cu noi aceeași treabă. Pentru că unii nu au percutat cum trebuie, dă comanda:

-Toți bibanii culcat!

Eu eram deja la podea cu mâinile întinse în față și cu palmele în jos. Cineva din spatele meu nu știu ce făcuse, sau nu făcuse, că acesta vine înfuriat să se ia de ăla. Când să mă depășească, fără să vrea, mă calcă cu bocancii peste degetele mele de la mâna stângă. Încep să țip de durere. El se întoarce și mă întreabă ce am. Eu îi arăt mâna cu două degete strivite cu tot cu unghie din care curgea sânge.

Se sperie și mă i-a repede de mâna, dându-mi batista lui ca să înfășor degetele. M-a luat cu el la infirmerie.

Pe drum mă pune în temă, că dacă mă întreabă doctorul cum am pățit asta, să-i spun că erai cu mâna pe ușa de fier de la întrare și cineva a îm-pins-o și a venit peste degetele tale. Îi era frică că îi cădeau galoanele și luptase mult pentru ele.

Când mă vede doctorul iar, mă întreabă:

-Ce ai mai pățit?

Acu mă cunoștea cu mâna umflată din iarnă. I-am povestit ce mă învățase gradatul în cauză. Că doar era lângă mine. El stătea acu cu sufletul la gură, să vadă și ce zic eu, dar mai ales ce zice doctorul. Nu cred că l-am convins pe doctor cu povestea mea. La urma urmei nici pe mine nu mă convinsesem, dărămite pe el. S-a făcut că mă crede, zâmbind pe sub mustașa, pe care nu o avea. M-a prelucrat la mână apoi m-a bandajat. După care am plecat. Gradatul pe drum, a ținut să-mi mulțumească. Începuse cu teoria lui. Că așa e în armată că toată lumea trebuie să facă și să dreagă, că de aia e armată... și câte în lună și în soare. Am înclinat oftând și aprobator, din cap.

Când m-a văzut Trăilă și Bejenaru, m-au întrebat și ei ce pățisem. Ei nu fuseseră de față, fiind la sală. Le-am spus și lor povestea.

 

Dacă pe Trăilă l-am convins cumva, nu la fel și pe Bejenaru. Aveam să mi se confirme bănuiala – „că totuși cineva acolo sus mă iubește”- pentru că Bejenaru s-a uitat cam urât la gradatul acela de la baterie. Cred că cineva totuși îi șoptise ceva.

Nu a spus la nimeni nimic. Sau cel puțin așa cred.

Și așa am mai tras-o și pe asta. După două săptămâni a căzut și unghia la un deget. Venisem din armată și unghia tot nu se vindecase complet. Și avea să treacă mulți ani, până să se vindece complet. Ce să-i faci? Amintiri din armată!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Amplasamentele și prima tragere

 

 

După o săptămână de instrucție la poligonul din deal, într-o dimineață văd că gradații, pe lângă cele trei „dacii”, ne mai înarmează și cu lopeți, târnacoape și hârlețe. Îl întreb din priviri pe Bejenaru. Acesta îmi spune:

-Ai să vezi tu.

O luăm împreună cu lentul iar pe dealul Molda. „Bucuria mea!” Acolo după ce tragem „daciile” mai deoparte, „lentul cheamă pe cei trei gradați și le explică ceva. Apoi le dă o hârtie cu date și cifre și când se apropie de noi ne zic:

 -Pregătiți-vă de săpat. Facem amplasamente și adăposturi pentru mitralierele antiaeriene.

Sava de colo:

-Toată lumea?

-Păi cum credeai? Sigur că toată lumea! Dacă vrei te pun numai pe tine să sapi, îl amenință Bejenaru râzând.

-Nu, nu, săpăm cu toții! zise iar Sava, în râsetele celorlalți.

„Lentul aude și zice:

-Ce Sava nu-ți convine?

-Ba da, sigur că îmi convine ...

-Mă gândeam eu ... face „lentul. Hai ce mai așteptați? Vreți să mă apuc eu de săpat? Începeți, că ne apucă seara!

Apoi aleg un loc drept cât mai mare. Se duc și schițează și înseamnă locul cu jaloane. Pentru că nu aveau ruletă, folosesc ca unitate de măsură coada lopeții. Înseamnă locul și ne pune să săpăm amplasamentele la toate cele trei mitraliere antiaeriene. Fiecare grupă își săpa propriul lui amplasament pentru mitraliera lui. Când aud asta,

bucuria mea iar! Eu le și aveam cu săpatul! De abia făceam față la nana sau bunica în grădină, darămite aici pe un câmp plin de stânci și alte pietre. Probabil că tanti Lili știa ce știa de mă puse să sap cu un an înainte și primăvara următoare la ea în grădină. Ca să mă pregătească!

După ce defrișăm o suprafață cam de 16 mp - punem în acel loc câte o mitralieră la distanțe egale de celelalte. Apoi începem să săpăm conform schiței, de ne-a ieșit ochii din cap. Făceam două hrube laterale pentru muniție și pe centru lângă ea, niște scări din pământ. Când am ajuns la adâncime, am dat de piatră.

Și chinuite cu târnăcopul. Săreau scântei, pe măsură ce dădeam cu el în piatră. Nu ne-am oprit până ce toate dimensiunile au fost respectate.

Toți cinci din fiecare grupă munceam la săparea amplasamentului. Trebuia câte un amplasament pentru fiecare mitralieră.

 

Ei dacă o făcură-m și pe asta „lentul ne-a felicitat pe toți, spunând că drept primă ne face rost de 5 km. Trebuia să avem antrenament. Și că trebuia să ne mai odihnim...

Se putea. Dacă ne ataca iar inamicul? Curios! Pe mine mă lasă iar la mitraliere. Nu cred că de milă, ci mai de grabă ca să nu-i încurc pe acolo, sau să mă piardă iar pe drum. Derutam inamicul, ce te joci? Asta era a treia oară când mă salva „lentul de „inamic”

În schimb ceilalți l-au urmat pe „lent. S-au dus împreună ca să facă față inamicului. În timp ce stăteam eu acolo și „păzeam daciile” trece pe acolo Colonelul și cu încă o echipă de la o altă armă, condusă de un alt „lent. După ce îi salut, încep să mă descoase în legătură cu acele arme. La partea teoretică eram bun. Reținusem destule caracteristici și date tehnice, despre ele. Că le visam și noaptea, iar asta și din cauza im-pulsului lui Bejenaru. Zicea el că are pretenții la mine, fiind cu liceul... Așa că am făcut față la întrebările lor, cu brio. Colonelul zâmbea pe sub mustață, zicând:

- Se cunoaște că e la Bucur...

După ce au plecat ei, la scurt timp vin și băieții mei, împreună cu „lentul, toți o apă.

Eu, când apare el, îi raportez că a fost Comandantul și m-a întrebat de una de alta despre mitralier

-Și ce le-ai spus?

-Raportez că am răspuns la toate întrebările lor.

-Deci te-ai descurcat bănuiesc...spune el.

-Desigur!

-Lasă că îl întreb eu, să văd cât de bine te-ai descurcat, că dacă primesc reproșuri de la Comandant, nu te văd bine...iar ne atacă inamicul...zise el zâmbind cu ochii la ceilalți.

Mă uitam cu un ochi și la cei veniți. Unul arăta mai jalnic decât altul. Și de la noi, dar și cei de anul doi. Probabil că pe drum inamicul a opus rezistență mare, că altfel nu-mi explic. De la cei de anul doi, cel mai jalnic arăta Păpădie și Axente. Iar de la noi:

Neruja, Sava și Vierul. Vierul fiind - șoferul - care cu un efort uriaș, „lentul reușise să-l aducă azi și pe el la formație, de la parcul auto. Îl instruise și pe el. De când am venit la A-A, nu știu dacă l-am văzut de trei ori la noi în formație. Și asta la început. Dar de acu aveam să-l vedem mai des cu ocazia plecării la Capul Midia.

Dar asta mai târziu. În rest își făcea veacul la parcul auto. Aici comandant era lent-colonelul Ceasar.

Aveam să constat mai târziu cât de nervos era „lentul când primea reproșuri de la gradații mai mari ca el și mai ales gratuite, din cauza bibanilor sau a celor de anul doi. Dar nu din cauza mea. Nu știu dacă a mai discutat cu colonelul la raport, dar în ziua următoare nu mi-a spus nimic.

 

Ei dacă am învățat să facem adăposturi și alte amplasamente, trebuia să învățăm să și tragem pe viu cu ele. Nu?

Înainte de a pleca ca să tragem cu mitralierele antiaeriene, „lentul ne-a pus să le desfacem, să le curățăm, apoi să le ungem și să le asamblăm la loc. Eu când le-am văzut numai bucăți, îl întreb pe Bejenaru, dacă mai reușesc să le pună la loc.

Apoi le-am scos pe platou și le punem pe poziția de tragere. Asta prin intermediul unei manivele, ce ridica roțile și cobora mitraliera propriuzisă pe un suport de bază. După care un căpitan a venit cu un aparat optic și ne-a reglat sistemul de ochire. După cum spunea el, că erau dereglate.

Cred și eu! După atâtea hârtoape, gropi și diverse intemperii, mă mir că mai și funcționau. Dacă nu le-am fi reglat și trăgeam după ciori, s-ar fi dus pe apa sâmbetei, toată osteneala noastră timp de un an. Așa că a fost bine venită. Pentru că ne mai trebuia un șofer la o „dacie” a fost repartizat la noi un alt șofer nou. Pe el îl adusese de la Roman. Și el era bătut de soartă. Mereu lua bătaie și mai ales la parcul auto. Nu mai știu cum îl chema.

Cu el au mai fost aduși şi alți doi la bateria AG-9.

A doua zi am plecat la poligonul de la 6 Martie. Am scos și cele trei mașini din parc, am agățat mitralierele la proțap, și duși am fost.

Dar pe drum, la una din mașini i se defectează sistemul de semnalizare. Așa că a trebuit să oprească, claxonând.

Când a auzit „lentul despre ce e vorba, era să-l înghită pe șofer. Așa că mă pune pe mine observator dreapta și pe Uncu, observator stânga. Fiecare aveam în mână câte un steguleț. Unul galben și unul roșu. Când mașina noastră o lua la dreapta, semnalizam în modul respectiv cu stegulețul galben. Când oprea ridicam stegulețul roșu.

Toate astea trebuia să le vadă șoferul din spate, atent la manevrele noastre. Așa m-am chinuit până la poligon. Acolo am reluat munca de tranșee. Ne-am mai făcut un adăpost pentru mitraliere. Bejenaru își făcuse, sau îl făcuse cineva, un băț pe post, zicea el, de indicator. Era gros la mâner și se subția către vârf.

Îl lua mereu cu el la câmp. Dar acel indicator se transforma și în „sf. Niculae” la nevoie.

Și era nevoie! Nu puține palme sau spinări a cunoscut. Aveam și eu să fac cunoștință cu el. Acu pe lângă pedepsele de instrucție se mai adăugau și pedepsele corporale date cu acel băț.

Într-o zi mai în glumă mai în serios i-am spus:

-Credeam că am terminat clasa a III-a sau a IV-a de mult!

El mă întreabă:

-De ce?

Păi nu mi-a ajuns patru ani cât am tras-o cu linia tovarășii la școală, acu mă bateți și dvs.?

 

A zâmbit, dar tot mi-a dat una la palmă în mod demonstrativ. La unii mai dădea și cu sete. Și era rezistent acel băț. Cred că era din lemn de carpen, că prea era rezistent. Era lung, cam de 75 de cm. La un capăt era mai gros de 2 cm, iar la capătul celălalt avea cam 5mm. Oricum acel băț, aveam să văd, că avea să aibă funcții multiple.

După ce ajungem la poligon împreună cu „lentul, ne pregătim de tragere. Prima ședință de tragere am efectuat-o cu o țintă terestră trasă cu un cablu lungde 100 de metri, de către o mașină. Mașina era condusă de șoferul nou.

Atunci aveam să aflu cât de zgomotoase erau acele „dacii”. Am pus benzile cu cartușe în cutia lor. Erau de calibru 14,5 mm. Erau numai cartușe perforante. După ce am încărcat și armat, au început să tragă câteva rafale. Din cauza zgomotului puternic, nu am mai auzitnimic, cinci minute. Îmi țiuiau urechile.

Cei de anul doi îmi spun că așa este prima dată. Am tras noi în ținta aceea. Cred că săracul șofer ...era ud tot! Era cu inima la gât. Dacă îl nimerea un glonte.

Dar vezi, când e să scapi de una, mori de alta. Asta am constatat-o și eu. Și când e să mori, mori.

După ce s-a terminat tragerea „lentul a oprit mașina și împreună cu Bejenaru, am mers să vedem ce ispravă am făcut. Bejenaru luase cu el și indicatorul pe care îl făcuse la atelierul de tâmplărie.

Când ajungem la țintă am văzut că era destul de bine ciuruită. Din când în când Bejenaru mai făcea câte o gaură în țintă, fără să observe „lentul. Nu de alta dar să fie cât mai multe găuri. Eu îi zic:

Vedeți să nu iasă prea multe găuri...

În timpul ăsta „lentul număra găurile. El știa care sunt făcute de glonț și care le făcea Bejenaru. Urma de glonț era altfel decât o perforare cu un băț. Cred că Bejenaru nu prea știa asta. Asta, că glonțul mai era și fierbinte când ieșea pe țeavă. „murdărea” materialul. Îl ardea.

Până la urmă au ieșit la numărătoare. Vreo două trei le luase „vântul” dar au ieșit. Probabil că știa „lentul câte cartușe trăsesem. Eu nu am fost curios atunci să le număr. Dar am tras o bandă întreagă numai în partea mea. Cam 50. Aceste mitraliere aveau câte două țevi alăturate. Și trăgeau simultan, când erau armate de noi. Apoi mergeau singure cât apăsa trăgătorul pe dispozitivul de tragere. Asta până se terminau cartușele. După care urma o altă serie de tragere cu armare.

Aveam să văd la Capul Midia, că erau mitraliere A-A și cu patru țevi.

Ăstea da! Erau mai sigure că ținta ar fi avut de suferit. Aici focul era mai concentrat. Din păcatenoi nu aveam așa ceva. Și apoi chiar alea ne mai lipseau!

A fost mulțumit „lentul și nu prea. El se aștepta să ciuruim ținta mai bine la câte gloanțe am tras.

 

Și cred că trăsesem 300 de toate. Toată ziua ne-am petrecut-o cu program administrativ. Se lăsă și seara. Am dormit direct pe câmp înveliți cu ținută groasă. Am mâncat hrană rece. Niște soldați de anul doi, aduse de nu știu unde, niște cartoane de la niște cutii. Le-am pus jos, iar pe ele mantaua groasă, după care ne-am culcat pe ele.

Noaptea s-a lăsat frig. Era în aprilie. Spre dimineață mă trezesc cu un foc mare lângă noi. Tot ei mai adusese alte cartoane și acu le dăduse foc ca să ne încălzim. Apare și „lentul. După ce a ieșit soarele, am mâncat iar hrană rece, apoi am pregătit mitralierele de plecare. Le-am agățat iar de proțap la mașini și am plecat către unitate. Pe la 12 am ajuns și noi. Am mers la masă, după care, la ordinul „lentului, Bejenaru ne-a pus să demontăm iar mitralierele și să le facem bec. Trebuiau curățate de fum, praf, noroi etc. În fine a trecut și demonstrația asta. Parese că pe total stăteam bine. A fost și Comandantul mulțumit de noi.

Noi aveam acum la pluton trei șoferi. Câte unul de fiecare grupă. Ei aveau să conducă mașinile ce tractau faimoasele noastre „dacii” și la Capul Midia.

În grupa lui Anghel era un șofer de anul doi – Gherasim. La noi aveam pe șoferul care dormea lângă patul meu. Deasupra lui era bibanul nostru – Vieru, tot șofer și el, care era la Bejenaru în grupă. Numai că pe acești șoferi noi nu îi prea vedeam la față decât dimineața la raport. Ei nu făceau instrucție cu noi. Ei aveau grijă doar de mașini.

Șoferul de lângă mine, mai avea grijă de Vieru. Și mai era și bibanul care venise cu noi. Acela conduse mașina care a tractat ținta. Acesta era la Trăilă în grupă. El trebuia să-l schimbe pe șoferul de anul doi, care dormea lângă mine.

 Acest nou șofer, știu că mânca cafteală cu sacul. Era și el un amărât ca mine.

Chiar îi spusese și șoferului de lângă mine, că ajunsese la capătul răbdărilor. Chiar și mie îmi pomenise pe la început de intențiile lui negre.

Era într-o duminică. Cum eram singur în dormitor apare și el. Știind și el de la alții de felul cum eram și eu tratat, mi se destăinuie plângând:

Nu mai pot Grigoriule! M-am săturat! Toată lumea mă f... Am să-mi pun capăt zilelor. Să se termine odată cu toate!

Încerc la rându-mi să-l consolez, abătându-i atenția de la gândurile lui negre. Încerc să pun mâna pe umărul lui. Gestul ăsta, l-a făcut să izbucnească și mai tare în plâns. Încerc să-l opresc, de frică să nu apară cineva.

Poate mi-ar fi spus mai multe, dacă nu intra atunci un gradat de la AG-9 ce era OS pe dormitor. Șoferul s-a întors cu spatele unde pe furiș și-a șters lacrimile. Norocul lui că OS-ul, nu ne-a dat prea multă atenție, doar în afară de un culcat zis așa în bășcălie. Bineînțeles că a trebuit să ne supunem. După ce pleacă șoferul zice:

 

-Vezi? Spune tu Grigoriule, dacă nu am dreptate… Toți te f...

Auzeam și nu îmi venea a crede. „ia te uită, un om cu simț practic fără frică demoarte”. Nici eu nu am fost mai departe de ea, dar cineva m-a întărit în ultima clipă...

Și „cineva” nu m-a lăsat să mor. Dar nici eu nu am avut curaj să-i spun ceva.

Nu știu câtă bătaie mânca el la parcul auto, sau ce fel de instrucție făcea, de nu mai putea suporta chinurile. A încercat să se sinucidă, bând lichid de frână. Am aflat câteva zvonuri de la șoferul de lângă mine inclusiv și de la Vieru, că nu era prima data când încerca așa ceva. Până la urmă s-a ținut de cuvânt. După ce a băut acel lichid, a fost dus la spital. Nu știu dacă a murit sau, dacă s-a făcut bine. Nu l-am mai văzut nici la liberare.

S-a lăsat cu tam-tam mare. CI-tul, ofițerul de la contra-informații, s-a luat de toți gradații. Apoi a făcut anchetă personală, la fiecare pluton, baterie, companie, să ne întrebe cum se comportă gradații și soldații de anul doi cu noi. Cred că cineva totuși, ciripise ceva. Că ceva îi ajunsese la urechile lui.

Într-un final ne vine și nouă rândul.

Gradații au aflat și ei de ancheta ce se punea la cale și au început să-și i-a măsuri, simțindu-se cu musca pe căciulă. Așa că atât Trăilă, Anghel, cât și Bejenaru ne-au luat pe fiecare în parte învătându-ne ce să zicem, când om fi întrebați.

Același lucru a făcut și gradații de la AG-9

Bejenaru mă i-a deoparte într-un colț. Îi țâțâia și lui fundul. Îmi zice:

-Grigoriule! Știu că tu ai fost cel mai năpăstuit din pluton. Știu că eu te-am certat și bătut uneori chiar și fără să fii vinovat, dar am fost forțat de împrejurări. Nu puteam să-ți țin parte, că îmi urcam în cap pe ceilalți. Și ar fi ajuns la urechile „lentului. Și știi foarte bine ce ne face „lentul când e nervos. Așa că te rog gândeștete și la noi, la mine ca la mine, și așa ori cu grad ori fără grad, tot Bejenaru mă cheamă. Dar dacă se poate de ce nu! Așa că atunci când te-o întreba CI-tul ce și cum, tu să spui că e bine.

Trebuie să recunosc că această cuvântare a lui, m-a emoționat profund. Eram gata să izbucnesc și în plâns, dar privirea și frica de el, m-a făcut să mă abțin. M-am abținut mușcându-mi buzele. Dar tot mi se umeziră ochii. El s-a uitat la mine și a înțeles. Apoi reușesc să îl întreb cu un nod în gât:

-Dar dacă cineva spune ceva! Ce fac?

-Nu Îți face griji, are grijă alții de asta.

Ca să fiu sincer nu l-aș fi iertat, pentru câte am tras-o de la el, dar frica că aș putea declanșa iadul la pluton, m-a oprit. Știam ce avea să ne aștepte de la „lent când ne-ar fi prins singuri la câmp. Și apoi prin mine făceam să sufere și alții nevinovați.

Așa că am acceptat să tac. De mine a contat viitorul lor „măreț”. Pentru mine era egal. Nu avea ce grade să-mi ia. Și mai era vizat şi viitorul „lentului. Așa că am lăsat în finl un loc de „bună ziua”!

În final îi promit că nu o să-i fac necazuri.

Săptămâna aceea nimeni nu s-a mai atins de noi. O lăsase moale până și cu instrucția. Chiar și cei de la AG-9.

Trăilă pe de altă parte îl ia pe Sava și pe alții, „clienți” cu care se simțea și el cumusca pe căciulă și-i prelucrează. Cred ca numai Anghel nu avea de ce să își facă griji. El tot timpul a acționat regulamentar cu noi. Chiar dacă încerca și el, câteodată, să o facă pe durul.

Și în seara următoare mă cheamă și pe mine CI-tul. Îl văd și acu. Un căpitan, îmbrăcat în ținută albastră de marinar. Nu prea înalt, slăbuț și puțin încărunțit. Era tot numai un zâmbet când am intrat. După întrebările de rutină au urmat și ce-l interesa pe el. Când m-a întrebat cum se comportă gradații cu noi, am spus:

 -Ei, așa e în armată. Nu poți fi corect și împăca pe toată lumea.

Auzind acest răspuns, mă sfătui să spun cine îmi face neplăceri și cine mă bate. Înclin să cred că era informat de asta. Cineva, totuși îi spuse ceva. Aveam să constat asta mai târziu după liberare.

-Decât patru bătăi și nici o mâncare, mai bine două bătăi și o mâncare. S-a uitat la mine și a zâmbit cu subînțeles.

-Deci nu vrei să spui cine te bate?

-Nu m-a bătut nimeni, fac eu în final.

-Bine ești liber!

Eram sigur că nu l-am convins. Avea să-mi confirme asta mai târziu, când m-am întâlnit cu el, cu totul întâmplător, când nici nu gândeam.

Ca să vezi ce e și viața asta. Te întâlnești cu oameni pe care nu i-ai văzut ani de zile.

Când ajung în dormitor, toti în frunte cu gradații se strânseră în jurul meu.

  -Ei cum a fost?

Le-am spus că nu e cazul să-și facă probleme. Și Trăilă se simțea cu musca pe căciulă. M-a întrebat și el. Mă uit după caporalul care m-a călcat pe mână. Acesta aștepta și el cu sufletul la gură răspunsul meu. O privire asupra lui, și a fost de ajuns ca să înțeleagă. Mi-a mulțumit din priviri.

A trecut și asta. După terminarea anchetei toți au răsuflat ușurați. Cred că vă puteți imagina ce avea să se întâmple, dacă eu sau altul, ar fi ciripit ceva de rău. În primul rând că le lua toate gradele - și doar puseră mult suflet pentru obținerea lor - și punea în lumină proastă și prestigiul „lentului. Nu mai pupa avansare zece ani. Ajungea la pensie tot „lent, dacă nu și sub -”lent. Așa că am lăsat un loc de bună ziua. Și mi-a prins bine mai târziu. Eu nu sunt o fire răzbunătoare, sau să țin la mânie.

 

Eu dacă mă bate pe un obraz îl întorc și pe celălalt. Vreau să demonstrez că eu sunt bun și ei sunt răi. Așa cum avea să-mi spună și soacră-mea mai târziu: „Întotdeauna să lași un loc pentru bună ziua, că nu se știe niciodată”. Că nu se știe niciodată în viață ce îți rezervă viitorul?”. Mare dreptate a avut!

Nu știu dacă era de vină ancheta CI-stului, dar un lucru e sigur că bătăile noastre dispăruseră aproape complet.

Și chiar unele ordine prostești. Dar nu în totalitate. Mai era pe ici colo, câte o zi două, ca să nu uităm chiar de tot de armată. Numai că acum umblau la regulament. Ca să nu mai avem motive de a reclama ceva. Mai era o săptămână până la plecarea noastră la Capul Midia.

Într-o dimineață „lentul ne adună după raport și scoatem toate „daciile” pe platou. După ce le instalăm pentru tragere, vine iar căpitanul și le mai reglează odată. Până la plecare a urmat numai pregătiri, curățiri reglaje și toate câte trebuiau.

În următoarea zi la ora 5 dimineața, ne scoală „lentul și ieșim direct la mitraliere. Le agățăm de proțap la câte o mașină. Am încărcat muniția și lăzile cu piesele de rezervă. Când totul a fost gata, „lentul a dat semnalul de plecare. Ne îndreptam, pentru trageri, către Capul Midia.

 

 

La Capul Midia

 

 

De abia plecasem de la unitate. În timp ce mergeam noi, se defectează semnalizarea de la mașina noastră. Șoferul din spate claxonează. „Lentul oprește mașinile și întreabă ce este. Când îi spune, „lentul se întunecă iar la față. Se uită urât la șofer, mai să-l înghită de viu.

-Da ce faceți … voi acolo la parcul auto…?

Cred că era în stare să pună șoferii să tracteze, împreună cu noi mitralierele, până la Capul Midia. Noroc că mașinile erau încărcate, că altfel o făcea și pe asta. Până la urmă face un compromis. Cum eu eram în acea mașină și eram piesa unu, „lentul apelează iar la serviciile mele, făcându-mă observator dreapta.

-Grigoriule! …

-Am înțeles, observator dreapta… zic eu repede.

-Ei vezi că știi… face și Bejenaru, zâmbind.

-Da, te pun cu juma de normă...face și „lentul, mai puțin vesel.

Mă pune în spate cu un steag roșu și unul galben în mâini. Uitându-mă la drum îi semnalizam cu stegulețul șoferului din spatele nostru. Ei dar asta însemna ca să ne micșorăm viteza. Aveam o grijă acu. Atent la drum, îi semnalizam, șoferul nostru, când o lua la dreapta sau la stânga. Când fluturam pe cel roșu, trebuia ca mașina săoprească. La galben pornea iar.

Credeam că nu se mai termină drumul. Deja mă dureau brațele. După câteva ore ajungem și noi la Capul Midia. Am răsuflat și eu ușurat. Misiunea mea se terminase cu succes.

Acolo, era o uriașă întindere de nisip presărată din loc în loc cu copaci. În unele locuri era o adevărată pădure. Era o tabără imensă. Din loc în loc erau mici clădiri din lemn. Unii le spunea „bărăci”. Alții cabane. În majoritatea erau dormitoarele. Lângă una din ele s-au oprit și mașinile noastre. După ce ne-am dat jos, „lentul a ordonat descărcarea materialelor și restul încărcăturii. Am pus mitralierele într-o parte, după care le-am învelit cu nelipsitele huse.

După ce am terminat cu ele, „lentul ne-a pus să cărăm tot ce era de cărat în baracă.

Interiorul cabanei era un imens dormitor, cu multe paturi așezate de o parte și alta a pereților pe două rânduri.

Aveam să văd că pe toată întinderea taberei aveau să fie soldați și arme din multe orașe din țară. Aici era aproape toată artileria din țară. Multe tunuri 82, 120 etc.

Mai erau multe astfel de clădiri care țineau loc de comandament, bucătărie, sală de mese, corp de gardă, etc. Dar mai mult erau dormitoare.

 

Ceva mai departe se zărea marea. Aproape de mal erau instalate diverse radiolocatoare, ce își învârteau deasupra, antenele parabolice. Aceasta priveliște avea să mă fascineze și să-mi schimbe impresia de armată.

După ce am descărcat tot, ne-am ales paturile și le-am aranjat.

Am scos saltelele și le-am scuturat, apoi le-am băgat înapoi. Am măturat și spălat dormitorul. După care, noi am vrut să profităm de plecarea „lentului, ca să jucăm un pui de fotbal pe nisip, lângă tabăra noastră. Bejenaru nu prea a vrut și ne-a spus să curățăm armele și după aia. Noi nerăbdători, am curățat cât mai repede posibil armele și apoi le-am băgat în rastel.

Bejenaru ne-a lăsat să jucam fotbal. El nu s-a băgat. Câțiva de anul doi au adus niște „brichete” – cărbuni oușoare- și niște var. Au amenajat o decorațiune la intrare, simbolizând ecusonul nostru de la mână cu BIM-ul. Le-a plăcut la gradați. O parte din noi printre care și eu în frunte cu Trăilă, ne-am apucat să jucăm fotbal. Noi ajunsesem acolo în jurul orei 11. Cât a durat cu descărcatul și aranjatul se făcu de 4. Iar noi până la 6 am jucat fotbal. Când deodată apare lentul. Când ne vede, ne cheamă pe toți în dormitor. Îl întreabă pe Bejenaru:

 

Înainte de a pleca v-am spus să curățați armele, nu să jucați fotbal. Le-ați curățat?

-Da tova-lent face Bejenaru.

-Da? I-a scoateți armele să văd și eu cât de bine le-ați curățat!

După ce ia o armă la întâmplare se uită la ea și spune:

-Asta e murdară - Co 12... a cui este?

-Să trăiți este a mea...zice unul.

Mai ia una tot la fel:

-Și asta e murdară - Co 34...asta a cui e?

-Sa trăiți este a mea...spune altul.

O ia și pe a treia.

-Și asta e murdară. Să credeți voi că astea-s arme curățate. Ei lasă că vă arăt eu vouă!

După ce am băgat armele în rastel, ne dă comanda:

-Afară adunarea!

-Nu mă așa, luați și măștile cu voi.

 

 

După ce ne-a aliniat a dat comanda să-l urmăm. Ne-a dus la o margine de pustiu, unde erau numai canale pline cu apă. Acestea erau adânci de 1,5 - 2m. Cu masca pe figură ne-a fugărit câteva ore după care ne-a mai băgat și în câteva canale cu apă de mare.

Eram uzi leoarcă. Unii mai scunzi, nici nu se mai vedeau din apă. Eu când am intrat în apă mă cuprinse panica. Contactul brusc cu apa rece, îmi dădu fiori. Poate și din cauza măștii, că nu mai vedeam nimic, că poate nu aș fi intrat. Nu mă așteptam să fac contact cu apa, pentru că nu o vedeam. Mi se aburise vizoarele la mască și nu mai vedeam nimic. Așa că pentru mine a fost un șoc să i-au contact cu acea apă rece, pe care am simțit-o pe pielea mea. Îmi ajungea apa până la gât. Nu mai vedeam nimic.

Mă orientam numai după sunetele comenzilor date de lent. Nu știu când am ieșit din apă. Eram ca un robot care nu știa ce face. La un moment dat nu îi mai auzeam. Tot orbecăind pe acolo o vreme, îi aud din nou. De fapt nu auzeam decât comenzile lentului, care parcă nu se mai terminau. Probabil că lentul în furia lui nu observase, că pe mine mă „pierduse” pe drum.

Așa că, acum dădea comanda la pluton spre mine. Cum nu-i vedeam am dat peste câțiva la întâmplare. Am auzit și niște înjurături, pe care lentul le-a luat ca atare. Așa că a sporit și mai mult situația nostră spre rău. Cred că a durat două ore tot frecușul. La urmă după ce ne-am scos măștile, ne uitam unii la alții. Toți eram uzi leoarcă. Puteau să ne stoarcă unul. Asta era să fie cea mai mare pedeapsă pe care ne-a dat-o lentul, pe toată perioada armatei. Primisem botezul mării. Puteam să spunem că nu am văzut și gustat marea? Doar eram marinari de uscat. Când am intrat în dormitor, începem să ne uscăm fiecare cum puteam.

Seara unii au băgat ținuta sub saltea ca să se usuce la căldura trupurilor noastre. A doua zi lentul nea dat zi de voie. Împreună cu el și toți ceilalți făceam plajă la soare. Așa ne uscarăm și ținuta. Unii, printre care și eu, ne-am scos bocancii și ciorapii și i-am pus pe pietre ca să se usuce. După ei, le veni rândul și la cămașă, vestă, veston, etc.

Ce să faci? una caldă una rece. Că așa e în armată. După amiază ne-a adunat tot ce mișca în tabără, sub forma unui careu, unde a venit comandantul taberei. După ce a ținut un discurs ne-a felicitat și ne-a urat noroc în obținerea unor rezultate cât mai bune la tragere.

Peste două zile ne mai vine un pluton tot de A-A, tocmai de la Satu Mare. Ei veniseră cu mitraliere A-A cu patru țevi. ZPU-4. Ale noastre se chemau ZPU-2. Ei au luat paturile de la dreapta noastră. Cu ei mai veniseră incă doi ofițeri: - un căpitan şi un „lent major. Apoi au împărțit camera dormitor cu „lentului nostru.

 

În dormitor cu noi mai erau niște camere unde stătea și dormea „lentul nostru împreună cu alti doi ofițeri de la celelalte arme. Dar și aici aveam să facem la corvoadă cât cuprinde. Aveam să îmi fac prieteni și printre soldații din celălalt pluton. Cum cei de la Satu Mare aveau afară la discreție două lăzi cu marmeladă, am cerut și eu voie împreună cu Sava să apelăm la marmelada lor. Nu s-au opus. Ne-a lăsat să mâncăm chiar dându-ne și nouă o ladă. I-a plăcut și la gradații noștri, gestul lor. Acum aveam supliment dulce la ora 10. Eu cu Sava și alți soldați de la noi, ne autoserveam.

Când ne duceam la sala de mese, după ce mâncam, eu cu Sava fiind veselari, făceam și curățenie în sala de mese. Fiecare aveam sectorul său. Și celelalte arme aveau sectorul lor.

Norocul nostru că eram mai mulți și se acoperea o arie mai mare. Aici aveam să mănânc câteva preparate de mâncare care mi s-au părut foarte bune. Și în premieră.

Într-o seară ne dăduse piure de cartofi, în care avea bucăți de brânză în el. Și multe alte feluri de mâncare mai bune, unde la noi erau doar la mesele festive de revelion, 1Mai şi 23 August. Varza a la Cluj, piftelețe marinat....cu sos...și ardei umpluți. Mai târziu, aveam să mănânc si eu la noi, asemenea preparate.

***

Odată la masă erau pifteluțe. „Lentul ne-a însoțit și el la masă. La fiecare în farfurie erau câte două pifteluțe. Numai la mine dispăruseră. „Lentul observă că la Trăilă și la încă un soldat de anul doi erau câte trei piftele.

-Care i-ați luat piftelele lui Grigoriu? întreabă el. Cum nimeni nu știa nimic, el i-a piftelele lui Trăilă și mi le dă mie.

-Lasă că tu ești mai gras ca el. Să le mănânce el.

Bineînțeles că lui Trăilă nu i-a convenit. Cred că nici nu fusese vina lui. După ce pleacă „lentul îi fură și celui de anul doi o piftea.

-Da ce tu să mănânci mai mult ca mine? zice el.

La noi la unitate în afară de borșul zilnic și fasolea sau cartofii, rar mai era și câte un alt fel de mâncare mai deosebit. Câteodată ne mai dădea ghiveci, mazăre sau varză.

Dar bineînțeles fără carne. Carnea dispărea pe drum. Sau ne mai dădea un fel de clătite. Niște triunghiuri de compoziție de clătite, unde ouale dispăruse și laptele se subțiase cu apă. Dar erau bune decât de loc? Mai târziu la nelipsita fasole sau cartofi, avea să apară și salamul. Numai că nici de ăla nu avea să aibă noroc toți. Veselarii le puneau mai mult salam în farfuriile gradaților și celor de anul II. La noi … ce mai rămânea. Nici cei de la bucătărie nu se omorau cu mai mult salam… Seara erau nelipsitele macaroane care la cei de anul doi nu le mai făcea nici o plăcere. Nouă însă, da!

 

Câteva zile am făcut instrucție direct pe plajă. Săpasem și aici amplasamente. Noroc că aici terenul ara mai moale. După un strat de nisip destul de gros am dat și de pământ. După ce am terminat cu săparea lor am instalat mitralierele și acu făceam iar simulări de tragere. Mai erau câteva zile până la „trageri”, unde era să se vadă toată munca noastră de un an. Din când în când „lentul mă mai lăsa la cabană planton și ziua. Mă punea să fac ordine în dormitor la noi, dar și la ei în cameră. Pe lângă mine mai era şi Vieru, șoferul. Șoferii nu participau la trageri.

Într-o dimineață mă cheamă „lentul la el în cameră. Și îmi dă o cană de apă pe care și-o încălzise cu un fierbător. După ce mi-o dă mie, spune să îl ajut să se bărbierească la spălător. Eu la urmă îi turnam în mână apă când se spăla.

Când termină mă întreabă:

-Ei, și cum e în armată Grigoriule! E bine?

-Raportez că da!

Eram cât pe ce să-i spun „lentului de gravele tratamente pe care le îndurasem de la Trăilă și mai ales de la Bejenaru. El se uită la mine zâmbind, dar nu a mai spus nimic. Dacă auzeau ei, nu mai ajungeam viu la unitate. Teama de ei, m-au făcut să mă opresc la timp. Și cred, că deja „lentul era la curent, cu unele pedepse ale mele, ascunse sub paravanul instrucției.

Și aici era o problemă cu apa. Era numai la bucătărie apă și cred că la comandament și corpul de gardă. În rest era o problemă. Noi ne duceam și făceam provizii de apă. În stânga imediat cum intrai în cabană era un spălător. Dar apa nu mai curgea de mult.

Dovada fiind robinetele care începuse să ruginească. La câteva sute de metri de cabana noastră era un wc. Dar de multe ori era impracticabil. Se înfunda mereu. Noaptea era un pericol să calci pe acolo. Puteai călca pe câte o „mina”. Înăuntru nu aveai nici o șansă să mai intri. Totul era minat. Eu încercam să mă duc numai dimineață când era lumină. Da și așa nu aveai loc.

Cum Usatenco a reclamat în gura mare, că la wc, erau numai rahați și că nu se putea intra acolo, „lentul îl aude, și îi dă ordin, să se ducă acolo și cu masca, ca să facă curat. Îi trimite şi pe Bejenaru în frunte cu Trăilă și cu un alt soldat de anul doi. Și i-au pus să facă curățenie. Dar nu a durat mult peste câteva zile iar o luam de la capăt. Că s-a supărat și „lentul și a spus să mai trimită și alți soldați de la alte arme, ca să facă curat la la wc, că s-a săturat de când trimite numai oameni de-a lui.

Așa am mai scăpat și noi. Când voia „lentul să țină şi cu noi, ținea!

Noaptea era o beznă că îți băgai degetele în ochi. Nici cabana după zece pași nu se mai vedea. Ea cum era şi vopsită în negru, puteai lesne să treci de ea.

 

Noaptea dacă ieșeam afară prin pădurice, când mă întorceam nu mai găseam cabana. Trebuia să-mi i-au reper. Câteodată mă salva luna când era. Ca să nu mai ies noaptea afară, că nu îmi făcea nici o plăcere, mai foloseam și spălătorul. Odată m-a prins Bejenaru. Se sculase și el din urma mea. Când vine după mine și mă întreabă de ce am întrat în spălător. Eu surprins îi spun că am vrut să văd dacă nu curge apa. Deși știam și eu acest lucru. Și-a dat seama și m-a luat l-a învârtit, amenințându-mă din nou cu instrucția, dar nu înainte să-mi rezerva și doi pumni în avampremieră.

Mă punea numai pe mine planton. Și numai sc 2 ca de obicei. Noaptea se stingea lumina. Așa că orbecăiam printre paturi lovindu-mă mereu de ele. Totul era negru în jurul meu. Ca să nu mă mai lovesc de paturi, am tras o băncuță lângă intrare și îmi petreceam noaptea stând pe ea. Câteodată mai și ațipeam. Mă sculam speriat în picioare, când auzeam cel mai mic foșnet. Săream ca ars. Putea să intre oricine în cabană peste noi. Că nu l-aș fi văzut. Nu trebuia să mă vadă vreun soldat de anul doi, sau gradat, că stăteam jos. Din când în când îl auzeam pe Trăilă sau Bejenaru strigând:

Planton! Iar eu:

-Da să trăiți!

-Credeam că dormi că te lua mama dracului!

Unii soldați de anul doi și mai ales Popa și Tugneanu, mai strigau și ei. Câteodată mă făceam că nu aud. Și cum aceștia insistau îi sculau și pe ceilalți. Și iar ieșea panaramă.

Odată s-a trezit și „lentul din cauza noastră.

-Ce nici noaptea nu vă rabdă? mâine ne atacă inamicul...ne amenință el.

Dar nu totdeauna vorbea serios. Câteodată mai obosea și inamicul ăsta. Sau poate uita până la ziuă de noi.

Într-o noapte pe la 2, pe când îmi desfășuram serviciul de planton, aud gălăgie afară. Când ies nu văd pe nimeni, dar recunosc vocea „lentului. Mai era cu încă doi gradați. Dar nu-i vedeam. „Lentul era și cred că și cu ceilalți, un pic mai „veseli”. Eu îi somez la intrare fâcându-mă că nu-i cunosc.

-Stai cine?

Ei se opresc speriați. „Lentul mă aude și îmi recunoaște și mie vocea.

-Ce Grigoriule nu-ți mai cunoști superiorul? Cineva aprinde o bricheta luminându-și fața.

Eu mă grăbesc atunci să dau raportul:

-Tovarășe locotenent Bucur, sunt planton sc 2, soldatul Grigoriu...

-Căpitan! zice „lentul.

Eu ne văzând nici un căpitan, repet:

-Tovărășu locotenent...

-Mai tu nu auzi că e tovarășu căpitan. E lângă mine...

 

 

 

 -Tovarășu căpitan ...

Și îi zic raportul.

-Bine măi, zice căpitanul.

După care, intră toți trei. „Lentul, pentru că nu fusese prezent la masa de seară, noi îi oprisem o porție de mâncare. Era mazăre. Și am avut grijă ca să-i facem porția cât mai mare. Cum intră, mă întreabă de porția lui.

-Unde îmi este mâncarea mea? întreabă el. Că îmi e o foame de lup.

-Credeam că nu mi-ați oprit mâncarea ... că dracu vă lua...

Îi aduc mâncarea în camera lor. Acolo era lumină. Aprinsese lumina și atunci l-am văzut la față și pe căpitan. Era și „lentul major cu ei. După ce am salut pe căpitan îi dau și „lentului farfuria cu mazăre. La care căpitanul face:

-Asta mâncați voi?

-De unde alta mai bună? zice „lentul.

El mânca la comun cu noi. Nu servea popota ofițerilor.

-Lasă că mâine îți facem o mâncare specială. Ca ai să te lingi pe degete. Rasol de scoici și melci.

-Ce?... face „lentul.

După care au închis ușa și nu am mai auzit nimic. Mi-am continuat plantonul. Din când în când mă duceam și mă uitam la ceas, aprinzând câte un chibrit. Când a fost ora trei l-am sculat pe Sava.

El mă schimba. Cum era somnoros, mi-a trebuit oleacă până s-a hotărât să se dea jos. Trăilă aude și țipă la el:

-Ce Sava nu te-ai dat jos încă?

-Ba da! M-am dat gata! să trăiți am înțeles.

-Ai înțeles pe dracu... Nu ai înțeles nimic, face iar Popa trezit și el.

A doua zi am plecat și eu cu ei pe plajă. Oricum acolo în dormitor era prea monoton. Aici aveam să văd destule noutăți pentru mine. Mă duceam mai aproape și mă uitam și eu la instalațiile lor de pe plajă. Mă cuprinse și pe mine dorul să le cunosc.

Încă pe când eram la unitate, a venit într-o zi un lent major, și ne-a întrebat cine vrea să se înscrie pentru Academia Militară la ofițeri. Am ridicat și eu mâna. Cu mine s-a mai înscris un biban de la transmisiuni. Așa că m-am hotărât în iunie să dau și eu la academia de ofițeri, la aceasta armă- radio-locație. La început gradații și mai ales Trăilă precum și „bătrânii” au început să râdă de mine, când au aflat ce vreau eu. Auzind râsetele din dormitorul nostru,”lentul și cu căpitanul precum și „lentul major, au ieșit și ei afară. Trăilă le spune:

-Grigoriu, tova-lent, vrea să se facă ofițer...spune Trăilă.

Foarte bine! Frumos, zice căpitanul și „lentul major. „Lentul nostru se abținea.

 

 

Tu? abia te mai ți pe picioare, zice Trăilă și îți trebuie academie? Păi tu știi ce e acolo? Ai să mănânci instrucție la cataramă.

     Eu vreau să mă duc la partea tehnică la Radiolocație, zic eu insistând.

         Cei doi m-au privit zâmbind, dar nu au mai zis nimic. Singurul care a ținut cu mine a fost acu Bejenaru. M-a felicitat și el și mi-a urat succes. „Lentul a crezut la început că eu glumesc, sau că găsisem o scuză de a mai scăpa de instrucție. Așa că la început nu a zis nimic.

Dar dacă a văzut el că eu chiar mă pregăteam, citind dintr-un manual de algebră ce îl adusesem cu mine, când venisem din concediu, s-a speriat și el. Inițial Îl adusesem ca să mă pregătesc ca să dau iar la facultate când mă eliberam. Dar dacă se ivise acu ocazia? De ce să nu încerc.

Așa că seara din când în când mă mai uitam și pe carte. „Bătrânii” văzând că eu o luasem în serios, îmi făceau șicanii spunând că eu o să fugăresc și pe copii lor. Îi linișteam spunând că eu nu o să am treabă cu instrucția, că făceam la parte tehnică. Adevărul că nu știam cum era să fie la așa ceva.

Câteodată Bejenaru mă apăra de râsetele lor. Se schimbase Bejenaru al meu. Nu știu ce îl determinase. Dar în mod precis nu cred că studiul meu. Mai luam și cartea cu mine, la antrenament, unde în pauză mai îmi aruncam ochii și pe ea. „Lentul crezuse și el, că e o glumă. Dar cu cât treceau zilele și vedea ambiția mea se speria mai tare.

Într-o după-amiază mă cheamă „lentul, în camera lor. Acolo, el mă întreabă, față de ceilalți:

-Tu chiar vorbești serios? Chiar te-a apucat dorul de academie? Mă întreabă el.

Eu confirm spunând că da.

-Da tu știi ce e acolo? Nu-i puța păpușii, îmi spune el, încercând să mă facă să mă răzgândesc.

-Lasă-l să încerce, mă apără cei doi.

-Ai să faci scurtă la mână de atâtea saluturi și ai să speli la geamuri de o să-ți cadă cascheta din cap...

-Ei… fac ei, nu mai este chiar așa...

-Treaba ta! Să nu spui că nu te-am avertizat încheie „lentul.

După care cei doi mă întreabă de situația mea. Au rămas și ei impresionați. La care unul spune:

-Cred că dacă insistai nu făceai armata.

Le-am povestit tentativa mea soldată cu insucces. Au confirmat și ei că mă așteaptă o perioadă destul de grea la început. Dar după aia o să fie mai bine. Cum este ca și peste tot încheie și căpitanul.

 

 

 

 

După ce am mai discutat de una de alta, mi-au dat liber.

Trăilă repede să mă descoase:

-Ce ți-au spus ăia?

-Ei nimic deosebit m-au pus în tema la ce mă așteaptă, zic eu.

-Păi da! zice și el. Acolo faci cât două armate de aici.

Eu cu gândul la „tehnic”, nu băgam în seamă toate astea. Bejenaru și el:

-Lasă-l în pace, că o să se convingă singur.

-Da! Bejenaru dar el nu o să reziste la academie. Acolo e instrucție nu jucărie.

-El nu poate face față acum și aici. Da” apoi acolo!

-Vede el atunci, încheie Bejenaru.

Mă și vedeau reușit.

A doua zi, ca să-mi taie pofta de academie, „lentul ne-a luat iar la alergat prin nisip. De data asta fără mască.

 Da și chiar așa, nu era o plăcere să alergi pe căldura aceea. Și mai ales prin nisip. După ce ne-a scos zece litri de apă din noi. A făcut o pauză.

Ei Grigoriule? Cum e? Mai vrei să dai la academie? mă întreabă „lentul.

-Raportez că da! zic eu, în râsetele celorlalți.

Numai „lentul nu a râs. S-a uitat lung la mine și nu a mai zis nimic. După aia ne-a dat liber. Cred că începea și el să creadă că nu glumeam.

 

 

Tragerea și plecarea

 

 

Mai aveam o zi până la eveniment. Ca de obicei veneam la poziția noastră și mai făceam ultimele pregătiri și reglaje. Nu de alta, dar toată lumea vroia ca tra- gerea să iasă bine. Bejenarau ne explica: „un avion trecea pe deasupra mării și de coada căruia era legată o „manșa”. Adică o țintă. Ea era legată de avion cu un cablu

lung de un un km. Iar noi trebuia să nimerim „ținta”. Bine, că nu numai noi eram. Fiecare trăgea pe rând la semnal. Unii trăgeau cu tunuri de 80 sau 120 în ținte ce se aflau pe mare, sau în aer. Cum Bejenaru ne mai lăsase să ne destindem și cum ziceau „bătrânii” să ne dăm la „bârfă”, mă puse pe mine la telemetru și pân- deam apariția „lentului. El era plecat la comandament.

Telemetrul, este un dispozitiv optic, utilizat pentru măsurarea distanței până la un obiect.

Deși determinarea distanței poate utiliza mai multe metode, termenul te- lemetru se referă aproape exclusiv la dispozitive ce utilizează în acest scop mă- surarea înălțimii obiectului respectiv din două puncte de observație situate la o anumită distanță. Un astfel de telemetru are un sistem de oglinzi care aduce ope- ratorului, două imagini luate prin puncte de vizare aflate la o distanță cunoscută. Una dintre oglinzi se poate roti pentru a permite operatorului suprapunerea celor două imagini. Poziția oglinzii în momentul suprapunerii imaginilor este o indica- ție a distanței până la obiectul vizat.

Într-un târziu îl văd pe „lent, cam la 500 de m. Strig la ei că vine „lentul. Se uită și ei și confirmă. Ne pregătim de lecție iar. Gata pauza se terminase. Când vine „lentul ne dă ultimele indicații.

A doua zi ne sculăm la 6. După ce rezolvăm cu dormitorul plecăm la masă. După masă, ne ducem întins la mitraliere. Așteptăm acu ordinele de sus. Întâi trag alții. Între timp începuse să se tragă și cu tunurile de 80 și 120mm. Era o gă- lăgie de nu te mai înțelegeai. Mai trag și alții, iar după care la a treia trecere a avi- onului, „lentul ne atenționează să fim cu ochii în patru, că e rândul nostru. Întâi trece avionul. În spatele ei apare și „manșa”. Când o vede, telemetristul, îi transmi- te coordonatele la ochitor, după care noi armăm și trăgătorul începe să tragă. Iar începuse să mă asurzească zgomotul făcut de mitraliere.

Am tras o bandă, după care am mai băgat una. Trăgeam cu toate trei mitralie- rele. Era imposibil să nu fi nimerit măcar un glonte „manșa”. După ce se îndepăr- tează, încetăm focul. „Lentu ne spune să ne pregătim ca avionul se mai întoarce o dată. Când după 10 minute îl vedem iar. Acum așteptam să apară și manșa.

Și când aceasta apăru, mai descărcarăm încă două benzi de cartușe, de fiecare piesă. În fine gata se terminase tragerea pe ziua de azi. „Lentul spune că dacă a ieșit bine numai tragem.

-Sper să fii ieșit din prima, că dacă nu, la noapte dormiți lângă mitraliere, ne amenință „lentul.

După care pleacă la comandament să vadă ce ispravă am făcut. Oricum până nu se întorcea avionul să ia manșa nu puteau știi nimic clar. După câteva ore văd că se întoarce „lentul. Nu se putea citi nimic pe fața lui. Ne încolonează iar. Stă- team cu toții și așteptam sentința. Ne îndreptăm către cabana noastră intram .Trăilă curios întreabă:

- Cum a ieșit, tova”lent?

- Mâine ne dă rezultatul.

- Dacă credeți că nu ați tras bine, ochitoriilor, puteți să păziți la noapte mitralierele, spune zâmbind forțat „lentul.

Nici lui nu iar fi convenit să ratăm tragerea. Ar fi fost păcat de atâta muncă și trudă. Și de fugăreala noastră.

Ei dar până la primirea sentinței, „lentul ca să nu cumva să ne plictisim, ne dă iar de treabă.

Și asta la propunerea comandantului de la capul Midia, unde ne-am desfășurat noi antrenamentele de mari doborâtori de avioane. Cum de abia ne pedepsise, „lentul, se gândi și el să ne dea o ocupație, asta că să nu mai jucăm fotbal la ora de curățat armamentul din dotare. Așa că la propunerea colonelului de atunci, „len- tu ne alege dinte toate activitățile, cea de a săpa șanțuri. Ne duce prin împrejurimi și ne arată o porțiune de teren. Pe acest teren spune el, trebuie să săpăm un șanț îngust de 1 m și lung de 200 m. Oricum noi la capitolul asta stăteam pe locul 1. Aveam antrenament. Nu degeaba ne puse „lentul să săpăm amplasamente de tra- gere. Săpasem deja trei.

Comandantul se gândise la început să ne dea ceva mai ușor. Dar „lentul a insistat și s-a lăudat că el cu oamenii lui va duce misiunea până la capăt. Cum „lentul îl luase cu el și pe cap. Trăilă, acestuia să-i cadă fața, când auzi propunerea

„lentului. Chiar ne-a și zis: „Era să-mi cadă fața”.

Așa că a două zi înarmați cu lopeți, târnăcoape și cazmale, ne îndreptarăm plin de voioșie, către locul cu pricina. La început a fost ca o joacă. Dar „lentul după ce măsură lungimea șanțului, se declara mulțumit. Numai că nu tot așa de mulțumit a fost și cu adâncimea lui. Cum de abia în unele locuri, măsura 1m și 20, „lentul ne puse iar în priză să adâncim șanțul. Ne-am apucat ce era să facem. Care mai de care mai vesel. Nu știu dacă și alții, dar eu și cu Sava, eram cei mai puțin entuziasmați. Lucru ce nu-i scapă nici „lentului dar nici sergentului, care mă amenință vesel cu degetul.

 

 

După o jumătate de ora de tras tare cu târnăcoapele, unul din el cedă. Și fu norocosul Sava. Cel puțin așa credea el.

Dar „lentul când a văzut zise:

- Aaa! Expres l-ai rupt, că să nu mai ai cu ce lucra.

Bineînțeles că Sava al meu riposta cât mai convingător, ceea ce nu l-a impre- sionat le „lent. Așa că după ce-i dădu adunarea afară din șanț, cu garnitură de câ- teva zeci de culcaturi și târâșuri suplimentare, îl trimise pe Sava după târnăcop, la noi în tabără la cei de la altă subunitate, să împrumutăm un târnăcop.

-Du-te Sava la noi în tabără, și roagă-l pe căpitan să ne împrumute un târ- năcop de la ei. Dar vezi să îl rogi frumos și regulamentar, că dacă îmi face observație căpitanul din cauza ta, dormi la noapte aici.

Nu știu dacă această amenințare l-ar fi speriat așa de tare pe Sava, dar acesta își luase deja picioarele la spinare, ținând-o într-o fugă.

Noi cei rămași ieșisem între timp toți din șanț și ne așezase toți pe unde apucaseră. Acest fapt l-a nemulțumit pe „lent care zise: bază serg. Bejenaru...

- Bază!

- În linie și coloana adunarea! Și ne dispuse pe trei linii în imediata apropiere a șanțului. După care ne dădu adunarea în șanț. Când a văzut „lentul că noi nu mai aveam de gând să mai ieșim afară, după cum își propuse el, se oțărâ la noi:

- Ce? V-am spus eu să rămâneți acolo: Afară adunarea!

Și ne-a tot dat adunarea afară și în șanț, până se plictisi să mai comade. Așa că acu ne făcea semn cu mâna. La un moment dat își scoase chipiul și îl flutură în aer. Iar noi ne-am văzut în continuare de acțiune. La un moment dat „lentul își făuri un mic acoperiș din ce mai rămăsese din târnăcop și veston, construind un mic umbrar. Cum erau trecute de 2 și soarele ardea, se hotărâ și „lentul să mai ia o pauză până la venirea lui Sava. Dar și noi am încercat să profităm, stând la umbră în șanț. După o vreme „lentul se prinse că noi „uitarăm” să mai ieșim afară, așa că se înființă deasupra șanțului țipând la noi:

- Ce, v-am spus eu să nu mai ieșiți? Afară adunarea! Și iar ne-a instruit ca la carte. De mine era mai bine. Cum eu mă mișcăm mai greu, la ieșitul din șanț, până ieșeam eu afară, ceilalți erau deja în groapă. Așa că eu mai mult mă uităm la ei, asta până se prinse „lentul, și mai ales la propunerea unui soldat de anul 2- Țugneanu:

-Tov „lent! Grigoriu.... vă trage ...El de ce nu iese afară?

Ei, asta l-a enervat și mai tare pe „lent. Nu știu dacă remarca celui de anul 2, sau din cauza mea, dar ne-a dat la amândoi adunarea afară, și s-a ocupat de noi doi în liniște, în timp ce ceilați priveau dându-și coate de pe marginea șanțului. Și nu știu cât aș mai fi rezistat, dacă nu aș fi fost salvat de clopoțel. Apăru salvator Sava cu târnăcopul.

 

 La vedera lui, „lentul uită de noi și ne zise să continuăm să săpăm.

- Da ce Sava, mai aveai oleacă și te apuca seara! Sava nu are de lucru:

- Păi așa este, nu mai aveam mult...

- Auzi Bejenare?

- Am înțeles!

Asta era propunerea pentru pedeapsa individuală.

Așa că fiecare puse mâna pe câte o unealtă. Eu iau expres o cazma, că știam că nu am ce să mai fac cu ea. Asta nu scapă sergentului, care se uită zâmbind de sub mustață la mine. Mă făcui că nu observ și cu cazmaua înainte, sării în șanț. Dar cum cazmaua mea întâlni stânca, mă făcu să mă zdruncin în aer, și apoi să cad pe spate în râsul celorlalți, și a „lentului. După 20 de minute de chin, a celor trei mai zdrahoni din pluton de la noi, aceștia raportară, că nu se mai poate îna- inta. „Lentul crezând că vrem iar să ne fofilăm, se dădu și el în șanț, să vadă cum stau lucrurile. După ce examină și el groapa se declară mulțumit de misiune, nu înainte de a ne mai spune:

- Cel puțin îndreptați-l frumos, să rămână la aceeași adâncime tot. Ei dar asta ne-a mai costat câteva ore, așa că la apusul soarelui și chiar și după ce se întunecase, ieșeam și noi victorioși din lupta cu inamicul. Misiune pe ziua respectivă se încheiase! Și am avut o poftă de mâncare, în ciuda faptului că erau macaroane, ce nu le erau pe plac celor de anul 2. Dar acu erau așa de bune!...

A doua zi văd că ne strânge pe tot plutonul. Ne duce la comandament și Co- mandantul ne felicită, spunând că am tras FB. Nu știu cât s-a bucurat „lentul, dar știu că noi ne-am bucurat nespus de tare. După ce ne-a felicitat am plecat la ca- bană.

Dar nu am plecat imediat. Până nu se termina toate tragerile și se dădea toate rezultatele, nu pleca nimeni. De aceea „lentul ne-a băgat în gardă. Aveau și ei destule obiective de păzit. De la depozite și alte alea, și tot felul de alte obiective.

Pe Sava îl pusese și pe el în post. Ca și pe noi de altfel. Într-o noapte Sava aude un foșnet și somând, armează și trage un foc în aer. Alarmați Bejenaru și Trăilă se duc la postul lui Sava. Când îi vede acesta spune că sa auzit un foșnet și a tras în sus. Când aprinde ei lanternele și caută prin tufișurile din zona dă peste un arici. Ei încep să râdă. Trăilă zice:

-Și nu a vrut ariciul să stea la somațiile tale?

-N-a vrut... spune Sava.

Aveam să mai vedem un arici într-o zi și tot cu Sava. Cred că avea ceva Sava ăsta cu aricii, că toți aricii trăgeau la el. Stăteam în rând și ascultam ce spune Bejenaru. Când Sava vede un arici.

-Uite un arici!

-Noi uitasem de reguli și ne uităm după ariciul lui Sava.

 

 

Ne-am dus și noi lângă el să-l vedem mai de aproape. Era mărișor. Era cenusiu și plin de țepi.

Capul i se termina cu un botic mic și negru. Când ne-a văzut pe noi, ariciul se făcu ghem. Am încercat să-l facem să se destindă, peste poate. Într-un târziu l-am lăsat și nu-i mai dădeam atenție. Dacă a văzut ariciul că am plecat de lângă el, se desface și o i-a la sănătoasa. Sava de colo:

- Uite ce repede aleargă!

Întradevăr prinsese o viteză destul de mare în comparație cu mărimea lui. Nu mai văzusem cum se comportă asemenea jivine.

În rest nu prea au mai fost evenimente însemnate în restul zilelor cât am mai stat acolo. Patru zile am mai stat și ne-am luat zborul de la capul Midia. Era ultima dată când îl mai vedeam. În anul viitor nu aveam să mă mai duc acolo, având alte preocupări și sarcini. Am plecat a doua zi de dimineață. După alte ore am ajuns la unitate. Toți când ne-a văzut ne-a întâmpinat cu urale.

- Sau întors A-A-ul!

Bineînțeles că „lentul nu ne-a lăsat până nu am băgat tot în sală și magazie. Apoi ne-a trimis să facem bec și mitralierele. Erau murdare și pe afară și pe dină- untru. Se afumaseră săracele. Le-am demontat iar bucăți. Am șters țeava și meca- nismele, după care le-am uns cu vaselină. Ne-a luat oleacă de timp să le facem la loc. Ajunsesem la 10 și până la masă trebuia să le facem ca noi. Ne-am străduit și până la urmă am reușit. Acu ne uitam la ele și le admiram. Luceau la soare. După ce le-am acoperit cu prelatele am ieșit la raport. Colonelul ne-a felicitat și el de iz- bânda noastră. Când mă vede colonelul mă întreabă:

- Ei cum a fost la Capul Midia, Grigoriule? Ți-a plăcut?

- Raportez ca da!

„Lentul nu are de lucru și îi spune:

- Poate nu știți tovarășe Comandant că vorbiți cu un viitor ofițer. Vrea să dea la academie...

- Ei nu mă înnebuni! spune el. Ei asta chiar că trebuie trecută în anale...zice și el râzând.

„Lentul începu și el să zâmbească.

- Ei, nu o să vedeți?...continuă „lentul...Să vedeți atunci pe locotenent Grigo- riu, că nici nu o să se mai uite la noi...

- Și la ce specialitate vrei să dai Grigoriule?

- Raportez ca la radiolocație.

- Da! Te-ai orientat, zice și el. Îți urez succes!

- Servesc patria!

Popa iar se bagă în seamă și zice încet printre noi: „Servești...cârpa!” Dar Tră- ilă ii dă un ghiont în spate:

- Taci ...măi...!

 

 

 

 

 

Examenul

 

 

 

Nu știu dacă a fost ideea „lentului, dar Bejenaru la instrucția zilnică mă punea acu în față la mitraliere. Norocul meu că nu era departe și 1 km îl făceam repede. Iar când ne întorceam era vale, deci iar era bine. Bejenaru îmi spunea:

-Dacă vrei să te duci la academie, trebuie să îți faci condiție fizică.

-Cum o să te primească ăia acolo, așa de slab. Nici nu o să se uite la tine.

Pe undeva avea dreptate că trebuia să dau și proba fizică: 5Km, viteza 100m, cățărare la frânghie, tracțiune în brațe etc. Așa că mai în glumă mai în serios, mai strângând din dinți, începusem să mă adaptez la cerințe. Așa că la portic îmi dădeau porți duble. Dacă la început nu puteam nici să ajung cu mâinile la bară, acum reușeam chiar să o trag odată la piept. Bejenaru vede ambiția mea și mă felicită:

-Bravo! Deci poți, dar nu vrei... Ei lasă că până la examen îți scot eu dorul de a mai da la academie, mă amenință el.

Mă punea acu singur să duc mitralierele la deal. Cel din față din stânga mea, erau numai cu prezența. Chiar și cei din spate nu se mai omorau. Chiar eu am văzut când Bejenaru le făcea semn să o lase mai moale, lăsându-mă pe mine să mă lupt cu ea.

-Așa, așa! Vezi că se poate zicea și Trăilă.

Ei, dar decizia mea nebunească, de a da la academie, avea să mă coste. Acade- mie am vrut, academie am găsit. Acu pe lângă astea avea să se adauge și kilome- trii pe care nu–i făcusem. De câte ori mă vedea „lentul că gâfâi ca o locomotivă, mă întreba:

-Mai vrei la academie?

-Raportez, ca da!

Nu știu dacă o făceau din dorința de a mă lăsa păgubaș, sau de a mai prinde pe ultima sută, câteva kilograme în plus. Și asta ca să nu-i fac de rușine acolo, la Breaza.

Chiar în zilele următoare a venit iar un ofițer și ne-a întrebat care vrea să se înscrie la școlile de sub ofițeri sau ofițeri.

 Bineînțeles că am rămas ferm pe poziție. Nu puteam să mai dau înapoi, nu de alta, dar derutam inamicul, care atât aștep- ta. Intrasem în horă trebuia să joc. După ce mă trece în catastiful lor, rămâne ca să iau legătura cu ofițerul nostru responsabil cu înscrierile.

Atunci s-a mai oferit pentru ofițeri încă un „biban” de la transmisiuni, de la „lentul Zamfir. Cel care nu a vrut să mă primească la el.

 

Dar poate că a fost mai bine așa. Probabil că el s-a uitat atunci la cum arătam. Că aveam să mă conving singur, cum le punea câte două bobine cu sârmă în spate și alte alea. Și cum îi fugărea și la deal și la vale. Așa că nici la transmisiuni, nu era o fericire. Era și la ei un biban amărât ca mine, care de abia își mai trăgea răsufla- rea. Uitându-mă la el parcă mă vedeam pe mine. Poate eram eu, mai știi?

Dar cum o luase la goană, pe mine m-au uitat pe drum. Se duseră numai ei.

Din când în când mă mai așteptau și iar mă lăsau în urmă.

-S-o crezi tu, că ai să faci tot așa și acolo! îmi zice Bejenaru.

Am umblat prin toate locurile, doar de or găsi baioneta mea. Nu au dat de ea.

Trăilă mă sperie cu „lentul:

-Când o să afle „lentul că ți-ai pierdut baioneta...

Dar „lentul în afară că m-a certat, mi-a spus că trebuie să o plătesc. Că se re- zolvă că are el una să-mi dea. Când deschide o ladă, văd în ea trei bucăți. Probabil tot așa găsite pe deal și pierdute tot de unul ca mine. Așa că mi-am sacrificat solda timp de 2-3 luni. Noroc de nana...că mă mai aproviziona și ea din când în când, din puținul ei. Mă mai ajuta și fam Negru.

Dar „lentul tot nu se lăsase de a ne face necazuri. Văzuse că gradații, acum o lăsase mai moale cu noi și ne mai aducea aminte el de armată.

Într-o seară intră ofițer de servici. Noi doar știam, dar am zis că nu e dracul chiar așa de negru. În noaptea respectivă intră în dormitorul nostru. De data asta nu mai eram eu planton. Poate dacă eram eu nu mai făcea ce făcuse. Sau cine știe? Văzând că plantonul ațipise, aduce apă și toarnă în bocanci, la cei care nu și-i făcuse de seara. După aia aprinde lumina și dă alarmă. Noi toți sărim direct în bocanci. Bagă și ceilalți picioarele în bocancii plini cu apă. Unii râdeau alții sufereau.

După ce ne face cu ouă și oțet și pentru lipsa de vigilență a plantonului, pleacă, zicându-ne:

-Data viitoare o să găsiți bocancii pe platou, ne amenință el.

Cred că vă închipuiți ce a pățit săracul planton.

Era un biban de la AG-9. A luat târâșuri și „culcaturi” de la toți gradații toată noaptea, inclusiv de la cei care aveau bocancii uzi, Astfel i-a ținut companie și la plantonul schimbul 3. Dar avea să vie și ziua aceea și foarte curând. Și la mine începuse să mai sar plantoanele, sau să le i-au și pe cele mai bune până la 12, sau de la 3 la 6. Acelea, care înainte erau ocupate. Acum erau posturile libere. Iar era viață bună la BIM. Așa cum spunea Țugneanu, când afla că nu merge „lentul cu noi la câmp. Dar avea grijă Bejenaru să nu-i simțim lipsa.

 

 

Într-o zi intrase AOS – (ajutorul ofițerului de serviciu) - gradatul, care ma călcase pe mână din greșeală. Bejenaru mă pusese iar planton sc 2. El a modificat ordinea de bătaie și m-a pus pe mine sc 3, iar bibanul lui de la AG-9 sc 2. Practic făcuse schimb de locuri. Nu a comentat nimeni. Adevărul că atât Trăilă cât și Bejenaru, începuse și ei să o lase și ei mai moale cu noi. Din când în când ne mai amintea că mai sunt și ei pe acolo.

Începusem să ne mai dăm la bârfă, cum spuneau ei. Povesteau „bătrânii” că și la ei „bătrânii” lor, i-au foit cât au fost și ei bibani. Dar cum a venit vara au lăsat-o și ei mai moale. Dar multe din acele pedepse, le faceau din faptul ca ei facuse-ra 3 ani , iar ei numai 2. La ei cazuse legea!

Începuse să se mărească numărul de intrări în gardă. Pentru că începea școala de gradați, rămâneau mai puțini în unitate. Și făceam gardă până la loc comanda. Ne venea și nouă rândul la 2 săptămâni. Sau făceam tura dublă de 24 de ore, la care dormeam tot 24 de ore. Până când instrucția alterna cu garda. Nici bătrânii nu mai aveau chef de armată. „Le ruginise oasele și osicioarele de atâta armată”, cum spuneau ei.

Gradatul de la AG - 9 care mă călcase pe mână, îi avansase și pe el sergent ca și pe mulți alții. De câte ori mă întâlnea se purta frumos acu cu mine. Chiar mă și apăra de câte un „bătrân” mai „înflăcărat” de la ei, chiar dacă era gradat. „Bătrâ- nii” de la ei, nu suflau în fața gradaților.

Era acolo, unul Voinea. El era responsabil cu ținuta și cu vesela. El era administratorul, pe bateria AG-9 și A-A. Era și casier când ne dădea solda. În final a ajuns și el sergent. El ne dădea și lenjerie curată săptămânal, în fiecare sâmbătă după baie. Lenjeria ne-o spăla niște femei la spălătoria din cadrul unității. Erau și mulți civili în diferite meserii: electrician, zugrav, tâmplar, cizmar, instalator, etc. Multi din bibani își făceau ucenicia pe la ei.

Voinea, fusese teroarea noastră încă de la început. De câte ori îi pedepsea pe ai lui și eram și noi prin apropiere, nu se uita, ne freca pe toți la fel.

Sava îi spuse odată:

-Da eu sunt de la plutonul A-A.

-Și ce dacă ești de la A-A. Toată lumea la fel. Toți bibanii culcat! Pe atunci el era caporal. Mai târziu a avansat sergent.

Ne ducea în „groapa cu lei” așa o denumea el și alții. Era și asta un punct de „tradiție”.

Era în spatele unității o mică groapă de 5m pe 8 m și înaltă de 2 m. Pereții și podeaua, erau pavați cu piatră de carieră colțuroasă. Acolo ni se dădea „adunarea”. Și iar ne scotea afară și iar în ea până suna adunarea de seară. Și asta mereu după masa de seară. Ca de acum învățasem minte și ocoleam cât puteam acest loc. Nu prea mergea întotdeauna că era și chioșcul în zonă și treceai vrând ne- vrând pe lângă terenul „minat”.

 

 

 

Mai era un loc de pedeapsă în unitate lăsat din strămoși. Așa zisa: „aleea lui Ceasar”. Aleea venea de la numele „lent colonelul Ceasar, care era șeful parcului auto. Aceasta se afla între intrarea parcului auto și intrarea corpului de gardă. Și se întindea până la platou. Toți o știau de frică. Aleea era pietruită cu bolovani colțuroși. Și numai pe acolo ne puneau gradații să facem târâșuri, ca să ne rupem hainele în coate sau genunchi, sau să ne zdrelim coatele și genunchii. Ca a doua zi să fie prilej bun pentru inamic, dacă nu coseai toată noaptea ținuta.

„Lentu nostru, avea o plăcere nebună să ne vadă la „dungă” cum spunea el. Pentru asta a strâns de la noi toți, câte o cotă parte din soldă și ne-a cumpărat un fier de călcat electric, pe când se ducea și pe la Tulcea. Seara înainte de stingere, sau chiar și noaptea, fiecare se scula și-și călca vestonul și pantalonii. Trebuia să aibă dungă. Dimineața „lentul se uita la dungă și la care nu-i plăcea îl trimitea la inamic. De multe ori ca să nu se plictisească inamicul numai cu unul sau doi, ple- cau și ceilalți să-l ajute ca să izbândească mai repede. Spunea el: „Trebuie să mă „tai” în acea dungă!”

Într-o dimineață văzând „lentul că nu găsise motive nici pe sectoare nici în sala de mese, ce se gândește el: „i-a să–i controlez eu pe băieți și la picioare.” Așa că a urmat descălțarea. Ne descălțăm noi toți de bocanci și apoi ne scoatem și ciorapii.

Pe Usatencu și Lupu îi găsește „lentul, murdari între degete. Eu fiind al treilea am timp să-mi finisez și eu degetele. „Lentul nu observă îndelitnicirea mea. Țugneanu lângă mine îmi urmează și el exemplul în liniște și în grabă. Când îi vede cum arătau degetele lui Lupu și Usatenco, zice „lentul la sergentul Bejenaru:

-Ce e asta Bejenare? Ce ți-am zis eu ieri? Ca toată lumea să se spele pe picioare.

-Am înțeles să trăiți, zice el.

-Ce ai înțeles măi? Ce fel ai înțeles? Tu nu vezi cât de bine au înțeles?

-Pune și curăță-i între degetele de la picioare, îi spune „lentul.

Se apleacă Bejenaru, cam cu jenă, și îi curăță degetele lui Usatencu și ale lui Lupu. În acest timp „lentul mă vizitează și pe mine. La mine nu avea să mai gă- sească nimic, că îmi luasem măsuri de urgență. Trece și la Tugneanu. La fel. Acu Tugneanu făcea haz de ei. Se duce în spate „lentul fremătând. Voia să mai găsească și la cealaltă grupă măcar unu sau doi. Când dă de Sava și Uncu. Nici aceștia nu corespundeau standardului. Și doar avusese tot timpul din lume, ca să cores- pundă standardelor.

-I-a uite Bejenare! face iar „lentul.

-Du-te și la Sava după aia, face „lentul din nou. Da Sava de colo:

-Nu lăsați că mi le curăț singur.

-Asta trebuia să o faci ieri nu acum, zice „lentul.

 

Nu prea i-a venit bine lui Bejenaru, faptul că a fost pus în postura de a se umi- li. Mai mult zâmbind forțat le arăta pumnul la ei, ca să știe ce îi așteaptă.

Ei, dar dacă „lentul nu a mai găsit pe nimeni necorespunzător, ne-a contro- lat și la batiste și la unghii, doar, doar, de o mai găsi câte ceva ca să-i dea de furcă inamicului.

A avut noroc inamicul în acea zi. Dar nu pentru multă vreme. Probabil că ar mai fi găsit și pe alții cu picioarele necorespunzătoare. Dar mulți în spate, îmi urmase exemplul.

Problema e că oricât te-ai fi spălat seara pe picioare, după ce te încălțai cu bocancii și dacă mai și fugeai, gata! Te murdăreai imediat. Sau la bocanci dimineața la fel. Dacă mai era și noroi afară, cât duceai mâncarea la container gata te murdăreai iar. Trebuia să stai cu peria la tine în buzunar. Eu chiar o foloseam. O luam mereu după mine. Că apoi mi-au cerut-o toți să-și lustruiască bocancii înainte de raport. Că dacă „lentul nu-și făcea mustața, în ei - care nu o avea - se supăra iar pe noi inamicul. Și era supărăcios tare, inamicul ăsta.

Seara face mișto, Popa de Bejenaru:

-Și cum măi? A ajuns ditamai sergentul, să spele între picioare pe bibani? zice Popa, râzând.

Bineînțeles că lui Bejenaru nu i-a convenit și îi promite că îl v-a ține minte. Așa că după stingere nu se culcă Bejenaru imediat. Pe mine iar mă pusese plan- ton. De data asta până la 12. Bejenaru, Trăilă și cu Anghel, pun iar la cale o boro- boață. Așteaptă ca să adoarmă Popa.

În timp ce dormea, îi bagă între degetele de la picioare, câteva bețe de chibrit, cu gămălia roșie în afară. Apoi le aprinde și se bagă toți repede sub pătură. Iar mă lăsa pe mine „pe locul doi”. Când ajunge flacăra la deget, acesta se scoală speriat și țipă de durere. Întâi dă să se i-a de mine, că cine i-a jucat festa?

După care se fac că se scoală și ei și îl liniștesc. S-au dat apoi pe față. Nu prea i-a convenit farsa lui Popa.

Când ne mai lua Bejenaru la câmp și nu avea chef nici el de unele și de altele, se dădea la bârfă cu noi și ne povestea câte una câte alta. Odată, nu știu ce-i vine lui. Mă pune pe mine să cânt. Încep să cânt un cântec, care îl cântăm noi mai des: cel cu România.

-Nu altul, zice el:

-Cântă-l pe ăla care îl cântă fanfara când vine câte un șef de stat.

-Da! nu știu cuvintele.

-Nu-i nimic cântă-l așa : ta, ta, ta, ta, ta, ta ,.. ta ta.ta, ta, ta, ta, ta, ta,...ta. ... Așa! face el, tu cânți și ei fac: Uf! Uf!. În timp ce Bejenaru dirija. Parcă dirija fanfara.

 

 

 

Încep eu să cânt și ăia mă acompaniau. La urmă i-a plăcut cum a ieșit. Zice:

-Mai cântă-l odată că te i-a mama naibii!

În apropiere de noi făceau instrucție și cei de la bateria AG-9. Bejenaru ca să se amuze, îl cheamă și pe sergent, cel cu mâna, la el. Apoi mă pune iar să cânt, îm- preună cu ceilalți. I-a plăcut și lui, făcând mare haz.

Dar iată că vine și ziua examenului. Înainte de a pleca mă îmbărbătează toți și îmi urează baftă. Chiar și cei de anul doi. Când intru pe ușa îl văd și pe celălalt, candidat. Un căpitan ne dă subiectele la matematică. Era numai el în comisie. Se așază jos și ne lasă să ne etalăm cunoștințele. Eu mă apuc de geometrie că acolo eram mai tare și eram și pe subiect. Celălalt scria și el ceva. După un timp căpita- nul iese și ne lasă singuri. Celălalt mă întreabă să-i spun cum se face la geometrie. Eu îl întreb de algebră. Și așa am colaborat amândoi. După câteva minute apare iar căpitanul. Noi după trei ore terminăm și dăm lucrările. Ies și eu și mă duc în dormitor. La prânz mă întreabă toți ce am făcut. Le zic că am făcut ceva.

-Deci de mâine căpitan, zice Trăilă la mine. Am zâmbit. Peste câteva zile ne dă rezultatul. Eu am picat cu succes în timp ce celălalt intrase.

-Cu toate că tu ai scris mai mult, nu a fost de ajuns, mă liniștește căpitanul.

După o săptămână pleacă și cel ce reușise la Breaza. Dar după trei zile vine și el cu coada între picioare. Nu trecuse de proba sportivă. Și așa a luat sfârșit în- cercarea mea de a mai da la ofițeri de armată. Bejenaru și Trăilă ca să-mi ridice moralul zic:

-Și tu ai fi pățit la fel, că nu treceai de proba sportivă. Mai bine că nu te-ai mai făcut și acolo de rușine, mă consolează ei.

 

                                              ***

Într-o seară după cititul presei în dormitor, ne expediază pe la șapte seara, în sala de mese, ca să vizualizăm telejurnalul. La un moment dat televizorul începe iar „să-i fugă imaginea” în sus. Cum nu se mai oprea începură toți gălăgia. Cel care se ocupa cu aceste televizoare nu era prin preajmă. Enervat caporalul Anghel de la noi, se uită după mine prin sală. Când mă vede zice:

-Ce mai stai Grigoriule! Du-te, fuga marș și oprește televizorul. Adică fă-l să nu se mai miște imaginea!

Câțiva soldați și mai ales de anul doi, au protestat, crezând că vrea să se i-a de mine degeaba, neștiind aptitudinile mele.

-Ce ai cu el măi? Îl vezi mai mic și gata te dai mare și tu?

-Nu măi! E depanator electronist, zice Anghel. Hai măi nu ai ajuns la el, zice Anghel mai departe, văzând că eu mă cam codeam. Mă duc în final și reglez de la spate butonul de baleiaj vertical. Imaginea se stabilizează într-un cor de satisfacție al lor.

 

-Ia uite bibanul le are!..

-Păi ce crezi tu? La plutonul A-A, avem numai oameni deștepți măi! Ce știi tu? zice vesel Anghel.

În fine seara a trecut cu bine. A doua seară era și responsabilul cu Tv-urile. Era un biban, care se lăudase și el probabil că știe multe, numai ca să mai fenteze și el armata, cum se zicea. Acesta când mă vede, mă apostrofează:

-Să nu-ți mai bagi labele în TV.

Mă uit la el surprins, dar numai zic nimic. Plec. Bejenaru și Trăilă care fuse- seră din întâmplare martori la discuția noastră, s-a luat de el. Așa cum erau ei, atât Trăilă cât și Bejenaru, nu suporta ca să se i-a cineva străin de la altă armă, de oamenii lui. Atâta i-a trebuit. Numai în „culcaturi” l-a ținut pe bietul soldat, până s-a terminat telejurnalul. Cum Bejenaru se plictisise să mai zică din gură, făcea numai semn cu mâna. Când ridica mâna trebuia să fie în picioare Când cobora mâna trebuia se fie jos.

-Eu mă duc sus! zice Bejenaru.Tu continuă!

Văzând că nu prea mai percuta, continuă Trăilă cu el.

-Hai ce te-ai dat la bârfă? Ce ai avut cu el ? Ție frică că-ți i-a pâinea de la gură?

-Ce e televizorul tău? Hai continuă mai departe.

Noroc că s-a terminat telejurnalul.

-La loc comanda! Drepți! Vezi poate te mai ei de el ...Afară, fuga! Marș! După ce am venit de la Capul Midia ne-am mai continuat o vreme instrucția tactică și de observare și orientare în teren.

Așa că „lentul ne strânge în altă zi după ce am am ajuns cu bine pe dealul Molda, și ne arată o busolă și ne învață cum să ne orientăm cu ea. Eu cum nu mai văzusem până atunci o busolă adevă- rată, rămân impresionat de aspectul ei. Apoi ne dă repere și ne trimite cu ea în teren ca să ne orientăm.

După ce vede „lentul că ne-am mai obișnuit cu ea, ne face o trimitere în teren după niște coordonate de el imaginate. 200 NV, 500 SV, 200 NVV, etc. Trăilă cu Miron și Bejenaru în frunte, schițăm pe o hârtie coordonatele, calculăm și vede că trebuia să ieșim în același loc de unde plecasem. Așa că după ce dispărem din raza vizuală a „lentului într-o pădurice, ne facem că cutreierăm, stând la umbră, exact cât ar fi trebuit. După două ore ne facem și noi că apărem din pădure un pic mai încolo. „Lentul când ne vede nu spune nimic și ne dă adunarea, după care plecăm la unitate. Nu știu dacă și-a dat seama de „lucrarea” noastră. A venit în sfârșit vara, prima vară de când făceam armata. Începusem să fa cem gardă până la loc comanda, chiar și de 24 sau 36 de ore când era nevoie, pen- tru că plecase multi soldați de anul I la școlile de gradați. Chiar și de la noi plecaseră 4 bibani la școală. Era Neruja, Miron, și Uncu. Mai târziu veni și Neacșu. Restul rămaserăm în unitate. Dar plecaseră și gradații cu ei.

Dar iată că avea într-o zi să se mai întoarcă norocul și spre mine. Cum gradații erau plecați la școală cu viitorii noștri gradați, era acu pustiu dormitorul nostru. O parte erau și în gardă. Eu într-o zi eram cu „lentul în dormitor și îmi dăduse să mă ocup de ceva. Când pe ușă intră cam agitat Neacșu. La scurt timp se deschide iar ușa și apare în prag un căpitan. Eu când îl văd strig:

-Atențiune!

„Lentul se întoarce și strigă și el-”Atențiune”! când îl vede. După ce ne salută, Căpitanul îi reproșează „lentului că avuse o discuție cu Neacșu și nu știu ce nu ia convenit. După ce pleacă Căpitanul, „lentul se ia de față cu mine de Neacșu, tri- mițându-l la origini:

-Păi bine măi Neacșule! Primesc eu observații de la tovarășul Căpitan din cauza ta?

Și l-a cam bruscat oleacă, că nu i-a mai trebuit lui Neacșu să mai zică nici pâs. După ce se uită la mine când îl certa pe Neacșu, părăsește și el încăperea. Rămân cu Neacșu. Acesta începe să spună că îl strigase Căpitanul și că el se făcuse că nu-l aude. Că îi „dădu-se liber” cum ziceau ei. Așa că a luat și el păpară de la „lent.

Într-o zi vine același soldat de anul II, cu care vorbisem acu cinci luni, la mine. Cum îl văd îl și recunosc. Îmi amintesc că în luna februarie, venise la mine cu propunerea de al schimba la o stație de pompe.

Atunci mi se păruse știrea fără prea mulți sorți de izbândă, iar frecușul luat de mine de la gradați, aproape că mă fă- cură să uit de ziua de atunci. Nu credeam că e adevărat. Acu îl văd iar în fața mea. Vine la mine și îmi zice:

-Îți mai aduci aminte când te-am întâlnit acu cinci luni și ti-am promis, că te aduc la mine?

- Da zic eu, îmi aduc aminte.

-Ei uite că m-am ținut de cuvânt. Eu cunosc situația ta și știu printre câte ai trecut și cât ai suferit la Bucur. Știind situația ta, am vrut să te ajut.

După care mă ia de mână și mă duce în pavilionul ofițerilor.

Intrăm pe la intrarea ofițerilor. Apoi deschide o ușă de pe hol și intrăm înăuntru. În încăpere un plutonier-adjutant. Când mă vede facem prezentările. Soldatul de anul II îi spune adjutantului:

-El este băiatul de care v-am mai spus. Pe el aș vrea să-l las în locul meu.

-Foarte bine! zice el. Ce pregătire ai? întreabă el întorcându-se spre mine.

-Liceul CFR, specialitatea – Electromecanic, zic eu.

-Foarte bine. Chiar aveam nevoie de cineva cu pregătirea ta, zice adjutantul.

-Eu sunt Cristel.

-Și pe mine mă cheamă Grigoriu.

-Păi uite de azi ești ca și la pompe. O să te ducă azi sau mâine la stația de pompe de pe deal.

Îmi surâdea idea, dar întreb:

- Și cu „lentul Bucur ce fac? Credeți că o să mă lase?

-Se rezolvă. Vorbesc eu cu el și îți pun și o pilă la Comandant... Mergem și la Comandant și este și el de acord.

-Da zice el te duci acu la pompe cu „turcu” ăsta.

-Turcule îl iei și pe Gigi - electricianul, să-l testeze, să știu și eu ce știe.

-Și tova”lent Bucur? zic eu, cam cu strângere de inimă, la gândul că nu cred că o să fie prea încântat de asta.

-Se rezolvă! mă liniștesc ei.

-Înainte de plecare, îi spun „turcului” , să mergem și la mine la pluton, să-I anunț și pe Bejenaru, sau Trăilă, să știe și ei unde sunt. De abia veniseră de la școala de gradați.

E de acord. Când intrăm în dormitor, gradații îl văd și strigă:

-Atențiune! - Continuați zice omul meu.

Eu merg la Bejenaru. El îi povestește cum stă treaba.

-Eu nu am nimic în potrivă, numai să vrea „lentul!

-Se rezolvă! Îl asigură el. Vorbește Colonelul cu el.

Aveam să aflu mai târziu, că numele soldatului de anul II care mă ajuta, nu era „Turcu”. Asta era o poreclă dată de gradați și ofițeri, inclusiv Comandantul.

„Măi Turcule măi, vin-o mai repede la mine, că îți pun pielea pe băț!”. Nu am reușit să-i rețin numele real. Era cam greu de pronunțat. Deci se trăgea dintr-o familie de turci.

Îl luăm și pe Nea Gigi cu noi-electricianul- un civil din cadrul unității care se ocupa cu partea electrică și instalatorul unității - pe nea Pericleanu. I se mai spunea și Stelică.

La electrician nu am stat la discuții prea mult. El era omul care voia să te vadă la lucru. Dar le-a plăcut în general de mine la amândoi. Așa că împreună cu nea Stelică - instalatorul, nea Gigi și „turcul”, am urcat împreună dealul până la stația de pompe. Dar nu înainte de a raporta lui Bejenaru și ai cere voie, ca să știe unde sunt. Că știam eu ce știam.

Nu degeaba am mâncat atâta păpară de la el, atâtea luni. Cum stația se afla în vârful dealului, a trebuit să o luăm pieptiș. După ce trecem de carieră, mai urcămvreo 500 m. Ajungem! După ce îmi arată cum stau lucrurile acolo, mă pune să le învăț și se declară mulțumiți. M-a ajutat și cunoștințele mele din liceu, unde nu degeaba se chinuise nea „ Maselotă” cum îl poreclisem noi, pe profu de Acționări. Era treabă simplă pentru mine! Cu ajutorul a două butoane, opream sau por- neam 2 electropompe. Sunt acceptat în unanimitate.

 

Mi-a plăcut locul. Era o împrejmuire cu sârmă ghimpată prinsă de niște stâlpi din beton, -șpalieri de vie - în care se găseau două bazine în camuflaj. Erau bazinele cu apă ale orașului. Imediat spre vest de ele, era o cămăruță îngropată în pământ, în care era aparatura electrică cu două electropompe.

Cu acele electropompe, aveam eu să-mi desfășor activitatea de acu încolo! Chiar nici nu visasem ce baftă aveam să am. După atâtea zile înnourate, iată că au venit și zile senine și de relaxare pentru mine. Cel puțin așa credeam eu la în- ceput. În ziua aceea m-am întors iar la pluton. Urma ca a doua zi, după ce eram trecut în ordinul de zi, să fiu transferat acolo.

Când ajung în dormitor, deja toți erau puși la curent. Așa că m-au întâmpinat cu o avalanșă de întrebări. Cei mai curioși se dovediră Trăilă și Bejenaru:

-Ei ce ai făcut? Gata de mâine?

-Cum a fost ? Ai trecut?

-Gata zic eu zâmbind.

-Acum să vedem ce o să zică și „lentul, doar știi cum e el.

-Ei lasă, dacă Colonelul o să-l lase... ce mai contează.

-Ei parcă tu nu știi cum e el?

-Brav-o, Grigoriule! mă felicită Țugneanu, precum și ceilalți soldați de anul doi. Te-ai orientat! Mai tragi și tu armata pe p...cum fac alții.

-Lasă-l măi săracu, că a venit și vremea lui. Și așa a cam tras-o! zice și Axente și șoferul de anul doi.

În fine seara a urmat fără mari probleme, cu mențiunea că Bejenaru, a schimbat plantonul, de bucurie că îl părăsesc, și m-a pus pe mine. Și bineînțeles... da ! Ați ghicit! Planton sch.2. Schimbul 1 și 3, ocupat!

-Asta așa ca de plecare, ca să nu cumva să uiți de armată, încearcă el să se dezvinovățească.

Da! Nu găsise și el o altă rimă!

-Hai măi și tu, nu ai găsit pe altul? Mâine o să vrei apă, zice soldatul de anul II , care în limita posibilităților a încercat tot timpul să-mi ușureze cât de cât viața.

-Ce? Vai de capul lui! Păi numai să încerce. Îl aduce „lentul de acolo de sus de pe deal, numai cu masca pe figură și în fuga ceea mai mare, zice și Trăilă.

-Măi al dracului om, zice și Popa râzând. Acu ce mai ai cu el?

Era pentru prima oară când Popa, avea să-mi ia și el apărarea. Dar poate că se plictisise și el de atâta armată, mai ales că nu mai aveau mult și ne părăseau.

Toate ca toate, dar dacă înainte mă mai prindea somnul, acu am stat treaz toată noaptea, cu tot felul de gânduri în cap:

 

 

„Oare ce o să zică „lentul?”, „Îmi v-a da voie?”, „Oare cum o să fie acolo?” „Eu- l” meu se împărțise iar în două. O parte era bucuros, iar o alta mă avertiza să nu mă bucur prea tare.

Veni și dimineața. Până la raport, timpul se desfășură normal. Stăteam ca pe ace. Când veni „lentul, se uită cam cu un ochi la mine. „Probabil că îl puse la cu- rent Colonelul sau adjutantul” zic eu în sinea mea.

Eu, după ce termină inspecția, atac:

-Tovarășe locotenent Bucur, sunt soldatul Grigoriu, permiteți-mi să raportez!

-Zi! zice el. După intonația glasului, mi-am dat seama că știa deja ce aveam să-i spun, fapt confirmat. Tov. Plutonier-adjutant m-a propus să-l schimb pe soldatul responsabil cu apa.

-Da! Știu! mă asigură el, întorcându-se spre mine. Mi s-a raportat. Du-te, dar ai grijă ce faci acolo sus. Dar am pretenția, ca în fiecare dimineață să vii aici la raport, cu tot cu armament!

Când aud să-mi cadă fața.

-Da am înțeles! zic eu cu jumătate de gură.

-Măi ai înțeles? vrea el să se asigure din nou.

-Am înțeles! Să trăiți! țip eu, mai mult de bucurie că scăpasem deocamdată de el și de instrucție. Se uită cam curios la mine, dar și întreg plutonul.

-Bine! Du-te sus și depune armamentul! Bejenaru, mergi sus cu el și bagă armamentul în rastel!

-Am înțeles! zice sergentul.

După ce am predat arma și restul, mă pregătesc de plecare. În acest timp „lentul îi pregătea pe ai mei de atac. Probabil că de pe undeva inamicul aflase că ne- am micșorat efectivele și încerca acu să ne atace iar. Și cum el avea o plăcere ne- bună să ne tot atace...Am răsuflat ușurat de data asta. La plecare Bejenaru, îmi spune:

-Vezi poate diseară nu e apă, că te ia mama naibii...! zice el vesel.

După ce scap de armament, trec și pe la nea Stelică. Apoi îl iau și pe „turc” ca să preiau inventarul de la el, cu toate mijloacele fixe. Plecăm sus pe deal. Nici nu știu când am ajuns. Dacă ieri mi se păruse drumul lung, acu de bucurie, l-am făcut în zece minute.

-Ce te grăbești așa? mă atenționează ei. Lasă că ai tot timpul din lume. Mai ai de stat aici, încă un an din toamnă. Iar acu suntem abia la sfârșitul lui iunie...

 

 

 

 

 

 

 

 

La pompe

 

 

Ajungem în sfârșit la stația de pompe. Stația se afla la peste 5 km de unitate. Acolo erau două bazine cu apă, ce aprovizionau orașul. Iar unitatea amenajase o stație cu două pompe, pentru a pompa apa din acest bazin spre alt castel de apă, 4m3, aflat lângă unitate. (P6). De acolo apa venea prin cădere liberă direct la unitate. Era aproape de poligonul unde trăgeam după avioane înainte de a pleca la Capul Midia. Făcuse uni-tatea, convenție cu „șeful apelor” din oraș. Dar cum apa era cu ciuboțele roșii, nu era destulă apă și pentru noi. De când am venit din prima zi, am constatat, că unitatea suferea de apă. Lucru constatat de noi și dimineașa când trebuia să facem sectoarele, dar şi sâmbăta la baie. Țin minte, când am intrat pentru prima dată, în aceea încăpere, cu dușuri comune, ne-am etalat golăciunile la comun. Deja cum a pornit apa, cineva a țipat, că avem 5 minute, pentru a ne spăla. După exact 5 minute s-a oprit apa. Pe unii i-a prins cu săpunul pe ei.

-Așa vă trebuie dacă nu ați percurtat.

Și asta mereu în fiecare sâmbătă după amiaza. După noi intrau alte grupuri. Cum noi eram mai putrini, intram odata. După noi urma bateria AG-9, și așa mai departe. Toată lumea făcea baie. După care l-a schimbat. Târziu averam să fac ți eu baie mai lejer și singur in cabina de la centrala termică.

La început când ne trimitea Trăilă după apa, ca să facem sectoarele, întârziam mult în căutarea apei. De multe ori mă lipeam la bucătărie, dar nu înainte de a pleca nepedepsit de la ei. În alte zile mă mai luam ți eu dupî alți bibani. Așa am descoperit o sursă de apă la parcul auto. Era un cămin prin care treceau două țevi de apa de 3”. Pe țeavă erau 2 robinete. La unu avea lipsa rozeta. Am intrat și eu acolo și mi-am umplut „ovalul” de aluminiu. A mers așa de câteva ori. Dar într-o dimineață am dat nas în nas cu „Turcu” viitorul meu binefăcător de mai târziu. Era prima întâlnire avută cu el. Pe atunci nici el, dar nici eu nu ne cunoșteam. Mi-a ținut o teorie privind furtul meu de apă, că nu era prea ortodox, că cică scădeam debitul la coloana de la parcul auto. O vreme am ocolit acel loc. Dar acu aveam să mă joc și eu cu apa. Când nu era apă deajuns, se mai apela și al rezerva PSI a unității, ca să facă bucătarii mâncare. Asta așa până ar fi venit apa. Faptul că unitatea avea totuși apă, era rodul „bătrînilor” de dinaintea noastră, care au săpat un șanț lung de la unitate, până la cele două bazinede apă a orașului.

Tot acolo au îngropat și cablul de forță de 380, care alimenta cele 2 electropompe. De asemenea și casa pompelor tot de ei fusese construită. Au avut mult de furcă cu această lucrare, când la o anumită adăncime, au dat și de stâncă. Cine știe câte târnacoape au rupt. Dar în final le-a ieșit lucrarea asta și din grija superiorilor.

Stația de pompe se afla îngropată în pământ. Ea consta dintr-o groapă săpată în pământ de circa 2,5 m. cu pereții din beton. Accesul în interior se făcea printr-un chepeng metalic, un fel de trapă. Electropompele, erau alimentate de la un panou electric trifazic, iar panoul era alimentat cu un cablu tot trifazic, ce venea de la unitate.

În jos era o scară metalică sprijinită de perete, la un unghi de aproximativ 75 de grade cu orizontala. În acea cămăruță erau două tablouri electrice şi două pompe, acționate de două motoare electrice. Pe panou se aflau patru butoane. Două roșii și două negre. Cele negre porneau electropompele, iar cele roșii, le opreau. Era simplu pentru mine. Doar făcusem la liceu și acționări electrice. Motoarele erau acționate de niște contactori trifazici. În interior aveam lumină de la un bec de 24V. Acesta era alimentat de la un transformator de 24V, ce se afla în tablou.

Pe locul respectiv mai erau două bazine acoperite cu pământ, de circa 25 vagoanefiecare. Pe total aveau 500.000 litri. În ele se stoca apa, ce alimenta orașul. Tot de la ele, plecau două conducte de trei țoli, la un metru în jos de marginea de sus a bazinului, ce intrau în încăperea pompelor. Țevile se legau la două pompe, cuplate și ele la două motoare prin cuplaj elastic. Pe una din țevi era montat și un robinet pentru con-trol. Dacă la deschiderea robinetului, acesta curgea, înseamnă că aveam apă în bazine. Tot acolo pe țeava de plecare spre unitate din încăpere, era montat un manometru de control. Cu ajutorul lui vedeam dacă pompele bagă apă în unitate. La început mi-a arătat nea Gigi, cum stă treaba. M-am prins repede. Am învățat repede. Le-a plăcut îndemânarea mea.

Așa că a rămas hotărât:

-De azi ești la pompe - Gringo! mi-a zis nea Stelică, zâmbind

Așa urma să-mi spună de acu. Și mai ales și băbăienii. Doar nea Fănică dăduse tonul. Așa mă alinta el.

A urmat predarea inventarului. Acum scăpasem și de bocanci. Aveam cizme de cauciuc electroizolante. Doar lucram sub tensiune. Așa că, indiferent de timpul de afară, înarmat cu două perechi de ciorapi, dați de la unitate, veneam mereu la unitate cu cizmele.

 Bocancii îi mai foloseam când mă mai duceam pentru mine în oraș, sau când veneam la raportul de dimineață a „lentului.

Lângă bazine era o mică construcție de doi metri pătrați, din chirpici. În această încăpere aveam să stau și eu, împreună cu patru civili, ce lucrau aici prin rotație - 12/24h.

 

În căsuță erau un pat de campanie de la unitate, cu o saltea, o pernă, un cearceaf și două pături. Mai erau o mică masă și o sobă micuță de tablă. Pe masă erau un castron, o farfurie, o lingură, o furculiță, o cană mică, toate din inox, de la unitate, precum și două căni de 3l din aluminiu. Toate astea le-am luat pe inventar. Trebuia să am mare grijă de ele, că altfel numai luam solda, și mai trebuia să stau juma de an, până se amortizau costurile. Cu aceste căni, aveamsă-mi aduc de acu mâncare de la unitate. Într-una puneam felul unu și în a doua felul doi. De multe ori când era felul unul mai prost, luam mai mult, numai felul doi, sau invers. Și era să aibă grijă cei de la bucătărie, de acum, de mine. Doar eu le dădeam apă!

Toate astea mi le-a spus „turcul”. Tot el mi-a povestit despre unele șiretlicuri, ca să fac față situației. Iar asta avea să determine cât de mult aș fi rezistat eu aici. Mi-a povestit că trebuie să cad la înțelegere cu civilii, pentru a mă lăsa să bag apă și la noi în unitate, chiar dacă bazinul lor nu era așa de plin sau, nu vroiau ei să mă lase.

- Mergem să-ți arăt și bazinul de la unitate!

„Turcu” îmi mai explică el acolo de una de alta. Cum să amorsez pompele și să urmăresc manometrul de ieșire către unitate. Să nu las să meargă pompele în gol. Lucru ce îl vedeam când scădea indicația manometrului. Dar mă mai uitam și în bazin, să văd nivelul apei. Îmi surâdea ideea de a rămâ ne acolo. Față de zilele grele de instrucție de la plutonul meu!...

Apoi am plecat la unitate. Ne ducem la centrala termică, unde aveam să văd și acolo un manometru. Acesta îmi dădea indicații, de cât de plin era castelul cu apă. De acu aveam să colaborez cu un alt biban ce rămase la centrala. Acesta era un soldat scund. Pe el îl alese să schimbe pe cel de anul doi, când acesta se va libera.

După aia am dat o fugă în dormitor la băieții mei. Trăilă şi Bejenaru m-au întrebat care e treaba. Eu le zic că de mâine plec acolo.

-Stai să vedem, ce-o zice „lentul, zic ei.

Da! Asta era o problemă. Probabil ca Comandantul la pus la curent pe „lent, cu noua mea misiune.

A doua zi la raport „lentul îmi spune:

-Da! De azi Grigoriule, te duci la stația de pompe de pe deal. Dar am pretenția ca în fiecare dimineață să vii la raport echipat normal. Și la prânz și la raportul de seară.

După inspecție, duci armamentul și celelalte la rastel și apoi ești liber. Dar ai mare grijă, că dacă aud ceva ce nu trebuie, sau Comandantul îmi face mie reproșuri din cauza ta, ai încurcat-o. Ai să faci instrucție până te liberezi.

 

 

Îl salut și îmi văd de treaba mea. Totuși mă gândeam și la „lent. Faptul că mă punea să vin de trei ori pe zi la unitate, nu prea îmi surâdea. Mă duc și-l caut pe turc.

După care plecăm la bazinul din afara unității. Acesta se găsea la postul 6, unde nu de puține ori îl vizitasem, cu ocazia intrării mele și în gardă. Turcul mi-l arată și îmi spune că pot băga apă în el până se umple. Chiar deasupra, pleca o țeavă de 3 țoli, ce dădea în câmp. Era supraplinul. Eventuala apă revărsată, iriga și câmpul, dar eventual ajungea și până în șosea la unitate.

Trebuie ca atunci când vin zilnic la unitate să trec și pe la centrala termică, ca să văd indicația manometrului. Presiunea arătată de manometru îmi dădea indicații cât de plin este castelul cu apă.

Apoi plecăm iar la pompe. Pe drum Turcu, îmi arată niște stâlpi vopsițti, alternativ în alb și roșu. Erau niște jaloane, ce marcau traseul conductei de apă și cablul detras de la unitate. Bejenaru și Trăilă aveau să-mi povestească că înainte nu era apă deloc în unitate. Iar apa era adusă cu cisterna. De abia anul trecut când erau și ei bibani, cei de anul II de atunci i-au pus la săpat șanțuri, de la unitate până la pompe, pentru conductă și cablul de forță. Spuneau că au muncit o lună. Dar oricum efortul le-a fust răsplătit. Acu aveau apa lor, chiar dacă și acu era cu porția. Dar esențialul era că aveau totuși apă.

Mă și gândeam ce or fi pățit bibanii de atunci când nu era apă. Cum se descurcau la făcutul sectoarelor, sau curățenie în dormitoare sau pe holuri, scări și alte sectoare. Că eu și acu, când mai era totuși cât de cât apă, pentru mine era un calvar.

-Cum se descurcau bibanii înainte? întreb eu pe turc.

-Greu nene. Erau zile grele pentru bibanii de atunci și cei de anul II de astăzi.

-De parcă eu am dus-o mai bine, zic eu amintindu-mi zilele de groază pe care le traversasem.

-Știu că și tu ai tras-o! Dar asta e armata. Nimeni nu a scăpat de asta și mai ales de instrucție.

-Trebuie să te fi considerat totuși norocos, că ai nimerit la A-A și nu la companie.

-Noi eram iepurii de câmp.

Da așa era! El provenea de la Compania II-a. Și pe el îl alergase alții la început.

-Lasă că nici cu „lentul Bucur nu ne-a fost ușor, ca să nu mai zic de gradați.

-Da știu! De aceea te-am și adus aici.

-Ai auzit ce vrea „lentul nostru? Cică să vin în fiecare zi la raport și cu armamentul și cu ținuta la zi.

 

-Păi dacă vin dimineața de aici până la unitate, deja bocancii mei sunt prăfuiți, ca să nu mai zic când plouă... și știu că asta nu o să-i placă.

Te orientezi și tu! Încet, încet zici ca el, apoi faci ca tine! Dă vina pe apă. Ce mie, „lentul de la companie, nu voia la fel? Și mai voia să merg și la trageri. Așa că am invocat că nu am apă și am scăpat o vreme.

Aveau să fie bune, aceste sfaturi ale „turcului”, pe viitor!

Câtă dreptate avea să aibă acest turc. Aveam și eu să-i aplic această stratagemă cu riscul de a da „lentul Bucur „divorț” de mine. Ceea ce s-a și întâmplat, până la urmă.

Cu urechile la el și cu ochii la traseul cablului, urmăream drumul printre bolovanii colțoroși de la carieră

Când ajungem iar la pompe, el îmi explică ce și cum merg treburile acolo. Îmi spune că dacă vreau să rămân acolo cât mai mult timp, să am grijă să încerc să bag cât mai multă apă în unitate. Pentru că este o problemă. Apă nu este tot timpul.

     Noi suntem înțepați din bazinul lor la un metru de suprafață. Așa că trebuie să ai grijă ca să nu rămână pompele fără apă, că le arzi.

Îi promit că o să am grijă.

A doua zi, îi dă drumul Comandantul, la Turc în concediu. Aveam aproape trei săptămâni de boierie. Cel puțin așa credeam eu atunci. Aveam să constat că nu era nici aici așa de simplu.

La acest bazin mai lucra încă patru civili, ce lucrau 12 cu 24. Unul din ei dădea liber la ceilalți. Așa aveam să-i cunosc pe: Iordache, Vistereanu sau Duri, Manole și nea Costică Haralambie. M-am împrietenit destul de repede cu ei. Mai ales cu nea Iordache. El era cel mai în vârstă. Mai avea câțiva ani până la pensie.

La început nu prea mă lăsau civilii să bag apă în unitate. Mai ales Vistereanu. Vistereanu, spunea mereu, că nu are orașul destulă apă. Bazinele de acolo se alimentau din două surse. Una de la Satul Nou, un izvor puternic, și una de la pompele de la Ghiol.

 Dacă apa de la Ghiol era pompată mereu, cea de la Satu Nou, era cu porția. La câteva ore pornea și ea. Venea pe o conductă de 300. Cu ușa închisă, se auzea de afară când băgau ăia apă. Și iar era bine la BIM...Pompa din vale, era cea mai frecventă sursă, că o luau apa direct din Ghiol. Un lac imens ce făcea legătura cu Marea Neagră. Cum asta trebuia dezinfectată, la bazin mai băgau și clor, clor ce era atent urmărit cu ajutorul unui cântar.

De treaba asta se ocupau însă civilii. Eu aveam alte treburi. Când era mai multă apă, nu aveau nici ei nimic împotrivă, pentru a băga apă în unitate. La început a fost mai greu. Cei de la unitate rămâneau mai mereu fără apă. Iar asta îmi făcea și mie viața grea și aici. Pe de o parte mă luau în primire: ba bucătarul, ba centralistul, ba soldații, ba gradații și ofițerii.

 

 

Însuși Comandantul mă certa mereu. Ce era să fac? Dacă nu aveam apă? Au mai lăsat de la ei și m-au înțeles, cât de cât. Și asta că atunci când prindeam apă, băgam cu amândouă pompele, toată noaptea în castelul unității, până dădea apa afară.

Și atunci toată lumea era mulțumită. Iar atunci mai mă pomeneam și cu câte un soldat, ce îmi spunea ca să opresc pompele. Nu aveam „legătură” telefonică cu unitatea. Cred că dacă eram eu pe atunci, trăgeam și telefon. Ce mai conta două fire în plus. Le îngropam și pe ele.

Mai târziu m-am gândit să-mi dea o stație radio, dar am fost refuzat. Ei dar pentru asta trebuia să stau noaptea la pândă, pentru a urmării nivelul apei în bazinul meu, sau când adormea Vistereanu, ca să „fur” apa. Nu aceeași problemă îmi făceam cu ceilalți trei civili.

Ei spuneau:

-Marine, sau Marinică… Cât poți să tragi tu, trage, noi nu te oprim!

Și nu mă opream. Vistereanu era mai fricos. Spunea că dacă află șeful lor, îl dă afară. Dar ziua când mai veneau și ei în inspecție și apa era scăzută în bazin, de ochii lui, mai opream și eu pompele. Când vedeam mașina lor, coboram și opream pompele. Dar după ce plecau, trai! Bagă tare!

Bine că atunci când apa scădea sub nivelul de un metru, nu mai aveam ce face. Mă duceam în fiecare zi la unitate ca să iau mâncare și să-i fac hatâru „lentului.

Când mă vedea colonelul, mereu mă întreba:

-Grigoriule! Cum merge? Avem apă?

De multe ori îi răspundeam în funcție de cotele apelor. Da sau nu.

Acum aveam trecere și la bucătărie. Era colegul meu Serghie. Și acesta era foarte generos cu mine. Într-o zi erau piftele cu sos. Mi-a umplut cana pe jumătate. Alteori cu fasole sau cartofi, cu salam, cârnați sau piure de cartofi, ce era mai bun. Acum aveam și eu salam la discreție, salam ce era foarte rara, și mai ales în farfuria mea.

Și îmi mai dădea şi câte o pâine neagră caldă. Uneori luam și felul 1 borș și mai ales de fasole. Când era nea Iordache de serviciu cu mine, acesta îmi spunea, dacă este mâncare bună, să iau mai multă, că lui îi place mâncarea de cazan. De multe ori îi îndeplineam dorința și mâncam amândoi.

Odată Serghie, mi-a dat și o jumate de cană de 3l cu compoziție de clătite, pe care le-am făcut la mine la bazin. Au ieșit gustoase. Veneam uneori chiar de trei ori pe zi. Una că trebuia să vin mereu la raport și alta să văd și presiunea apei în bazinul nostru, care alimenta unitatea. Sâmbăta era zi de baie. Și aveam grijă ca să le dau multă apă.

La centrala termică, era un soldat de anul I de la companie. Era mic de statură. Toți ii ziceau piticul. Purta cizme ce îi veneau peste genunchi. Cu el aveam să–mi petrec veacul de acum înainte. Când băgam apă și era destulă, mai făceam și la el, câte o baie. Dar făceam și cu ceilalți la comun, cu A-A -ul!

Sâmbăta schimbam lenjeria la unitate, luând alta. Toate astea erau acu pe inventarul meu. Abia acum era să se schimbe viața mea în mai bine la armată. Mai aveam și eu trecere la câte o pereche de bocanci mai nouă, o ținută mai nouă, și alte accesorii. Cele date de ei înainte, se jerpeliseră de atâtea „culcaturi” și târâșuri. Și uite așa treceau zilele mele la pompe.

Într-o dimineață vin iar la raport. „Lentul face control la soldați să vadă dacă s-au bărbierit. Eu în ziua aia nu mă răsesem proaspăt, cum avea pretenția „lentul. Dar dacă nu erai atent, nu se cunoștea așa de tare. Trece de mine și nu mă observă. Când ajunge la Tugneanu, vede că acesta nu se rase. Atunci „lentul ia o lamă veche și începe să-l „radă” în răspăr și pe uscat. În timp ce îl „rădea” pe Tugneanu, acesta îi spune:

-Dar pe Grigoriu de ce nu îl radeți? că nici el nu s-a bărbierit! Era bun și el la băgat strâmbe.

Și numai din invidie.

Atunci „lentul se uită mai atent la mine.

-Nu-i nimic, zice el, îl radem și pe Grigoriu!

Când mi-a venit și mie rândul m-a făcut iar să sufăr. După 10 minute mă iartă. A doua zi m-am ras proaspăt, iar la control am fost dat exemplu pentru ceilalți, că mai găsise câte unul neras. Iar asta avea să-I coste o nouă înfruntare cu inamicul. Eu acum scăpam.

Nu prea îmi convenea că trebuia să mă scol dimineața ca să vin la raport. Când nu era „lentul de servici la unitate mai săream raportul de seară. Mă scăpase acu Bejenaru, invocând că bag apă în unitate. De multe ori ofițerul de seara îl mai credea.

Teoretic, dacă băgam apă dimineața, la prânz și seara, toată lumea era super mulțumită. Acum puteau și ei seara sau când făceau baie, să nu mai rămână cu săpunul pe ei, cum se întâmpla în perioadă. Înainte nici nu apucai să deschizi robinetul, că se oprea apa.

Acum, cei de la plutonul meu, știau lecția - eu eram la pompe. Începusem să am acoperire. De o grijă scăpasem. Numai veneam seara la raport. Luam mâncare și o tuleam sus. Uneori mai veneam și seara la unitate. Mâncam s-au luam mâncare și treceam și pe la centrală să văd cum stau cu presiunea apei. Dacă era urgență o tăiam înapoi și băgam apă, chiar și fără știrea civililor. Pe mine mă interesa să am eu apă. Prinsesem acu experiență.

Dar și bazinul de aici se umplea câteodată și dădea mereu afară. Atunci ma lăsa și Vistereanu să bag apă la noi în unitate la greu. Puneam câte o pancartă ce o legam de un coș de aerisire de pe bazin.

Ăsta era semnalul. Când respectivul de la pompele din Ghiol, din vale, vedea „semnalul” atunci oprea și el pompele. Când curgea bazinul, eram fericit și eu și cei de la unitate. Din când în când mai făceam act de prezentă și pe la adjutant.

 

 

De câte ori mă vedea mă întreb:

-Ei care mai este treaba acolo? Este apă?

-Este!

-Bine, bagă tare!

Și băgam. Se obișnuise și el cu mine.

Când a venit turcu din concediu, adjutantul nu l-a m-ai lăsat pe el în continuare. Pe el l-a băgat în gardă. Nu prea i-a convenit. Parcă acu îi părea rău că îmi lăsase mie locul lui. La început a crezut că l-am „lucrat” eu.

Dar l-a liniștit adjutantul, spunând că a fost ideea lui și a Comandantului. Mai avea Turcu, trei luni până la liberare. Așa că am rămas în continuare.

Din când în când mai dădeam și pe la nea Pericleanu-instalatorul. Și el mă întreba cum merg pompele. M-a învățat să le pun șnur de azbest la presetupe, ca să nu mai dea apă pe la ax. Așa aveam să cunosc pe toți civilii de la unitate, care lucrau pe atunci. Nea Iepure era cizmar, iar nea Fane era tâmplarul unității. Mai aveam și un croitor, zugrav şi electrician. Acu îl vizitam și eu mai des, fiind mai liber. Când mă vedea se uita vesel la mine:

-Ei parcă acu te-ai mai îngrășat, față de prima dată când ai venit la mine... Acu arăți și tu mai altfel. Țin minte când te-am văzut prima data, nu-ți dădeam mai mult de o lună… de trăit, zicea el zâmbind.

-Ei, acu mai arăți a soldat. Când vrei să-ți fac valiza?

-Nu mai este nevoie nea Fane zic eu. Când am fost în concediu acasă mi-a împrumutat cineva o valiză. Acu am.

Da o luasem cu mine la pompe, aici sus, ascuzând-o sub pat. Tot timpul o țineam încuiată.

-Ei e bine atunci. Îți făceam și eu că nu era mare lucru...

„Da zic eu în gând: de câte luni îmi tot promiți”?

Dar îmi dădea și multe sfaturi. Cum mă duceam pe la unitate să văd și cum mai stau cu apele și aveam apă destulă il mai vizitam pe nea Fane pe acasă. El avea trei copii. Un băiat și două fete. Fata cea mai mare – Luminița. Băiatul – Cristi. Și fata cea mai mică – Mariana. Pe nevasta lui nea Fane, o chema - Stela. Tot așa aveam să-l cunosc și pe nea Pericleanu, făcându-I și lui dese vizite. El stătea cel mai aproape de unitate. Așa că aveam mereu acoperire. El era instalatorul sanitar de la unitate.

Trebuie să recunosc că acolo la pompe, am dus-o cel mai bine, față de viața din unitate la care am fost expus. Acolo unde se făcea instrucție în bătaie de joc, „în groapa leilor” sau „aleea lui Ceasar”, și nu cred că toate astea făceau parte din regulile ar-matei, sau dintr-un regulament.

Și cu civilii de aici începusem să o duc mai bine. Acolo în căsuța aceia stăteam seara până târziu, la povești cu civilii la o lampă cu gaz. Trebuia să mă duc mereu la unitate să fac rost de gaz.

 

 

Într-o zi îmi vine o idee. Ce ar fi dacă aș trage curent de 24V în căsuță. Dar pentru asta aveam nevoie de zeci de metri de cablu. Nea Iordache era prieten cu cei de la „Ghiol”. Într-o zi mă duce și pe mine la pompele de la Ghiol. Acolo era tura unuia care îi ziceau `”vulpe”. Era o poreclă.

Nea Iordache îi cere vreo 30 de metri de cablu electric de forță care era submersibil. Adică alimentau pompele care stăteau în apă. Cablu era și el în apă. Era cablu special. Pompa era introdusă într-un put în care se aduna apa ca la o fântână. De acolo trăgea apa și o pompa la mine în bazin.

Îi cerem noi cablul și ni-l dă, mai mult la insistențele lui nea Iordache. Mă duc și pozez cablul, de la casa pompelor până la noi la căsuță și îl alimentez, la început cu 24V.

Ca să nu fie vizibil cablul îl îngrop în pământ cam 20 cm. Sap pe sub perete în pământ și introduc celălalt capăt în căsuță. Montez o priză normal dar și pe aceea îngropată în perete. Când trec pe la unitate îi cer adjutantului un bec de 24V. Acesta curios mă întreabă:

-La ce îți trebuie?

Îi destăinui și lui că mi-am tras 24 de volți în căsuța civililor. Acum nu mai aveam nevoie de lampa cu gaz. S-a minunat și el de inițiativa mea, spunându-i și Comandantului. Și acesta când a venit într-o seară pe la mine a rămas plăcut impresionat.

  De când e turcu ăsta aici, nu am văzut altfel de lumină, decât lumina lămpii cu gaz. Lui nu i-a venit această idee.

   -Bravo Grigoriule! Acu ai și lumină! Vezi că asta e bună nu e periculoasă ca cea de 220V.

A doua zi a și dat raportul la toată unitatea că eu mi-am tras lumină.

Și așa am electrificat căsuța. Ceilalți civili au rămas și ei încântați de inovația mea. Nu avuseră ei lumină electrică acolo de când erau. Și nea Gigi electricianul, i-a plăcut ideea mea. Era 24V din transformatorul din tablou, nu era periculos. Am mers așa câteva săptămâni cu 24V. Dar după aia am schimbat alimentarea și am băgat în căsuță 220V. Dar asta mult mai târziu.

Și asta, tot la îndemnul lui nea Iordache, care spunea ca cablul acela rezistă la 500 V și că stătea și în apă.

Acum stăteam și noi seara cu lumină. Pusesem becul în dreptul ferestrei ca să lumineze afară și intrarea în bazin. Vis-a-vis de poarta curții era drumul de țară, iar alături de el un lan de porumb. Avea să ne fie folositor din mai multe puncte de vedere.

Mai ales când porumbul era în „lapte”. Mai puțin iarna. Se întindea miriște cât puteai vedea cu ochii. Coceam împreună cu civilii porumb și mâncam. Când aveam apă suficientă, nea Iordache mă mai lua la acasă la el.

Așa aveam să-i cunosc și lui familia. Avea și el două fete mari măritate și încă doi copii mai mici.

 

Unu era un băiat și il chema – Cristi. Mai avea și o fată mai mică, pe nume Nicoleta. Era pe atunci în clasa a V-a. Cristi era mai mare cu câțiva ani decât Nicoleta. Una din fetele măritate, avea un soț căpitan ce lucra la unitatea de la Codru. Cealaltă fată mai mare era măritată la Constanta. Din când în când se mai vizitau. Căpitanului aveam să-i fac o impresie bună. Mă lua și el la „ghiol” la câte o partidă de pescuit, printre picături. Eu cum mă plictiseam repede, și nici pești nu învățasem să prind, îi țineam companie mai mult cu vorba.

Acolo la ghiol, vis-a-vis de stația de pompe, era și o cabană amenajată de unitate, unde își desfășurau activitatea geniștii. Lăsase aici doi soldați, ca și mine. Mai pescuiau și ei și mai le făcea și câte o atenție la ofițerul lui și Căpitanului Pastramă. Cum mă plictiseam, mi-am făcut un aparat de radio, cu piesele trimise de nana la solicitarea mea într-o scrisoare. După ce l-am făcut o vreme a stat la mine. Dar la rugămintea celor doi soldați de la Ghiol, ce mă vizitaseră într-o searaă, i l-am dat lor. Că spuneau ei să aibă și ei o muzică.

-Tu îți faci altul, spun ei.

Dar asta după ce m-am apucat și eu, în limita timpului, mai serios de treabă. Adică de reparații. Așa că aveam acu și piese, date drept recompensă de la cei care îi mulțumeam, după o reparație.

Din când în când mai trecea Colonelul și pe la mine în vizită, când îi vizita și pe cei doi din vale, de la Ghiol.

Ghiolul, Avea o așezare splendidă. Era la marginea unor dealuri ce fuseră odată cândva munți. Dar de vreme, aceștia se tociră.

Lui nea Iordache îi cam plăcea băutura. De câte ori mă vedea venind la ei, scotea câte o cană de vin. Eu nu aveam experiență la asta. Și beam mai puțin. Mai mă puneau și ei la masă. Ne împrietenisem și cu copii lor. Mă jucam cu ei, fugărindu-i prin vie. Avea o curte mare și plină cu butuci de vie, de toate soiurile. Mai plecam și cu o traistă de struguri. Doar o oră stăteam, după care plecam iar la pompe. Asta în funcție de cum aveam apă, mai pompam sau nu.

Într-o zi nea Iordache îmi dă un radio mic, un „pescăruș” ca să-l repar. La început am improvizat un mini letcon – aparat de lipit, cu nichelină calculată pentru 24V. Încă nu schimbasem tensiunea. Pe o sârmă de cupru, groasă de 4-5 mm, am înfășurat câteva straturi de șnur de azbest. Peste el am bobinat câteva rânduri unul lângă altul, fără să se atingă, la pas, sârmă de nichelină de reșeu, de 0,6mm. Apoi am acoperit totul cu șnurul de azbest. Am pus un mâner de lemn, și mi-am făcut astfel un mini letcon de lipit, alimentat la 24V.

Era bun pentru început. Am luat fludor de la un magazin din oraș, apoi l-am reparat. Bucuria lui că avea la ce asculta seara și noaptea. Trecea noaptea altfel.

 

Într-o zi i se stricase televizorul la familia Iordache. Mă cheamă să mă uit la el. Eu încerc să-l repar. Și reușesc. Ei asta a fost începutul. Că după aia, atât nea Iordache cât şi nea Fănică îmi făceau rost de clienți. Pe unele le făceam pe altele nu aveam cu ce să le fac. Îi trimiteam să cumpere piesele respective și apoi îl reparam. Dar asta avea să-mi aducă și necazuri mai târziu!

Într-o zi mă apuc să scriu nanei o scrisoare. Încep să mă laud că aici e bine şi că am scăpat de armată. Că bag apă în unitate și că viața oamenilor din oraș și a colonelului, este în mâinile mele. Închid scrisoarea și o arunc în valiza cu gând să o expediez. Dar uit de ea. Peste câteva zile vine la mine CI-tul, cel care mă anchetase atunci cu cazul. Îl salut îmi răspunde și el zâmbind. El întotdeauna era tot un zâmbet. Se uita prin încăpere, se uită pe sub saltea, sub pat, și vede valiza. Era valiza pe care o împrumutasem de la Genu.

Cum o țineam încuiată, îmi zice să o deschid. Se uită el prin ea și la fund dă de două scrisori. El îmi cere să le deschid ca să le citească. Eu uitasem ce scrisesem în ele şi i le arăt. Pe prima a răsfoit-o și nu a zis nimic.

La a doua însă îl văd că în timp ce citea, începe să zâmbească. Îmi spune că scrisoarea asta o ia cu el. Eu aprob ca nu mai știam ce scrisesem.

A doua zi când mă duc la raport, Colonelul strânsese pe toți afară pe platou și citea scrisoarea mea la toți soldații. Lângă el se afla și CI-tul care zâmbea. Zămbea și Colonelul. Și îl aud că începe:

- Uitați ce scrie Grigoriu de la pompe: „Dragă nană află despre mine că sunt sănătos. Aici o duc bine. Sunt la o stație de pompe unde bag apă în unitate. Eu am grijă de viața oamenilor și a soldaților din unitate. Chiar și viata Colonelului e în mâinile mele”. Ei, când a ajunge Colonelul aici cu cititul, au început toți să râdă. Numai eu nu râdeam. Într-un final mi-a dat dreptate până la urmă. Și-au dat și ei seama că era un punct strategic. Eu înființam și postul 8, aici la bazin ca să fie păzit.

Dacă cineva ar fi umblat la bazin, mureau toți. Ei bine eu mai exagerasem oleacă. Nu cred că era cazul. Dar ia dat de gândit la Colonel mai târziu. A pus soldat cu armă să-l păzească.

Castelul de la postul 6, era deja păzit de noi. Numai eu știu câte nopți geroase am făcut acolo. Ei dar dacă pe Colonel l-a amuzat chestia asta nu același lucru puteam să spun și de „lent. Acesta când a auzit, mă cheamă și Îmi spune:

-Ce ți-am spus eu atunci Grigoriule? Mai ți-i minte? De fapt așa e când cineva dă de bine. Își aruncă țărână în cap.

Pentru asta m-a pedepsit dându-mi 5 km și toată ziua am fost la dispoziția lui. La trimis pe Turc acolo iar. Așa îmi trebuia! Dacă nu am fost cuminte m-a atacat iar inamicul.

 

 

 

A doua zi m-a salvat Colonelul.

-Lasă-l Bucure! Du-te măi înapoi, și să nu te mai văd că vii la unitate, trei zile!... Și trimite-l pe turcul ăla încoace, că-i pun și lui ăla pielea pe băț. După ce am cerut voie la „lent m-am dus repede înapoi. Eram bucuros că scăpasem ieftin. Mă gândeam că nu mai vedeam pompele. Nea Iordache și nea Fănică s-au amuzat tare pe chestia asta.

Și de atunci am fost iar cuminte o vreme.

Aveam să îmi aduc aminte ce îmi spusese fruntașul Anghel, în prima mea zi de armată. Ca să am grijă ce scriu acasă. Și de atunci, cum scriam o scrisoare la cineva, mă și duceam imediat personal la poștă și o puneam în cutie. Și uite așa treceau iar zilele una câte una.

Dar Într-o zi trimite vorba la mine, ca a doua zi era alarmă. Și „lentul mă chema la el la formație. Ce era sa fac? Îl las iar pe turc, şi mă duc la unitate. Dorm noaptea la A-A în dormitor.

 Nici nu m-am mai dezechipat. Pe la 4 se dă alarma. Eu eram acu pregătit. Ne ducem fiecare la rastel și scoatem armele și măștile și ieșim afară. Eu eram la urmă. Când să i-au și eu masca, văd că era a lui Tugneanu. Asta grație sfatului „lentului ca să ne etichetăm măștile. Fiecare își scria numele său pe etichetă.

El îmi luase masca mea. Eu nu știam, și las acolo masca lui. Când mă vede Bejenaru că am ieșit la alarmă fără mască mă ceartă. Îi spun că masca mea nu mai era în rastel. Și nu am vrut să i-au alta. Ne scoate cu mașinile din unitate. La câțiva km. de unitate. Ne oprim. Colonelul era și el printre noi. Dă comanda gaze. Eu, de unde atâtea gaze… Încerc să mă ascund pe lângă ceilalți. „Lentul m-a văzut și el că nu aveam masca și mă amenință cu pumnul. Colonelul mă vede și el că nu aveam masca. Bejenaru îmi dă boneta lui să o pun la gură. Când mă vede Colonelul îmi zice:

-Ce faci Grigoriule, unde îți este masca?

-Raportez că nu am mai găsit-o în rastel. Era alta acolo. Și nu am vrut să o iau.

-Trebuia să ei ce găseai. I-a masca mea!

Și îmi dă masca lui. După ce o pun și trece alarma mă duc să i-o dau înapoi. La care el îmi zice zâmbind:

-Vezi, cum tu ai avut grijă de viața mea, uite și eu am avut grijă de viața ta. Așa că suntem chit!

Ceilalți ofițeri aflați prin preajmă începură să râdă. Apoi am plecat iar la pompe. Unii bibani de ai mei, făcură școala de gradați. Neruja, Uncu, Neacșu și Miron.

Îi făcuse fruntași și caporali. Ei aveau să instruiască mai departe pe noi bibani, când aceștia veneau în Octombrie.

Civilii erau de treabă, îmi aduceau struguri, că aveam vii multe prin zonă. Și începuseră să se coacă.

 

Chiar și paznicul îmi aducea struguri, spunându-mi, că eu pot să mănânc oricând, dar să nu le dau și la alții. Avea dreptate. Când au început să se coacă strugurii au și început cei din unitate să mă roage să le culeg și lor struguri. Dar găseam mereu scuze, sau dădeam vina pe paznic.

Nea Iordache avea o bicicletă. Îmi dă cu împrumut bicicleta lui, ca să mă duc cu ea la unitate și să iau mâncare. Făceam acu drumul mai repede. Într-o zi m-a văzut și Comandantul:

-Măi Grigoriule, ai de grijă să nu-ți rupi gâtul, că eu o dată am avut grijă de tine...

Dar a zis asta zâmbind. Nu a avut nimic împotrivă.

Totuși pentru adjutantul Cristel i-am cules niște struguri de câteva ori. Și „lentuluiBucur i-am cules o sacoșă, drept pentru care mi-a mulțumit. Ce vreți era șeful meuîncă. Mai îl pusese și pe Turc să le culeagă. Era treaba lor. Eu nu voiam să–mi pierd postul.

Odată într-o seară era cam pe amurg. Vine un „lent major, nu mai știu de la ce armă, de la unitate, cu două fete, la mine la bazin. Eu eram cam lejer îmbrăcat numai cu un șort sport negru, fiind singur acolo.

Fetele când mă văd în ținuta aia, încep să chicotească. „Lentul major, le lasă pe fete lângă poartă și îmi spune să mă îmbrac. Apoi mă trimite chipurile după struguri, el rămânând singur cu fetele. M-am dus, dar când m-am întâlnit cu paznicul, acesta nu mi-a dat voie să culeg pentru el. ÎI văzuse și el pe „lent, pe când încercase să dea iama prin vie. Când mă întorc cu mâna goală, îi spun că nu m-a lăsat paznicul. Se uită la mine cu neîncredere, dar totuși îmi spune:

-Trebuie să fi foarte prost, ca tu să nu mănânci struguri.

Mă uit și eu la el. Ce puteam să zic? „că nu vreau să-l servesc”. De fapt îi spusesem adevărul. Paznicul nu m-a lăsat.

Între timp apare și Duri. Așa că „lentul major, a trebuit să plece, cu tot cu fete.

Veni și ziua când ne despărțirăm de „bătrânii” noștri. Eram și eu acolo. Toți gradații și „bătrânii” noștrii, au dat mâna cu noi. Acu erau toți trei sergenți. Și pe Anghel îl făcuse sergent. Părerea mea e că merita și el demult acest grad. Bejenaru și Trăilă mi-au spus ca să nu le port pică, chiar dacă s-au purtat mai militărește cu mine.

Bejenaru nu are de lucru:

 Bagă repede un culcat, așa de despărțire, ca să nu mă uiți. La loc comanda!

Nu, nu aveam să-l uit, nici pe el dar nici pe Trăilă.

Acu erau în haine civile parcă nici nu-i mai cunoșteai. Nu mai erau ei. Acu cu plecarea lor, treceam și eu în anul II. Nu mai eram biban. Mă făcusem și eu ditamai crapul! Trecusem și eu în anul II.

 

 

 

Anul II

 

 

De acum se chema că eram și eu în anul II. Chiar dacă nu ne venise și nouă bibanii încă. Eu oricum nu aveam treabă cu ei. Și chiar dacă aș fi fost în rândurile lor, tot nu mi-aș fi bătut capul cu ei. Că oricum nu cred că mă făceau gradat. Eu aveam acum alte sarcini mult mai importante la ordinea zilei. Eu eram omul care aduce apa. Așa și era.

Zilele treceau și viața la unitate se desfășura în mod normal. Unii făceau gardă cât cuprinde. Cei care nu erau în gardă se îndeletniceau cu micile probleme gospodărești. Unii „obosiseră” de atâta armată și de abia așteptau să vină bibanii. Mă apuca groaza când mă gândeam ce-i aștepta și pe ei. Oare și ei o să aibă aceeași soartă ca a noastră?

Aveam să constat mai târziu, cu excepția a câtorva cazuri izolate, că bibanii noștri, aveau să aibă o viață mult mai bună, decât am avut-o noi.

Ei, dar cum pădure fără uscături nu există, nici la noi nu erau excepții. Și la bibanii noii veniți, aveau să treacă și ei la început prin cercul de foc. A urmat și la ei depunerea jurământului, ca la noi, după care s-a lăsat și cu masa festivă. Și binențeles că am făcut șă eu act de prezență. Păi se putea? Trecuse și luna octombrie și începuse și Noiembrie. Semn că iarna era pe aproape. Cum se făcuse frig afară și începură și ploile, i-am spus „lentului că nu mai pot să vin la raport dimineața, că atunci aveam apă și atunci pot să pompez. El oricum nu avea de unde să știe asta. Uneori așa și era. Numai dimineața aveam destulă apă. Și câteodată și noaptea, sau spre dimineață. Scăpasem de plantoanele de la unitate, dar aveam să le mai continui și aici. Făceam schimbul 2 și aici, și câteodată toate trei schimburile.

Tov ”lent Bucur, permiteți să raportez. Dumneavoastră vreți ca eu să vin mereu în fiecare zi la raport. Dar am probleme cu apa. De abia spre dimineață, am și eu apă mai multă. Și atunci pompez.

Nu prea i-a convent „lentului afirmația mea. Atunci s-a dus la Colonel și a spus să mă șteargă din efectivul lui și să mă treacă la compania II–a. Zis și făcut. A dat „divorț” de mine „lentul.

Ei, acum scăpasem de „lentul Bucur, dar aveam să mă „războiesc” acu cu „lentul de la companie. Și el avea pretenția să vin zi de zi la instrucție. I-am raportat că nu puteam să plec de acolo. În unitate cine mai băga apa? Când a pomenit și de raportul de dimineața, l-am convins și de astă dată, dând vina tot pe apă. Așa am scăpat o vreme de el.

Dar tot mă mai vizita și el cu toată compania, pe la bazin. Erau foștii bibani care aveau și ei bibani acu. Cum îi alergase, venise pe la mine să poposească.

 

Gradații de acu și câțiva bibani au venit la mine la poartă și mi-au cerut apă.

Câțiva au apucat să bea. „Lentul din urma lor țipa să nu le mai dau apă. Câțiva au fugit. Când a ajuns și la mine s-a luat de mine că de ce le-am dat apă. Am ridicat din umeri:

-Dacă le era sete ce era să fac?

Știam și eu cum era, doar trecusem și eu prin asta. Când mâncam zăpadă ca să mă răcoresc. A început să spună că le fac rău, apoi a plecat. Când a început tragerea, iar a venit la mine ca să merg la trageri. Nici acu nu am fost de acord. Am spus că eu și așa am tras FB. Îi zic:

-Puteți să-l întrebați pe „lentul Bucur, ca să vă convingeți.

Nu știu dacă l-a întrebat sau nu, dar nu a mai avut pretenția să mă cheme la nici o tragere. Mereu dădeam vina pe apă. Și uite așa veni și iarna. Civilii de acolo stăteau cu mine. Șeful civililor le aduse niște lemne, pentru iarnă. Mi-a trimis și Colonelul niște lemne. Dar erau numai loazbe și unele groase și cioturoase. Greu mă descurcam cu ele. Și afară începuse iarna, să-și spună cuvântul. Pe lângă ninsoare mai era și vântul care o făcea și mai greu de suportat. Civilii când veneau, îmi tăia și ei lemne pentru două zile. Le luam de afară direct din zăpadă. Apoi le rânduiam după sobă.

Într-o zi colonelul mă întreabă:

-Cum te descurci acolo Grigoriule! N-ai înghețat? Îi raportez:

-Dar nici mult nu mai am!

La care el:

-Păi să-ți trimit pe cineva să te ajute acolo să-ți taie și lemnele!

Și l-a trimis pe Gafar Sabri. Și el era de origine turc. Colonelul îi zicea tătar. „Măi tătare!”. Dar el zâmbea și nu zicea nimic. Acest soldat era de la AG-9. Fusese și el biban ca mine. Nici el nu a dus-o mai bine. A fost și el gazda bătăilor. Dar și el între timp s-a orientat, cerându-se la depozitul de alimente. Era primitor distribuitor. El primea marfa. De la conserve și legume până la toate zarzavaturile.

Odată nu a avut grijă de varză, ca să o întoarcă din când în când, iar aceasta s-a stricat. „Lent - Colonelul – Tocală, care răspundea de alimente, l-a dat afară, zicând că e incopetent și o sa-I impută varza stricată. Cică să îi ia din soldă. Apoi câți ani trebuia lu” Gafar al meu să mai stea în armată, ca să acopere pagubele.

Cred că îl apuca pensia cu tot cu dobândă și TVA. La cât de mare era solda pe atunci de numai 40 de lei!...

 

Așa că Colonelul l-a trimis la mine să mă ajute. Era băiat de treabă și sufletist. Îmi tăia el lemnele. Pe cele mai groase le despica în lung, apoi eu, înarmat cu un alt topor care tăia bine, încercam să le scurtez. Mai făceam și cu schimbul. Oricum el vedea că eu nu prea le aveam cu pădurea. La mine acasă le tăia mașina.

Apoi intra în căsuță și pe când ardea focul în sobă. ne puneam la povești. Aveam să aflu de la el, destul de multe lucruri interesante. De la el am aflat prima dată, despre circumcizie la băieți, încă de la naștere. Cică așa era tradiția sau obiceiul. Din când în când, mai trăgeam afară o fugă și intram la pompe, uitându-mă la manometru să văd nivelul apei, sau deschideam ușa de la bazin și mă uitam înăuntru, să văd cum stau cu nivelul apei. Acu seara dacă aveam lumină ne apuca și 12 noaptea povestind și tot nu se mai termina.

Dacă venise el, civilii nu mai stăteau toată noaptea cu noi. Veneau, stăteau până seara, apoi plecau nevrând să ne plictisească. Unii erau mai conștiincioși și nu ne părăseau până la ziuă. Cred că mai mult să audă poveștile noastre.

Și uite așa trecu iarna. Anul nou l-am petrecut cu toții, acolo la pompe. Dar nu m-am dat în lături să particip și la masa festivă. Am stat la masă cu vechii colegi de la A-A. Păi cum se putea, să părăsesc pe vechii mei colegi de suferințe? Acu aveam și eu țuică. Ba chiar unii bibani mi-au dat din propria inițiativă și porția lor, fără ca să le zică nimeni nimic. Când mă uit eu mai bine, mai avea oleacă și se umplea cana. Nu știu ce fusese în capul lor. Sau poate drept recompensă pentru că aveau apă mereu? Câțiva din foștii bibani și care erau acu și ei anul doi ca mine, jubilau:

Ia și bea ca să-ți scoți pârleala, zice Neacșu, acu fruntaș. Că nici tu nu aveai parte de rachiu.

Îmi aminteam și eu cum procedau bătrânii noștri. Ne luau țuica din cănile noastre și ș-o turnau la ei în căni. Am băut oleacă și l-am lăsat tot acolo. Am mâncat și eu atunci o mâncare mai bună. Adică mai specială. Ardei umpluți cu carne, printre altele. Aveam să constat că viața bibanilor noștri și mai ales cei veniți la A-A, avea să fie total diferită de cum fusese cu Bejenaru sau Trăilă. Ei nu-i foiau chiar așa cum ne făcea nouă. Sau poate, cum eu veneam mai rar, nu le știam și toate obiceiurile. Dar presupun că totuși „lentul nu-i ierta. Era și acum printre ei un biban mai amărât.

Uitându-mă la el, parcă mă vedeam pe mine. Îmi pusesem și eu în gând că poate o să-l mai scutesc și pe el de armată, ca să-l las în locul meu.

 Dar nu avea pregătirea mea. Și voiam ca să las acolo pe cineva de nădejde. Chiar dacă nu era mare lucru de făcut. Se putea învăța repede. Dar ...”O să mă mai gândesc”, zic eu în gând.

 

 

Odată Neruja și Neacsu, acu gradați m-au invitat și ei la sală, cu toate că nu mai figuram la ei. Când deschid ușa și mă văd foștii colegi de suferință, acu gradați, strigă:

-Atențiune!

Intru și le dau pe loc repaus.

-Continuați, zic amândoi gradații.

Ce vreți? Voiau și ei să–mi arate cât de pregătiți erau noii lor bibani. Unele obiceiuri se mai păstraseră încă.

Așa i-am cunoscut pe noii bibani. Erau unul și unul. Mă uitam și la cei care erau gradați și îi admiram. Ce bine le stătea! Restul erau în putere.

De data asta „lentul se orientase mai bine. Probabil că știa acu ce știa. Scăpase de mine și avea acu să aibă pe altul în postura mea. Neacșu îmi spune că „lentul îmi păstrase o insignă de „militar de frunte” și voiau să mi-o înmâneze. Nu am luat-o atunci și parcă acu îmi pare rău. Nu de alta, dar mai aveam și eu o amintire. Dar avea să aibă grijă Comandantul de asta, atunci când aveam să plec și eu acasă peste un an. Nici la instrucțiile lor nu am participat. Eu eram la datorie nu puteam părăsi postul, decât în caz de forță majoră sau după caz.

A doua zi după anul nou, pentru că pompasem destulă apă și aveam și eu, m-a invitat nea Iordache la ei acasă. M-au poftit la masă. Nu am refuzat invitația. Două ore, nu mai aveam treabă cu apa. Bucuria copiilor când m-au văzut, motiv să se joace iar cu mine. De multe ori venea și Cristi, a lui nea Iordache la bazin. Și mai continuam și acolo joaca. Cel mai mult îmi plăcea să mă joc cu soru-sa și să o necăjesc. Îmi plăceau copii. Dar cred că și ei aveau atracție la mine. Că unde mă duceam și aveau copii, după câteva minute erau călare pe mine. Parcă ne știam de când lumea. Nu de puține ori părinții interveneau asupra lor:

 -Da lăsați omul în pace! Ce e de seama voastră?

Da ei de unde? Mă lăsau câteva minute, după care, o luau de la început. Le mai țineau și ei hangul, văzând că eu nu mă supăr.

Așa încet, încet, aveam să fac cunoștință cu aproape toți locuitorii din oraș. Chiar și nea Fane îmi spunea:

-Păi tu „Gringo”- așa îmi spunea el și familia lui - cunoști mai bine orașul decât mine, care m-am născut aici.

Aveam să-l cunosc, dar nu chiar pe toți. A fost suficient să mi se ducă vestea de la unu că mă ocup printre picături și cu reparatul TV-urilor, sau alte aparate de radio, că marea majoritate apelau la mine.

Bine, că nu reușeam să împac pe toată lumea. Dar în mare parte le rezolvam. Unii îmi mai dădea aparate vechi, ca să nu le arunce, pentru piese de schimb. Așa îmi făceam rost și de piese de schimb: lămpi, tranzistori și alte piese. Pe unele le reparam care nu erau prea stricate. Și le dădeam tot lor.

 

Lădița mea „diplomat” care o luasem cu mine în armată, începuse să devină neîncăpătoare. O foloseam ca „geantă de scule” șI alte piese. Unii îmi mai dădeau și ceva bani. Că ziceau ei că sunt soldat necăjit. Nu îmi dădeau cine știe ce, dar știți cum e proverbul „picătură lângă picătură, balta mare se adună”. Așa că îi strângeam la CEC. Pe unii îi foloseam ca să-mi mai cumpăr și scule: Pistol de lipit, șurubelnițe, șpiț, patent, pensete, creion de tensiune și multe altele. Băieți mei de la geniu, care erau la Ghiol, îmi făcuse rost de la ei, „cu împrumut”, un instrument de măsură. M-am descurcat cu el. Era numai pentru măsurat rezistente. Așa că folosind formulele învățate l-am transformat într-un voltmetru și ampermetru, pe patru scări și în curent alternativ și în curent continuu. Venea primăvara și eu începusem să am treabă. Nu întotdeauna îi onoram cu prezența. Una că aveam treabă și cu apa, dar îmi era frică să nu afle Colonelul, că ăla eram. Dar știți, că este o vorba: „De ce îți este frică nu scapi”. Așa și eu!

Într-o zi vine la mine la bazin, un țigan turc. Avea mustață. Că acolo erau destui și din aceștia. Și cam toți aveau mustață mare și neagră, de parcă erau trași la indigo.Și toti semănau leit, de parcă erau trași la indigo. Dacă atunci erau câteva sute de familii, acum sunt cu zecile de mii. S-au înmulțit rapid.

Când mă vede, mă întreabă dacă mă pricep să-i repar un aparat de radio, cu lămpi. Eu îi spun:

 -„Depinde”! Pot încerca. El îl scoate dintr-o geantă mare și mi-l dă. Îi spun să vină după două zile. Că am să mă ocup de el. După ce pleacă mă apuc de el și în două ore îl fac. îl pun deoparte sub pat. Ca să nu-l vadă Colonelul sau alții. Durii îl vede și îmi spune că dacă mă întreabă al cui e, să zic că este al lui.

Trece o săptămână. Să mai vină clientul meu, aș! Mai trec două zile, când vine la mine altcineva, care semăna cu cel în cauză.

 Îmi spune că e fratele lui și că să-i dau lui aparatul, că el nu poate veni. Dar nu-mi spune nici motivul și nici eu nu am fost curios. L-am crezut spunându-mi în gând: „dacă știa că e la mine înseamnă că este el”. Il dau.

După altă săptămână vine cel de prima dată, bandajat la cap și mă întreabă de aparat dacă e gata.

Eu îi spun ca a venit unu care s-a dat fratele lui și i l-am dat lui. El de colo, că nu știe nimic, cui l-am dat? Simțeam că mă cuprinde o răceală pe șira spinării. Încerc să-l conving.

-A zis că e fratele tău!

-Bine, zice el. Hai mine!

-Cred că știu cui l-ai dat.

Merge cu mine la o familie de tipul lui și intră cu forța în casă la una. Deschide șifonierul și scoate aparatul lui de radio.

 

 

 

Cât căuta, vorbea cu ea, numai în limba lui, ca nu înțelegeam nimic.

-Merge? mă întrea el.   

-Da! spun eu.

Între timp îi face o probă și se declară mulțumit.

Bine i-a de aici. Și îmi dă niște bani.

Plec înnapoi cam supărat. Nu mă așteptam la așa ceva. Peste alte câteva zile depune femeia plângere la miliție și mă cheamă și pe mine ca martor. O încurcasem! Numai de așa ceva nu aveam nevoie. Numai la Colonel mă gândeam tot drumul. Când ajung la miliție, mă întreabă respectivul despre ce e vorba. I-am spus tot.

-Așa îți trebuie zic ei. Dacă te-ai pus în cârcă cu ei!

Ascultă pe rând declarațiile la amândoi. După care îmi spune să plec. Când am ajuns la bazin, numai îmi ardea să mă mai duc nici la unitate. Îmi era frică, dacă află Colonelul. Dar știți proverbul... cu Mahomed... A veni Colonelul la mine, dacă nu m-am dus eu la el. Comandantul Miliției îl și puse la curent cu îndeletnicirile mele Și m-a luat la trei păzește, zicând:

-Cu țiganii ți-ai găsit măi, să-ți pui în cârcă?

-Păi am vrut să împac pe toată lumea, ca să fie toți mulțumiți, zic eu. Acesta se uita la mine și zâmbi pe sub mustață, zicând:

-Poate așa te-ai învăța minte.

Eu bucuros, că scăpasem așa de ieftin. Înclin să cred că Comandantul era la curent de mult cu îndeletnicirile mele. De aceia nu a zis nimic.

Ce se întâmplase de fapt. Cel care mi-a adus aparatul, era într-adevăr frate cu cel căruia i l-am dat. Dar eu nu aveam de unde știi că cei doi s-au bătut între timp, până și-au spart capetele.

El a luat aparatul și la ascuns la nevastă-sa în șifonier.

Pe frat-su îl luase la spital. De asta nu-mi explicam eu de ce întârzie omul atâta. Că i-am spus la urmă lu”frate-su:

-Voi chiar nu vă puteți înțelege de loc? Ce vină am eu ca voi v-ați bătut?

A trecut și asta. După chestia asta, o vreme, nu am mai plecat la nimeni să mai repar vreun aparat. Chiar și atunci când mai veneau câte un „neam” de a lor, motivam că nu pot să-l fac că nu am, acea piesă defectă. Și așa ei habar nu aveau. O vreme am încetat orice activitate de acest gen. Dar avea să-mi vină altă idee.

Cum se încălzise afară, îmi zic că aici aș putea să-mi văd visul cu ochii. Ce ar fi să mă apuc să-mi fac bicicleta mea zburătoare, pe care teoretic o începusem, încă de acasă. Chiar și aici printre rarele clipe libere dintre două pauze de bătaie, mai lucram pe ascuns la proiectul meu. Îmi proiectasem și o pală de la elice. Asta avea să fie rezultatul citirii unor cărți de navomodele pe care le studiasem încă de acasă. Mă duc la Adjutant în una din zile și văd trei rulmenți la el pe raft. Erau 6304. Îi cer. El mi-i dă. Eu îi iau și încep să-i pregătesc.

 

Vorbesc cu nea Iordache și îi spun că mi-ar trebui două lanțuri de bicicletă și două foi de angrenaj, precum și niște pinioane. El avea o soră. Mergem la ei. Când află despre ce e vorba, nea Iordache îl convinge să mi le dea mie. A zis că se ocupa el de preț.

-Dacă ai ceva stricat, vreun radio, televizor, Marinică e meșter, ți-l repară.

-Da! zic ei. Păi aș avea ceva. Aveau un televizor vechi. Mă uit la el și îl fac. Acu erau bucuroși. Această familie avea două fete. Una era cu doi ani mai mică ca mine. A doua era în clasa a șasea. Atât nea Iordache cât și tasu, pusese ochii pe mine, ca să-și mărite fata, respectiv nepoata.

Mă-sa s-a uitat la mine și a zis că să se mai gândească. Apoi ea a zis că fata ei nu-i de mine. Nu am înțeles prima dată la ce se referea, sau ce a vrut să zică.

Îmi spune apoi, că nu mai este fată mare și nu e de nasul meu. Nu știu dacă nu a zis-o, numai ca să mă facă să mă răzgândesc. Fata lor m-a refuzat încă de la început. La început am zis că asta nu era o problemă.

Apoi nici eu nu am mai insistat, mai ales că nu-mi stătea gândul la însurătoare. Și îmi venise în minte și cuvintele tatei: „Să pui verigheta în degetul căreia avea să te merite”.

După o lună, nea Iordache, luându-mă la el acasă, îi spune și nevestei lui:

-Marinică ar fi bun pentru nepoată-mea.

Nevastă-sa, nici ea, nu prea a fost încântată. La care nea Iordache zice:

-Da ce are? Dacă îi place, să pună mâna pe ea. Eu i-as fi dat-o pe Nicoleta, dacă era mai mare, dar e prea mică pentru el.

Eu aveam atunci 22 de ani. Iar ea era în clasa a V-a. Deci cam 10 ani diferență. Cu toate ca acum se poartă. Mai ales daca e și bogat tipul sau tipa...

Pe strada lui era un vecin, care era șofer pe mașina de la pompieri. Ne face cunoștință. Nea Iordache îi spune că poate Marinică îți repară televizorul. El avea un „Opera H”. M-am chinuit mult cu el pană să-i dau de capăt și asta că nu puteam să probez toate lămpile. Pe când eu încercam să repar televizorul, îi zice omului respectiv, că poate își mărită nepoata cu mine. El când aude îi zice:

-Ai măi lasă-l în pace pe Marinică. El este băiat bun. Nu-i de nasul ei. Când plec îl întreb pe nea Iordache, ce a vrut să zică cu asta. Nea Iordache îmi povestește că într-o zi s-a dus nepoată-sa la „Doi iepurași”. Un loc de popas la câțiva km de Babadag. Era la o răscruce. Niște tipi s-au legat de nepoată-sa. Așa că atunci când ne-am dus la ei iar, cunoșteam deja povestea. Tasu a încercat atunci să mă convingă să-mi schimb părerea dându-mi să beau.

 

Eu nu eram obișnuit și după ce am plecat de la ei nu mi-a fost prea bine. Am reușit în schimb să fac rost de o parte din materiale.

Mă duc la o întreprindere din zona și îl rog pe un muncitor să–mi sudeze rulmenții într-o țeavă unde intrau fix, și un ax în rulmenți. Apoi l-am făcut și pe al doilea. Aveam cele două axe pe care aveam să prind la un capăt pinionul și la celalalt capăt foaia de angrenaj. Apoi cele două axe le-am sudat de o placă de metal. Sistemul de cuplare îl aveam. În vârful unuia din axe am prins automatul de bicicletă. Pe el aveam să prind palele de la elice. Aveam și pe el suporturi sudate sub un unghi de 15 grade. Rezolvasem teoretic și cu înaintarea, prin schimbarea unghiului elicei.

Așa că atunci când dădeam la pedale primul lanț îmi învârtea primul pinion, ce era cuplat la cea de a doua foaie. În final ea era cuplată și cu automatul. Rolul automatului avea să fie și de protecție. Dacă se rupea lanțul sau sărea, automatul mai avea încă destulă viteză ca să nu să se prăbușească bicicleta mea chiar ca un bolovan.

Așa credeam eu pe atunci. Voiam să fac proba, să văd dacă unghiul era bun. Dacă nu îl modificam. Asta era gata. Acum cum fac eu palele elicei?

Nea Iordache mă întreabă:

-Din ce vrei sa faci palele de elicopter.

-Din tablă de aluminiu. Unde găsesc așa ceva aici?

-Păi dacă e asa, în vale sunt multe țevi de irigație de 4-5 țoli. Ei de acolo tabla.

 Îmi dăduse o idee bună. Așa că într-o noapte mă duc înarmat cu o pânză de bomfaier nouă, luată tot de la adjutant.

Mă gândesc și acu. Cât curaj la mine să merg noaptea pe coclauri. Mai ales că era și întuneric beznă. Și nici lanternă nu aveam.

Mai mult ghiceam drumul. Reușesc să ajung fără peripeții în vale, lângă stația de pompe. Lângă ea era un câmp cu diferite culturi. Una era cu căpșuni. Aveam să mă înfrupt și eu din ele mai târziu. Găsesc repede o țeavă abandonată. Era lungă de 6 m. Ca să nu se audă gălăgie, când aș fi tăiat-o, am tras-o după mine și am urcat la deal către bazin.

A fost mai greu decât mă așteptam. Terasa pe care o urcam eu, era împrejmuită cu vii. Și acestea erau legate de pari cu sârmă. A trebuit să găsesc un loc liber ca să nu mă mai tot aplec la fiecare sârmă. Într-un târziu am ajuns și eu la bazin. Ieșise și luna, asta a făcut să-mi ușureze înaintarea. Atunci nu am mai făcut nimic. Dacă am văzut că am apă, am dat drumul la pompe și m-am culcat.

A doua zi m-am apucat de treabă. Mai țineam minte calculele și dimensiunile din revistele de navomodele. Și consultam și șablonul pe care mi-l făcusem. Am împărțit țeava în șase părți egale. Mi-a ajuns la fix. Doar avea 95 cm o pală.

 

Deci deschiderea totală era de aproape 2 m. Eu calculasem că forța de sustentație, sau portanța, avea să compenseze greutatea mea și a aparatului. Apoi fiecare bucată am tăiat-o pe lung. După ce le-am tăiat, am îndreptat tabla cu un ciocan. Treaba grea. M-am chinuit mult până am îndreptat fiecare bucată. Și asta că tabla era din duraluminiu. După care am trasat schema palei, după șablon.

Trei din ele le-am lăsat o margine mai lată cu doi cm. După care pe cele mai mici le-am pus peste cele mari și le-am îndoit marginile peste ele. Am obținut trei pale destul de rezistente și credeam eu, numai bune pentru mine. Cu toată strădania mea de a ale îndrepta, tablele mai prezenta ovalitate. Așa că atunci când le-am pus una peste alta, erau cu partea concavă fată în față. Mai aveau și aer între ele palele de elice.

Și era și puțin ovală. Mai era problema postamentului pe care aveam să prind stâlpul pe care prindeam angrenajele. Dar nu a fost sa-mi văd visul cu ochii, s-au să văd dacă cel puțin mergea. Soldații care mă mai vizitau au văzut cu ce mă îndeletniceam eu. După ce au aflat ei cum stă treaba, a aflat inevitabil toată unitatea.

Așa că nu mult a lipsit să afle și Colonelul. Mai veniseră și câțiva sergenți majori și plutonieri de la parcul auto să mă descoase.

Ba mai mult la raport, „lentul Bucur, aflând și el de inovația mea, îi raportează și comandantului, despre nebuneala mea:

-Știți ce vrea să facă Grigoriu tovarășe Comandant? O bicicletă care să zboare...

-Ei nu mă înnebuni! zise vesel Colonelul.

-Și la ce înălțime o să zboare, Grigoriule?

-Raportez ca la 30-35m altitudine.

-Așa îmi ieșise mie din calcule.

Colonelul s-a speriat, de ce aveam eu de gând să fac. La început credea că e o glumă. Și nu a luat lucrurile prea în serios. Dar apoi chiar credea că o să zbor cu elicopterul meu. Până la urmă a zis și el ca ei. Eu țineam piesele dezansamblate în camera pompelor. Când plecam de acolo de obicei încuiam chepengul. Dar îl mai și uitam deschis fără să pun lacătul. Într-o zi mă duc la unitate, ca să iau mâncare și să mă uit și la manometrul de la centrală, să văd cum stau cu apa. Colonelul mă vede și mă întreabă:

-Gata elicopterul?

-Nu! Îi raportez, eu.

-Când e gata, să mă chemi și pe mine să văd ce ai făcut, îmi spune el.

-Să vedeți cum o să vină la unitate cu elicopterul să ia mâncare, zice și „lentul Bucur.

Nu știu dacă a vorbit serios. Cât am mai stat eu pe acolo, cât una alta, întrun târziu, plec înapoi la pompe. Când ajung mănânc.

 

 

Nu mă duc imediat la stația de pompe, că aveam apă. Spre seară, nu mică mi-a fost mirarea când am găsit încăperea goală.

Toate mecanismele mele dispăruseră. Noroc ca palele nu le luase, că erau în căsuță, ascunse sub valiză. Am rămas perplex.

Toată munca mea de o lună se năruise. Eram foarte descurajat. Cineva, cât am fost eu plecat, îmi dăduse lovitura. Nu am aflat nici până când am plecat și nici până acu, a cui îi fusese opera. Cel puțin îmi părea rău, că barem, nu îl încercasem.

Și așa avea să ia sfârșit proiectul meu, privind „bicicleta zburătoare”

Într-o zi Duri, vine cu niște pește. Și cum nu găsea o tablă ca să frigă peștele, apelează fără să știu eu, la una din „elicele” mele. Când am văzut, să-mi cadă fața.

-Păi ce faci nea Duri, eu am făcut elicea pentru elicopter, nu pentru prăjit peștele matale...

-Hai fi serios! și așa nu mai ai ce face cu ele. Măcar de asta să fie bune.

La urmă am mâncat pește fript pe tabla elicelor mele. Era bun.

Târziu, peste un an, când am venit acasă, am văzut în unele publicații, că un francez îi venise și lui aceeași idee ca a mea. Făcuse și el o „bicicletă zburătoare”. Și mai era și portabilă. Asta era ghinionul meu. Mult timp i-am bănuit pe cei de la unitate că mă sabotase. Dar nici cu civilii mei, nu îmi era rușine. Nu știam ce să mai cred. Credeau că îmi făcuse un bine. Poate!

 

 

 

Mici probleme

 

 

Dacă acu nu mai aveam ocupație, că cineva mă sabotase, aveam iar să colind pe la unii sau alții în oraș. Lângă mine în vale, începea periferia orașului. Chiar lângă pompe în vale, era o familie - Dumitru. Eu îi spuneam nea Mitu. Acesta avea o noră care stătea împreună cu fiul lui. Ei aveau trei copii. O fată mai mare în clasa întâi, o fată mai mică și un băiețel prin clasa a II-a. Au aflat și ei că mă pricepeam la reparattelevizoare și m-au invitat la ei. Cu ei aveam să devin prieteni încă din toamnă din luna Octombrie.

Tocmai culegeau via și i-am ajutat și eu. Am băut must rosu și dulce. Și era tare bun. De ce beam, de ce aș fi băut mai mult. Aveau și ei un televizor mai vechi care se strica mereu. Nevasta fiului lui Mitu, începuse să mă cheme cam des. Mereu i se defecta televizorul. Era o femeie bine robustă și destul de atrăgătoare. Mai veneau și copii lor la mine la bazin. Le plăcea să se joace și ei cu mine. Câteodată venea mă-sa, împreună cu socru-su și îi luau acasă seara. Uneori plecau noaptea târziu. Ea, mă mai chema, trimițând câte un copil la bazin.

Când m-am dus odată la ei, ea m-a primit în costum de baie, cu toate că afară era noapte și era cam rece. Cred că avea călduri. Și cred că nu mă chemase, numai ca să-i repar televizorul. Eu din fire nu eram obișnuit cu astfel de scene, mai mult de frică să nu afle bărbatu-su, sau Colonelul. Că zburam de acolo și nu cu elicopterul, ci pe jos, direct la unitate, sau tocmai pe dealul Molda. Acolo, avea să mă atace inamicul. Iar mă întâlneam cu „lentul Bucur. Cred că abia mă aștepta, deși dăduse „divorț” de mine. Sau poate „lentul de la companie ia-și fi îndeplinit dorința. Așa că am rămas prudent. Am motivat că nu pot să stau că trebuie să bag apă și am plecat.

Alte ori tot așa. Începuse să pună ochii pe mine și băbăoancele. Una mă cheamă la ea acasă și în timp ce vorbea cu mine începuse ca din joacă să-și descheie câte un nasture de la capot, lăsând să se întrezărească lenjeria intimă. Am priceput și am plecat.

În altă zi mă scol dimineața dintr-un vis și simt ca o amorțeală la încheietura mâinii stângi. Ca și cum cineva mă apucase de mână. Nu mi-am explicat misterul.

Mai târziu, pe la orele patru, după amiază mă vede una pe stradă și știind și ea cu ce mă ocup și cine sunt, mă cheamă să mă uit și la televizorul ei. În timp ce reparam apare bărbatul ei de la muncă. Când mă vede pe mine, începe să se i-a de mine:

 

 

 

 

 

-Ce cauți aici?

-M-a chemat, cred că soția matale, să repar televizorul!

-Televizor ai? zice el.

Și mă i-a de mână și mă dă afară pe ușă. Sigur că nevastă-sa a început să proteste-ze. Nu știu ce a mai urmat. Când ieșisem afară simții exact durerea de la mâna stângă ca în vis.

În altă zi mă vizitează Capitanu Pastramă. Dar nu mă găsește acolo. Fusese la Ghiol la cei de acolo pentru un pește.

La întoarcere se abătu și pe la mine, urcând dealul. Bineînțeles cu mașina. Când mă întorc mă întâlnesc cu el pe drum. El era într-un ARO de armată. Când mă vede:

 -Unde ai fost și de unde vii?

Cum eram pe drum înspre bazin, nu avea de unde să știe de unde veneam eu, așa că atac:

  -Am fost la Ghiol, ca să anunț pe omul de acolo, să oprească pompele, pentru că dă apa afară din bazin.

Oricum, el nu avea de unde să știe dacă era așa sau nu. Că nu știa care e treaba acolo. Dar cum din buzunar îmi ieșea o șurubelniță, zice:

 -Măi tu te-ai dus iar la reparat televizoare! Uite și dovada, zice el arătând către buzunarul meu.

 -Nu, ripostez eu. O port mereu la mine, ca să nu dispară.

Nu a vrut să mă creadă.

 -Mâine vii la unitate și te echipezi cu tot tacâmul pentru război. Avem alarmă! Când am auzit, să cadă cerul pe mine. A doua zi, mă duc totuși cu frică la unitate.

Mă duc la companie la un sergent major, care era responsabil cu „efectele” la o magazie. Îi spun ce a zis Căpitanul Pastramă. El mă liniștește și spune că se dăduse alarma. Să stau liniștit acolo la subsol, până trece alarma. Așa am făcut. Mai târziu după ce am luat mâncarea și am cercetat manometru de la centrală, am zbughit-o, la pompe, prin spatele unității, de frică să nu mă vadă Pastramă, ca să-și aducă iar aminte de mine. O săptămână iar am fost cuminte.

 Nu am mai plecat de acolo. După câteva zile a venit iar comandantul. Așa aveam să aflu că Comandantul, fusese câteva zile în concediu și îi ținuse locul Căpitanul Pastramă.

Nu mi-a zis nimic, în afară de faptul, dacă am apă.

-Este apă tovarășe Colonel!

-Bine măi, zice zâmbind la mine și dispare.

Nea Fane îmi pusese și el „gând rău”. Voia cu tot dinadinsul să mă facă Băbăian. El deja îmi alese câteva fete, să vadă dacă mă puteam înțelege cu ele.

Iar dacă îmi plăceau, să mă însoare cu una din ele. Se oferise ca să-mi fie și naș. Unele nu mi-au plăcut, că și zicea tanti Stela, nevasta lui nea Fănică:

-Măi Gringo, dar tu ești și pretențios pe deasupra

Care îmi plăceau mie, nu voiau ele. Și tot așa. Nu a fost să fie.

Când mai vizitam pe câte cineva, de, ca tot omul, fiecare îmi oferea câte ceva de băut. Mai ciuguleam câte ceva și hai și un pahar de vin. Dar startul se dădea cu un păhărel de rachiu de țară. Eu nu prea beam de felul meu. Nu eram obișnuit. Nu aveam antrenament! Cum spunea și nea Fănică.

-Tu Gringo, nu ai antrenament! Ia și bea, ca să te obișnuiești!

Așa că mie nu-mi trebuia mult. Plecam de la unu și mă opream la altul. Dacă nu mă opream eu, mă vedeau și mă chemau ei. Și iar dăi cu bere, dăi cu vin...În ziua aceea, am ajuns cam pe două cărări și la nea Fănică. Se putea să nu trec și pe la el. Tocmai pe la el, care după cum spunea el:

Eu pentru tine Gringo, sunt ca un tată. Și așa nu ai avut tu parte de părinți… Asta îmi zicea la câte un pahar, două, mai mult.

Cu ce am ciugulit și la el am pus capac. Eu aveam de gând să mă duc și la unitatesă văd dacă era apă în castel. Nea Fănică, când mă vede cum eram, îmi spune:

 Să nu cumva să te pună dracul să te duci la unitate. Du-te sus la tine și culcăte. Am promis că mă duc la mine. Era pe la orele 21.

Când ajung la intersecție la ieșirea din sat, picioarele mele începuse să se sfădească, să se certe între ele. Ăsta drept, zice: „hai la pompe”. Iar ăl stâng: „nu, hai la unitate”. Iar eu la ele: „Ce aveți ați căpiat” nu vă puteți înțelege? Doar sunteți frați. Ele nimic! Nu voiau să mă mai asculte. Eu nu, ele da, pană la urmă a învins piciorul stâng. Nici nu știu cum am ajuns la poarta unității. Mă duseră picioarele singure. Ce te joci? Învăța-seră singure drumu!

Soldatul din gardă mă avertizează că e locțiitor de comandant și de serviciu pe unitate, lent” colonelul – Ceasar. Nu știu ce am bălmăjit eu pe acolo, că a venit comandantul gărzi și mi-a dat drumul în unitate.

Doar eram cunoscut! Toată lumea mă cunoștea! Doar eu eram omul care le aduce apa!

Era tocmai la raportul de seară. Ofițerul de serviciu era chiar col. Ceasar. Când să intru, era pe mijlocul aleii o linie albă continuă. Iar eu în gândul meu: „Taci că e bine! Voi merge exact pe linie și nu v-a observa nimeni nimic!” După vreo 2-3 pași, linia începuse să fugă de sub picioarele mele. Eu o căutam s-o prind, ea fugea mereu. Când mă vede lent”colonelul, cum eram, îl aud:

 -Ia uite cum vine soldatul român! Bagă-l la arest!

Vine comandantul gărzii și, ce era să facă? Ordinul era ordin! Nu se discuta.

 

Îmi ia centura și șireturile și pentru că pe mine nu mă răbda, i-am și spus:

-Descalță-mă și de bocanci, dacă tot ai început.

Am stat vreo 15-20 minute, sau poate mai mult, cine poate știi, pe o bancă de lemn. Soldații îi spuneau „țambal”. Era pentru prima dată când sufeream o așa rușine. Și făceam cunoștință și eu cu el. Nu degeaba spuneau unii, că dacă nu ai făcut măcar o zi de arest, înseamnă că nu ai făcut armata! În timp ce stăteam așa, îmi aduc aminte de ce venisem. Îl chem pe soldatul din corpul de gardă care era de veghe:

-Ei bibane!

Acesta vine la mine. Îi zic:

-Cheamă-l pe comandantul gărzii sau locțiitorul…

Acesta se supune și îl cheamă. Era și el de-al meu. Mâncasem aceeași pâine amară împreună. Ne îmbarcasem odată.

-Ce vrei Gringo!

-Du-te și spune-I colonelului Ceasar, că nu am apă și trebuie să merg sus ca să bag apă, că mâine nu o să aveți apă! Și o să vreți să vă spălați! Nu știu dacă era sau nu așa, dar asta poate m-a salvat. Îl aud că iese afară și se duce la Colonel. După cinci minute îl aud pe Ceasar:

-Dă-i drumul, dar să nu-l mai prind pe aici, că îi rup picioarele.

Îmi înapoiază efectele. Am plecat repede. Nici nu am mai fost la centrală ca să văd, cum stau cu apa. Am tulit-o repede pe poartă și până la pompe nu m-am mai oprit. Cei șase kilometric, mi se părură foarte scurți de data asta. Iar m-au dus picioarele singure. Ajuns acolo. Am pornit o pompă, fără să mă mai uit în bazin să văd câtă apă e. Am văzut că la mine era apă și i-am dat drumul.

După care m-am culcat. Târziu mă scol și opresc pompa. Apoi până dimineață nu m-am mai trezit.

A doua zi a aflat și nea Fănică de la soldații de la poartă, că eu am fost la arest. I-au și dat raportul, cum venisem „aseară”, și că mă băgase la arest.

Toată unitatea aflase. Sigur și Colonelul, dar nu mi-a reproșat niciodată nimic. Ca mă și miram: „Cum tocmai el nu mi-a spus nimic!”

La prânz, mi-am călcat pe inimă și m-am dus iar la unitate. Și asta că îmi era și foame. Tot foamea a învins săraca. E mai tare decât frica! Dar îmi era și tare rușine. Știam că aflase toți. Când am intrat pe poarta unității, neștiind că nea Fănică fusese informat de boacănele mele, trec și pe la dânsul la atelierul de tâmplărie. Când mă vede, îl văd că pune mâna pe un băț și dă să se repeadă la mine. Eu crezând că glumește mă feresc în lături. Apoi îl aud că zice:

-Păi bine măi Gringo - așa îi plăcea și lui să mă dezmierde. Unde te-am trimis eu aseară?

-Unde? zic eu, ca să câștig teren, deși știam acu ce anume îl supărase pe nea Fane.

 

-La pompe! zic eu.

-Da? Și tu unde ai ajuns? Când am venit dimineață la servici, nici nu am intrat bine pe poartă, ca au sărit toți pe mine:

-Nea Fănică știi ce a pățit „Gringo” al` matale?”

-Nu știu? zic eu.

-Ei află că a venit aseară beat, că abia se mai ținea pe picioare, că era să și cadă jos, la un moment dat…

-Mint! zic eu. Eram foarte treaz. Au exagerat și ei...

-Treaz, ai?! Când ți-oi da una acu! Ce, eu nu știu cum ai plecat de la mine? Și doar ți-am zis: Măi băiete nu te duce la unitate că ai să dai de belea. Este Ceasar de servici. Dar tu...? Nimic! Așa-ți trebuie!

-Păi... zic eu, căutând disperat o soluție salvatoare: Când eram în drum spre pompe mă întâlnesc cu soldatul de la Ghiol. Acesta mi-a spus, că vine de la unitate și că nu este apă. Așa că m-am abătut pe acolo. Dacă colonelului nu i-a plăcut cum mergeam eu? Ce-s de vină eu?

-Te-ai abătut? Ei lasă că dacă nu te-oi bate eu pe tine … Da? lasă că îl întreb eu și pe ăla, să văd: el te-a trimis la unitate?

Acum îmi mai făcuse încă o grijă. Trebuia cu prima ocazie când aveam să-l întâlnesc pe soldatul de la Ghiol, să-l pun în gardă.

-Eu tot o să te bat pe tine. Nu pleci tu nebătut de la mine. Tot îți rup eu o mână sau un picior, mă amenință nea Fănică. Păi cum măi? Să nu mă asculți tu pe mine?

Bineînțeles ca știam că în mare parte glumește. Asa îi plăcea el să mă mai necăjească. Chiar dacă vorbea serios. Dar acum avusese dreptate. Nu-l ascultasem și era să mă coste.

Poate chiar „exmatricularea” mea de acolo. Dar iar am avut noroc. De fapt nu eu am fost de vină, ci băutura! De atunci m-am învățat minte. Chiar dacă mai ciuguleam câte ceva pe la cineva, nu mă mai duceam niciodată la unitate, chiar dacă nu aveau apă.

A făcut toți haz de pățania mea. Mai ales civilii de la pompe. Și nea Iordache a râsde mine.

La prima vizită, la nea Fane acasă, nu am scăpat iar de morala lui. Dar tanti Stela a sărit în apărarea mea:

Ei dar mai lasă omul, că l-ai înnebunit de cap. Ce tot atâta? A făcut-o? A făcut-o! O să se descurce el. Ca doar e băiat mare.

Ce să-l las? Ce e de lăsat! Auzi la el! Și dacă nu ia-ș fi spus! Tot nu pleacă el ne bătut de la mine…

Cum numărul clienților începuse să crească simțitor, am început să mai și strâng bani. Ce strângeam îi dădeam doamnei Stela ca să-i depună la CEC. Îmi făcusem un cec tot la insistențele lui nea Fane. Așa că am început să mai și strâng bani. O parte din bani îi mai foloseam la cumpărat diverse obiecte.

Așa mi-am luat un ceas rusesc cu cadran albastru și secundar central. Era un „vostok”, și multe altele. Tot din banii strânși mi-am mai cumpărat și o serie de scule. Dar tot s-au strâns ceva bani.

Într-o zi mă duc la o femeie mai în vârstă. Băiatul, spunea ea era la București. Îi repar și ei un Tv cu integrate. Apoi văd la plecare un mini magnetofon frumos, mic maro și bine întreținut. Îmi făcuse cu ochiul. Tot nu aveam eu unul acasă. Îi cer să mi-l pună să ascult și eu, să văd cum se aude. Am fost mulțumit de el. Așa că am întrebat cât ar vrea pe el. Dânsa îmi spune că nu știe, dar va întreba pe băiat mâine. A doua zi mă duc iar la ea. Îmi spune că a vorbit cu băiatul și că acesta ar fi spus că vrea 2000 lei. Când aud să mi se facă rău. Mi se părea enorm de mult. Îi spun că o să mă mai gândesc, că acu nu am toți banii. Plec. Peste alte zile mă întâlnesc cu femeia și băiatul. Mă întreabă amândoi dacă mai este valabilă oferta. Le zic că e cam mult.

Dar cât ai vrea să dai pe el. Știu și eu cam 1500 zic în final, bazat că am banii pe CEC. Le zic că acu nu am banii la mine și că mă duc mâine la CEC să-i scot.

Nu! Vreau 1800. Ăsta e ultimul preț. Rămâne așa.

A doua zi mă duc la tanti Stela ca să-i cer să-mi dea cecul. Ea mă întreabă de ce îmi trebuie. Nu-I zic adevărul. Ea mi-l dă, mai ales că nea Fane nu era acasă. Mă duc scot banii și îi dau femeii. I-au aparatul și mă duc cu el la pompe. Seara mă duc la nea Fane și mă laud că am cumpărat un magnetofon.

-De unde l-ai luat și cât ai dat pe el? Și de unde ai avut banii?

-Păi am fost azi și mi-a dat carnetul tanti Stela.

Când a auzit nea Fane se face foc și pe mine și pe tanti Stela. Mai să o bată.

-De ce i-ai dat carnetul? Reușise să strângă și el niște bani amărâți și cu frică și sub tensiune, iar tu i-ai dat ca să-i cheltuie pe prostii într-o zi. Adu-mi aparatul să-l văd și eu.

Mă duc întristat la bazin și îi aduc magnetofonul. Cum îl vede nea Fane a și început:

-Ce ai făcut Gringo? Ăstai magnetofon? Te-a fraierit! Cine ți la dat?

-Păi cutare.

-Da e clar ăia sunt niște bandiți. Niște șarlatani… De ce nu mi-ai cerut întâi miepărerea, că îți spuneam eu.Te duci mâine și-l duci înapoi. Zici că nu e ce voiai tu. Găsești o scuză tehnică, că doar aici nu te întrece nici dracul.

Îl pun să meargă pentru demonstrație. Începuse să cânte ceva.

-Nu, Nu e bine. Ai dat mult pe el.

-Păi la început mi-a cerut 2000 zic eu crezând că făcusem totuși o afacere bună.

-2000? Eu îi dădeam 2000 de pumni în cap. Cum să-i dau atâția bani?

-Da, așa faci Marinică, mâine te duci la ea și îi ceri banii înapoi!

 

Întristat, mă duc la femeie a doua zi. Când mă vede și mă întreabă ce vreau, nici nu a vrut să audă. A zis că a pus banii la CEC și ea nu-i mai scoate, mai ales că băiatul plecase iar.

Mă întorc și mai cătrănit la nea Fane. El de la poartă când m-a văzut cum eram și-a dat seama că am fost refuzat.

-Ce nu a vrut baba să-ți dea banii înapoi, Așa-i?

-Așa-i!

-Te duci la Miliție și o reclami, zice nea Fane.

-Iar la Miliție? De abia am scăpat de țiganul ăla. Iar aude Colonelul, iar panaramă…

-Atunci plângi după bani. Că ăla nu o să meargă mult și păcat și de bani. Doar sunt banii tăi munciți. Faci cum vrei.

A doua zi îmi calc pe inimă și mă duc totuși la miliție. Comandantul când mă vede mă recunoaște și mă întreabă:

-Iar ai venit? Iar ai treabă cu țiganii?

- Nu! îi zic. Acu e altceva.

Și îi povestesc cum m-a înșelat, în opinia lui nea Fane, acea persoană

-Cât ți-a cerut?

-1800, zic eu.

-Păi și nu ești mulțumit? Nu merge? Ce are?

-Ba da, dar după aia am văzut că e cu tuburi. Inițial am crezut că e cu tranzistoare. După aia am văzut.

-Bine depune o plângere și o chemăm noi pe femeie. Te chemăm noi!

Plec cu oarecare speranță în suflet. Trec și pe la nea Fane și îi povestesc ce și cum.

 Mi-a zis că o cheamă și mă anunță.

Trec trei zile. Nimic! A patra nu mă rabdă și mă duc iar la ei, ca să văd care e treaba cu problema mea.

Mă vede și îmi zice:

- Noi nu am putut să o obligăm să-ți dea banii înapoi. A fost tranzacția voastră, asta e! Mergi sănătos!

Și mai trist m-am dus la nea Fane iar. Când m-a văzut nu i-a mai trebuit alte cuvinte.

-Asta, să-ți fie învățătură de minte. Ca înainte să arunci banii pe fereastră, să mai întrebi și tu pe alții.

Și am rămas cu magnetofonul. De când am ajuns acasă cu el, a mers doar o lună. După care s-a dus lampa finală de sunet. Nici nu am mai găsit alta. Mai târziu cum m-am angajat am făcut rată la CAR, în combinat și mi-am luat unul nou: Un Majak 205. Ei da! Dar ăsta a costat 4500lei. Un an de rate...

Dar tot a aflat colonelul și de isprava asta a mea, dar iar nu mi-a mai zis nimic.

 

Într-o seară veneam de la unitate. Nu am mai luat-o pe jos. Ci am luat-o pe sus pe lângă carieră. Acolo veneau ziua excavatoare și mușcau din malul de piatră făcând o mică prăpastie de 20-30 de m. În jurul ei pe o rază de 10 metri terenul era defrișat de iarbă.

Era ceață deasă. Cum era și întuneric greșesc drumul și mă abat către prăpastia de la carieră. Mai departe văd o luminiță palidă și niște glasuri care se apropiau.

Eu mă opresc atunci cam la câțiva pași de marginea prăpastiei. Mă oprisem să văd cine e. Cum ei veneau pe drum mă îndrept spre ei. Cum mă duceam spre ei, văd sub picioarele mele pământul defrișat. Am înghețat. Îmi zic în gând: „noroc de ei, că altfel cădeam în „prăpastie”. Și aveam să stau acolo până la ziuă.

 Cine m-ar fi văzut s-au auzit”. Erau un pluton de la unitate, care fusese în vale la Ghiol. Ei alese să urce la deal și să nu țină valea. Norocul meu!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Puiul de mâț

 

 

În una din zile, Duri, îmi aduce un pui de pisic. Zicea el, ca să prindă șoarecii. Nu știu dacă acest mâț ar fi prins șoareci și nu l-ar fi prins șoarecii pe el. Că era mic și prăpădit și pricăjit, de îi numărai coastele. După o săptămână, se făcu mai frumos. Era motan. Îi pria mâncarea de la unitate. Începuse să mai crească. Boala de mâț se obișnuise cu mine și îi plăcea să doarmă cu mine. Când mă culcam stătea pe pătură. Mai târziu se fofila și se băga și el pe sub pătură ca să mă încălzească chipurile. Fusesem „de noapte”- „planton sch2”. Pompasem apă la greu, toată noaptea. Spre ziuă m-am culcat. În timp ce dormeam aud ca prin vis, glasul Colonelului:

-I-a să văd ce face Grigoriu ăsta?

Coboară din IMS și vine la mine. Dă ușa de perete și când mă vede dormind, trage pătura de pe mine zicând:

 -Uite soldatul, doarme și la ora asta!

În timp ce trage pătura, sare în sus și motanul meu, de sub pătură. Colonelul se sperie.

Nu se așteptase la așa ceva. Așa că se dă înapoi un pas, speriat.

-Ce e cu lighioana asta? mă întreabă el surprins.

-Este pisica civililor. L-a adus ca să prindă șoarecii.

-Da? Și mătăluță, de ce mai dormi încă, la ora asta? Știi cât e ceasul?  E zece!

-Nu am avut apă aseară și am stat până dimineață ca să pompez apă.

Se uită la mine zâmbind și mă crede. Pleacă.

Pe la ora 1, mă duc la unitate după mâncare și după nivel. Când ajung în unitate, toți soldații erau afară pe platou, iar Colonelul tocmai le povestea că fusese la mine și mă găsise dormind. Mă opresc lângă ei și ascult și eu. El mă vede dar continuă vesel:

-Mai, am fost azi la Grigoriu ăla!... Știți care?... Ăla de la pompe… Ăla cu elicopterul… Așa! Știți! … Și când… îl găsesc dormind la ora 10. Dau pătura jos de pe el și când deodată sare coșcogeamite motanul pe mine, să mă dea jos nu alta!

Unii începură să râdă, neștiind cum au stat lucrurile. Eu îi zic:

-De unde atâta, tov. Colonel? Că era un biet mâț.

La care toți au început să râdă. A râs și Colonelul.

Într-o zi vine chiar Comandantul la mine și nu mă găsește. Se făcuse foc. Când ajung la prânz la unitate, mă întreabă pe unde am fos. I-am spus că la pompele de la Ghiol.

 

-Da? zice el. De mâine sapi o groapă mare cât camera pompelor în aval de ea și lipită de ea. Acolo o să fie viitoarea ta cameră. Ca să nu mai dormi cu civilii!

Mă trimite la adjutant la magazie să iau o cazma, o lopată și un târnăcop. Îmi spune și el că ar fi mai bine să sap acea groapă ca să facă o cameră pentru mine, și pentru cei care vor veni. Așa că înarmat cu acestea mă apuc de treabă. Trebuia să fac o groapă de 2,5x2,5 și adâncă tot de 2,5m. Treaba mergea greu și anevoios, cât și de faptul că terenul era presărat din abundență și cu pietre sau bolovani. Acu aveam ceva experiență. Doar nu săpasem la A-A atâtea amplasamente și gropi degeaba. Fuseseră și ele bune la ceva.

Din când în când mai dădeam și de câte o bucată de piatră. Făceam câte două rânduri de hârleț după care mai făceam pauză. Un civil, nea Manole, când aude ce aveam de gând să fac, se oferă să mă ajute. Făceam cu rândul. Așa că înaintam repede. Ei, acum aveam o altă ocupație. Trebuia într-o săptămână să o dau gata. După care arfi urmat cofrajele ca să torn pereții din beton. Ei ar fi spart peretele ce dădea în casa pompelor și aveam întrare comună și prin interior. Mai sap eu o vreme când ajung la o platformă de stâncă.

Cu toate eforturile mele și a civilului, nu am reușit să mai înaintăm. Și mai aveam o jumătate de metru! Ne-ar fi trebuit exploziv ca să răzbatem. Când vine Colonelul era și nea Manole cu mine. Îi arată și el Comandantului că era imposibil să mai înaintăm. După ce se convinge și el îmi dă ordin să o astup.

Norocul meu că în zonă, la 100m de bazinul meu, începuse cei din oraș, să mai facă un alt bazin mai mare de 750. Adică de 75 vagoane de apă.

Eu aveam două bazine de 250. (25 de vagoane)

Ei aveau utilaje care le foloseau la săpat. Îi rog pe șeful lor de șantier să mă ajute să astup groapa. Vine unul cu o cupă și îmi împinge pământul înapoi în groapă. Și îmi astupă groapa cum a fost. I-am mulțumit. Când ajung la unitate Comandantul mă întreabă:

-Ai astupat groapa?

-Raportez ca da!

Construcția noului bazin a orașului începuse din primăvară. Veniseră într-o zi o echipă de muncitori, în frunte cu un inginer, șef de lucrare. Se apucară întâi de săpat. Au făcut o groapă mare, mai mare un pic decât dimensiunile finale a noului bazin. Era rotundă cu pereții drepți și adâncă, cred că de 4m. Cum apoi au adus și cofraje pentru turnarea pereților bazinului, au angajat și un paznic cu un câine pe care îl lăsau seara până dimineața. Dimineața acesta pleca. Era dintr-un sat din apropiere. Șeful lor îmi spune că dacă aud noaptea ceva zgomote și mișcare să ies la ei, mai mult ca să-i sperii.

 

Într-o duminică nu mai vine paznicul. Mai târziu se lasă o noapte grea și neagră, cum nu mai văzusem de mult. Nu vedeai la doi metri. Și chiar atunci în noaptea aia se gândise să vină și hoții la furat cofraje și ce se mai găseau pe acolo: fier beton, nisip etc. Eu aud, dar ies cam cu strângere de inimă. Țip și eu către acel loc, mai mult ca să-mi fac eu curaj. O vreme au amuțit. Dar după ce am intrat în căsuță, și-au văzut mai departe de treabă. Acolo nu aveam curaj să mă duc singur. Așa se face că dimineață șeful de lucrare mă întreabă cine a fost astă noapte acolo.

-Păi cine să fie? zic eu. Am auzit zgomote dar, cu toate că am strigat la ei, nu m-au ascultat, zic eu. Ce vreți să fac? Nu am avut curaj să mă duc la ei.

S-a uitat la mine și nu a mai zis nimic. Seara când a venit paznicul, mi-a povestit că se luase șeful de el, că zicea el că din cauza lui, au furat hoții astă noapte.

-Și au luat ceva? întreb eu.

-Ei, niște cofraje și o roabă.

A trecut și asta. Deja muncitorii terminaseră cu montatul cofrajului. Se pregăteau să toarne betonul. Pe când turnau ei betonul, cedează într-un loc un cofrag. Cred cănu a fost întărit bine, iar greutatea precum și presiunea betonului, îl desfăcuse. S-au mobilizat imediat și au reparat gafa. În fine după alte zile desfac cofrajul și îl văd cum arată acu nefinisat. Semăna cu Coloseum de la Roma, dar atunci când era întreg. Acu apărea ca o cadă de beton cu înălțimea de 4m și raza cred că de 14 m. Deci dacă calculăm: avem aria cercului bazei de pi x R pătrat, adică, 196 pi, aproximativ de 615 m pătrați.

De unde volumul este: Aria bazei x înălțimea pe 3, de unde rezultă: 615x4/3= aproximativ 2462/3=800m cubi. Asta în cazul când era plin ochi. Dar cum el avea o scurgere la 50 cm de marginea de sus, așa că era aproximativ de 750, adică 75 vagoane de apă. Mult!

După ce l-au finisat cu ciment, l-au încercat, băgând apă în el. Voiau să vadă cum rezistă. A trecut testul cu succes. De bucurie, niște copii, când l-au văzut l-au luat drept bazin de înot, bălăcindu-se veseli în el. Cum era și cald că era în August, copii nu au mai mers la Ghiol să se răcorească, ci au apelat la acesta. Doar era și mai aproape, fiind în drumul lor.

Am strigat la ei, i-am amenințat, dar degeaba, ei și-au văzut de treabă. Oricum nu aș fi putut intra după ei, una că nu știam să înot, și alta că până ajungeam eu la ei, ei erau plecați demult. Era o bălăceală pe capul lor! Și asta că șeful lor mi-a spus că să nu las pe nimeni că să se scalde în bazin. Că doar era apa orașului. A doua zi le-am spus că a trebuit să plec la unitate și când am venit i-am găsit pe copii înotând în noul bazin. După ce l-au împrejumuit cu pământ, au pus și acoperișul.

 

 

Acu nu mai puteau intra nimeni în el. Dar când i-au făcut inaugurarea, au deversat apa din el, înlocuind-o cu alta proaspătă.

Și uite așa, de atunci Babadagul aveau un bazin în plus și mult mai mare. Dar și mai multă apă. Era cel mai mare de atunci. Nu știu dacă între timp s-au mai făcut și altele la fel de mari. Bine că bazinul meu nu avea să fie singurul. Mai era unul la pădure în partea de vest. Așa aveam să aflu și eu de el, cu ocazia mutării lui nea Iordache la acele pompe. Că m-am dus și eu acolo. Acolo a stat nea Iordache până la pensie. După ani aveam să aflu că murise și el.

Și cum era vară, mă duc și eu, într-una din zile la Ghiol, cu gând să mă răcoresc și eu și să-i văd și pe colegii mei. Pe când mergeam pe drum, în fața mea erau câteva fete. Vreo patru. Cu ele era și o fată de turc, mai tuciurie. Cum erau în fața mea la vreu 15 m, auzeam perfect ce vorbesc și ce fac. Ele tot chicoteau între ele. Una mai zeloasă se apropie de cea tuciurie și o întreabă dacă are slip pe ea. Dar nu apucă aceea să-i răspundă, că respectiva îi ridică poalele la rochie ca să se convingă. Am înțeles că o făcuse intenționat, numai ca să văd eu. Atunci am văzut că avea un slip albastru. Ea se feri rușinată, încercând să coboare iar rochia, în râsetele celor trei. Și mai ales că mă văzuse pe mine. Celelalte trei chicoteau pe seama noastră cred.

Când ajungem la malul apei toate s-au băgat în apă dezbrăcându-se și etalându-și corpurile în costumele de culori variate. Una avea costumul roz, alta vernil, iar alta era alb.

Dar când m-am apropiat de ele mai bine, am văzut că cea cu costumul alb era de fapt în chiloți albi. Se și lipiră bine de corpul ei superb, detailând toate contururile.

Numai cea tuciurie nu a a vrut să intre în apă, cât am stat eu acolo, cu toate protestele și chemările lor.

Am plecat mai departe spre cabana soldaților. După un timp întorc capul. Intrase în apă și cea tuciurie cu slipul albastru. Nu arăta nici ea rău. Când am ajuns la cabana băieților de la Ghiol, le povestesc despre fete. Când aud ei, mai să plece și ei la ele. Dar se temeau că vine Colonelul sau căpitanul Pastramă. Mă întrebau acu ei pe mine cum fuseseră cu ele.

-Bine! Au fost super! zic eu ca să nu rămân mai la urmă. Am făcut baie, ne-am bălăcit...

-Da? întreabă ei cu invidie.

În altă zi mă duc la Ghiol din proprie inițiativă. Când ajung acolo pe cine credeți că întâlnesc? La toată lumea mă gândeam, numai la ea nu. Era fata mare a a lui nea Iordache. Era într-un slip roșu și se bronza la marginea lacului, sub privirile iscoditoare și lacome, a celor doi soldați.

 

 

 Când mă vede pe mine se ridică surprinsă. Nu se aștepta nici ea la prezența mea. Mai luase și pe cele două fetițe cu ea, de 7 și 8 ani. Aces-tea când mă văd sar pe mine, jucându-se.

Ne cunoșteam doar. Le-am ținut și eu hangul o vreme, intrând și eu cu ele în apă. Numai mă-sa mă urmărea de pe mal. Ea nu a vrut să se bălăcească la toate insistențele mele. Probabil că îi era frică să nu o pârască soldații la bărbatu-su, căpitanul - ginerele lui nea Iordache. Mai venea și el la o partidă de pește aici. Nu de puține ori aveam să-l găsesc și pe el aici. Apoi am plecat cu toții la ea acasă. Stăteau la un bloc.

Pe drum fata lui nea Iordache, mă roagă să nu le spun la alde tasu sau mă-sa, că ne-am întâlnit la Ghiol și mai ales cum. Și mai ales la soțul ei. Am înțeles! Nu am spus nimic. Fetele au început iar să continue joaca cu mine. Apoi am plecat și eu într-un târziu la pompe, spre dezamăgirea fetelor și cred ca și celei mari.

În altă zi. tot cam în aceeași perioadă, veneau de la ghiol, un grup de fete însoțite de băieți. Nu le cunoșteam. Acestea mergeau pe drum pe lângă lanul de porumb înalt. La un moment dat din urmă se aude o mașină.

Era un IMS al armatei. Când l-am văzut de departe, am crezut că e Comandantul. Dar pe când se apropia tot mai mult mașina, grupul de fete și băieți se ascunseră repede în porumb, lăsând drumul pustiu, de parcă nici nu fuseseră pe acolo. Când ajunge IMS-ul în dreptul pompelor mele, coboară colonelul Tocală:

-Ei soldat! Nu ai văzut-o pe fetița mea?

Eu oricum nu o cunoșteam, dar am înțeles că una din fetele care se ascunse mai înainte în porumb cu băieți, era sigur a lui.

-Raportez că nu! Și nici nu o cunosc pe fetița dumneavoastră.

-Cum mă? Nu cunoști pe fetița mea?

-Nu!

A plecat supărat. S-a urcat în mașină și a luat-o spre unitate.

Din urma mașinii, iese din porumb, grupul vesel de fete și băieți. Un băiat de la o pereche, ridică mâna în semn de mulțumire către mine. Voia să-și arate recunoștința că nu am deconspirat poziția gagicii lui. Am presupus că cea de lângă el, era fetița colonelului Tocală. Cred că nu aveau mai mult de 16 ani! Poate chiar și mai puțin.

 

 

Alte îndeletniciri

 

 

Dar nu numai civilii voiau să profite de timpul meu liber, ci și ofițerii de la unitate.

Într-o zi lentul Bucur, mă vede pe când veneam în una din zile la unitate și îmi zice:

-Grigoriule! ia vin-o încoace!

Mă apropii de el, în pas de defilare. M-a lăsat să-mi fac damblaua, deși nu făceam asta cu prea multă plăcere și mai ales că nu mai eram la el. Mă pierduse pe drum. Și mai știu că nici nu-mi ieșea cum ar fi dorit el. Asta mai mult să nu care cumva să creadă, că s-ar fi chinuit cu mine, atâta timp, chiar degeaba.

-Tu și așa, văd că „te plictisești” acolo sus la tine. Așa că uite ce te-aș ruga să-mi faci. Bine, dacă vrei?...

-Sigur! zic eu repede. Spuneți!

Eu am în casă mai multe electrocasnice. Uite vreau ca tu să-mi faci un pupitru, în așa fel ca eu să pot închide sau deschide prin intermediul unui comutator, activitatea lor, fără să le mai bag, sau să le tot scot din priză. La acest pupitru vine doar un cablu cu ștecher, care e permanent în priză. Vreau să pun vreo zece comutatoare, să fie acolo de rezervă. Iar în spate să fie niște prize îngropate pentru toate cele zece eventuale consumatoare.

-Am înțeles, zic eu. Știu ce vreți!

A doua zi mă prezint la el cu câteva schițe, în care desenasem mai multe variante de amplasare a comutatoarelor pe panou.

După ce le analizează, se oprește la varianta semicirculară, dispusă pe două rânduri - 6 cu 4. Mă duc la nea Fănică și el îmi face cutia cu o față înclinată la 30 de grade. Apoi mă trimite, la un cunoscut de la un atelier de mobilă din oraș. Îmi spune să–mi dea niște HDS. Un furnir care se pune la mobila de bucătărie. Îl alesesem pe cel maro. Apoi l-am lipit cu prenadez. Tot de la nea Fane am aflat și rețeta lipirii. Apoi i-am găurit partea frontală, montându-i cele zece comutatoare, pe care tot lentul le cumpăra-se de la Tulcea, împreună cu celelalte materiale. În final i-am făcut pupitrul. Ia plăcut cum a ieșit. L-a întors pe toate fețele, apoi m-a lăudat:

-Da a ieșit bine! A ieșit chiar frumos!

A aflat și lentul Sanda de la bateria AG-9, de isprăvile mele de la pompe. Aflase că repar și TV-uri. Așa că mă ia cu el acasă, într-o zi, să-i repar și lui TV-ul. Stătea la blocurile din vale de unitate. Eu mă apuc de treabă. Din când în când, cum eu cam uitasem de armată, mă adresam cu „poftim”. Când auzea, el la mine să mă corecteze:

- Ordonați măi! se zice!

 

Soția lui mă mai apăra. Iar mă corectam. După alte minute iar uitam. Motiv ca lentul, să se uite iar urât la mine. Și iar mă salva nevastă-sa.

Oricum de acum intrasem iar în vară. Peste trei luni aveam să mă liberez și eu.

De abia așteptam.

În fine după o jumătate de oră îl fac. Mi-a mulțumit.

Într-o zi mă duc la niște bătrâni. Aveau un televizor cu radio. Un Rubin. Îmi trebuia o lampă finală de imagine ca să-l pot face. Dar cum era rusească nu aveam momentan. În timp ce încercam să-l repar, cine credeți ca vine la el?... Da! Comandantul!!! Era prieten bun cu el. Eu îi spun, să nu-i spuie că sunt acolo. Pleacă după un timp Comandantul. Plec și eu și îi spun că am să caut lampa. Văzusem la cineva că avea un aparat la fel, un Rubin-205. Mă duc la nea Vulpe, prietenul lui nea Iordache, de la Ghiol. La el văzusem. Avea și el o fată măritată și un băiat mai mic. Și pe el începusem să-l vizitez. Din când în când mai venea și el pe la mine la bazin. Îi spun că îmi trebuie o lampă de la ei.

-Ia-l cu totul Marinică, vezi ce poți să faci cu el! Dar vreau 400 de lei pe el.

Îl iau și îl duc la bazin. Se oferă și fecioru-su să mă ajute. De abia l-am cărat amândoi, până în vârful dealului la bazin. Era greu. Cred că avea 20 kile. Eu între timp, uitai să vă spun, mi-am tras și 220V. Bineînțeles fără știrea Colonelului. Tot la îndemnul lui nea Iordache, că spunea el că rezistă cablul și la 380V, așa că de ce să nu avem și 220V. Mai puneam un reșou, ceva… Dar tot a aflat Comandantul până la urmă și asta datorită TV-ului. Doar schimbasem alimentarea de la 24V la 220V direct din tablou. Eu mă duc cu jumătate de carcasă, numai partea televizor, la cei doi bătrâni, cu gând să-l schimb cu totul. Îl asamblez și după ce vede că merge, îi spun că Îl costă 400 de lei. Când a auzit moșul, să cadă jos.

Baba lui trebăluia prin bucătărie și vorbea singură.

-Cât? Marinică !?! Uite și baba mea când a auzit, a început să vorbească singură...

Dar ea nici nu știa despre ce era vorba. Cum nu a vrut, am luat mașinăria mea înapoi și i-am pus-o înapoi pe a lui. Îi spun că o sa mai caut lampa. Mă duc la pompe și îl asamblez. Când îi dau drumul, văd că merge. Cum eram sus pe deal, mergea și cu o buclă de antenă. Acu seara mă uitam și la televizor. Și odată cu mine și civilii. Mai vedeam şi telejurnalul.

Vin într-o seară niște soldați să mă anunțe că am dat iar apa afară din castel și să opresc pompele. Când îmi vede televizorul, s-au mirat tare. Iar a aflat toată unitatea.

-Grigoriu de la pompe și-a făcut și televizor.

Bineînțeles că a aflat implicit și Colonelul. Eu îl consultasem la început și pe nea Gigi electricianul de la unitate și îmi dăduse și el permisiunea, după ce a verificat cablul de alimentare.

Nea Gigi l-a liniștit pe Colonel spunându-i că nu e nici un pericol. Așa l-a convins. Ei acum aveam și 220V și televizor. Cine mai era ca mine? Ca să nu mă mai duc mereu la unitate toată ziua și în fiecare zi, să verific nivelul apei, i-am spus Colonelului, să-mi dea o stație de emisie –recepție ca să țin legătura cu cei de la centrală sau de la postul 6, unde era castelul unității. Nu a vrut. Ar fi fost bun și pentru cei de la pompele de la Ghiol. Ca să nu mai ridic mereu „pancarta de semnalizare”.

Peste ani aveam să constat că cei de la „bazin” se dotase cu o stație radio tip, RTF 2 sau 4. Și o alimentase de la „rețeaua mea”. Aceasta făcea legătura cu toate stațiile din zonă. Între timp s-a terminat și cel mai mare bazin de apă ce deservea orașul. Acum avea și orașul în sfârșit destulă apă. Dar aveam și noi.

Într-o zi când mă duc în vizită pe la nea Iordache, cu cine credeți că mă întâlnesc? Cu CI-stul!...Da!

Eu când îl văd mă opresc în prag nehotărât. Nu mai știam ce să fac. Să plec sau să rămân. Norocul meu ca era și ginerele lui nea Iordache, căpitanul de la Codru. Ei erau colegi și buni prieteni de familie și cu nea Iordache.

-Hai intră! dacă tot ai venit, mă îndeamnă CI-stul, zâmbind.

Atât nea Iordache, cât și ginerele lui, l-au rugat să nu mă spună la Colonel că mă văzuse la ei.

El era tot un zâmbet, ca de obicei. Am dat mâna cu el și mă întreabă cum mai e în armată.

-Acu e bine zic eu, dar la început...

-Și când te-am întrebat?...îți amintești?...

-Cum să nu! zic eu. Numai eu știu prin câte am trecut.

-Și de ce nu mi-ai spus nimic când te-am întrebat?

-Păi dacă spuneam ceva? Dumneavoastră ați fi plecat. Dar eu? Rămâneam iar cu ei...

A zâmbit iar cu subînțeles. Mă întreabă dacă am lăsat pompele mergând. Bineînțeles că l-am asigurat că le oprisem. Mai le opream când consideram că am apă destulă. Dar de cele mai multe ori le mai și lăsam să mai meargă în lipsa mea, ca să recuperez. Și asta când vedeam că e destulă apă. S-a ținut de cuvânt CI-stul. Nu m-a spus la Colonel. Sau poate nu am știut eu? Oricum Colonelul nu mi-a spus nimic.

Mă vede Colonelul într-o zi în oraș la poștă, când duceam „corespondența” mea personală. Dar nu a făcut caz de asta. Odată m-a văzut venind și cu un ceas deșteptător în mână de la cineva, ce mi-l dăduse să-l repar.

-Ți-ai luat și ceas? zice el zâmbind, deși știa și el la fel de bine, cum stăteau lucrurile.

Mă știa de acum.

 

 

 

Nea Iordache își extinsese casa cu încă trei corpuri de clădiri. După ce a ridicat-o mă cheamă să trag instalația electrică și la cele trei camere. I-am îndeplinit dorința. Drept care atunci când am plecat m-a răsplătit și el cu ceva.

Dar și la nea Pericleanu instalatorul, mai mă duceam. Nici pe el nu l-am uitat. L-am ajutat și pe el, să acopere toată casa cu ciment. Eu, cu alți doi muncitori și împreună și cu nea Pericleanu, amestecam la lopată, nisipul cu ciment și pasta de var. Am pus și eu o mână la fațada casei.

Am constatat că armata nu e grea. Doar că gradații o făcea grea. Prin plăcerile lor diabolice de a se da măreți, sau de aș revărsa frustrarea lor pe când au fost și ei bibani, repetându-le milimetric fiecare gest, fiecare comandă, fiecare absurditate de la bătrânii lor. Asta era o curată prostie.

Și eu am ajuns „bătrân” după plecarea „bătrânilor”, dar nu am făcut exces de zel cu nici un biban. Cu toate că aș fi putut. Chiar bibani de acu și mai târziu „bătrâni”, mă punea „să pedepsesc” pe câte unul de a lor care mai călca și el în „oval”.

Mă chemase într-o zi, cei de la A-A, după plecarea bătrânilor, la ei la sală. Acolo aveam să cunosc pe noii recruți. Erau diferiți. Dar nu cred că și ei au trecut la fel, prin ce am trecut noi. Bine că gradații lor, mai glumeau cu mine. Iar ei ziceau:

Scoateți și tu pârleala acu, cu noii bibani, că știm cu toții ce îți făceau Bejenaru sau Trăilă și cât ai suferit și tu.

Apoi i-am trecut în revistă pe toți. Miron, Neacșu, Neruja și Uncu, erau gradați. Ei dar ei făcură și școala de gradați. Meritau! Eu nu cred că aș fi reușit așa ceva! Și apoi cu ce m-ar fi încălzit în civilie acordarea unui grad. Tot Marin, sau Bebi, sau Marinică, m-ar fi chemat ori unde. Nu scria pe fruntea mea că sunt soldat sau gradat. Tot aia era. În civilie nu conta. Poate dacă aș fi urmat vreo școală de subofițeri sau ofițeri, mai ziceam. Dar așa?

Fruntașul Neacșu zice:

-Comanda la fruntaș Grigoriu!

Și așa nu avea de unde să știe, ce grad aveam. Lentul îmi promisese că îmi dă insigna de militar de frunte. Dar a uitat. Noroc de Colonel, că mi-a înmânat diploma la plecare. Tot m-am ales cu ceva din toată armata asta.

I-am făcut plăcerea mai mult să văd dacă percutează și ei:

-Soldat drepți! Soldat pe loc repaus! Culcat! Drepți. Pe loc repaus. Am văzut că se descurcă.

-Comanda la fruntașul Neacșu!

Pe când îi verificam aptitudinile, eu care eram mai lângă ușă, văd că se deschide ușa și în prag apare lentul.

 

 

 

 

 Cred că auzise ultima comandă a mea. Strig:

-Atențiune!

-Ce faci Grigoriule, ai început să faci instrucție cu noii veniți?

-Raportez că mi s-a dat comanda de către fruntaș Neacșu, zic eu speriat.

-Așa e Neacșule?

-Tova”lent raportez că așa e!

-Aha! vă place să vă jucați de-a armata, lasă că vedeți voi, vă dau eu armată, îi amenință lentul.

Apoi îi cer permisiunea să mă retrag.

 -Mergi sănătos! îmi zice el.

Au început să râdă toți. Nu am văzut cum se descurcau, sau cum se instruiau bibanii lor la câmp. Eu nu am putut să fiu așa de rău. Acum când cunoșteam suferința și știam și eu prin ce trecusem, nu mai puteam să repet toate astea pe spinarea altora nevinovați. Aveam să constat că toți cei care fuseseră mai oropsiți, tocmai aceia o făceau și ei acu pe grozavii față de bibanii lor.

Cum se apropia toamna, tot nu am scăpat de Adjutant ca să-i aduc niște struguri. Și bineînțeles că nu era singurul.

Mai cu jenă, mai cu frică, profitând și de faptul că paznicul își schimbase locul, le-am făcut hatârul. Ba mai mult i-am dat și lentului Bucur o sacoșă de struguri, fapt care mi-a mulțumit pentru gest.

Am vrut să rămânem totuși prieteni, sau cum spunea soacră-mea: „ întotdeauna să lași loc pentru un bună ziua”.

La urma urmei nu era vina lui că s-a comportat atât de militărește cu noi și nu numai cu noi. Asta îi era meseria și trebuia și el să se conformeze ca atare. Doar avea și el superiori și mai avea și ambiția ca să nu fi trecut degeaba prin armată. Mai visa și el la un grad mai mare, o avansare, ceva... După aia am aflat că îl avansase Căpitan.

Când a veni ziua plecării ne împărțise în două serii. Eu rămăsesem în seria de la urmă. Înainte de a pleca îmi căutasem și eu un „amărât”, care să mă schimbe. Trebuia să las pe cineva de nădejde acolo la pompe. Găsesc unul la aprecierile lui nea Fănică. Era și el singur fără mamă. A trebuit să-l învăț destule până să-l las acolo. Când am văzut că a învățat, i-am zis Colonelului că am găsit pe cineva care să mă înlocuiască.

Eram convins că o să se descurce. Și apoi mai era nea Pericleanu sau electricianul care l-ar fi ajutat.

Eu mă interesez la Comandant când îmi dă și mie drumul. Vine el la mine și se uită la poartă și la stâlpi. Apoi zice:

 S-o crezi tu că îți dau drumul să pleci. Până nu văd văruiți stâlpii și poarta, precum și stâlpii de marcaj până la unitate, nu pleci de aici!

Ei acu e acu! M-am dus la unitate să fac rost de vopsea albă și roșie și var. După var îl trimit pe bibanul meu. Eu mă apuc de stâlpi.

Și apucă-te Grigoriule și vopsește toți stâlpii pe o lungime de 6 km, care erau dispuși din 50 în 50 de m. După ce i-am vopsit cu alb, i-am dat și lui să vopsească și cu roșu.

Stâlpii de marcaj erau vopsiți alternant, în două culori pentru vizibilitate.

Apoi am împărțit vopseaua și vopseam și eu câte 3-4 stâlpi înainte, până ne întâlneam. Și tot așa. În două zile am terminat. A văruit și gardul cu var, cu stâlpi cu tot. La urmă am dat și pomii cu var. Aveam doi zarzări mici. Seara după apusul soarelui terminăm și noi. A doua zi mă înfățișez iar la unitate. Vorbisem cu nana într-o scrisoare să-mi tri-mită hainele. Și i-am dat adresa lui nea Iordache. Când am primit hainele, le-am luat și am venit ca să mă schimb dimineață cu ele. Acum eram civil. Când au venit civilii a doua zi să nu mă recunoască.

-Ei acu arăți altfel, îmi spune Duri. Gata de mâine?

-Gata!

Așa că a doua zi mă prezentasem și eu civil. Colonelul când mă vede, mă întreabă:

-Ai terminat de vopsit stâlpii?

-Raportez că da!

Mă mai întreabă în final:

-Nu vrei să rămâi aici la noi la unitate ca să muncești ca civil? Ai să ai un salar frumos!

Eu cu gândul la nana și la bunica, că erau singure, îl refuz politicos.

-Dacă te răzgândești?...Tot aici mă găsești.

Apoi îmi dă două diplome: Una de „militar de frunte” și alta de „prieten al cărții tehnice”. După care tot el, îmi spune zâmbind:

-Eu diplome ți-am dat, dar tu, elicopterul nu mi l-ai făcut…

După care am dat mâna cu el și cu câțiva ofițeri, printre care și lentul Bucur.

Poate aveam să regret într-o zi, că nu luasem poate cea mai bună decizie, de a rămâne aici. Dar cine știe poate era mai bine așa... Sau poate nu!..Oricum după alți ani armata era să se desființeze. Și toți civilii plecaseră în ordonanță. Iar la pompe băgase gradați de la unitate.

De la unitate am făcut un popas iar la nea Iordache. Veniseră și ginerele, căpitanul de la Codru, soțul fetei mari a lui nea Iordache. Când mă vede, e surprins și el și ceilalți. Doamna Iordache chiar îmi spune:

-Ce bine Îți stă acu civil? Parcă ești altul.

Ginerele se uită la mine și smulgându-mi cravata mea de la gât, cam demodată, o desface pe a lui și mi-o leagă la gâtul meu. I-am mulțumit pentru gest. După ce ne-am luat la revedere de la toți, am plecat la nea Fănică. Era aproape ora zece. Stabilisem din ajun să trec pe la el ca să ne îmbarcăm spre casă. Mă ducea nea Fănică cu mașina la Galați. Îmi promisese de mult.

În prima fază am crezut că glumește. Dar am văzut că s-a ținut de cuvânt. Îmi pune toate aparatele în portbagaj, împreună și cu două rațe. Una leșească și alta albă. La început îmi promisese un purceluș de lapte. De abia îi fătase scroafa. Dar zicea el:

-Nu îți mai dau purcel, că moare până la Galați.

Pe drum nea Fănică făcea și dese opriri, la inițiativa doamnei Stela:

 -Fane, mai oprește să vedem ce fac rațele lui Gringo. Să nu fi murit!

Dar nu muriseră, cu toate că era foarte cald pentru ele.

 

După două ore ajungem. Trecem cu bacul la Brăila și, spre Galați!

Și iată că am venit din armată. Am făcut armată și pentru feciorul meu de mai târziu Costică, doi ani. Un an și patru anotimpuri. Da! Am făcut doi ani și pentru el. El a avut noroc. Că la el s-a terminat armata. Nu mai era obligatorie. Aveam să le las moștenire la civilii de la bazin și electrificarea cu 220V. Și azi o mai folosesc. Televizorul l-am luat în schimb acasă. Când am sosit acasă nana mea era foarte bine „dispusă”.

Aproape că nici nu m-a observat că venisem.

A doua zi după ce s-a trezit, mă întreabă:

-Gata, ai venit acasă?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Partea a III-a

 

Angajarea la CSG

 

 

...Cam astea au fost aventurile mele din armată. Poate la unii le-a plăcut, poate la alții nu le-a plăcut. Reînvierea acelor momente, poate la unii nu le mai face nici o plăcere. Știu că înainte armata o făceau grea, neamurile proaste - Ciobanii! Țin minte de la madam Berdan în rarele ei poveștiri, când îmi spunea:

Înainte nu se știa de dreapta sau stânga. Iar ca să nu se mai confunde, le punea superiorii sau gradații, la fiecare bocanc, niște fân la dreptul și paie la stângul. Așa că la comandă ieșea cam așa:

Cel cu paiul, cel cu fânul...și tot așa!

Eu nu am știință de toate astea, dar înclin să cred că totuși spunea adevărul, că doar fiul ei, a fost colonel la pompieri.

Poate unii au dus-o totuși bine. Unii poate nici nu au auzit de armată și nu aveau cum să știe ce era pe atunci. Unii au vazut-o doar in filme. Pe vremuri armata la marină dura 5 ani ca la ruși. Cel puțin era marină, marină - pe apă. Iar armata terestră se făcea 3 ani. Mai târziu s-a mai diminuat oleacă. Marina avea să se facă 3 ani, iar cea terestră 2 ani. Acu încoace s-a făcut armata 1 an și 6 luni, ca după aia să rămână la 1an și 4luni, iar marina la 2 ani. Povesteau „bătrânii” noștri, că pe timpul „bătrânilor lor”, marina era 3 ani. Iar bătrânii noștri aveau să o facă numai 2 ani. Poate și ăsta să fi fost motivul marii frustrări a lor. „Cum, noi 3 și voi 2? Ei lasă că va f... cât pentru 3...” Ei dar acu trai! Nimeni nu mai face armată obligatorie. Acu pe bani și pleci într-un teatru de operațiuni în altă țară și nu se știe când și dacă te mai întorc. Și pentru ce? Pentru niște bani pe care ți-ai pregătit pentru sicriu? Mai bine mori în țara ta mai ieftin!

Dacă la unii le-au plăcut poveștile mele - bine, dacă nu, iar bine! Dar mai bine să vă fii plăcut, că altfel nu vă mai spun nici o altă poveste de acu.

 

***

 

...Ei, eu am venit din armată, dar.... cu noră tot nu am venit, spre disperarea nanei.

De botezat m-a botezat dar de însurat n-a reușit.

Țin minte ca ieri, când a venit popa și cântând, m-a scufundat în cazanul ăla cu apă rece. De trei ori m-a scufundat popa. Și de fiecare dată când mă scotea afară din apă, orăcăiam.

 

 

Cred că aveam 2-3 ani pe atunci, deși nu sunt destul de sigur.

Într-o zi vin niște rude de-a vecinei, ce stătea gard în gard cu noi, cu două fete. Una era cam grăsuță și scundă, o chema Veta. Cealaltă mai înaltă dar slăbuță, o chema Sanda. Veniseră la nana să stea în gazdă la ea provizoriu, până găseau la internatul unde făcusem și eu liceul - la CFR. Pe Sanda pusese și nana ochii.

Era sârguincioasă, harnică și muncitoare. Chiar începuse la vreo două zile să-mi spele și de ale mele. Nana jubila. Îmi plăcea și mie de ea, dar.... era tipul de om care dabuzna în sufletul omului. Eu nu eram așa. Și unde pui că mama ei, la plecare, văzându-mă și pe mine, mi-a spus: „să nu cumva să te agăți de fata mea!”.

Ca să vezi.... Dragoste cu forța nu se poate...

Sanda tot trăgea de mine. Mă enerva tare. Într-o zi crezând că am s-o mai domolesc, i-am spus că eu caut o fată cel puțin egală cu mine, ca studii. Ea avea numai opt clase. Cred că am îndurerat-o.

Mi-a părut rău după aia. Dar de acum faptul era consumat. A încercat nana să mai amelioreze situația. Eu m-am apărat zicându-i nanei: „Nu a spus mă-sa, ca să nu mă ating de fetele ei? Eu când promit ceva așa rămâne”. Ce era să mai zică nana. A râs și ea. Mai ales că atunci când a aflat și tanti Lili de la nana, că are fete în gazdă, și a vă-zut-o și ea, s-a prins. Sa uitat la mine și zice:

- Ce îți trebuie însurătoare? Mai ai răbdare...

După două săptămâni au plecat la internat. Nana tot încerca să mă pregătească de viață, spunându-mi bancuri erotice. Adică cu conținut „explicit”- ca la TV. Unu era așa: „Într-o zi îi venise unui băiat vremea să se însoare. Pe altă parte mă-sa „îl pregă-tea” pe băiat. „Ști mamă, când ... așa cu fata.... la care băiatul-”Vai!” ...! și se rușina. Și tot așa. În cealaltă parte, mama fetei o învăța pe fată, ce și cum. La care fata: „Aaa…!Știu”...

Îi mai spunea mă-sa câte ceva, la care fata:

”Aaa... știu!”

Ea știa tot! Așa și eu acu. Chiar și lentul în armată în rarele ore de pauză, că mai glumea și el cu noi, dar numai în pauza de masă, Usatenco și cu Lupu, făceau caragață pe seama mea:

-Măi Grigoriule, i-ai văzut-o vreodată...?

Lentul aude discuția și ridică și el curios capul să audă răspunsul meu. Eu cam lăsasem ochii în jos. Dar ca să nu fiu totuși batjocura lor, îmi veni un răspuns:

-Da! Când mă duceam la baia comunală, am văzut una goală prin deschizătura ușii.

Și așa am scăpat. Nu știu dacă i-am convins pe deplin. Dar au râs toți, inclusiv lentul. Oricum adevărul era pe undeva la mijloc. Chiar frecventam baia comunala înainte. V-am mai spus că nu eram răsfățatul fetelor.

Începusem să-mi îndrept atenția la fetele din mahala și de pe stradă la mine. Că erau destule... Era una Lenuța. Era numai bună pentru mine, după părerea mea. Dar era o drăcoaică fără pereche. Și era și mai mică decât mine. Dar tot timpul era pusă pe mișto. Când am mai văzut că umbla și după doi iepuri, m-am convins că nu e de mine.

 

Mai avea cică și un alt prieten - pe Cezărică. Mi-a dat dreptate și nana. Totuși am vrut să încerc marea cu degetul.

Mă duc eu într-o zi la măsa și tasu „s-o cer”. Tasu ar fi fost încântat. În schimb când a auzit ea, de ce venisem, s-a înfuriat foc. A început să plângă, vai doamne… că o fi, că o pății…, iar tasu ca să nu mă jignească a spus: „că o să se mai gândească”. „Ei lasă că m-am gândit eu și pentru tine”, am zis eu în sinea mea. Cu Cezarică, stătea până târziu noaptea pe o bancă de lângă poartă. M-am retras.

Mai sus la nr. 5 era fam. Tarălungă. Erau numai bunicii. Aveau și ei o nepoată, pe Gabi. Mama ei, m-a luat cu lugu, lugu că fata ei ar vrea să dea la facultate și că știindu-mă că sunt bun la fizică, s-o ajut pe fata ei, s-o pregătesc. Nu degeaba! M-a asigurat ea. Nana când a auzit oferta ei, râdea:

-Ei ce mai aștepți Bebi? „Pregătește-o!”

Nu trebuia să-mi mai spună ea, că am înțeles și eu aluzia. Am făcut câteva zile pregătire cu ea. Dar am văzut că numai la carte nu-i era gândul. Așa că am renunțat. Am invocat o scuză și am scăpat și de ea. Nu a fost să fie nici asta. Oricum gândul meu era să mă reangajez din nou. M-am dus înapoi la Triaj-Barboși. Cei de la personal se oferă să mă angajeze din nou la ei. Îmi și făcuse formele pentru reangajare. Mă trimi-te să fac vizita medicală. Între timp eu mă duc la Genu, să văd ce mai face și să-i dauînapoi și valiza. Nu ne mai văzusem de dinainte de armată. Mi-a scris de două ori câteva rânduri, pe unde făcea el armata.

Printre rânduri am înțeles că nici el nu avusese parte de un regim mai bun. Fapt confirmat și acu, când revăzându-ne ne-am depănat amintirile din armată, povestindu-ne pe rând pățaniile. La unele povestite de mine au râs și părinții lui, mai ales când au auzit povestea cu motanul, precum și episodul cu scrisoarea.

Tatăl lui mă întreabă dacă am găsit undeva să mă angajez. Îi spun că cei de la CFR,Triaj-Barboși m-au primit. Atunci el mă întreabă:

  Nu ai vrea să lucrezi la mine la combinat, la CSG. Am relații și îți găsesc și ție ceva bun acolo. La CFR e muncă grea pentru tine. Tu nu ești obișnuit cu asta!

Sigur! întărește și soția lui – Rodica. Tu ai putea găsi ceva mai bun pentru Marinică. Doar el a fost ca și copilul nostru…

Da! Păi mâine ai treabă? Ei dacă nu ai, mergi dimineață la combinat cu mine. Te scoli la 6 și vin eu să te i-au cu mașina.

Prima dată am consimțit. Îmi surâdea ideea. A doua zi la 6 și 15minute, mă trezesc cu tatăl lui Genu - viitorul cumătru de mai târziu - la mine la poartă. Claxonă de câteva ori. Eu eram deja în picioare. Nana avuse grijă să-mi facă și cafeluța. Așa că nu am plecat chiar cu burta goală. Mă urc în mașină și o tăiem la CSG.

Ajungem și întrăm pe poarta mare și, după ce face un popas la el la formație, la centru – la remiza UOR, mă ia de mână și o luăm pe jos până la „turn”. Acolo erau toate cadrele TESA și serviciile, în acea vreme.

Cu ocazia asta îmi arată și mie combinatul, unde aveam să-mi petrec cea mai mare parte din timp și viață în el.

La parterul turnului își desfășura activitatea secția Telecomunicații. Acolo erau și șefii. Întrăm într-un birou al șefului. Era numai adjunctul - Saulea. Șeful mare era cred că în concediu, lăsându-l pe el șef. Când a auzit despre ce era vorba, adică să găsească un loc și pentru mine la această secție, nu prea a fost încântat ca să mă primească, dar nici nu l-a putut refuza. Nici nu putea de altfel.

Tatăl lui Genu era șeful serviciului PSI pe combinat. Mă mai testează el așa de formă, mă întreabă ce meserie am, în mare era mulțumit, dar … problema era alta. Că nu toți aveau norocul ca să fie primiți aici. În fine am fost repartizat la LTG-2. Și așa am ajuns la serviciul Telecomunicații. Sună după viitorul meu maistru și împreună cu el, îmi arată toate sectoarele pe unde își aveau ei activitatea. LTG -1, LBC, SLEBING, LBR, INOX, LTG-2, etc. În fiecare din aceste sectoare erau alți oameni, pe care aveam să–i cunosc mai târziu pe rând. Unele întâlniri le-am avut cu ocazia deselor ședințe de sindicat sau UTC, unde participa mai mult tineretul. Și eram destui!

Mă plimbă maistru Rusu, pe la toate sectoarele ca să-mi fac o idee. Apoi merge cu mine la LTG-2. Acolo fusesem repartizat.

Tot acolo aveam să cunosc tot felul de oameni. Trebuie să spun că la acest serviciu unde eram eu, era o „tradiție”. Nu toți, și nu oricine avea acces acolo. Așa că venirea mea acolo a fost întâmpinată, încă din start, cu ostilitate. Încă de la început mi s-a pus tot felul de piedici. Asta că nu aveampile, sau proptele...

Așa ca a doua zi m-ma apucat de angajare. Acte, hîrti, vizite medicale. Pe acestea le-am făcut la CSG. La o păoliclinică a UPDES-ului.Dar eu mi-am văzut de treabă și învățam cu sârguință despre tot și despre toate. Era o secție nouă și trebuia, montate telefoane și interfoane. Trebuia să se asigure legătura de comunicare dintre multiplele puncte de lucru al procesului tehnologic, de la cuptoare până la expediție. Cu asta ne ocupam noi. Mai montam și reparam și te-lefoane. Mă pune să dau tot felul de teste profesionale, doar ca să scape de mine. Pe șeful de formație îl chema Marinescu. Cu el aveam să mă înțeleg cel mai bine și să-mi ție cât de cât parte la ceea ce avea să urmeze.

 

 

 

El a încercat de multe ori să mă scape de răutatea colegilor. Acu ei comentau că Marinescu mă ținea în brațe. Era un coleg, Dorul, care venise după mine de la poștă și aveam să mă înțeleg cel mai bine cu el. El nu prea le avea cu electronica. Făceam schimb de informații. Eu îl inițiam în ale electronici, iar el mă învăța despre telefoane.

Știu că odată, m-a pus șeful să asamblez un telefon. Dorul l-a făcut bucăți, în timp ce pe mine mă puse să mă întorc cu spatele. Să nu văd eu. După ce l-am asamblat înapoi, a mai desfăcut și discul în bucăți, ca și cum asta nu ar fi fost îndeajuns. Ei, aici a fost mai greu, dar l-am făcut și pe acesta. Că s-a minunat și Dorul și Marinescu și cei de față. Unii erau cu mine. Nu acelaș lucru aș fi putut spune și de ceilalți colegi ai mei. Nu toți mă vedeau cu ochi buni.

Dacă au văzut că nu puteau să mă dea la întors au început să umble cu alte măgării. M-au pus să fac o tură, la cineva, fără hârtie, iar mie nu mi-a făcut tura când trebuia. Cine era de vina? Eu! Că nu o făcusem legal cu cerere. Că atunci o lua în barbă respectivul. S-a lăsat cu comisie și cu diminuarea pe o lună a salariului, și așa mic - 1600 lei.

Altă dată am făcut la altul și s-a întâmplat la fel. Iar nu mi-a făcut mie, tot din același motiv; că nu era obligat sau uitase.

Acum, mi-a dat pe 3 luni și m-au pus să semnez o hârtie, în care mă angajam, că dacă mai lipsesc de trei ori, să mă dea afară.

Ce mai a fost un calvar. Am mai rezistat încă trei luni, fără să mai aplec urechea la nimeni. Dar așa e când își bagă dracu coada, tot cum au plănuit ei, a ieșit.

 

 

 

Moartea matușii și a bunicii ( Cele două „două babe” ) și a nanei

 

Cum am venit din armată tanti LIli mi-a spus că iar o vizitase acel om în iarna trecută. Și iar găsise cheia împinsă în șild. Spunea că îi este frică, și de atunci doarme cu securea la cap. Apoi m-a întrebat cum am dus-o în armată. Cum era și nana în una din zile la ele, au făcut mare haz și ele, de poveștile mele cu Colonelul. Au râs cu lacrimi.

Acu fiind bărbat, atât nana cât și tanti Lili, mă puneau să la dat zăpada, în curte. Și aveam destulă de dat. Asta că bunica, aveau o curte de 400m pătrați, iar gradul din stradă avea cam 35 de metri. Și trebuia să dau toată zăpada de lângă gard, cât mai departe de trotuar, până în stradă. Numai că și oboseam repede. Făceam pauze dese, chipurile ca să mă și încălzesc. Dar vedeau și ele că gâfâiam de parcă mă alergase unul sau fugisem după tren.

Mulți trecători, sau vecini care mă cunoșteau, mă sfătuiau să o las mai moale. Că ziceau ei: „Ce ești sluga lor?” Așa că, după ce terminam exteriorul, mă mutam în curte. Că era și acolo destulă zăpadă de dat. De la poartă până în casă și de la casă până la magazie și wc. În rest nu mai conta. Dar nici primăvara sau toamna nu scăpam de muncile câmpului. Trebuia să sap toată curtea aia mare. Iar primăvara la fel. Odată eram cu nana la ele acasă. Cum se zvonea că se demolează prin zonă, eu îi zic la Lili:

 Păi dacă mă mut la bloc, crezi că mai vin eu să-ți dau zăpada, sau să-ți sap ție curtea?

La care și nana și tanti Lili, începură să râdă cu lacrimi, ținându-se de burtă. Din când în când, mai făceau câte o pauză, după care nana comenta, repetându-mă și iar începeau să râdă amândouă cu poftă. Bine că eu glumeam. Și cred că și ele observase asta. Dar în sinea mea era alt adevăr. Nu prea îmi făcea mare plăcere să fac atâta corvoadă. Vara mă punea să fac și șanțuri la roșii și alte legume. Apoi le udam. Aici treaba asta era ok, că se udau singure.

Altfel stăteau lucrurile când veneam, sau stăteam la nana. După ce se așternea și la ea zăpada, o dădeam și eu cum stătea ninsoarea. Și aveam de dat. Se punea câte o jumătate de metru. Dar și la ea făceam pauze, mai ales că itinerarul la ea era mai lung. Cu toate că ea avea doar 200m pătrați de curte. Dar distanța dintre dependințe era mai mare. Magazia era tocmai în fundul curții. După câțiva metri mă chema în casă, și „ne încălzeam” reciproc. Nana mai mă îmbia și la un șpriț, că zicea ea, ca să mă încălzesc.

 Dar nu înainte de a se încălzi ea mai întâi. Iar eu mă „încălzeam” cu ce mai rămânea în sticlă.

 

 

 

 

-Hai Bebi, mai lasă… hai în casă și te încălzește.

De multe ori ea mi-o lua înainte. Și nu de puține ori lua contact cu zăpada, chinuindu-mă apoi să o ridic.

De multe ori mai ieșea și vecinul, viitorul unchi, cu care aveam să mă înrudesc peste ani, să dădea și el la zăpadă. La el era și mai simplu. O dădea direct în stradă. Că aveau doar un metru în fața casei. Ori la nana, ori la bunica, după o pauză sau când terminam, munca îmi era răsplătită cu câte ceva bun. Gutui sau mere la cuptor cu zahăr în ele, nuci prăjite pe sobă, mai o turtă… Dacă se termina, știam lecția. Mă trimitea să fac iar plinul la alimentara. Și uite așa treceau iernile, una câte una, iar bucuria lor fuse tare mare, când m-am întors din armată. Și așa veni iar vara.

Trecuse opt luni, de când venisem acasă. Pe 10 Mai cum era ziua mea, le-am făcut cinste, bunicii și mătușii, cu un lichior de cacao. Chiar dacă atunci, bunica mea avea pe atunci în 1980, 96 de ani și mătușa 64 de ani, le-a plăcut și lor. Bunica mea nu mai putea să meargă în urma unei fracturi la bazin, avută cu ani în urmă. Alunecase pe gheață pe când se ducea în piață vis-a–vis de poșta de pe atunci, din I.C.Frimu. Acolo unde întorcea tramvaiul 1și 2. Și de atunci se mișca greu, gemând tot timpul.

Era pe la sfârșitul lunii Mai.

Într-o zi mă duc prin piață, cumpăr pâine, niște lapte și o trusă de traforaj, pentru mine. Apoi trec și pe la ele, cum o făceam de obicei, să văd ce mai fac. Poarta era încuiată. Semn că nu se sculaseră încă. Am strigat, am bătut, nimic! De la poartă se vedea ușa deschisă la magazia de lemne. Semn că tanti Lili ar fi acolo. Am sărit atunci gardul până la urmă, pe lângă teiul lor, de lângă gard. Am văzut că și ușa de la intrare deschisă. M-am dus întâi la magazie, crezând că mătușa se afla acolo. Dar nu era. Am intrat în hol și am văzut pe un naylon negru, ce îl punea peste covor la intrare, pete de vopsea roșie -(așa am crezut eu la început). Nici prin gând nu-mi trecea că ar fi ceva rău. Când să intru în camera lor, unde dormeau de obicei, că și asta era întredeschisă, am rămas încremenit de priveliștea ce mi se arată în fața ochilor.

Bunica era în patul ei, iar plapuma ei, o parte era pe masă. Lângă celălalt pat, pe jos era mătușa Lili, goală, schingiuită într-un mod grotesc, plină de sânge, cu un topor lângă ea, şi el plin de sânge. Nu știu dacă am stat cinci secunde, ca am ieșit repede, sărind gardul înapoi și ducându-mă speriat, la verișoara mamei, la tanti Sica.

Când m-a văzut speriat, m-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?”. I-am spus totul. Bineînțeles că am anunțat miliția. Între timp se adunase multă lume. Am fugit acasă la nana și am încercat să-i spun ce se întâmplase. Nu i-am povestit de toate. I-am zis să vină numai la ele. Cum nana presimțea că ceva nu e în regulă având în vedere și chipul meu răvășit, mă tot întreba într-una:

-Ce e? Ce s-a întâmplat?”

Vin cu ea repede înapoi. Pentru ca poarta rămase încuiată, neputând intra la ele, nana începu să plângă, să jelească, să urle, să bocească, și să-și smulgă părul din cap, când și-a dat seama ce se întâmplase.

Nu știa însă că amândouă murise. Și cum miliția nu mai venea, asta a făcut să dau nenunărate telefoane la ei. De fiecare dată cinevamă tot întreba ce s-a întâmplat. Pentru că nici eu nu știam exact ce se întâmplase, nu prea le-am dat multe amănunte. Dar iată că în sfârșit apare și Procuratura, după care și miliția. M-am dus la ei dându-le, primele informații. După un sfert de oră, le scoate pe amândouă, învelite în nițte pături. Când le vede nana, parcă innebunise... Nu mai spun ce scene a făcut nana mea, trântindu-se pe jos, când a aflat vestea. Ea sperase să fie măcar Lilica în viață.

Și a început ancheta! Nana îmi zice să anunț și pe tanti Lița cu unchiul Fănică de la București, ceea ce am și făcu, trimițându-le o telegramă. Au venit amândoi speriați, și odata cu ei și Lucreția cu cei doi copii. Vă dați seama prin ce am trecut eu, până l-a prins pe făptaș.

Da ce priveliște la înmormântare! Cred că era de față tot Galațiul. Că toată zona era ca un mușuroi de furnici. Nu mai aveai unde să arunci un ac. Erau cățărați prin toți copacii din zonă. Unii se urcară și pe cruci, ca să vadă mai bine. Ce era de văzut nu știu? Că de tare ce erau desfigurate mai ales tanti Lili, iar bunica cu fața plină de vânătăi, nu prea avea ce să vadă. Nici noi nu le mai cunoșteam de felul cum arătau. Căpitanuol Grigore, mai târziu maior, după ce mă tot anchetase, îmi dădu sarcina, ca prin periglinările mele, să vad ce posibili suspecți văd și, să-l anunț. Sau dacă cineva se v-a lega de mine. În ziua înmormântării, cum eu făceam merau naveta casacimitir, am trecut pe lângă o poartă, aflată pe o stradă de lângă cimitir, unde doi inși mă strigau. Eu cum eram numai o fugă, nu am mai stat la discuții. Unu din ei m-a înjurat și a aruncat cu o sticlă de bere de un kil după mine, care s-a spart cu zgomot în urma mea.

Îmi ticăia iar inima. I-am spus despre asta şi căpitanului. Nu prea s-a însemnat.

Trecuse 11 luni și nu-l mai găseau pe criminal. În tot acest timp, eu eram mereu anchetat și stresat și chemat de la servici, în fiecare dimineață, că se săturaseră și ăia de mine, la câte învoiri mi-au dat. Ce era să facă? Era ordin de la miliție, că eram anchetat. Între timp m-am angajat la LTG-2. CSG. Vă dați seama prin ce, și câte am trecut eu, până când l-au prins pe criminal. Norocul meu că, respectivul se pregătea să facă același lucru la alte femei în vârstă și tot singure, tot acolo în cartier. Și mare noroc au avut, ca să nu sfârșească ca ele. Povestea femeia mai tanără, la process, că auzind zgomot în curte în acea noapte, cea mai tânără s-a deșteptat și a ieșit afară. Ea l-a recunoscut la lumina lunii, iar aceasta i-ar fi zis: „Tu ești George”? la care el ar fi zis: „Da, ați avut mare noroc, că altfel v-aș fi omorât ca și pe cele două”... (astea sunt spusele lui de la proces).

 

 

Astfel stând lucrurile, a doua zi femeia a anunțat miliția, care l-a și înhățat. Și astfel a luat sfârșit coșmarul meu, de aproape un an de zile, de mulțimea anchetelor.

După ce ne-a dat drumul să intrăm în casă la bunica, am analizat toate aspectele și detaliile și, din cele spuse de criminal, am reconstituit filmul, care s-ar fi petrecut în noaptea aceea.

Cred că pe la ora 1 sau 2 noaptea s-au culcat. Tanti Lili mai stătea de obicei până târziu de mai cosea, broda sau împletea niște pulovere de la diverși clienți. Mai scoteași ea un ban.

Cred că pe la 2 noaptea, vine individul și încearcă ușa. Împinge cheia și aceasta cade iar în șild, și nu pe jos cum voia el. Trezită de zgomot mătușa a mers la ușă și a țipat. După care el, a mers la fereastră și încercând s-o deschidă. Văzând că nu poate, a spart un ochi de geam. Doar eu am bătut în cuie fereastra la inițiativa mătușii.

Mătușa a luat securea - că o ținea de atunci în casă lângă ea - și a încercat să se apere lovindu-l în cap pe nemernic, pe unde se nimerea, prin deschizătura geamului s-au ochiului de geam spart. Văzând că nu are succes, tanti Lili, s-a dus afară - mare greseală că a deschis ușa - și a luat de la magazie toporul, crezând că așa o să-i vină de hac. Numai că nu a reușit. Trezită în timpul luptei, bunica țipa și încerca să-și ajute fiica, lovind-ul pe criminal cu bastonul, pe unde apuca. Fapt mărturisit și la proces de el, atunci când fusese întrebat:

-Dar cu cea bătrână ce ai avut? De ce ai omorât-o?

-Păi mă lovea în cap cu bastonul.

Atunci criminalul, întărâtat, a lovit-o și pe bunica. După care a violat-o și a lovit-o până a omorât-o, băgându-i și un săpun între picioare, că chipurile mirosea. (tot de la proces am aflat).

După care s-a luat de mătușa și a violat-o și pe ea, cu sălbătăcie, în chip bestial, folosindu-se la urmă și de coada de topor. Ba mai mult a ars-o și cu țigara pe față și pe tot corpul. Așa de desfigurată era la față dar și bunica, că aproape să nu le mai recunosc la înmormântare. Cum toți pereții erau stropiți de sânge se putea deduce, ce lupte s-au dat acolo. El a plecat plin de sânge lăsând dâra în urma lui. Ajungând în hol a încercat să șteargă urmele de sânge, fapt constatat și de mine, atunci când am întrat dimineata pe ușă. Apoi a sărit gardul exact prin același loc pe unde l-am sărit și eu, când am încercat să întru dimineață la ele în curte. Probabil că urmele mele se amestecară și cu a lui. Asta făcuse să mă încrimineze și pe mine.Teribilă moarte au mai avut! Aveam să aflu tot de la proces, că el era pe atunci cu doi ani mai mare ca mine, deci cam 26-27 de ani și lucra ca electrician la o unitate militară de tancuri din zonă.

 

 

 

Cum se dăduse de miliție zvon la toată lumea, că dacă întâlnesc pe cineva cu urme de tăieturi de sânge pe față, să anunțe imediat miliția: la 121212… Dar cei de la unitate l-au acoperit. Și mai ales mă-sa.

Ea l-ar fi văzut când a venit atunci noaptea târziu, plin de sânge și se spăla la canal.

Și nu înțeleg cum nimeni nu a auzit nimic. Că ele aveau un țignal foarte mare. Vis-a-vis de ele, la un bloc s-ar fi auzit noaptea țipete: „Săriți că ne omoară”. Dar asta e! Oamenii noștrii...Nimeni nu se bagă. Nici vecinu de alături „, nu auzise nimic”... Și mai ales că fusese și dânsul cadru în miliție. Nu vă mai spun anchetele interminabile la care am fost supus. Și vizitele mele zilnice la miliție. Mă chemau în fiecare zi, la ora 8 și mă lăsau să plec la ora 12, 13 sau14. Nu spun cât de agitat și speriat eram. Pe lângă scena de groază la care asistasem, mă mai stresau și cei de la miliție.

Când au venit Lița cu unchiul Fănică de la București, și pe ei i-a anchetat, precum și toate neamurile lor și ale mele. Nici vecinii nu au scăpat, iar eu aveam să fiu principalul suspect, după părerea lor de atunci. Ba mai mult mă stresase în așa hal, că numai nu îmi spunea: „recunoaște că tu le-ai omorât”, ca să scape și ei mai repede. Unii din anchetatori au ținut cu mine. Alții nu. Grigore și Alexandru, țineau cu mine. Pe atunci căpitan și maior.

Ei vedeau în mine, dacă nu un criminal, poate un posibil complice. Doar eram nepotul lor.

După ce l-au prins, a luat sfârșit și coșmarul meu după aproape un an. Până și la servici la mine, au căutat și cereau informații despre mine. M-au stresat îngrozitor toate acele anchete zilnice. Ba mai mult, pentru că vorbisem cu o fată, viitoarea mea soție, s-au dus și la Berești, ca să afle referințe. Credeau că eu nu eram străin de aceasta.

Când a început procesul eu deja eram sătul de întrebări și declarații. Că am și oftat când mi s-a dat prima dată cuvântul. Doamna judecătoare m-a înțeles și mi-a spus să mă reculeg și să încerc să trec peste asta. Își dăduse și ea seama ce era în sufletul meu.

Am spus povestea, care cred că ajunsese la numărul o sută. În timp ce povesteam, apărarea lui,îmi punea tot timpul întrebări prostești. „Că de ce se încuiau în casă noaptea? Că de unde a apărut toporul, că nici nu fusese vreodată acolo!” … numai prostii. Poftim întrebare! Dar l-a pus la punct judecătoarea, spunând, că prin intervențiile lui, mai mult îl afundă, pe criminal decât să-l ajute. După ce mi-am terminat și eu pledoaria, i-a dat cuvântul surorii lui. Nu știu dacă un asemenea criminal ar mai fi avut parte și de apărare? Să-l apere, de ce?

La reconstituire nici nu am mai fost, cu toate că m-au chemat. Mă săturasem de atâtea drumuri, timp de un an. Și mai era și faptul că trebuia să mă învoiesc mereu de la serviciu, fapt ce nu le era pe plac, șefilor și colegilor mei. Le stricam tura! Noi cum făceam ture de 8 ore, rămâneau descoperite alte ture. Turele de după amiază și de noapte.

Mi-a povestit toate aceste amănuntele o altă rudă de la București – Tanti Lucreția, care și ea a venit când a aflat. Doar mamele lor fuseseră surori. Tanti Lița, după ce ne-a dat voie miliția să intrăm, a răscolit prin casă.

A luat perne, cearceafuri așa pline de sânge și le-a dus la București. Mai erau două covoare care erau murdare de sânge, le-a luat și pe alea. Cum nana era disperată atunci, și îi era și rău, nu a mai avut curaj să intre la ele în casă după crimă, lăsând-o pe ea, deși nu ea era cea mai mare din surori. Nana era cea mai mare.

Tanti Lița a cotrobăit prin șifonier și a mai găsit 4500 de lei pe care și-a însușit. Pe ăștia nu i-a mai împărțit cu mine. Nu știu cum de nu îi găsise acel criminal, că toată casa era răscolită. Când a fost întrebat la proces, acel nebun: „de ce le-ai omorât?” A spus că căutase valută. Ei poftim la el! Ele și valuta!

Pentru că în apropiere de locul casei lor, era un local, acesta avea să se numească:

”La Două babe!” Acum este chiar și stația de maxi-taxi, dar și de autobuz, cu acest nume. Au intrat mătușa și bunica în istorie!

Tanti Lucreția, a stat și ea o vreme atunci la noi, după ce a plecat tanti Lita.

Mai mult ca să-i ridice moralul nanei, care din acea zi era tot mai scăzut. Nu a fost bine pentru ea, ca să primească o asemenea lovitură.

După ce a plecat și tanti Lucreția, nana iar s-a apucat iar de băut, de supărare, zicea ea.

Nu că nu ar mai fi băut, dar acu întrecea orice limite.

Erau zile și săptămâni întregi, din care nu se mai trezea din beție. Nici o rugăminte de–a mea nu a ajutat, ca să o fac să o conving. Nici mâncare nu mai făcea. Noroc că erau pe atunci încă restaurantele și cantinele la putere. Sau mai făceam și eu câte o mâncare mai ușoară, cartofi prăjiți, sau piure. Bea de necaz și de durere.

Făcuse într-o damigeană vin de mere. După ce s-a făcut vin, a început să tragă de el, în timp ce lua și pastile de inimă. Și așa stătea prost la capitolul ăsta. Într-o săptămână a terminat vinu! Mai rămăsese drojdia la fund. Asta avea să constituie proba mea de scăpare. Asta se întâmpla în luna Octombrie. Se făcuse aproape un an de când venisem eu din armată.

Într-o dimineață o văd că se comportă cam ciudat. Era și beată și nici nu putea să vorbească. Îi era și rău. Era bolnavă. Cred că și răcise iar. Mă duc la tanti Sica și o anunț din nou să vină repede că nanei îi este rău. Vine ea repede și vede că din gura, i se prelingea o spumă roză. Îmi spune să chem salvarea. M-am dus iar la stația de salvare. Cei de acolo când mă văd iar, că mă învățase, mă întreabă:

 

 

 

 

-Iar cu nana?

-Iar spun eu. De data asta e grav! Nu le-am mai spus că băuse iar.

Au luat-o și au dus-o la spital. Inainte de a o interna, au dus-o la un spălător, unde,o femeie de serviciu, a spălat-o pe nana cu furtunul cu apă rece. Pentru că nu mai putea sa se miște, a avut probleme. Am protestat la început:

-De ce o spălați cu furtunul?

-Vrei să o speli tu la fund?

A trebuit să asist și la această scenă penibilă. Ea cred că avea temperatură că delira, iar asta ia agravat boala. Seara a murit. Am chemat iar pe Tanti Lița de la București. Nu le venea să creadă urechilor.

Cred și eu, de abia le îngropase pe fiica și mama, respectiv și sora ei. Au venit și cu fiica lor Mioara, împreună cu fata ei, Iuliana. Aproape că nici nu am mai cunoscut-o pe Iuliana mea. Se făcuse cât mă-sa.

Tanti Sica, nu are de treabă, și le spune și lor, că a văzut că nana mea avea spumă roză la gură.

 Atât i-a trebuit Mioarei. Și așa nu mă înghițea, când a aflat de la nea Fănică, că nana îmi lăsase testament pe casă. A chemat miliția, spunând că eu am omorât-o pe nana.

Iar am fost luat la frecuș.

Când a venit cel ce mă ancheta și i-am arătat drojdia care mai era în damigeană, spunând că a băut în timp ce se afla sub tratament, M-a întrebat:

-De ce ai lăsat-o să bea?

-Păi eu eram la servici, eu știu ce făceaea singură? Nu a mai zis nimic. Apoi m-au lăsat în pace.

Dacă de miliție am scăpat, nu același lucru avea să se întâmple și cu mătușa de la București. De ciudă că nana îmi lăsase mie testament și nu ii lăsase Mioarei, și aceștia mi-au făcut zile negre.

Au ținut să vând casa bunicii și să le dau jumătate din bani. Cum nu găseam cumpărători, că nici „palat” nu era, am închiriat-o la o familie de țigani mai romanizați care aveau patru copii. Erau toți la scoală.

Am făcut contract cu ei și cu știrea unui sectorist. Îmi dădea chiria pe lună cu care ne împăcase. Tanti Lița avea pretenții și ea la jumătate din chiria primită. Ba mai mult mi-a cerut să plătesc și jumătate din valoarea lucrurilor ce le rămase în casă la tanti Lili.

Tanti Lili, cum se apropia demolările în zonă, trăgea nădejde să se mute la bloc. Își luase din banii strânși, un recamier, o măsuță, o vitrină, niște covoare, un godin etc. Dar nu a mai apucat.

Pe toate acestea, a vrut să-i dau jumătate din contravaloarea, pe care o făcusem amândoi, estimativ, în comun de acord.

 

 

Trebuia să le dau în total 3600 lei. Mi-au spus să le promit că am să le trimit banii prin poștă. Ceea ce am și făcut. Mai mult ca să scap de gura lor. Când m-am întâlnit cu cptGrigore, care mă anchetase și i-am povestit despre ce și cum, a spus că nu trebuia să le dau nimic, că nu aveau nici un drept.

După plecarea lor, tanti Sica îmi spune că nu trebuia să le mai dau nici un ban și că nici să-i las să ia ceva din casă.

-Doar tu ești moștenitor îmi zicea ea. I-am zis:

-Lasă se bucure și ea…

Oricum toate lucrurile le-am luat la nana. De aceea mi-au cerut jumătate din valoarea lor.

Dar țiganul se făcuse stăpân în casa bunicii și implicit și a mea. Nu mai voia să plece. Am încercat să–l dau afară și m-a amenințat că se duce în pânzele albe ... că el are copii și că nimeni nu-l poate da afară. Ca să vezi: „Fă-ți milă de drac… ” Mă prostise.

Am încercat să-l conving cu „sectoristul”. Dar nici acesta nu s-a încurcat. Făcând doar gălăgie numai de ochii mei. După ce plecam eu, făceau tot ce știau ei.

Atunci Tanti Sica mă învață să-l dau în judecată ca să-mi elibereze casa. Aveam cu el contract de un an și acesta expirase. Nu mă putea obliga nimeni ca să-l prelungesc. Mai ales că plăteam bani la fisc pentru el.

Când a văzut țiganul că e groasă, a zis că îmi cumpără casa. Dar nu are acu toți banii.

I-am spus: „ori îi dai acu pe toți, ori îți fac evacuarea!”. A făcut până la urmă CAR, și a cumpărat casa. Îmi dăduse 20.000 lei pe ea. M-am uitat în acte și am văzut că eu dețineam majoritatea. Deci mătușii de la București nu trebuia să-i mai dau nici un ban. Nu s-au lăsat. Au venit la mine cu o falcă în cer... și s-a lăsat iar cu Tribunal. CumTanti Sica mă învățase să nu renunț, nu am renunțat la partea mea în favoarea lor. Așa cum ar fi vrut ele. Așa că eu aveam trei pătrimi, în timp ce ei i-a dat statul drept la un sfert, deși nu avea dreptul. Au umblat tot timpul cu jonglerii, și cu acte false. Eu deja aveam jumatate de la mama. Iar acu moștenisem şi partea lor.

Am făcut-o, mai mult din ambiție. Ce să nu mă tot prostească chiar așa de la obraz? Ea nici nu avea treabă cu ele. Era soră, dar pe acte nu erau trecuți, decât mama și cu sora ei, tanti Lili. Deci ea nu avea nici un drept. Până la urmă a rămas ca să-i dau un sfert din banii de casă. Adică 5000 de lei. Dar din partea mea, tot eu am cheltuit toate actele și timbrele. EIe au venit și au luat numai banii mei, bine mersi, fără să contribuie cu nimic. Fapt observat și de fostul meu chiriaș, care doamne acu îmi ținea parte, spunând și el:

Dar ea nu contribuie la acte? Numai tu? Vor banii degeaba? Am ridicat din umeri și am oftat. Ce să-i faci, neamuri proaste!

 

Au plecat supărați. După câteva luni au venit iar. Voiau să renunț și la jumătate din locul de veci al lor. Atunci m-am enervat și le-am dat lor locul de veci.

-Faceți borș cu el, le-am zis.

Da! le-am lăsat lor locul, numai ca să scap de ei.

După doi ani s-au dus amândoi.

Întâi tanti Lița, apoi la un an și nea Fănică.

Cu toate că acum îmi pare rău, că am renunțat, că aveam și eu dreptul la un loc. Locul de veci, era de două persoane. Iar acolo era îngropat și nea Griguță, soțul nanei. Pe nana am înmormântat-o la mine pe locul meu de veci de la tata, lângă el. Făcuse 5ani.

Aveam să aflu că locul de veci, unde o îngropase pe bunica și pe tanti Lili, l-au vândut între timp unor persoane, care acestea au schimbat familia, și au făcut o lucrare. Nu am mai găsit locul lor. Cred că nici oasele lor nu mai sunt tot acolo. Nici moarte nu au avut parte de liniște.

 

Căsătoria

 

 

După moartea nanei, am rămas singur. Din când în când mai venea Doru de la serviciu pe la mine. Stătea prin apropiere, vis-a-vis de fosta casă a bunicii, la un bloc. Îmi cumpărasem un Majak și mai trăgeam muzică de la el, sau el de la mine, Alteori ascultam muzică. Mai venea și un alt băiat – Dorul Ungureanu. Acesta fusese coleg de liceu cu mine. Venea și el destul de des pe la mine. Alături în fundul curții, stătea un alt băiat pe nume Maricel Marcu. El toată ziua era pe magazie și sărea la mine în curte. Spre disperarea mamei lui, care mereu îl certa:

-Maricel! Dă-te jos că îmi rupi cartonul!

Când pleca, ieșea pe poartă. Că îi spuneam în glumă:

-Păi ce, pe aici ai venit? Sari înapoi!

El râdea și ieșea  pe poartă.

Eram prieteni și cu el de mult timp, de când venisem la nana. El era cu 9 ani mai mic ca mine. îl pasiona și pe el electronica. Dar și radio-emițătoarele. Odată ne-am apucat de construit două aparate de acest fel, din diferite scheme de prin revista „Tehnium”. Erau cu rază mică de acțiune. Sub 200 m. Nu erau performante dar important, că au mers. Aveam să-l ajut în alt an, la un proiect la liceu, făcându-i o porta-voce. Proiect de diplomă. Avea și el o soră, mai mică ca el, pe Luminița. Când gătea nana ceva, sau eu făceam câte-o prăjitură sau plăcintă, îi mirosea și sărea la mine în curte. Știa că făcusem ceva bun după miros. Că mă întreba:

-Ce ai mai făcut bun, Marinică? că miroase frumos!

Îmi spunea când Bebi când Marinică.

Câteodată îl auzeam de la el din curte, cum îi spunea mă-sii:

-Iar miroase frumos la Bebi, mă duc să văd ce au. Și iar se suia pe magazie.

-Nu pe acolo că îmi rupi cartonul! țipa madam Marcu la el.

Așa știam că am musafiri.

 

Și așa a mai trecut câteva luni. Venise iarna iar.

Vecina noastră, tanti Tinca, care le trimise pe cele două fete în gazdă la nana, avea și ea trei fete. Una era cu un an mai mică ca mine -Tanța. Și una cu șapte - Nela. Și mai avea o fată și mai mică, Gina. Nela, cred ca avea drăgan la mine.

Mă întreabă într-o zi:

-De ce nu te însori Bebi? Iar eu o întreb:

-Dar tu de ce nu te măriți?

 

 

 

 

 

-Ei ... ca o fi. ... ca asa ... pe dincolo.... Tanti Tinca se bagă:

-Hai, ce voi nu aveți ce vorbi...?

Aveau o casă micuță. Toată casa lor era cât două camere de-a nanei. Noi aveam trei camere și o bucătărie. Odată într-o iarnă erau să ia foc. Noroc de un chiriaș a nanei - Gelu. Acesta ia ajutat să stingă focul. Se aprinsese de la teracotă un stâlp de la casă. Fusese încinsă soba prea tare.

Dacă a văzut Nela, că nu mă poate convinge, îmi dă altă idee. Mă întreabă într-o doară:

-Tu o mai știi pe Rodica?

-Care Rodica? ...

-Ei, fata lui tanti Ruxandra? Nu o știi?

-Nu, nu o știu!....

-Ei poate ai uitat-o tu... Ce zici de ea nu ți-ar place?...

Adevărul că nici nu o cunoșteam, iar dacă fusese pe la ele vreodată, numai de fete nu îmi ardea mie. Era mică pe atunci.

Ca să vedeți ce este soarta asta. Te face să te întâlnești, când cu cine nu te aștepți.

Într-o zi vine la mine, învățată cred de Nela, că ar vrea să dea la facultate și s-o ajut ca să o pregătesc. Știau toți că eram bun la fizică. Placa asta o mai auzisem. Nu eram convins că spunea nici ea adevărul. Așa că am testat-o.

I-am dat câteva exerciții, să văd ce are în cap. La început a fost promițătoare. Eu aveam un unchi, bărbatul varei mamei - nea Ticu. Soțul doamnei Sica. O iau cu mine pe Rodica și o duc în vizită la unchiul meu, nea Ticu.

Unchiu când a văzut-o i-a plăcut de ea. Mi-a zis că ar cam trebui să mă însor, iar fata asta, după părerea lui, era ideală pentru mine. Nu prea l-am luat în serios la început. Dar încet, încet ... știți cum e cu pofta ... vine mâncând. În schimb am văzut că e fată serioasă. Nu era prea cultă, dar avea liceul pedagogic. Lucra în învățământ la Pleșa, ca suplinitoare la o școală. Un sat cam la 5 km. de satul ei, - Berești-Meria. Acest sat, aparținea de orașul Berești. Eu dacă nu aveam părinți s-a oferit unchiul, să-mi țină loc de tată.

Asa că într-o zi am mers împreună cu ea, la ea acasă. Când ne-a văzut mama ei, ne-a primit bine. Nu știau ce și cum. Mai vorbim noi de una alta. Mama ei mă știa de mic, în desele vizite pe care i le făcea fratelui ei, Ștefan. – soțul Tincăi.

 

 

 

 

 

 

La un moment dat unchiul meu profitând de o tăcere, începe:

-Noi am venit cu gând să-ți furăm fata. Cu atât mai mult că îl cunoașteți pe băiat, nici el nu-i făt-frumos, dar nici fata matale nu-i ruptă din soare.

Se pricepea moșul la chestii din ăstea.Tatăl ei zice:

-Foarte bine!

Și el a fost de acord de prima dată, când m-a văzut pe mine.

Trebuie să vă spun că atunci când a auzit mama ei, era să i se facă rău. Nu s-a arătat prea încântată. Am plecat apoi cu unchiul acasă. Eram cam descumpănit de primirea pe care ne-o făcuse, mama ei.

După plecarea noastră au discutat îndelung.

Dar să ne furișăm înapoi și să vedem ce a urmat după plecarea noastră:

-Ei ce zici fă, de băiatul ăsta. Pare băiat cuminte! zice tatăl ei.

-Ei să mai vedem, să mai discutăm… , zice mama ei.

-Să mai discutăm ... Să mai vedem...Ce să mai discutăm? zice tasu. Lasă copii în pace. Dacă ei se plac ce treabă ai tu? Ce pe tine mă-ta te-a dat de bună voie? Ai venit singură la mine.

-E sărac! Eu vreau, copii mei să aibă un bărbat bine, înstărit și cu funcție...cu mașină...

-Și dacă s-ar putea și devreme acasă, nu se lasă tatăl ei.

-Ei da ce, nu-ți știu eu mofturile tale? Băiatul nu are părinti e singur...

-Și ce dacă e singur?

-Nu putea să găsească destule fete la el în oraș? Ce caută aici?

-Ei dacă de aici a vrut el să aleagă, ce treabă ai tu?

-Nu știu să mă mai gândesc! zice ea.

-Să se mai gândească, zice și socru”miu, puțin ironic.

Rodicăi, nu i-au fost boii acasă, după plecarea noastră. Rămase îmbufnată și tăcută.

-Ce ai, prințeso? Îți trebuie măritiș? Ei lasă că îți dau eu ție măritiș! Treci afară că te așteaptă o balie de rufe!

Mai mult cu lacrimi în ochi, se duse fata noastră și se apucă de spălat. Numai la spălat nu-i era gândul.

-Hai ce mai aștepți?

Văzând că nu prea se grăbea, mă-sa luă o rufă din balie și începu s-o altoiască pe Rodica, lovind-o pe unde apuca. Bineînțeles că Rodica, se puse pe plâns.

-Ce faci fă? ești nebună, lasă fata în pace!

-Lasă tată, zise el, că se rezolvă, vorbesc eu cu mă-ta. Mă-ta acu e nebună!

 

-S-o crezi tu, că-s nebună! Să știi că am după cine da fata aici în sat. E băiatul dascălului, e băiatul primarului, e băiatul doctorului... s-o găsi unul și pentru ea.

-Ei! Dar tu nu ai gânduri proaste? Ce crezi că dacă e primar, doctor sau dascăl, fericirea stă în asta? Doar nu se mărită pentru bani?

-Au și mașină...nu se lăsa ea.

-Ei asta-i! Mașină pot să-și cumpere și ei cu timpul. Tu ai mașina? Ei vezi?...Să știi că ai să mă ambiționezi și am să-mi iau și eu mașină, și asta, ca să-ți fac pe plac. Oi găsi eu un hârb care să te satisfacă.

A urmat zile grele pentru Rodica mea. Terminase și ea școala și preda la o școală, aflată într-un sat mai îndepărtat – Pleșa. Când venea seara ostenită de drum și de grijile zilei, o mai certa și mă-sa. Rodica mai avea o soră mai mică Lia, cam prin clasa a IV-a și un frate – Gigi, de șase ani. În fine m-am convins de mă-sa. Nu s-a dat pe față, dar mi-am dat repede seama că nu fusese prea încântată de vizita noastră și mai ales de cererea noastră. Dar într-o seară a venit Rodica acasă la mine și de atunci nu a mai plecat. Când apare în cea seară de la scoală, obosită, înfrigurată, că afară toamna începuse să-și spună cuvântul. Îmi spune printre lacrimi:

-Mă primești la tine? Dacă nici tu nu mă primești, atunci ...

Apoi își ascunse fața la pieptul meu plângând. Am condus-o în casă. Îmi povestește ce îi făcuse mă-sa după plecarea noastră. Că mă-sa se răzbunase pe ea, bătând-o cu rufele ude din balie. Am mângâiat-o pe creștet. Am încercat să îi alin suferințele. Apoi nu a mai plecat. A rămas la mine. Peste alte zile văd că zice:

-Hai nu mi-o arăți?

-Ce? întreb eu, făcându-mă că nu înțeleg. La urmă se corectează și schimbă vorba.

-Verigheta! Ce credeai?

-Nu sunt la mine, o să le vezi, o asigur eu.

De atunci, râd mereu de Rodica. Ea se apăra zicând că a vrut sa zică, că să-i arăt verigheta.

Adevărul că verighetele le dădusem în păstrare la unchiu Ticu. Tot la ei aveam și butelia mea de la tata. În casă o foloseam pe a nanei. Îmi ziceau ei că atunci când mă însor să vin să le cer. Ei și acu venise timpul. M-am dus și i le-am cerut. Tot cu ajutorul ei, am schimbat și mobila veche a nanei, în afară de șifonier. Multe din ele le-am înlocuit. Tanti Sica îmi spune că niște vecini care se mutaseră la bloc, nu mai aveau unde pune mobila și că dacă găsește ea pe cineva să le vândă... Așa că ea s-a gândit la mine. Tot îmi trebuia mie mobilă. Mi-a dat două servante lustruite, două scaune mai bune tapisate. Dar am dat și niște bani… În rest completam cu mobila de la tanti Lili. O altă vitrină, o măsuță rotundă, recamierul, godinul ei, că era mai nou. Ceva covoare...Ce mai, eram boier.

 

 

Că mi-a și spus după aia tanti Sica:

-Ești boier!

Rodica se ducea la școală în fiecare zi tocmai la Pleșa, dar venea la mine. Nu mai trecea și pe la casa ei. Îmi spune într-o zi:

-Hai și tu cu mine la mine acasă.

-Eu de ce? Vrei să-și verse și pe mine focul. Să zică că eu sunt de vină. Că eu nu te-am lăsat să pleci? Că te țin aici cu forța?

Așa a trecut și iarna.

În primăvară mă pomenesc cu părinții ei la ușa noastră. Veniseră toți patru cu o mașină pe care o cumpărase socru”miu la măna a doua. Un Moskvich.

-Și așa cumătră! zice mă-sa la ea. Te-ai supărat pe sat?

-Ei lasă copii în pace, iar ai început? Gata lasă că se vor descurca ei de acum înainte. Să fie sănătoși, zice tatăl ei.

Mă-sa se tot uita cu jumătate de ochi la mine. M-am simțit stingherit. După care a început descărcatul.

De unde le mai scotea, nu știu? A descărcat trei genți mari și a mai adus și socru”-miu o altă plină cu niște sticle. Apoi a mai venit și cu niște bidoane mari și damigene. A umplut camera. A fost o petrecere ca în povești! Au stat vreo trei zile la noi. Mama ei a profitat ca să-i facă o vizită și la tanti Tinca, cumnata. Soțul ei era frate cu viitoarea mea soacră. Ca să vezi unde erau neamurile! Socru”miu îi tot trăgea cu păhărelul și mă invita mereu și pe mine, să-i țin companie.

M-am mai jucat cu copii lor, a trecut timpul. Apoi am fixat logodna. Cum nu aveam nași, se oferă să-mi găsească socru”miu.

Asa că ne invită la ei. Erau la câteva case mai încolo, de unde stătea socru”miu. Când ne vede ei, acceptă să ne fie nași. Erau și prieteni de-a lui socru”miu. Și aveam să văd că erau prieteni buni și de păhărel.

Cu o săptămână înainte de nuntă am făcut logodna la mine. Aș putea spune că am ieșit mai câștigat atunci, decât la nuntă. Mulți îmi aduseră tot felul de cadouri. Nici nu mai aveam unde să le mai pun. Servici peste servicii și alte crătiți și oale, printre altele. Din partea lor, nu au venit decât rudele lor apropiate și nașii. Iar la nunta a fost invers. Din partea mea nu a venit decât fostul chiriaș a nanei - Gelu. Acesta a venit cu o vară de-a Rodicăi - Lili

Rodica mă mai convingea să mai mergem și pe la ei. Eu mă opuneam mereu. Adevărul că nu îmi mai făcea nici o plăcere să mă duc la ei acasă. Pe lângă faptul că mi se găsea ceva de treabă, nici mulțumită nu era, mai și comenta. Și nu știu mai era ceva pe care nu am să pot să înțeleg, era acea „primire” în primul rând.

Când mă vedea la poarta ei, se încrunta, de parcă aflase că e gravidă în luna a șasea. Simțeam că nu eram bine primit. Și așa, pentru că fiică-sa a trecut peste voia ei, măritându-se cu mine. „Ia scos ochii” multă vreme. La urma urmei nu am obligat-o eu să se mărite. Ea a venit singură la mine.

Când am luat-o pe Rodica în mai „81, cei de la miliție încă mă mai anchetau. Au luat referințe și despre ea și părinții ei și de la rude.. Sau interesat de mine și la socru”- miu la țară.

Poate asta să fi fost și un alt motiv, al soacră-mii. După un timp i-am zis Rodicăi, să nu să se mai ducă tocmai la Pleșa.

Cu ajutorul lui Negru, tatăl lui Genu, i-am găsit și ei un servici în combinat. După un an...mi-a dăruit și un copilaș: O fată, pe care avea să o cheme – Roxana!

Rodica mea, avea o mulțime de rude. Mătuși și unchi cât cuprinde, vare, veri și mai avea și o bunică, din partea mamei ei. Cât despre vare: vara Mariana a lui Valentin..., vara Mariana a lui Constandache...Vara Lili, a lui tanti Sofia...Cele trei vare a lui tanti Tinca...Ce mai, un cartier întreg. Și astea nu erau toate.

Mai avea și rude din partea lui taică-su. Unchiul Valerica, Nicu, încă un unchi a lui Leana, Leana...sora lui taică-su...frate”su și mulți alții. A fost într-un fel bine că a avut cine să mai vină și la nunta nostră. Dacă nu erau ei...

 

 

A fost o nuntă ca-n povești

 

 

Era în Mai `81. Cu câteva săptămâni în urmă, noi ne pregăteam de nuntă. Vorba vine, noi! Mai mult ei. Noi scriam și umblam cu invitațiile. Le scriam la rudele mele și cele ale Rodicăi. Eu am terminat repede de scris. Că nu prea era mult lucru de scris. Ea mai avea ceva rude și aici în oraș, pe când eu...? Numai colegi de servici.

         Pe atunci lucram la LTG-2. Toți colegii se oferiră să vină la nunta mea. Numai că atunci când au auzit că o fac la țară, nu a mai zis unu, că vine. Din partea mea venise doar Gelu, fostul chiriaș a nanei. Rămăsesem prieteni și pentru că vara Rodicăi - Lili, ne având pereche, s-a oferit el să-i fie partener. Așa am avut și eu un reprezentant. Nici celelalte rude a tatei, veri sau mătuși, nu s-au înghesuit să vină la nunta mea.

Doar la logodnă au venit mai mulți.

Venise și ziua cea mare. Socru-miu închiriase localul din oraș. Zicea el că vrea să ne facă o nuntă ca-n povești. Pe undeva avea să aibă dreptate. Că s-a lăsat cu poveste. Nașa o gătea pe doamna mea, în altă cameră, ca eu să nu o văd. La fel și nașul s-a ocupat de mine.

Când a venit și ziua mult așteptată, soacră-mea când văzuse cât de ”mulți” oameni „se înghesuiau” să ne calce poarta, se luase de gânduri. Făcuse comanda pentru mulți invitați, iar ei se lăsau așteptați. Se făcuse ora, să mergem la biserică și lumea tot nu apărea. O altă mătușă a Rodicăi - tanti Oara, adică Mărioara, ieșise în stradă și mătura strada aducând praful și țărâna în curte la noi. Zicea ea, că așa îi aduce pe nuntași.

Până la urmă am plecat și la biserică. Era la doi pași de noi. Cât a durat ceremonia s-a mai adunat ceva lume. Dar numai acolo. Peste câteva ore plecăm în fine acasă. Nașa s-a supărat când a auzit că soacră-mea vrea ca să o dezgătească pe Rodica la local și nu acasă cum voia ea. Tot eu am făcut-o și pe mirele şi pe asistentul tehnic – „dj-ul!”

Socru-miu închiriase o stație cu o boxă și un microfon, de la căminul cultural. Eu aveam și un Majak, pe care l-am instalat și pe el la stație.

Când voiau să vorbească trebuia să dau mereu fuga la stație să reglez volumul, că intra în microfonie. Ce mai, am avut o noapte de coșmar. Mai mă duceam să le pun muzică ușoară, un blouse sau disco, în câte-o pauza de o horă sau sârbă, apoi mai mâncam și eu câte ceva. De băut nu am băut spre bucuria soacră-mi. În schimb au avut grija alții să bea și pentru mine.

În timpul nunții, nașul se îmbătase peste măsură. Soacra și socru, inclusiv Rodica, deja îl categorisise din lumea necuvântătoarelor ce se taie de Crăciun.

 

Tot el reuși să verse un pahar cu vin roșu în poala Rodicăi, pătându-i rochia cea albă. Bineînțeles că părinții ei au protestat. Mai aveau oleacă și luau foc. Chiar și nașul voia la început să ne lase baltă și să ne strice nunta. Până la urmă socru-miu și alții au reușit să-l calmeze.

Când a venit darea, nașul pune pe masă 1leu şi 25 de bani, cum erau pe vremea aceea. Am crezut că glumește. Când ceilalți îi cereau să mai pună pe masă, el a băgat mâna în buzunar și a mai găsit un pumn de mărunțiș, pe care l-a pus pe masa zornăind. Până la urmă a pus și ei 2000 lei. Dar asta nu a făcut decât să strice darea la ceilalți. Și așa nu veniră decât jumătate din cei programați. Motiv de îngrijorare pentru noi și părinții ei. Până la urmă noroc de rude că au dat ei mai mult.

După rude au urmat și ceilalți, dar nu au fost așa de darnici. Că mai mult de 200 de persoană, nu a dat nimeni. Poate unu, doi să mai fi dat și câte 300. Baza mea a fost tot la rude, care au fost mai generoase.

Soacră-mea ne-a dat un CEC de 5000 de lei, din partea ei, zicând că cu ăsta merge ea la urmă, să ne ia mobilă. Ceea ce a și făcut. Ne-a luat: Un șifonier, un recamier, un cuier de haine de hol şi unul pom. Niște covoare... Au fost singurii bani pe care i-am câștigat de la nuntă. Mobila mea veche de la nana sau părinți, nu mai mergea. Așa că am făcut foc iarna cu ea. Și așa era plină de cari.

Așa că am strâns în final cam 40.000 de lei pe care socrii i-au luat, spunând că au de plătit localul, mâncarea, vinul rămas și vesela sau paharele sparte, precum, furculițele și lingurițele furate. Oameni strângători! Ce, lor să nu le rămână amintire, chiar nimic?

La ziuă a urmat dezgătitul cum a vrut soacră-mea la local, ceea ce nu le-a convenit nașilor. Până la urmă au spart și oglinda. După care a urmat  „obiceiurile loco” cu această ocazie.

Voia să ne pună într-o „trăsură” adică roabă. Pe naș vroia să-l dezbrace și să-i pună pijamalele...

Ca să nu mai spun și de episodul cu „furatul miresei”. Ei o furară și credeau că eu o să fac caz sau o să mă supăr. Dar le-am întrecut așteptările. Nu cunoșteam aceste obiceiuri și nu-mi făceam chiar nici o problemă. La urmă mi-a dat niște bani ca să o răscumpăr - negociabil!

Socru-miu îl alesese pe naș. La început soacra-mea nu voia cu pretenții mari. Dar a doua zi când mama nașei și rudele lor au auzit care e treaba, i-au schimbat și lui părerile, spre nemulțumirea soacră-mii. Ei voiau să respecte întocmai tradițiile. Cu toate cele. Cu cățel și cu purcel. Ca i-a și spus soacră-mea, lui socru-miu: „Așa naș ai găsit și tu, altul mai breaz nu ai găsit?”...Ce era să mai spună săracu socru-miu? De unde știa el cum o să se comporte?

 

 

Bineînțeles că soacră-mea s-a înfuriat și la ziuă a luat acasă, tot ce nu se consuma-se: vin, mâncare și tort. Am stat o zi sau două la ei, după care am plecat acasă.

Ne-a umplut și nouă trăistile, că o săptămână, nu a mai gătit nimic Rodica. Fusese o nuntă „ca-n povești”!

 

 

***

 

După ce au murit bunica și mătușa Lili, am uitat efectiv de broască. Cred că se ascunse.

Peste un an, am vândut casa la o familie de rromi mai romanizați. La un an mă pomenesc cu țiganul la mine la poartă. Îmi spune să vin să-mi dea ceva. Mă duc acolo. Când ce credeți? Broasca! Da broasca bunicii apăruse. Mai crescuse un pic. Nu știu cum și-au dat seama, că acea vietate era a lor. Am luat-o și am adus-o la mine acasă. De abia mă luasem atunci cu Rodica.

Când a văzut și ea broasca, nu mai putea de bucurie. Broasca a văzut-o pe Rodica  că vine la ea. Se făcuse mică, mică.

A trecut o perioadă până s-a acomodat și cu Rodica. Acum învățasem tabieturile ei. Îi făceam baie zilnic la canal. I-am arătat și ei faza cu apa. A rămas foarte surprinsă.

 -Ia uite lighioana!

Toamna am observat că dispărea. Se îngropa în pământ, chiar lângă nuc. Noi nici nu știam și călcam peste ea. Dar ea nu se sinchisea. Își vedea de hibernare.

Primăvara apărea. O vedeam cum patrula pe alee. Aveam și eu câteva rânduride roșii și salată, ridichi și alte zarzavaturi, spre bucuria ei. Se simțea bine la noi.

Acum numai era bunica să o croiască cu bastonul. Și cred că și ea știa acest lucru.

Aveam și câțiva butuci de vie. Strugurii de jos nu mai erau. Dispăruseră.

Când într-o zi vin părinții Rodicăi. Când o vede mama ei, spune către noi:

-Ce vă trebuie lighioana asta, aduce necazuri, scăpați de ea.

A convins-o, cu toate că eu nu eram pentru exilare. Cu majoritate de voturi i s-a hotărât soarta.

Trebuia s-o exilez. Gina, sora Nelei și a Tincăi, când a văzut-o, se oferă  s-o ducă la ea la școală.

Și așa am scăpat de ea spre satisfacția socrilor.

 

 

 

 A mers bine o perioadă căsnicia noastră. După un timp cine credeți că vine la poartă: - Lenuța. Da fata care am cerut-o în căsătorie și care m-a refuzat. Venise chipurile s-o întrebe ceva pe Rodica, taman când nu era acasă. Nu știu dacă știa sau nu. Din una în alta, vede cărțile mele și cere și ea câteva, chipurile să le citească.

Mă anunță că a dat și ea „divorț“ de Cezărică. Îmi bate apropouri. Eu îi zic:

-Când am venit la tine de ce m-ai refuzat?

-Păi tu chiar aveai de gând să mă iei de nevastă? Întreabă ea.

-Da! Zic, acum e prea târziu.

După vreo câteva zile îmi aduce cărțile și îmi cere altele. Azi așa mâine așa, până se înseamnă și tanti Tinca. Doar eram gard în gard și se vedea tot, cine intra la mine în curte. Aveam spionul!

Când vine Rodica, i-a povestit de vizitele Lenuței, la mine. Rodica s-a supărat și i-a interzis să mai vină la mine. Oricum nu era nici o problemă. Numai că plecase și cu câteva cărți, pe care nu le-am mai văzut, nici până azi. Dar așa sunt femeile, năzuroase. Îi cam păruse rău Lenuței.

Ei dar dacă am scăpat de Lenuța avea să vie Nela pe la mine. Abia mă luasem cu Rodica și îmi făcea și ea vizite inopinate. Și tot când nu era Rodica acasă. Odată m-am trezit cu ea la geam. Trage perdeaua și mă întreabă ce fac. Eu tocmai mă îmbrăcam. Eram numai în chiloți. Când am văzut-o la geam și m-am întors cu spatele.

A doua zi era ziua unchiul Ștefan, tatăl ei. Ne-am dus și noi la ei în vizită. Am lăsat totuși un loc de bună ziua. Am învățat și eu o vorbă de la săraca soacra-mea: „întotdeauna să lași un loc de bună ziua, oriunde te-ai duce sau în orice faci, chiar dacă ești supărat, că nu se știe, niciodată...“

Fetele tanti-i Tinca, erau prietene cu noi. Gina, cea mai mică şi cu Nela, mijlocia îi țineau hangul Rodicăi. Cea mare Tanța, era măritată.

Într o dimineață, vin la gard amândouă și o întreabă pe Rodica ce are bun pentru ele. Ea se laudă într-o doară că le dă clătite. Atâta le-a trebuit:

-Gata mâncăm clătite! Zic amândouă în cor.

Ce să facă Rodica? Hai să le facă pe plac. Se apucă în bucătărie să prepare clătite.

În timp ce le cocea ea le arunca în sus. Eu stăteam în curte și priveam la ce face Rodica. Gina nerăbdătoare:

-Hai nu sunt gata?

Eu de colo îi zic:

-Uite acum o aruncă, și, a aterizat jos.

Ele încep să râdă. Gina de colo:

-Eu nu mai mănânc clătite făcute de Rodica, de pe jos. Da eu râdeam. După ce mai face câteva, îi zic Ginei:

 

 

 

 

-Rodica a pus niște ziare pe jos, ca să le adune mai ușor.

Ele se strâmbau. Știau că glumesc. La final Gina, zice:

-Ce faci ne dai clătitele pe care le–ai adunat de pe jos? Iar ea zice:

-Da! Au ieșit mai gustoase!

 

 

 

 

 

 

Transferul la PSI

 

 

Când am plecat de la LTG-2, cu ajutorul d-l Negru, acesta m-a transferat la PSI. Aici am fost repartizat prima dată, la formația ULP, ca telefonist. Primeam eventualele anunțuri de incendiu, întocmind note de incendiu. Băgam și alarma, după care trimiteam forțele de pompieri la intervenție. Dar luam legătura și cu „centrul” de la formația UOR. De multe ori ne trimiteau chiar ei, la câte un început de incendiu. Aici aveam să-mi fac ucenicia - cum se zice. Asta avea să mă pregătească pentru mai târziu.

Nimerisem pe schimbul - B. Eram în tura la Radu. Un om deosebit de corect. Nu se admitea nici o abatere la dânsul. De la el am învățat multe din secretele pompieristicii. Ca să învăț sectorul, mă trimitea cu câte un pompier mai dezghețat în rond. Făceam și ziua, dar mai ales noaptea. Mă ducea pe la toate secțiile ce aparțineau secției ULP, dar și prin toate subsolurile de ungere. Sau în puncte de comandă electric. Ca SRE–uri, PC-uri sau săli de comandă și acționări. Și erau destule…

Nea Radu voia să fiu bine instruit și informat. Să învăț de toate ca să știu pe viitor cum să pun și eu problema când aveam să mă duc și eu în control. Să știu ce să le cer la oameni.

Mai era un pompier, pe nume Frosin. Cu el aveam să mă întâlnesc prima dată, la formația PSI-UOR, când m-am angajat în CSG. Acolo am făcut instructajul PSI și protecția muncii. În marea majoritate a timpului, nea Radu, ne preda lecții, teme și ne făcea și mici demonstrații și simulări de salvare a oamenilor, precum și diverse noduri de siguranță.

Și aici ca la armată fiecare avea sectorul lui bine stabilit, sala de mese, sectoare exterioare, garajul, utilajele PSI și mașinile. De mașini se ocupau numai șoferii, iar cu ștergerea lor, pompierii care erau repartizați pe mașini. Nu ne lăsa nici noaptea, dar nici ziua. Bașca că mai punea și un planton afară, câte trei ore ca în armată. Mereu era câte ceva de învățat. Nici noaptea nu ne lăsa să dormim. Toți făceam „veghe”. Că zicea el, în caz că sună vreun „foc” noi să fim gata să acționăm imediat și în cel mai scurt timp. După ce termina de predat teme, toată lumea mergea la sectoare, iar șoferii la mașini. Aveam să constat că nu se deosebeau activitățile din armată, cu cele de aici.

La orele cinci seara, înainte de plecare fiecare pe lângă sectoare mai ștergeau și mașinile, făcându-le lună. Asta ca cei care ne schimbau să nu aibă nimic de obiecat, sau comentat. Unii erau mai pretențioși.

Totul se făcea în perfectă disciplină. Nu se admiteau concesii. La fel se proceda și la tura de dimineață, când la orele cinci începea curățenia mașinilor și a sectoarelor.

 

 

Din când în când se mai dădea și aici câte o alarmă falsă, ca să vadă șefii cum percutam și dacă ne încadram în timp. Multe din aceste „aplicații” aveau să fie date și de „Grup” Adică de militarii din oraș. De noi se ocupa îndeosebi colonelul Popescu.

Sectorul ULP era destul de mare. Avea vreo cinci laminoare. Am stat acolo câteva luni până-n vară. După care m-a mutat pe schimbul – A. Aici era șef nea Matei. M-a pus electrician pe mașina ASPFGI. ( Autospeciala de iluminat și scos fum ). Pe această mașină pe schimbul meu era un electrician în vârstă - nea Ene. Și de la el am învățat multe. Mi-a arătat cum să pornesc grupul electric și m-a învățat toate caracteristicile tehnice ale lui. Această mașină mergea la orice intervenție. Trebuia să asigurăm iluminatul de urgență în subsoluri, când nu era curent pe locul de muncă, sau să scoatem gazele şi fumul din subsoluri, sau alte spații închise.

Când luam nota de incendiu luam legătura și cu centrul - formația UOR. Acolo se confirma incendiul primit de mine sau de noi. La toate incendiile pleca și centrul. I se spunea „centru” că acolo erau majoritatea personalului și șefii cei mari, inclusiv seful de servici. De câte ori venea în „vizită” și la noi la formație la ULP, mă întreba ce fac, cum mă descurc și dacă am învățat ceva. Îi spuneam că am învățat multe.

Mă pusese aici la ULP, ca să văd și ce fac oamenii lui în timpul „liber”. Dar pompierii de aici, au observat acest lucru și se fereau cât puteau de mine. Noaptea mă trimitea la „culcare” ca să nu știu eu ce fac ei. Chiar dacă vedeam câte ceva neregulamentar, mă făceam că nu observ. Știam că și ei mă încercau să vadă ce fac eu. Așa că atunci când rămâneam numai eu singur cu șeful, îi spuneam că nu fac nimic, că se feresc de mine.

Și pe schimbul lui nea Matei se făceau teme profesionale și scriam caiete întregi ca la școală. Și aveam teme atât pe linie de PSI, cât și teme cu profil electric, sau de protecția muncii și PSI.

Aici după ce terminam sectoarele sau alte activități, mai ne îngăduiam câteva clipe de răgaz, jucând câte un șah sau un remii. Sâmbăta sau Dumineca, mai făceam câte un pui de fotbal.

 

 

Eu eram portarul. Întotdeauna câștiga echipa la care eu eram. Iar nea Matei se oftica când nu putea da gol din cauza mea.

Înainte de a pleca tot m-au lucrat. Când șefu se hotărâ să mă mute de acolo, trebuia să predau la magazie, echipamentul de pompier. Al meu era nou. Când nu eram acolo sau poate într-o noapte, mi-au deschis vestiarul și au substituit echipamentul meu cu un altul vechi. Nu prea ia convenit magazionerului, că știa că de abia mi-l dăduse.

Dar bine că îmi lăsase în schimb altul mai vechi. Dar tot cu șeful am rezolvat și asta. „Ce vreți să fac dacă mi-a spart vestiarul”… motivam eu. Deși știam prea bine cum stătuseră lucrurile. Un șef de grupă, poreclit: ”jidanul”, pusese la cale toate.

Șeful îmi promisese că în vară, o să mă aducă la Centrala de Avertizare. Și s-a ținut de cuvânt. Aici erau șase oameni, câte doi de fiecare tură. Eram în trei ture. Se lucra 12/24. O fată din tura „A”, plecase la facultate. Așa că se ivise un post liber. Și așa am ajuns și eu la faimoasa Centrala de Avertizare, de la UOR.

Când am venit în prima zi, erau șase oameni la Centrala de Avertizare. Erau câte un băiat și o fată în fiecare tură. La schimbul A, unde mă repartizase pe mine, era nu-mai o fată - Margareta. La zi era numai șeful centralei de atunci, nea Paul. Părinții lui fuseseră nemți. A copilărit în Germania. Apoi a învățat la școală aici. Om deștept. Nu am avut nimic de reproșat la adresa lui. Am învățat multe și de la el.

Acum eram câte doi în fiecare tură. Schimbul A, B şi C. Pe schimbul „B” era Iulia, cu nea Ion. Iar pe sch. „C”, era Lenuța cu Chirită. Iar eu, cu Margareta pe „A”. Odată cu schimburile noastre se roteau și pompierii din formație. Și ei tot 12/24 făceau. Șeful de formație și coordonatorul de atunci era Adrian.

El mă punea în temă despre toate activitățile și sarcinile mele viitoare, atât pe linie de PSI - unde era expert, cât și pe linie de dispecer. Îmi spunea care sunt sarcinile mele zilnice. Era un om corect dar și impulsiv. Actiona la primul impuls. Făcea mare tărăboi, dacă ceva nu ieșea bine. Era ca sergentul Bejenaru de la mine la armată. Parcă ar fi fost „frați”. Mai lipseau ” culcaturile”.

Eu trebuia să primesc eventualul anunț de incendiu dintro sectie. În timp ce vorbeam la telefon, trebuia în 30 de secunde să iau și nota de incendiu cu toate datele de la fața locului. Apoi închideam și confirmam. După confirmare trebuia să bag alarma noastră, la militari și la pompierii din zona afectată: ULP, UAF, UCC sau Ox 2.

Lângă noi alături era compania a II-a de pompieri militari. După primirea alarmei, venea câte un soldat la geamul nostru și îi dădeam și lui un exemplar de la nota de incendiu. Apoi în timp ce pompierii plecau la foc, eu adică noi, trebuia să anunțăm și conducerea combinatului.

 

 

Dispeceratele gaze sau hidro, ca să mărească presiunea apei, sau să oprească gazele, după caz.

Apoi Producția, șeful de secție din zonă, Parti-dul și Directorul. Ce mai, un întreg combinat!

Și apoi să te ferească sfântul să nu fii ieșit bine, că ăla erai. Nu te mai spălai cu toată Dunărea pe cap. După ce plecau la foc porneau și sirenele, ceea ce făcea să ne sune alții în același timp, ca să obțină și alții detalii.

 -Pompierii? Unde arde? Ce arde?

Asta făcea ca să ne încurce mai mult. Ba ne mai îngreuna și activitatea. Pierzând mult timp cu detaliile. La un moment dat, nu mai știai pe cine să mai suni sau cu cine să mai vorbești.

După ce veneau de la incendiu, trebuia iar să o luăm de la început, precum că s-a stins incendiul. Iar întrebările lor erau în totdeauna aceleași: „Dar au fost pagube?”, „Dar au fost pierderi de vieți omenești?”...Dar și iar dar. Erau întrebările frecvente cu care ne stresau mereu la câte o alarmă.

Ce să mai spun când era un incendiu noaptea, sau când am prins în acei ani cele câteva cutremure...”86, „90 și „92... Nu mai spun.

Toți directorii şi șefii veniseră la noi. Cei care au lucrat în branșă cred că știu.

De foarte multe ori se dovedeau apeluri false, iar dacă nu erai atent, o luai pe cocoașă de la șefi. Și de ăștia nu duceam lipsă. Era șef de serviciu, șef de tură, șef de formație, șef de țeavă, șef de centrală, șef de stingere, șef de șefi. Așa cum zicea și Lenuța de pe sch.C. Noi îi ziceam - Leana.

-Aici Marine, la pompieri, toată lumea este șef: Șef Servici, șef formație, șef prevenire, șef tură, șef țeavă, șef de grupă, șef schimb, șef centrală...șefuți...iar noi suntem cei de la urmă după șefuți ... cei f...i!

Adevărul că la noi la centrală, se spărgeau toate oalele în capul nostru, dacă ceva nu ieșea bine. Și întotdeauna se găsea ceva ca să nu meargă bine. Parcă prea semăna izbitor cu ce pățisem în armată!

Adrian, m-a lăsat în grija Margaretei. Ea mă punea la curent, cu tot ce aveam să fac eu mai târziu. Deocamdată eram în probe.

După câteva zile avea să fie un alt incendiu. Cred că abia mă aștepta pe mine. Ea începe să-mi explice ce să fac, dar nu-mi spune că aveam o listă lungă de anunțat. Pleacă şi ea la incendiu, fără să fie obligată, și mă lasă pe mine singur. După ce se termină incendiul, bineînțeles că a ieșit prost. Cine e de vină? Săraca Margareta, că ea nu m-a învățat tot. S-a lăsat cu penalizări. Și eu aveam să trec la fel prin ce trecuse ea, mult mai târziu. Cum eu să mă plictisesc?

Adevărul că atunci când primeai un telefon, precum că arde, cel de la capătul firului era panicat și te speria și pe tine, ca și cum ar fi luat foc tot combinatul. Nici el nu mai știa ce spune sau ce știe. De multe ori greșea și el zona. Modelărie cu Oțelărie.. etc.

 

Multe castane le-am luat pentru că oamenii de pe locul de muncă nu erau calmi și intrau în panică, denaturând informațiile și panicându-mă și pe mine.

La asta se adăuga și faptul că nu cunoșteam la început tot Combinatul. Așa că, conducerea de atunci s-a gândit, să mai facem și teren. Șeful mare îl punea pe nea Paul, prin rotație să-mi arate combinatul. Așa aveam să mai descopăr încă multe alte secții și sectoare, pe care aveam să le mai străbat mai târziu, câțiva ani buni.

Văzând că tot apar confuzii și neconcordanțe cu ce primeam noi, și cu ce transmiteau cei de pe locurile de muncă, conducerea s-a hotărât să ne doteze cu ultima minune tehnică. Un magnetofon pentru înregistrarea convorbirilor telefonice de pe telefonul de intervenție - 1690. Spuneau ei, că ne salvează…

Ei cu asta ne-a dat în cap definitiv. Cum și eu, și Margareta - că spunea și Adrian:

 -Ești la fel ca Margareta!

Mă pierdeam și eu. Când eram la opt ore răsuflam ușurat. Ori depanam câte ceva, ori plecam pe teren tot pentru depanare sau pe la SA-uri sau SRE-uri. Plecam și împreună cu echipa de la prevenire. Ei se duceau în prevenire pe la toate secțiile dincombinat. Bine că fiecare avea sectorul său. Că altfel nu ar fi reușit un singur om să treacă în revistă toate sectoarele din combinat într-o zi.

Așa că acel magnetofon avea să ne facă și zile negre, dar să ne scoată și din necazuri câteodată.

Eu mă ocupam cu partea tehnică. Cu stațiile radio, telefoanele și centralele PSI din dispecerat, dar verificam și centralele de alarmă din zone, sau avertizorii și sesizorii de fum și de temperatură de prin subsoluri, micro-întrerupători, limitatori etc. Multe din centrale dădeau semnale false, arătând ca pomul de iarnă.

Cei de la prevenire, se uitau după resturi de țigări, chibrituri, starea stingătoarelor, dacă e încărcat după STAS, data, starea prafului sau a acidului din interior, presiunea gazului, azotului, sau a CO2-ul, din butelii, tot felul de afișe și alte țarcuri PSI.

Dacă nu corespundeau primeau amendă. Și nu era de lepădat. Sau câteodată se făceau controale mixte împreună cu cei de la armată. Dacă noi îi mai iertam sau treceam atunci cu vederea, sub promisiunea că se va rezolva deficiența, nu același lucru se întâmpla, atunci când participa și cadrele de la armată la control, împreună cu Col. Popescu.  Atunci se tăia în carne vie.

Să mai spună cineva că stăteam degeaba!...Noaptea era mai bine și răsuflam ușurați. Și asta că erau cazuri mai rare și atunci nu mai năvălea toată lumea peste tine când pornea alarma.

Că nu mai știai cu cine să vorbești mai întâi. Cu cei de la telefon sau cu cei de la formație. Când toți întrebau: „Unde arde ?”...Și așa mai târâș și mai grăbiș, treceau zilele, unele senine și altele mohorâte.

 

 

 

 

Roxy

 

De la început îmi dorisem o fată și iată că visul meu s-a îndeplinit.

Poate și pentru faptul că am fost singur la părinți, că întotdeauna mi-aș fi dorit un frățior sau o surioară, a făcut să mă bucur atât de tare. De aceea când m-am însurat și eu, primul lucru pe care i l-am spus Rodicăi, a fost:

-Vreau să-mi faci o fată!

-Ei, da ce ai comandat tu? Ce o ieși, a răspuns ea.

-Sigur! zic eu. Sunt sigur ce am pus acolo...O să fie fată, ai să vezi.

Dar nici nu se grăbise să vină mai repede pe lume. Depășise nouă luni și ea, nici pomeneală. Abia la ziua de 15 din prima luna în curs, s-a hotărât și ea să iasă afară. Adică în anul următor. Era bine în burtica mă-sii.

Acu când îi spun că nu avea de gând să vină, îmi zice:

-Păi era așa de bine acolo... Era așa de cald...

Țin minte că în decembrie la revelion fusesem la cumătru Negru care îmi propusese să o boteze el. Iar noi petreceam, numai Rodica nu prea îi ardea. Genu, o întreba mereu:

-Ei ce facem vine barza, chemăm salvarea?

-Nu, nu! zicea ea.

Și așa a fost. Când am aflat că îmi făcuse o fată, în urma deselor telefoane ce le tot dădeam la spital, am plâns de bucurie. Era într-o zi de vineri ora 11,30. Mă aflam la servici cu  colega - Margareta. M-am ferit de ea să nu mă vadă și să apar ridicol. Nu știu cât de tare s-a bucurat soacră-mea când a aflat, dar nu mi-a zis nimic. Cel puțin mie. Dar s-a comportat normal. Îmi amintesc că venise chiar în acea zi la mine. Nu știu dacă presimțise, sau știau de undeva. Dar înclin să cred că presimțise. Cum au intrat pe ușă, m-au și întrebat:

-Ce face Rodica? A născut?

Eu mă fac că nu știu. Pe urmă plecăm în oraș și pe drum îmi iau inima în dinți și le spun:

-Știți... sunteți bunică. Aveți o fată să vă trăiască, zic eu repede ca să le abat atenția. Socru-miu s-a manifestat diferit de ea. Când au auzit:

-Și când voiai să ne spui? tu-s crucioiul tău...! zice ea.

-Păi acu.

-Păi și să nu ne spui nimic? zice și socru-miu.

-Păi am vrut să vă fac o surpriză....

-Surpriza ai? zice soacra-mea. Îți dau eu surpriză...de n-ai să o poți duce...

Nu știu dacă a zis-o serios, sau nu, dar socru-miu zice:

-Lasă băiatul în pace, tu în loc să te bucuri...

-Lasă că o vedea ei...eu nu am nimic cu ei...O să aibă simfonie în două acte…

Apoi am mers la un magazin tocmai în piața mare ca să cumpere haine pentru nepoțică. Până la urma i-a luat tot albe. Trebuie să spun că, s-a bucurat, tare mult soacra-mea, în prezența mea, când a dat de fiică-mea. Iar acum ne făcea ocupație și mai ales noaptea. Ziua dormea buștean și noaptea ne chinuia pe noi. O legănam pe rând și îi cântam, până adormeam eu, că ea, nici pomeneală.

Noaptea nu ne lăsa să dormim. Avea colici de mică. Făceam cu schimbul de planton, ca în armată. Doar nu făcusem degeaba armata. Cred că au fost bine venite plantoanele lui Trăilă sau Bejenaru.

Cred că Bejenaru intuise și de aceea îmi dădea ocupație noaptea, ca să mă pregătească.

Amândoi ne duceam la servici dimineața la ora 5. Jumătate de noapte stătea Rodica și jumătate de noapte eu. Apoi o perioadă când se mărise luam lapte. Ne duceam de cu seara, ca să ținem rând. Puneam sacoșa cu sticle lângă perete și până dimineața, ne duceam de trei ori să verificam. Să ne vadă lumea. Odată, nu am mai găsit nici sticlele și nici sacoșa. După care ne-am învățat minte. Puneam câte o piatră în sacoșă. Și veneam cu sticlele dimineața. Ce fel este lumea asta? La început, nu zicea nimeni nimic. După un timp, când începea să scadă laptele, începeau:

 -Dați numai câte două sticle, să apuce toată lumea.

După alte minute:

-Dați numai câte o sticlă, să apuce toată lumea.

Erau în stare să deschidă sticla și să dea cu lingurița, ca să apuce toată lumea!

Erau și zile când mă întorceam cu sticlele goale. Când eram amândoi. Lua și ea, luam și eu. Ne făceam că nu ne cunoaștem. Atâta ne trebuia:

-Păi dumneata ei patru sticle, iar noi numai una?...

Sau:

-Da de ce le dați lor, că ei sunt doi la rând...?

Câteodată se mai enerva câte un bărbat și țipa la ele. Atunci mai scădeau vocile.

-Ia și mata pisica, vecina, vecinul ... și ia lapte...

Dar asta nu era numai la lapte. Nu! Și la iaurt, sau smântână lucrurile stăteau la fel. Și la pâine, la butelii… la gaz...ca să nu mai zic de carne sau păsări. Sau în preajma anului nou, la portocale. Era ca la loz în plic. Nu știai unde aduce și ce? Nicăieri nu scăpai de cozi.

 

Fata a fost și este feblețea mea. Când s-a mai mărit Roxana, o duceam la creșă.

Acolo nu aveau grijă de ei și a răcit. Chinuite cu ea. Dă-i cu penicilină de mică.

Le-am luat pe amândouă, la Babadag, la nea Fane. Când ne-au văzut ei nu mai puteau de bucurie. Nea Fane de colo:

 

-Uite nea Gringo a devenit tătic. Când m-am întors de acolo iar s-a îmbolnăvit. Cred că nu-i priise aerul de munte sau de Ghiol.

Gina când a aflat că a născut Rodica, îmi spunea: „tata Bebi”. Iar eu o ocăram. De ce să îmi spună așa?

Când a venit ziua botezului, cumătru zice:

-Păi să-i punem numele, după numele meu, Gherghina!

Când am auzit, am cam strâmbat din nas. Dacă a văzut cumătru zice:

-Păi să-i zicem după numele lui Eugen – Eugenia.

-Eu mă gândeam să-i spun Roxana...

-Bine, zice cumătru, îi spunem Eugenia-Roxana, și ca tine și ca mine, zice el la urmă împăciuitor.

Și așa a rămas. A doua zi am și declarat numele la maternitate când am scos-o și pe ea și pe Rodica.

Şi acum, ca și în anii ce au urmat, când ii ziceam, că nan”tu bătrânul, a vrut să îți spună Gherghina, ea râdea:

-Cum să–mi spună mie Gherghina? Că îl băteam!... Pe mine mă cheamă Roxana...

Când s-a mai mărit o puneam într-un „scăunel” ca să învețe să meargă prin casă. După o perioadă am exersat cu ea învățând-o să meargă singură. Nu voia cu nici un chip să meargă. Era puturoasă, sau poate fricoasă. Mă-sa se internase în spital că a avut o problemă și timp de două săptămâni am învățat-o pe Roxana să meargă. Mergea lângă marginea patului în picioare, ținându-se de el. Când se termina patul o lua de-a bușilea. Când o auzeam:

-Tată, papă...

Mă duceam îi pregăteam castronașul ei și îl puneam în mijlocul casei și îi spuneam:

-Dacă vrei să mănânci, vino la mine și îți dau.

Mergea pe lângă pat și când se termina patul, iar o lua pe jos.

-Nu! fac eu. Vii la mine pe picioarele tale, dacă vrei să mănânci.

Făcea un pas, doi apoi iar pe jos și eu iar o întorceam din drum. Ea se punea jos și mă implora cu lacrimi în ochi:

-Tată, papă...

După ce o întorceam din drum de trei ori, îi dădeam până la urmă să mănânce. A doua zi iar la fel și în așa fel am învățat-o să meargă în picioare. De, foamea...

 

 

Când a venit Rodica mea și a văzut-o că merge, s-a speriat.

 -Cum, merge? Dar cum ai făcut? După ce i-am povestit zice:

 -Ai chinuit fata! și o ia în brațe, pupând-o:

 -Să îl batem pe tata, că a chinuit fata?

 -Nu! zice ea.

Dar odată cu învățatul mersului, avea să-mi facă numai boroboațe. Adevărul e, când era mică și după ce a învățat să meargă, nu stătea locului.

Acu că o învățasem să meargă, cutreiera toată casa și curtea.

Nu știu dacă soacră-mea, la început a dorit-o cu adevărat pe fiică-mea, dar în anii ce au urmat s-a îndrăgostit de ea. Mereu o lua la țară la ei, spre disperarea mea. Odată aflu cu stupoare că era să o calce o mașină când ieșise în stradă. Avea cam 3 anișori. Aveam să constat, cum și viața ei semăna pe undeva cam din start, cu a mea Doar perioadele difereau

Și de atunci aveam mare grijă de ea. La grădiniță îi făceam desene, cu tot felul de animăluțe. Când au întrebat-o cine le-a făcut, iar ea zicea:

-Tata!

Atât le-a trebuit celor de la grădiniță. Mi-au dat de treaba. Să le fac desene cu scene din diferite povești. Mi-au dat și tuburi de pictură. Au văzut că le aveam și să nu mă plictisesc cumva. Desenasem o furnică uriașă, după o poveste: „Unde a zburat rândunica?”, și o coloram. După ce am terminat-o, fiică-mea a fost foarte entuziasmată de desen.

-Vai ce frumoasă e!

Făceam tot felul de animale de prin povești, cum ar fi: Trompișor, Ciocănitoarea Woody, ursi, lupi, Pinguinul Chilii. Erau toți gravați pe pereții camerei unde dormeam.

Altădată stătea lângă gardul de șipci, uitându-se în curte la tanti Tinca. O vede pe mătușa că se bagă într-o coștereață, unde ținea găinile și încearcă să prindă o pasăre, ca să o taie. Când era să reușească, fiică-mea o întreabă

-Da ce faci „tati Tica?”. Așa mai zicea ea la unele cuvinte.

Ea vrea să-i răspundă întorcând capul și dă cu capul de sus. În timpul ăsta scapă un cocoș din mână și acesta o luă la picior prin curte. Și unde nu începu tanti Tinca să alerge după cocoș. Iar fiică-mea se amuza teribil, când o vedea fugărind cocoșul. Acesta Îi făcea în ciudă, nelăsându-se prins. A trebuit să apeleze la ajutorul întregii familii, ca să îl prindă pe cocoșul buclucaș. După ce îl prinde fiică-mea o întreabă iar:

-Dar ce faci cu cocoșul?

-Păi îl tai! zice ea.

-Da de ce? întreabă ea iar.

-Așa că nu a fost cuminte.

După care unchiul Fănică, îl execută cu un cuțit pe bietul cocos, care presimțând ce îl aștepta, începu să cârâie și să țipe.

 

 

 

Seara ia și dat raportul mă-sii:

-Tati Tica a moat cocoșul !

-Tanti Tinca a omorât cocoșul, încerc eu să o corectez.

-Tanti Tinca a moat cocoșul, repetă ea din nou.

-Nu „a moat” ci: omorât, zic eu.

Până la urmă a zis ca mine.

Ne uitam într-o seară amândoi la un film cu Sergiu Nicolaescu, cu comisarul Moldovan. Seara când vine mă-sa îi și spune:

-Auzi mamă, am văzut un film cu tata, unde un nene îi spunea, altui nene: „ia mâna de pe mine domnule, că-mi ei vopseaua”.

Era foarte năstrușnică.

Într-o zi mă pregăteam să merg la un geamgiu să schimb un ochi de geam, care se sparse. În timp ce măsuram, ea iese din curte. Când termin ies și eu și dau să caut fata. Fata nicăieri. Mi se făcuse inima cât un purice. Ies și în stradă și o văd pe fiică-mea cum o duceau mai mult târâș, două țigănci mai mici. Una din ele era mai mare. Alerg după ele și o lovesc pe cea care ținea fata. Ea îi dă drumul fetei, căzând jos și începu să plângă, în timp ce eu o fugăresc pe cealaltă. O prind și îi dau și ei un pumn, țipând la ea și amenițând-o cu Miliția.

Nu au comentat nici una și au fugit. Mă întorc și o iau pe fiică-mea care între timp se sculase și nu mai zicea nimic.

Și așa cu țiganii. Aveau cred drăgan la ea. Că și acu îi aduc aminte:

-Știi când era să te fure țiganii?...

-Păi da, acu eram una de-a lor. Eram și măritată și aveam și o mulțime de copii...

Și uite că acu, tot nu are…

Și avea dreptate, că cea care a încercat să o fure era blondă.

Apoi a profitat altă dată să se joace cu niște bani pe care îi găsise în casă, Pe câțiva ia rupt. ÎI scosese afară și îi etala pe jos. Tanti Tinca, s-a speriat când a văzut atâția bani afară

-Rodica dar ce faceți? Aveți o mașină de făcut bani și eu nu știu?

Bineînțeles că Roxy - așa aveam eu să o strig de acu, - nu a pățit nimic că era și mică, iar eu m-am luat de Rodica. Mă și imaginam acu, ce aveam să pățesc de la mama, dacă le făceam una ca asta…

Rodica săraca, fusese de noapte și trecuse pe la CAR, de unde a scos niște bani. Apoi ia pus pe noptieră lângă ea. Pe când dormea, fata ia găsit și ia prelucrat. Pe câțiva îi lipise pe fața Rodicăi.

A mai trecut o perioadă și s-a mărit. Din când în când o mai lua iar la țară. Odată venisem și eu la țară la ea, aducând un costum gros vătuit că se făcuse frig. Era într-o toamnă.

Mă urc în tren și cum venisem și eu după o tură de noapte, mă cuprinde somnul în tren. Sacoșa o pusesem sus, cu hainele ei.

 

În clipa când trenul oprește într-o stație, mă trezesc speriat, ca nu cumva să treacă stația mea. Buimăcit văd că trenul oprise chiar unde trebuia eu să cobor. Mă scol repede și uit de sacoșă. Mă dau jos și plec spre casa lor. Pe drum mă taie o sudoare rece. Îmi amintesc că uitasem sacoșa cu haine în tren. Când ajung la ei acasă supărat, ei mă întreabă ce am. Când le spun, soacră-mea m-a făcut cu ouă și cu oțet.

Mi-a ținut o jumate de oră lecții de dirigenție. Și din când în când, toată ziua, când mă vedea iar. Noroc de socru-miu că mă mai apăra el.

Lasă băiatul fa, ce vrei acu, dacă a adormit... ce vrei să se omoare acu... pentru niște haine lasă că îi ia altele. Asta e...

Socru-miu a dat telefon imediat, la stația următoare, ca să oprească trenul și să verifice vagonul meu. A zis că îmi uitasem actele, ca sa fie mai credibil. Au zis că nu au găsit nimic. Probabil că cei trei tineri care stăteau pe banca din fața mea au profitat de sacoșă. Sau cine știe?

Fiică-mea când m-a văzut, a sărit bucuroasă pe mine.

-Ce faci tată?...

Dar soacra-mea a izbit-o în casă spunându-i:

-Lasă-l pe tact-tu, nu vezi că e prost? Ți-a pierdut lucrurile în tren.

Bineînțeles că nu mi-a plăcut nici tonul și nici fapta ei, și nici lui fiică-mea, care a plecat în casă plângând.

Dar ce să mai zic. Faptul fusese consumat. Mi-am luat papara binevenită. Asta m-a făcut ca să grăbesc lucrurile de a pleca mai repede acasă, dar și cu fiică-mea spre disperarea Rodicai. Am invocat că am treabă și a doua zi am plecat acasă. Spre nemulțumirea soacră-mi.

Aveam niște rude mai îndepărtate la două străzi de noi - tanti Domnica. Avea și ea două fete. Fetele ei prinse drăgan de fiică-mea și mereu o lua la ele, făcându-i toate poftele. O învăța poezi, cântece, apoi o punea pe un scăunel, spunându-i să recite ce a învățat. Era o poezie: „Primăvara” de Vasile Alecsandri, pe care toată ziua mi-o spunea. Făcea ce făcea și când își aducea iar aminte de ea, mă bombarda cu ea.

-Primăvara de Vasile Alecsandri... Și începea ca o moară hodorogită. De multe ori mă plictisea și o mai opream.

-Da ce? Lasă-mă să spun, comenta ea arțăgoasă.

-Rodica 2...zic eu.

Fetele lui tanti, și ele:

 -Da lasă fata în pace!

Mariana, o botezase: „ Roxy , Poxy , Toxy , Moxy!”

Și ea mândră continua, iar eu mă făceam că ascult cu înteres ca să le fac plăcerea.

Mariana o punea pe un scăunel mai inalt, în chip de scenă și ea recita voioasă.

 

 

Mai târziu o duceam la o grădiniță aflată lângă noi. La Cireșica. Nu era fricoasă și stătea afară în fața ușii până venea personalul și deschidea. Seara o luam ori eu, ori fetele lui tanti.

Odată un unchi dea lui Rodicăi, încercă să o sperie:

-Uite Bau – Bau!

Dar ea îi spunea răspicat:

-Nu există Bau – Bau.

Aveam în curte o mică plantație de căpșuni. Îmi dăduse cineva câteva fire și le-am răsădit. După câțiva ani s-au înmulțit. Aveam acu vreo patru metrii pătrați.

Când s-au copt, Îi dădeam și fetei câteva. Ea avea un șorțuleț cu buzunare. Eu îi tot dădeam și mă miram, când le mănâncă așa de repede.

După ce plecăm de acolo, ea luă loc pe un scăunelul mic - preferatul ei - și începe a scoate căpșuni din buzunar să le mănânce. Își făcuse provizii fata.

Așa cum făcusem și eu odată cu alunele cumpărate de tata. Le strângeam în buzunar, apoi le împărțeam cu Iuliana, vara mea.

Era un chin mare când trebuia s-o adorm. Nu voia nici în ruptul capului. Mereu găsea motive. Că vrea apă, ca face pipi, că îi foame, motive tot ca să nu doarmă. Îi puneam un cântec: „Căsuța indiană”. Ei, la acest cântec adormea imediat. Aveam „Mayak-ul”. Dacă nu puneam cântec în schimb trebuia să-i spun povestea de seara. Îi ziceam multe povești. Din când în când o întrebam:

-Ei dormi?

-Nu, nu dorm, zi mai departe.

Până la urmă adormea, ori eu… ori ea.

Odată am adormit eu înaintea ei. Iar ea s-a sculat și s-a apucat iar de pozne. Aveam un ceas. Martorul ocular din casa bunicii, când au fost omorâte.  Cred că dacă avea gură, ar fi spus multe… Ea l-a desfăcut cu degetele ei mici, unde eu foloseam șurubelnița, apoi l-a băgat în căldarea cu apă.

Când m-am sculat și am văzut unde ajunsese ceasul lor...Dacă eram ca mama, mi-ar fi dat cu ceasul în cap. Dar eu m-am limitat numai ca să o cert. În general nu prea am bătut-o. Încercam să mă fac înțeles cu vorba bună. Mă-sa o mai altoia, și mai ales când a început și ea școala. Iar asta mă făcea și pe mine să sufăr.

Când se făcuse fiică-mea mai mare, o luam şi pe ea la cate un „ciubuc”. Sau seara, o mai luam la plimbare. O urcam pe umeri, ținând-o cu mâinile, de mâinile ei. Cum ea era sus, vedea mai multe. Așa că îmi arăta toți câinii și toate pisicile, pe care le vedea.

-Uite cuțu! Sau:

-Uite o „pisa”

 

Apoi îi număra. Așa că atunci când ajungeam acasă îmi spune că a văzut 15 pisici și 14 câini. Sau când vedea câte un bec cu neon de pe stradă:

-Uite „beacul!”

Odată plecăm împreună cu trenul la țară. Pe drum zice că vrea suc. Apoi începe să zică:

-Doi suci, doi pani, doi carioci...Iar noi ne amuzam pe seama ei.

Era foarte lipicioasă și se căpăta mereu cu câte ceva bun. Numai eu nu mă căpătam cu nimic.

Acum cu intrarea Rodicăi în familia mea, au apărut o mulțime de neamuri, care mai de care mai ...simandicoase și mai înteresante. La vreo două case mai încolo locuia o altă vară prin alianță cu Rodica, pe nume Mariana.

 Mai avea o vară, pe care o chema tot Mariana. Asta era fiica lui tanti Gina, o altă soră a mamei Rodicăi. Ce te faci cu atâtea Mariane!... Din când în când, mai dădeam și noi câte o serată pe la sfârșitul săptămânii, unde invitam numai tineret și mai ales Mariane. Una din Mariane, mă enerva, dar m-am abținut. Numai eu știu cum. Era cat pe ce să cad în păcat. Atâta îmi trebuia să audă Rodica. Odată m-am dus la Mariana și am pățit la fel ca „Veta”… Sună la ușa: cine credeți? Rodica! Venise cu video-ul să vedem filme.

Altă dată vine Mariana la mine. Eram singur și iar își bagă tanti „Veta”, coada. Sună iar la poartă. Când ajung la poartă, cine gredeți, că era – nu Rodica, ci… soacră-mea cu socru-miu. Au intrat s-au făcut prezentările. Soacă-mii nu i-a plăcut poziția Marianei, care stătea pe un scăunel mic și cu picioarele desfăcute, cu rochia ridicată și așa scurtă. M-a și pârât Rodicăi, când a venit de la muncă. Nu aveam noroc și pace. Totdeauna se ivea câte o piedică. Nu știu dacă m-ar fi convins? Dar cine știe? În general nu am fost și nici nu sunt fustangiu, dar îmi plac fetele să le admir, măcar din priviri, sau din poze.

Când venea toamna, era un chin mare pentru noi. Aveam un nuc uriaș, bătrân, pus de unchiul meu nea Griguță, bărbatul nanei. Făcea nuci în fiecare an. Când le băteam, nu știu de unde apăreau o sleahtă de țigani de toate mărimile și se postau sub nucul nostru. Cum cădea câte o nucă fugeau toți după ea. Cum cădeau și în stradă, nu aveam ce face. Multe din ele cădeau și la tanti Tinca în curte. Ce să fac, dacă îi aveam vecini gard în gard, iar nucul era lângă gard. Rodica era cu Costică în burtă și se cățărase tocmai în vârful nucului. Eu și tanti Tinca ne făceam griji.

 -Ai grijă Rodica, să nu cazi, zice ea.

După ce terminam „de bătut” nucul, mai strângeam și noi ce mai rămăsese. Mai ales cele care căzuseră în curtea noastră. Cădeau destule și la tanti Tinca în curte. Ălea rămîneau acolo. În schimb ne arunca frunzele în curtea mea.

 

 

-Dar nucile, nu le aruncați? ziceam eu, mai în glumă, mai în serios.

După care le urcam în pod.

 

 

„Șominică”

 

Nu știu dacă v-am spus toate aventurile lui „Șominică” - cățelul fiică-mii - Roxy.

Fiică-mea pe atunci cred ca avea 3 ani. Într-o zi aduc de la combinat un pui de cățel.

Era mic că încăpea într-o cutie de telefon. Așa l-am transportat până acasă.

Cât a fost mic, Roxy a mea se juca toată ziua cu el. Când a început să fie și el mai mare se juca el cu fiică-mea și noi cu el, făcând numai tâmpenii. Era un cățel destul de cuminte și foarte inteligent. Devenise un puiandru. Aducea la culoare cu un câine lup, dar era mic de statură și lungime. Mai mult de juma de metru, nu mai crescuse. Aducea cu celălalt câine al meu, cu ani în urmă - Rubinel, zis și „Șurubel”. Tot cu „ochelari” și asta că mai avea deasupra ochilor niște pete lunguiețe maro, pe fond negru.

Îl mai lăsam slobod prin curte, motiv de mare bucurie, pentru el, dar și de a face multe prosti. Toată ziua și noaptea patrula prin curte. Era greu ca cineva să intre în curte fără știrea lui.

Noi aveam o dependință care o foloseam ca bucătărie de vară. Era lipită de ultima cameră, iar ușa era comună. Mai avea și o ușă pe care se putea intra și de afară. În bucătărie era un pat. Îl amenajasem dintr-o sofa mai veche. Era bun, că după ce mâncamne odihneam pe el.

Într-o zi fiică-mea, după masă se apucase să-și înșire pe pat, păpușile ei. Eu eram lângă ea pe pat. Lăsasem ușa deschisă la intrare în bucătărie. Deodată își face apariția „Șominică” - așa îi spunea ea. Nu putea să-i zică cum îl botezasem eu - Țombilică. Dar el era foarte receptiv, nu conta cum îl strigai, venea oricum, numai să rimeze.

Îl văd că își face apariția în prag și se urcă pe prag cu cele două labe din față. Se uită la noi mișcându-și capul și privindu-ne întrebător, când cu un ochi când cu celălalt. Văzând că nu-i zic nimic, prinde curaj și intră în bucătărie vesel. Se urcă în două picioare pe pat și privește la noi. Să vadă ce zicem.

Eu îi fac semn să o șteargă. El nimic. Mă fac că vreau să-l bat și se lasă în jos, pune botul pe labele din față, iar dosul și-l ridică pe picioarele din spate. Și stă așa câteva clipe, în așteptare. Eu mă fac iar spre el. El începe să mârâie și apoi latră așa într-o doară. Căuta joacă. Mă fac ca vreau să dau în el și să-l gonesc afară.

Lângă pat, la margine, erau papuceii lui fiică-mea. El se apleacă și apucă un papuc, încercând să-l roadă. Fiică-mea sare în sus, zicându-mi:

- „Șominică” îmi mănâncă papuceii!

 

Eu mă reped atunci la el să-l scot afară. Beleaua de câine înfașcă în gură un papuc și se repede cu el afară. Mă scol din pat și mă reped după „Șominică”. În urma mea o aud pe Roxana, tipând:

- „Șomincă” mi-a luat papucul!

Țip la el să lase papucul jos. Dar ți-ai găsit. Fugea cu el în gura prin curte. Când și când se oprea și lăsând botul în jos, mai rodea din el oleacă.

Iau mătura, care era rezemată de perete și o azvârl după el. Mătura îl atinge și aterizează lângă el. Nervos nevoie mare, lasă papucul și se apuca de ros mătura, mârâind și trăgând de ea. Eu mă duc după el. Îmi lasă mătura și ia iar papucul în gură fugind mai departe cu el prin curte. Și apoi să te ții: Eu fuga, el fuga, să-l prind? peste poate.

Mă aplec și iau câțiva bulgări de pământ, și - zvârrr!... spre el. Dar nu reușesc să-l nimeresc. De fiecare dată îmi para loviturile. Se uita în urmă și când era gata să-l atingă un proiectil, se lăsa repede în jos și proiectilul trecea pe deasupra capului său. Și așa m-a fugărit „Șomincă” cale de vreo zece minute.

În pragul bucătăriei, Roxy încâlțată cu un papuc și stând într-un picior, sărea în sus de bucurie râzând. Făcea mare haz de mine și de „Sominică”, văzând că nu pot să-l prind. Întrun final reușesc să-l înghes-uiesc, sau poate el s-a lăsat prins. La început mârâia și nu voia să-i dea drumul la papuc. A trebuit să apelez la soluții extreme pentru a îl convinge, ce nu iau fost pe plac.

Triumfător i-am luat papucul din gură și i l-am înapoiat fiică-mii.

Și uite așa m-a fugărit „Șominică” al ei. Făcea ca și fiică-mea și el, numai prostii.

Aveam un scaun mic. Scaunul avea între picioare, niște suporturi aproape de sol.

Eu, îl învățasem pe câine să treacă târâș de-a bușilea pe sub suporți. Ea se amuza tare.

Câinele căuta mereu joacă. Când era ea în pat câinele îi mozolea papuceii.

- „Șominică” îmi mănâncă papuceii! striga ea. Când voia să iasă în curte:

-”Șominică” nu mă lasă să mă dau jos. El o păzea.

-”Șominică” nu mă lasă să fac pipi.

Crescuse și el oleacă. Se ridica cu labele din față și se suia pe pat. Odată i-a furat și o păpușa. Vai ce țipete și plânsete pe capul ei.

- „Șominică” mi-a furat păpușica...

Și a venit și la ea - inevitabila - școală. Clasa întâi. Era silitoare la școală, poate chiar foarte silitoare.

Până în clasa a IV-a nu am avut probleme cu ea. Din a V-a însă a început să scârție și mai ales la matematică. Nu înțelegea și pace. Cu toată strădania mea.

 

Altă dată am mers cu toții la Amara. Ea era cam în clasa a V-a. Ne duceam la un lac și mai făceam după amiază și plajă. Trebuie să spun că atunci când ajungeam noi, nu era nici țipenie pe plajă sau în apă.

Cum apare fiică-mea, cred că avea lipici sau magnet, că se și umplea zona unde ne scăldam noi, cu tot felul de băieți care mai de care mai mari. Și mai ales când intra în apă și fiică-mea. La început cei de acolo nu știau că sunt și eu cu ea și se jucau cu ea bălăcindu-se împreună. Ei îi plăcea asta spre mulțumirea băieților. Când vedeam că se îngroașă gluma, mă ridicam și făcându-mă îngrijorat ca să nu-i supăr asistența, îi ziceam:

-Gata! ajunge. Ai stat destul în apă. Mai fă o pauză.

Ieșea ea afară cam cu părere de rău, iar băieții o ștergeau de parcă îi măturase vântul.

A doua zi scena se repeta iar. O trimiteam singură și o urmăream de la distanță să văd ce face. Ca prin minune, cred că era telepatie, apăreau și băieții ca din pământ. Când îmi fac și eu prezența, ies iar cu toții afară, fără să le mai zic nimic. Ce mai, aveam fată mare.

În alt an eram la Mangalia. Eu dimineața plecam la tratament. O lăsam cu fra”su Costică în cameră și îi dădeam temă să rezolve exercițiile toate până mă întorc eu. Alături de noi vin niște băieți. Ea nu a pierdut timpul. Și nu a scăpat acest prilej, pentru a face conversație cu ei, cât timp eu eram plecat. Balconul nostru era comun cu al lor, despărțite de un grilaj mic. Când mă întorc, cum uitasem cheile, bat la ușa să-mi deschidă. A trebuit să stau oleacă la ușă până să-mi deschidă. Aud din dosul ușii pe Costică cum țipa după ea, de parcă era plecată la Paris. Eu o cert, întrebând-o, de ce m-a ținut atâta la ușă. Ma duc în balcon și am înțeles care fusese motivul. Cei de acolo, se făceau că nu știu nimic, usturoi nu mâncase, gura nu le mirosea.

Când veneam acasă seara obosit sărea în brațele mele și mă apuca de gât. Mă-sa o mai domolea, spunându-i să mă lase în pace. Noaptea venea să doarmă cu mine. La picioare, sau la spate, numai să fie cu mine. De multe ori o făcea geloasă și pe Rodica. Dar asta a durat până prin clasa a șasea sau a șaptea. După care „a rupt” relațiile cu mine. Dormea acu cu mă-sa. Dar rămăsese totuși aceeași lipicioasă. După ce a terminat clasa a VIII-a, am înscris-o la liceu. Am fost cu ea în prima zi de școală aducându-mi aminte emoțioanat de zilele când și eu trecusem prin asta. A mers cu liceul și da și nu prea foarte, foarte. De câteva ori mi-a venit acasă bătută cu cămașa ruptă și murdară de cretă colorată. Bineînțeles că a invocat diverse motive, numai cele reale, nu! Că ar fi atacat-o niște țigănci...

Acolo alți prieteni, altă distracție. Eu nu știu dacă am ceva în comun cu Creangă, dar un lucru e sigur, că fiică-mea, când era mică vorbea numai în versuri și rime. O fi avut ceva comun cu Eminescu. Doar era născută în zi cu el -15 ianuarie.

În ultimul an de liceu, avea alți colegi cu care s-au împrietenit și au rămas prieteni până la sfârșit și acu. De multe ori, nu îmi plăcea ieșirile ei nocturne, iar Rodica îi lua apărarea;

- Lasă fata, ce vrei să stea cu tine până la adânci bătrâneți. Lasă să-și trăiască viața. Numai că după părerea mea își trăia prea mult viața. Venea de multe ori și la ziuă.

Odată cu mutarea mea la bloc s-a împrietenit cu toți copii din bloc, că erau destui, și mai ales și cu nepoata – Dana, al doamnei Luca. Nepoata ei era o alintată. Ea era cu doi ani mai mica decât fiică-mea.

Așa aveam să ne împrietenii și noi cu familia ei.

Dana, mereu spunea că îi place borșul lui tanti Rodica.

Adevărul că doamna Luca, nu prea gătea, ea fiind și bolnavă. Mă-sa, Valerica, nu se preocupa de ea, lăsând-o de izbeliște. Valerica, fiica doamnei Luca, nu-i era nici ea mamă bună. Acu e și ea în căutarea părinților adevărați.

Stăteau până seara târziu de vorbă. Apoi mă puneau să le spun și povești numai ca să adoarmă. De multe ori adormeam eu înaintea lor, iar ele mă trezeau să le spun mai departe. Mai le spuneam câteva fraze iar când vedeam că e liniște mă opream, crezând că au adormit.

-Spune mai departe, ce te-ai oprit, îmi spuneau ele. Până la urmă adormeau.

Vecinul de sus avea un băiat. Tot sus la altă ușa, era altul cu o fată și un băiat.

Într-o seară aud muzica pe hol. Vecinul Mitică, care avea pe băiatul Daniel, scosese o boxă pe hol și se strânsese toți băieții din scară și dansau, doi câte doi. Pe fiică-mea puse ochii băiatul șefului de scară. Mă uitam cum dansau melancolic amândoi prăbușiți unul peste altul. Mitică mă vede și temându-se să nu le stric petrecerea, mă invită în casă la el, luându-mă cu vorba și arătându-mi arma lui de vânătoare și spunându-mi povești vânătorești. Arma o avea de la bunicu-su și avea acte la ea.

De multe ori se ducea în bălți și vâna rațe sălbatice și alte orătănii, pe care apoi le împăia. Țin minte că ne-a dat și nouă o pasăre. După un timp a rămas „cheală”. Îi zburase toate penele.

Vecinul din când în când mă mai îmi alimenta cu câte un păhărel cu rachiu. Eu nu prea beam și nici nu-mi făcea bine. Simțeam cum mă arde pe gât până în stomac. Asta mă făcea ca să-mi sting gâtul cu câte un pahar de apă.

Pe la 12 s-a spart petrecerea, spre bucuria mea și dezamăgirea fiică-mii și mai ales a Danei. Ce e drept că și Danei, îi cam plăcea băieții. Am avut multe discuții cu ea pe această temă. De multe ori mă punea în dificultate de a mai putea continua, schimbând vorba. Era foarte curioasă în tot și în toate. Mereu făcea aluzie la „barză”

 

În continuare fiică-mea a ținut să fie cât mai departe de mine. Rodica îi știa toate dedesupturile, numai eu nu eram la curent cu ele. Când pleca ca de obicei, mereu îi lua apărarea Rodica. Într-o zi pe când îi fac curat în dulapul ei, dau peste niște fotografii. Le i-au și le studiez. Când am încercat să o întreb de aia, sau de ăla, care mi se păreau mie mai suspecți, s-a supărat că îi „violasem” dulapul. Dar nici nu a comentat. Oricum mulți din ei erau foști colegi de la școală. Enervat am ținut ședință de familie și i-am spus la modul serios că dacă a terminat liceul e timpul să se apuce de muncă, că eu nu o mai țin. Mă uitam în ochii ei și citeam o mare dezaprobare. Mă-sa tot încerca să o apere.

-Unde să se ducă ce vrei să sape șanțuri?

-Nu șanțuri, dar poate face o altă școală postliceală...ceva... Uite, zic eu și îi dau un ziar unde scria de așa ceva.

Până la urmă le-am convins și s-a înscris la o școală postliceală sanitară de farmaciști. Era și de medici dar fiică-mea a zis că ea leșină dacă vede sânge. Era la fel ca mine. Și mie, mi-ar fi plăcut medicina, dar … dacă vedeam sânge, cred că leșinam. Trebuia pacientul de pe masă să se scoale, ca să-mi acorde mie primul ajutor…

Când începe școala post liceeală, constat cu uimire, că făcea școala în fosta casă a doamnei Berdan, unde am copilărit eu timp de 13 ani. După moartea madamei Berdan, fiică-sa și fecioru-su vânduse casa. Iar casa lor avea să fie pe rând: depozit, apoi casă de rugăciuni, ca apoi să se înființeze această școală. A făcut trei ani. A fost silitoare și a avut grijă mă-sa să o sponsorizeze făcând diverse împrumuturi cu și fără știrea mea. Așa că m-am văzut la un moment dat înglobat în datorii. La asta se mai adăuga și creșterea întreținerii. Ei, acu cu școala am mai potolit-o. Se ducea și acu la banchete și distracții, dar mai rar. Pentru că își vedea și de școală, nu am mai comentat. Am lăsat-o în legea ei.

Peste alți ani, ca să ne scape de datorii, Rodica mă „părăsește” ducându-se să muncească în afară. La început era greu până s-a acomodat, până le-a învățat limba. Nu e ușor să muncești la străini și pe te mir ce. Și mai ales în anumite condiții unde și pretențiile sunt mari.

Am rămas singur cu copii, căzând toată responsabilitatea pe umerii mei. Mi-a fost greu și mie câțiva ani. Eu să fac mâncare, eu piață, eu de toate. După aia a început să vină bolile și greutățile.

Într-o zi îmi spune:

-Nu am să te uit, când mi-ai spus față de mama, că să mă duc la muncă.

-Și ce? Nu ți-a prins bine? Acu ai serviciul tău. Ce ai fi vrut să te țin tot eu, toată viața? Ai văzut mătușa mea Lili, a bunică-mi...nu a muncit toată viața și nu a avut nici o pensie cât de cât...

 

 

Pe total nu avea nici zece ani munciți. Cu toate că nu știu de câți ani de pensie, s-ar fi bucurat.

Fiică-mea de colo:

-Crezi că eu o să mai ajung la pensie?...O să ajung babă și tot o să mai muncesc...

-Eu nu o să mai ajung să mănânc pensie.

La câte legi inventează ăștia peste noapte, nu ar fi exclus să dispară pensia. Muncești până mori.

 

 

 

 

 

 

La Soveja

 

 

Pe când fiică-mea – Roxy, era în clasa a IV-a, doamna ei, organizează o excursie la Soveja. Atunci ce ne-am gândit și noi: „Hai să mergem și noi în stațiune la Soveja”. Dar ne-am dus singuri. Pe Roxy nu am luat-o. Zis și făcut. Cum eram amândoi în concediu, ne ducem la autogară și luăm cursa până la Panciu. De acolo am schimbat până la Soveja. Era un început de primăvară.

Când am ajuns acolo începuse ba să ningă, ba să plouă. Nici vremea nu mai știa ce să facă. „Taci că am nimerit bine” facem noi. Ne-am dat jos din mașină. Eram destul de mulți. Au coborât mai mulți băieți și fete. La început nu cunoșteam pe niciunul. Am intrat la noul hotel. Era o clădire impunătoare în alb. Chiar și scările de la intrare erau cu marmură albă. După ce intrăm în cameră, ne apucăm de despachetat. După aceea facem o ieșire de recunoaștere. Acum aveam să ne cunoșteam și vecinii.

Lângă noi era un om, tocmai de la Maramureș. Venise aici pentru tratament la plămâni. Spunea că lucra în mină. Și se îmbolnăvise. Făcuse „silicoză”. Mai încolo stăteau două doamne singure. Le chemau - Maria pe amândouă. Una era mai tânără și mai frumușică, dar nici cealaltă nu era de lepădat. Câteva camere mai încolo era și un brăilean - nea Mihai. Cu ei ne-am împrietenit și ne-am petrecut toate zilele împreună. Tot aici aveam să facem cunoștință și cu personalul hotelului.

Acolo mai venea și primarul stațiunii. Sau cel puțin era în curs. Spunea că candidează pentru funcție. Era imediat după revoluție.Nu mai știu dacă a ajuns primar. Era un băiat tânăr și se ocupa și cu foto și cu o stație de radio locală. Stația era chiar vis-a–vis de hotel. Lângă hotel erau niște cabane de lemn. Astea erau înainte de a fi gata hotelul nou. Asta se petrecea cam în „91. Era după revoluție.

Primaru cumpărase mașina de vânătoare și pelerinaj a soțiilor Ceaușescu. Era ca un microbuz. Aveau stații radio și alte accesorii când la cumpărat. Dar el a spus că să le ia pe toate că el nu are nevoie de toate astea.

Acum el folosea mașina pentru mici plimbări în afara stațiunii. Chiar ne-a propus a doua zi să organizam, contra cost, o mică excursie prin împrejurimi.

Am fost la Lepșa. Era un mic schit de măicuțe. Și o crescătorie de păstrăvi.

Atunci i-am văzut pentru prima oară pe „pistruiați”. Erau de toate mărimile. Rodica mea se chinuia să-i prindă din apă, ceea ce i-a atras reproșuri din partea îngrijitorului de acolo. La schit am făcut și poze de grup. Ne-am plimbat și prin împrejurimi cam cinci km. După câteva ore ne-am întors la hotel.

 Din personalul hotelului mai făcea parte și un masor. El cum era mai plinuț, toți de acolo îi spunea „Tambur”. După numele cățelului lui Heidi. Era un desen animat pe atunci la TV. Dar el nu se supăra.

Am fost în altă zi și am vizitat mausoleul. Era un tun mare din bronz la intrare lângă poartă. În interior, am văzut o mulțime de cranii, ale celor căzuți în luptele de eliberarea antifascistă. Din când în când ne mai duceam numai noi doi prin împrejurimi. Mai trăgeam și o fugă în sat. Mai cumpăram una alta. Un porc uriaș tărcat, cu pete negre, cred că rasa Mangalița, ne iese în cale. Rodica dă să-l prindă. Bineînțeles că porcul nu a vrut să stea și a șters-o într-o curte. Eu apuc să-i fac o poză.

În altă zi ne-am unit toți șase și am luat-o pe coclauri pe munte. După ce am urcat „voinicește” vreo două ore, am găsit un loc de popas cu o bancă și o masă făcută din trunchi de copaci. Am făcut și noi un mic popas acolo. Apoi ne-am urmat iar drumul.

Odată ne rătăcisem și nu mai știam să ne mai întoarcem. Noroc că ne-a ieșit în cale un vânător. El era și paznicul horticol al stațiunii. El ne-a îndrumat și nea spus să avem mare grijă că aici sunt și urși. Când a auzit Rodica de urși nu a vrut să mai meargă mai departe.

Pe drum la întoarcere ne-am întâlnit cu niște câini din stațiune. Se luară și doi câini după noi. Ei erau bodyguarzii noștrii. Ne-au însoțit și ei o vreme. Când deodată dăm peste o mică construcție, ca o cabană, un fel de foișor, tot din lemn și cu bănci în el. Spuneau, că acel loc, fusese loc de popas și observație a soților Ceaușescu pe când se duceau la vânătoare.

La întoarcere câinii începuse să dea semne de neliniște. Cum treceam printr-un defileu, auzim sus în pădure tot felul de trosnete. Erau doi urși care ne atacau cu pietre și crengi. Am luat-o toti la picior. Când ne-am îndepărtat destul, am răsuflat ușurați. Aproape de prânz am ajuns și noi la hotel.

După amiază ne strângeam cu nea Mihai, celălalt băiat și cu fetele și ne puneam la povești. Trecea altfel timpul. A doua zi nu am mai plecat și noi cu ei. S-au dus singuri. Cu toate rugămințile lor, nu au reușit să mă convingă. Nu mai voiam să dau nas în nas cu domnul urs. S-au dus singuri până la urmă. Noi am rămas în cameră și am jucat un remi. După aia am ieșit afară. Era soare și cald.

Lângă postul de radio era amenajat un mic joc cu niște puluri pe care trebuia să le bagi în niște căsuțe prin niște porți, de diferite punctaje. Am jucat cu ei și acest joc. Îmi plăcea. Eu eram pe locul 1și 2 mereu. Câștigam cele mai multe puncte. Dar mai și pierdeam câteodată. Era ora mesei și băieții noștri nu mai apăreau. Începusem să ne facem griji în privința lor.

Când după primul fel de mâncare apar și ei la orizont. Nea Mihai când ne vede, ne-a certat și mai ales pe mine. Că de ce nu am mers și noi cu ei. Se rătăciseră. Și au mers mult până au nimerit poteca. După masă ne-am dus în parc unde erau niște leagăne și am făcut la toți poze. Nu aveam decât un film la mine. Nu mă gândisem sămai iau măcar unul. Dar a fost bun și acela. Mi-a mai rămas câteva amintiri cu prietenii noștri de atunci. Le-a developat și făcut, fotograful de acolo. I-am dat și lui nea Mihai o poză.

Nea Mihai ăsta, avea o vorbă: „Ce contează că e mireasă, bani să iasă!” Era și tare șugubăț. Când am fost la păstrăvărie, nea Mihai s-a orientat și a cumpărat cu 100 lei, un păstrăv măricel. La dat la bucătărese, să-l frigă ele pe plită. Zicea că a fost tare bun.

Eu nu am mâncat niciodată păstrăv. Cu toate ca tata fusese pescar amator. Am gustat în schimb din toți peștii din prin toate bălțile. Mie îmi plăcea numai somnul prăjit, știuca, sau șalăul. Și în general peștele fără oase. Că îmi și spunea tata: „Ce tu nu ai oase? Mănâncă și peștele care are oase”. Trebuia să mă lupt ca să-l dezosez. îmi trecea foamea până atunci. La biban sau crap mâncam numai spinarea. Lor le dădeam restul.

În altă zi ne apucam să jucăm cărți cu pedepse. Mie îmi venea rândul mai mereu. Eram și cel mai pedepsit. Când la un joc rămân eu și cu Maria mică, de pedepsit. Nea Mihai hotărăște ca eu împreună cu ea, să facem o tură de hotel în fugă. Ieșim noi afară. Ea fuge din dreapta și eu din stânga. Așa ca aveam să ne întâlnim pe la jumătate.

Când de după un colț, mă izbesc de Maria, și o cuprind râzând în brațe. Ea s-a speriat la început de mine, apoi începe să râdă și ea. Râdeam acu amândoi ținându-ne de mână

Rodica, ca eu să nu care cumva... îi spune lui nea Mihai:

-Bre nea Mihai, du-te după ei! Cine știe ce fac ei acolo...

Nu știu dacă o spusese din glumă sau intenționat. Nea Mihai iese și el din hotel. Apoi fuge și el să ne caute în jurul hotelului. Când ne aude, se dă moșul după colț și ascultă ce vorbeam noi. În timp ce o priveam mai aprins pe Maria, apare și nea Mihai ca să ne strice planurile.

Apoi urcăm tus trei înapoi în cameră. Rodica, cum ne vede, îi cere raportul lui nea Mihai:

-Ei cum a fost? Ce făcea bărbatu-miu cu Maria?

-A nimic interesant, zice el, tocmai îi prinsesem când se pupau...

-Asa! zice Rodica, nu mai vezi mâncare caldă, uitându-se urât la mine. Să te duci la Maria!

-Ei și tu! Chiar ai crezut? spune iar nea Mihai, încă nu se pupau ... dar nici mult numai aveau...

-Hai nea Mihai, că asta chiar te crede, O să vin la matale în gazdă la plecare.

Au început să râdă cu toții. Și asa cu una, cu alta, treceau zilele.

Câteodată îmi părea rău că treceau așa de repede. Nici nu știu când au trecut două săptămâni. „Tambur”- maseuru ne spune că dacă mai vrem să rămânem încă o săptămână nu e nici o problemă. Putem plăti și din „mână”. Cu o zi înainte de plecare pe când cutreieram prin coclauri peste cine credeți ca dăm. Era clasa lui Roxy cu două învățătoare.

Una din ele fiind chiar învățătoarea lor. Organizase clasa lor o excursie aici la Soveja. Noi nu am lăsat-o pe Roxy atunci, rămânând acasă cu cumnata-Lia.

Când ne-a văzut au rămas surprinse. Ei mai aveau de stat.

Am mai luat-o odată pe Rodica și ne-am dus singuri pe munte. La un moment dat ne oprim să mai luam o pauză In timp ce admiram priveliștea, vad o ramură de la un tufiș că se mișcă.

Am înghețat. Se mișca ca și cum cineva era în dosul tufișului și ne urmărea, în timp ce stătea ascuns acolo. Eu îi zic lui Rodica și o luăm la picior. Pe drum ne ajunge paznicul din urmă. Avea o pușcă de vânătoare cu două țevi ținând-o „frântă”, în care erau două cartușe. Într-o țeavă era cu glonț și în una cu alice. După cum ne spusese chiar el.

Am mai vorbit de una de alta, de unde suntem? Ne spunea că este periculos să mergem singuri pe munte. Voia să ne sperie. Am vrut să-l întreb dacă tot el fusese acela care ne urmarea ascuns în dosul tufișului, dar m-am răzgândit. Și iată că sosi și ziua plecării. Ne-am luat ziua bună de la toți, spunând că ne mai așteaptă și la anu. Le promitem că o să mai venim. Nu aveam de unde să știu ce aveam să pățesc anul următor.

Am plecat și am ajuns iar acasă. Casă dulce casă! Trebuie sa recunosc, că la această stațiune, mi-am petrecut cele mai fericite zile, din toate concediile şi stațiunile ulterioare pe care le-am vizitat în următorii ani. Era să fie singura stațiune unde nu am avut nevoie de tratament, dar și pe care nu am mai vizitat-o niciodată. Restul le-am frecventat de nevoie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La bloc

 

 

 

Câțiva ani, am stat în casa nanei. Am trăit un puternic sentiment de nostalgie. Apucasem să învestesc în bucătărie o grămadă de bani. Cum era cam dărăpănată fiind veche și din lut, mi-a venit ideea să o demolez și să fac alta. Alături era curtea țiganilor. Eu eram pe bune cu ei. Ei aveau o fostă construcție din cărămidă ce servise drept grajd pentru cal. Dar acu în mare parte se dărâmase. Așa că am cerut câteva sute de cărămizi de la vechea construcție a lor, plătindu-le. Ne-am înțeles la preț și m-am apucat să le car la mine în curte.

După aia am demolat și eu ce mai era în picioare și am ridicat pe locul vechii bucătării, o alta mai mare și din cărămidă. Când m-am apucat singur de ridicat bucătăria, a venit socru-miu și m-a ajutat și el. Văzând că mă chinui la ziduri cu „ochiume-tru”, s-a dus în piață și mi-a cumpărat o cumpănă. Ei, acu ieșeau zidurile mai drepte. Tot el mi-a reparat și fereastra, pe care am pus-o la locul ei. Am schimbat și ușa. Ce mai, bucătăria mea arăta ca nouă. După aia cumpăr niște scânduri de la depozit. Fac și acoperișul. Iau și cinci lețuri pătrate, tot de la depozit și după ce le fixez, bat scândurile peste ele. Pe când băteam scândurile, apare și cumnatul-Gigi. Se oferă și el să mă ajute. Când s-a urcat și el să bată scândurile, era să cadă printre scândurile acoperișului. Am tras o spaimă! Noroc că l-am ținut. După ce am terminat cu acoperișul, l-am chemat și pe nea Costandache, tatăl Marianei, de lângă noi și m-a ajutat să bat și plafonul din placaj sau carton stratificat.

A ieșit la urmă o bucătărie pe cinste. Am și acoperit-o cu carton pe care l-am smolit. Operație ce o făceam acu în fiecare an. Cu ce mi-a mai rămas am încropit și o coștereață pentru păsări. Apoi le-am făurit și o curte împrejmuită cu gard de sârmă. Şi așa am mers câțiva ani buni. Cam șapte ani. Era cam în „87. Acum îmi venise ideea să vând casa, și să mă mut la bloc, cu schimb sau diferență. Dar nu am găsit. Care avea bani nu-i convenea prețul, iar care le plăceau nu-i lăsa cei de la „sistematizare”, spunându-le că e zonă demolabilă.

Într-o zi vin niște funcționari de la „sistematizare” și după ce măsoară și ne evaluează casa, îi spun că este și bucătăria nouă. Asta a făcut să mai crească prețul la despăgubirea pe care aveam să o iau mai târziu. Nu am luat mare lucru. Vreo 20.000 lei. Dar din aceștia nu aveam să mă bucur în totalitate.

 

 

Deoarece pe casa nanei mai figura un moștenitor de la Piatra-Neamț - Aurica, soră de-a unchiului Griguță, bărbatul nanei.

O văd că apare la mine în curte, după ce au anunțat-o și pe ea, zicând:

-Un leu dacă mi se cuvine de la casa fratelui meu, și pe acela îl iau.

Și avea baba pe atunci 90 de ani. Nu a vrut să cedeze nici atunci când a murit unchiul în „58, din șapte frați şi surori cât or fi fost, ea a fost mai al dracului. Nu a vrut să renunțe în favoarea nanei. Ei îi rămăsese 25 la sută din casă. Eu cum aveam testament am moștenit toată partea nanei. A trebuit să accept compromisul. Ia dat statul atunci un sfert, din valoarea casei. Iar eu m-am ales doar cu 15.000 de lei. Am fost despăgubit, dar nu la cât m-aș fi așteptat eu. Cred că la mulți se făcea pe ochi frumoși. Au fost case mult mai rele decât a mea, care au luat mai multi bani decât mine... No Coments! Nici tanti Tinca nu a luat prea mulți bani. Chiar mai puțin ca mine. Oricum la ea erau motive. Doar nu era palat.

Apoi ne dă termen până într-o săptămână, să punem casa la dispoziție, pentru demolare. Între timp ne trimite la spațiul locativ, ca să alegem niște apartamente. Aveam în patru locuri. Unul era în M19. Unul la O-uri, în I.C. Frimu, şi unul la N-uri în I.C. Frimu 2, peste drum de strada - Tecuci. La blocul N erau terminate doar două scări. La ultimele două se mai lucra încă.

Mai aveam într-un loc în spatele IREG-ului, la Blocul F. Acolo se mutase și tanti Tinca cu fetele ei, Nela și Gina. Le-a dat trei apartamente. Tot acolo în bloc cu ele se mutase și tanti Domnica cu fetele ei Mariana și Stela. Cum Rodica la sfatul mă-si, nu a vrut să luăm lângă tanti Tinca, am rămas la blocul N. La O-uri era apartament unde sufrageria avea 5 pereți. Și nu i-a plăcut Rodicăi. Cei de acolo, nu au vrut să ne dea la un etaj mai jos. Și ne-a cocoțat la et. 3. Zicea că dacă nouă la tineri ne da 1 sau 2 la moși ce le mai dă?

Poftim cultură la ele. Ce eu nu aveam să devin moș? Sau Rodica mea, babă? Doar eram proprietari. Ar fi trebuit să țină cont și de asta. Nu am mai vrut noi să lungim treaba, ca dacă ar fi insistat Rodica, ne dădea și parter. Așa că ne-am cocoțat la etajul 3.

Cum era aproape, distanța fiind mică, am cărat lucrurile ușoare cu mâna. Am lăsat la urmă lucrurile mari. La urmă ia Rodica mașina de spălat în spate și pleacă cu ea. Pe drum o oprește o patrulă de miliție. Ca să dea socoteala că de unde are mașina și unde o duce. Era 12 noaptea. Noroc că după ce a lăsat-o jos, au recunoscut-o.

O vedea mereu seara când venea de la combinat. Dacă eu nu am mai lăsat-o pe Rodica la Pleșa, cumătru Negru, ia găsit și ei de lucru la combinat.

După ce am terminat de cărat toate lucrurile am predat și contorul la IREG. Dar o lăsasem pe tanti Tinca fără lumină. Ea nu se mutase încă. Așa că a trebuit să mă urc la stâlp și să fac altă legătură. Ea se alimenta de la firele noastre.

Am asistat cu strângere de inima la demolarea casei. Parcă nici nu mai fusese. Odată cu demolarea ei dispăreau și toate trecuturile mele trăite în acei ani, de care mă legase atâtea.

După ce a curățat locul, mai rămase singurul martor a locului, unde fusese casa nanei - nucul! Rămase singurul reper al casei noastre. Un coleg de servici - „Păsărarul”, îmi spune că aș putea lua niște bani de pe nuc. Așa că mă duc să obțin toate aprobările ca să-l tai. La urmă vine un om trimis de „Păsăraru” și mi-l cumpără cu 300 de lei. Din banii aceea mi-am luat o pereche de pantofi. Asta a fost singura amintire de atunci.

După ce ne-am mutat la bloc, a urmat inevitabil curățenia. A trebuit să muncim o lună. Nu era var, sau vopsea pe pereți, sau ferestre, cât era pe jos Noroc că era linoleum. Am frecat la el de ne-a luat zbenga! După aia ne-am făcut multi prieteni în acel bloc.

La parter familia Profira, care avea multe fete, măritate, Ea era femeia cu mulți copii care stătea vis-a-vis de casa bunicii. Cu ele mă jucasem atunci când eram copil. Cine ar fi știut că aveam să ne întâlnim iar acu. Vis-a-vis de ea era un apartament cu niște tineri studenți. Pe el îl chema Auraș. El m-a întrodus în lumea calculatorului, începând cu sistemul Dos 6-22, Dos navigator, NC, Windows 3.11, și clasicul Win 98, sau Milenium și 2000. Și asta, că am cumpărat de la el un calculator Pentium. Am dat atunci 6000 de lei cu tot cu monitor SVGA.

La etajul doi stătea fam. Luca. Aveau o fată mare măritată și o nepoată - Dana. Noi îi spuneam Dana mică. Ca să o deosebim de cealaltă Dană mai mare, care era un alt prieten de familie, de-a nostru, și mai târziu nașă. Sau mai bine zis, soră cu nașa. La etajul trei unde stăteam și noi era Sorin. Tot la trei mai era o familie pe care Rodica a botezat-o – „Zuza”. Ea ar fi putut, să-mi fie nevastă la propunerea nanei. Asta pe când nana umbla să mă însoare. Dar nu a fost să fie. Stătuse prin zonă, lângă bunica. De-venisem și cu ei prieteni. Auraș o pregătit-o pe fiică-mea la matematică, când a dat la liceu.

Doamna Luca era o femeie foarte cumsecade, dar cam bea și fuma mult. Nu prea avea control nici la fiică-sa și nici la nepoată-sa. – Dana.

Dana – mică se certa mereu cu mă-sa. Bunică-sa îi ținea mereu parte. Dana era cu doi ani mai mică decât Roxana. S-au împrietenit foarte repede. Aveau să fie de nedespărțit. Când venea ea la noi și venea destul de des - când se ducea Roxana la ea. Ne duceam și noi la ei. Bărbatul ei, domnul Luca, cânta la mandolină. Și eu încercasem să cânt când eram mic. Aveam și eu una rămasă de la tata. Dar nu s-a prins de mine. Cântam doar câteva cântece mai ușoare. Mai târziu cumnații mi-au „demolat-o”.

M-am dus odată la doamna Negru Rodica – tot așa o chema pe mama lui Genu și văd două mandoline. Eu când le văd mă laud că știu să cânt. Cumătra Rodica – că ne-am cumetrit la urma, ia una și mi-o dă, iar ea ia pe a doua.

Începem să cântam în duet. Eu eram alto și ea mă acompania. Am cântat: „A ruginit frunza din vii”. A ieșit frumos. Chiar și ei i-a plăcut și m-a felicitat. Ce să fac dacă nu avea cine să se țină de mine. Puteam progresa. Acum am o orgă și cânt la ea destul de rar. Domnul Luca avea un prieten Rapotan, care cânta la chitară.

Domnul Rapotan fusese activist de partid și se ocupase El se ocupa cu propaganda artistică. Dădea mereu spectacole la Casa Armatei și nu numai. El în viața lui a compus destule compoziții muzicale. Când se întâlneau dădeam recitaluri, spre disperarea vecinilor. Eu la început nu aveam orga. După ce mi-am luat orgă și eu, am început să facem adevărate concerte. Să fi văzut atunci ce ieșea! Mai ieșeau și vecinii. la mulți aveam să capăt reproșuri a doua zi, spunând că făcusem gălăgie și nu-i lăsasem să doarmă. Dar la unii le-a plăcut.

Familia Luca, era cam sărăcuță. Aveau pensii mici. Domnul Luca fusese muncitor la uzina mecanică. Și nu-i făcuse o pensie prea mare. Nu prea le ajungea. Doamna Luca, fusese și ea la maternitate. Își găsea refugii în filmele de pe „acasă” unde erau telenovele. Când se plictisea de ele, venea la noi. Rodica se învățase cu ea și de câte ori o vedea venind la noi îi zicea:

- Ce faci babo? Ai venit pe la noi?

La început doamna Luca a ripostat, zicându-i Rodicăi:

- Baba e mă-ta! și apoi râdea.

Dar pe urmă s-a obișnui. O spunea în glumă. Era și ea foarte glumeață. Când venea la noi se punea la povești. Și nici nu mai știu de unde le mai scotea. Mai venea și înarmată cu câte o sticluță de lichior sau bere și căpăta mai mult curaj.

Aici jucam cu ea poker pe paie de chibrit, cărți, sau table. În special table, unde eu eram as. Se mira tare când vedea că am noroc la zar.

Ea nu prea mai avea grijă de nepoată-sa și aceasta, mititica, mai venea și pe la noi. Rodica, de câte ori venea, o puneam să stăm cu toți la masă. Vorba aia: „unde mănâncă patru, mai mănâncă unul.

Azi așa mâine așa, era ca și cum făcea parte din familie. Nu am să înțeleg niciodată situația asta, de ai ascunde adevărul. La început ai ei, i-au ascuns de existenta tatălui, Danei. Nici ea nu aflase cine sunt adevărații părinți, asta că doamna Luica o înfiase de la maternitatea unde lucra.

Mama ei Valerica, trăia cu unul Nelu. Pe el îl știa ea de tată de când era mică. După ce s-a despărțit mă-sa și de Nelu, a aflat că de fapt tatăl ei adevărat trăiește și e altul. Nici fata doamnei Luca nu era mama ei bună. Când venea Dana și era și Rodica, ea o întreba: „dacă mai are borș cum știi sa faci matale”. Chipurile spunea că mâncarea noastră e foarte bună. Și iar se căpăta.

 

 

Adevărul e că doamna Luca nu prea mai gătea, ea mulțumindu-se cu uscături, te mir ce, țigări, cafea, vin și rachiu. Dana venea și când eram numai eu acasă. Îi dădeam și eu să mănânce. Îi puneam pe toți la masă. Odată mi-a mărturisit că i-ar fi plăcut, ca eu să fiu tăticul ei. Asta era înainte de a afla că are și ea tată. Nici eu nu cred că aș fi avut ceva împotrivă, dar era familia ei. Nu mă puteam băga. Că aș fi înfiat-o.

Aici la bloc, în compania bunei vecine, doamna Luca, aveam să mai uit din multe necazuri ale mele. Era o familie foarte de gașcă. Erau oameni în vârstă și foarte primitori. Și când te gândești că și ei stătuseră cu o stradă mai încolo, de strada mătușii mele. Dar nu i-am cunoscut.

Dar, asta-i soarta, să ne cunoaștem după ani. Eu și Rodica, ne mai duceam pe la ei și unde nu încingeam câte un zaiafet, de să se ducă vestea. Mai venea și domnul Ioan Rapotan la ei, după care se mutau la noi. Asta după ce se termina vinul. Își făcuse și multe compoziții proprii, pe care și le prezenta pe lângă altele mai vechi: tangouri, muzică braziliană, argentiniană, spaniolă, etc. Mai veneam și eu cu orga mea, unde îl  mai acompaniam. Îmi dăduse și mie niște solfegii cu note, să le învăț la orgă. Vă dați seama ce ieșea. Bătrânul Luca, fusese și el în ansamblul de mandoline, din acea vreme. Acolo se cunoscuse cu Rapotan. Așa ne-am cunoscut și noi cu el. Mai făceam câte o onomastică sau serbam anii de căsătorie și îi invitam și pe ei la noi. Dansam până dimineața. Am rămas o vreme prieten cu Ioan Rapotan până târziu. Într-o zi i se făcuse  doamnei Luca, poftă de raci.

M-a pus pe mine să-i pregătesc. Învățasem de la tata cum să-i curăț. Apucam de o aripioară de la coadă, din centru și trăgeam de ea. După aia i-am pus la fiert. Eu știam cât de obraznici devin racii până fierb și am atenționat-o pe doamna Luca în acest sens. Au pus ceva greu peste capac. Am mâncat cu toții raci. Domnul Luca avea și un Mayak, cu care asculta compozițiile lui din tinerețe la mandolină. Cum se stricase într-o zi, i l-am reparat. Eram acum expert după ce am încasat zguduirea de la al meu.

După câțiva ani moare domnul Luca. Rămâne singură doamna Luca. Singura ei mângâiere era nepoată-sa, care nu prea o băga în seamă, și noi. Acum baba, cum îi zicea Rodica, venea mai des pe la noi. Doar ne despărțea un etaj. Și apoi ne puneam iar la povești și jucat. Jucam iar poker, pe bețe de chibrit. Eu, drept să vă spun, nu prea îmi plăcea acest joc și nici nu-l stăpâneam prea bine, motiv ca doamna Luca să mă bată. Mai schimbam jucând și tabinet. Aici o băteam eu. Treceau bețele de la unul la altul. Sau iar schimbam. Mai jucam și câte o tablă. Și câte nu mai făceam. Și trecea ziua altfel.

Odată de sânziene, ne-am udat cu apă. Rodica nu era acasă. Lucra. De dimineață vine nepoată-sa, Dana la Roxana mea și încep ritualul în baie. Ele erau cât decât mai îmbrăcate. Eu mă las în slip și încep cu apa pe ele.

 

Am început în baie și am terminat pe hol. După ce le udam pe ele, ele fugeau după mine prin casă să mă ude. Când apare și bunică-sa, Luca. Eu când o văd, o ud din cap pană-n picioare. La fel și fetele. Și unde nu a început o bălăceală de să te ții. Udasem covorașele de pe hol și le scosesem afară. Le pusesem pe bară, la uscat.

Când a venit seara Rodica, a văzut covoarele afară. Vine speriată în casă crezând că ne-am inundat. Când s-a dumerit ea începuse să ne facă morală. Doamna Luca, zvârrr! cu apa în ea. La început s-a supărat, dar după aia, i-a trecut, și a participat și ea. Pe doamna Luca o udasem peste tot, așa că a trebuit să se schimbe de la piele. Eu eram cel mai câștigat.

În altă zi vine doamna Luca la mine să îmi mai povestească din anii ei de tinerețe. Vecina de la trei - „zuza”, care stătea în fața ușii noastre, o vede când intră la mine și repede după nici cinci minute își face apariția la ușa mea. Se face că nu o observase pe doamna Luca.

-Ce faci Bebi? A uite și doamna Luca.... Ce faci babo?

-Ei uite am venit și eu pe la Marin ... Ce ești geloasă?...

Adevărul, că „zuza” - cum îi spunea Rodica, bătuse un apropo la adresa mea. Nu știu cât de real o spusese.

-Nu mi-l dai și mie pe Bebi al tău, o data? să-mi facă și mie un băiat cu părul roș, ca Costică al tău?...

Cum stătea la balcon cu spatele, aplecată în afară, și se uita afară, i-am făcut și ei o baie de jos în sus, udând-o toată. Bineînțeles că ea nu s-a supărat, - dar în schimb s-a uitat urât Rodica la mine și apoi și la ea. Vecina avea un băiat cu părul negru ca al ei şi al lui tasu. Erau cioroi amândoi. Pe băiat îl chema Silviu.

  Doamna Profira pe lângă cei patru copii ai ei, mai avea și o nepoată. Și aceasta venea des pe la noi, precum şi fetele ei. Fetele erau mari și erau măritate. Dar aveau copii de vârsta fiică-mii. Și ele veneau la noi mereu.

 Când eram mic ele veneau la poarta mătușii, când eram și eu în poartă. De unde să știu eu pe atunci că, aveam să mă întâlnesc iar cu ele, peste ani. Pe atunci nu prea ne jucam împreună, pentru ca nu mă lăsa mătușa. Mă băga în curte și ce mai vorbeam, doar printre gard. Da! la fel cum mi-a zis și fiică-mea, când era mică. Noroc că gardul era din șipci late. Eu îi spuneam pe atunci: `Uite au venit iar fetele alea de la casa cu mulți copii - erau copii doamnei Profira.

Și multă lume aveam să cunosc, după ce ne-a demolat și care stăteau prin apropiere, în mahalaua mea. Culmea, că să vezi, ce e soarta asta, toți vecinii de acolo erau în blocul meu, dar la scări diferite. O parte se mutaseră peste stradă la un alt bloc. Întregirea familiei, cum se zice. Puteam să aleg alt bloc care poate nu mai eram cu ele. Dar asta a fost.

După un timp doamna Profira de la parter, moare, iar fetele ei, îi vinde apartamentul. În locul lor avea să vină un alt om - Sandu Petru.

 

Și cu acesta ne-am împrietenit foarte repede. Era mult mai tânăr decât mine. Lucra în combinat.

Într-o zi i se face rău Rodicăi, iar eu când am văzut că are probleme mari, mă pierd cu totul. Simțeam că era să leșin și eu. Noroc că venise la mine vărul nostru prin alianță – Valentin. El s-a dus cu ea la spital, cu un taxi. Acolo i-a făcut o injecție și cu aia a rămas până a doua zi, când au veni doctorii, ca era duminică seara. Nu s-a mai uitat nimeni la ea. A suferit toată noaptea și ia fost rău. Nu mai eu știu, și ea, cum a rezistat până la ziuă.

Era și ea o fire tare. Era seara și eu o căutam prin vecini pe fiică-mea înnebunit. Nu era nicăieri. Cine știe pe unde umbla. Pe la 10 seara, urcă doamna Luca la mine. Dacă nu venea într-o zi era sărbătore.

Când vine îi zic ce a pățit Rodica. Ea a încercat să mă liniștească, dar nu prea reușea. O întreb de Roxana. Ea îmi spune că e la ea și îmi spune că Dana dă petrecere cu prietenii și prietenele ei. Mă ridic supărat și disperat zicându-i:

-Da? Mă-sa moare și ei îi arde de distracție?

Mai era o orgă de lumini și în mijlocul camerei, dansând doi câte doi, era și fiică-mea cu unul. Enervat o iau de mână și o scot afară spunând:

-Mă-ta moare și ție îți arde de distracție?

Am ieșit cu ea, fără a ține cont și de protestele Danei. Întru în casă și față de doamna Luca îi fac morală.

-Știi că mă-ta a luat-o cu salvarea la spital și e grav?

-Nu! zice ea.

Domna Luca dă să intervină ca să-i ia apărarea.

-Las-o Marine! Iart-o...

-Unde ai umblat toată ziua, de când te caut?

-Păi am fost la o fată...Mihaiela...

-Mihaiela?... zic eu supărat, marș în dormitor nu mănânci în seara asta...

A plecat bocind în dormitor fără comentarii. Doamna Luca, încerca să mă îmbuneze. Eu nimic. O țineam pe a mea. Până la urmă, nu a mai zis nici ea nimic. Eu mă gândeam numai la Rodica. Parcă eram legați telepatic unul de altul. Și acu când mă sună știu. Sau și în alte zile și ani când venea peste mine...știa toate. Și toate suferințele ei se revărsau și asupra mea. Simțeam că mi se puse un nod în stomac.

Mi-am petrecut aproape toată noaptea cu doamna Luca care încerca iar să mă liniștească spunând că se face bine Rodica și nu trebuie să-mi fac griji. Era ușor, după ea. Numai eu știam ce era în sufletul meu. Nu aș suporta gândul unei despărțiri premature.

Dimineață am fost și eu la spital. A încercat și ea să mă liniștească spunând că se simte mai bine și că poate mâine îi dă drumul acasă. Când a venit în sfârșit acasă, mi-a povestit și ea, noaptea de groază pe care o trecuse.

I-am zis și eu, că toată noaptea m-am gândit la ea, fapt confirmat și de doamna Luca.

 

Când i-am zis că fiică-sa se distra în timp ce ea se chinuia, a zis și ea:

-Păi da, eu muream și fiică-mea se distra ...îmi punea flori. O durea undeva...

-Ei las-o că nu avea de unde să știe, zic eu împăciuitor.

În ultimul timp îi cam pierise și doamnei Luca cheful de viață. Îi apăruse poftele. Mă trimitea pe mine la piață, să-i cumpăr șalău și să-l fac rasol. Mă pricepeam de la taică-miu. Doar fusese pescar amator.

Sau în altă zi, îi luam iar raci, pe care eu îi pregăteam.

După un timp nu mai mânca. Nici să mai vorbească nu mai putea. Într-o dimineață ne anunță „zuza” că a murit doamna Luca. Ne luase pe nepregătite. Nu ne așteptam. Cu câteva zile înainte doar vorbisem cu ea. Murise de ciroză. Probabil că știa sau presimțea, că a pus înainte cu o săptămână, să văruiască toată casa. Am ajutat-o și noi și cu vecinul Petru. Eu am vopsit pereții cu vopsea crem. Apoi m-am apucat de uși.

După moartea ei, începusem să-i simt lipsa. Cine mai venea la mine să mă mai înveselească cu ceva. Ea fusese pentru mine o a doua mea mamă. Zâmbeam în sinea mea aducându-mi aminte câte năzdrăvenii, mai făceam, spre nemulțumirea Rodicăi. Așa e când vecinii începe să vorbească prostii. Mulți din invidie. Și cum Rodica apleca urechea la aproape orice... Știa ea că nu avea motive întemeiate, doar mă cunoștea de acum. Trecuse atâția ani, de când eram împreună.

Nu călcasem niciodată strâmb...De multe ori mă mai distram pe seama ei, spunându-i că o înșelam. Voiam să văd ce spune. Drept rezultat, la început îmi făcea rost de o rețetă de slăbire. Și așa eram numai piele și os, mai mult os... Aveam doar 60 kg.

Unii vecinii, mă cunoșteau de când eram mic. Numai eu nu le dădusem importanță, prea mare pe atunci. Dar altă chestie. De multe ori aveam în fața niște deja-vu-uri.

Parcă trăisem niște întâmplări pe care le mai avusesem odată... sau poate era o părere sau imaginația mea bogată îmi juca feste...Cine știe? Oricum sunt sigur că nimic nu e la voia întâmplării și că toate evenimentele sunt cu un scop, că așa ar trebui să se întâmple.. Sunt ca niște străzi paralele pe care viața ta poate să ia o altă întorsătură, numai schimbând banda de mers.

Totul e să știi să alegi bine de la început banda.     Viitorul poate fi în continuă mișcare. Nu-i vezi niciodată capătul. Dar uneori poți schim-ba soarta viitorului. Cu toate că unele lucruri, deja făcute, rămân așa o viață întreagă, fără a mai putea modifica ceva vreodată...Mulți spun că așa le-a fost soarta Și cred că au dreptate...într-o anumită privință.

 

 

 

 

Viața în”85

 

 

Am să vă mai povestesc câte ceva, despre unele episoade din trecutul îndepărtat de prin anii „85-”86. Și asta că mi-am mai adus aminte de unele episoade. Poate pe unii aducerea aminte, al vechiului regim, nu o să le producă prea multă bucurie, dar asta e! De unde altele mai frumoase. Eu o să încerc să le fac mai plăcute, mai vesele, deși...

Rodica îmi cerea mereu părerea la felurile de mâncare.

-Mai zi și tu ceva! Ce mâncare să mai fac? Ce mai mâncăm și mâine? Asta era veșnica ei întrebare, înainte de a face mâncare.

-Iar? Ce atâta mâncare! Păi numai mâncăm.

-Păi nu? Bun de tine am scăpat! Dar eu? Fiică-ta?

-Ei cu fiică-ta...îi dăm lapte ...și gata!

-Ce fiică-ta? Ce e numai fiică-mea? Ce, nu e și a ta?

-Bun cu fiică-ta... dar eu?

-Tu ce?

-Păi eu? Ce? Eu numai mănânc?

-Ba da!...Găsești tu ceva acolo...

-Bine! Am niște macaroane...Fac macaroane. Mai este un capăt de brânză...Am aranjat-o și pe azi!

-Păi și mâine? zic eu.

-Mâine? Picioare de scaun!

-Ei ălea le mănânci tu! zic eu supărat intrând în bucătărie și ducându-mă întins la frigider. Conținutul lui nu mă satisfăcu pe deplin.

-Auzi? Dar lapte?

-Ce-i cu el? Ăla e al fetei, nu te atinge de el!

-Păi nu mai este!

-S-a terminat și ăla? Făcusem socoteală că este și mâine.

-Ei, a fost...mâine...mai este o ceașcă. Îl las fetei.

-Păi să te scoli mâine cu noaptea în cap...și ei fetei lapte...

-Offf! Tot eu? Noroc că mâine am liber, că altfel...

-Altfel ce?

-Te duceai tu!

-Tot eu? Dacă n-aș fi eu v-ar mânca câinii! Și pe tine și pe fiică-ta!

-S-o crezi tu! Găsesc eu... o mămicuță...

 

 

-Ce? Îți dau eu ție! zise ea apucând un prosop de pe sârmă de la bucătărie, cu gând să dea în mine...Îți trebuie gagici? Acu numai sunt bună?

-Ei cine a zis că ești bună... asta... mămicuță rea...dându-mă înapoi din cale prosopului furios.

-Foarte bine, drept pedeapsă, te duci toată săptămâna și ei lapte...

-Bine gata! Mă duc la lapte, numai taci...

-Taci ai?...

-Știi ceva, mai bine mergem amândoi...îmi mai ți-i de urât...una alta...Trece altfel vremea!

-Bine! O să mă mai gândesc până mâine!

După care o oală se umplu cu apă și ateriză pe un ochi de aragaz. În așteptarea ca oala să fiarbă, își făcu de treabă. Așa făcui și eu, și ca să nu o încurc, sau să o mai supăr, mă retrag la televizor. Dar zelul meu fu oprit de o remarcă tăioasă:

-Ce gata ai plecat? Bine că ți-ai pus palma în ... și mă lași iar pe mine singură.

-Și ce ai vrea să fac? Apa fierbe singură, macaroanele așișderea...Cu ce să te ajut? Crezi că prezența mea aici, o să le facă să fiarbă mai repede?

-Păi fă și tu ceva! Ia răzătoarea și rade brânza...

-Mă întorc supărat și îi satisfac cererea. După ce termin zic:

-Ei gata! Ți-am îndeplinit dorința! Ce mai vrei să fac?

-Du-te lasă ...gata...

Mă execut arucându-mă în pat. Dau drumul la televizor. Și pentru că nu-mi plăcu primul post începui să-l butonez, schimbând programul.

-Dar lasă-l undeva! Ce tot îl fugărești atât?

-Păi nu era frumos acolo...

Într-un final mă opresc la un post. Asta făcu să-mi umple timpul până când auzii o exclamație din bucătărie:

-Gata la masăăă!

Mă ridic și închid televizorul. Mă îndrept cu pași voioși către bucătărie.

Chiar începuse să mi se facă foame. Caracatița aia îmi ridicase apetitul...

-Lasă caracatița și treci de mănâncă, câ nu stau cu masa întinsă toată ziua!

-Și tu?...

-Ce și eu...?

-Parcă ești mama. Numai ea mereu îmi zicea aceeași vorbă. Parcă erați surori...

 

 

 

-Da ce, și ea zicea la fel?

-Da!

Restul timpului îl petrecurăm savurând delicioasele macaroane. Ca să fie mai gustoase, madam, le mai puse peste ele și unt topit și niște șvaițer. La urmă mă declar mulțumit.

-Au fost bune... păcat că...

-Că ce?

-Păi mergeau mai bine udate cu ...o bere... ceva...

-N-am! Apa de la robinet îți stă în gât?

-Păi ruginește gâtul...

-Lasă că nu ruginește...

Mă uit la ceas. Era aproape 6 seara.

-Știi ceva? Mai bine te duci din seara asta. Lași sacoșa cu sticle și te mai duci din când în când și le verifici.

Aici avea dreptate. Părăsirea sticlelor nu era garantată prin lege. Dispăreau relativ ușor, dacă nu erau păzite.

-Offf! Încă o noapte pierdută...exclam eu dezamăgit.

-Ce vrei? ai vrut-o pe fiică-ta... acu crește-o!

-De parcă am vrut numai eu?

-Ce, când ți-a fost bine... acu mai zii ceva!

-Bine, bine...

Până la ora 21, când preconizam noi să ne ducem, mai era destul timp. Așa că ne petrecurăm restul timpului în dormitor. Cum fiică-mea tocmai se trezise, o teleportăm în sufragerie:

-Te-ai sculat? Du-te la bucătărie și mănâncă și tu. Ai pe masă. Și mai ai și o ceașcă cu lapte. Diseară merg cu tact-tu, să-ți iau iar lapte, să mai ai două zile. După ce mănânci, te duci și te joci la televizor la desene animate. Da?

-Da!

După ce plecă ea, îi luarăm noi locul. Asta dură cam două ore. Pe la ora 21 ne-am sculat. Fata era la desene animate. Râdea de una singură. Îi plăcea cum îl fugărea Tom pe Jerry.

-Hai îmbracă-te și la piață...

-Mai stai ce te grăbești așa? Nici la miliție nu a închis încă...

-Hai că lumea nu te așteaptă pe tine. Să mergem mai repede, să fim și noi mai în față...

-Bine, bine...

Înfașc sacoșa cu cele două sticle pregătite de ea din timp. Ia și ea o altă sacoșă în care odihneau alte două sticle. La ridicarea sacoșelor, sticlele protestară. Nu erau prea dornice de plimbare. La fel ca mine.

Era un obicei din asta. Trebuia, dacă voiam mai mult lapte, să fim doi. Asta așa ca acoperire, în caz că nu ajungea la toată lumea.

Și mai trebuia să ți-i cont și de un alt amănunt. Nu trebuia să te cunoști. Eram străini la rând. Păi atâta ți-ar fi trebuit! Ime-diat începeau protestele:

-Păi cum voi sunteți doi, și luați patru sticle de lapte, în timp ce noi luăm numai două?

De multe ori mai protestam și eu, trimițându-i... acasă să mai aducă alte sticle.

-Da cine nu te pune să iei? Ia și șase sticle! Din partea mea ia toată naveta!

-Păi dacă sunt singură și nu am pe nimeni, cum să iau, că mai mult de două sticle nu dă!

Aici cam avea dreptate. Asta era regula. Mai erau și zile când se depășea baremul. Dar asta era rar, și mai ales în zile de sărbătoare...

-Păi ia și mata cățelul...pisica...

-Da, da! zicea ea râzând. Dacă ar merge...?

Așa că plecăm. Când ajungem acolo surpriză mare! Deja erau 12 sacoșe, ce așteptau să intre în tura de noapte.

-Dar ce faceți fraților? Nu mai aveți somn, protestez eu supărat. Erați în stare să le puneți încă de dimineață...

-Păi uite ăia din față au pus sticlele de la ora 15...

Pun, adică punem și noi sacoșele jos. Eram nr 13 şi 14...

Acum nu ne mai vorbeam. Eram precum doi străini. Cu toate că unii mă cunoșteau, doar copilărisem ani buni acolo în mahala. Dar se făceau și ei că nu mă cunoșteau. Doar și ei foloseau aceeași stratagemă. Noroc că pe madama me, nu o cunoșteau încă bine toți... că altfel...

-Păi da ați venit la lapte toată casa...

-Păi nu chiar toată...am mai lăsat ceva acasă...

Mulți mai râdeau, alții însă:

-Uite cum mai și comentează...

Noroc că eram gen masculin, și mai era și „umbra”mea de față, că altfel...

Odată două femei se păruiseră, tot din același motiv. „Cum ea să ia mai mult lapte ca mine” De multe ori mai interveneau și câte un bărbat mai stingher, care îl fugărise nevasta de acasă, ca să stingă revolta. Că altfel...își dădeau și cu sticlele în cap.

Mă uit la ceas. Era trecute de zece. Ce repede trece timpul aici. Mai o vorbă, mai o snoavă de la altul sau alta, ...mai un episod de ceartă apărut din senin... Ce avea să fie până la ziuă...?

„Umbra” mea se retrage mai deoparte, făcându-mi semn să o urmez după colț.

Ajuns acolo îmi spune:

 

 

 

-Eu mă duc acasă. Vin pe la 12, și te schimb pe tine.

-Bine! zic eu și îmi reiau locul.

Acu cu plecarea ei, dacă am rămas singur timpul parcă trecea înnebunitor de încet. Mai trăgeam cu urechea la ce mai spune lumea.

-Auzi dragă, cică mâine aduce carne!

-Da? Întreabă alta.

-Păi aș vrea să iau și carne. Să mă duc să prind rând și acolo. Și o văd că dispare.

-Gata! Dacă ai plecat, ai pierdut rândul! Păi cum mata vrei să iei și carne? zice glumeț un om mai în vârstă.

Noroc că glumea. Dar o femeie deja prinse ideea.

-Păi sigur că da! Ce așa pot să fac și eu!...

-Păi și de ce nu faci? zise glumețul iar.

-Păi nu am nevoie acu de carne.

-Păi nu ai nevoie, că altfel...

-Da și ce ...?

Îmi îndrept urechea către altă zonă, mai în spate. Deja se mai strânseră încă vreo 30 de sticle. Adică sacoșe. Câte sticle aveau în ele, cine știe? Unele arătau că ar fi avut chiar și trei sticle... Unii puneau cărămizi sau pietre în ele. Asta ca să fie sigure că nu rămân și fără sticle. Slabe șanse pentru ei. Dacă apucau și două sticle cu lapte, era foarte bine. Era ideal dacă apucau și câte o sticlă. Tot era mai bine decât nimic. Mulți de la capătul cozii, aveau toate șansele să se mai întoarcă și cu sticlele goale acasă. Asta în funcție de câte navete cu lapte aduceau.

Cu una, cu alta, se făcu și 12 noaptea.

„Umbra” mea se ținu de cuvânt. Dar tot mai întârziase un sfert de oră. Nu avui curaj să-i reproșez nimic, că ăla eram.

Îmi sărea toată coada din spate în cap. Păi cum eu ... și ei ...nu! Așa că din semne și priviri discrete, mă făcui că dispar și eu. Rămănând ca la ora 5-6 dimineață, să revin și eu.

Nu plec imediat. Îmi fac drum, înainte și înapoi, cu gând ca să-mi dezmorțesc picioarele. Chiar îmi amorțise. Mă mut pe trotuarul celălalt și mă uit la felul cum evoluau lucrurile.

De acolo coada părea imensă. Și nu numărul oamenilor, care se mai răriseră, ci numărul sacoșelor, care erau aliniate lângă perete, așteptând cuminți să se facă dimineață. Mai fac câțiva pași în afara zonei minate, și mai uitându-mă încă o dată, la „umbra” mea, dispar și eu acasă. Ajuns acasă mă întâmpină ca de obicei, fiică-mea:

-Ce faci tată? Ai cumpărat lapte?

-Da de ce nu dormi tu la ora asta? mă fac eu îngrijorat. Nu acu, mâine! Am lăsat-o pe mă-ta la rând. Mâine mă duc și eu la rând, ca să-ți ia tata lăptic.

 

 

 

-Nu pot să dorm. Spune-mi o poveste ca să adorm... se rugă ea.

-Apoi tu crezi că mie la ora asta, îmi mai arde de povești?

-Hai te rog una mică măcar...

Ce am putut scăpa de ea! Nu m-a lăsat până nu i-am încropit o poveste, mică, mică, că era 3 și eu nu mai terminasem povestea. La un moment dat mă trezește:

-Hai scoală! „Nu domi!” Spune mai departe! De multe ori uitasem ce spusesem și începui alta.

-Nu nu e asta! Mi-ai spus aia cu cățelul...

-A da! Cu cățelul... sigur... Era odată un om .... care...

-Ce făcea? zise ea trezindu-mă din nou.

-Auzi mai bine culcă-te că acu trebuie să mă scol iar. La 5 plec.

-Păi și povestea? Ce a făcut cățelul?

-Păi... cățelul ... s-a culcat și el. Gata! Noapte bună...

Nu prea am convins-o. Se tot foia. Văd că se scoală și dispare la baie. Se întoarce.

-Hai te rog spune-mi mai departe...

-Mă lași? Uite îți pun niște muzică să adormi. Mă scol și pornesc magnetofonul Majak, pe care îl cumpărasem cu câțiva ani în urmă de la magazinul Modern. Zece luni am tot plătit la el. De credeam că nu se mai termin ratele.

Deja abia terminasem ratele la televizor. Îi pun „căsuța Indiană” Era preferata ei. De căte ori îi puneam acest cântec, adormea imediat. Ce efect avea acest cântec la ea, nu știu! Într-adevăr adoarme. Adorm şi eu, magnetofonul trecând la altă melodie. Dar cine îl mai auzea?

Nu știu cât am dormit, că criminalul de ceas, mă trezi zornăind. Avusem grijă să-l pun de cu seară. Mă uit speriat la el. Era 6.

 Cred că „umbra” mea, adică santinela, era nerăbdătoare să mă vadă. Mă scol repede și mă îmbrac. Cobor jos, și la piață!

Când ajung la rând m-am speriat de mulțimea oamenilor. Apăruseră ca ciupercile, după ploaie. Mă uitam cu milă la cei de la coadă. Nu aveau nici o șansă. Doar cine știe?

Mă așez lângă sticlele mele, gest ce nu scăpă neobservat de ceilalți codași.

-Da ce domnule, abia ai venit, și te bagi în față?

-A fost aici, îmi ia apărarea o femeie care mă cunoștea. A fost aici omul. De aseară stă săracul.

-Care de aseară că eu am venit la 1 și nu era, nu se lăsa aia.

-Da taci femeie că a fost. A lăsat rând, zice madama me mai convingătoare.

 

 

 Nu știu cât de mult o convinse, că nu a mai comentat, dar se duse la locul ei bombănind. După câteva minute de ora 6 apare mașina cu lapte.

 Lumea fremăta nerăbdătoare la vederea mașinii. Unii chiar își luară locurile, crezând că, gata, o săi și servească.

-Dar stați cuminți. Că abia a adus laptele. La 7 vine vânzătoarea...

-Da de ce nu vine mai dimineață? Ce noi stăm aici ca proștii...? comentă alta.

-Ei cum vrei să se obosească...mai au o oră de dormit...

-Păi sigur ele dorm, în timp ce eu îmi pierd timpul aici, zise alta.

-Păi cine nu te lasă să dormi acasă, zise iar glumețul de lângă mine.

La scurt timp după ce descărcă vreo șase picioare cu navete cu lapte, mulțimea de la coadă prinse a vocifera:

-Da de ce nu aduceți mai mult lapte să apucăm toți...?

Dar cel care descărca nu-i răspunse. El își văzu de treaba lui. Lăsă și câteva lăzi cu iaurt și smântână. la vederea lor, madam, comentă:

-Uite vezi nu ni-i s-a legat și câteva borcane de mână, mai luam şi iaurt...

Un semn de al meu o făcu să-și schimbe vorba.

-Mai bine mai luam și niște borcane.

La mulți remarca trecuse neobservată.

Deodată apar o pereche de după colțul complexului, se reped la un picior de lapte, scot două sticle dintr-o sacoșă, pune niște mărunți în ea, și se autoservesc, spre protestele celor din jur:

-Da bine cucoană! Noi stăm ca proștii aici la rând, și mata vii aici odihnită, bine mersi, și ne iei în râs.

Ea nu a comentat, dar a ajutat-o bărbatu-su:

-Auzi cucoană? Ce nu ți-i bine? Ciocul mic. Am lăsat banii în sticlă...

-Păi așa puteam face și eu la fel... zise alta.

-Păi cine nu te lasă să faci? ziseră ei îndepărtându-se.

-Păi dacă e vorba de așa, zise ea îndreptându-se și ea furioasă la piciorul respectiv, fac și eu la fel!

Dar lumea nu o mai lăsă să-și facă damblaua. Năvăliră peste ea, determinând-o să renunțe de bună voie, că altfel...nu mai apuca neam lapte... Se retrase la rând comentând:

-Da pe aia, de ce ați lăsat-o? Pe ea nu ați văzut-o se burzului ea.

-Ei, ea era cu bărbatu-su, încercă alta să o îmbuneze.

-Păi da! Ea era cu bărbatu-su. Lasă că mâine vin și eu cu bărbatu meu!

-Bine vino! dar să nu uiți, zise iar glumețul. Poate cu amantul...

Dar iată că apărură de nicăieri două țigănci, care se repeziră și ele la sticlele cu lapte. Până să se deștepte lumea, ele deja plecaseră. Dar lăsaseră și ele banii în sticle.

 

 

 

-Păi da pe ele de ce le lăsați? se aprinse iar aia.

-Păi ele sunt ele... zise glumețul.

-Păi da sigur, noi stăm aici ca proștii...ele au întotdeauna prioritate...la toate rândurile.

-Fă-te și mata țigancă, ca să ai trecere... comentează un altul.

Restul timpului până la ora 7, se scurse relativ normal, cu sporovăială.

În sfârșit se făcu 7, dar ele tot la 7 şi cinci veniră și deschise magazinul. Asta stârni iar un cor de proteste.

-Dar de ce nu veniți domnișoarelor mai dimineață? Noi stăm aici, toată noaptea...

-Cine v-a pus?

-Ia uite la ele, pe deasupra mai este și obraznică...

În fine, după ce luă în primire laptele, văzu că au deja patru sticle goale într-o navetă. Asta le făcu să comenteze:

-Cine a luat de aici lapte?

-Două „colorate”, strigă una din rând.

Dar nu au mai comentat, văzând că lăsaseră banii în sticle

Și începu vânzarea.

Vedeam cu disperare, cum dispăreau navetele. Deja două, dispăruseră în magazin, pentru personalul din dotare, spre protestul celorlalți:

-Dar ce luați atâta lapte? Ce o sticlă nu vă ajunge?

-Dacă erai matale în locul ei, mai vorbeai? zise glumețul.

-Păi normal că nu mai vorbeam, zise ea râzând.

Cu toate astea navetele tot mai dispăreau din fața mea. Aseară erau numai 12 sacoșe, dar acu apărură peste noapte și altele. Așa că ajunsesem la jumătatea cozii. Chiar începusem să-mi fac probleme, că aș fi stat iar degeaba la rând. Doar nu era să fie prima dată. Cu chiu cu vai când mai rămase doar un picior de lapte din cele sase, ne veni și nouă rândul. Eu dau banii ficși și o tai repede cu două sticle. Din urma mea madam, mai cere cu totul, încă 2 borcane cu iaurt. Și se lipește. Când să plecăm aud de la coadă:

-Dați numai câte un kil de lapte, să ajungă la toată lumea!

Erau în stare să desfacă ultima sticlă și să dea lapte cu lingurița, ca să ajungă la toată lumea!

Când ajungem acasă victorioși, deja ceasul arăta 8. Nici nu deșertăm bine sacoșele, când sună la ușă. Cine credeți că era?...

Cine alții decât soacră-mea și socru-miu. Veniseră iar încărcați cu de toate. Soacră-mea deja răsufla greu. Când mă văzu în pragul uși, zise:

-Da sus te-ai mai urcat măi Bebi! Nu v-a dat și vouă mai jos?...

-Săru”mâna! fac eu împrumutând o față veselă.

-Ce vrei fă, dacă aici ia dat statul casă...Bună Bebișcă!

-Cine a venit? întreabă madama mea.

-Aaa! tata cu mama…

 

 

-Cei Rodicuțo? Nu prea pari veselă să mă vezi...Ce ai?

-Ei, sunt obosită, nu am dormit toată noaptea, am stat cu Bebi la lapte...

          -Păi se vede...zice socru-miu.

-Ei lasă că v-am adus eu niște lapte, tu-vă camforul vostru, că nu vreți a mai da pe la țară.

-De astă vară nu ați mai călcat la noi.

-Da când să vin? Azi am avut liber și nici așa n-am scăpat, că am fost la lapte...

-Lasă băieții în pace, ce ai cu ei? Sare în apărarea mea, socru-miu.

-Ce am ? Știu eu ce am...

-Auzi fa, dacă ai venit cu arțag, mai bine te lăsam acasă...

-Şi camforul tău, cine mai căra astea?

-Da ce ai adus mamă? se face interesată Rodica.

-Mamă? Acu sunt mamă! tu-s crucioiu tău...

-Ia lasă fă prostiile și apucă de aici. Bebișcă ajut-o pe mă-ta!

Într-un final bagajele fură debarcate în casă pe hol. Două genți uriașe, un bidon de 20l cu vin, și un altul mai mic de trei litri.

Ăsta e al nostru Bebișcă, îmi face socru cu ochiu, fapt scăpat de mama soacră. După ce o parte din bagaje le dosii în cămară împreună cu bidonul de 20l, ne retragem în bucătărie la povești. Urmară întrebările de rigoare: „Ce mai facem?” Și pentru că noi nu prea „aveam ce să facem”, începură tot ei.

-N-ați mai dat și voi pe la țară tu-vă crucioiul vostru, zise ea râzând.

Așa ne dezmierda ea, și serios și vesel. Că nici nu știai când glumește sau vorbește serios.

-Ei da lasă copii în pace fa! Bebișcă dar noi nu bem nimic? Păi am luat niște lapte...

-Păi cum măi Bebișcă, vin la tine o dată pe an, și tu îmi dai să beau lapte? Ridic din umeri.

-Ia adu bidonul încoace, Rodica! Unde e bidonul? Adu-l încoace.

-Ei ce vrei să bei așa cu noaptea în cap? zice soacră-mea. Ce motiv ai să bei așa de dimineață?

-Păi mi sete fă! Bebișcă ia adu niște lapte de al tău...râde el. Mă duc la frigider și aduc râzând o sticlă. Socru-miu când o vede, râde de să-i cadă fața.

-Uite fă, Bebi a și crezut.

-Ei lasă că e bun. Nu ți se urcă la cap...

-Stați așa! zic eu. Și dispar la cămară. Cu sticla goală de lapte mă duc și o umplu din bidonul cu vin adus de ei. Apoi iau căpăcelul roșu de aluminiu de la sticla de lapte, și astup sticla provizoriu. Apar triumfător cu sticla de lapte în care era vin și o pun pe masă. Socru-miu când vede râde iar:

-Ia uite s-a colorat laptele lui Bebi! Păi pune, adu trei pahare...

-Eu nu beau așa de dimineață, am treabă...

         -Da cine îți dă ție? Eu ziceam, poate bea Rodica...Rodica ia d-aici.

-Nu beau nici eu.

-Ei atunci lăsați că ne sacrificăm noi și pentru voi...De abia ne rămâne nouă mai mult... Nu așa Bebișcă?

Așa mă alinta el.

-Ei așa unul mic merge... aprob eu.

-Nici n-ai mâncat...intervine madama me.

-Păi dă-ne ceva... o gustare ceva... ca să meargă vinul...

-Păi n-am ce să vă dau!

Parcă am știut, face mama ei, luați de aici câte ceva, pân” venim noi, ca să ne apucăm de mâncare.

-Da ce? Unde vă duceți?

-Ei avem și noi treabă...Unde? Unde?...

Pachetul mamei, se desfăcu repede dând la iveală, niște piftele, brânză, roșii 2-3 cepe, ridichi...

-Ce am putut și eu... zice ea cu dezvinovăție.

-Lasă că merge. Uite bucatele vinului...zice râzând socru-miu. Gustăm fiecare, după care le udarăm cu câte un pahar de vin.

-Gata! se declară soacră-mea. Am venit, v-am văzut, hai la treabă! Noi o să plecăm până prin piața mare.

-Bebișcă hai cu noi! Ne mai ți-i de urât... una alta...

Nu prea îmi surâdea ideea, mai ales că fusesem de „noapte”. Dar le fac pe plac.

Coborâm, și când ajungem în fața blocului, soacra mă întreabă:

-Unde aș putea mânca aici la voi o ciorbă de burtă? că tare îmi este poftă. Nu am mai mâncat demult!

-Păi aici la capătul blocului la un local, îi zice „Expres”

Ajungem tus trei la localul cu pricina. Intrăm şi luăm loc la o masă. Socru se duce la tejghea și ea o tavă. Când ajunge la cupele cu supă sau borș, ia trei și le pune pe tavă. Mai ia și trei tacâmuri, trei chifle, împreună cu o mică strachină cu mujdei de usturoi. Pe masă mai aveam și o solniță cu sare și alta cu piper. Eu am cam strâmbat din nas, la vederea ciorbei. Nu o agreeam. Mâncasem odată și nu-mi plăcuse. Ajuns cu ele la masă ei se apucară gospodărește de ea. Văzând că nu mă încumet să mă apuc de ea, socru îmi zice:

-Ce-i Bebișcă nu-ți place?

-Lasă că îl ajut eu, se oferă soacră-mea.

-Hai că iau și eu cu voi câteva linguri.

O amestec și o gust. Văd că avea și o tentă de smântână. Mai pui sare, apoi presar și niște piper. După care iau 2-3 linguri de usturoi și-l pun în supă. O amestec bine și o gust. Era mai bună acu.

 

 

-Ia să văd ce ai făcut tu acolo, se oferă soacră-mea să guste. Ia o lingură, ia două...

-Da tu ce faci fă, îi mănânci supa lui Bebișcă?

-Vai da ce bună e a lui acu! mă lăudă ea.

-Da? Ia să văd Bebișcă ce ai făcut tu? Gustă și el, și îi place.

-Păi ia dă încoace castronul, zice el. Ia-l pe al meu, și fă-l la fel și mă-tii. Le iau și le fac aproximativ la fel. Acu mâncau cu poftă.

-Păi Bebișcă ești bun de bucătar, mă lăudă el.

Eu după ce mâncai zeama, lăsai „tăiețeii” la fund. Soacra când îi vede se oferă să mă ajute. Așa că îi teleportez la ea în castron.

-Da ce Bebișcă, nu-ți place „tăiețeii?”

-Ba da, dar ăștia nu sunt tăieței. Sunt bucăți de burtă...

După ce terminăm ciorbele, socru-miu face:

-Păi auzi fă, tare ar merge acu o bere după ciorba asta...nu Bebișcă? zice el făcându-mi cu ochiul.

-Păi unde vezi tu bere? Aici nu are.

-Are alături, zic eu la Expresul celălalt .

-I-auzi fă, hai acolo!

Ne ridicăm și ne ducem la celălalt local, unde se servea numai băuturi. Cum era trecut de zece, vânzarea era în floare. Așa că, ei caută o masă liberă, iar eu mă duc să fac cinste cu bere. Ajung la tejghea în față, și cer trei halbe de bere. Făcea 18 lei. Le iau și vin cu ele. Când să mă așez, văd că nu am scaun. Caut din priviri un scaun liber și îl aduc la noi, sub protestele unora. Dar văzând unde mă duc cu el, n-a mai protesta nimeni. Așa că după ce dăm gata și berele, ieșim în stradă. Ei se duc în piață în treaba lor, iar eu o tai sus. Ajuns acasă, mă întreabă madama, unde i-am lăsat. Îi zic scurt is-toria și mă duc să mă culc.

Nu știu cât am apucat să dorm? Vorba vine! În timp ce dormeam, aud ca prin vis remarcile și replicile, socrilor și a madamei.

-Unde-i Bebi?

-Ssst! Lasă-l că doarme! A fost cu mine toată noaptea la lapte, aud eu prin vis, remarca apărătoare.

Dar pe socru-miu nu-l rabdă. Deschide ușa la sufragerie și intră întrun gest teatral:

-Bebișcă! Da ce faci dragă dormi? O viață ai și pe aia o dormi?

-Dar lasă-l măi să doarmă, nu auzi că a fost de noapte, sare în apărarea mea soacră-mea.

-Cum adică lasă-l? Păi vin și eu la el la 6 luni, și atunci îl găsesc dormind? Hai jos Bebișcă că avem treabă!

-Ce treabă ai cu el? Te pomini că nu poți mânca sau bea fără el...?

-Ei vezi fă! Cum ai ghicit?

Era timpul să nu o mai fac pe somnorosul, că din două fraze reușise să-mi sperie somnul. Mă uit la el întrun ochi. Fapt constatat și de el.

 

-Uite la el, se uită la mine întrun ochi...

-Da mai lasă-l măi, tus cruceasca ta... Cum ai vrea să se uite?...Ce nu lași omul să se odihnească? Pe tine dacă te-ar scula unul ce ai zice?

-Aș da cu el de pământ, dacă nu are motiv...Hai Bebișcă să facem un șah...Uite vezi când a auzit de șah, s-a trezit de-a binelea!

-Hai că mă dau jos, zic eu bosumflat.

-Ei ce-i cu voi aici, hai plecați și lăsați-ne, că noi avem treabă! zice Rodica. Ies. La ieșire mă ciocnesc cu socru-miu, care și el încercase să mă urmeze.

-Ce-i Bebișcă? Te-a dat Rodica afară?

-Păi nu vedeți că noi nu mai putem de treabă? Numai voi mai erați aici!

-Păi bine măi Rodicuțo! Noi nu mâncăm nimic azi? Nu bem nimic? zise el întorcându-și privirea disperată și hazlie către mine.

-Nu-i gata mâncarea! Când e gata vă chem eu. Poți să te întinzi și matale, dacă vrei...

-Nu pot Rodica dragă! Eu nu pot să dorm dacă sunt flămând...

-Și mai ales de sete, adaug eu spre veselia exagerată a lui.

-I-auzi fă și lui Bebișcă îi este foame și sete...Nu ai milă deloc de noi!

-Ei, să aștepte...

-Aaa! Păi tu Rodico nu ești bătută! Păi cum adică? Ai găsit terenul slab...

-Adică ce vrei să spui, îi sare țandăra și soacră-mii, că eu te țin sub papuc? Ai băut ceva? Vorbește beutura nu tu!

-Ia ascultă fă! De când îți permiți tu să vorbești așa cu mine? zise socru-miu agasat, intrând peste ele în bucătărie.

-Ce vrei omule, lasă-ne...avem treabă, zise ea arătând către oalele ce dădeau în clocot de pe aragaz.

-Păi până e gata ciorba voastră, mie îmi este foame... Nu așa Bebișcă?...Uite și lui Bebișcă îi este foame.

-Na-vă tus camforul vostru de oameni nebuni...Na !

Și zicând asta scoate un pachețel pe care l-au achiziționat pe undeva din piață, la un stand unde se făcea mici.

 La vederea lui socru-miu se mai învioră.

-Ei așa mai vii de acasă... Da unde mâncăm?

-Pe balcon! zise Rodica.

-Gata Rodicuța tatei. Am înțeles! Hai Bebișcă în balcon.

Intrăm în balcon și ne instalăm în jurul unei mici măsuțe, străjuită de doi tabureți mici.

-Să-mi lăsați și mie! se aude dincolo de ușă vocea madamei mele.

-Păi să ne mai gândim!...Nu așa Bebișcă?

Zâmbesc la rându-mi.

 

Nu comentez. În timp ce mâncam, socru-miu își aduce aminte de ceva:

-Păi Bebișcă! da tu ce fel de gazdă ești?

Mă uit la el și nu înțeleg imediat unde bătea.

-Păi cum mă lași să mă usuc de sete?

-Aaa! zic eu. Mă scol, și ca să nu mai intru pe terenul minat, ies pe ușa de la sufragerie, apoi ajung în hol. Cum bidonașul tatei, se afla în hol în cămară, profit de neatenția lor, și iau bidonul, după care mă refugiez iar în balcon, spre bucuria lui socru-miu.

-Ei așa mai merge Bebișcă! Poi cum ni se usca gâtul. Nu alunecau micii pe gât. Păi se poate?

Așa că din vorbă în vorbă, aproape doi litri se duseră. La urmă mai rămase un mic. Îi spun:

-Ăsta e al Rodicăi!

-Daaa! i-auzi! face amuzat socru-miu. Ei așa mai vii de acasă. Păi Bebișcă! Știi tu ce ar merge bine acu?

-Nu!

-Un șah Bebișcă. Un mic șah.

Nu prea îmi ardea mie la ora aia de șah, dar i-am făcut hatârul, numai ca să scap de el. Prilej de a profita de neatenția mea, luându-mi două partide.

-Păi cum măi Bebișcă? Eu credeam că tu ai mai învățat șah, de când am mai jucat noi împreună!

-Adică de când n-am mai jucat noi împreună... zic eu supărat.

-Daaa? Hai încă una! Hai că de data asta te las să mă bați, zise el cu convingere. Dar știam că lucrurile nu or să stea așa. Doar de câțiva ani de când tot jucam șah cu el, îl cunoșteam acu. Nu de puține ori se lăsa cu supărare, de ambele părți și piese aruncate s-au răsturnate. Nici azi nu avea să se schimbe în mai bine situația. Mă concentrez și reușesc să-i întind o cursă. Apoi cade în ea și îi „fur” regina. El fără regină era mort.

-Stai așa! Cum ai luat-o? Doar nu a fost aici?

-Dar unde? fac eu enervat deja.

-Bine măi Bebișcă, fie ca tine, cedează întrun final socru-miu. Ce crezi că dacă mi-ai luat regina, ai câștigat? Stai să vezi.

Își deschide câteva piese grele, amenințându-mi și mie regina. Prilej la mine ca să atac prin învăluire și mascare forțată. Atacasem două piese deodată - cal și tură. A trebuit să cedeze în final tura. Pentru el Calul era cel mai valoros. Până la urmă regina mea și-a făcut treaba, spre nemulțumirea lui. După ce am făcut „curățenie” pe tablă, socru-miu se declară învins, răsturnând piesele.

-Hai încă una Bebi!

-Numai, gata! Nu mai joc!

-Cum măi Bebișcă? Nu-mi dai dreptul la revanșă?

-Păi care revanșă? E deja 2-1 pentru matale.

 

-Unde e micul meu? întreabă Rodica făcându-și apariția peste noi în balcon.

-Care mic? face nevinovat socru-miu.

-Cum care? Micul meu, porcilor!

-Ei, vezi Rodicuța cum vorbești? Păi unde te trezești tu?

În casă la mine...

-I-auzi!

-Hai gata, lăsați șahul, tu vă camforul vostru și poftiți la masă, că e gata mâncarea! se auzi vocea soacrei.

-Daaa? Păi mămicuță noi am mâncat...Nu ne mai este foame...

-Păi da porcul ăla tânăr, mi-a mâncat micul...nu se lăsa madama me.

-Ho! Uite! Ia de aici! Ți-am păstrat și ție... zic eu împăciutor, scoțând micul la vedere.

-Dar al meu? sare și soacră-mea.

-Cum? mai vroiai și tu? zise el râzând.

-Păi da eu stau la rând și mă afum pentru voi și tu...

Până la urmă intrăm în bucătărie și ne puse în față madamele, câte o farfurie de borș din carne de curcan. Mâncăm noi și nu prea, mai ales socru-miu, dar avu grijă să termine restul de vin din bidon.

În timp ce mânca Rodica se scapă:

-Și când plecați?

-I-auzi! Rodica ne dă afară...observă socru-miu.

-Ho am întrebat, nu am dat cu parul...

-Păi parul mai trebuia, zise el pornit.

-Ei, mă gândeam să plecăm mâine dimineață...dar o să plecăm cu ăl de patru, bătu în retragere și soacră-mea.

-Păi pe cel de patru numai aveți timp, zic și eu, poate la cel de 8...

-Da cred că e mai bine așa, adaugă și soacră-mea.

-Da stați cât vreți! Nu vă dă nimeni afară! Puteți pleca și poimâine...

-Numai să plecați... completează în glumă socru-miu.

-Ei, da tu tată... iar vorbești aiurea!

-Păi ce vorbește el? Vorbește beutura din el. Dimineață bere, la piață altă bere, ce crezi că am scăpat de el? Aici iar... cu ce a mai ciugulit dimineață...L-a ajuns!

-S-o crezi tu fă că m-am îmbătat, zise iar cu arțag socru-miu.

-Și apoi am orătăniile, porcul,...cine le dă de mâncare?

-Porcul ăla îmi mănâncă și urechile. Roade și cotețul...

Când aud asta mă amuz copios:

-Roade şi cotețul?...

-Păi, auzi Bebișcă, porcul roade cotețul, zice socru-miu înveselit nevoie mare.

-Păi da! Voi ce știți? Știți numai să râdeți!

 

După masă mai luarăm o pauză. Soacră-mea tot încerca pe alde socru-miu, să-l facă să se ducă să se întindă și el nițel.

-Cum fă? Mă trimiți la nani, ca copii mici? zise el iar vesel.

-Du-te și culcă-te lângă fiică-mea, zice Rodica.

-I-auzi și tu Rodicuțo, mă trimiți la nani? Lasă că eu mai fac un mic șah cu Bebișcă. Nu e așa Bebișcă?

-Nu! zic eu hotărât.

-Ia mai tăceți, că mă duc să mă întind nițel și eu, că îmi ajunge în fiecare zi scolă-te, masă...

-Bine dragă! Du-te și te întinde! Cine nu te lasă?

-Păi tu, că nu-ți mai tace gura aia...

-Păi de ce am gură? fă!...

Dar soacră-mea nu-l mai ascultă și se duc amândouă în dormitor.

Eu dau drumul la televizor, în timp ce socru-miu, se pune și el alături în pat lângă mine. În timp ce se uita la o emisiune, după cinci minute, îl aude că sforăie încetișor. „Taci că a adormit în sfârșit” zic eu în sinea mea, lăsând sonorul mai încet. Apoi îl închid și mă las și eu pradă somnului.

Și am stat așa până pe la 6 seara, când ia dat deșteptarea soacră-mea.

-Hai scoală! Hai că acu se face vremea de plecat! Până fac bagajele...

-Da ce fă, nu poți face bagajele fără mine? Trebuie să mă scoli? zise el îmbufnat.

-Ce nu-ți convine că te-am sculat? Să vezi și tu cum e! Când nu lași pe altul să doarmă, zise soacră-mea uitându-se cu sub înțeles la mine.

-Daaa! Ce Bebișcă, te-ai supărat pe mine, că nu te-am lăsat să dormi?

-Nu, și așa trebuia să mă scol, zic eu împăciuitor.

-Ei vezi! Nici Bebișcă nu s-a supărat!

-Hai odată! Dă-te jos tus camforul tău...că acu vine trenul și nu stă să te aștepte pe tine. Până ajungem la gară...

-Bine dragă... dacă zici tu...

În acest timp soacră-mea împreună cu Rodica, golea gențile masive cu ce aduseseră ei: cartofi, ceapă, roșii niște carne de porc, un borcan cu jumări în untură... ce au găsit și ei. Bașca cu cel curcan care îl aduse gata tăiat.

Când au vrut să ia și bidonul de 20 litri, socru-miu m-a pus să deșert vinul în sticle. Am găsit vreo18 sticle prin cămară, că atâta mai rămăsese, şi am transbordat vinul.

-De acu Bebișcă ai vin să bei până venim noi iar...zise el râzând. Aluzie la cât eram eu de băutor.

-Ei nici chiar așa. Mă mai ajută și Rodica...

-Adică ce vei să zici că eu sunt bețivă? se aprinse madama me.

-Nu dragă, dar un pic de colaborare fructuoasă... nu ar strica!

-Lasă…lasă...

 

 

 

Cum se făcu ora de plecare, ne luară-m rămas bun. Când să iasă socru-miu pe ușă, îmi aruncă:

-Bebișcă! Să mai înveți șah, până mai vin eu...

Dar din păcate, nu am mai jucat șah, niciodată cu el. Aș fi vrut să mai vie și să mă mai bată, măcar odată...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Munca la socrii

 

 

Într-o dimineață de toamnă, pe când mă deplasam cu un maxi-taxi, văd pe o linie de tramvai, vreo 7-8 ciori. Stăteau la taifas. Probabil aveau ședință. Puneau țara la cale. Cred că aflaseră și ele, de iarna grea ce ne așteaptă. La vreo 10-15 metri de primele, era o altă cioară. Cred că stătea de „șase”. Zâmbeam în sinea mea, amintindu-mi de cumnata mea - Lia. Când era mică eu îi spuneam „cioară”, că era brunetă. Așa îi era tenul și avea și un păr negru ca pana corbului. Iar eu o necăjeam mereu, de câte ori veneam pe la ei la țară. Cam de 2-3 ori pe an. Sau când îmi luam şi eu concediu. Vai ce se supăra! Se ducea să mă pâre la soacră-mea. La început se uita și ea cam urât la mine, cum se uita ca de obicei, apoi s-a obișnuit cu ideea.

Soacră-mea a fost o femeie foarte harnică și în a muncii pământul, unde s-a și dus într-o zi. Era hapsână după treabă și muncă. Era ca o furnică. Când mă prindea acasă la ei, de abia mă aștepta. Stăteam vreo jumate de oră de vorbă, de una de alta, ne mai cinstea cu câte un pahar de vin, apoi se scula și zicea:

-Hai gata! Până acu ați fost musafiri, de acu hai la treabă.

Și ne dădea de treabă cu porția, la ce se găsea prin curte. După ce se termina una ne dădea alta, să nu care cumva să ne plictisim. Și era de treabă! Mereu se găsea câte ceva de făcut. Ba la depănușat porumb, ba la curățat porumb, ba la dat porumbul la moară. Ba făceam păsat. Ba cobora în beci și ne aducea două lăzi cu cartofi, ca să le rupem colții, Mereu găsea câte ceva. Și avea grijă, ca să nu cumva să ne uscăm și de sete, aducându-ne câte o cană de vin, la locul de muncă. Eu mai glumeam spunându-i că încalcă art 400. Că nu aveam voie băutură.

-Păi dacă e așa nu vă mai dau, zicea ea, mai în glumă, mai în serios. Când auzea socru-miu, se speria zicându-i:

-Adu aici! Ce te ei după Bebi? El se trezește la el la combinat! Aici nu suntem la combinat, Bebișcă!

Așa mă alinta el.

A doua zi o luam de la capăt. Mă scula numai pe mine la 5 dimineața - cică eu eram în concediu - și plecam la piață în oraș să vindem câte ceva, din ce avea și ea în curte: ceapă verde, salată, ridichi, leuștean, și tot felul de alte zarzavaturi. Odată luase și niște flori din grădină, ca să le vândă. Și apoi de banii ce-i primea, lua brânză, roșii, pește, pâine etc. Câteodată mai punea și ea din buzunar, că nu-i ajungea pe ce luase pe zarzavat. Cumnata și mai ales cumnatul, nu serveau. Ei se mulțumeau să adune iarbă de pe marginea drumului, pentru găini sau porc.

 

Prima zi când am venit la ei, nu știam tabieturile lor. Socrii plecaseră de acasă, lăsându-mă să am grijă de copii - Lia și Gigi. Ies ei amândoi după un timp afară pe poartă. Eu la ea:

-Unde te duci?

Eu nu voiam să o las. Atunci ea se răstește la mine, zicându-mi:

-Ne ducem să adunăm iarbă pentru porc, că moare porcul de foame… Soacra-mea mă lua cu ea, la toate muncile câmpului. Și eu care mă și pricepeam la așa ceva... În viața mea nu văzusem cum e la țară și cum arată o sapă. Mai avea și tata unelte agricole, dar în afară de lopată, hârleț, greblă și târnăcop, nu mai văzusem și altceva. Ba odată și o furcă, dar nu la el ci la altcineva tot de la țară. Știu că într-una din zile, mă puse să prășesc porumbul. Am prăsit eu vreun metru, dar o dată cu țărâna se duceau și firele de porumb, din când în când, ca era cam mic. Iar ea mereu mă atenționa:

-Ai grijă că mă lași fără porumb! Sau altădată mi-a reproșat:

-Parcă au râmat porcii din urma ta!

M-am supărat și i-am zis că nu mai prășesc.

Dar ea nu se supăra, că mereu îmi găsea și altceva de făcut. Ori mă punea să văruiesc pomii din curte, sau din curtea dispensarului, ori mă lua cu ea la făcut șmotru în dispensar…

Dispensarul era alături de casa lor. Doar un gard ne despărțea. Ea lucra cu jumate de normă la acest dispensar aflat lângă curtea lor. Și mă mai lua să o ajut. Și o ajutam, că spălam pe jos tot dispensarul. Ea ștergea rafturile și dulapurile și ce mai era pe acolo, iar eu, făceam „cârpă” ca în armată. Acu aveam experiență. Tot a fost bună și armata la ceva. Nu degeaba mă punea Trăilă să fac șmotru.

În altă zi, mă pune alde soacră-mea, să pavez o alee cu dale de teracotă, unde se făcea mai mereu noroi. Ori mai reparam câte ceva. Asta când era singură.

Când venea acasă și socru-miu, mă mai scăpa, chemându-mă să jucăm câte un șah.

-Bebișcă! Dar noi nu jucam un șah azi? zicea el. Eu de bucurie că scăpam de treabă, acceptam să joc, chiar dacă mai și pierdeam.

La capitolul ăsta, el stătea mai bine decât mine. Câteodată îl mai și băteam și atunci se supăra grozav, mișcând piesele sau răsturnându-le. Apoi le punea el unde voia, zicând că nu ar fi fost acolo. Până la urmă ne supăram amândoi și răsturnam toate piesele. Nu suporta să fie bătut. După care o trimitea pe soacra-mea, sau se ducea el și mai aducea câte o cană de vin, ca să se răcorească chipurile. El avea antrenament. Eu nu prea aveam, mai bine zis, nu aveam de loc. Tata nu m-a învățat să beau. Bea el și pentru mine. Rareori, după ce a murit mama, mai îmi făcea și mie tata, câte o „cinste”.

 

        Mă scotea cu el, pe la câte o grădină de vară, sau local, în special la „ Dâmbovița”, de pe strada Brailei. Sau pe la câte o cârciumă. Cam pe unde este acu magazinul de plante medicinale de pe Brăilei. Aproape de Mazepa. Acolo era o grădină de vară. Iar la întoarcere avea grijă de mine, să nu cad pe jos, ținându-mă de mână.

Și socru-miu mă tot învăța să beau. Mereu insista, având grijă de paharul meu, ca nu cumva să fie gol și să mă usuc de sete. Cum mă tot invita să beau, mai mă apăra soacră-mea spunând:

-Mai lasă-l! Ce tot forțezi omul. Dacă nu poate bea, nu poate bea! Ce crezi că e ca tine? Să bea până îți pierzi mințile!

Şi apoi unde nu începeau să se certe amândoi din cauza mea, pentru că eu nu voiam să beau. Când vedeam că lucrurile dădeau să scape de sub control, mă plângeam lor:

-Ce? am scăpat de nana sau tata și acu dau de alții...”

Sau uitat cam urât atunci la mine. Câteodată îi mai făceam și plăcerea. După câte o plăcintă de bostan sau brânză, sau o friptură bună, sau când tăia porcul. Dar după patru pahare mă opream, că știam ce mă așteaptă. Aveam și eu o limită. O știam de când nea Fane încerca și el, să mă antreneze, când eram la pompe.

Odată de Crăciun, m-a chemat împreună cu Rodica ca să taie porcul. Era pe la început. Era prima dată când asistam la tăierea unui porc. Soacră-mea și cu Rodica se dădură mai în spate. Gigi era pregătit cu strachina lângă gâtul porcului, pentru a strânge sângele pentru tobă. După care îl bătea cu sare ca să nu să se închege.

Mă duc și eu mai aproape, să văd și eu ce și cum. Socru-miu cu încă doi săteni, îl ajuta să taie porcul. Cred că nu-i tăiase bine gâtul, că porcul o luă la fugă prin curte, țipând, de ziceai ce e aia? Soacră-mea când mă vede țipă la mine:

-Pleacă de acolo că ești milos și nu mai moare porcul!

După ce m-au gonit, socru-miu împreună cu ceilalți s-au mobilizat la prinderea porcului.

Într-un târziu îl prind și reușesc să-i taie mai bine gâtul. Cei drept era pentru prima dată, când asistam la acea „crimă”. Mai vedeam când tăia mama câte o găină în curte, dar asta nu se compara cu tăierea unui porc.

Da! La mine soacra-mea, să fug, că nu mai murea porcul. Și de atunci nu mă mai lăsa să mă uit când tăiau porcul. Câteodată nici nu mă mai chema. Dar ne chema după aia și ne mai indesa şi desăgile cu carne.

După ce-l tăiau, eu aveam misiunea mea. Ajutam la pârlit, spălat și periat și mâncat șoric. Din când în când, socru-miu o mai trimitea pe soacră-mea, după o cană de vin zicând:

-Du-te fă și adu niște vin, că înghețăm aicea. Da eu de colo:

-Și porcul îngheață...

-I-auzi și porcul îngheață, repeta socru-miu, râzând.

Și soacră-mea se executa. După ce îl terminam de ferchezuit, socru-miu îi făcea autopsia. Atunci vedeam și eu ce are înăuntru un porc. Prima dată socru-miu căuta splina și o cerceta. Spunea, după cum e splina de mare la porc, așa era sa fie și iarna. Prosti! După aia ne dădea de treabă la curățatul mațelor, pentru cârnați. El apoi tranșa carnea. Soacra-mea la urmă lua toată slănina, iar o parte o topea, făcându-ne și jumări, pe care le „stingeam” și cu câte un pahar de vin, spre bucuria lui socru-miu. Restul o prelucra. Munceam, dar era și darnică la sfârșit, umplându-ne traistele, dacă aveam, dacă nu ne mai împrumutau și ei câte una. Că abia le mai căram. La plecare, când ieșeam pe poartă ne zicea:

-Gata! v-am dat de toate! Până la primăvară nu mai vedeți altceva. Cum le păstrați așa le aveți. Să nu mai cereți că nu vă mai dau!

Dar știam că glumește. Nici nu începea bine iarna, că ei iar se înființau la noi, cu câte o găină, curcă, o geantă plină, dar și o damigeană sau un bidon de 20l cu vin. Nu erau oameni răi, dar erau cicălitori, mai ales ea. Mereu când mă prindea îmi făcea observații. Că nu e bine aia, că nu facem treabă bună, că nu aia, că nu ailaltă... Că de ce nu ne ajung banii, că îi cheltuim fără rost...Că nu făceam nimic acasă, că ne duceam mereu la film și câte și mai câte. Asta că ne pâra tanti Tinca. Doar era gard în gard cu noi. Noroc de socru-miu, că mă mai apăra el și îi zicea:

-Mai lasă-l pe Bebișcă în pace! Ce tot ai cu el? Omul nu știe cum e la țară. Ce el la nană-sa a muncit... acolo la oraș?

-Da dar asta nu înseamnă că nu trebuie să învețe, nu se lăsa soacră-mea.

După ce au crescut cumnații mai mari, îi mai lua și pe ei la munca câmpului. Vedeam că nu le face nici lor mare plăcere. Mai ales lui Gigi. Când mergea și el cu noi pe la prășit porumb sau cartofi sau ce era, făcea mai mult act de prezență, decât muncea. Dar nici soacra-mea nu insista să-l pună la treabă. Se mulțumea numai să-i zică de ochii noștri. Asta era băiatul ei. Era feblețea ei. În dorul ei că el era mezinul și era și băiat, după două fete, era mai protejat.

Cel mai bine era la cules struguri. Dar și acolo aveam normă. Câte două rânduri de fiecare. Atât la săpat via, cât și la cules. La lăstărit și săpat era un chin mare pentru mine. Dar și la cules. Via fiind joasă, după câțiva butuci făceam pauză că mergeam strâmb. Îmi anchiloza spatele, stând atâta aplecat.

-Ce e Bebi? Mă întreba ea. când mă vedea că mă opresc. Ai dat de greu? Uite așa se muncește vinul pe care îl bei cu tact-tu! Socru-miu când o auzea, zâmbea pe sub mustață zicând:

-Iar ai început fă? Lasă omul să muncească!

-Păi eu îl las ce-i fac...Îl țin de mână...?

Așa că atunci când venea toamna, ne și chemau, ca nu cumva să ne plictisim acasă.

Când era vorba de cules mai era cum era. Cum puneam strugurii întrun sac de plastic, trebuia să-i și car în spate și să merg cu el până la capătul rândului. Noroc ca via nu era așa de bogată și mai mulți de 3-4 saci nu culegeam pe rând. Și nu eram nici singur. Se mai împărțea munca. Rodica termina prima și apoi venea la mine pe rând, să mă mai ajute. Socru-miu o felicita pe Rodica:

-Bravo, Rodico, ai terminat? Vino și ajută-ne și pe noi!

-Nu, mă duc să-l ajut pe Bebi, zicea ea.

Și venea ea să mă mai ajute, prilej pentru mine să mai iau o pauză, spre disperarea soacra-mii. Ei dar dacă se termina de cules via de pe câmp, îi venea la câteva zile rândul și la cea din curte. Aici era mai bine că era înaltă. Nu mă mai aplecam prea mult. Sau lucram cu Rodica în colaborare. Eu îi culegeam pe cei de sus și ea pe cei de jos. Câteodată uita și îmi mai culegea și din zona mea câte unul mai frumos. Că îi și spuneam:

-Ei ce faci? aici e zona mea! Ce te bagi la mine?

Bineînțeles că glumeam. După ce umpleam cada, mă punea cu un băț cu crăcană în vârf să mustuiesc. Și mustuiam până îmi amorțea mâna. După aia îl mai lăsa. Apoi la câteva zile, îl trăgea în butoi. Eu umpleam găleata și o duceam la gura beciului, iar socru-miu o vărsa în butoiul cel mare. Făcea două categorii de vin. Alb și roșu. Câteodată îl mai și amesteca. Nu avea prea multă varietate de poamă. Doar cudric și 1001. Mai avea și sălbatică pe care o punea separat la vinul rosu. Ceea ce îl făcea mai închis la culoare. Că puteai să scrii cu el. Cu ce mai rămânea în cadă, păstra pentru țuică.

Câteodată făcea țuica singur, nu mă mai aștepta pe mine. Uneori, mai veneam să-l ajut, dar mai și chiuleam, dând vina pe servici. Și așa în preajma nunții noastre am făcut un NV din cauza lui, ceea ce era să mă coste. De obicei ieșea din prima țuica. Rareori o mai trăgea încă o dată. Și atunci păstra câte doi trei litri pentru vișinată. Dar era ca spirtul de 90 de grade, că îți ardea gura. Socru-miu ca să-l testeze, îi dădea foc, că abia îi vedeam flacăra. Când nu aveau treabă ei, ne mai trimitea și pe la rude sau prieteni de ai lor, ca să le culegem și lor via.

Într-o zi mă duc eu cu Rodica la unii pe un deal. Pe terasă în vale pășea o vacă. Noi trebuia să o luăm la deal la primul rând. Rodica o apucă pe vacă de coadă. Vaca o ia la fugă la deal, trăgând-o și pe Rodica. După care o apuc de mână și pe Rodica. Acu vaca ne trăgea pe amândoi. Noi făceam haz că ne căra vaca. Și așa am ajuns în vârful dealului.

La câțiva km de Berești, între Slivna și Meria, era o livadă. În ea erau cireși de toate soiurile și numai de alea mari. Dar mai erau și vișini. Și aceștia erau altoiți. Mergeam când era de cules, cu toții înarmați cu câte o căldare și le făceam și lor treabă. Iar la urma drept mulțumire, ne lăsa să plecăm acasă cu câte o găleată plină. După care se transformau în compot și dulceață. Mai luam și la noi acasă și făceam și noi compot sau dulceață.

Ea mai avea și câte patru rânduri de porumb. Iar toamna la cules, nu scăpa prilejul ca să-i facem și noi o vizită. Aici mă mai pricepeam. Doar învățasem timp de cinci ani la liceu, pe când ne ducea la munca câmpului. Căpătasem și acolo experiență și țineam pasul cu ei. Spre mulțumirea soacră-mii. Ei da ce te faci că toamna mai era de lucru și la cartofi și nu numai atunci. Era foarte harnică soacră-mea. Nu lăsa nici un metru de pământ nefolosit. Chiar întrun an mai avea un colț de pământ lângă gard nefolosit și m-a pus să-l sap și apoi să-l semăn cu grâu.

Şi la cartofi era cel mai greu pentru mine. Trebuia mereu să mă aplec. Plătise socru-miu pe unul cu tractor cu plug, să-i scoată cartofii la lumină. Noi nu trebuia decât să-i stângem și să-i băgăm în saci. Treaba grea și anevoioasă. Dar nici nu plecam până nu terminam, chiar dacă ne prindea și seara. Soarele apuse de mult, dar noi încă mai lucram. Până se lăsa aproape întunericul. Socru-miu spune:

-Mai lasă fă, că mai este zi și mâine...

-Ce poți face azi nu lăsa pe mâine...Mâine nu-i mai găsesc, că are cine să-i strângă. Moacă?

Asta e! Erau și oameni „strângători”. La țară toată lumea trebuie să „muncești”. Dar câteodată munca era și răsplătită. Dar era și consum mare. Numai orătăniile și porcii cât înghițeau. Și avea destule: găini, gâște, rațe și curcani. Nici nu mai știu unde mai încăpeau. Avea destulă treabă. Dimineața toate orătăniile inclusiv porcii începeau să țipe după mâncare. Și le tot dădea și de câte 4-5 ori pe zi. Bucuria mea când se apropia ziua de plecare. Când mă vedeam în tren răsuflam ușurat. Apoi 3-4 ore mă odihneam până ajungeam acasă.

Nu știu ce avea cu mine, soacră-mea, că tot timpul avea ceva de comentat. Poate de unde, că nu aveam mașină și nu eram inginer, cum ar fi visat ea. Pe sora, cealaltă, a măritat-o cu un inginer și care avea și mașină. Nu știu ce vedea ea bun în asta, de parcă inginerul era altfel de om, sau poate mai știi, poate chiar de aia. Până și pe „Șominică”, cățelul preferat a lui fiică-mea, mi l-a exilat. L-au dus la țară. Venise odată, pe când eu nu eram acasă și l-au luat cu mașina. Acum fiică-mea plângea după „Șominică” al ei, eu după broască... Fiecare cu ce … îl doare…

Pe aceea vreme, erau rânduri peste rânduri. Rânduri la carne, rânduri la pâine, rânduri la lapte... Dar asta nu erau singurele rânduri. Erau și la butelii. Se făcea listă de seara, care se striga la 12 noaptea. Și cine era, era! Cine nu...nu! A doua zi veneau alții și pentru că nu erau și ei trecuți, rupeau lista, spunând că nu e bună...Și se treceau ei. Și apărea o nouă listă. Eu mai aveam noroc că aveam două butelii.

Nu lăsam niciodată să se termine amândouă.

 

Brândușa 2

 

 

Într-o zi îmi aduce un vecin de palier - Sorin, o pisică siameză. Avea vreo 6 luni. Îi punem numele de Brândușa. Așa cum o chemase pe fosta mea pisică din copilărie. Era ceva de speriat până s-a acomodat cu noi. Și mai ales cu mine. Când încercam să pun mâna pe ea, mereu mă zgâria, sau mușca. La fiică-mea nu! Cu ea nu avea treabă. Ea era feblețea ei. Și stătea boala de mâță, numai la ea. Când venea Dana mică, a lui doamna Luca și o vedea, i se punea pata. Și asta că ei îi plăcea să o necăjească.

Nu-i plăcea de prezența ei. Fiică-mea și Rodica îi dădea la mâță numai „kit-kat”.

De fapt fetele mele o învățase cu asta. Că îi și spuneam:

-Ce pâinea îi stă în gât? Dar ți-ai găsit!

-Cum să-i dau Brândușei mele, pâine? Se poate ea doar e feblețea mea!

Până şi mă-sa îi ținea hangul și ei și mâții. Dar bineînțeles că ăla era doar desertul.

Că mânca boala de mâță de toate mai puțin pâine. I se făcea rău dacă îi dădeai pâine.

Mereu comenta:

-Miau, miau! Ca și cum ar fi spus: „Ce de asta îmi dai tu”?

Îmi amintesc cum o păcăleam pe Brândușa mea de atunci, când eram mic. Muiam o bucățică de pâine în sos la mine din farfurie și îi arunc jos. După ce a mirosit-o vreo cinci minute, s-a hotărât să o mănânce. Dar ce fază! A mâncat numai partea unsă. Cea care nu apucase să fie unsă nici nu se atinse de ea. Ca să vezi istorie! Bineînțeles că mai mânca și carne sau resturi atunci când Rodica pregătea mâncarea. Dar și bătaie de la mine sau Dana. Era nelipsită dintre picioarele ei. Că până la urmă și ea sfârși călcată până la urmă pe coadă. Nu i-a convenit și a mușcat-o pe Rodica de picior.

-Asa, mai dă-i carne! E doar feblețea voastră, uite ce îți face.

Bineînțeles că Rodica a înscris un penalti cu ea. Și a dat și gol, că o jumătate de oră mâța nu a mai ieșit de sub pat.

Într-o zi apare Dana. Mâța tocmai servea masa ei nelipsită de kit-kat.

Dana cum o vede, o întreabă:

-Iar mănânci, ia nu mai mânca!

Nu spun că mâța a mionat de câteva ori, ca și cum i-ar fi spus: „ce ai cu mine? la-să-mă să mănânc”, vezi-ți de treaba ta! Ce cauți aici?” Apoi, s-a ascuns sub masă și a pus capul pe labe, supărată. Rodica la Dana:

-Ce ai cu Brândușa, Dana? Las-o să mănânce!

 

Târziu, după ce a plecat Dana, mâța și-a continuat iar masa.

Acum Brândușa, se învățase. Cum o auzea pe Dana venind, se ascundea. Sau când făcea Brândușa prosti, că avea şi asta hachițe, o certam și-i spuneam:

-Unde e Dana? A venit Dana!

Știți ce repede se potolea Brândușa mea! Se ascundea sub pat comentând:

- „Sper să plece, până când stau eu la masă”...

Tocmai seara mai ieșea de acolo. Se învățase și Rodica cu ea. În altă zi, când a venit iar Dana mică, și cum îi plăcea să o necăjească, a luat-o de coadă și a învârtit-o. Bineînțeles că mâții nu ia plăcut că ajunsese pe post de ventilator. Asa că după ce a scăpat din mâinile ei, era să o lase fără un ochi, repezindu-se la ea cu laba desfăcută. Am constatat și eu că mâța nu știa de glumă. Dacă cu Brândușa de dinainte mă jucam mai în voie și mă mai ierta, asta nu! Cum puneam mâna pe ea, gata–harș! cu gheara. Mare noroc a avut că s-a ferit. Și de atunci nici Dana, dar nici Brândușa nu se mai sufereau.

O vecină din fața blocului nostru, avea și ea un motan - Costică. Da, în nume cu fecioru-miu. A adus motanul ei la noi. Era roș. După ce s-au cunoscut s-au împriete-nit, după care sau împerecheat. Să fi văzut ce miorlăituri pe capul lor. Nu mai asistasem la așa ceva până acu. De ziceai că rag tigrii din junglă. După care începea lupta. Și dăi și luptă… și dăi și luptă… familia mea de la „48... în cameră... După câteva luni, unde nu îmi toarnă Brândușa mea, o armată de mâți. Făcuse șase! Erau care mai de care mai colorați. Unul era cu rosu ca motanul. Trei, cu negru și alb și doi erau negrii, ca tăciunele. Unu din cei cu alb și negru avea mai mult gri. Era bună de prăsilă, Brândușa mea.

După ce s-au mărit să fi văzut hora la mine în casă. Toată casa erau numai pisici. Făceau numai tâmpenii. Alergau toată ziua unul după altul. Întorceau toate covoare-le și răsturnau toate. Unul se urcase pe o mătură. După el, jos altul. Când au ajuns în vârf, s-a răsturnat mătura cu ei.

Eu ca să-i potolesc am luat mătura și le-am dat câte una la fund. Să fi văzut ce față au făcut? Să mă înghită nu alta. Cred că dacă erau mai mari și ar fi putut, m-ar fi înghițit. Erau tare orgolioși. Să nu le sufli în borș, că vai! Se șifonau foarte repede. Asta m-a făcut să mă gândesc cum să scap mai repede de ei. Și de ea.

Așa că mai întâi am măritat mâții. Pe cei doi negri i-am dat la niște prieteni. Unul îl luase chiar Valentin la țară. Iar pe ceilalți patru i-am abandonat la o curte. Când i-am lăsat jos nu mai voiau să mai iasă din sacoșă. Doi din ei se luase după mine. Eu îi goneam, ei nimic. Trece pe acolo o bătrână. Când îi vede zice:

-Vai ce pisicuți drăguți? De unde îi aveți?

Nu–s ai mei i-am găsit aici, zic eu, tot împingându-i din fața mea. Ei nimic. Voiau iar la mine.

 

-Mai bine îi luați acasă! zice ea. Nu vedeți că vă iubesc?

-Nu, că mai am și alții, zic eu.

Nu mai scăpam acu nici de mâți și nici de babă.

-I-ai matale, dacă vă plac, zic eu.

-I-ași lua eu, dar stau la bloc.

Păi și eu stau la bloc, zic eu crezând că scăpasem. Atât mi-ar fi trebuit să-i spun babei că îi exilasem. Nu mă mai spălam cu toată Dunărea pe cap. Până la urmă îi las și plec. Nu știu ce s-a mai întâmplat cu ei. Oricum îi lăsasem lângă o curte. Nu apucase încă să demoleze acolo, deși erau numai blocuri prin preajmă. Următorul an a demolat și în acea zonă.

Cu Brândușa avea să fie mai greu. Cum să scap și de ea? Îmi puneam în cap toată familia. Mai ales pe Roxy. Cum să se despartă ea de feblețea ei. Nici mâța nu putea să mănânce, dacă nu o mângâia Roxy. Îmi aprindeam paie în cap.

Vorbesc într-o zi, cu vecinul Sandu de la parter și îi spun treaba. Eu dimineața mă duceam la treabă. Omul la fel. Ne sfătuim ca la 6 să ne întâlnim jos în fața blocului. La mine toată lumea dormea la acea oră. Am momit pe Brândușa cu niște salam, după ce l-a, mâncat – că nu puteam s-o i-au cu burta goală - am pus mâna pe ea. Am băgat-o în sacoșă și pe aici ți-e drumul.

Am coborât jos. Vecinul mă aștepta cu mașina pornită în fața blocului. Am demarat în trombă. Pisica speriată de zgomotul motorului, începuse să se zbată și să miorlăe. Am luat-o și am liniștit-o. În fine ajungem la combinat și o duc la mine în secție, la bobinaj unde lucram eu atunci.

Când a văzut Brândușa câtă gălăgie era acolo, s-a speriat și a intrat într-un redresor. Nu știu pe unde a intrat și cum, că nouă ne-a trebuit o jumătate de oră, până s-o scoatem.

Maistrul îmi spune să o scot de acolo. Eu cu încă un băiat - Marius, am demontat tot redresorul ca să o putem scoate. Am început să-i vorbesc frumos ca să o liniștesc. Am pus-o lângă banc la mine și i-am dat apă și mâncare. Când au văzut-o fetele de acolo, s-au strâns toate în jurul ei. Una s-a oferit s-o ia acasă la ea. De abia așteptam să o adopte cineva. Ceea ce am și făcut. I-am dat-o ei. În gândul meu: „bine că am scăpat de tine”.

Când am ajuns acasă, nu spun ce jale mare era la mine. Unde e Brândușa? Ce plânsete ce suspine...Cine a luat-o? Când a ieșit pe ușă?

Când mă vede că intru pe ușă, atât fiică-mea, cât și Rodica au sărit pe mine. Nu știau sigur că eu o luasem. Au crezut la început că poate ieșise afară printre picioarele mele. Întâi le-am spus:

 -Poate o fi ieșit dimineață după mine și nu am observat.

Nu prea a ținut. Ele se sculaseră pe la 10 și de abia după două ore au realizat că lipsea Brândușa. Până la urmă, i-am spus că am „angajat-o” în combinat.

 

-Ce? Să-mi aduci pe Brândușa înapoi...spune Roxy. Rodica a zis că nu-mi mai dă mâncare. Să mă duc la vecinul. Îmi dă mâncare cu praștia de la etaj. A coborât jos când a venit vecinul. Ce ia făcut și lui...

-Să-mi aduceți pisica înapoi!

-I-am spus că am măritat-o.

După câteva zile îmi spune colega la care i-am dat mâța, că e rea, că fuge, că-i sălbatică și ia rupt toate perdelele din casă. Ei poftim aveam și reclamații din cauza ei. Și că ia dat drumul pe stradă. Acum mă mai scotea și dator. I-am spus;

-Dacă nu ai știut să-i vorbești frumos!

A trecut și asta. Pe undeva, parcă îmi părea și mie rău de ea. Mă obișnuisem cu ea de doi ani. Eu la cine aveam să mai țip? Cine avea să mă mai distreze când venea Dana pe la noi. Parcă și acu o aud, când intra Dana pe ușă:

-Miau, miau, de parcă i-ar fi zis: „iar ai venit? Du-te la casa ta!”. Era foarte inteligentă. Ce te joci? Și animalele simt cine le iubește.

După aia ca s-o potolesc pe Roxy, i-am cumpărat un papagal. Unu verde. Dar nu a avut multe zile. Nu știu de ce? Dar am observat că la mine nu trag păsărelele.

Că nu am parte de ele. Un scatiu, un sticlete doi pițigoi, un măcăleandru, un florian, un bot gros, o vrabie și 3 papagali mici, dar nici unul nu a trăit prea mult. Cel mai mult a trăit scatiul - Vasilică, dacă nu se prindea de „zeppelin”- hârtia de muște...

Apoi i-am luat alți doi papagali: unul alb cu albastru și unul galben cu verde. Erau blânzi și zburau prin casă. Pe cel alb îl iubea cel mai tare. Într-o zi cum stătea cu el în mână, uitându-se la tv, trăind momentul la o secvență, din reflex strânge pumnul și îl omoară pe bietul papagal, lăsându-l văduv, pe celălalt. Hotărât lucru nu aveam parte de ei. Am luat mai târziu de la talcioc o cușcă mai mare și altă pereche. După 2 luni unul din ei a paralizat. Nu se mai putea scula în picioare stătea pe burtă. Când l-am văzut că se chinuie l-am luat și i-am dat drumul în grădina din fața blocului. Celălalt nu a trăit nici el singur, prea mult. Mă gândesc să nu fii fost de vină semințele sau poate cușca. Înclin să cred că ea era cauza. Pentru că peste ani i-am împrumutat-o și cumnatului, ca să-i ia și nepoatei un papagal. La fel a murit și ăla cu aceleași simptome. Cred că respectivul, o fi avut înainte o pasăre bolnavă.

Dacă ar fi sa contabilizez toate cumpenele, mai mari sau mai mici, avute în viața mea, cred că ar trebui să deschid un registru. În cei 60 de ani, s-au adunat cam multe. Cred că trebuia să scriu, a cincea sau a șasea cumpănă, privind ordinea cronologică. Am mai avut două - trei înainte de cea pe care aveam de gând să o scriu. Și încă una mult mai târziu.

Era prin luna aprilie. Era înainte de ziua mea. Bunica și nana erau încă în viață. Mai făceam mici excursii în oraș, cu bicicleta tatei. O iau într-o după amiază și pleccu ea pe Bd. G. Coșbuc. Când mă întorc, o iau tot pe Coșbuc. Când ajung în dreptul străzii Aurel Vlaicu de lângă liceul CFR, dau să o iau la stânga, fără să semnalizez, și să schimb banda. În spatele meu era un autobuz. Semnalizez lui, că vreau să o iau la stânga, dar nu văd ce era în spatele autobuzului. Când am intrat în curbă, mă lovește un ARO, ce venea destul de repede din spatele autobuzului. Totuși a apucat să frâneze, că impactul nu a fost chiar așa de mare. Am apucat să mă redresez, fără să cad. Apoi am continuat cursa înainte speriat. După vreo zece metri opresc și încerc să mă liniștesc.

Mă ajunge șoferul ARO-lui, și îmi ține o lecție de dirigenție.

-Ce faci băiete? Așa se circulă? Dacă te omoram?

Cu toată sperietura mea, îmi aduc aminte de vorbele doamnei Berdan: „Ei, dacă muream, muream… ”, dar acu nu-mi mai ardea nici să mai zâmbesc. Lângă șofer era un băiat mai mic ca mine. Cred că era fiu-su.

După ce a plecat, am mai mers vreo 50m, după care, profitând că nu mai venea nici o mașină de nicăieri, am întors, și am schimbat direcția și banda de mers. Când am ajuns din nou la intersecție, era multă lume care vociferau. Unu mă vede și mă recunoaște. Am făcut dreapta și mi-am continuat drumul pe Aurel Vlaicu, ce era în drumul meu către casă.

În altă zi mergeam pe scara tramvaiului 1, către combinat. Era iarnă, ger și vânt. Stăteam pe scară numai într-un picior. Pe la jumătatea viaductului, simt că nu mai pot să mă țin. Mă tot foiam disperat să-mi mai fac loc. Reușesc să pun și al doilea picior pe scară. Mai merg așa încă un sfert din drum. Aproape de capăt, eram să cad, iar dacă nu mă ținea cineva din spate, ăla eram. Și câte aveam să mai îndur…

Îmi continuam mai departe munca mea la LTG-2. Într-o zi, cineva a luat din instalația de interfoane, o cartelă, care nu trebuia neapărat. Era un amplificator suplimentar. Acesta se alimenta în circuit, numai dacă era nevoie. Cine a luat amplificatorul? Bineînțeles ca cei de acolo au anunțat miliția de la combinat, dând vina pe noi.

Și a început ancheta. S-au făcut percheziții la fiecare acasă, dar și la mine. Nu au găsit nimic care să-i intereseze. Nu știu dacă mai găsise ceva și la alții. Nici nu m-a interesat. După anchetă, șeful mare ne-a împrăștiat pe la alte sectoare. Eu am rămas cu câțiva colegi în continuare, tot acolo. Ei da știți cum e când e să se aleagă praful de ceva. Eu eram ăla...

Am reușit în scurt timp „să mă țin de promisiune”, adică să mă dau singur „afară”. Am mai făcut un nemotivat. Tot cu schimb de tură, de data asta cu hârtie, dar nu mi s-a dat câștig de cauză. Că nu fusese cu știrea maistrului. Hârtia plecase către el, dar nu a mai ajuns. Sau o rătăcise le intenționat...Și iar am căzut în „oval”.

Asta a fost prima. La „a doua”, eram la țară și socru meu, mă pusese să fac țuica. Erau în toi pregătirile de nuntă.

Anunț telefonic la servici, că nu pot să vin și să-mi facă și mie cineva tura. La început au spus, că da se rezolvă. Dar când am venit la muncă, maistru abia mă aștepta. Și iar la comisie. Ei și când e să-și vâre dracul coada... A treia oară... parcă mă căuta.... Eram tot la țară. Eram în două libere. Am venit la ora 16. Eu trebuia să intru la 22. Am adormit și m-am trezit la 23. Ei unde să te mai duci la ora aia? Tramvaile mergeau cum mergeau...telefon nu aveam... Așa că a doua zi m-au ars. Au vrut să-mi desfacă contractul de muncă, apoi m-au pus, disponibil. Trebuie să spun că au căutat cu lumânarea motive, numai ca să cad în abatere și să scape de mine. Mi le fabricau, doar, doar ...

Șeful de la PSI, tatăl lui Genu, care mă băgase la ei, a intervenit și m-a luat la el. Și parcă Îl aud zicând:

-Marineee! Ai grijă cum te comporți aici, că dau cu tine de pământ.

Ei, a zis-o și el așa de ochii lumii, că știam că ținea la mine, dar și atenționat, ca să nu mai sar calul. Aici el era cel mai vestit. Toți îi știau de frică. Eu am luat-o totuși mai mult în serios, că știam eu ce știam. Se putea transforma și în furtună.

Și iată că avea să mai vină o altă zi, unde neglijența avea să-și spună iar cuvântul.

Rodica mea, rămăsese însărcinată. Mă mai vizita și fostul meu coleg de liceu - Doru Ungureanu. Mai lucram una alta, așa ca meșterii...

Într-o zi reparam „Mayak-ul”. Rodica stătea în pat, că avea motive. Dorul mă privea. Eu eram pe un scaun lângă o priză și verificam „Mayak-ul”. Ștecherul era și el băgat în priză.

Deodată ating fără să vreau fișa de conectare a alimentării ce se afla dedesubt, iar magnetofonul era în priză. Ei trebuie să vă spun că am trăit o experiență foarte groaznică. Cred că nu am cuvinte să o descriu. Pe jos era pământ. În acea cameră, nu aveam dușumele. Nu vă spun prin ce am trecut.

În clipa când am început „să dansez” cu tot cu scaun, îndepărtându-mă și apropiindu-mă de perete. Amândoi se uitau la mine prostiți, cum țipam. Începuse să mi se întunece vederea. Vedeam ca prin ceață. Vedeam numai niște luminițe mici, ce tindeau încet să crească. Totuși în disperarea mea eram încă conștient. Căutam din răsputeri să apuc cablu de alimentare ca să-l scot din priză. Aproape că nu mai vedeam nimic.

   Când mâna mea a întâlnit firul, l-am apucat strâns și nu i-am mai dat drumul. La o nouă depărtare de perete m-a tras cu tot cu cablu dar și cu priză.

Pur și simplu a ieșit priza din perete și ștecherul odată cu ea. Am simțit o relaxare și încetul cu încetul, îmi reveni și vederea. Cred că a durat vreo 20 de secunde.

După ce mi-am revenit m-a cuprins o mare panică. Am lăsat totul la o parte. Nu mai îmi trebuia nimic. Ei tot năuciți se uitau la mine. Am văzut moartea cu ochii, ce mai. Și apoi tot eu:

-Ce faceți măi, mă lăsați să mor lângă voi?...

Ei, dar nu vă mai spun câte tensiuni au trecut prin mine la repararea televizoare-lor, când atingeam din greșeală „înalta”. Corpul meu, e acum un uriaș condensator. Când m-am curentat eu și copilul din burta Rodicăi a mișcat.

A trebuit să mai trec și prin asta.

De multe ori, profitam de o delegație de la noi, ca să fac piața la București. Era în perioada cu cartelele și cu buletin de București. Dacă aveai buletin de București luai,dacă nu, nu!

Mă rugam de câte o femeie mai în vârstă să-mi ia și mie câte ceva. Stăteam și la București la rânduri.

Odată am stat la rând la ouă și când am ajuns și eu în față s-au terminat. Stătusem și două ore. Mai luam câte un pachet de cafea mai bun, chiar dacă era amestec. La noi nu se găsea de loc. Trăgeam, la vărul meu, Fănel.

Se însurase și Fănel al meu. Dar și frate-su Viorel. Mama lor Tanti Lucreția era cam bolnavă. Întâi și-a rupt piciorul. După câțiva ani a murit și ea. Am mai fost de câteva ori la ei dar, dar după ce au renunțat la telefonul fix, nu am mai putut luat legătura cu ei. De ceilalți veri sau verișoare nici nu se mai pune problema. Nu ne-am mai întâlnit niciodată.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mamă este cea care te crește, nu și cea care te face

 

 

          Până a nu-și băga dracu coada, cum se spune, totul părea că merge normal. Până când cu patru ani înainte de a muri și părintii mei, mi s-a adus la cunoștință de gurile rele, că de fapt părinții actuali și pe care i-am pierdut în „71 mama și în „75, tata, nu fuseseră nici ei adevărații mei părinți. Probabil că știți, sau vă imaginați starea prin care am trecut eu atunci, la auzul aceste teribile vești. Ei pentru mine fusese mama și tata și nu mai cunoscusem pe nimeni alții, așa buni sau răi cum au fost. Bineînțeles că la insistentele mele au cedat și mi-au mărturisit că întradevăr nu ei sunt părinții mei adevărați. Dar nu am aflat nimic mai mult.

Pe strada la noi, la numărul 1, stătea un băiat cam tot de vârsta mea, pe nume Ionuț. Lui îi cam plăcea să mă caftească. Eu fiind mai retras, nu răspundeam la provocările lui. De multe ori mă limitam numai să-l îmbrâncesc. Asta îl supăra tare, sporind și mai mult furia lui. La început l-am dat pe mâna tatei. Așa că tata s-a dus la el acasă, să-l pâre lui ta-su. Probabil că nu i-a plăcut corecția pe care i-a administrat-o și lui ta-su, pentru că a doua zi când m-a prins iar pe traiectorie, s-a răzbunat iar pe mine. De frică încercam mereu să-l evit, dar parcă expre mă urmărea.

În altă zi veni iar spre mine, cu un alt băiat de pe altă stradă, să se laude că el mă poate bate pe mine. Cum nu-i venea a crede nici colegului, acesta zice că face o de-monstrație. Se repede la mine, îl evit și îl îmbrâncesc de cade jos, în râsetele colegului. Bine că asta nu ia convenit deloc. Nu știu cum s-ar fi terminat toate astea pentru mine, dacă nu ieșea Lina să mă scape.

În altă zi iar apare. Iar mi se făcuse inima cât un purice. Dar nu! Veni la mine foarte serios și îmi spune:

-De ce stai la ăștia, că doar nu sunt părinții tăi adevărați? Când am auzit să cad jos.

Vestea m-a zguduit pe moment. Nu știam ce să cred. Cu lacrimi în ochi am încercat să refuz răspunsul acelui băiat.

-Ba nu! Nu-i adevărat, ziceam eu plângând.

-Ba da, mi-a confirmat și tovarășa învățătoare Lina.

Probabil că știa tot de la tasu, când a fost tata pe la ei acasă, sau Lina ca să-l facă să mă lase în pace, i-o fi spus ceva de existența mea.

Intru pe poartă cu lacrimi în ochi.

Așa m-a găsit și mama mai târziu, și când a încercat să afle despre motivul stării mele, întărind-o cu câteva palme sau nuiele pe spinarea mea, m-a convins să spun. Nici pe ea, vestea, nu a înveselit-o prea mult. Am văzut că se face neagră la față și a rămas mută multă vreme. Așa a găsit-o și tata pe mama, care și el a întrebat-o de starea ei și a mea.

-Uite Fănică, ce vrea să știe Bebi!

-Ce? întreabă tata.

-Cică un băiat de pe stradă i-ar fi spus că noi nu suntem părinții lui buni...

Mama ca mama, dar tata s-a făcut mai negru. Deja el era negru, de pe urma bronzului primit de soarele din prin diversele bălți, dar acu…

Atunci tata s-a uitat cu o privire mai specială la mine, pe care nu aveam să o mai uit. A rămas și el pe gânduri o vreme. Simțeam că și în sufletul lui se dădea o aprigă luptă. Târziu îl aud că zice, după zece minute, ce mie mi se părură o eternitate.

-De unde știi?

-Băiatul de la 1, mi-a zis, și a zis că i-a confirmat și Lina.

Când a auzit tata de Lina, mai să iasă la ele cu arțag. Dar l-a oprit mama.

-Mimi, hai să-i spunem. Mai bine să afle de la noi, decât de la străini.

Mama îi face semn pe la spatele meu destul de îngrozită, în ai mai lua din avânt tatei. Apoi îl aud că spune:

-Dragă Bebi, - așa mă alintau ei, în rarele clipe de răgaz și veselie ale mele, dintre două bătăi - așa cum mă botezaseră și cei de la Casa Copilului de atunci înainte de a mă lua ei.

-...Da! Ai fost luat de noi, de la casa Copilului, în anul 1958. (Presupun că în „58, deși nici și de această dată nu sunt așa de sigur.

Era iarnă. Era în luna Februarie. Zăpada și gerul își spuse cuvântul. Nu aveam bani să luăm lemne. Stăteam unul în altul ca să ne încălzim. La început se îmbolnăvește mă-ta. Când se mai înzdrăvenește ea, cad eu. Atunci îi zic: „Mimi, dacă mai apucăm primăvara...Hai să înfiem un copil”...

Cum s-a încălzit afară, ne-am dus la Casa Copilului și începem să alegem.

Prima dată au adus un copil, dar nu i-a plăcut mă-tii. Apoi au mai adus unul, dar când i-au dat jos căciulița, avea capul deformat.

Cum i-am refuzat, atunci una din asistente zice:

-Păi să vi-l arătăm pe Bebi al nostru…

Când te-au adus pe tine, nană-ta, că și pe ea o luasem cu noi, doar te-a botezat -Marin, zice:

- Uite Bebi, a venit mama ta să te ia. La care tu inocent i-ai sărit în brațele mă-tii, la care, nana-ta mai adaugă:

- Ce bine seamănă cu tine...Fănică!”

 

Și m-au luat! Aveam atunci 2-3 ani! Și am stat timp de 12 ani în casa madamei Berdan.

Am, rămas cam nemulțumit de scurta poveste a tatei, spre ușurarea mamei, că tata se limitase doar la atât. Orice încercare a mea, de a afla mai multe atât de la ei, cât și de la alte rude, s-a soldat cu eșec. Așa au trecut anii, păstrându-mi în inima greaua povară, de a-mi cunoaște pe adevărata mamă.

De acu avea să urmeze vechea și nelipsita placă: „mamă este aceea care te crește, nu și cea care te face!” Așa au trecut anii. În clasa a VI-a a aflat inevitabil și diriginta mea - Moldovan. Și cred că ori de la colegi, ori de pe urma unei ședințe cu părinții, la care tata asistase. Diriginta îi propusese tatei, că dacă îi este greu cu mine, să mă ducă înapoi.

Dar tata a refuzat. Chiar de acu, mama ca să mă mai tempereze din urma unor boroboațe de ale mele, mă amenința că mă duce înapoi, dacă nu mă fac cuminte și nu o ascult. Iar eu plângeam când auzeam, crezând în sinea mea, că, mai bine o bătaie și o mâncare de cât două bătăi și nici o mâncare.

De când aflasem că - mama, respectiv tata, nu fuseseră părinții mei reali, m-am tot întrebat întruna: cine sunt părinții mei adevărați? Și cum la întrebările mele nu am găsit răspuns, am încercat să aflu de la alții - rude sau prieteni. Dar nici ele nu se grăbeau a-mi destănui prea multe. Nici „tanti nașa” nu a vrut să-mi zică ceva. Atunci gândul mă ducea, să fac tot felul de presupuneri, privind existența mea.

Cum am aflat de la mama povestea surorilor lor, și cum nu prea le vorbea de bine, am mai tras și de aici niște concluzii. De pildă la una din discuții despre nana, am aflat că ei nu i-au plăcut copii. O vedeam și pe asta o posibilă variantă. Ea să fi avut un copil, ca apoi să-l ducă la orfelinat. După care la insistența tatei să mă i-a, ca apoi să mă înfieze. Dar nu prea se potrivea cu vârsta.

Ar fi fost destul de în vârstă pe vremea aia. Ea fusese prima soră. Dar nu era exclusă nici varianta mătușii Lili. Și despre ea aflasem multe.

Tot de la rude. Întrevedeam și prin ea, ca fiind o posibilitate. Știind ca tanti Lili avusese o decepție pe când era și ea tânără. Vorbise cu un căpitan amorez. După care s-au despărțit. Nu mi-a spus niciodată cauza. Dar după unele calcule, făcute de mine nu prea se potrivea nici la ea data, cu vârsta mea.

Ea era și cu trei ani mai mare ca mama. Mai aveam o pista: că aș fi putut fi chiar rodul tatei, la vreo aventură de a lui din tinerețe, și m-a urmărit din umbră. Prea frumos ar fi fost să fie adevărat. Prea se potrivesc unele chestii. Atunci am apelat și la nana.

Era după moartea tatei.

 

Am prins-o când era bine dispusă - că îi cam plăcea băutura - ce era ai ei era pus deoparte. A avut și ea destule necazuri la viața ei. Atunci am încercat să aflu mai multe. Numai că nana era mai lucidă și mai prudentă la ce vorbește, când era beată.

-Nană, spune-mi și mie, de fapt eu al cui sunt? Și cine sunt adevărații mei părinti?

S-a schimbat la față, când a auzit ce-i ceream. S-a oprit din vorbe, a stat mult pegânduri, și zâmbind forțat, o văd că într-un final îmi zice:

-De ce vrei să ști?... Cu ce ți-am greșit eu?...Nu îți este de ajuns că noi te iubim?...

-Că dacă o să-ți spun o să ne mai iubești tu pe noi? Poate ai fost făcut de fată mare...și lepădat la gard... Mamă, e cea care te crește, nu și cea care te face!...

Trebuie să spun că acest răspuns nu mi-a convenit și nici nu m-a mulțumit. Deși cred că în sinea ei nu mă mințise cu prea mult. Știa ea ceva. Acest răspuns a făcut ca să simt în inima mea o gheară de foc. Totuși îmi povestește, cum tata și mama se hotărăsc într-un an să înfieze un copil. Ceea ce mi-a povestit și tata.

Asa s-a terminat discuția cu nana atunci, nu fără a mă impresiona. Nu am mai aflat nimic în plus. Nu aflasem mare lucru. Cu toate strădaniile mele. A dus și nana secretul meu în mormânt.

Țin minte prima mea zi, când am deschis ochii în casa aceea, când stăteam în fundul patului între perne și mă uitam afară. Totul era verde în curte. Cred că era în luna Mai. Vedeam prin fereastră, un oțetar mare. Eu mă legănam, și el odată cu mine. Și mie îmi plăcea asta. Am mai încercat odată pe când stăteam la Tanti Lili, după armată, s-o întreb și pe ea. Am luat-o de departe:

-Tanti Lili, cine este doamna Bizim?

Eu găsisem prin hârtiile tatei după moartea lui, o hârtie pe care era notat acest nume.

A rămas și ea surprinsă. A încercat să–mi spună că era o veche clientă de a ei. Și pentru că nu credeam, m-a liniștit într-un fel, spunându-mi că mama mea nu e madam Bizim, cum crezusem eu. Poate era adevărat!... Dar, în felul ăsta mi-a spus indirect adevărul. Deci nu eram fiul legitim al sorei ei - Mimi.

Deci era adevărat că fusesem luat. Fapt confirmat și de ea. Dar numai atât. Prea multe nu am aflat nici de la ea, ducând și ea misterul în mormânt, împreună cu mama ei, adică bunica mea - mam -„mare. A ținut să-mi mai spună totuși că mama mea adevărată trăiește, și că a fost de multe ori în casa la ele și chiar la noi în casă, dar nu știam cine e. Că nu s-a dat niciodată pe față. Sau poate nu a lăsat-o să zică ceva mama sau tata...

Câteodată, ca să mă mai tempereze cu curiozitațile mele referitoare la mama, sau poate ca sa îmi mai taie elanul, imi spunea:

-Ce vrei să știi? Vrei să te duci la ea? Du-te! Te duci la o nebună? Noi am fost ca părinții tăi și te-am iubit de mic...Mama ta e o nebună! Crezi ca e mai bine la ea? Du-te la ea!

Eu oricum, nu-mi mai amintesc de acea persoană. Poate o fi fost! Cine știe? Și cu atât am rămas. Tanti Lili a ținut să precizeze că nana mea, nu i-a plăcut niciodată copii.

Posibil! Deși nu înțeleg de ce a insistat pe această problemă. Nu avusese nici un copil... Sau mai știi...Acum încerc să-mi aduc aminte din răsputeri unele discuții cu sora lor de la București, care pentru mine atunci nu aveau nici o semnificație.

Venise odată Iuliana, fata Mioarei. Iar eu mă uitam la ea cu sfială. Unchiul mă puse să o pup pe vara mea. Eu eram rușinos. Și tot el îmi spune: „hai pup-o că poate mai târziu ne încuscrim”. La care soția lui a făcut o față:

-Nu! nu în nici un caz! făcând niște semne disperate către mine. Probabil că nu i-ar fi convenit, că eu eram sărac, sau poate mă înrudeam cu cineva din familia lor. Nu știu. Logic, dacă eu eram străin, nu văd de ce nu ar fi fost de acord.

După ce m-am însurat, la insistența mamei soacre, mama Rodicăi, care a vrut să afle cu tot dinadinsul, despre obârșia mea, am făcut o cerere la arhivele statului din Galați, doar, doar oi afla ceva. Că a zis soacră-mea:

-Vreau să știu și eu, ce ești turc, rus, jidan...!

Deși, eu știam sigur, că nu am mari șanse să mai găsesc ceva.

Dar după câteva zile am primit un răspuns evaziv: „Nu s-a găsit nimic”. Știam ceva vag de la tata, că distrusese actele mele privind existența mea. Nu am mai găsit în casa lor, decât o hârtie veche pe care scria istoria mea, vaccinurile și ștampila Casei Copilului din acea vreme. Ăla era să fie primul și singurul act al provenienței mele.

Dar iată că misterul avea să se dezlege încet, încet, și tocmai de la cine nu mă așteptam ...

După alți ani, prin „90, aveam să aflu o altă veste care nu am primit-o cu voie bună.

 

Pe timpuri, înainte de revoluție, se obișnuia să se vadă filme cu casete pe aparate video. Eu, cum nu aveam încă video pe vremea aia, apelez printr-o cunoștință, la un coleg de la servici, care se ocupa și el cu așa ceva. Îmi spune că nu poate, că deja sunt închiriate aparatele, dar are el o cunoștință, la care pot să apelez. Mă trimite la o altă persoană, care închiria aparate video. Nu o cunoșteam pe acea persoană. Femeia nu mă cunoștea și m-a privit cu neîncredere. I-am spus cine m-a trimis. Femeia mi l-a dat cu condiția să-i las în gaj buletinul de identitate.

 

A doua zi, după cutremur, că la ora 6 a fost și el, i-am dus aparatul. Am fost surprins când femeia m-a întrebat dacă am rude în Nărtești. Citise în buletin. Bineînțeles că am negat. Nici nu știam de acea comună sau sat, pe vremea aia și nici nu călcasem vreodată acolo. Îi spun că nu cunosc pe nimeni, deoarece eu am fost înfiat de alți părinți și le zic pe scurt istoria.

Fără ca eu să știu și fără permisiunea mea, femeia face investigații în satul Nărtești, unde, spunea ea, că are rude. După câteva zile vine la mine, spunându-mi că adescoperit, cine erau de fapt adevărații mei părinți. În prima fază luat pe nepregătite și emoționat la culme, am răspuns că o să mă mai gândesc dacă o să-i caut. Bineînțeles că soția mea, nici nu a vrut să audă, spunându-mi că: „părinți sunt cei care te-au crescut, nu cei care te-au aruncat” ...

Peste câteva zile mă pomenesc iar cu doamna ce îmi împrumutase acel video. Îmi aduce altul stricat, spunând că știe de la colegul meu de la servici, că mă pricep să repar și videouri. Mă uit la el. Era blocata banda din casetă în el. Îi spun că o să mă uit la el, după care pleacă.

Trebuie să spun că mi-a cam dat de furcă, că nu mai percuta nici la comenzi, prin acționarea butoanelor, de diferite funcții. După o săptămână îl fac. Îl duc la dânsa acasă. Când îl vede se bucură nespus. Îmi spune că atunci când o să mai am nevoie de video, o să mi-l dea, fără pretenții. Prima săptămână nu. Următoarea, pe vineri, mă înființez iar la ea, spunând dacă poate să-mi dea aparatul, pentru sâmbătă și duminică. E de acord. Sâmbătă îl cer. Se adunase la mine mai multe rude de a Rodicăi, vecini și prieteni. Era și socru-miu, soacră-mea, fratele ei și a lui. Pe când era vizionarea mai în toi, apare doamna la ușă, la ora 23, spunând să-i dau aparatul, că îl are de închiriat, și că băiatul ei nu știa de înțelegerea noastră. Supărat, îl închid și îl restitui.

Cred că vă dați seama ce a fost la mine în casă după aceia. Numai reproșuri am primit. Am înghițit-o. A doua zi nervos socru-miu, îmi zice:

-Măi Bebișcă, dar tu nu poți să iei un video care să fie numai al tău?

-Ba da! zic. O să merg la București și o să-mi cumpăr unu. A doua zi mă duc la muncă. Un coleg Silviu, îmi spune că a văzut un player, cum voiam eu, la un magazin de la Piatra Neamț. Când vin acasă îi zic lui socru-miu, că merg la Piatra Neamț, că sunt acolo. Socru-miu când aude, se oferă voluntar, să meargă și el cu mine. Pe atunci era în putere.

Așa că înarmați cu bani și plini de voie bună, aterizăm și noi peste câteva ore la Piatra Neamț. M-am dus mai mult să văd și eu orașul de unde se trăgea unchiul Griguță, bărbatul nanei. Tot nu-l văzusem niciodată. Nana se mai ducea la rudele lui Griguță, dar pe mine nu m-a luat niciodată.

-Ce vrei să vezi? mă întreba nana, la desele mele rugăminți de a mă lua cu ea acolo. Spunea ea, că toate neamurile lui, că avea sapte frați şi surori, erau de treabă, în afară de una - Aurica! Ea era cea mai al dracului, că era foarte avară și zgârcită, cea ce aveam să constat și eu peste ani, când a venit la moștenire.

Așa că, ajunși acolo, vedeam acu și eu, pentru prima data acel oraș. Era un orășel de munte, cu o pantă abruptă de la gară ce suia pieptiș pe un deal. În depărtare se zăreau alte dealuri sau munți. Cum orășelul era mic, dăm repede de acel magazin, pomenit de colegul meu. Ne uităm în vitrină și văd acel video. Intrăm în magazin. Însă la cererea noastră vânzătorul ne spune, că acel aparat e stricat și că altul nu mai avea. Ieșim bosumflați din magazin. După o clipă de gândire cădem amândoi de acord, ca să ne ducem și la București.

Așa am și făcut. Aveam tren direct către capitală cam peste o oră. În așteptarea trenului am mai făcut ceva cumpărături pentru drum.

Peste câteva ore ajungem în capitală. Luăm toate magazinele la rând, inclusiv pe cel a lui Petru Roman. Dar erau foarte scumpe.

Nu te puteai apropia de ele. Eu cum aveam bani ficși, trebuia să ne mai rămână și de tren la întoarcere. Dezamăgiți ne ducem la un chioșc de ziare și luăm un ziar local, în care se dădeau și anunțuri publicitare. Așa dăm de diverse anunțuri, care mai de care mai costisitoare. Într-un final ne oprim la un anunț mai convingător. Aflăm adresa de la un tip, strada Vestei, și ajungem la el. Era o mahala cam dubioasă, ce lui socru-miu nu prea ia plăcut. În fine intrăm la respectivul, niște rromi mai romanizați, și ne prezintă două aparate la alegere. Îl punem pe un TV alb-negru cu integrate. Primul nu m-a satisfăcut, că mereu se desincroniza imaginea. Al doilea văd că merge și ne împăcăm la preț. Am dat 47 000 lei. Ne mai rămăsese și de drum.

Ajungem acasă seara. Rodica se dădea de ceasul morții văzând că noi întârziam.

Când a mai aflat și de peripețiile noastre, că am mai ajuns și la București, s-a speriat:

-Măi oameni nebuni! Dacă vă ataca unu și vă lua banii?...

-Măi Rodicuța tatei, face socru-miu pe grozavul. Tu nu știi încă cu cine stai de vorbă… Păi tu de ce crezi că l-am luat și pe Bebișcă cu mine, ca să facem treabă bună…

-Și ați făcut treabă bună? sau am să am reclamații, zice râzând Rodica.

-Am făcut treabă bună, mă laud și eu. Toată lumea a fost mulțumită… zic eu ca să o necăjesc.

-Vă dau eu vouă, zice ea prizându-se unde băteam noi… Nu mai vă dau mâncare caldă.

Dar nouă chiar nu ne este foame de loc, nu-i așa Bebișcă? Zice socru-miu făcându-mi cu ochiu.

-Sigur! întăresc și eu.

-Soacră-mea de colo:

-Păi da cel bătrân… numai prostii are în cap… tu-vă camforul vostru… ne dezmiardă ea râzând.

Apoi am plecat amândoi să facem proba și la TV-ul meu. Și al meu era tot pe integrate. Un „Diamamt 153”. I-am dat drumul, apoi i-am reglat „traking-ul”, și a luat-o!

De bucurie, socru-miu a vrut să vadă un film interzis minorilor, sau cu bulină roșie, dar cum era și fiică-mea și fiică-sa acasă, a renunțat. Dar tot am pus un film horror, cu canibali și ororile lor- „Canibals Holocaus”. Era un film francez. Lui socru-miu ia plăcut filmul, mai puțin la cealaltă asistență.

Acum aveam și eu video-ul meu, nu trebuia să mă mai rog de alții.

Și am mers așa cu el vreo patru ani, după care l-am vândut, luând 75 de mii pe el. Bineînțeles asta, că am mai schimbat și pastilele de la cap, că erau uzate. Cu banii câștigați am pus gresie și faianță în tot apartamentul.

Peste alte câteva săptămâni, mă găsesc cu acea femeie pe stradă. Își cere din nou scuze de incident și îmi spune într-o doară:

-Știi! Eu am făcut investigați la mine în sat în Nărtești, și am găsit pe mama ta. De tată nu a zis nimic.

-Da? zic eu un pic tulburat. Și cine sunt?

-La început, zice ea, am găsit pe alții care erau gradați de armată sau miliție, dar s-a dovedit că nu erau ei. Apoi am dat de adevărata ta mama. O cheamă Ariton Vasilica. Este singură, nu s-a măritat niciodată, și ai fost făcut fără voința ei. „Deci un posibil viol” zic eu în gând. Parcă auzindu-mi gândurile, îmi spune:

-Da tatăl tău, nu a vrut să recunoască, deși tot satul știa, zice ea, Dar nu mi-a mai dat alte amănunte.

Când am auzit povestea ei, m-a impresionat profund. Așa că atunci când am ajuns acasă figura mea nu a scăpat neobservată de privirile iscoditoare a Rodicăi, întrebându-mă ce am.

La început am amânat discuția pe mai târziu.

Așa a aflat și ea în parte adevărul. Dar ea mi-a spus ca să-mi văd de de treabă, repetând: „adevărații părinți, nu sunt cei care te fac și te aruncă, ci cei care te și cresc”

După o săptămână, mă trezesc cu patru persoane la mine acasă, pretinzând că ei sunt rude cu mine, unchi, veri, nepoți de veri, sau așa ceva și, că mama mea trăiește și o cheamă... Ariton Vasilica. Cum soția nu era acasă, în schimb era sora ei Lia, le-a dat de înțeles ca să-și vadă de treabă. Aceștia au plecat nu înainte de a-mi lăsa trei sticle de vin roșu! Totuși la plecare mi-au spus că dacă vreau să vin pe la ei, sunt bine primit. Venise atunci cu ei, și unul Chirilă, spunând că e rudă cu ei, deci implicit și cu mine. Spunea el, că lucrează la Cristea Nicolae. Chiar mi-au dat și un număr de telefon, pe care recunosc, nu l-am abordat. Ba mai mult soția, îl făcu dispărut. Ce e drept nici eu nu eram sigur că aș fi avut curaj să sun la ei și nici nu eram convins pe deplin, că ce îmi spuseseră ei, era pe deplin adevărat. Asta era prin anul „90.

Când a venit soția și a auzit, s-a făcut foc:

-De ce nu am fost eu acasă? că ... le ziceam eu.

-Mai bine că n-ai fost, îi zic eu.

Și de atunci am „îngropat” știrea ani de zile, cu toate că în inima mea se dădea o permanentă luptă, dorința de a afla cine sunt eu? Cine sunt părinții mei adevărați. Nici ei nu au mai insistat. Și au trecut anii.

 

 

Inovațiile mele

 

 

În dispeceratul PSI, se aflau mai multe tipuri de centrale de avertizare. Trei erau de tip CUAM, dar și o aparatură de tip nemțească - Tip GFZ, destul de veche, care avea rolul de a pune în evidență primirea unui eventual anunț de incendiu de la un loc de muncă bine prestabilit. Acolo se găseau niște avertizoare mecanice cu un buton. În fața butonului se găsea un geam subțire. Dacă cineva îl spărgea și apăsa pe buton acesta transmitea numărul avertizorului și numărul zonei. Pe un tabel urmăream afișarea și identificam cu precizie locul de unde s-a primit alarmarea. Multe din alarme, se dovedeau a fi și false, că oamenilor le plăceau să se joace de-a pompierii. Pe care îi prindea, se lăsa cu amendă de la șefi.

Această instalație era veche și mare cât o cameră, având sute de relee, care mai de care mai complicate și cu zeci de contacte de argint. Întrucât nu fusese bine îngrijită, contactele nu mai lucrau bine și dădeau mereu erori. Se oxidaseră contactele. Unele contacte ale releelor se înnegrise și nici altele nu aveam de schimb. Cu toată grija noastră de a o curăța zilnic, mereu se strica. Mergea câteva zile și apoi gata! Nu mai aveai bază în ea. Și mai ales că nea Paul plecase de la noi. Acu nu mai era cine să o dibăcească. Între timp s-a schimbat și șeful centralei. Acum aveam să-l avem pe Toader. El era cel mai mare și avea încă doi frați. Unul din ei lucra chiar la prevenire la noi.

Așa că, cu acordul conducerii și studiind în prealabil schemele și traducerile din germană, m-am hotărât să-i schimb puțin înfățișarea.

Am fost îndrumat și de un inginer electronist – Oprea, de la serviciul tele comunicații, care nu a vrut să se implice în munca mea. Cu ideile mele și cu sfaturile lui, am realizat o nouă centrală cu integrate care preluau în totalitate funcțiile, vechii centrale. Ba mai mult, am mai adus și o serie de îmbunătățiri. După ce am testat-o am primit Brevet de inovație, de la București. Asta în urma unui memoriu avizat de conducerea combinatului. Apoi verificat de partea tehnică, împreună cu proiectul scris de mine, ce l-am trimis la Serviciul de inovații București. Ei dar nu la toată lumea le-a plăcut inovația mea.

Cum mă apucasem să construiesc, prin „86, „Centrala Electronică” din dispece-ratul PSI, a trebuit să fac rost de componente. Dar de unde piese la PSI? Așa că încercai să caut pe la alte secții, unde acestea prisoseau. Pe unele le-am mai găsit, pe altele însă... Așa că mă duc la serviciul cooperare. Era pe atunci domnul Popescu. Acesta fu bucuros, când aude ce voiam, îmi și face formele împreună cu comanda combinatului de piese electronice. Cred că abia aștepta pe unul ca mine, ca să scape el de drum.

 

Așa că după ce obțin și aprobarea PSI-ului, adică a șefului, o tai la București, la unele întreprinderi de componente, cum ar fi IPRS, Micro Electronica, etc. Eu nu aveam de unde știi ce comandă aveam de adus, dar îmi luasem pentru orice eventualitate o valiză mare cu mine.

Plec cu trenul de 6 și ajung pe la 10 la București. Cum fusesem învățat de la alte secții, cum să procedez, pentru a câștiga timp, iau din gară un taxi, și mă reped întâi la IPRS. Mi-a luat o sută de lei. Oricum i-am spus să-mi dea chitanță pentru a o deconta. De restul se ocupa PSI-ul în alte decontări. Bilete autobuz, tren, tramvai, metrou, tot ce foloseam.

Dar eu cum mai cunoștea un pic Bucureștiul, nu mi-a fost greu să mai fac economie. Metroul a fost baza. Ajung acolo pe la 11 și ceva... Mă duc la serviciul desfacere și mă capăt cu o comandă grasă, că nu mai știam unde să o mai dosesc. Abia, abia a încăput în valiză. Cu ce am mai colecționat și pe la celelalte mici întreprinderi, se burdușii bine valiza mea. Mai să nu o mai pot închide. Mă urcasem și cu picioarele pe ea… Pe la orele 13 terminai și eu de umplut valiza.

O încui, că avea și cheie și o predau la bagaj în gară. Asta așa pentru siguranță și ca să nu mă încurce pe drum. Iau iar metroul și mă îndrept spre cartierul Titan, la „BIG”, unde stătea mătușa mea, tanti Lița. Înainte de a ajunge la ei, văd o simigerie, unde se vindea mai multe varietăți de plăcintă.

La început fui tentat să iau plăcintă cu brânză, preferata mea. Mă uit, și văd plăcintă cu carne. Iau de curiozitate. Aleg o masă liberă și dau să mă pun la ea. Când îmi aduc aminte că ar merge ceva cu ea. Las farfuria pe masă și mă îndrept către tejghea.

Se dădea numai bere.

Mă așez la rând, că erau destui doritori, și cu ochii la masa mea. Când să ajung în față, doi copii mai tuciurii, se îndreaptă către masa mea. Strig la ei să plece, că știam bine ce intenție aveau. Pleacă ei cam dezamăgiți. Apar și eu în sfârșit cu o halbă cu bere. Mă apuc curios de plăcintă.

După vreo două îmbucături, constat că era teribil de grețoasă. Iau niște bere și sting greața. Și am făcut asta până am terminat-o de mâncat. Deja burta mea era ca unui greier burdănos... Era foarte sățoasă. Abia mai mergeam. Ies și mă îndrept către mătușă.

Ajung acolo și dau de unchiul Fănică. Locuiau într-o garsonieră a unui bloc cu 10 etaje - N5. Când mă văd par să se bucure. Când află despre ce e vorba, mă sfătuiesc să trag la altă mătușă și implicit la un alt văr de al meu - Fănel. Da, la băieții mătușii Lucreția.

-De ce nu te duci la Lucreția, Bebi? Ei au și loc mai mult... aici la noi o cameră...

Nu am mai comentat. Mă pun la masă, dar refuz politicos. Le zic că abia mâncasem și nu cred că mai era loc și pentru altceva.

-Poate o mică cafea, zice mătușa.

-Sigur! Fă-i o cafeluță. Auzi fă pentru două.

 

-Eu nu beau cafea zice mătușa.

-Dar nu pentru tine , dragă! pentru mine.

-Aaa! vrei și tu?

-Sigur dragă! Eu ce am?

-Pai mă gândeam că să nu-ți facă rău...

-Ei mă Lița, da ce grijulie ești tu cu mine...

Mai discutăm de una alta, mai una mică, pe care unchiul nu se sfii să o aducă dintr-un bar. Trece timpul. Pe la 4 p.m, începe un meci. Juca Romania cu nu mai știu cine. Pe la 6 plec și o iau spre Leonte Sălăjan, înapoi o stație de metrou. Cobor acolo, cam dezorientat. Numai cunoșteam drumul, că nu mai fusesem demult. Întreb de strada Rotundă și cineva mă îndrumă. Merg înapoi vreo 200 de metri și ajung într-o stradă îngustă. Ei de acu recunoșteam peisajul. Găsesc relativ repede blocul - H22. Când mă vede vărul la ușă, mă privește cam dezamăgit:

-Acu ai venit și tu Bebi, când mama e bolnavă...

-Da ce are? întreb eu interesat.

-Păi a căzut jos, acu o lună și și-a rupt piciorul din șold.

Nu prea mi-a plăcut vestea. Și rămân descumpănit în prag. El se uită la mine și zice:

-Hai intră, dacă tot ai venit...

Intru. Mă duce direct la mă-sa. Când mă vede și ea, rămâne surprinsă:

-Ce faci Bebi? Bine ai venit pe la noi.

Mama lui, tanti Lucreția, părea mai entuziasmată de venirea mea.

Îi spun care e treaba, pentru ce sunt aici și îi spun dacă pot să rămân o noapte la ei. A doua zi urma să plec.

-Sigur Bebi! O noapte n-o fi foc. Poți sta mai mult, dacă ai treabă. Avem destul loc. Nu te uita la mine, eu… asta e...Eu stau la pat.

După ce îi mai spun ce și cum e pe la mine acasă, mă duc la bucătărie invitat de Fănel și soția lui. Facem prezentările. Ea nu mă cunoștea încă. Era olteancă. Eu scot la iveală o sticlă de coniac, asta așa ca o mică atenție. Gest, ce l-a făcut pe Fănel să-mi reproșeze:

-Da bine Bebi, stai liniștit. Ce crezi că eu nu am ce bea?

-Ei, așa o mică atenție din partea mea, tot te deranjez..., nu mă las eu.

-Dar nu e nici un deranj, măi Bebi! Ce crezi că eu am nevoie de coniacul tău? N-am ce bea? Ia vin-o încoa!

Nu prea mi-a venit bine observația lui, dar m-am făcut că nu observ.

Și cobor împreună cu el la subsol unde își avea o bașcă. Cum el stătea la parter, imediat am ajuns. Acolo parcă mai avea un apartament, așa de mare era. Oricum el având patru camere...

Și drept dovadă mă duce la un butoi de 200l cu vin. Scoate vin într-o cană de acolo și mă servește. Era bun. Dar te și ducea. Bineînțeles că Fane mi-a cerut imediat părerea:

-Ei cum e Bebi? Așa că e bun?

 

-Sigur, zic eu ca să-i fac plăcerea.

-E de la țară de la nevastă-mea, mă asigură el.

-Da vin oltenesc, zic eu.

-Păi?...

Oricum era destul de tare. După primul pahar m-am oprit.

 Nu mai pot, îi zic. Deja când veneam spre tine am mâncat o plăcintă cu carne tocată și mi-a căzut cu tronc.

-Cum vrei măi Bebi. Eu nu te opresc, poți să bei tot butoiul...

-Ei, știa și el asta. Nimeni nu ar fi putut bea un butoi într-o zi.

Mai exagera și el. Asta era cusurul lui. Îi plăcea să mai și exagereze. În privința asta semăna leit lui socru-miu. Și lui îi plăcea să facă caragață de om.

Dar nu plecă de acolo până nu luă și în casă, o cană de 2l, plină cu vin. Ajunși iar în casă, mai povestesc de una alta. După un timp sună cineva la ușă. Se duce Fănel al meu să deschidă. Când îl aud pe Fănel:

-A venit Bebi!

-Daaa? răspunde cel de la ușă.

După glas parcă ziceam că e Viorel - frate-su. Când apare și el în bucătărie, mă conving pe deplin.

-Ce mai faci, măi Bebi? zice el vesel. Nu te-am mai văzut demult! Care mai e treaba pe la Galați?...

-Păi care să fie? S-a mai schimbat orașul, de când nu ai mai fost tu.

Adevărul că așa era. Nu-l mai văzusem pe văru-miu, decât de vreo 4-5 ori, împreună cu frate-su. Odată când aveam 4-5 ani și altădată pe când aveau14 -15 ani. Și odată când m-a luat nana la București, de bucurie că am luat la liceu. Și asta mai mult, că verii mei nu reușiseră. Asta a făcut ca să crească antipatia lor și mai ales a lui Fănel, față de mine.

Fănel erau egal ca vârstă cu mine. Viorel era cu un an mai mare decăt mine. Pe Fănel și mama lui, o mai văzusem, tot așa într-o vizită de lucru, datorată unei delegații, de care mai profitam și eu. Atunci îmi mai făceam și eu piața.

Țin minte că nimerisem odată, când se dădea alimente numai cu buletin de București. Așa că mă rugasem și eu de o femeie cumsecade, ce era și ea la rând, ajutându-mă și pe mine. Ce e drept nimeni nu a comentat, din cei ce erau la rând. Cred că dacă erau ei la noi.... ce să mai zic? Cine știe? Or mai fi și oameni buni.

La noi deja era pâinea la cartelă. O pâine de persoană!

Și am mai călcat odată la București, cu madama mea. Atunci mi-a cunoscut și ei pe soția mea. Tanti Lucreția era în putere pe atunci. Viorel chiar ne-a dus la un film la o grădină de vară de prin zona lor. Fusese un film cu pirați. Îmi plăcuse filmul. Eu cu Viorel mă înțelegeam cel mai bine, chiar dacă era mai mare ca mine. Era o fire mai lipicioasă. Și el le avea cu electricul. Ca să vezi domnule!

 

Doi frați făcuți de aceeași mamă, dar cu caractere diferite. Cum se mai împrumută ADN-ul ăsta!

 Ce o mai fi făcând ei acu amândoi? I-am trimis și o scrisoare lui Fănel, după ce acesta a renunțat la telefonul fix, dar nu mi-a răspuns. Cât au mai avut telefon, mai țineam din când în când legătura cu ei. Apoi s-a stricat telefonul lor, că nu am mai reușit să dau de el. O fi având mobil acu, cine știe?

Viorel avea o moldoveancă. El era mai deschis, mai zglobiu, mai sincer. Semăna mă-si nebunatic ca ea. Nu puține povești, ne mai spunea și tanti Lucreția, când mai venea și ea pe la nana, dar și nana, când o mai vizita și ea, pe ei. Multe prostii avea să-mi spună referitor la verii mei. Fănel nu! El era o fire mai închisă, mai retrasă, mai greu acomodabil. Chiar cu o tentă de invidie și mare miștocar. Semăna lui tat-su.

- Nu am mai fost pe la tine de 15 ani, zice el. În rest bine... cum o mai duci? Muncești undeva?

-Sigur la combinat.

-Ei ați mai fost odată când erați ca mine de vreo 4-5 ani. Atunci am fost la terasa „Primăvara” Când ne-a apucat ploaia!

-Ei, nu mai știu... Te-ai însurat?

-Da!

-Poate vii o dată să o cunoaștem și pe soția ta.

-Sigur! Într-un concediu cred! Poate la anu.

Și m-am ținut de cuvânt.

Mai trecem și pe la mama lui, din cealaltă cameră, mai povestim una alta, se face seară. Seara nu s-a lăsat până nu am mâncat cu toții și a mai stropit bucatele cu vin. Cu poveștile ne apucase 12 noaptea. Eu mă retrag și mă culc. A doua zi mă scol la 6. Aveam un tren la 10 și unul la 13. Mai era și seara, dar ajungeam târziu acasă. Așa că mă retrag și cu pupăcelile de rigoare, o tai la metrou către gară. Ajuns acolo, am mai profitat până la venirea trenului de unele cumpărături scurte. Am luat patru pachete de cafea, că la noi nu era nici zare, cacao, niște salam, conserve...cașcaval...ce ne trebuia. Cum se apropia ora trenului, mă duc la bagaje și iau valiza. După ce o iau când aproape de tren, mă oprește o patrulă de miliție și mă pune să spun ce am în valiză. Le zic.

-Actele! îmi spune unul.

-Păi sunt în valiză.

-Nu, buletinul!

I-l arăt.

-Deschide valiza!

Mă uit cam nedumerit la ei. Credeam că glumesc.

- Hai mai repede, mă zorește unul.

 

Le fac pe voie. Se uită cam surprinși la conținutul valizei, la mulțimea de componente electronice ce aveam în valiză. Se uită fugitiv la acte, după care mi le dă înapoi.

-Și nu îți este frică să cari așa ceva?

-Păi nu! Cine știe ce am în valiză?

-Altă dată să ți actele separat de marfă.

Le zic un - „bine” și închid repede valiza. Deja se uitară mulți la conținutul valizei mele. Poate mulți nici nu știau ce sunt alea. O iau agale către vagonul meu și mă urc în tren. Pe la ora 14 ajung și eu acasă. Când mă vede a mea, ce aveam în valiză se crucește.

-Cum ai venit cu așa ceva? Nu ți-a fost frică? Dacă te jefuia cineva!

-Păi de unde să știu ce conținea comanda? Eu aveam nevoie doar de câteva componente...

A doua zi mă prezint cu valiza la magazia generală. Tantile de acolo, când au văzut ce le adusesem, erau să facă infarct. Chiar și eu mă miram de unde le mai scot. După aia când am ajuns la PSI, am făcut bon pentru o parte din ce adusesem. Și ca să nu zic că făcusem drumul degeaba, am mai mărit și eu porția. Să fie acolo de rezervă. Dar cum oamenii nu înțeleg acest lucru... Doar nu mă duceam în fiecare zi la București! Mai ales că din ce adusesem eu, multe din piese erau căutate. Iar asta avea să-mi aducă și necazuri.

Peste câțiva ani, aveam să aflu de la Fănel, că și tanti Lucreția murise. Tat-su fusese primul. Iar după alți ani tot așa pe când mă aflam la un control medical la București, și eram internat la spitalul din Pantelimon, am aflat tot de la el, că îi murise și soția. Dar era mândru că era bunic. Avea un băiat de 5-6 ani pe atunci.

Unii din colegii mei, de la servici, nu vedeau cu ochi buni realizările mele inovatoare, îmi puneau mereu piedici. Ca să mă întârzie, m-au pârât la miliția din combinat, că eu aș face afaceri cu piesele electronice. Așa că mă pomenesc iar cu cel în cauză, care mă anchetase și când eram la LTG-2.- lt. Oprea.

Cum la noi era și birocrație multă cu cele bonuri de transfer și consum, mi-am oprit numai pe cele care îmi trebuiau atunci. Restul le țineam la mine în centrală încuiate întrun dulap metalic. Așa că la verificarea de rutină am ieșit bine.

După aceea mi-a spus să-mi opresc strictul necesar și să returnez tot restul de piese la magazie. Ceea ce am și făcut. Apoi mi-am continuat liniștit munca. Șeful de serviciu m-a dat exemplu în fața PSI-ului cu ocazia unei ședințe de Partid. Mă făcuse și pe mine membru. Asta se petrecea în 1985-86.

După un timp am început să am probleme cu liniile - cablurile prin care se transmitea semnalul. Și asta datorită cablurilor proaste uzate și starea căminelor.

 Multe din ele erau inundate sau surpate. Mulți avertizori rămaseră izolați din această cauză.

Cablurile erau vechi. Legăturile erau proaste între ele.

La asta se mai adăuga umezeala şi prezenta șobolanilor, care rodeau cablurile într-o veselie. Nu mai spun că atunci când începea să plouă sau când se topea zăpada primăvara, mereu se deranjau liniile. Mai luam legătura cu cei de la telecomunicații și reparam împreună continuitatea circuitelor. Multe din ele nu mai mergeau. Altele erau izolate că s-au furat mulți avertizori, sau s-a renunțat la ei. Și pentru că ei erau legați în serie zonal, era suficient să se scoată unul, că le scoteau pe toate din circuit. Lucrau prin sistem „buclă închisă”, departajarea fiind făcută de numărul de impulsuri ce le trimitea un anume avertizor. Cum aveam șase bucle la început, numărul de impulsuri transmise de avertizori erau unice. Nu erau două avertizoare din aceeași buclă cu același număr de contacte. Avertizoarele erau mecanice cu mecanism de ceas. La anclanșarea lui o roată zimțată se învârtea acționată de un arc, care urmărea niște contacte închizându-le și deschizându-le de un număr de ori. Așa se transmitea avertizarea!

Dacă mai stăteam acolo cred că o făceam cât o cutie de chibrituri. Și așa, de la 4mp, cât era ea la început, am ajuns la 50 cm lungime. Mereu îmi mai venea câte o idee.

Centrala mea a fost testată și de Directorul nostru de la administrativ de atunci - Doru, împreună cu cel de la miliție -lt. Oprea. Au acționat un avertizor din imediata apropiere a formației noastre, iar atunci când am primit avertizarea m-am dus fuga la locul stabilit de unde primisem avertizarea. Când m-au văzut îmi zic:

 -Gata ai primit avertizarea? Dar de ce numai tu? Mă așteptam să vină toți pompierii!

-Păi am venit eu mai întâi, în recunoaștere, ca să mă conving, și după aia ... dacă tot era aici lângă noi?...

Nu a mai zis nimic și m-au felicitat amândoi.

-Deci merge centrala? întreabă ei!

-Merge! zic eu.

După care au venit și în centrală la noi și au admirat-o.

Pentru a mai reduce avertizările eronate, datorate neajunsurilor date de cabluri, am mai făcut o altă centrală mult mai fiabilă, cu integrate tehnica MOS și cu un circuit mai special. Acum era mai stabilă. Ba mai mult am mărit și numărul de bucle la 6 la 9, iar numărul avertizoarelor din bucle, de la 30 la 99. Asta teoretic. Nu aveam atâtea avertizoare. La toate astea, aducând și îmbunătățiri asupra punerii în evidență a defectelor sau deranjamentelor liniilor. Buclă ruptă, buclă cu pământ, căderea alimentării, trecerea pe rezervă, etc.

Drept pentru care am mai primit încă un brevet de inovație în „92. Am vrut să fac să dispară și cablurile, folosind undele radio, pe o frecvență prestabilită a stațiilor noastre de radio.

Ar fi fost o treabă. Eliminam toate neajunsurile date de cablurile din combinat și implicit toate, neajunsurile și problemele ridicate de acestea.

Și asta și spre ușurarea lucrătorilor de la telecomunicații, care atunci când auzeau că s-a mai rupt o buclă, cădea cerul pe ei. Îmi lua și câte o zi sau trei până restabileam iar linia. (bucla).

Și asta mai mult că legăturile dintre cabluri oxidau, ele fiind din sârmă de cupru. Curățam unele azi și mâine oxidau altele, dând o rezistență de linie destul de mare, dar suficientă ca să-mi producă mie necazuri sau să dea erori.

Dar conducerea s-a opus din lipsa de fonduri. Sau poate din lipsă de încredere, sau poate s-a ținut seama de unele „păreri proaste” a unora care nu vedeau cu ochi buni realizările mele. Nu știu ce efect are frica asta că te lecuiește urgent.

Într-o dimineață m-a luat o durere puternică de măsea. Mă tăvăleam pe jos de durere, dar nici curaj să mă duc la dentist, nu aveam. Știam ce pățisem când eram la școală. Atunci îmi spărsese un coleg un dinte.

Târziu după ce m-am însurat, mi-a dat Rodica o monedă de argint din care cei de la policlinica CFR, mi-au pus un șurub din argint și o coroană. Dar nu a ținut mult. De multe ori cădea și eram să o înghit. Până la urmă, într-o dimineață când m-am sculat nu o mai aveam.

Am îndurat și răbdat toată dimineața și după prânz. Era ora 3 p.m. și măseaua nu voia să-mi mai treacă. Ce nu am luat, degeaba! Până la urmă împins de la spate de durere, am plecat la dispensarul zonal din combinat.

Când am ajuns acolo, erau 12 persoane în fața mea. Am stat eu cât am stat, mai rămăsese vreo 3-4 persoane, până să-mi vină rândul. Când unul care intrase înaintea mea, a început să răcnească, de credeai ca a luat foc.

 Când l-am auzit pe loc mi-a trecut durerea. Așa că am plecat, liniștit acasă. De atunci nici nu m-a mai durut o perioadă. Dar asta nu înseamna că am scăpat definitiv de durerile de dinți sau măsele. Nu! Da de unde! Aveam să fac cunoștință în timp peste ani și cu această afecțiune. Și implicit cu rărirea lor. Pâna am trecut definitiv la proteze, atât sus , cât ți jos.

Eu nu prea știam ce sunt medicamentele. De când am făcut bronșită, când cu demonstrația de 1 Mai. De atunci nu am mai avut nici o problemă. Doar mici răceli, pe care le-am tratat ca atare mai mult băbește.. Când și când mai luam câte un piramidon, paracetamol, aspirină și rareori câte un algocalmin.

Odată m-a înțepat o viespe. Prima data, nu i-am dat importanță. Mă înțepase de degetul mic de la mâna stângă. După o săptămână s-a umflat locul și s-a făcut cât oboabă de mazăre. Apoi s-a umflat și mâna.

Am încercat cu leacuri băbești: frunze de patlagină. Am mai făcut asta când eram la liceu. Atunci făceam practica la SPIACT. Dar atunci era mâna dreapta. Tot cu patlagină m-am vindecat și atunci.

Un coleg de acolo a „stors” răutatea de acolo și a grăbit vindecarea. Iar eu în acest timp credeam că o să leșin. Dar am rezistat eroic. Nu am luat atunci nici un antibiotic. Tot așa mă înțepase ceva și apoi s-a umflat. Atunci mi-a trecut. Acum mi-am luat iar inima în dinți și m-am dus în policlinică la spital.

Când mi-a văzut mâna cum era, s-a speriat doctorul. A pus-o pe soră să dea cu o fiolă de kelen din care țâșnea un lichid pe mâna mea. A amorțit local. A luat bisturiul și... hars... harș, de două ori, până a dat toată „răutatea” afară.

Trebuie să spun că m-am cam speriat și de durere era să leșin. În timp ce mă „curăța” doctorul, am descoperit cum să-mi controlez respirația. La durere expiram, iar când scădea durerea inspiram. Și asta până apărea iar durerea. De atunci am învățat să-mi controlez durerea. Asta era să mă ajute la operațiile ulterioare ce aveam să le am mai târziu, trecând cu bine și peste ele.

După aceea, m-a pansat și timp de o săptămână făceam naveta la policlinică la control și schimbat pansamentul. Mi-a trecut mâna, după o altă săptămână.

Cum eu pe perioada cât am lucrat la centrala mea, făceam numai la opt ore, am avut ocazia să trec prin toate schimburile. Așa am ajuns să fac și pe sc.C, unde era de tură Lenuța. Lenuța, era singura fată de treabă, cu care eu m-am înțeles cel mai bine. Cu ea, nu te plictiseai era un hâtru pus pe glume. De la ea am învățat multe din bancurile pe care le-am postat și eu pe aici. Prezența ei mă destindea. Parcă ne cunoșteam de când lumea. Cu ea uitam și de necazurile de la servici sau de acasă. Așa devenise în scurt timp prietena nostră cea mai bună de familie.

Când mă nimeream și în tura ei, ori venea ea prima, ori eu. Când ne întâlneam, nici nu se dezbrăca bine și din ușă îmi zicea:

-Măi Marine, de azi dimineață noi nu am băut nici măcar o cafea...

-Gata! zic eu.

Îmi știam misiunea. Puneam de cafea. Ea dădea zahărul, eu cafeaua, ori ea cafeaua și eu zahărul, ne înțelegeam noi. Când dădeam eu tot și apoi ea...restul. După ce sorbeam cafeaua treceam fiecare la atribuțiunile lui. Ea lua prezența la toate formațiile și dacă mai pica și un focușor- nu la inimă- ne descurcam. Chiar mai bine decât în prezența celorlalți. După vreo două ore de treabă, o aud că zice iar:

-Măi Marine, noi de azi dimineață, nici măcar o cafea nu am băut?

Și treci și fă altă cafea. De data asta o făcea ea. Punea apă peste zaț și oleacă de cafea la fiert. La 12 iar,...

 

Și făcea asta toată ziua până seara, de ne umflam de cafea. Făcea ca în bancul cu babele sclerozate - că nu băuseră toată ziua, nici măcar, o cafea...

Ce mai! cu ea trecea ziua altfel.

Mereu era veselă, chiar dacă o mai artăguia și pe ea șefii. Nu-i păsa. Cu ea nu te plictiseai deloc. Mereu găsea câte o poantă. Parcă le turna. Asta era mai mult valabilă când cădeam cu ea Sâmbăta sau Duminica în tură. În rest, doar de două ori pe săptămână, ne mai întâlneam.

Când veneam la 12 obosit, de atâta alergat pe teren, ea mă aștepta cu cafeaua aburind. Și așa uitam iar de toate. După câțiva ani avea să vină restructurări și așa a fost pusă pe liber împreună cu colegul ei.

Eu aveam de acu priză bună. Mă făcusem remarcat și nu voiau să mai renunțe nimeni la mine. Nici șeful cel mare, măcar că între timp s-au perindat multi șefi. Am avut trei șefi. Și toți au plecat până la urmă.

Eu am plecat ultimul, de nevoie. Dacă nu apărea boala asta și acu poate mai eram în combinat. Chiar dacă între timp se făcuse transformări majore și la noi. Dar știți cum e, cât ești sănătos ești bun de muncă, după aia ... gata la reformă...Și câte am făcut pentru PSI-ul ăla...Am plecat singur, nu că m-ar fi dat ei afară.

Dar avea să mă urmărească ghinioanele în continuare. Nu știu dacă în toată viața mea am dus-o vreo zi mai bine. Se țineau lanț. Parcă mă căutau. Întotdeauna s-a dus o luptă în mine. Era o voce care mă sfătuia de bine și una care îmi punea dese piedici.

De asta majoritatea bătăilor pe care le încasasem, de la părinți, erau pentru că nu aveam curajul răspunderii și pentru care eram să sufăr și mai târziu. Dar aveam să constat mai târziu că totuși acea voce, care mă sfătuia și de rău, avea să mă salveze de la toate „nebuniile” mele de mai târziu...și să mă țină în viață.

 

 

Costică

 

 

După cinci ani, Rodica mi-a mai dăruit și un băiat. Tot așa cum voiam eu. Așa a apărut și fecior-miu- Costică. Costică a fost a Rodicăi. El avea să fie feblețea ei. Pe el îl „botezasem „ - Costy. Iar Roxana, era -”Roxy”

Pe Costică, l-a botezat un coleg de servici de la PSI- nea Costică, un coleg de servici de la mine. El era șofer pe o mașină. Costică al meu a fost mai liniștit, în privința somnului. Cu el nu aveam treabă. Dormea toată ziua și toată noaptea, dacă îl lăsam.

Când s-a născut avea părul galben, des și scurt ca o perie. Mai târziu s-a mai închis la culoare bătând spre portocaliu. Când s-a făcut mai mare, părul era de culoarea portocalei sau a mandarinei, cu tentă spre roșu. Era inconfundabil. De departe îl vedeam. Toți îi spuneau „Roșu” sau „Costică Roșu”

Nașii de cununie a mamei mele și tatei - Niculina, îmi spuneau că și eu când eram mic aveam părul roș, dar s-a închis cu timpul în șaten închis. Nu aș crede, că eu aveam părul mai mult spre castaniu. Fiică-mea avea părul ca mine.

Să nu credeți că Costică al meu a fost mai cuminte. Nu!... Da de unde? El se născuse la bloc. Tocmai în acel an ne demolase. Era în `87. A fost și el la creșă și mi-i l-a îmbolnăvit și pe el. Suferea cu urechile. Făcuse otită. Cu una nu aude nici acu.

Când am văzut că Costică are părul roș, o învinuiam pe Rodica, mai mult în glumă, că l-a făcut cu dascălul din sat de la ea. Adevărul e că acel dascăl avea părul cum îl are acum fecioru-miu. Oricum el era mic la vremea aia. Și acu mai râd de ea: „L-ai făcut cu dascălul din sat!”.

Când a început să meargă și Costy, cu „scăunelul” prin casă, că era puturos mare, făcea și el numai prosti. Mi-a băgat un telefon portabil în priza de 220 V. Altă dată găsește o vergea de a mea de la un electrod de sudură și o bagă în priză. Așa a făcut și el cunoștință pentru prima cu curentul. Știu că a țipat atunci, dar i-a dat drumul la sârmă. De atunci Costică al meu a prins frică de curent. Am cumpărat apoi dopuri de protecție pentru prize. Nici acu, când îl pun să schimbe o siguranță sau, o priză, un întrerupător, cu greu îl conving. „mie frică că mă curentează”. Îi spuneam:

-Tu ești ca Margareta mea, de la servici. Și ea tot așa:

- Că dacă mă curentează!...

Odată vine cumătru Costică la noi. Fecioru-miu se duse în sufragerie și își prinde degetele în cantul ușii de la balamale. Cum ușa venea spre el strângându-i mai tare degetele, îl aud că strigă: „Agiuto!”

 

Am venit repede să-l salvez. Cumătrul a rămas foarte impresionat de el. Știa și limbi străine fecioru-miu acu. Ce era mai curios că și eu mi-am prins degetele la roata de la mașina de cusut „Zingher” a bunicii, cam tot în acea perioadă. Cu greu am reușit să le scot. La școală a mers bine și chiar foarte bine. A venit cu premiu din clasa întâi, până în a patra. În a V-a, a luat mențiune. După aia a început să se facă puturos.

Mă uitam ce poate face anturajul. Cum poate influiența negativ un om. De când se luase cu băiatul unui vecin de palier – Sorin, de atunci Costică al meu a luat-o razna.

Cu greu a făcut trei ani de profesională la liceul de Marină. A rămas cu diplomele, că de angajat nici vorbă. Cine te angaja și unde? Acu lucrează și el ce poate. Fiică-mea la Farmacie. Eu, o perioadă, pensionar pe caz de boală, „trai” pe noi. Mama casnică... Nu mai lucrează în combinat. A dat și ea „divorț” de combinat, mai târziu.

Mariana cealaltă, vara lui Rodica, vorbea și ea cu un băiat - Valentin. El lucra pe atunci în combinat, contabil la „turn”. Într-o zi s-au luat. Acum ni se mărise și mai mult familia. Ne făceam dese vizite. Când noi la ei, când ei la noi. Și bineînțeles că se lăsa cu bairam, ceea ce o supăra pe tanti Tinca, că făceam gălăgie la 1-2 noaptea. Jucam diferite jocuri cu pedepse, până spre dimineață. Ieșeam afară în curte strigând fiecare, ce pedeapsă ni se dădea. Unul să facă precum cocoșul, unul ca broasca, etc.

A fost frumos. Mi-a aduc aminte ca ieri. Oare au fost toate astea?

Între timp s-a măritat și Mariana 2, și sorusa, - Stela. Părinții Marianei - Constandache, au lucrat la SPIACT ca mine, la atelierul de tâmplarie. Acum era bătrân și bolnav. După câțiva ani ne-a părăsit și el. Lui tanti Tinca ia murit și soțul ei - nea Fănică. Cu această ocazie am profitat să ne mai vedem, că nu ne mai văzusem cu fetele ei, de ani de zile. S-a măritat și Nela. Dar nu a fost să fie. A divorțat și a rămas și cu un băiat, care acu e cât fecioru-miu, Costică.

Când ne-am mutat la bloc, Costică încă nu exista. După aia a deschis și el ochii la bloc. Era boier. Eu cât am fost mic, îmi dorisem să stau la bloc. Vedeam că era bine la bloc, în opinia mea. Când mă duceam în desele mele vizite la bunica lui Țuțu, unde mai poposeam vrând nevrând, vedeam altfel lucrurile. Încercam să-i conving și pe părinții mei să ne mutăm și noi la bloc. Ei încercau să mă lămurească că nu pot.

Când m-am mutat la nana, la fel, visul meu fusese să mă mut la bloc. Ziceam eu în sinea mea, că e mai bine acolo. Chiar încercasem să fac câteva schimburi cu alții care stăteau la bloc. Dar nu a mers din mai multe puncte de vedere. Una că cei care vroiau casă, nu erau proprietari la bloc și care erau proprietari nu puteam, deoarece și casa mea intrase în zonă de demolare. Așa că așteptam să vie demolarea cât mai repede.

 

 

 

Și iată că într-o zi a venit. Mi se împlinise visul cu ochii. Însă după câțiva ani, nu aveam să mai fiu așa de entuziasmat. Aici se plăteau destule. La casă în afară de impozitul anual, apa și lumina, numai plăteai altceva. Doar văruiala anuală și micile reparații. Întreținerea casei. Numai că la mine erau câteodată cam mari reparațiile.

Pe când eram încă la casă, eram să pățesc și eu într-o zi, cum pățise bunica mea. Când i s-a dărâmat peretele la camera din curte. Și la mine începuse să se lase peretele din spatele casei. Și asta numai din cauza țiganilor din spate. În fiecare zi aruncau zoaile acumulate în timpul nopții, la care se adăugau și cele de ziua, spre peretele meu. Oricât le spuneam, să nu mai arunce, degeaba! Parcă vorbeai la pereți.

Așa că am adus o balastieră, am pus un cofrag și am turnat împreună cu o altă rudă, o centură de beton. M-a ajutat şi socru-miu cu niște saci de ciment pe care i-am folosit la înterior. Și așa am salvat casa. Și casa vecinei Raicea, cu fata de la banchet, pățise același lucru. Și la ea se dărâmase spatele casei.

Nea Constandache fusese și el înainte la bloc. Apoi a plecat la casă. Spuneau ei:

- E greu la bloc, Marinică!

Eu credeam că glumesc. Și tanti și el, încercau să mă convingă, să nu mă duc la bloc. Că acolo sunt o mulțime de taxe. Eu nu știam, așa că o țineam pe a mea. Încercam să le spun că e bine acolo. Că ai wc. în casă, te speli în casă, nu mai ieși noaptea afară pentru orice fleac, atât vara, cât și iarna, și mai ales iarna.

Că dacă stăteai mai mult îți îngheța fundul. Că nu mai ieși iarna afară în ger să scuturi burlanele, sau să arunci cenușa. Te sculai dimineață în frig și până aprindeai focul, te îmboboleai bine. Aici îmi dădeau și ei dreptate. Că ziceau:

-Pe undeva e totuși bine la bloc, măi Marinică, dar e și rău. Aici acasă cumperi ceva? Îți pui un zarzavat, o legumă o roșie...

-Ei da, dar până se fac roșiile, nu tot de la piață le cumperi? Nu mă lăsam eu. De multe ori râdeau și ei.

-Aici mai ieși afară, e aer curat, ai pomi, verdeață, păsărelele cântă frumos...

Da aici așa era! Recunoșteam și eu. Pentru cei care stăteau la etajele superioare, vara era un infern. Mai târziu când am coborât și eu la parter, aveam să am și eu păsărele la geam.

-La bloc ce faci? Te închizi între patru pereți de beton și te coci...

Și aici avea dreptate. Dar fac eu:

Da la bloc sunt gaze, nu mai stau cu butelie și nu mă mai scol noaptea la ora 12, ca să mă duc să mă trec pe listă...Nu mă lăsam eu.

-Ei Da! Aici ai și tu dreptate, Marinică, zice ea.

 

Cred că v-am mai povestit episoadele cu buteliile. Dacă aveai numai o butelie era greu. Greu ajungea trei luni, și asta dacă făceai economie. De multe ori la majoritatea nu țineau mai mult de două luni. Când stăteai la rând la butelii, sau așteptai să vină mașina, dacă nu erai atent aveai ocazia să rămâi și fără butelie. O dată s-a întâmplat asta la o femeie. Cum țațele stăteau la taclale, nu mai dădeau importanță la butelii. Așa că atunci când a venit mașina toți se înghesuiră, iar o femeie rămase fără butelie. Poate era chiar lângă ea persoana cu butelia ei, dar ce aveai curaj să spui că e a ta? Dacă nu o însemna? Eu scriam mereu pe ea inițialele mele pe fundul buteliei și pe ea. Mai mult! Mă așezam și pe ea. Ca să fiu sigur că nu mi-o fură nimeni. Dar nici dacă te duceai noaptea la apel, când se striga iar lista, nu erai sută la sută sigur că ai să ei butelie a doua zi. Nu! Dimineața apăreau alții care, ori nu fuseseră noaptea la apel, ori nu erau înscriși.

 Atunci rupeau lista și făceau alta, trecându-se ei, și cei rămași, pe dinafară. Așa că cei ce dormeau acasă, în mod sigur numai apucau butelie. Și iar se lăsa cu scandal.

Când a luat și tata butelie, pe când încă mai eram la madam Berdan, asta după moartea mamei, umpleam butelia chiar la colțul străzii, unde se deschise o anexă. Pe vremuri fusese centru de pâine, apoi aprozar, ca după aia să devină centru de distribuție a buteliilor. O vreme a fost bine. După aceea s-au mutat la centrul de gaz, de pe Cazărmii colț cu Brăilei. După desființarea și acestui centru, mă duceam cu butelia pe cărucior, tocmai în Tecuci colt cu Coșbuc. Pe atunci era bine că nu era așa mari cozile, că era la început. Lumea nu prea știa de ele. Dar după aia, să te ții… Pe la trei luni mă duceam mereu cu ea, chiar dacă mai avea oleacă de gaz în ea. Aici în I.C.Frimu, era altfel. Acum fiindcă aveam două butelii, una fiind de la nana, aveam grijă mereu de ele.

După ce umpleam o butelie goală, după o altă săptămână, sau două, prindeam iar rând, de cu seara la listele interminabile. Și așa aveam butelie plină mai mereu. Nu mă lăsam cu amândouă buteliile goale niciodată.

De câte ori veneau socrii la mine, întotdeauna veneau încărcați și mai ales cu damigenele sau bidoanele cu vin. Așa începusem să mai învăț să beau și eu câte oleacă de vin de țară. Aveau un vin rosu foarte bun. De ce beai, de ce mai voiai să bei. Ori-cum eu îmi știam măsura.

Ne pregăteam de botezul lui Costică. Și trebuia sărbătorit gospodărește evenimentul. Nu?

Așa că după ce au venit cumătra și cumătru de la biserică ne-am încins tare. Cum nici cumătru Costică nu se da în lături de la băutură, socru-miu își găsise un bun partener. Cu mine ar fi murit de sete amândoi. Și vorba aia: Dă-i cu bere dă-i cu vin... Până la ziua s-au aranjat amândoi.

La eveniment au participat toate rudele Rodicăi. Eu nu prea mai aveam. A fost și nelipsita doamna Luca. Trăia pe atunci. Și câțiva vecini, cumnații și gata! S-a umplutsufrageria. A fost bine.

 

În alt an ne-am pus și noi în gând să botezăm pe cineva. Cu ocazia asta aveam să mai îmi fac și alte cunoștințe. La capătul străzii unde stătusem noi, gard în gard cu Lenuța, stătea și vară-sa - Nina. Mama Ninăi, reușise să calce pe „bec” la bâtrânețe și făcu o fată. Cum mă cunoștea și ea de când eram mic - numai pe ei nu-i cunoscusem până atunci - s-au oferit să–i pună numele, după al meu - Marina. Și Marina a rămas.

Mama Ninăi și mama Lenuței, erau surori. Așa avea să intre în familia noastră o nouă cunoștință – Nina cu bărbatul ei. Ei nu aveau copii. Când ne-am mutat la bloc, după un timp s-au mutat și ei la un bloc de garsoniere, ce se construise peste noapte - N5, de lângă noi. De acum mai avea cine să mă mai viziteze - Nina. Era o fată frumoasă și atrăgătoare. Era cu câțiva ani mai mică ca Rodica. Mereu venea la câte o țigară sau o cafea, și când era Rodica acasă, dar și când nu era. De multe ori se suprapuneau vizitele ei și cu a doamnei Luca. Așa că aveam ce povestii. Nina era o drăcoaică și jumate. Numai bună de bătut. De multe ori ne mai jucam și noi, dar numai în „pauza de masa”. Îmi plăcea să o necăjesc. Doamna Luca vedea că eu mă uit cam galeș la ea. Și mă atenționa că mă spune la Rodica. Dar ea glumea.

Când stătea și Nina la casă, mă chemau să le repar și lor televizorul. Cred că de aici mi s-a tras. Mereu se stricau televizoarele astea. Și numai la mine. Când le-au demolat și pe ele, Nina a luat bloc, pe undeva în spatele depoului de tramvaie, Iar mă-sii, la un bloc care se construise chiar în fața fostei case a mătușilor. Da! Pe Gladiolelor în colț. După aia s-au mutat, și au venit lângă noi la garsoniere.

Când ne-am mutat noi la bloc, nu erau prea multe blocuri prin preajmă. După câteva săptămâni au început să răsară ca ciupercile după ploaie. Țin minte că ne uitam seara și noaptea din balcon, cum se construia viitorul bloc al Ninăi - N5. Ziua muncitorii stăteau la umbră, că nu vedeai unul, iar noaptea construiau pe răcoare. Atunci aveau ei chef de treabă. Că am auzit într-o noapte pe unul:

-Cât e ceasul? întrebă unul pe un altul.

-E 12 trecute de două, răspundea acela.

Și ținea construcția toată noaptea. Că în două săptămâni au și terminat blocul, spre uimirea noastră. Ultimul tronson ieșise cam strâmb de atâta grabă. Dar ei ziceau „că merge!”. Și a mers! A ținut încă la vreo 3-4 cutremure de atunci. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost unul ca cel din „77?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cumpăna socru-miu-lui

 

Peste câțiva ani, într-o zi am aflat o veste groaznică. Socru-miu, tatăl Rodicăi, paralizase. Era cam în anul 1991, pe când Costica al meu împlinea 4 ani. Suferise un accident vascular la creier. Era într-o comună învecinată, la o petrecere. Îl luase și pe Costică al meu cu ei. Spuneau că în timp ce mânca, bea și râdea, i s-a strâmbat gura și nu mai putea vorbi. Partea stângă cu mâna și piciorul, nu-l mai ascultau. A fost dus de urgență la noi la spital. Era în perioada când făcusem schimb. Eu țineam pe Lia-cumnata, și ei pe Costică. Cât a fost la noi la spital s-a ocupat biata Rodica de el. Era furios, era nervos, avea toane și mișcări necontrolate. Era într-un pat cu zăbrele ca la copii mici. Îl păzea zi și noapte. Când și-a mai revenit după un timp, și era mai lucid, voia să fumeze. Bineînțeles că nu avea voie. Rodica îl tot păzea.

Câteodată o mai schimbam și eu, pe Rodica câteva ore. Se săturase și ea. Cât stăteam eu cu el, era un mare chin. Mă teroriza cu ieșirele sale. El nu prea mai judeca. Îmi cerea să-i aduc țigări. Eu încecam să-i spun că nu-s bune și că nu are voie. Dar degeaba. Mi se părea o veșnicie până apărea Rodica. Și atunci răsuflam ușurat. Abia așteptam să mă întorc acasă.

Să nu credeți că era numai din vina lui socru-miu. Mie în general mirosul de spital și mai ales spitalul, nu-l puteam suferi. Cred că tocmai din această cauză m-a căutat întotdeauna. Știți vorba aia: „de ce îți este frică, nu scapi!”. A stat o lună în spital. Începuse să se facă mai bine, putea vorbi mai bine, dar mâna și piciorul stâng, nu le-a mai mișcat normal niciodată.

După ce ia dat drumul acasă, a chinuit-o pe biata soacra-mea. Îi făcea și ei zile amare. Cred că vă dați seama ce înseamna să duci munca de lămurire, cu un om bolnav ca el. La asta se mai adăuga și alte probleme. Numai ea știa cât suferea. Și atunci când îi mai vizitam, îmi spunea:

-Ei, voi veniți, stați un pic și apoi plecați, iar eu rămân singură cu el. Și numai eu știu cât sufăr cu tact-tu!

Toată ziua o cicălea pe soacră-mea. Mereu era veșnic nemulțumit. El tot zicea soacră-mii că el știe că se face bine și să fie dus, căutat și tratat, că de aia are pensie și le-o dă el toată numai să-l facă bine. Bineînțeles că soacră-mea la început, îl lăsa să vorbească singur.

După o perioadă de un an, prin 92, a aflat din diverse surse, reviste, radio şi la tv, că sunt așa ziși „vindecători miraculoși”.

Îi intrase în cap idea, că dacă se duce la ei se v-a face bine. Apăruse după revolutie și acești „vindecători cu bioenergie”. Începuse să apară ca ciupercile după ploaie. Exploatau ignoranța oamenilor. Bineînțeles că aceste ședințe „miraculoase” costau și bani. Auzise că erau la Timișoara, Cluj și București.

 

În final, ca să se convingă și să-i facă hatârul și mai ales să scape de gura lui, să se convingă el singur, soacră-mea s-a decis să-l ducă la București. A luat-o și pe fiică-sa și împreună au venit la Galați. De acolo urma să ajungă la București.

Eu eram în concediu. Soacră-mea m-a rugat ca să merg cu ei la București să am grijă de socru-miu - tact-tu, cum zicea ea. El cu mine se înțelegea altfel. La început nu prea am vrut. Nu prea îmi surâdea ideea. Parcă aveam o presimțire. Dar dragostea de socru a învins până la urmă, știind în ce stare era el.

Când am ajuns la gară, ei tocmai coborâseră. Când am văzut cu câte bagaje au venit și mai ales ce grele erau, m-am speriat.

-Ce aveți aici pietre de moară? le-am zis.

Cred că aveau fiecare câte 40 kg. Mi-a explicat după aia, soacră-mea că urma să stăm în „gazdă”, pe perioada ședințelor de bioenergie, la o cumătră de-a lor. Și spunea ea: „că nu poți să te duci și să stai atât timp la ei, cu mâna goală”.

Mâna goală!..., hmmm! Ar fi fost în stare să mute toată casa la București. Când am încercat să ridic bagajele, credeam că intru cu ele în pământ. Mi se lungeau mâinile. Grele mai erau. Și aveau și multe. Nu știu cum le-au cărat până la gară. Presupun, cu mașina. În fine, accept să merg cu ei.

Cumnata - Lia, când a auzit, zice:

-Păi dacă merge Bebi eu plec acasă.

Și chinuite Bebi cu ei și cu bagajele lor. Cred că de la ele mi s-a tras, la ceea ce aveam să pățesc și eu mai târziu.

Ajungem noi în sfârșit, la București. Acolo, la gară ne aștepta ruda lor – cumătrul. Alde soacra-mea erau cumetri cu ei, că le botezase o fată. De două colete m-a scăpat ruda. Dar tot mai aveam două. Soacra-mea căra și ea două. Total 6 genți a câte 20 -30 kg fiecare. Până la metrou am tras oleacă. Simțeam că îmi ies mâinile din umăr. Începusem să fac popasuri dese. Apoi ruda mi-a mai luat o geantă. El avea acu trei.

Am mers cu una, schimbând des mâna. Socru-miu de abia mergea, sprijinându-se în baston. Mai mergea și încet, făcând să pară drumul și mai lung. În sfârșit ajungem la metrou. Răsuflu ușurat. Le căra acu metroul. Dar numai o stație.

În Crângași am coborât. Când ne-am dat jos, am mai mers preț de 500 metri până la ei acasă. Stătea la un bloc cu 9 etaje. Ei stăteau la 6. Noroc că mergea liftul. După ce ajungem în casă, cumătra, ne poftește în casă. Ne facem lejeri și trecem la oile noastre. Ei știau de vizita noastră, că le dăduse în prealabil telefon.

Cumătrul avea două fete. Și mai avea și doi Porcușori de Guineea. Când i-a văzut socru-miu, nu se putu abține:

 

-Eu nu aș ține așa ceva, nici să mi-i dea degeaba. Soacră-mea îi face semn să tacă, zicând:

-Păi ei ne primesc aici și tu ...Cine te primește atâtea zile...

Nici cumătru, nici soacră-mea și nici eu nu credeam, în „minunile” acelor escroci și șarlatani. Socru-miu o ținea pe a lui. Că lui îi face bine și o să se îndrepte. Soacră-mea mă luase mai mult și pentru că eu mai cunoșteam cât de cât Bucureștiul. Doar mai fusesem de câteva ori.

Desface soacră-mea gențile și scoate la iveală: cartofi, roșii, ceapă, brânză, carne etc. Total 120 de kg. Am zis eu că venise cu tot aprozarul. În fine mâncăm noi ceva și rămase ca în următoarea zi la prima oră, să mergem kilometri buni. Era aproape de Gara de Nord. Ca să ajungem acolo trebuia să luăm iar metroul. Am coborât cu o stație înainte de gara de Nord. Când ajungem acolo, vedem pe un tânăr, în halat alb, care chipurile avea „puteri magice” susținut de două cadre medicale. Probabil că una era doctor. Pe hol în sala de așteptare erau destui ... creduli. Mulți erau și din alte orașe ca și noi.

Această clinică era pe la „Stăvilar” - Un lac mare. Înscrierea Se făcea cu programare. Noi trebuia să facem două săptămâni. La prima ședință intru și eu de curiozitate cu ei, să văd și eu, ce și cum? Omul nostru începe să tragă de niște „fire” invizibile imaginare, apoi își plimba mâinile în sus și în jos, de-a lungul corpului. Din când în când mai pocnea și din degete, adică să „descarce energia”. Și asta ținea cam 15-20 de minute. Când ieșim, îl întreabă pe socru-miu:

-Ei ai simțit ceva, sau dau banii în vânt degeaba?

-Da! spune socru-miu. Parcă am început să simt ceva!

După fiecare ședință trebuia plătit un onorariu de cam 5-6 sute de mii. 600.000 x 12 zile ...o mulțime de bani! Eu aș avea pretenția ca acel escroc, să dea banii însușiți în mod fraudulos, înapoi și să fie și arestat! Plus dobânda și chinurile mele…

Nu știu dacă socru-miu, într-adevăr „simțise ceva”, dar cred că o spunea mai mult ca să nu-l certe soacră-mea.

Nu l-a luat nimeni în serios. Soacră-mea deja credea că a aruncat niște bani pe fereastră.

Mă duceam în fiecare zi cu ei, la ședința de „bio-energie”. Nu eram convins că asta, o să schimbe sănătatea lui socru-miu, cu ceva. După ce am ajuns acasă la cumetrii, eu le zic că mă duc pe la verii mei, că nu i-am văzut de mult.

Iau metroul și cobor la stația - Leonte Sălăjan. Acolo stătea unul din verii mei – Fănel. În subsol la metrou, era cam întuneric. Nu prea vedeam mare lucru. Când ies afară, era pe la 6 pm. Mă lovește o rază de soare în ochi și am văzut atunci imediat, că pe ochiul stâng, mi se puse ca o perdeluță neagră, care se mișca într-una de câte ori ridicam și eu privirea.

 

La început a fost mai mică. Dar după câteva zile se mărea și ea. Nici pe Fănel nu l-am găsit atunci acasă.

Când am ajuns din nou la cumetrii, am spus despre asta și lor. Dar nimeni nu știa ce să creadă. Nici soacră-mea nu mi-a spus: „Hai la un doctor să vedem ce ai?”. Era foarte neplăcut. Cumătru, ca să mă facă să mai uit mă provoacă la o partidă de șah. Eu cum mai învățasem printre picături pe calculator și de la socru-miu, îl bat de câteva ori. Nu s-a supărat, dar îmi spune:

-Vezi mai bine piesele cu un ochi, decât cu doi.

Nu prea am gustat gluma lui. Nu–mi făcea plăcere când îmi amintea iar de ochi.

Cred că și el s-a însemnat că făcuse o greșeală, dar nu a mai zis nimic.

Socru-miu îi făcea mare plăcere să-l frec pe picior și mână. Zicea el, că atunci când îl frec eu, se simte mai bine. Nu știu dacă asta era o părere, sau o toană de a lui, dar cred că și eu posedam putere de vindecare. Și asta avea să-mi confirme că și pe Rodica mea când îi făceam o frecție, se simțea mai bine.

Când mai era o săptămână înainte ca să plecăm, mă ia și pe mine o stare proastă de la rinichi. Probleme cu rinichii. Mă duceam des la toaletă și mai mult degeaba.

Aveam usturimi și senzația că trebuie să mă duc mereu la baie. Cred că am bătut drumul de la baia lor, cât făceam de la București acasă. Ochiul mă supăra și el. Bănuiesc că din cauza efortului supraomenesc pe care l-am făcut cărând bagajele lor. Și eu neînvățat… cât mi-a trebuit? Eu eram cam plăpând la vremea aia.

Dar altă treabă curioasă. După ședințe, când veneam acasă, mâncam și ne lungeam oleacă în pat.

 Eu dormeam și stăteam cu socru în pat. El se văita, eu mă văitam. El ca să mă ajute îmi zice să fac și eu ședințele alea că o să mă fac bine. Nici nu am vrut să aud! Și apoi nu aveam bani. Și așa soacră-mea mă luase pe cheltuiala ei.

 Mă mai lua soacră-mea seara la câte o bere. Dar numai la ele nu mă gândeam eu. Mergeam cu ea ca să-i fac mai mult ei plăcere. Când rămâneam numai cu ea, la câte o masă într-un local, se punea să-și verse tot oful mie, despre socru-miu, plângând. O înțelegeam. Și mai ales acu, când și eu sufeream.

Când ieșeam în oraș era un chin, pentru mine. Mereu aveam popasuri din 5 în 5 minute. S-a speriat şi ea. Odată am apelat la boscheții din parc. Ca să nu mă vadă ea, m-am lungit jos pe iarbă și întorcându-mă cu spatele la ea, irigam iarba. În alta zi pe când Soacră-mea stătea cu el la o ședință, ies afară să i-au puțin aer.

 

 

Într-o după amiază cum stăteam eu în pat cu socru-miu, îmi vine o idee. Ce ar fi dacă... Mă uit la corpul lui socru-miu și îmi imaginez că este înconjurat de un câmp. Îmi imaginez că îl desfac și dirijez acel câmp spre mine. Câmpul se îndreptă, condus de mine către rinichi și... Nu spuneți că mi-a trecut durerea și senzația aia proastă!

Dar nu ținea decât cât mă gândeam eu. După aia apărea iar durerea. Începusem să fac aceste ședințe dese, fără știrea lui. Și mă simțeam mai bine. Îmi ziceam în sinea mea, că corpul lui socru-miu, este încărcat cu bio-energie, iar eu o canalizam spre mine vindecându-mă. Asta ținea numai seara. În cursul zilei era iar teroare. Dar nici noaptea nu scăpam de dureri. Cu chiu cu vai, vine și ziua plecării. Credeam că nu se mai terminau ședințele..

La gară iar mă apucase crizele și făceam mereu subsolul, până a venit trenul. În tren la fel. Închiriasem wc-ul stăteam lângă un compartiment, care era mai aproape de el. Tot drumul mi s-a părut o veșnicie. Noroc că nu era aglomerat. Credeam că nu mai ajung acasă. Nici nu am mai coborât în gara mare, ci la Barboși. Oricum era mai aproape de mine. Îmi i-au ziua bună de la ei și cobor. Când am ajuns într-un târziu acasă, mă vede Rodica în ce hal eram și se sperie. Se duce la prima farmacie și îmi ia Biseptol. Cică era bun pentru infecție la rinichi. Când i-am mai spus și despre ochi, se ofili.

Bun! După două zile s-a cunoscut. Începuse să mă mai lase rinichii. Făcusem vreo 3 zile de tratament.

Într-o seară ne ducem la un cunoscut de familie și șef direct al meu de la PSI - Stelică. Când aude el ce aveam, îmi dă 10 pastile de Megram, zicând că sunt bune că și el a folosit. Într-adevăr au fost benefice. Ca să iau pe rețetă trebuia să mă duc la doctor. Am văzut că nu mă mai durea și a rămas așa. Trebuia în schimb să văd ce e cu ochiul meu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Partea a III-a

 

 

 

Operația la ochi

 

 

 

Am mai încercat între timp, să intru la facultate. Dar toate încercările mele au eșuat. Nu puteam să mă concentrez. Nu reușeam să obțin nota care trebuia. După un timp m-am lăsat păgubaș. Când am venit din armată nu m-am mai dus la revizie, ci a intervenit tatăl lui Eugen spunându-mi că mă bagă la el în combinat. Cum era obligatorie vizita medicală la angajare, atunci am aflat și eu cu cu adevărat că nu vedeam bine. M-am dus la policlinica de la spitalul mare din M19. Acolo, când m-am prezentat și la cabinetul Oftalmologie, un doctor pe nume Boiciuc, îmi spune, după ce mă examinează la niște aparate optice, că am un început de dezlipire de retină. Și că, după părerea lui trebuia operată cât mai repede. Eu cum nu știam pe atunci ce e aia, am trecut cu vederea. Dar mi-a prescris totuși o rețetă și de ochelari. Așa descoperise că la stângul aveam -1 , iar la dreptul -3. Și astigmatism combinat cu strabism. Nu era prea bine în opinia lui, dar m-a liniștit, că în timp se v-a corecta vederea mea, dar cu condiția să port acești ochelari. I-am făcut până la urmă și i-am purtat o bună perioadă de timp.

Acum eram la CSG. Aveam acolo policlinică.

A doua zi mă duc la policlinica CSG la Oftalmologie. Rând mare și acolo cu bonuri. Dar până la ora 13, tot nu am intrat. Acolo era să cunosc pentru prima dată pe Dr. Șerban. Când m-a consultat a decis să mă trimită la Iași sau la București, să mă operez de urgență. Mă procopsisem cu dezlipire de retină....

Mă întreabă:

-De ce ai stat atât omule? Dacă veneai de prima dată, poate se mai putea face ceva. I-am povestit pe scurt că fusesem presat de împrejurări.

-Eu te-aș opera aici, dar nu merge laserul.

După ce a sunat la București la un doctor, din discuții am dedus, că acel doctor nu era prea încântat să mă opereze. Doctorul îmi spune că trebuia programare. Și eu trebuia să mă operez de urgență.

Așa că m-a trimis în final la Iași. Acolo avea el, pe un alt coleg de-a lui. Pe doctorul Chisăliță.

 

 

 

 

La sunat și pe acela în prealabil. După îndelungate discuții la telefon, la convins Dr. Șerban, să mă opereze el. Aveam impresia că nici acesta nu era prea încântat. Știa el ce știa! Îl întreb:

- Cam cât mă costă?

Mă liniștește spunându-mi, că cu 15-20 de mii scap. Erau bani și aceștia pe atunci.

Eram în „92. Norocul meu - așa noroc - că aveam ceva bani puși deoparte la CEC.

Dar asta e! Nu mă puteam bucura în alt fel de ei. Cum aveam să constat și mai târziu.

Așa că atunci când doctorul Șerban de la policlinică din combinat m-a examinat și el după problema ce îmi apăruse, a zis că la ochiul drept îmi scăzuse dioptria la -1, iar la stângul aveam dezlipire de retină. Cum și când a apărut și asta în decursul vieții mele și doctorul a vrut să știe, dar nu puteam să-i spun cauza și când se întâmplase. Mi-a confirmat și el că e dezlipire mai veche, ce în timp a avansat. Probabil că efortul meu de atunci de la București, și-a spus în final cuvântul. Când am auzit ce a spus doctorul, am rămas năuc. Nu știam ce e asta și cât e de grav.

Mă duc împreună cu Rodica la Iași, unde mă trimise Dr. Șerban. Aveam tren seara către Iași. Am mers toată noaptea și am ajuns zgribulit la 5 dimineața. Era un frig teribil în tren! Dimineață m-am prezentat la Spitalul Sf. Spiridon. Acolo aveam trimitere. Pe Ia ora 8, a venit și doctorul Chisăliță.

Așa îl chema. Avea un nume predestinat. Mi-a pus ceva în ochi pentru dilatarea pupilei și mă scoate pe hol, spunându-mi să aștept. În acest timp Rodica încearcă să vorbească cu doctorul. Îi spune că ne-a trimis domnul doctor Șerban. Îmi spune că știe situația, că i-ar fi zis că doar să mă vadă, dar nu și că o să mă și opereze. M-a consultat și am văzut că ezita. În fine mă lasă. Până la urmă peste câteva ore se decide.

Mă internează. Mă bagă întrun salon uriaș, cu multe paturi. Așa credeam eu că sunt multe. Dar aveam să văd că după două zile, avea să devină neîncăpător. Femeia de servici a trebuit să mai aducă două canapele de pe niște holuri, ca să le transforme în paturi. Am mai stat internat încă o săptămână, până m-a operat. În fiecare dimineață mă chema la el și mă consulta.

A încercat să mă liniștească, că nu e așa de grav, că se poate opera. La două zile mă apucă iar criza de rinichi. Asta a făcut să mă mai întârzie.

Mă trimite doctorul la o policlinică alăturată. Mă duc acolo și le povestesc ce și cum.

 Erau trei doctorițe, în cabinet. Una din ele era în vârstă. Mă întreabă:

-Ai fost cu vreo „gagică” și te-a îmbolnăvit...

 

 

Bineînțeles că a folosit alt termen. Mult mai jignitor. Mă uit la ea și ea la mine. Ei, o astfel de întrebare nu ar fi fost cazul să-mi pună. Răspund totuși, că nu e nimic din ce bănuia ea. Mă întreabă ce am luat și îi zic că Biseptol.

-Da! zice ea, e bun, continuă cu ăsta.

-De unde să i-au acu? Și cu ce? Rodica plecase și se întorcea Luni. Eu aveam iar crize. Până Luni…

Norocul meu, că vine la un om bolnav din salonul în care eram și eu, o rudă. Îl rog pe respectivul să-mi ia și mie Biseptol.

I-am dat niște bani și după o jumate de oră vine cu medicamentul. I-am mulțumit. După ce am luat pastilele, mi-am mai revenit.

Am aflat de la doctor, că luni mă operează, asta fiind sâmbătă. Dar nu s-a putut nici luni, că a intervenit altceva. Apoi nici marți, că am făcut conjunctivită. Așa că am mai fost amânat până mi-a trecut. Miercuri pusese pe viitorii doctori tineri care făcuse facultatea la acest profil, să facă școala cu mine. Ei făceau acu practica. Doctorul Chisăliță, l-a pus pe unul din ei să mă consulte și să-i dea verdictul în cazul meu. M-a pus acela la tot felul de teste. Ba să urmăresc un creion care apoi ieșea din câmpul meu vizual, ba una ba alta...În final s-a convins și el și la întrebările doctorului a trecut cu brio. Numai eu nu eram „brio”.

După ce a venit iar Rodica, se roagă de doctor să o lase pe timpul operației mele, să stea cu mine. A avut acceptul. Dormea și ea în același salon, pe un pat, lângă mine.

În salon erau foarte mulți suferinzi. Acolo aveam să vad pentru prima data cât de nenorocită este lumea asta. Și cât de neajutorată. Erau acolo tot felul de oameni, care mai de care cu probleme cu ochii. Un inginer de la capătul celălalt al salonului, pe partea de la perete, era și el operat. El lucrase în mină.

Și spunea el, că din cauza vibrațiilor de la uneltele de acolo, i se dezlipise și lui retina. Fusese operat a doua oară. El nu mai vedea cu nici un ochi. Lângă patul lui era un gălățean. Nici el nu avea o soartă mai bună. Povestea el, că nevastă-sa, îi aruncase în ochi cu sodă caustică. Cică îl prin-sese cu alta. Ca să vezi lume! Avusese totuși noroc că cu un ochi mai vedea puțin. Nu îl afectase prea tare.

Lângă patul meu era un om bătrân care nu mai vedea de loc. Pentru el se limita totul la o lumina alba lăptoasă. Nici la el nu fusese mai îndurătoare soarta.

Dar nici nu spera ca o să mai vadă vreodată. Avea glaucom. Stătea toată ziua pe marginea patului și privea în gol. Mai stăteam cu el de vorbă ca să mai treacă vremea.

 

 

 

Pe mine începu-se să mă afecteze emoțional situația lor. În spatele meu îl aduce pe un tânăr. Și el avea probleme cu un ochi. Când îi vedeam pe toți cum orbecăiesc printre paturi și rugându-se de alții, ca să-i scoată afară, mă prinse mila. Mă gândeam: „Oare așa o să pățesc și eu?” Mă uitam la paturi și le număram. Chiar îi spusesem și partenerului meu de suferință de lângă mine:

-Sunt 12 paturi! Când am să cobor jos din pat o să le număr. Ca să știu când ajung la ușă.

Când aude, face și el haz de necaz cu mine. Nici pe el nu avea să-l ocolească operația. În alt pat mai era și un preot tânăr. Nici pe el nu-l ocolise soarta vitregă. Și el avea probleme mari la ochi. Eu aveam la mine un tranzistor mic. În fiecare seară îmi spunea să-l deschid ca să audă știrile. Pe uni îi supăra, spunându-mi să-l închid. Atunci preotul se răstea la ei, spunându-le să-l lase să asculte. Nu mai sufla nimeni. Avea o voce tunătoare. Cu o zi înainte, doctorul mă mai controlează nu știu pentru a câta oară și se hotărăște spunându-mi:

  -Gata! Mâine te operez. Ți-a mai trecut crizele de rinichi?

  -Îi spun ca da!

  -Bine! zice el.

Când am auzit, începuse să mi se facă inima cât un purice de frică. Nici Rodica, care era lângă mine, nu fusese prea încântată.

A doua zi, mă duce în sala de operații. În timp ce ieșeam din salon mă uit cu durere la Rodica. Nici ea nu-i era prea bine. În sală, mai era un pacient și un coleg de salon și suferință. Acestuia i se făcea o operație de transplant de cristalin.

Era gălățeanul meu. În timp ce îl opera zbiera continuu. Eu când îl văd și îl aud, mi se strânge iar inima. Doctorul îmi spune că să nu mă uit la el că pe mine nu o să mă doară deloc. Că el se preface doar. Că numai gura e de el.

Cred și eu e ușor să îți dai cu părerea, când nu ești în pielea lui. Aveam să mă conving pe propria mea piele de adevărata durere.

În acest timp îl liniștea și pe celălalt.

-Mai taci măi!...

Între timp îl scoate și pe el din sală.

O asistentă în vârstă, îmi dă în mână un „arici” de metal cu zimți, ca să–l strâng în mână pe timpul operației. Nu știam ce rol avea. În timpul operației aveam să aflu. Înainte de a începe operația, doctorul încerca să mă liniștească.

-Nu ai de ce te teme.

-Nu o să te doară de loc. Decât o mică înțepătură ca asta... și în timp ce mă ținea de vorbă, îmi face o injecție lângă ochi.

 

 

După aceea nu am mai văzut nimic, cu nici un ochi. Se stinse lumina. Numai îi auzeam. Am simțit cum îmi scoate ochiul bolnav afară și apoi cum începe să-l hăcuie. El era ajutat de un asistent tânăr și de asistenta mai în vârstă.

Mă legase zdravăn de pat. Apoi am simțit primele dureri. Până ajungea la retină, apoi îi suda cu laserul, capetele desfăcute. Și aveam multe asemenea capete de sudat. Mirosea numai a carne friptă. Nu vă mai spun prin ce am trecut eu. Cum mă țintuia durerea aia ascuțită. Prima dată mă pierdusem. Apoi mi-am adus aminte de operația de la deget. Și așa am reușit să stăpânesc până la un punct durerea.

Când apărea durerea, dădeam aerul afară. Dispărea durerea, apoi trăgeam iar aer, în piept. Apărea iar durerea. Dădeam aerul afară. Și așa mai departe. Am făcut asta timp de 45 de minute, cât a durat operația. O repriză de fotbal cu tot cu prelungiri. Și prelungiri la prelungiri. Credeam că nu se mai termina. În timp ce mă operau cei doi, îl aud pe doctor:

-Nu!

Apoi se lăsă o tăcere apăsătoare. Nici musca nu se mai auzea. Mă încordasem, încercând să prind ceva. Nu am reușit. După câteva minute, ce pentru mine nu se mai terminau, îl aud pe doctor:

-Da hai să continuăm…

Și au mai continuat o vreme, până îl aud iar pe doctor:

-Gata!

Am răsuflat ușurat. Am simțit iar că îmi bagă ochiul la loc. Operația mă epuizase.

Ce se întâmplase? Nu am aflat niciodată. Presupun că mi-a atins ceva din greșeală. Vreun nerv… ceva…

După operație m-a dus în salon. Rodica mă aștepta cu inima strânsă și ea. Nu o vedeam dar am simțit-o când a venit lângă mine. Eu aveam amândoi ochii bandajați. Nu mai vedeam nimic. Doctorul mi-a zis să stau așa cu fața în sus și zi și noapte și să nu fac vreun efort. Când i-am auzit glasul Rodicăi în sfârșit, începuse să-mi joace bărbia. Cu greu mă puteam stăpânii. Zic:

-Dacă ai știi prin ce am trecut?...

Ea a încercat să mă liniștească, spunându-mi să stau cuminte, că era rău și pentru mine. Apoi a stat sărăcuța timp de o lună lângă căpătâiul meu. Avea grija să mănânc, hrănindu-mă cu lingurița zi de zi și de trei ori pe zi. Îmi dădea mâncare ușoară. La început îmi dădea numai supe. Apoi mai îmi schimba treptat meniul.

Totuși după nouă zile nu mai puteam rezista și a trebuit să o umilesc. Nu s-a supărat și nici nu mi-a scos „ochii”, cum se spune. A trebuit inevitabil, să-mi pună și plosca. Își făcuse prietene la bucătărie.

 

 

Într-o zi simțeam ca îmi ia capul foc. I-am spus să ia un prosop să-l ude și să mi-l bage sub cap.

Cât am stat acolo în pat am pierdut un sfert din păr. Cădea mereu, luând zeci de fire din cap. Ca să nu se infecteze ochiul, doctorul mi-a dat Prednison. Acest tratament avea să-mi dăuneze mai târziu. Ca așa e! Când vrei să te îndrepți de una, te strici de alta. Așa avea să mi se întâmple și mie. Și iar îmi vine în minte întrebarea: „De ce toate mi se întâmplă numai mie?”

Azi mă uit la părul meu cu groază. S-a rărit de tot și a albit.

Rodica, mai bea cafele, cu bucătăresele. A lăsat un loc de bună ziua, cum zicea soacra-mea. După plecarea ei, pentru că eu am mai stat două săptămâni în pat, femeile de la bucătărie, îmi aducea mâncarea la pat.

Pe tânărul de lângă mine l-a băgat și pe el între timp în operație. Nu l-am mai întrebat nimic. Dar știam prin ce trecuse și el. Martoră era tăcerea lui. După 3-4 zile și-a mai revenit. Venise și soția lui să-l vadă într-o zi. Eu încă mai aveam bandajul pe ambii ochi și nu am putut-o vedea.

După aproape trei săptămâni, mi-au scos și mie bandajul. A urmat alte zile de control și de tratament. Când mi-a scos bandajul, am încercat să mă ridic din pat și să plec, prin salon.

A trebuit să mă pun repede înapoi în pat. Aveam amețeală. Am stat numai la marginea patului. Mă săturasem să stau numai cu fața în sus. După câteva ore am reușit, ținându-mă de paturi să ajung în hol. Tânărul de lângă mine îmi zice:

 -Nu mai numeri paturile?...

Îi zâmbesc în silă.

Pe inginer, nici după a doua operație nu l-a făcut mai bine. Tot, ținându-se de pereți ieșea afară. Odată a dat cu capul de tocul ușii, încercând să iasă afară. Mi s-a făcut milă de el și l-am dus eu afară. Și pe tânărul de lângă mine l-am dus afară. Îi spusese doctorul să meargă cu capul în sus. Ca să nu-i vie sângele în ochi. L-am ajutat și pe el. După alte zile am văzut-o și pe soția lui. Era frumoasă. Eu cu dreptul mai vedeam. Îl externează și pe moșul de lângă mine. Cu același rezultat: „Mai mult nu se poate!”

Într-o zi vin niște belgiene cu doi copii care trebuiau operați de strabism. Ele erau de la o societate de crucea roșie. Un fel de emisar. Nu știau românește. Am încercat să vorbesc, cât de cât cu ele în engleză. Asta știau. Eu nu le vedeam atunci. Ele spuneaucâte ceva și eu încercam să le traduc la ceilalți ce spuneau.

Îmi făcea zilnic injecție în ochi sau lângă el. Apoi mă îndopa cu Prednison și picături în ochi. În fiecare zi mă duceam la control în cabinet la el. După alte zile îmi dă o veste proastă. A mai apărut două rupturi lângă celelalte. Mă răcisem. Știam ce mă așteaptă iar. Dacă mă operează iar? Pe o femeie din salonul alăturat, o operase din nou. Stăteam cu frică. Gălățeanul meu mă liniștește spunându-mi că l-a auzit pe doctor, când a spus că nu mă mai operează.

Până la urmă doctorul s-a decis să nu mă mai opereze. M-a costat 30 de mi operația. În afară de „ciubucurile” Rodicăi. Ba la bucătărie ba la una...ba la alta...Cred că trecuse de 40 de mii de lei.

Era vara. Nu mai era nimeni în salon. Rămăsesem singur. Începuse într-un timp să mă supere și ochiul drept. Mă sâcâia și lăcrima. Începuse să mă și usture. Din cauza lacrimilor nu mai vedeam nimic. Într-o zi se hotărăște doctorul să-mi dea drumul acasă.

Peste câteva luni, m-am întors la control. Era toamnă acu. Am urmat alt tratament.

Când am venit la Dr. Șerban, m-a întâmpinat cu un:

-Ce faci eroule?

Semn că fusese informat de evoluția operației mele.

Zise asta cu un zâmbet șters care se stinse repede în final, de pe fața lui. A încercat să mă liniștească, spunându-mi:

 -Cu timpul o să-ți revină vederea. „Stofa proastă”. Mi-a mai scos două ațe.

 -Dacă nu era laserul defect, te-aș fi operat aici…

După ani, am aflat de la alt doctor, tot din spital în urma altui control de rutină, și necesar pentru dosarul de pensionare pe caz de boală:

- Ce?... nu ți-a spus nimeni, că nu ai să mai vezi niciodată cu acel ochi?...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Din nou la muncă

 

 

După operația de la ochi, a urmat o pauză, până am început din nou munca. Unii colegi erau mișcați, de ce pățisem. Stelică, șeful meu de atunci, a fost singurul care mi-a ridicat moralul și inginerul Oprea de la Telecomunicații. Mi-a spus că mă voi obișnui cu timpul și să nu disper. Dar să am grijă mare de ochiul care mi-a mai rămas.

 

- Marinică, până ai să începi să vezi cu ochiul operat, să ai mare grijă de cel bun. Știa el ce știa.

 

După un timp am început munca. Trebuia s-o încep. Că altfel...și așa unii din colegii mei nu vedeau cu ochi buni faptul că eu mă operasem la ochi. Pentru ei eram de acu o epavă. Chiar umblau pe la șef, ca să-l convingă, să mă dea disponibil. Numai că șeful m-a înțeles și el, și nu s-a luat de prima data după gurile rele.

 

Ca să mai uit de starea situației mele și de a demonstra la cei de acolo, că mai sunt bun de treabă, chiar dacă aveam numai un ochi bun, m-am hotărât să pun în practi-că ideea ce îmi venise încă, pe când stăteam în grelele nopți la spital. Proiectarea unei noi variante a centralei mele. Bineînțeles că și cu concursul inginerului Oprea. A spus că pentru mine, o face din plăcere. El a fost singurul din secția lui, care m-a înțeles și

m-a apreciat. Știindu-mi situația mea, se hotărâse să mă ajute. Pentru a înlătura unele neajunsuri, am proiectat încă o centrală pe aceleași principii, dar mult mai stabilă și fiabilă. Acum am folosit integrate în tehnica MOS. Ce vreți trebuia să mă adaptez cu tehnica. Să fiu în pas cu moda, cum se spune.

 

Cu acest prilej am mai îmbunătățit și sistemul de alimentare a liniilor - a buclelor. Dacă înainte o făceam cu un curent continuu de 40 mA și la o tensiune de 60 de V C.C, acum foloseam un montaj cu curent constant, la o tensiune de 24VC.C. și o ten-siune de alimentarea cartelelor cu 12VC.C. În felul ăsta mai acopeream starea proastă a liniilor, precum și punerea în evidența a altor neajunsuri: ca rupere buclă, punere la pământ, semnalizare trecere, sau cădere baterii sau alimentare… etc.

 

 

 

Și așa m-am mai ales cu încă un brevet, de data asta personal. La primul a fost tre-cut și șeful, precum și familia lui, ca să fie mai credibilă lucrarea mea. Și așa nu m-am ales cu mare lucru. 2000-3000 de lei. Dar avea grijă șeful și de mine, la câte o primă. Nu prea le săream, ceea ce a trezit antipatii din colectivul meu. Și doar erau de 200-300lei, pe vremea aia.

- Ce vreți și voi primă? Faceți și voi ce a făcut Grigoriu… Asta era placa pe care o punea șeful, nemulțumiților.

- A fost tare greu la început. Din cauza efortului îmi lăcrima mereu și ochiul sănătos.

 Nu voiam să-l obosesc prea mult. Când mergeam pe stradă aveam mereu proble-me. Mă loveam de toți care încercau să mă depășească prin stânga, datorită câmpului vizual redus. Eu nu-i mai vedeam pe cei din spate care încercau să mă depășească, și dădeam peste, ei sau dădeau ei peste mine.

Și bineînțeles că nu toți erau înțelegători. Unii mai erau și recalcitranți. Alții mă jigneau, făcând aluzie la starea sănătății mele, chiar dacă ei nu știau ce e cu mine. Chiar și acu mă mai împiedic de ei.

Într-o zi unul m-a dat jos, că fugea și s-a lovit de mine, și ne văzându-l am căzut. Vă dați seama ce greu m-am sculat. Cum încercam să mă scol anevoie și din cauza piciorului, mulți o puneau pe seama băuturii. Chiar unul mi-a și spus:

- Bea mai puțin tataie!...

 

Ca să vezi cum e lumea noastră! Nu crede niciodată pe cel bolnav. Așa sunt unii oameni nu te cred decât în clipa când și pe ei îi încearcă câte o cumpănă. Atunci toți devin miloși.

Nici aici la PSI cum vă spuneam, nu toți au fost entuziasmați de revenirea mea. Noroc de Lenuța. Cu ea am mai uitat de necazurile mele. Ea încerca mereu să mă în-veselească, făcându-mă să mai uit și de mine, spunându-mi câte o snoavă. De multe ori imi povestea din filmele comedii, de altădată, pe care eu în lipsă de TV, le-am mai sărit. dar a avut grijă Leana să-mi împrospăteze memoria. Apela în special la comedi-ile franțuzești, cu Louis de Funes sau altele...

 

Din puținele povești personale pe care mi le spunea și ea, ajunsesem la concluzia că nici ea nu avusese parte de o copilărie fericită. Din contra. Dar ea nu a vrut să intre în amănunte.

 

 

 

Și Margareta mă înțelegea perfect. De abia acu aveam să aflu de la ea, că și ea su-ferise o aceeași operație. Ea se operase aici în oraș, cu ani în urmă, la spitalul mare. Și nici ea nu vedea cu un ochi. Dar nu spusese la nimeni. Probabil de frică, să nu fie dată afară. Că la noi era acest obicei. Și cred că se aplică peste tot în țară și în lume.

 

Cât ești bun, trai pe tine. Când ai pățit ceva sau te-au mirosit că nu mai faci față la ceva - Gata! La rebut cu tine.

Nea Stelică tot încerca să mă apere și să mă protejeze de vorbele și ocarele șefi-lor mai mici. Șeful mare nu avea treabă cu mine. El mă înțelesese. De multe ori mă mai apăra ne aplecând urechea la ceilalți. Cum și el era de partea mea, acei care nu mă înghițeau, nu se lăsau până nu-l făcea și pe șef să zică ca ei. Așa am avut o serie de sancțiuni din urma unor „aranjamente”. Asta avea să se întâmple cu ocazia aducerii în dispeceratul PSI, a unui magnetofon pentru înregistrarea convorbirilor telefonice de la telefonul de intervenție - 1690.

 

Într-o zi, cade în abatere Margareta. Primise un anunț de incendiu de pe un loc de muncă. Și cum nu ieșise bine incendiul, se căuta un țap ispășitor. Numai eu și nea Ion aveam atunci cheia de la magnetofon. Dar numai eu știam să umblu la el. Pe atunci aveam alt șef - pe Toader. Cum Adrian, coordonatorul, era foc și pară, a vrut să asculte convorbirea să vadă cine a greșit, Margareta cu nea Ion, sau cei de pe locul de muncă, care a anunțat incendiul. Fusese și nea Ion de servici atunci. Și crezând că o ajută pe Margareta mai rău a încurcat-o. Eu nu eram de servici zilele alea.

 

Trimite după mine acasă, ca să vin cu cheia să asculte banda, deși aveau cheie. În prima fază au ascultat-o în ziua aceea de zeci de ori, până sau lămurit. Erau de fața atunci toată „floarea cea vestită a întregului apus” de la PSI, în frunte cu șeful și șe-fii mai mari din combinat, precum și directorul nostru.

 După ce s-a lămurit, Adrian decide ca Margareta e de vină și cu nea Ion. Referat de sancțiune pe trei luni. După câteva zile vin și eu de tură. Fusesem în libere. Mă pune iar Adrian să asculte banda. Deși nu cred că mai era cazul. Ne bănuind nimic îi îndeplinesc dorința. Când în locul unde trebuia să apară convorbirea cu Margareta, acesta dispăruse.

 

Culmea, convorbirea cu nea Ion rămăsese. Când vede Adrian că nu mai este con-vorbirea, a dat vina pe mine că eu am șters convorbirea, ca să o salvez pe Margareta.

 

Bineînțeles că nu m-a crezut nimeni, că știau că numai eu știu să umblu la el. Repede s-a dus la șefu, să-mi facă și mie referat. Sub ce motiv nu știu? Am încercat să mă apăr dar degeaba. Ei o țineau una și bună. El zicea, ca și nea Ion, că dacă ar fi umblat el la magnetofon ar fi șters şi convorbirea lui, nu numai a Margaretei.

 

Ei, cred că văzuse că mă împăcam bine cu Margareta și ziceau că aveam motive. Dacă am văzut că nu ține, atunci am contraatacat. Mă știam cu conștiința împăcată. Nu umblasem la magnetofon decât în prezența lor. Presupun că știam cum stătuse lucrurile.

 

Nea Ion ca să scape și el, a chemat vreun prieten de la telecomunicații și dându-i cheia l-a rugat să „îi șteargă” convorbirea. Adică înregistrarea. Dar probabil ca cel în  cauza, nu a apreciat bine momentul și a ratat. Altfel nu-mi explic. Ca doar nu era să se șteargă banda singură. Aveam și eu magnetofon și știam cum stau lucrurile în acest caz. Atunci sfătuit și îndemnat de Lenuța, m-am dus la PCR și la Securitatea pe com-binat de la Turn. Le-am povestit totul. Și ei m-au crezut și le-a interzis celor de la PSI să se mai îmi facă probleme.

Chiar unul zice:

 

- Adrian ăsta face furtună întrun pahar cu apă...

 

Eu scăpasem acu. Dar avea să aibă mai târziu viață grea și Lenuța. Că nu s-au lăsat până nu au dat-o și pe ea afară. I-au găsit până la urmă și ei „nod în papură”. Și o dată cu ea a plecat și colegul ei - Chiriță.

Nici nu mai știam în cine să mai am încredere. Toți de față cu mine se prefăceau că țin la mine și mă protejează, iar când plecam mă lucrau pe la spate.

 

Și pe șef, tot Constantin îl chema, ca pe fecioru-miu. Apleca urechea la toate min-ciunile referitor la mine. Unii care erau cu mine, mă mai avertizau, la ce se punea la cale, contra mea.

- Marinică, vezi că ăștia vor să te lucreze…

 

Eu nu aveam dreptate niciodată. Ei întotdeauna aveau dreptate. Ei erau toți ingi-neri şi tehnicieni și eu un simplu muncitor, să le dau lecții? Chiar dacă aveam catego-ria a VI-a. Nu puteau accepta așa ceva.

Stelică a fost singurul care m-a înțeles și m-a ajutat să o aduc și pe Rodica la PSI. Și Rodica și-a început ucenicia la remiza ULP, unde am debutat și eu.

 Dar și pe Stelică, aveau să-l lucreze, cu toate că și el era tehnician. De asemeni aveam să aflu peste ani, în 2014 luna martie, că s-a stins și el. Ne-a părăsit destul de devreme.

 

Eu ajunsesem la categoria a VI-a. Dar pe mine nu au vrut să mă avanseze tehni-cian. Dar nici pe a VII-a nu au vrut să mi-o dea. Cică nu aveau posturi. Dar pentru alții aveau!

M-am obișnuit până la urmă cu timpul. Ba mai mult mă apucai să pun faianță și gresie în bucătărie și baie. A ieșit mai bine decât dacă o punea un maistru. Când m-am apucat de pardoseala se îmbolnăvise socru-miu. Până la urmă, am terminat. Eu muream de treabă, când mă pomenesc și cu el la mine. Eu puneam gresia în baie, iar el, că să-l masez că îi face bine. În bucătărie tot miscându-se pe gresia abia proas-păt pusă, mi-o sparse cu bastonul lui. Trebuia să se ducă la spitalul de recuperare de la Iasi- Nicolina. A doua zi a plecat.

 

Una din fetele lui tanti Profira, venea la noi, cu băiatul și soru-sa. Chipurile să mă mai ajute și pe mine. Și se ajutau și ei, că mai mâncau și pe la noi. Îi pusesem la treabă. Voiam să văruiesc și el mi-a șmilgheluit tavanul în dormitor, baie și bucătărie. Făcuse un praf, că nu se mai vedea om cu femeie. Parcă era moș Crăciun albit. Apoi am pus și tapet. Toată casa era întoarsă în sus. Seara rămâneau la noi cu toții. Ne împărțeam prin toată casa. Cum afară era cald dormeam la sol pe saltele.

 

Am terminat în sfârșit treaba și au plecat. Când am venit a doua oară acasă de la Iași, în urma altui control de rutină, Rodica lucra în noaptea aceia. De aceea nu a mai

venit la Iași să mă ia. Așa că a lăsat-o pe nepoata lui tanti Profira să mă primească ea. M-a primit foarte sumar îmbrăcată. Era numai în chiloți. Când am văzut-o, simții că se trezește instinctul din mine. Ea a înțeles și s-a grăbit să se îmbrace. Când după câte-va minute apare și Rodica. Ca să vezi! Eram cuminte! Că îmi spusese doctorul: „fără eforturi fizice”.

 

 

 

 

Operația la picior

 

 

Dar seria evenimentelor mele proaste, nu aveau să se oprească aici. După doi ani, când de abia începusem să mă obișnuiesc cât de cât cu noua mea boală, avea să mă încerce alta și mai gravă.

Trecuse aproape doi ani de la operația de la ochi.

Într-o dimineață, când mă trezesc, mă apucă așa deodată vrednicia. Hai să fac gimnastică de înviorare. De obicei la acest capitol sunt în general absent.

Dar atunci mi-a venit mie. Asta era în anul „94. După câteva mișcări mă pune apoi dracul să fac și podul. Aproape de sfârșit, mă aleg cu o durere ascuțită la nivelul șoldului stâng. Era asemănătoare cu a unei dureri de măsea. Prima data nu i-am dat importanță. Dar după câteva ore, a început mai tare. M-am frecat, ce nu am făcut, degeaba! Nu voia să-mi treacă! Orice făceam sau cum mă puneam, tot aia era.

După o săptămână începu mai tare. Mă duc la policlinica sectorială din combinat, pentru investigații. Mă pune să fac o radiografie, nimic suspect. „Nu ai nimica!” Gata mi-au ridicat moralul. Îmi dă doctorița niște unguente și gata pe aici ți-i drumul. După o săptămână mă duc înapoi la doctoriță, pentru că nu-mi trecuse. Îmi prescrie niște injecții. Aceste injecții, după cum eram să aflu mai târziu, nu trebuiau să le fac, ca mai tare mă agrava. Era Dyprophos. Spunea ea că am osteoporoză. Nu făcusem decât două și m-am oprit.

A mai trecut o lună, durerea să mă lase pace. Era ca o durere de măsele care te sfâșie. Așa era la mine la șold. Cumnata mea, terminase școala de surori și era la spitalul județean. Îmi spune într-o zi:

-Vino la noi să îți facem și noi o radiografie.

Mă duc și într-un final, după vizualizarea filmului, trag concluzia: Necroză, cap femural stâng. Și trebuia operată. Nici șoldul drept nu arăta mai bine…

Hai că e bine. Mă aranjasem bine iar! La noi nu aveam curaj ca să mă operez. Atunci cumnata, îmi propune să mă duc iar la Iași, că acolo, zicea ea, că sunt cei mai buni doctori. Cică era un profesor universitar care opera astfel de cazuri.

Înarmat cu 80.000 de lei la vremea aia, mi-am luat inima în dinți și m-am dus iar la Iași.

Rodica nu a mers atunci cu mine. Ea urma să vină mai târziu, că lucra. Ca să-mi ridice moralul soacră-mea împreună cu cumnata și socru-miu, m-au însoțit până la spital.

 

Simțea și ea că e datoare, eu cum mă dusesem pentru bărbatul ei la București. Mai bine nu mi-ar mai fi fost datoare. Începuse să plângă, când m-a văzut că sufăr. Ce vreți socru-miu bolnav de picior și mână, acu și eu de picior... Socru-miu venise și el acolo la recuperare. Crezând că se v-a face bine.

Acu m-am internat la Spitalul Nicolina. Aici la Iași aveam să cunosc pe doctorii - Popescu și Hobincă. Ei aveau să mă opereze. După ce m-a înternat doctorul Hobincă și soția lui, veniră seara să mă investigheze despre apariția bolii.

Le-am spus aproape tot ce știam. M-au întrebat de operația de la ochi și m-au întrebat ce medicamente am luat. Când au auzit de prednison, au concluzionat:

-De aici ți se trage! Ai luat prea mult timp.

Păi luasem doi ani aproape, ca să salvez și celălalt ochi...după cum îmi spusese doctorul de atunci. Nu sunt ferm convins că asta a și fost cauza. Poate era și de la desele transporturi de la cărat, când mă punea mama să car apă sau altele...ducând pe șold,când eram mic, ca să nu mai zic de foile de arc de la revizie...Eu neînvățat...

După investigațiile de rigoare se apropia și ziua H. I-am dat dreptul, toți banii care îi aveam la mine. În salon cu mine era un om de 52 de ani care suferea de aceeași boală ca și mine. El venise înaintea mea. Așa că l-a și operat înaintea mea. Îl anunță seara pe colegul meu de cameră, că a doua zi îl operează.

A doua zi de dimineață, acesta de frică, închiriase wc-ul. Acesta se afla în încăperea noastră. Lângă dormitor. Se speriase tare. În fine pe la 9 și un sfert îl duce la sala de operații. După o oră și jumătate apare și el. Îl las să se liniștească și apoi îl întreb a doua zi:

-Ei cum a fost, a durut ?

Bineînțeles că m-a asigurat că nu trebuie să-mi fac griji, că totul e ok. Nu cred că m-a liniștit prea mult.

După alte două zile îmi vine și mie rândul. Acum era rândul meu să închiriez wc-ul dimineață. Făcea și asta parte din procedură. Au venit asistentele și mi-au dat o lamă să mă rad pe picior și mai sus. Când au venit din nou, la una nu ia plăcut cum mă răsesem și m-au ferchezuit ele mai bine.

Au luat piciorul și l-au ras de păr, până sus și chiar și pe burtă. Făcea și asta parte din procedură.

Când într-un târziu, ajung și eu iar pe masa de operație, mă dezbracă, cum m-a făcut mama, mă pune să mă încovoiez, cu capul în jos, ca să-mi facă injecția în coloană, pentru anestezie. Trebuie să spun că era cea mai dureroasă poziție. La un moment dat simțeam că nu mai pot. Îmi ziceam că mai bine aș suporta operația, decât să mai stau așa.

 

 

Până la urmă reușesc să-mi facă injecția. Mă întinde pe masă și mă leagă zdravăn de picioare și de corp. După ce au crezut ei, că injecția și-a făcut efectul, mă înțeapă în talpă cu un ac să văd dacă simt ceva. Mă pune să mișc și piciorul. Îl mișcam. Se cam luase de gânduri ei. Își făcea efect injecția, mai greu.

După aia, se apucă întrun final și simt că începe să mă taie, la sold. Îl aud pe Popescu, zicând:

 -Vezi că nu simte...

Ei, la un moment dat au ajuns la locul dureros, cred că la „carie”. Din clipa aceea și până la sfârșit, nu am crezut că o să mă mai ridic de acolo, de durere. Și curios, în timp ce mă tăiau fără sa controlez piciorul, acesta începuse să tremure și să se zbată singur, că de abia reușeau ăia să-l oprească. Era ceva involuntar.

Cu tot efortul meu, nu reușeam nici eu să-l stăpânesc. Într-un târziu se potolește piciorul, și s-au apucat iar doctorii de treabă. Mi-am adus aminte de controlul durerii, cu ajutorul respirației și am aplicat-o din nou. Când apărea durerea expiram. Apoi inspiram...Numai că acu parcă durerile erau mai mari și insuportabile. La un moment dat, uitasem să mă mai controlez și i-am alertat pe doctori.

Mi-au mai făcut repede o injecție. După aia iar am început să mă controlez. Așa am reușit să fac față operației. La un moment dat au folosit dalta și ciocanul. Au cioplit acolo, au dat jos răul, după care au folosit și bormașina făcându-mi și niște găuri în os. Într-un final respir ușurat, când o aud pe o asistentă:

-Gata s-a terminat acu vă coase. Ați tras-o tare, hai că e gata!

Simțeam cum mă cosea. Operația durase o ora jumate. M-au dus în salon. Îi reproșez colegului de suferință:

-Ai spus că nu o să mă doară de loc! Iar el :

-Ce eram nebun să-ți spun!

Am înțeles că și el suferise tot așa de mult, ca și mine. După operație mai târziu vine și socru-miu să vadă ce fac. Eu dormeam. Au zis ceilalți că sunt bine și a plecat la el în salon. Apoi a venit seara Rodica. I-am spus și ei prin ce trecusem.

Dar odată cu seara au apărut și durerile. Ea mi-a luat niște fiole cu piafen. Erau mai tari decât algocalminul. Unele le-am băut pe altele mi le-a injectat. A stat și ea câteva zile cu mine, până m-am mai înzdrăvenit. Apoi a plecat că trebuia să se ducă la muncă. Mi-au făcut la injecții cu piafen că le și uitasem numărul.

După o săptămână mi-am mai revenit. Începuse să se vindece și rana. Mai târziu ne plimbam amândoi șontâc, șontâc, pe culoare cu socru-miu. După ce mi-au scos ațele am mai stat vreo câteva zile și au zis că pot să plec.

 

 

Dar cum să pleci? Nu aveam cârje. Afară era iarnă și zăpada destul de mare...Mă rog de cineva în salon să-mi facă și mie niște cârje contra cost. Am dat 200 de lei și pe ele. Una o mai am și acu. Era sâmbătă. Rodica nu apăruse. Îmi spune că vine tocmai marți. „Marți?” fac eu. Gata plec, nu mai stau! Îmi face externarea și o iau ușor prin zăpadă și gheață, până la gară. Pe socru-miu îl las acolo. Pe el avea să-l ajute soacră-mea. Era iarnă. Plecasem cu două ore înainte. Cred că am făcut o jumătate de oră până la gară, unde în mod normal, făceam zece minute. Acolo, surpriză! Nu mai aveau bilete cu loc. Mă rog de ele, zicându-le că sunt operat și că trebuie să merg până la Galați. Cum să stau atâta timp în picioare. Făceam vreo 4-5 ore. Până la urmă îmi dă un bilet cu loc.

Când vine trenul, era aglomerat, de parcă venea din America. Cu chiu cu vai de abia am putut urca în tren. M-au ajutat și niște creștini. Dar să vezi comedie. Eu, ca să mă urc mai repede în tren, nu am realizat că eram la coada trenului. Iar biletul meu cu locul rezervat, era la capătul celălalt al garniturii. În două cârje, cum numai eu știu cum, am parcurs vagon după vagon, apelând la „claxon” ca să se dea lumea la o parte și să-mi facă loc. Câțiva au fost de treabă, dar alții... Doar vedeau în ce hal eram. Într-un târziu ajung și eu la vagonul meu. Era ultimul.

Acolo să vezi obrăznicie! Locul meu era ocupat. Cu greu, și mai ales cu ajutorul oamenilor, am reușit să-mi iau locul în primire. Doar aveam bilet. Când eram aproape de Galați, sun pe cumătru Negru, tatăl lui Genu, să mă aștepte în gară la Barboși. Apoi vin să mă ia acasă cu mașina lor. Ei de urcat m-am urcat eu, dar acu la coborâre să vezi comedie. Că nu eram la peron. În fine ajutat și de ei, mă dau jos. Când s-a trezit Rodica cu mine acasă, mai să nu-și creadă ochilor:

-Ce faci măi?...Cum ai reușit să vii?... De ce nu mai așteptat?...

Și așa am mai trecut iar printr-o nouă cumpănă.

După operația de la picior, am făcut iar o pauză de sase luni. Perioada în care, după spusele doctorului, nu aveam voie să pun piciorul în pământ și asta timp de șase luni. Mergeam numai ajutat de cârje. La o lună a trebuit să vin din nou la control. Trebuia să fac ședințele de recuperare. Așa că am venit iar la spitalul de recuperare de la Nicolina-Iași.

Făceam multe proceduri. De la gimnastică medicală, la mișcare în bazin cu apă caldă și sulf, electroterapie-diadinamice, electromasaj și masaj. Trebuie să spun că am fost un elev silitor. Ceea ce era curios, că pe maseur îl chema la fel ca și pe mine. De asemeni o asistentă și un bolnav din salon, aveau același nume, tot ca mine - Grigoriu.

Bolnavul din salon era un om de 90 și ceva de ani. Visa și el să facă 100, ca bunică-mea. Nu știu dacă a mai apucat. Fusese gradat în miliție. O spunea cu mândrie. Activa și la un partid, nu mai știu care. Era tare moșu...în politică.

 

Nu permitea să-l contrazici, că se făcea foc și pară. Venise la spital că, spunea el, nu-l mai ascultau picioarele, și voia să facă și el fizioterapie.

Într-una din zile vin niște „colorați” cu niște sticle cu sirop de „Gin-Seng”, sau așa ceva. „Rădăcina vieții” Spuneau ei că revitalizează organismul. Moșul cum aude întreabă:

-Cât costă? vreau și eu una!

Aveau sticle mari și mici. El a luat una mare. Dăduse parcă 600 de lei. Am luat și eu una mai mică, că nu am avut ce face. M-am luat după moș. Acu moșul se lăuda că dacă ia sirop de ăsta o să se pună pe picioare, fără gimnastică. Asistenta de salon, tiza mea, îl aude și îi spune:

-Te pomenești că acum o să întinerești!

-Ei no-i întineri eu, dar măcar oleacă acolo...

Mergeam după masă, în fiecare dimineață, la sala de gimnastică. Nu spun câtă văicăreală era pe capul lui. Că îl doare, să îl ia mai încet, văleu...! Așa își făcea exercițiile moșu, spre disperarea asistentei.

Eu eram silitor. Strângeam din dinți, și făceam cât puteam, tot ce îmi spunea ea.

 Asistenta îi spune moșului:

-Moșule, în fiecare dimineață, înainte de a te da jos din pat, să faci exerciții de gimnastică.

Chiar mă amuza urmărindu-l. Dimineața stătea cu fața în sus și ridica două degete de la mâini și le mișca în sus și în jos. El cică făcea gimnastică.

Eu încerc să-l conving, nu așa, mai cu viață și ridica mâinile sus. Atâta mi-a trebuit. Începuse „știrile de la Pro-Tv”.

Când vine asistenta în salon și-l întreabă:

-Ei moșule ai făcut gimnastică?

          -Sigur că da, se poate?

Iar noi eram pe burtă. Ne întreabă și pe noi:

-A făcut moșul gimnastică, cum i-am zis? Noi:

-Nuuu!

Iar, el de colo:

-Ce știu ei, ei dormeau când eu făceam gimnastică...

În acest spital, ca și în celălalt, la Sf. Andrei, aveam să văd, mulți oameni suferinzi. Fiecare avea câte ceva. Și aici la acest spital, lucrurile stăteau cam la fel. Pentru că nu erau locuri, dormeam câte doi în pat. Cel cu care dormeam avea probleme cu o infecție care se localizase la gleznă, iar acu urca către genunchi. Nici în ruptul capului nu voia să se opereze, chiar dacă știa că v-a pierde piciorul. Dar i-ar fi rămas totuși viața.

Nici un doctor nu a reușit să-l convingă, ca să-i taie piciorul mai sus de genunchi. Zicea el, că mai bine preferă să moară decât să umble olog. Oameni și oameni... Sau altul venise cu fractura de tibie deschisă.

 

 

Zicea că l-a târât vaca când încerca să o suie pe o căpiță ca să mănânce. Tare semăna povestea asta cu a lui Ion Creangă. Vaca s-a speriat fugind și a agățat lanțul de piciorul lui. Aceasta l-a târât, o bună bucată de drum. Până l-au găsit era deja prea târziu. Ce a pățit și el. îl legase cu bandaje să se așeze osul la loc, urmând să-l opereze. Că eram oleacă mai sprinten îi mai ajutam și eu pe bolnavii de acolo cu câte ceva până veneau asistentele.

Noaptea de durere, și-a dat foc cu bricheta la bandajele care îi țineau piciorul sus, cu contra greutăți. A căzut piciorul în pat, dar odată cu el și greutatea care îi ținea piciorul sus. Aceasta căzând jos cu un bubuit puternic. Sărise toate asistentele să vadă ce s-a întâmplat. Când au văzut, l-au certat, dar el nu se sinchisea de ele. Nu știu ce a mai pățit, că atunci când m-am întors peste o lună, el tot acolo era. Și multi, multi alți...cu tot felul de probleme. Când s-a făcut iar o lună am plecat acasă cu recomandarea să mă duc într-o stațiune, pentru recuperare la Amara, Techirghiol, Mangalia, sau Herculane.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La Amara

 

 

Și uite așa la 36, respectiv 38 de ani, aveam să dau piept cu cele mai grele cumpene. Dar ele nu aveau să se sfârșească pentru mine. Nuuu!

După ședința de fizioterapie, de la Spitalul Nicolina din Iași, medicii îmi recomandase să fac în continuare tratament anual, la unele din aceste stațiuni: Amara, Herculane, Mangalia sau Techirghiol. Am ales stațiunea Amara, că era mai aproape de mine. Am luat cursa Slobozia, iar de acolo am luat alta către stațiunea Amara. Acolo predomina iodul. Cică era bun pentru mine. Aduceau nămolul direct din lac.

Era în apropierea hotelului era o livadă mare de nuci. În hotel se făcea și tratamentele. Făceam destule. Bazin cu sulf, băi de nămol, masaj cu nămol, de ziceai că suntem draci, etc. Băile fierbinți cu nămol nu prea îmi plăceau. Dar de nevoie le făceam.

Odată din cauza că apa era prea fierbinte, era să mi se facă rău. Apoi femeia de acolo a mai răcit apa. Apoi urma diadinamicile, electro masaj, masaj și gimnastică. La masaj erau oameni cu vederea slabă sau, lipsiți de vedere. Se călăuzeau după zgomot. Eu îl aveam pe nr 6. Așa că după ce serveam masa la 7-7,30 plecam la exerciții.

Prima dată am venit numai cu Rodica. Următorul an l-am luat și pe juniorul - Costică. Aveam un profesor la gimnastică și la bazin, care îl chema – Georgescu. Făceam diferite mișcări în apă. Profesorul când îl vede pe Costică al meu, îl ia și îl aruncă unde apa era mai adâncă. Și el se sperie. Îi era frică de apă.

Dacă a văzut că nu vrea, l-a lăsat în pace. Da, dar dacă îl lăsa pe el, atunci profesorul venea și se ocupa de mine, „omorându-mi” piciorul de la șold și sporindu-mi durerile. După ce „mă omora” bine, mă lăsa în pace continuând singur seria de mișcări în apă. Multe din proceduri le conducea el. Făceam gimnastică în apă.

După două zile Rodica pleacă și rămăsese să vină să mă ia la plecare. A doua zi veni o tanti tânără lângă mine, la procedura de la bazin, ca să facă exerciții și ea. Nu avea bărbat dar avea cu ea un băiat mai mic decât fecioru-miu. Fecioru-su se împrietenise cu Costică al meu. Ea era tot timpul lângă mine. Când ne spunea să o luam la dreapta ea o lua la stânga și dădea peste mine. Când eu schimbam la stânga, ea la dreapta, și iar peste mine. Profesorul – Georgescu, se tot uita la noi.

Într-o zi iî zice profesorul:

-Mai lasă-l în pace pe domnul Grigoriu

Hotărât lucru, ghinion! Ba mai mult, îmi promite că mă spune la doamna Rodica.

 

 

Nu știu dacă glumea sau nu, dar...oala acoperită...

M-am simțit bine o perioadă după proceduri. Dar acu aveam și febră musculară. Așa că la plecare, aveam să consatat că mă durea piciorul mai tare decât atunci când venisem. Eu venisem înarmat și cu bastonul. Am auzit în prima zi de la unii, la venirea mea, că la plecare se făcură bine și că au aruncat bastonul. Oare așa să fie?

Am stat trei săptămâni. Am făcut febră musculară de la gimnastică și mai ales de la „bicicletă”. Cred că făcusem turul României. La plecare abia mai mergeam. La asta se mai adăuga și durerea mea de la picior. S-a ținut de cuvânt profesorul, că mă dădu în gât la Rodica. Asta dădu naștere la niște priviri, urâte spre mine. Dar tot profesorul mă salvă.

-Dar nu a fost nimic! Domnul Grigoriu a fost cuminte… Și așa nu fusese nimic.

Procedurile mele se tot repetau zilnic.

După ce a venit Rodica, veni și cu soru-sa și cu fiică-mea - Roxy. Înainte să vină, cumnata ne dă telefon și ne întreabă:

-Cum e acolo? E frumos? Ce fel de lume este?

Noi îi spunem:

-Sunt numai babe și moși. Ea înțelege că:

Sunt tineri și frumoși?...

Nu era măritată pe atunci.

Au stat și ele o săptămână pe cont propriu și au făcut și ele câteva ședințe de nămol.

Cum și pe cumnata o durea picioarele, a intrat și ea în cada cu nămol. Când a văzut la început apa aceia neagră plină cu nămol, Rodica zice:

-Și cum eu o să intru în apa aia ...așa neagră? S-o crezi tu!

Dar până la urmă tot a intrat. Problema era mai mare la ieșire, că dura mult până te curățai de ierburi și alte plante negre, prinse pe părul de pe corp. După aia la duș.

Țin minte că la Amara la hotel, când ne-a cazat și m-am urcat în pat, s-a rupt un picior de la pat cu mine. Au pus apoi o oală drept picior. În alt an, era vara și ne dădu-se o cameră la et. 3 chiar sub ghena de gunoi.

Vă dați seama ce mireasmă era când deschideai geamurile vara. Am fost la recepție și am schimbat iar camera. Am schimbat patru camere până am găsit una ca lumea. Fiecare avea câte ceva. Când ne-a dat la corpul vechi, acolo toate paturile aveau întăritură cu oale. Ba mai și scârția pe deasupra…

Când a venit Rodica ne-a căutat disperată prin tot hotelul. Nici cei de la recepție, nu mai știau unde mai eram. De la 120 am ajuns la 220. Nu volți...

La Amara ne certam mereu cu toate babele. Și erau destule. Cred că erau cam 75 la sută. Aici dacă întârziai la masă rămâneai flămând.

 

O babă luase un coșuleț cu pâine și niște salam cu brânză și se duse sus în cameră cu ele. Eu am vrut să-i urmez exemplul, numai că nu am ajuns bine la ușa, că a venit bucătăreasă, cu o falcă în cer și mi-a luat mâncarea. Am protestat, spunând că am să o mănânc mai târziu. Dar degeaba. Așa că vrând ne vrând am consumat-o acolo. Doar era plătită. La alții mergea!

Sâmbăta și duminica, mai luam și noi o pauză prin împrejmuiri. O cumpărătură, un mic, o bere… Făcea cinste d-l Nae… adică Rodica. Mai făceam o plimbare, șontâc, șontâc… la iarbă verde, o plajă, o una alta… Mai jucam șah cu pensionarii pe bancă…

Știu că i-am tras la unu o bătaie, că l-am bătut cu toate piesele pe tablă. Nu apucase să-mi ia măcar un pion. Am intrat în el cu toate piesele. I-am sugrumat regele, cu toată regina lui, pe care mi-a dat-o amanet în schimbul lui. Ei, dar mai erau și alții jucători mai buni. Mai o tablă, la care învățăturile tatei, aveau să prindă bine…

În altă după amiază, se pornește o furtună și o ploaie puternică, cum nu mai văzusem demult. Mai avea oleacă și intra apa în hotel.

Într-o zi ne-a dat borș, în care erau numai zarzavaturi. Un ocupant de la masa de lângă noi zice:

  -Ăștia au cosit iarba din fața hotelului și ne-au pus-o la noi în ciorbă.

Binenîțeles că a glumit.

Așa de bogată în buruieni era. Dar avea să fie și mai bună, după ce termin În altă zi ne-a dat ca desert „prăjitură de mălai”. Că râdea și Rodica când a auzi de asemenea sortiment.

-Păi cum? Am dat atâția bani ca să mănânc prăjitură de mălai?

Aveam bonuri de masă. Venisem cu bilet prin sindicat de la CSG. Mare belea am mai avut până am obținut acest bilet, de parcă îl furasem. Doar era dreptul meu. Era pentru sănătatea mea! La mulți le dădea bilete și erau mai sănătoși decât mine.

Mai târziu peste alți ani, nu a vrut să–mi mai dea bilet. Următorul an am fost la Mangalia. Asta, că auzisem că s-a desființat și unele proceduri, la Amara. Oricum, noaptea până dimineață, aveam gălăgie de la o discotecă de alături. Cică eu venisem la tratament și liniște… Dimineața eram mai oboist, decât mă culcasem. Și aveam iar de muncă…

Dar nici la Mangalia nu aveam să scap de muzică…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La Mangalia

 

 

Într-o zi aveam să aflu că soacră-mea, mama lui Rodica fusese adusă de urgență la spital la noi, cu diagnosticul - peritonită. Se spărsese apendicita în ea. Probabil și de la efort. Și de la țară până la noi i se agravase situația. Rodica lucra atunci la ULP. S-a rugat de șef să o învoiască, să se ducă la ea la spital. Poate o salva. Dar ei nu au vrut. Noaptea intră în operație de urgență.

Dar nu a mai apucat dimineața. Fusese prea târziu și orice efort al medicilor fusese de prisos. Rodica și soru-sa, rămaseră cu convingerea că mama lor murise cu zile. A urmat 3 zile de jale. Rămăsese singur, săracu socru-miu. Și bolnav cum era, avea să-i fie și mai greu de acum înainte.

Aflând că la Amara se schimbase condițiile, multe dintre proceduri ne mai fiind de actualitate, am plecat toți patru la Mangalia. Așa că dis-de-dimineață am luat trenul spre Constanța. Ajunși la Constanta am luat cursa spre Mangalia. Când ajungem noi acolo, oraș frumos, hotel de asemenea, după care ne-am dus la recepție. După repartizare am urcat în camerele noastre.

La 12,30 era masa. Coborâm noi la masă. Aveam și aici cartele. Alături de masa noastră era un neamț. Venise și el la procedurile de aici. Când îl vede pe Costică al meu cu părul roșu, „se îndrăgostește” de el, și îi dă un măr, zâmbind.

I-am mulțumit și eu cum am putut, rostind un mulțumesc stricat în limba lui.

Cred că a înțeles mai mult din înclinarea capului meu, decât din ce i-am spus eu. Era de treabă. Într-una din zile venind de la o procedură își încurcase papuci cu a altui bolnav. A coborât ca să-i recupereze.

Pe masa erau tacâmuri pentru patru inși. În fața noastră era un coș cu pâine. Prima dată eram numai două familii la masă. Noi am atacat coșul cu pâine în forță. Mai ales fecioru-miu care a uscat coșul. Când au venit și ceilalți la masă, ei numai aveau pâine. Și s-au așezat la altă masă.

Cum cei din sala de mese ne repartizase pe fiecare la câte o masă, s-au cam supărat pe noi când au văzut că îi lăsasem fără pâine. Dar și noi nu ne-am lăsat și le-am mai cerut încă un coș cu pâine. Ce or fi spus oamenii: „uite au venit și flămânzii ăștia de la Galați la noi”. Ei voiau ca fiecare să mâncăm numai câte două felii, după părerea lor. Așa că a doua zi, când ne-a văzut cei de la masa noastră că venim și noi la masă, și-au luat pâinea lângă ei. Era bună mâncarea.

La Mangalia procedurile erau cam la fel cu cele de la Amara. La controlul de rutină de la cabinet, doctorița îmi găsește nu știu ce la inimă și îmi mai taie din ședințe. Nu aveam voie să fac efort. Asta aveam să constat și eu mai târziu pe propria piele. De aici avea să mi se tragă toate. Așa e când e să fie rău, nu mai ai ce face. Sau când intră boala în tine.

Oricum am făcut electromasajul, masajul și diadinamicele. Am stat și aici trei săptămâni. Rodica a plecat a doua zi. Ea lucra. Ne adusese numai pe noi. Luasem două cartele și le împărțeam cu copii.

Într-o dimineață, pe când îmi așteptam rândul cuminte pe o bancă, pentru a intra la o procedură, văd o femeie care semăna perfect cu soacra-mea. Că m-am și speriat când am văzut-o. Mai ales de faptul că o știam moartă de câteva luni. Avea același mers, aceeași figură încruntată pe care o știam de ani de zile și mai ales când mă vedea la poarta ei, la fel de plinuță și de statură mică, numai că era un pic mai tânără. A trecut pe lângă mine și nu mi-a dat nici o atenție. În ultima săptămână când a venit iar Rodica să ne ia acasă, i-am povestit de aceea femeie. Ei nu-i venise să creadă, spunând că mi s-a părut.

-Da? zic eu: vino mâine cu mine la cabinete.

A doua zi venim noi acolo, ne așezăm jos la rând, pe niște scaune și o aștept să apară. Nu știam dacă venise sau nu. Când peste zece minute apare și ea. I-o arăt și ei.

Când o vede Rodica, mai să nu-și creadă ochilor.

-Vai ce bine seamănă cu mama! Zici că e ea! Este la fel când era ea mai tânără, zice Rodica.

-Nu ți-am zis că seamănă cu ea. Și eu am crezut prima data că a înviat. Oare chiar înviase ?

O fi fost vreo sosie de-a iei care ne urmărea!...

Cât a fost plecată Rodica, noi am făcut numai prosti în cameră. Era într-o dimineață de sâmbătă. Sâmbăta și duminica nu se făceau proceduri. Eu pun fierbătorul în priză și îmi fac cafeaua de dimineață. Uitând de ea și luându-mă cu ei, o vărs în foc.

Roxana, negăsind cu ce să șteargă pe jos, îmi ia un slip și șterge de pe jos zațul. Când văd asta, iau o cană cu apă și o ud. Și protestez:

-Cu altceva nu ai găsit ca să ștergi pe jos? De ce ștergi pe jos cu ei? Fecioru-miu nevrând să rămână și el mai prejos, o udă și el pe Roxana. Și apoi să te ți. Roxana fugea cu cana cu apă după Costică, încercând să-l ude. Eu o ud iar pe ea, ca să-l lase pe Costică. După aia Costică fugea după Roxana cu cana cu apă.

Ea începe să mă ude și pe mine. În final ne-am udat toți trei reciproc și mai ales pereții în cameră. Ca să se răzbune la urmă pe mine, Roxana îmi umbla la colecția mea de lenjerie și luând câțiva chiloți, îi aruncă în baie într-o chiuvetă unde era apă.

 

 

 

 

 

 

 

Bineînțeles că s-au încins iar spiritele și i-am udat și pe ai ei. La urmă se umpluse baia de chiloți și slipi puși la uscat. Apoi ne-am pus și noi în cârlige agățați pe sârmă în balcon. Noroc că era cald și soare. În jumătate de oră sau uscat toate.

Lângă noi veniseră niște băieți tineri, un pic mai mari ca fiică-mea. Ei trebuie să spun că fiică-mea își făcea mereu drum în balcon discutând printre despărțiturile de la balconul vecin. Când eram plecat ziua la proceduri, ea conversa tot timpul cu ei. Într-o zi vin mai devreme de la proceduri și pentru că nu aveam cheia la mine, a trebuit să stau oleacă la ușa. Îl aud pe Costică al meu, cum o striga pe fiică-mea, dar tot am mai stat la ușă. Când intru mă i-au de ei.

-Ce m-ați ținut atât la ușa? Nu ați auzit că eram eu? Costică a auzit și tu nu?

-Eram în balcon.

-Da? zic eu, erai la gagii...

Bineînțeles că nu a recunoscut nimic.

În altă zi vine și aici o furtună mare. Era cu o zi înainte de a veni Rodica. În balcon aveam înșirat la uscat, un prosop și un slip de al meu.

 Până să ies în balcon, vântul le-a luat de pe sârmă și le-a dus în niște copaci aflați jos sub noi. Când a venit Rodica, am pus-o să se cațăre în copac să recuperez lucrurile.

Sâmbătă sau duminică mai ieșeam și la plajă. Sau chiar în timpul săptămânii după proceduri. Pe la 5 - 6 o tăiam afară, ori pe plajă, ori prin oraș. Și aici la mare pe plajă găsii multe admiratoare. Una tot așa, văzându-mă singur și care avea un băiat cum e Costică, intrase în vorbă cu mine. Dar m-am limitat numai la bună ziua. Mai încolo fiică-mea se distra cu băieții ei, de la camera de alături. Asta se petrecea în vara anului `98. Ca în același an în toamnă m-am și pensionat.

Seara mă puneau amândoi să le spun câte o poveste ca să adoarmă mai repede. Așa cel puțin credeam eu. În timp ce le povesteam îi văd că dau să adoarmă. Mă opresc să văd ce fac.

 -Spune mai departe că noi nu dormim, zic ei.

Continui. În timp ce le povesteam adorm eu. Când mă trezesc mai târziu, ei erau amândoi în balcon și ascultau muzica de la o discotecă aflată pe plajă.

-Ce faceți voi aici ? De ce nu dormiți? Marș la culcare toată lumea, zic eu supărat.

Trebuie să spun că am avut mare belea cu acea discotecă. De la ora 24 și până dimineață la ora 5, mă urla în cap bubuiala lor. Se transmitea vibrațiile de la instrumente și mai ales cele de percuție, până în camera la mine. Oricum mă puneam în pat tot aia era. Vibra și patul. Parcă era în aer liber! Am coborât de câteva ori la recepție reclamând, că nu pot să mă odihnesc din cauza zgomotul produs de discotecă. Dar fără nici un rezultat. Am fost și la Directoare. Ea m-a înțeles, dar ăia și-au văzut de treabă în continuare, spre disperarea mea. I-am reproșat directoarei:

 

-Eu am venit aici în stațiune ca să mă recuperez, că sunt bolnav și am nevoie de liniște! Dacă voiam discotecă, mă duceam la discotecă la mine. Nu mai făceam atâta drum până aici.

Într-o seară enervat de atâta gălăgie mergem pe plajă la acea discotecă improvizată. Mă duc la dj-ul ăla - un puștan cam arogant. A trebuit să țip la el ca să fiu auzit, și eu de el, și el de mine. Îl întreb cine e patron cu discoteca.

Îmi spune în zeflemea:

-Unu Radu...

-Radu și mai cum? întreb eu din nou țipând la el. În tot timpul discuției cu mine nici nu a vrut să lase muzica mai încet. Ba o dădea și mai tare.

-Unu Mazăre... îmi zice el răzând.

Am plecat supărat, mai ales de faptul că am crezut că mă ia la mișto! Nu știam dacă o zise să scape de mine sau chiar exista acel om cu acest nume. Târziu aveam să aflu, că este primarul Constanței de azi. Oare tot el era și pe vremea aia? Tot el se ocupase și de Mangalia? Deși dacă fac acu abstracție de fizionomia lui de atunci și cea de azi, parcă înclin să cred, că îl avusesem în față chiar pe el. Sau cine știe?

Nu știu dacă a avut vreun răsunet plângerea mea, că în zilele următoarele, dăduse muzica mai încet și și-au văzut de treabă în continuare. Nici aici nu aveam să scap de discotecă. Și la Amara a fost la fel. Și acolo era gălăgie noaptea. Credeam că plecând de la ei, o să scap și de gălăgie. Dar ți-ai găsit. Nimerisem din lac în puț. I-am amenințat că mă duc și la primar.

Puțin îi păsa! Cred că și primarul era cu ei acolo. Ar fi putut să aibă și ei puțin respect, pentru noi, cei bolnavi. Că nu venisem ca alții din plăcere. Puteau să pună discoteca în altă parte, sau mai departe de hotel. Am mai avut câțiva susținători, din cei mai în vârstă. Nici ei nu puteau dormi noaptea de hazul lor. Unii din tineri mai erau și obraznici:

-Du-te mamaie la cimitir că acolo o să ai liniște! Poftim cultură!

Bineînțeles că a plouat cu comentarii, de ambele părți. Ce să-i faci tinerii ăștia în afară de muzică și mai ales să o asculte la volum maxim, mai știu altceva? Ei cred că asta e muzică ce ascultă ei. Bum ! Bum ! și atât. Asta nu e muzică! Își mai strică și sănătatea. Or să devină surzi mai devreme. Muzica, e aceea care trebuie să îți „gâdile în mod plăcut urechile”. Care pleacă de nicăieri și îți inundă corpul. Trebuie să o simți. Să știi să o simți.

Ultima săptămână pe care am petrecut-o, a trecut fără alte incidente. Dar tot la hârjoneală tot nu renunțasem. Acu jucam jocuri cu pedepse. Costică al meu era cel mai bătut de soartă. Că și zicea:

-Dar eu nu mă mai joc! Ce numai eu? Numai eu?...

Mâncam acu mai puțin că venise și Rodica. Seara ne mai scotea Rodica la câte un mic și o bere, pe la o terasă din zonă. Nu prea am văzut vreo schimbare în bine și după aceste tratamente. Tot șchiopătând am plecat acasă.

Ba mai aveam și febră musculară, pe deasupra. Seara mai cutreieram împrejurimile. Sau mai jucam câte o tablă sau un șah prin parc sau club. Îmi găsisem niște adversari pe măsură. Am mai bătut, dar am mâncat și bătaie. Normal! Nu?

Și așa a venit și ziua plecării. Nu ne-am mai întors acolo nici până azi. Una că nu aveam bani pentru bilet întreg, dar nici de la sindicat nu m-am mai lipit. Asta era să fie ultima stațiune pe care o frecventasem până să mă pensionez. Cât despre bilet de la pensionari... era teribil de complicat.

După ani aveam să aflu în urma unei crize, că sufăr și de tensiune. Era oscilantă.

În fine fac cum pot ședințele și vin acasă.

Acum, nu știu. Ori din vina băilor cu nămol, ori din alte motive, m-am ales cu o infecție la genunchi. Probabil că avusesem o mică rană sau un coș, pe care l-am scărpinat și în contact cu apa aceea neagră, s-a infectat. Nu știu de ce, dar toate belelele trăgeau la mine... Și nu mai îmi trecea. Cumnata, care stătea atunci pe la noi, mă îngrijea. Și cum curgea continuu un lichid de la buba de la genunchi, ea mi-a spus să o las să curgă singură și să nu o acopăr. După trei săptămâni, s-a vindecat, dar rămăsesem și cu genunchiul umflat.

Acum mă durea și genunchiul, pe lângă șold. Și tot la stângul, al naibii. Dreptul începuse să prezinte și el semne de limitare la mișcări. Stângul era de mult. Așa că la primul diagnostic făcut de doctori, a fost: „Coxatroză bilaterală avansată”.

Tot ei, mi-au propus să mă operez pentru proteză. Asta îmi mai lipsea! Iar durere și de unde atâția bani? Era cu programare și după ani, dacă îți venea rândul. De abia după ani s-a mai dezumflat un pic genunchiul.

Dar durerea din el și din șold tot nu a dispărut. Ba din contră se făcea mai mare pe zi ce trecea. La efort mai mare, ca mers, sau la stat mult în picioare. Chiar și dacă stăteam jos prea mult era același lucru. Asta făcuse ca la servici să îmi facă greutăți șefii și nu numai ei.

Expres mă trimiteau pe teren numai pe mine, să cutreier tot combinatul. Când eram sănătos era altceva, dar acu...Bașca că din cauza deselor certificate medicale, era în pericol locul de muncă.

 

După moartea soacră-mii, socru se oferise să stea la mine. Nu aveam nimic cu el, dar nu mai el îmi mai lipsea. Și aveam numai două camere. Unde să mai stea și el? Noi eram patru...

Eu cu boala mea, el cu a lui. Devenise și agasant şi plictisitor. Asta mă făcea să fiu și eu nervos.

 

Gigi, băiatul lui, nu mai avea prea multă grijă de el. Îl lăsa singur și pleca.

 Asta l-a făcut să se decidă să vină la azilul de bătrâni de la noi. Spunea el, că a venit mai aproa pe de mine, și să vin zilnic la el. Și să nu-l las.

Și toate astea le spunea plângând. Că mă făcea și pe mine, când mă duceam pe la el. O vreme i-am făcut hatârul. Dar nu puteam tot timpul, cum voia el.

Acum mă suna într-una și mă punea să vin la el. Am mers de câteva ori. Dar acolo îmi făcea tot felul de scene. Se repezea la colegul de cameră, cu o sticlă goală că să-i dea în cap, spunând că îl enervează. Toți îl enervau. Încercasem să atenuez situația. Îl știau și doctorii de acolo și se învățase cu el. Mai avea și momente mai bune. Dar rare. Mie îmi făcea rău asemenea scene. Stăteam cu frica continuă, de câte ori veneam la el.

După un timp nu m-am mai dus la el. Și asta că mă durea și pe mine piciorul. Se apucase să bea. Era bolnav și de inimă. Lua medicamente cu pumnul cu alcool. Asta era să-i fie fatal. Înclin să cred că se săturase și el de viață.

Într-o zi ne anunță cei de la azil că a murit. La cinci ani de când îi murise soția, se stingea și el. L-am dus înapoi la țară la el și l-am înmormântat și pe el. Trebuie să zic, că a fost un coșmar, deplasarea lui către biserică și către cimitir. Tot timpul pe drum curgea un lichid din el şi din coșciug. Se umflase. Îl plimba cu capacul pus, bătut în cuie. Nici în biserică nu l-a băgat. L-au depus jos în curtea bisericii, cât i s-a ținut slujba. Rămăsese Rodica, Lia și Gigi singuri. Lia era în vorbă cu viitorul cumnat. Era inginer și avea și mașină. Visul lor. După un an s-au luat.

Au făcut nunta și petrecerea la mine în casă. Am rămas prieteni în continuare. Și acu mai apelează cumnatu pe la seviciile mele. În calculatoare în electronică și ca beby-sitter. Iar el ca recompensă, mă plimbă cu mașina pe la diverse destinații: plajă, țară și „iarbă verde”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mutarea

 

 

Când stăteam la casă, era bine. Plăteai numai ce consumai tu. Apa, lumina, telefon

Dacă aveai - cablu și impozitul la casă odată pe an. Precum și buteliile la două - trei luni. Asta că aveam două. Mai puneam un morcov un zarzavat, o roșie. Și mai aveam și 4-5 butuci de vie. Ce mai, trai neneacă....Era altceva. Ce e drept, mai era și problema aprovizionării cu lemne și cărbuni și văruitul, repararea casei...Acolo dădeai odata bani pentru iarnă, în timp ce la bloc dai banii de zece ori mai mulți pe timp de iarnă. Și asta dacă n-ai centrală pe gaze. Nu puține firme, au făcut o afacere cu asa zisa căldură, sau înregistrarea ei, ajungînd la milioane serioase pe lunile de iarnă. În afară de întreținere şi alte acareturi.

La bloc, treburile s-au schimbat. Aici plătești mult și de toate și împreună cu totii. În primii ani, când ne-am mutat la bloc, a mers destul de bine. Însă în următorii ani, au început să apară inevitabil și datoriile. Și începeau să crească și să tot crească și nu se mai opreau. La veniturile noastre de atunci, era și explicabil. Noroc de salariul săracei Rodica. Ea ajunsese să ne întrețină pe toti, dacă se poate spune asa. Cu pensia mea mizeră, pe care mi-o facuse prima dată, în „89, asta fiind cam un sfert din salariul meu de atunci - abia îmi ajungea, să plătesc lumina și telefonul. Nu mai spun banii care se duceau regulat lunar, pe medicamentele mele. Și nu erau de loc de neglijat.

La asta s-a mai adăugat banii care trebuiau să–i dea Rodica pentru școală la Roxana. Începuse și ea o școală de asistent-farmacie. Și culmea coincidenței, a făcut școala în fosta casă, la madam Berdan, unde am copilărit eu, pe strada Zorilor 10.

După moartea lui madam Berdan, copii ei vânduse casele. Casa se vânduse şi se răsvânduse. Ba a fost depozit, ba casă de rugăciune și multe altele, ca în final transformându-se în acest edificiu. Nici acu nu mai știu ce mai este acolo. Rodica a trebuit să se și mai împrumute pe la diverși oameni, mai mult sau mai puțin cu știrea mea. Așa a ajuns ca să neglijeze și plata la întretinere. Se strânsese cam 40 de milioane.

„Zuza”, cum o botezase Rodica, pe șefa de scară, ne-a amenințat că ne dă disponibil la primărie, dacă nu plătim. Da! Și acu stau cu sutele de milioane, datorie la întreținere și de ei nu se i-a nimeni.

Asta m-a determinat mai mult să mă depensionez și să încerc să muncesc pe unde s-o putea. De aia am și acceptat toate conditiile lor, numai să mă văd din nou angajat.

 

Luasem legătura cu un jurist consult, care mă sfătuise să nu renunț, să-mi apăr drepturile. Dar numai de asta nu mai aveam eu chef. Eu nu aveam bani să ... trag apa, dar să mă mai și judec cu ei. Dar asta e. Au profitat de situația în care mă găseam și sau făcut că plouă. Așa că până la umă am acceptat conditiile lor.

Pe când încercam disperat să caut un loc de muncă, cineva de la Protectia Muncii, încercând să-l facă pe acel șef de secție să mă angajeze, ne-a jignit pe amândoi, spunând că el nu angajează handicapați la el în sectie. Binențeles că și doamna în cauză avea și ea probleme de sănătate la fel ca mine. Și a „explodat” trântindu-i telefonul. Așa am aflat ce se vorbise la celălalt capăt al firului. Dar am aplicat vorba soacră-mi: „pe unde te duci orice faci, lasă loc de un bună ziua” și mare dreptate a avut. De aceea când am revenit iar la el, se uita cam rușinat la mine. Nici în ochi nu mai avea curaj să mă privească, dar m-am făcut că nu știu nimic de cele vorbite.

Dar aici la SRE, mă angajase cu a II-a. Tot era bine decat nimic. Ei acu, era oleacă mai bine. Cu categoria a doua, aveam cât luam la PSI cu a șasea. Ce să faci? diferențe de salarizare. Eu nu am mai vrut să deschid `dosarul` ca să zic așa. Ei au comis o ilegalitate, atât cei de la PSI, că m-au șters din arhive, cât și cei de la SRE că nu mi-au păstrat vechea categorie la reangajarea mea. În cel mai rău caz trebuia să mă fi reangajat măcar cu a IV-a

Noi la PSI am fost cel mai prost plătiți. Așa că nu am mai făcut mofturi. Dar tot nu ne ajungeam să acoperim și găurile de la întreținere.

Așa că ne-am hotărât să vindem apartamentul. Am găsit niște cumpărători înțelegători, care ne-au păsuit și ne-au acordat 30 de zile până găsim noi un alt apartament, unde să ne mutăm. Unde eram noi, aveam 2 camere, dar mari. În schimb era la III. Asta făcea când ajungeam în casă să storc și maiou, dar și tricoul, sau cămașa de transpirație. Așa tare mă obosea!

Ne-a dat avansul pe care l-am plătit la vânzătorul de la celălalt apartament, unde urma să ne mutăm. Aici erau 3 camere mai mici și, ce m-a bucurat mai mult – pen-ru care am și acceptat - că era la parter. Scăpasem de cele trei etaje pe care le urcam zilnic. Veneam mereu `o apă` acasă. Cu ocazia asta am devenit și proprietari. A fost o perioadă cam grea pentru mine până m-am mai acomodat cu noii vecinii. E oleacă de vreme, să stai într-un loc din `87, până în 2002 și apoi să pleci. Aici aveam și piața aproape. Și acolo era mult mai aproape, dar mai scumpă. Acolo numai te dădeai jos din bloc și erau toate lângă tine. Pe undeva îmi părea rău că am plecat.

 

 

 

 

Dar nevoia...Dar să nu credeți că dacă m-am mutat aici datoriile s-au terminat. Nu! Nici pe departe. Ba dimpotrivă! Aveau să mai crească și mai mult, ca dincolo. Ce vreti?...famelie grea... renumerație după buget...coane Fănică...patru suflete...

Cu tot efortul pe care săraca Rodica îl făcea, tot nu se ajungea. Eram persoane și numai noi doi lucram. A trecut trei ani până a intrat şi fiică-mea în pâine, la o farmacie. Numai că, ce luam pe pere, dădeam pe mere, cum se spune. Dar a venit și ziua când am plecat de la combinat. Și nu am plecat cu mâna goală, ci cu o sută de milioane în mână și încă 100 aproape, timp de un an lunar. Asta a fost ca o minune cerească. Dacă știam că o să ies cu ordonanța, poate nu mă mai mutam. Dar asta e. De-ar știi omul ce-ar pății... Ne-a scos un pic din nevoi. Am luat una alta...de, ca tot omul, când dă de bani mulți. Oricum am luat numai lucruri care ne erau strict necesare. Așa am plătit și datoriile Rodicăi și de care unele până atunci, nici nu știam. Așa ca ne-am `îmbogățit `de ne-am rupt. Așa e când ai mult, mult cheltui...Și cum Rodica era cam mână largă...Că trebuie să recunosc...că are mâna largă...ăsta e cusurul ei! Că trebuie și asta, că trebuie și aia... și tot așa. Mai era și școala lui Costică, care mai sugea și ea ceva. La asta s-a mai adăugat și cheltuielile din statiuni...Amara, Mangalia...

 -Uite, unde-s banii!... zicea ea, la întrebările mele...Nu știți proverbul: „La omul sărac nici boii nu trag”...

Dar după un an banii s-au terminat. Servici nu mai aveam. De angajat nu se mai punea problema. Odată ce plecasem cu ordonanță nu mai puteam să mă mai întorc înapoi. Cu toate că unii o făcuseră. Am apelat la vechea doctoriță, de la comisie cu gândul să mă pensionez iar pe caz de boală. Numai că ghinionul meu. Odată cu mutarea mea la altă adresă, nu mai figuram la aceeași doctoriță. Doctorița nouă de aici, nici nu a vrut să audă.

După ore de discuții și cu doctorița mea și cu altele, au ajuns la o înțelegere comună. Să mă duc la București la comisie, pentru învestigație. Și ce or fi hotărât cei de acolo, așa să rămână. Liviu, care după mutarea mea la noua adresă era mai aproape de noi, venea mai des acu pe la mine. Și el avea probleme de mers încă din naștere. Și el fusese la `n` comisii pentru 600 de mii în plus. El știa lecția cu Bucureștiul, că fusese și el pe acolo. El mi-a spus că să nu-mi fac probleme. Că acolo o să-mi facă toate analizele.

Așa se face că am luat drumul Bucureștiului iar. Dacă înainte îmi făcea oarecare plăcere să-l revăd, acum nu!

Ajung dimineața la spitalul din Pantelimon. Mă internează. Am stat aproape două săptămâni. M-au supus la toate analizele și testele posibile. M-au ascultat și la inimă. N-au chinuit cu tot felul de mișcări insuportabile pentru mine. M-au schingiuit ca pe ei.

 

 

 

Mi-au făcut și electro-cardiogramă, de care nu au fost prea încântați. Și a doua zi am repetat-o din nou. Ce vreți eram stresat de atâtea. Am făcut și radiografie la sold. Era avansată boala. Mi-au propus că să mă operez din nou pentru proteză. Când am auzit? De unde bani? Și apoi nu mai îmi surâdea ideea. Că știam prin ce trecusem ultima dată. Și apoi și părerile lor erau împărțite.

Unii susțineau că e bine. Alții că depinde de organism, dacă acceptă proteza. Alții că trebuie să mă operez anual ca să-mi schimbe tijele, Așa că am renunțat.

A venit și ziua verdictului. Am fost chemați pe rând toti pacienții care aveau probleme la comisie. Și nu erau prea puțini. Veniseră de prin toate colțurile țării. Când mi-a venit și mie rândul, doctorul mă întreabă cum a fost. Îi povestesc cum am fost operat, cum am încercat să lucrez din nou, iar acu din cauza durerilor nu mai puteam nici să stau în pat. Era un doctor în vârstă și de treabă. În tot acest timp o doctoriță citea raportul evaluărilor celorlalți medici. Am văzut cum dădea din cap, ca și cum nu mai aveam mult de trăit.

Și doctorul a rămas mișcat. Mai ales spunând că o cunoaște pe doamna doctor de la mine, că fuseseră colegi de facultate. Dar a adăugat, că e bine să mai ți seamă și de suflet. După ce m-a ascultat mi-a dat câștig de cauză. Propus pentru repensionare. Când am ajuns acasă, doctorița nu a mai spus nimic când a citit raportul lor. Dar tot m-a pus să vin anual la comisie cu raportul investigațiilor de la cei doi doctori: unul de la ochi și altul de la ortopedie. Și asta a continuat multă vreme până am împlinit vârsta, pentru a ieși la pensie de drept. Iar pensia nu era deloc mare. De la 400 roni, am avansat la 600, 800, 900, ca după alți ani, să ajung la zece milioane. Acum prin grija „partidului” abia ating 12...De parcă, dacă o facea rotund 12, sărăceau!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Probleme la muncă

 

 

Cu toate tratamentele de la stațiuni, durerile mele nu au mai încetat. Ba se făceau mai mari pe zi ce trece.

Și acu am probleme mari, când mă scol din pat dimineața, sau dacă stau mai mult pe scaun, merg, sau stau mult în picioare. Trebuie să spun că asta a afectat și serviciul meu. Numai eram așa de sprinten. Trebuia să colind iar tot combinatul. Să verific centralele sectoriale, să întrețin și să controlez și avertizoarele mecanice din tot combina-tul, de la centrala GFZ - acu electronică.

La asta se mai adăugau și obiectivele de la pază. Și nu erau puține. Și acestea erau împânzite în tot combinatul.

Era o muncă istovitoare acu pentru mine. Eu care la început, colindam tot combinatul de la Ox-2, până la tratarea apei, SA-36, Aglomerare, F1-F6, Old1 si Old2, Old-3, cele 5-6 laminoare, magazia Generala, Uetu, si poarta mare, acu de abia mai puteam să merg. Din zi în zi era și mai rău. Iar șefii îmi sporeau suferințele, făcându-mi viața și mai grea.

Cât am activat eu la PSI, s-au schimbat patru șefi de serviciu.

Dacă primul, șef de serviciu, a fost pentru mine și a ținut cu mine, nu același lucru aveam să constat și la ceilalți care au venit mai târziu.

După plecarea lui Negru, a venit la noi la PSI, inginerul Cârlan. El avea să ne fie o vreme șef de serviciu.

Pe atunci la centrala de alarmare era acum șef Toader P. El fusese la centrala telefonică a combinatului. Venise la noi și îl promovase tehnician la prevenire. Și ca să aibă schema cât mai încărcată, figura și la noi șef de centrală. Eu eram mâna lui dreaptă. Văzuse și el realizările mele premiate de București și avea bază mare în mine. Numai că asta a făcut ca să se mărească și numărul atribuțiunilor, dar și a sarcinilor mele, pentru care nu primeam nimic în plus la salariu. De multe ori, exasperat pe Toader, de atâtea curse interminabile, mă mai supăram și eu pe el, dar numai în pauza de masă.... nu de puține ori mergea cu mine la șef, cupropunerea de sancțiune. Atunci șeful uneori mă mai apăra, iar după plecarea mea din biroul lui, îl beștelea pe el. Asta făcea că să vină nervos în centrală:

 -De mâine o ei pe Lenuța, tot ți-i dragă ție, că văd că vă înțelegeți bine voi amândoi, pe Margareta, cine e de tură, și pleci cu ele pe teren, ca să le înveți combinatul. Așa a rămas. Ca să nu mai comentez eu, am mai cărat și pe fete cu mine. Când plecam cu Lenuța parcă traseul se mai scurta. Trecea altfel timpul. Cu Margareta nu! Ea era și fricoasă, când traversam un laminor.

 

 

Într-o zi ne ducem, eu cu Lenuța, pe la Fabrica de var-1, de lângă OLD-1. În timp ce urcam scările și așa pline de praf alb, de parcă era zăpadă, ne mai trezim și cu câteva lopeți cu var în cap. Asta că de la etajele superioare, oamenii făceau curat la „comandă”. (dispecerat). Asta a făcut ca să cerem și echipament de protecție de la magazie: cască, salopetă, bocanci… Tot să faci teren...acu!

Dar aveam să am și antipatii de la alții, față de mine. Ba îl mai ajutam și pe el cu informați de la centralele sectoriale. De aceea îmi făcea grafic de lucru. Și ca să nu zic nimic, le făcea grafic și la ceilalți doi băieți, când erau la zi, sau și la celelalte fete, când erau doi pe schimb. Unul pleca pe teren. Asta era regula. Numai că mie îmi dădea cele mai îndepărtate obiective, zona Ox2, Aglomera-re, Tratarea apei, LTG 2, UCC-1, UCC2, iar el și la ceilalți, sectoare apropiate de sediul nostru. Asta nu era o problemă. Doar din 1979, tot făceam combinatul, de la un capăt la celălalt. Dar acu cu durerile mele, plecam la 8 și veneam la 12 frânt, că abia mai puteam merge. Noroc de Leana.

Cu ea îmi trecea toate durerile. Avea darul de a te face să uiți de toate, cu ghidușiile și glumele ei.

Cum ajungeam în centrală și era ea de servici, mă și ataca:

-Bine ai venit măi Marine! Păi noi de azi dimineață nu am băut măcar o cafea?...

Și râdea mereu.

Îmi știam sarcina. Puneam de cafea. De multe ori, lucram în colaborare. Ori puneam eu cafeaua și a doua zi, ea punea zahărul, ori invers. Când se termina zahărul la amândoi, mai apela și la d-na Molniceanu, care era magazionieră în acea vreme. Și ca plată, îi făcem și ei o cafea. De multe ori venea și bea la noi în centrală. Așa că mai stăteam și cu ea la palavre. mai trecea timpul. Și asta o făceam și la intrarea în schimb, dacă era ea de tură.

 La noi toți erau șefi! Cum zicea și Leana:

- Măi Marine măi! La noi toți sunt șefi. Șef de serviciu, șef de prevenire, șef de birou, UTC, șef de birou PCR, șef de formație, șef de tură, șef de schimb, șef de grupă, șef de țeavă… Numai șefi și șefuți. Iar noi suntem cei de la urmă - cei fu…

Dar cum eu mai zăboveam pe traseu, Leana, mai făcea vreo două cafele. Așa că atunci când veneam eu, deja ea era sătulă de cafea. Mai punea o linguriță peste zaț, oleacă de zahăr și o punea iar la fiert. Pentru că făcea multe cafele, că făcea la tot servi ciul PSI, se arsese fierbătorul. Atunci am improvizat eu un fierbător din două lingurițe de inox, presate la o presă de la un atelier mecanic din apropiere. Apoi le-am aranjat, una peste alta, despărțite de un izolator din fibră de sticlă de 8mm. Cozile le-am legat la un ștecher, trecute printr-un manșon de plastic. Le-a plăcut inovația mea. O vreme am mers pe aceasta.

După ce se mai răcea cafeaua, prilej ca să mă mai odihnesc și eu, ne apucam de sorbit. Dacă nu era nimic, adică nici un foc, ne vedeam liniștiți de treabă. După ce dădeam și raportul șefului direct, nu ne mai supăra nimeni până la 14,30, când se termina programul.

 

Asta dacă eram la zi. Dar dacă eram la tură 12/24, că mai făceam și din acestea destule, plecam și la 18,30. După ce m-a mai cunoscut noul șef, am dus o perioadă relativ bună. Când s-a dumerit și el de capacitățile mele, electrice sau electronice, a mai apelat si la mine. M-a luat acsă la el cu mașina. I-am montat si reglat trei sonerii de telefoane, care să sune, oriunde era el și să le audă.

Apoi la inițiativa lui si a lui Toader, am facut o machetă a combinatului, ce era luminată pe sectoare cu LED-uri. Se aprindeau de la un buton. Ia plăcut inovația. Dar după aia, a venit de la organizare o noua organiogramă, și a trebuit să pună disponibil doi oamni.

Cum de ceilalți, Iulia, Margareta si Ion, nu aveau curaj să se ia. La propunerea lui Cârlan, a mai plecat cu ocazia unei restructurări și alți doi colegi de la noi, printre ei fiind și Leana, cu Chiriță. Cum Toader, avea o destulă simpatie pentru mine, a preferat să renunțe la alți doi, numai la mine nu.

Dar nici Cârlan, nu a stat mult la noi. A demisionat de la noi. În locul lui a venit inginerul Albu. Dacă a plecat Cârlan, a plecat și Toader.. Acum aveam să am alt șef direct pe Stelian, sau Stelică cum îl mai dezmierdau alții.

Și el era omul dreptății. Așa că a intervenit mereu în apărarea mea, văzând și el cât suferisem și după operația de la ochi. Numai că părerile colegilor erau împărțite. Nu toți vedea cu ochi buni activitatea mea. Li se părea că muncesc mai puțin acu.

Iar ei dădeau în brânci de atâta treabă. De multe ori se punea în gură și cu Albu, dar și cu Directorul administrativ de atunci. El era șeful nostru direct. Păi nu?

După plecarea lui Cârlan și implicit și a lui Toader, a venit șef la noi un alt tehnician - Stelică.

După venirea lui Stelică, iar ni s-a mai mărit schema. Ba mai mult la toate formațiile zonale, s-au înființat posturi de telefoniști, la propunerea lui Stelică. Asta avea să facă ca și sarcinile mele să se mai mărească. Mereu trebuia să mă duc zilnic și la formațiile de pompieri sectoarile, Ox2, UAF, UCC și ULP, ca să montez, sau să repar stațiile radio, sistemele de alarmare sau telefoanele, când acestea „cădeau”. Câteodată mai prindeam TV-ul, (o mașină mică de intervenție a șefilor) și mă mai duceam cu ea. Dar nu era duminică în fiecare zi. Stațiile radio, RTF-uri, RTM, sau RTP, în caz că se stricau le duceam la Laboratorul de Radio de la Telecomunicații, unde era șef Ing. Oprea.

 

 

De multe ori apelam și la serviciile fetelor de la „masa de verificare” de la centrala telefonică, pentru repunerea liniilor în stare de intervenție. Odată cu înființarea posturilor telefonice de la formații, au fost dotate și cu centrale sectoriale de alarmare a incendiilor, de tip : SESAM.

Venise o echipă de la Brașov – „Teleconstrucția”, care ne „trăgeau” linii noi pentru cele 15 centrale, a câte 38 de linii fiecare. O grămadă de obiective. Aăa a repus în funcțiune Bucla 3, care căzuse demult. La ea erau atașate 4-5 laminoare. De la LTG.-2 pană la LTG-1, LBC, LBR etc.Mai erau și sistemele de alarmare direct cu noi, de la formații. Când primeam un eventual incendiu la centru, adică la UOR, unde eram noi, în funcție de lo-cul incendiului, alarmam și pompierii din zonă. De multe ori plecau toți și ne lăsau pe noi singuri în gura „lupului” certându-ne cu toți șefii de pe platformă, începând de la Directorul General - (secretara) - sef de secție zonal, Producția, PCR, Securitate, dispecerul gaze, dispecerul hidro… dispecerul electric, chiar și miliția uneori… Numai șefi!… Asta ne făcea viața amară. Iar când se termina incendiul, o luam de la început în ordine inversă, cu anunțurile telefonice, precum că s-a terminat. De la primirea anunțului de incendiu și până se termina, eram mereu sub stres. Iar dacă se lăsa cu victime sau pagube materiale, se reflecta asta și la noi, de parcă noi eram de vină. Ce vreți? Viață de artist! Ziua trist, noaptea trist… Da! Că stăteai cu grijă și noaptea. Nu te mai prindea somnul! Ca nu care cumva să te trezești și cu câte o sancțiune de 10-15% pe o lună sau trei, asta în cel mai fericit caz… Dimineața găseai „plăcinta”.

Într-o zi Stelian, află de la Telecomunicații, că șeful lor care se ocupa cu aprovizionarea, vor să aducă de la București, telefoane automate, BC-uri sau cu tastatură. Cum ei nu aveau mijloc de deplasare, se oferă Stelică, să-i ajute, contra „cost”, să ne dea și nouă vreo 40 de BC-uri, și câteva telefoane cu tastatură mai moderne, de tip „ Ioana”. Nu prea le-a convenit. Dar au mers până la urmă. Am mers și eu cu ei la București cu „TV-ul” nostru.. Pe drum, că era vară, am „atacat” o pepenieră, unde era paznic unul beat. Așa că am făcut și noi plinul. Dar aveam să fin dezamăgiți. Erau în parte toți cruzi. Seara ne-am întors. La întoarcere, ne-au dat câteva BC-uri și trei telefoane cu tastatură, pe care le-am montat tot eu.

BC-urile le-am montat la formații în locul celor vechi și uzate. (BC- telefoane pentru centrale de tip „baterie centrala”. Sunt și BL – „baterie locală”).

Cu această ocazie am mai făcut o inovație locală, cuplând toate telefoanele de la formație printr-un interfon de tip „WL-20” de tip nemțesc, de la telecomunicații. Se puteau cupla la el 20 de abonați. Acestea se puneau atunci la LTG-2 pentru interfoni zarea sectorului. Asa că, am dotat centrala noastră, cu o aparatură de tip interfon cu 20 de posturi. Ba am mai și legat și o linie telefonică.

 

Erau legați și Producția și Dispeceratele gaze, Electro sau Hidro, precum și alte zone importante din combinat.

Ia plăcut idea lui Stelică, care m-a felicitat și a propus șefului să mă treacă la primă. Era cam 300 de lei. Oricum nu era din drum. Ei, dar asta a trezit numeroase animozități a colectivului. Doar vedeau și ei că le-am ușurat munca și am și modernizat legătura telefonică, dar ei…

Dacă au văzut codoșii, că Stelică mă ținea, după părerea lor, în brațe, au început să-l „sape pe la spate”, crezând că dacă cădea el, mă puteau da afară și pe mine. Nu-mai că odată cu cele două certificate de inovator, am crescut în ochii șefului ing Albu, care s-a convins singur, că eram mereu lucrat pe nedrept. Asta a zis-o, cu ocazia unei ședințe de partid lunare, la care a ținut să mă felicite în fața întregului colectiv-(cele cinci formații), și mi-a înmânat actul. Asta se petrecea cam în 1994. Eu terminasem centrala în 1992, dar actele au durat… Și bineînțeles că mi-i s-a dat și o primă, ca să crape colectivul de ciudă.

Aveam să aflu și direct, dar și indirect, că nu toți din colectiv și mai ales din rândul tehnicienilor, erau împotriva mea. Unii îmi mai dădeau și dreptate, spunând că eu îi duc în spate. Dar cum învățasem lecția de la LTG-2 de la acel colectiv, acum știam lecția, și am rămas prudent. Multe din sfaturi puteau fi și o cursă. Nu puteai știi ce era în mintea oamenilor. Am rămas prudent, zicând ca ei și făcând ca mine. Nu am dat curs la provocări, văzându-mi mai departe de treabă. Chgiar si Chibrit, seful de formație de mai tarziu de la UOR, mă chema la el în birou zicând:

-Nu fi fraier! Vezi că ăștia te lucrează pe la spate. Ia problema în dinți. Fi și tu mai tare.

Am înclinat din cap, dându-i dreptate. Dar știam eu ce știam. Așa că am rămas prudent. Nu știam ce era în mintea lui.

Eu ajunsesem între timp la categoria 6. Sau 2/2 cum era pe atunci. Am încercat din răsputeri să o cer și pe a VII-a. Dar toate încercările mele s-au soldat cu eșec. Normatorul nostru de atunci Cruceanu, pentru care „îi mulțumesc din inimă” de grava abatere ce a săvârșit-o cu încadrarea mea la PSI, spunea că nu prevede postul de la centrală pentru categoria a VII-a, că trebuie să ceară de la „Organizare”, că una alta, dar unui electrician de la ULP, ia dat-o pe a VII-a. Cred că ăsta a fost și motivul real. Am încercat atunci să merg în audiență la directorul Administrativ. Era Moglan pe atunci. M-a ascultat, apoi mi-a făcut memorial „ghem”… Am câștigat întâlnirea, și am rămas mai departe la încălzirea cu lemne”. C-așa -n tenis! Bineînțeles că și Albu a aflat de audiența mea la director, iar când acesta l-a chemat, nu cred că convorbirea a decurs în mod ortodox, că a venit cu o falcă în cer, și a început ca să se „laude” de față cu toți, despre faptele mele. Bineînțeles că cei care nu doreau acest lucru la mine, m-au privit cu un ochi.

 

 

Am fost și la Albu, protestând și despre necazurile mele, atât medicale, cât și supărările colectivului.

 Când m-am prezentat la el M-a luat:

-Ce faci domnule? Ai început să mă reclami și la director?

-Păi nu aveam motive?

-Dacă văd că ăștia mă lucrează pe zi ce trece, îmi caută mereu nod în papură, speram și eu poate mi-o dă pe a VII-a…

-Care ăștia domnule? Nu se poate domnule! E schema deja încărcată… Poate dacă nu te duceai la director… ți-o dădeam pe a VII-a, zice el zâmbind…

 -Păi spuneați..

 -Ce spuneam? Nu spuneam nimic… Hai domnule nu mă mai ține atâta din treabă. Eu am atâta treabă… și tu mă ții de vorbă…

Spunea toate astea tare, fiind și ușa deschisă pe hol.

După care iese afară din birou, lăsându-mă să ies afară. Pe hol erau deschise ușile și la biroul PCR, cât și la sala de consiliu. Acum striga și el tare, ca să se facă auzit și de ceilalți. Ca să spună și ei: „Uite ce șef ferm avem!”

Mi-am dat seama că juca și teatru. Că indirect îmi dădea de înțeles că: „ nu se poa-te ce vreau eu”. Că eu sunt prea mic, în timp ce șforile sunt solide… Nici el nu putea face mare lucru pentru mine, mai ales că era și el strâns cu ușa de alții.

Dacă am văzut că nu găsesc nici la șeful serviciului, înțelegere și câștig de cauză, m-am gândit să fac școala de maiștri. Eram conștient, că ei nu o să-mi dea în veci post de maistru. Mai ales că aveau unul la atelierul auto. Dar mă gândeam la viitor. Poate, ziceam în sinea mea, găsesc pe undeva în combinat. Așa că m-am dus la „Învățământ” și m-am înscris la școală. Prin anul 1995 dau la școala de maiștri-electro. Am dat examen și am luat cu brio. Eram al 8-lea pe listă. Ei dar gestul meu avea să sporească nemulțumirea celorlalți colegi de la centrală, și nu numai. Mai erau și alte persoane, care nu vedeau cu ochi buni inițiativa mea. Așa că tot ele s-au dus la șef, ca să-l convingă. S-au plâns, că ele nu-mi pot asigura tura, ca să fac seara școala. Era de la 18 la 22.

Dacă era bunăvoință s-ar fi putut. Dar unde nu este dragoste, nimic nu e! Atunci șeful, ca să le facă pe plac și să scape de ele, și de „ei”, au pus la cale un complot în defavoarea mea. Stelian era în concediu. Eu eram în niște libere cuplate. Stăteam acasă cam 4-5 zile. Numai bine pentru aplicarea planului lor diabolic.

Când vin din libere, un susținător de al meu, mă informează, pe șestache:

-Vezi Marine, că ăștia te-au lucrat. Ești propus de la întâi, la ULP.

 

Când am auzit mi se făcuse negru în fața ochilor. Mă duc la pavilionul șefilor. Cum șeful nu era, îl întreb pe șeful de la PCR-Gheorghiță, care e situația? Acesta cu o figură zeflemistă și furioasă, mi se adresează:

-Păi Marinică… Dacă tu vrei să faci școala de maiștri… Nu se poate… Îmi aprind, cu ăștia paie în cap… Lasă că e mai bine pentru tine acolo. Acolo se poate face… sunt condiții…

Nici nu l-am mai ascultat. Am ieșit răvășit și frustrat la maxim. Aproape că nici nu mai vedeam pe unde merg. Cum? Îmi ziceam în gând. Atâția ani am lucrat la ei, au tras de mine, mă trimitea și pe ploaie și pe vânt, și iarnă și vară, pe zăpadă și ninsoare, iar acu nu mai sunt bun? „Marinică vezi că nu merge aia! Marinică vezi că nu merge ailaltă… !” Și acu mă aruncă la gunoi? E mai presus sfatul sau propunerea unei femei, decât șeful serviciului?

Aveam să constat asta și pe când eram la spital la Iași, dar și când lucram la CFR. Femeia de servici era șefă...

Am întrat negru de supărare în centrală. Toți știau sentința mea, dar unu nu aspus nimic, nici de bine, dar nici de rău.

Cum la noi venise băieți tineri și alte fete, eram mai mulți decât trebuie.

Intru în anticameră la vestiare, văd o sticlă de suc pe masă, credeam eu că e cu apă. Noroc că eu din obișnuință arunc lichidele din orice sticlă, punând apă proaspătă. Voiam să-mi fac o cafea, ca să mă liniștesc și să reflectez la ceea ce aveam de făcut în continuare. Înhaț sticla și plec cu ea la spălător. O vărs și văd că se cam urca „aburi” de la lichid. Nu dau importanță. O clătesc și pun apă curată în ea. Din obișnuință, vreau să i-au un gât de apă din sticlă. Când duc sticla la gură, simt pe buze gust dulceag de acid sulfuric diluat. Eu cum lucram și cu acizi în sala bateriilor, știam ce gust au. Alarmat mă întorc la Centrală, spunând că cineva a vrut să mă otrăvească cu acid. Unii s-au speriat, iar alții nu le-a păsat nicicum. Nici șefului nu i-a venit a crede, spunând că vorbesc prostii. Singura Margareta care era de servici s-a speriat, spunând, că dacă beia şi ea din sticlă…

Aveam să aflu că acea sticlă fusese lăsată de cineva, pentru unul din tinerii noi de la centrală - Dragomir. Acum, ori uitase de ea, ori cineva o lăsase acolo cu intenție, greu de spus. Mirosea totuși a conspirație. Prea se potriveau toate. Dacă o lăsam eu acolo, se lăsa sigur 200% cu anchetă, chiar dacă nu bea nimeni. Mă știa tot combinatul. Dar așa … Toate se spărgeau numai în capul meu.

Și cum a doua zi era întâi, mi-am golit vestiarul, și am purces la ULP.

Am dat „divorț” de Centrala de Alarmare, spre bucuria majorității, unde mi-am trăit traiul și unde mi-am mâncat mălaiul, ani de zile, din 81 în 95. Șeful de tură de la formația ULP,

 

Nea Ciotină, știind treaba, se oferă să mă ducă cu mașina lui la formație. Cei de acolo au încercat să îmi ridice moralul, văzând cum arătam. Aflase și ei de intenția șefului.

Trebuie să spun că în acea zi când am ajuns acasă, Rodica s-a speriat de mine la felul cum arătam.

Nici eu nu știu cum am ajuns acasă. Eram schimbat tot. Deja jumătate de față nu o mai simțeam, se ofilise, piciorul și mâna stângă erau toate amorțite. Deja mâna stângă mă durea și nu o mai puteam ridica nici la orizontală. Dar și piciorul. Am fost la un pas de paralizie. „Acțiunea lor” lăsase urme adânci în conștiința mea. Eram să pățesc ca socru-miu. Numai frica, a făcut ca să îmi dea putere.

A doua zi m-am prezentat la cabinet la policlinica de la spital. Doctorii , când m-au văzut, mi-a dat trimitere la sala de gimnastică a lor de la ortopedie, prescriindu-mi și niște pastile. Aici era sală de gimnastică ca la Amara sau Mangalia. Acum aflasem de ele. A trebuit să mă lupt cu mine și cu durerea, trei luni și mai bine, ca să-mi revin cât de cât. Așa am trecut pe lângă pareză, prin voință de fier. Poate dacă și socru-miu era la fel ca mine, se mai îndrepta. Cine știe?

Acum zilnic trăgeam de fiare puse pe scripeți, atât cu o mână cât și cu cealaltă. În paralel vedeam și de picior. Deja degetele de la picioare nu le mai simțeam, și de jos până la șold, mă durea tot piciorul. Cu toate astea nu am neglijat nici școala de maiștri.

Au urmat încă trei ani de școală și de chin, atât iarnă cât și vară. Dar nu m-am lăsat. Eram printre cei mai buni. Și profesorii puseră ochii pe mine. Eu mă ofeream mereu să răspund spre mulțumirea lor și a mea. Iar strădania mea se răsplătea cu câte un nouă sau zece. Mai erau și alții destui de buni. Și doamna de Acționări și Automa-tizări mă testase. Ea fusese diriginta noastră. Pe atunci era și fiică-mea la liceul 3, al combinatului. Era cam prin anul 4.

Nici nu știu când trecuseră cei trei ani. Și cât m-am chinuit. Ieșeam de la servici și intram la ore până la orele 21. Când eram de servici până la ora 18, vorbeam cu schimbul să mă schimbe mai devreme și apoi rămâneam lor dator. Dar asta era doar de două ori pe săptămână. La urmă profesoara de electronică m-a pus să fac și proiectul. Am ales ca proiect tocmai centrala mea, pentru care primisem certificat de inovator.

Bineînțeles că adaptată la linii sub 5km și cu avertizoare tip contact închis. Se putea instala și într-o clădire mai mare ca sistem de pază și efracție. Am luat 10 și la acest proiect.

Numai că în anul când am terminat școala de maiștri în 1998, am fost nevoit datorită bolii mele, care se tot agrava, să mă pensionez pe caz de boală. Lucram iar la ULP. Ca să vezi ironia. Am început cu ULP-ul și aveam să termin tot cu el.

 

 

În schimb mă bucuram că se mutase Rodica la centru, în locul meu.

Faptul a coincis și cu o lucrare care o efectuau, o grupă de muncitori de la Brașov. Ei trebuia să pozeze și să lege cabluri și sesizori la noile centrale SESAM. Acestea aveau să împânzească tot combinatul. Șeful serviciului, mi-a spus, ca să mă liniștească, că este nevoie de un om priceput ca mine, aici la ULP, care să supravegheze și să verifice lucrările.

Ajutat și de doi băieți de la „Unitatea Nucleară”, am „sunat” și legat cele trei centrale, la repartitor. Băieții erau chiar colegii de liceu, din clasa B, unde învățase și Genu. Apoi mi-am luat rolul în serios și aveam grijă ca lucrătorii de pe traseu să facă treabă bună.

Câteodată îi mai întorceam când vedeam că apar deranjamente din urma lor. Nu prea le convenea nici lor... dar...Doar șeful avusese încredere când m-a dat acolo. După ce au terminat am luat eu în primire finalizarea proiectului. Am amenajat și aici un dispecerat pe cinste. Am făcut și o sală de baterii, care se legau „în tampon” la centrale. În așa fel încât, dacă ar fi căzut sistemul de alimentare, centralele să rămână un timp alimentate, pe acumulatorii de 12 V.

De asemeni mi-am adus contribuția și la construirea sistemul de iluminat și alimentare. Bine că eu fusesem cu ideile și alții cu execuția. Numai șeful de formație d-l Matei, nu vedea cu ochi buni reîntoarcerea mea la ULP. Cred că le era frică că le luam tronul…

Numai bine după ce am terminat, m-a terminat și pe mine boala. Domnul Matei când eram de servici numai pe mine mă punea să fac teren. Acu el era șef de formație. La centrală erau trei băieți tineri. Dar nu se prea înghesuia să facă teren.

Câțiva m-au înțeles și au mers și ei cu mine pe teren. Erau noi și trebuia să îi învăț combinatul cu toate obiectivele. Pe alții în schimb, Matei îi țineau la căldurică în brațe, iar eu până la ora 14, cutreieram combinatul. Iar dacă ceream și eu ore suplimentare, sau de noapte, Matei îmi spunea: „ce, nu ție rușine?” Lor le dădea maximul ce se pu tea lua, 32 sau 36 de ore suplimentare, iar mie ce le mai scapă și lor printre degete. Dar avea grijă ca revelioanele să le fac acolo, tot eu, pe toate!

Tot mie trebuia să-mi fie rușine. Ca să vezi! Dacă la unii încercam să mă impun, acestora le sărea repede țandăra și mă raportau la Matei. Și asta că și ei erau copii de persoane sus puse...

Că ce, tocmai eu m-am găsit să le fac observații sau să-i pun la treabă? Iar Matei mă lua în șuturi, sau îmi ținea lecții de dirigenție..

La fel ca în armată. Și aveam dreptate. Când veneam seara să-i schimb, găseam mizerie mare în centrală. Era gunoi cât cuprinde. Mai avea oleacă și ajungea la scaun. Parcă era în grajd. Coji de semințe, hârtii, mucuri de țigări, chibrituri,...Fum…

 

 

 Cred că expres făceau. Ca să mă supere pe mine. Nu măturau, nu făceau nimic. Eu întotdeauna lăsam lună, când venea scjimbul. Numai eu știu cum stăteam în genunchi, ca să mătur și să dau cu cârpa. La fel ca în armată. Nu puteam să mă aplec. Pe jos erau covoare groase de cauciuc. Și trebuiau spălate.

Când veneam după atâtea ore frânt la remiză, nici să plec acasă nu mai puteam. Noroc că mașinile interioare erau lângă noi.

Câteodată nu reușeam să mă mai urc în ele, fiind aglomerate și mă duceam pe jos până la poartă. Și mai ales iarna. Înotam prin nămeți și troiene cu puteri supranaturale, pentru a răzbi până la poartă. De multe ori cădeam și nu mă mai puteam ridica. Mai aveam bastonul cu mine. El ce mă mai ajuta, dar și de multe ori îmi făcea și el șicanii, alunecând pe gheață, și odată cu el și eu. Unii vedeau și mă mai ajutau să mă ridic. Dacă eram în oraș, aveam lozinca: „ bea mai puțin tataie!” Îmi înghețau degetele și mâinile în contact cu zăpada. Dar nimeni nu mă credea. Numai inima mea știa cât a îndurat. Numai inima mea știe câtă durere a tras. Trebuia să străbat trei laminoare, plus distanța de la Turn până la poartă.

Până când într-o zi, nu am mai putut să îndur atâta durere și m-am pensionat pe caz de boală. Nu se mai putea în aceste condiții...Am făcut școala de maiștri degeaba. Nu m-au angajat nimeni nici până azi pe acest post.

Dar după ce am plecat și eu de la ei, la un an moare și Matei. Am aflat asta mai târziu. Și a cam dat moartea în serviciul PSI. Mulți au mai murit după aceea. Mulți au mai și plecat. Ba mai mult s-a desființat şi formațiile PSI din toate zonele.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pensionarea mea

 

 

 

Trebuie să-i mulțumesc pe această cale soției pentru aportul adus la diminuarea suferințelor mele și înțelegere. A stat în două rânduri cu mine pe patul spitalului, ziua și noaptea în toată perioada operatorie și de post operatorie, la cele două operații. Îi mulțumesc că m-a ajutat să trec cu bine peste acele clipe.

Nici pensionarea nu a fost floare la ureche. A trebuit să mă pensionez. Rodica a umblat pentru mine, întocmind toate hârtiile. A trebuit destule analize și forme, pentru a mă pensiona. Cu toate că eram operat tot nu voiau să mă creadă. După îndelungate investigații, am reușit să-i conving.

Apoi m-am internat iar la spital la noi, la ortopedie. În fine reușesc să mă pensionez. Doctorul de la ortopedie, Gogulescu, care era atunci, îmi spune:

Dacă vi iar la mine peste un an sau doi, să te depensionez, îți rup și celălalt picior. Știa el ce știa. Dar mare mi-a fost dezamăgirea când am văzut că îmi făcuse pensiade 400 de mii, asta reprezentând cam un sfert din salariul ce îl avusesem atunci, înainte de pensionare. Salariul era cam de 1.540.000 lei. Plecasem de la 1800 la LTG-2, în 1979 înainte de revoluție, ca apoi acesta să crească exponențial în timp și mai ales după revoluție. Numai că la noi salariile erau mici în comparație cu ceilalți de pe platforma combinatului. Eram împărțiți după 3-4 sisteme de salarizare pe grupe și specia-lă. 1, 2, 3 și specială. Sau gradul zero(0). Ar fi trebuit să se țină seama de asta și la mine, că doar mergeam zilnic prin combinat, prin toate noxele, de la un capăt la celălalt. Bașca că mai erau și secții unde se lucra cu acizi, cum era la decapare sau alte sectoare. Zilnic nasul meu era colorat, ori roșu, ori negru, ori alb, asta în funcție de zonele pe care le traversam. Noi eram ultimii. Eram plătiți pe „construcții de mașini”. Și asta tot administrativul. Noi și paza eram plătiți la fel. Noroc că o aveam pe a VI-a și mă mai ridica și suplimentarele, orele de noapte și sărbătorile, pe care le „prindeam”. Încă din start pe mine m-au „faultat” la salar, că normatorul Cruceanu de atunci, nu mi-a respectat încadrarea de la LTG-2, unde o aveam pe a II-a pe atunci.

Doar făceam și acolo și la noi tot aceeași treabă, și tot electromecanic eram. Și venisem și prin transfer intern. Am văzut după aia, că deja salariul de unde plecasem era mai mic cu două categorii. Noroc că am avansat repede. Da, dar dacă eram la LTG-2 cu a VI-a eram boier.

 Mai aveam cel puțin 2 milioane în plus. Dar asta e! Ce să faci? Unde să te duci? Cu cine să te cerți? Am încercat să-mi apăr dreptul, dar degeaba.

 

 

Nimeni nu a vrut să miște un deget, de a cere măcar mărirea organigramei. După ce am luat-o pe a IV-a la PSI, m-am gândit să trec la Metrologie. Dar aici șeful de la ei, când a auzit că o am pe a IV-a, a zis că sunt prea mare. Că dacă vin la ei, poate mi-o dă peste 6 luni pe a III-a. Era mai bun… dar nu m-a lăsat șeful de atunci - Ing Negru, zicând că e treaba multă teren și alergătură. Oricum, nici aici nu aveam să scap de alergătură. Am mai încercat la Electrocentrale. Șeful de acolo era tot la telecomunicații. A fost încântat. Chiar mă trimise să fac vizita medical. Dar m-am oprit aici, când a auzit că o aveam pe a V-a. Peste tot era mare categoria mea, dar pretențiile lor nu erau mici. Același lucru era să mi se spună, la tentativa mea de mai târziu, de a veni la SRE.

În aceeași situație erau și cei șase centraliști pe care i-am găsit acolo, după transferul meu, de la LTG-2.. Și ei lucraseră la Telecomunicați, la centrala mare. Și ei au pierdut la salar, venind la PSI. Și erau tot electromecanici, și făceau aceeași treabă. Mai bine zis, făceam aceeași treabă. Unii din ei erau angajați telefoniști. Mai rău! Nici măcar tehnicienii sindicaliști, nu au făcut nimic în acest sens. Ei dacă aveau salariu mare...nu-i durea de noi. Dar pretențiile erau mari, atât la ei, cât și la conducere.

După pensionare, după câteva luni, am încercat să mai lucrez pe la unele firme private, pe ici, pe colo, dar în zadar. Nimeni nu mă mai voia. La unele firme de calculatoare nu mă primeau că nu aveam hârtie în domeniu. Iar când am avut, tot au găsit alte motive, că sunt prea „bătrân”, că nu mai sunt sprinten, diverse motive, ca să nu mă primească. La 42 de ani, cât aveam atunci, eram bătrân pentru ei?...Asta era in anul 1998.

Apăruse o inițiativă cu cursuri pentru noi locuri de muncă, de la RICOP. Se țineau la Casa de Cultură a Sindicatelor. Am făcut și eu unul de turnător în metale și aliaje, - să nu se înțeleagă altceva! - ca să fim clari. Domnul Dobre, care avea un mic atelier de turnătorie în oraș, a efectuat cursul. Apoi practica, după care ni s-a dat diplomele. Am fost șase. O fată și cinci băieți.

Am mai învățat și în domeniul ăsta câte ceva. Ba am și lucrat efectiv. Nu era chiar așa de greu. Pentru executarea formelor, îți trebuia multă răbdare. Era o muncă migăloasă. Unele obiecte metalice le vopsea cu vopsea termoizolantă, pe care o usca in cuptor, la câteva sute de grade. Eu mă ocupam de piesele turnate, din diverse materiale, alamă, bronz, cupru, aluminiu, etc.

Trebuia să finisez piesele după turnare, prin pilire și lustruire. El la turnare, folosea un cubilou de 50—80 l în care topea aluminiu. Apoi turna tot felul de obiecte cu profil bisericesc, cum ar fi: candele, opaițe, candelabre, cățui, sfeșnice, bibelouri, cârlige de cuier etc.

 

 

Mai făcea la comandă și alte construcții metalice cum ar fi: balustrade metalice, uși de tot felul, porți, grilaje de cimitir, cruci și chiar clopote de biserică, între 50 și 80 kg.

Dar nu acolo, ci la el la țară la Movileni, unde s-a și mutat în final. Acolo deschise o altă turnătorie, tot cu profil bisericesc. Ne spunea că la turnarea clopotului, trebuie avut grijă ca în compoziția aliajului de bronz, la care predomina și zincul, trebuie să se țină seama de cantități foarte precise, altfel clopotul nu ar mai scoate acel sunet caracteristic. Zicea că rețeta e secretă.

Domnul Dobre, pentru că mă cunoștea, prin Valentin, a apelat la serviciile mele cu ajutorul calculatorului. Avea și el unul, dar era cam demodat și se „mișca” şi greu. Asa că am apelat la calculatorul meu pentru ai face o reclamă pentru firma lui. Reclama era pentru obiectele pe care le turna el, cu profil bisericesc și nu numai. L-am ajutat în acest sens. Am făcut în așa fel ca să fie și el și eu mulțumit.

Când făceam practică ne-a pus să îi facem un candelabru pentru biserică. Ceilalți l-au asamblat, iar eu i-am făcut instalația electrică și am fixat duliile cu becuri. Am lucrat 3 luni și eu la el și m-a plătit, corespunzător, `după el`. Dar nu m-am angajat la el. Am plecat, că nici nu-mi convenea și nici nu puteam face față. Începusem să am ceva nou. Oboseam repede. Cât pileam piesele trebuia să fac pauze. La formele de turnare, nu puteam să mă bag, că nu puteam să mă aplec și nici să stau pe vine. Eu și acu, dacă scap ceva pe jos, trebuie să mă pun în genunchi ca să-l iau. Totuși pe perioada practicii, de o lună... ne-a plătit cu câteva sute de mii.

După ce am terminat cu dânsul, am mai făcut un curs de operator - calculatoare. Acesta se făcea tot prin RICOP, la Brăila. L-am făcut și pe acesta, pe care l-am absolvit cu nota maximă. Mi-a dat diploma de „Operator calculator”. Dar tot degeaba. Eu pe ce am pus mâna nu m-am lăsat să nu termin cu notă maximă.

Și școala de maiștri am terminat-o cu 9,90. Și am avut și 10 la proiect. Am diplomele și ce folos? Mă uit la ele. Mă uit la ele cum stau în cui. Nici în domeniul calculatoare, nu am găsit ceva. Aș fi putut face orice. Dar dacă nu eram tânăr, nu se punea. Ce voiau unul de 18 ani? Ce experiență avea ăla?

La insistența unui fost șef direct, de la PSI - Stelică, care lucrase cu mine, la Centrala de Alarmare, îmi propune să mă angajez la un prieten de al lui. Acest prieten era șef la o firmă de pază, securitate și protecție. M-a încântat ideea. El avea o echipă de tineret și un adjunct mai în vârstă. Eu eram cel mai „bătrân”. A fost impresionat de mine, așa că m-a primit. Am instalat o linie de alarmă la IUG apoi la IAMRSG în combinat, la birouri. Apoi la încă vreo trei firme.

 

Aici trebuia să te mai și sui pe scară să pozezi cabluri, sesizoare de prezență, centrale, difuzoare, tastaturi și multe altele.

Lucru ce nu era chiar la îndemâna mea. Ba chiar adjunctul pleca și mă lăsa singur pe scară să mă descurc singur.

 Avea încredere în mine. Chiar și centrale am montat, cu o întreagă serie de sesizoare. El monta numai tastaturile și le programa, dându-le diferite coduri.

Mă mișcam mai greu. Dar am strâns din dinți, cum se spune și am continuat. La început a mers treaba mai greu. Ceilalți mai tineri își tot dădeau coate arătând spre mine. Mi-a dat seama ce anume îi nemulțumeau. Chiar mi-am ajuns pe la urechi și unele vorbe de ale lor Chiar și șeful mare care m-a angajat, mi-a reproșat că eu fac numai munca de jos și ei pe cea de sus. Așa că am participat și eu la munca lor, urcându-mă și eu pe scară. Nu prea mă încânta. Puteam să cad oricând.

Odată pe când eram sus la 3 m pe scară s-a mișcat scara și simții că mă răcesc. Dar mi-am revenit repede. Adjunctul dacă a văzut că mă descurc, m-a trimis pe mine și cu alt tinerel, ca să instalez în altă parte, o altă linie de avertizare.

Adjunctul nu prea muncea cu noi pe scară. El numai regla sesizoarele de prezenta, și poza locul lor, sau programa centrala și tastatura. Aici am mai învățat și eu câte ceva. I-am instalat și la șef acasă în apartament o asemenea instalație. Dacă pornea alarma, scula toți vecinii, inclusiv tot blocul. Și mai dădeau și alarme false. Eu mă adaptez imediat la nou. Doar nu era mare lucru, legam niște sesizori la o linie de cabluri care se ducea la centrala și apoi la tastatura de programare. Iar aici se tasta codul de intrare .

După deschiderea ușii, aveai între 20 și 60 de secunde, timp reglabil, ca să tastezi codul de acces. Dacă greșeai codul sau nu te încadrai în timp, pornea alarma. O altă linie de alarmă silențioasă era legată la sediul poliției. Problema era atunci când trebuia să faci găuri de trecere în pereți sau fixarea canelurilor de plastic în care erau pozate cablurile. Legătura era relativ simplă. Doar erau cabluri colorate.

Trebuia să respecți culorile. Eu foloseam întotdeauna, rosu și albastru pentru alimentare. Când aveam. Dacă nu, maro cu verde, sau alb cu negru. În funcție de cablurile care erau. Că nu toate erau la fel. Unele erau cu 6 perechi altele cu 8, 10, 12, 14, 16 etc. Am mai avut comenzi și la portul mineralier din port - Combinat. De multe ori șomam, că nu aveam comenzi. Dar nici el nu se omora cu plătitul. Ne dădea te mir ce pe zi, sau la interval de 2-3 săptămâni, motivând că nu avem comenzi.

Într-o zi, când nu aveam de lucru, șeful mă pune să fac un mic curs de electronică, cu cei tineri. Le-am predat cum am știut eu mai bine și numai lucrurile esențiale.

 

 

Ce este curentul electric? De câte feluri este? Despre transformatoare și redresoare, surse, ce e rezistenta și condensatorul, clasificare, cum se citește valoarea înscrisă pe ele, semnificația semnelor, codul culorilor, cum se leagă ele, de ce? Ce se întâmplă la legarea lor în serie, sau paralel și multe altele.

Cunoștințele predate, se regăseau la aplicațiile la care lucram noi și le prindeau bine.

Dar șeful era cam zgârcit la bani. Nu ne plătea corespunzător. Ne dădea azi 200 de mii, mâine 500, poimâine 300 și tot așa. Nu înțelegeam mai nimic din ei. Pe perioada în care am lucrat, de abia dacă am strâns 4 mil în 8 luni. Că o luasem din vară în august și terminasem în martie, anul următor. Așa că am plecat și de la el. Dar am mai învățat ceva nou. Multe din aceste învățăminte, aveam să le aplic și la Babadag, când aveam să-i pun și lui nea Fane o asemenea instalație.

La biblioteca tehnică de la combinat, era un om care mă cunoștea. Era un inginer de la invenții și inovații - Moraru. El mi-a trimis dosarul cu invențiile mele. Știind situația mea, mi-a propus să încerc să lucrez la un prieten de a lui, care își deschise un centru de depanare radio TV. M-am dus și la dânsul. El îmi spune că îmi dă 40% din câștig, de fiecare aparat depanat. De nevoie am acceptat. Și am început treaba. Tatăl lui lucra și el acolo. El îmi dădea să repar numai acele televizoare vechi și cu tuburi, pe care ei nu reușise să le repare. Avea destule începute de alții și neterminate.

Așa că după ce am terminat cu ele, am trecut și la cele cu tranzistori sau integrate, spre satisfacția lui tasu și a fiului lui.

Ne-am înțeles bine. Era corect și mă plătea pe loc cum făceam câte un aparat. La pretenția mea îmi lua 60 %. Câteodată mai îmi dădea și 50%. Nici eu nu mă aruncam. Dacă eu ceream 200 el îi cerea clientului 300 sau după caz. El putea să-i ceară și 500. Era ciubucul lui. Eu tot cu 200 rămâneam. Nu mă lăsa să ridic ștacheta prea mult. Ca să câștig și eu mai mult decât îmi dădea el, mai improvizam și eu defecte imaginare. Așa cum mă învățase nea Popa. Și câtă dreptate îi dădeam acu. Câteodată mai mergea. Dar mie îmi dădea întotdeauna cât ceream, sau cât ne înțelegeam.

Nu eram un tip ascuns. Mai colaboram la rezolvarea unor defecte mai dificile.

Avea destule piese.

Când nu avea, făcea comandă. Mi-a spus „la angajarea mea”, ca să am grijă cum repar, ca să nu-i vină omul cu obiectul a doua zi, că nu mai merge și să nu fac reparații individuale fără știrea lui. Dar mai făceam și „teren”. Uneori mă chemau chiar clienții. Tasu le cerea întâi deplasarea, pe care o încasa oricum, indiferent dacă eu îl reparam sau nu.

Odată venisem mai devreme și pe când îi așteptam să deschidă, trece pe acolo un cetățean și mă ia acasă la el ca să-i fac un TV.

 

 

Eu îi spun:

-Dar șeful?...

Mă liniștește și îmi spune:

-Lasă! Ce trebuie să împarți chiar totul cu ei? Nu trebuie să știe ei.

M-am dus la el și am rezolvat treaba. Mai mult că era și peste drum. Când m-am întors m-a luat la întrebări tatăl lui.

- De ce ai întârziat?

Prima data nu i-am spus. Dar după aia de frică să nu mă dea de gol vreun client, am mărturisit că fusesem la un alt client. Bineînțeles „câștigul” a fost „taxat”, cerându-mi banii ce îi câștigasem. Când a venit în schimb fiu-su, mi-a mai dat înapoi, jumătate. Adică o sută! Nu am mai zis nimic. Cât a fost vară și era cald mai mergea. Când s-a înrăutățit vremea și eu începusem iar să merg greu, am renunțat și la ei. Să nu credeți că mă îmbogățisem dacă lucrasem și la el. Da de unde? Tot sărac am rămas!

Ei poftim trăiește cu acești bani. O parte din bani se duceau regulat în fiecare lună pe medicamente.

Chiar dacă Rodica câștiga aproape 3 milioane, tot nu se ajungea. Patru suflete ... coane Fănică!

Așa că pensionarea mea, m-a costat. Dar nici că se mai putea. Pensionat pe caz de boală, plecând de la un salariu de aproape – 1.548.000 lei. Dacă împărțim la 4, dă aprox 400 de mii lei, ceea ce mai luam eu în mână. Intre timp, mi s-a mai mărit pensia. După doi ani am ajuns la 600 de mii lei.

Trăiește cu ei!

 

 

 

 

Partea a IV-a

 

Reangajarea

 

 

Da! Dar odată cu pensionarea, aveam să îmi fac și alte probleme. Trebuia să vin la comisie la șase luni, cu referat de la medical oftalmolog și ortoped. Și asta atât iarnă, cât și vara. Și veneam în baston, că așa mă învățase doctorul Gogulescu. Chipurile protejam piciorul operat. Trebuie să vă spun că era un mare chin mersul cu bastonul. Mai multă febră făceam la picior. Ca să nu mai spun că mai aluneca bastonul, și eu după el. Nu de puține ori cădeam jos. După doi ani, mi-a propus să vin la control la un an. Și cum erau lunile de iarnă – Februarie, trebuia să vin mereu pe zăpadă, pe gheață, pe ploaie sau vânt. La început mergeam în M19, la policlinica de la spitalul județean. Pentru că figuram la o adresă ce aparținea de ei. După remutarea mea în altă zonă de oraș, nu mai aparțineam de ei și m-au „vărsat” la piață. Asta fiind la policlinica de pe Primăverii de lângă piață.

Aveam o altă grijă, când se apropia ziua de verificare. Trebuia să mă scol cu noaptea în cap, ca să prind bonuri de ordine. Și cum nu eram niciodată primul, ajungeam iar la 12 acasă. Asta că erau destui oameni în vârstă, ca să nu le zic moși sau altfel… Veneau cred că de cu seara, cum era odată pe vremuri la lapte, carne sau butelii. Cred că le intrase în sânge. Nu mai aveau somn. Unii veneau la ora 2-3, alții pe la 5-6 ca mine, în funcție de cât era mai aproape sau mai departe de spital. Eu trebuia să vin cu tramvaiul 39, ca să ajung în M19. După ce mă așezam cuminte la coada deja formată. Pe la ora 7, când „deschidea” fișierul, la coada înițială se mai adăugau încă 7 rânduri. Așa că cei care aveau nevoie de bonuri de ordine la ochi, inimă, ortopedie sau alte organe, aveau șanse puține, sau mai sigure, a doua zi. Așa pățeam și eu. De aceea de multe ori luam bonuri pentru după ora 13. Adică după amiază. Erau mai accesibile. Și asta mereu de câte ori aveam, sau am avut nevoie de analize, internări etc…

Pentru că nu mai puteam face față cu cei 600.000 de mii de lei, pensie de boală, m-am hotărât să mă depensionez pe propria mea răspundere. Întâi am fost prin combinat, să caut ceva mai ușor pentru mine. Inițial nu voiam să mă mai întorc la PSI. Ști-am ce pățesc acolo. Iar dădeam de Matei.

Și „mă iubea” tare mult acest om. Găsesc în sfârșit ceva, la o secție. Șeful de acolo îmi promite că mă angajează, dar cu condiția să mă depensionez. Nu știu dacă o spusese atunci, numai ca să scape de mine. Sau poate se baza pe faptul, că nu am să reușesc să mă depensionez.

 

 

Inițial l-am crezut. Așa că m-am dus la doamna doctoriță, de care aparțineam la comisie și m-am rugat de ea, să mă învețe, cum să fac să încep iar munca.

După o serie de acte, hârtii și multe altele, m-au internat pentru reinvestigare. Nu m-am mai dus la fostul doctor. Ce eram nebun? Doar îmi promise că „îmi rupe” și celălalt picior, dacă o să vin la el, ca să mă depensionez. Știa el ce știa!

Așa că m-am internat la alt doctor. M-am dus la București și m-am internat pentru reinvestigare. După o serie de analize și tot felul de verificări, timp de două săptămâni, reușesc să termin toate formele. Dar mi-au dat dezlegare cu anumite clauze: să nu fac efort, să nu merg mult, să nu merg noaptea prin subsoluri de ungere, să nu mă sui la înălțime, să nu stau mult în picioare, etc. Găsește lucru cu aceste clauze! La locul de muncă, unde îmi promisese acel șef de de secție, că m-ar angaja, nu erau nimic din toate acestea. Ar fi fost bine pentru mine acolo. Aș fi stat pe scaun, reparând aparate metrologice și de control. Așa că am început formele pentru reangajarea mea din nou în combinat.

Nu mică mi-a fost mirarea și surprinderea, când m-am dus din nou la șeful de secție, care îmi promisese că mă ia la el. Acu nici nu a vrut să audă, când a văzut atâtea clauze. În final mi-a zis să mă duc înapoi la PSI, că eu de acolo vin și că acolo potsămi păstrez și categoria cea veche, adică pe a VI-a. Aici la el, dacă m-ar fi angajat, aveam să o i-au iar de la început cu a II-a. Până la urmă văzând că nu-i chip cu el, m-am dus înapoi la PSI.

Numai că aici, avea să mă aștepte o altă surpriză și mai mare. Pe timpul celor doi ani cât am stat eu acasă, PSI-ul se desprinsese de combinat. Devenise societate, împreună cu paza. Dar surpriza mea avea să fie și mai mare, când încercând să mă reangajez la ei, aveam să constat că eu nu mai figuram în actele lor. Dăduseră „divorț” de mine. Eram ca și mort. Cu toate că mă știau toți că lucrasem acolo, nu mă găseau și pace. Am insistat pe la noul șef care era pe atunci, dar degeaba. A ridicat din umeri. El nu mă cunoștea. Că mi-a și zis:

-Eu te cred ca ai lucrat aici, dar dacă nu te găsește nimeni în acte, eu cu ce sunt de vină?

Pe undeva poate avea dreptate. Dar nici el nu s-a implicat să mă ajute, sau să mă angajeze la el. Adică tot la PSI. Și înclin să cred că asta mi-o făcuse tot Matei, ștergându-mă din arhiva lor. Oricum ceva se întâmplase acolo. Că și mort, dacă aș fi fost, tot trebuia să figurez că aș fi lucrat la ei. Nimeni nu voia să mă primească, cu handicapul meu. Ei aveau nevoie de oameni ca să alerge să facă treabă, nu de alde mine. Cu mare greutate după o lună și cu ajutorul unei persoane, care a fost o doamnă, ce lucra ca sef la personal, şi care pe această cale îi aduc mii de mulțumiri, reușește provizoriu să mă trimită să lucrez cu „forța” la acel șef de secție care îmi promisese, că mă angajează la început.

 

Ei, dar asta nu a fost deloc pe plac șefului de secție.

Trebuie să spun că în toată perioada de o lună, cât m-am dus la ei, mă țineau pe hol în picioare, de dimineață până la ora 15.30, până terminau ei programul. Fără să-mi permită să intru în atelierele lor. Doamna mi-a spus să mă duc zilnic la treabă, chiar dacă nu mă primește. Să pontez în fiecare zi. Când nu era șeful prin preajmă, mă rog de două doamne de la un atelier, ca să mă primească înăuntru, să mai stau și eu oleacă jos, că nu mai puteam de picioare. Începuse iar să mă doară cel operat. Mă lasă ele, dar când a venit iar șeful, a trebuit să ies afară, ca să nu le fac și lor greutăți.

Făcuse ședință cu tot colectivul, ca să nu mă primească nimeni. Și să-i convingă, că eu nu aveam ce să caut la ei în secție. Și dacă nu m-ar fi cunoscut! Și șeful și ceilalți mă știau de la diversele cursuri de electronică, pe care le predase și le frecventasem și eu. Dar? ... Erau și alți șefi mai mari ca el, care nu mă voiau. Și făcea și el ce i se dicta. Altfel nu-mi explic.

Într-o zi îl prind mai liber și dispus. Intru la el în birou și îi spun:

-Asta vară, mi-ați promis că mă angajați la dvs, dacă reușesc să mă depensionez.

-Da! zice el, dar am posturi la cântar la UCC și ca să te angajez acolo însemnă să-mi bat joc de tine, văzând câte probleme ai. Trebuie să te duci pe jos până acolo şi să „dezgropi” aparatele metrologice de la cântare și să le înlocuiești cu altele.

Poate a spus-o și el odată cu sinceritate. Dar în secție tot nu mă primea. Doamna îmi tot spunea mereu, să nu lipsesc o zi măcar. Să mă vadă acolo zilnic pe hol.

După o lună a luat și coșmarul meu sfârșit. Probabil că mi-a fost testată și răbdarea. A fost până la urmă domn, că a recunoscut că fusesem „silitor” la frecvență. Și m-a pontat.

M-am dus din nou la doamna mea. Ea a încercat apoi să îmi găsească în altă parte, un alt loc de muncă pe măsura mea.

Așa am ajuns în audiență la Directorul Energetic. Acesta când a auzit că sunt electromecanic, a zis că mă primește la SRE, că are nevoie de un om ca mine. Numai că în ziua de azi șeful de secție e mai mare decât un director. Nici acest șef de secție de la SRE, nu a vrut să mă angajeze la el. „Că ce face el cu mine aici”? I-am spus să mă bage undeva la un atelier de bobinaj, că mă pricep, doar mai bobinasem. În prima fază a aprobat. Dar când am ajuns la normator și acesta i-a comunicat că eu o aveam pe a VI-a, să facă infarct. Îmi spune, într-un gest teatral:

-Dacă te angajez la mine, cu a VI-a, îmi dau demisia!

A spus că nu mă mai angajează cu a VI-a. Poate cu a patra.

M-am dus iar la director și aceasta la convins până la urmă.

-Bine, zice el, dar îl angajez cu a II-a și de probă, pe trei luni.

 

 

 

Ca să vezi oamenii ăștia! Dacă eram o rudă de-a lor imediat se rezolva, fără a mai pune atâtea piedici. Dar ca să scape de mine, apelau acum la toate regulamentele in-terioare, numai în favoarea mea, NU! Doar așa să mă facă să renunț. Numai că eu nu am vrut să renunț. Și aveam de gând să mă bat cu ei și să merg până în pânzele albe.

Și mai ales cu cei de la PSI, în cazul că ei ar fi rămas ultima soluție și nu m-ar fi angajat nimeni. Acum pentru ei, eu eram ca unul nou. Nici de la început nu vroiam să o iau, că pierdeam vechimea, continuitatea și categoria. Când am plecat în pensie de invaliditate, o aveam pe a VI-a. Și numai eu știu prin câte am trecut și câți ani mi-a trebuit, ca să o obțin. Dar nici așa nu a vrut. Când m-am dus înapoi la director, i-am spus că nu vrea să mă angajeze cu a IV-a, ci cu a II-a. Directorul m-a sfătuit să accept măcar cu a II-a. Că între timp, zicea el, pot avansa din nou.

Până la urmă se hotărăște să mă angajeze cu a II-a. Dar când am primit fluturașul era cu 1 bază. Altă lovitură. Nici când m-am angajat prima dată, nu o aveam pe 1 bază, ci cu 2 bază, și asta că făcusem liceul industrial. Eram socotiți ca fiind muncitori cu înaltă calificare. Nu degeaba proful de matematică Ursei, mi-a spus: „pe voi când o să vă angajeze, o să fiți cu categoria 2 bază, din start.

O să fiți frânari șefi… ”. Maistrul de acolo mă consolează și îmi spune că așa e pe timpul probei de trei luni. La început fusese trei luni. După aceea s-a prelungit la șase luni. Apoi au mai adăugat trei luni. Și mi-au dat-o pe a II-a. În acest timp îmi făceam treaba cu seriozitate. Nu cunoșteam chiar toate problemele de acolo, dar am găsit un colectiv care m-a înțeles și m-au ajutat la rezolvarea unor probleme tehnice. Ce vreți doar nu bobinasem motoare electrice în fiecare zi. Și erau destule, de toate tipurile. Am învățat din mers.

Maistrul și cu încă doi băieți ce erau în echipa mea, aveau grijă de mine, ca să iasă treaba bună. Pe unul îl chema Liviu. Păcat de el, că fusese om de milioane. Ne-a părăsit și el, la scurt timp, după ce s-a pensionat. În rest eram numai fete în atelier. Una pe nume Marieta, nemăritată îmi bătea mereu apropouri. Îmi zicea în glumă, ca să o scot la o prăjitură. Eu nu știam că glumise. Eu o luasem în serios. Așa că atunci când am încercat să mă țin de cuvânt, a spus că glumise. M-a refuzat!

Aici aveam să-mi mai fac o mulțime de alți prieteni din secție. Eu împreună cu ei bobinam rotoare și statoare de mașini electrice: mașini de găurit, polizoare de mână și multe alte utilaje. Apoi le duceam la impregnare. A doua zi le luam și le dădeam la un strungar să curăte colectorul. După care urma verificarea și asamblarea lor. La început, până am învățat unele șmecherii, am avut și surprize. Când erau introduse în cuptor la uscat, bobinajul se strângea și unele fire de la colector se rupea. Și iar o luam de la început.

Demontează-l, curăță-l și pregătește-l pentru o nouă bobinare. Dar asta era! Făcea parte din riscurile meseriei. Am învățat multe de la ei. Acum lăsam mai lejer legăturile la colector. Meseria în general se fură.

Era și aici o problemă, la fel ca și dincolo. Șeful de la Metrologie, îmi spusese că principalul motiv că nu mă poate primi, era acela, că ei lucrau la normă. Și aici la SRE se lucra la normă. Și lucrările pe care le făceam eu aveau încadrare mică. Și le scădeam lor cota. Celelalte femei bobinau motoare mari. Dar a mers. A avut grijă maistru să mai ridice cota. Așa că reușeam să depășim cu 20-30 de procente pe lună. După un an și trei luni, mi-au dat-o și pe a III-a .

Am încercat și aici la sindicatul lor, să obțin bilet de tratament. Dar nu s-a putut cu toate strădaniile mele și a unui om de suflet, ce era atunci la sindicat. Mă pusese să fac un dosar cu toate actele mele de la spital și multe altele, dar s-au dovedit inutile. Nu m-am lipit de bilet de tratament.

Aici la SRE, găsisem în sfârșit, un loc de muncă, mai potrivit, ce corespundea cerințelor mele. Nu depuneam nici efort mare. Eram bobinator. Era perfect pentru mine. Din când în când mai mă punea și noaptea de securitate împreună cu un maistru, sau șef de echipă la poartă. Ne închideam înăuntru și păzeam secția. La Energetic, am lucrat un an și trei luni. Tot atunci aflu că se pregătea un concurs de maistru pe niște posturi vacante. Atunci îmi vine și mie idea să particip și eu. La început când au auzit cei vizați și cei care erau deja maiștrii, m-au sfătuit să renunț. Adică cum ei de atâția ani aici, iar eu să le fur mămăliga! Nici șeful de secție nu mi-a aprobat, motivând că e o misiune grea pentru mine, în caz că reușesc.

Într-o zi aflu de la maistru că secția Gaze are nevoie de oameni, băieți și fete. Prima data nu prea am vrut să plec. Dar maistru a insistat să merg acolo. Zicea el, că acolo nu e cu normă și e mai bine pentru mine.

Dau telefon la șeful lor de secție, și cer lămuriri suplimentare. Șeful de secție de acolo, când aude de meseria mea, a fost încântat să mă primească. Eu îl întreb: „Dacă vin la dvs. mi-o dați pe a patra”? Îmi promite că da.

Atunci mă înscriu și eu pe lista persoanelor care se transferau acolo. Multe femei care lucrau la motoare mari în secție, afară și în frig, de abia așteptau un loc la căldurică. Când am ajuns cu toții acolo, ne-au repartizat pe fiecare la alte trei locuri de muncă. Secția principală era la Bigaz - ULP. Când a venit și rândul meu și m-a văzut și șeful mare, a început să o cam dea „cotită”. Dar m-a ajutat adjunctul lui - Ing. Mihăiescu, cu care vorbisem la telefon. M-au lăsat o vreme, pentru acomodare, la dispeceratul gaze de la Bigaz - ULP. Aici mai eram cu încă trei fete în tură, și cu alți trei bărbați. Se lucra trei ture de 8 ore.

 

 

Aici trebuia să urmăresc niște aparate și să citesc niște contoare. Mai schimbam și diagramele de la aparatele de înregistrarea presiunii sau a debitului de gaz.

 Mai scădea presiunea gazelor și trebuia să mai merg și în „regulator”. O cameră cu vane și multe manometre și un regulator mecanic de ajustarea presiunii. Dar până să mă învăț cu reglatul, mă mai ajutau și ei. Maistru de acolo, din tura mea, îl chema la fel ca pe mine. El mai ne ținea lecții despre proprietățile gazelor, despre procentul de aprindere și explozie. Am învățat și aici câte ceva nou. Ne-a învățat cum să calculam presiunea și capacitatea calorică în funcție de indicațiile aparatelor. Toate aceste date trebuiau tre-cute în registru. Apoi raportate a doua zi la Producție.

În altă zi, pentru că mersese prost presiunea gazelor, a venit o comisie de indieni de-a lui Mital, pentru investigție. Indienii aveau o femei translator. Un lucrător mai vechi ia lămurit care era cauza. Au plecat cam nemulțumiți.

Mai mergeam cu ei și noaptea, pentru a citi contoarele de gaze din diferite puncte din combinat, ca să le învăț. La început maistrul, m-a luat prin secție să-mi arate instalația. El fiind tânăr și sprinten, se urca sau traversa cu ușurință țevile și alte scări. Iar pe mine mă pierdu-se pe drum. Eu trebuia să ocolesc toate acestea. Nu i-a plăcut maistrului că eu nu puteam face față la o eventuală intervenție. El credea că eu sunt o maimuță. Că mă cațăr peste tot.

Spunea că nu poate să mă țină numai în dispecerat. Trebuia să merg cu oamenii pe sus, la deranjamente și avarii. I-am arătat hârtia de la doctor, unde spunea că nu am voie să mă cațăr pe sus. Doar vorbisem cu șeful și despre acest lucru. Doar el îmi spusese că nu e nici o problemă. Dar maistru era de altă părere. Nu i-a plăcut activitatea mea.

Numai că socoteala de acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din târg. Pe lângă observațiile maistrului s-au mai adăugat și zilele negre făcute de oamenii din colectivul de acolo. Dar așa e omul nostru. Nu vrea să creadă pe cel bolnav. „Că eu, de ce nu mă urcam cu ei pe sus?”.

Am încercat să le spun. Dar nu toți mă înțelegeau. Unii mai mă înțelegeau și se ofereau să mă ajute. Alții, îmi făceau șicanii. Mă puneau să spăl pe jos și să fac curat în clădire pe la toate birourile. A trebuit să o fac și pe asta.

Stăteam în genunchi și spălam pe jos. Că pe vine nu puteam să stau. Aveau și aici covoare de cauciuc groase. Ei fumau și eu trebuia să mătur și chiștoacele lor. Au văzut că nu suportam fumul de țigară și veneau cu toți expres, ca să fumeze la noi în dispecerat. Dacă fuma unul sau doi, nu ar fi fost o mare problemă. Dar ei se strângeau cu toții în „comandă” afumându-mă pe mine. Ei erau echipa de intervenție. Simțeam că nu mai aveam aer. Și așa mai mirosea a gaz de cocs și de furnal peste tot, numai fumul de țigară îmi mai trebuia. Nu-mi ajunsese fumul de la tata și nana atâția ani?

 

 

 

 

Dacă am încercat să le spun să nu mai fumeze, m-am mai trezit și amenințat cu bătaia. Într-o zi, a sărit maistrul din tură de la ei, ca să mă apere.

Ei fumau toată noaptea, iar când veneam dimineața să-i schimb, era un fum gros să-l tai cu cuțitul, nu alta. Și pentru asta îmi mai făceau obiecții. Îmi spun, „că dacă nu îmi convine, să plec!”.

Eu deschideam ușa să iasă fumul când plecau, iar femeia din tură, îmi zicea, să închid ușa că e curent. Și înclin să cred că toate astea erau puse la cale chiar de maistru, a mă face să renunț. Că așa e omul: nu crede niciodată pe omul bolnav.

Când m-am dus la șeful mare și i-am spus, m-a dat la un alt punct, de distribuție

la LTG-2. Ca să vezi ce chestie! Ironia soartei! Iar mă întorceam de unde am plecat. Când venisem pentru prima dată în combinat, m-am angajat la LTG-2. Se întorcea iar roata, ca de plecare.

Aici lucram numai cu o femeie. Era mai bine.

Aveam de făcut aceeași treabă ca la LBC. Dar, mai trebuia să mă duc și noaptea uneori și ziua și iarna și pe zăpadă, ploaie sau vânt, tocmai la un regulator de gaz metan, aflat destul de departe de noi. La acesta reglam presiunea gazului metan, când acesta o lua „razna”. Acest gaz alimenta cup-toarele de la LTG-2. Femeia mă înțelegea și se ducea ea la regulator. Într-o dimineață când am ieșit afară, dând de mirosul acela de cocs, mi s-a făcut rău. Eram să leșin. Cu greu m-am regăsit. Femeia se speriase și probabil că îi spuse și șefului. Așa că m-au dat la alt punct de lucru, la furnale. Aici era un zgomot infernal de la suflante. Dar era și mai simplă treaba. Trebuia să urmăresc doar un manometru. Și dacă era cazul mă duceam în stație să reglez presiunea gazului de furnal. Am stat și aici o săptămână. Mai mă rotea și pe la alte puncte, unul fiind chiar la LSF, lângă remiza de pompieri ULP. Făceam și ture de noapte.

Apoi a venit disponibilizarea. Am fost „sfătuit” și de șefii direcți și de oamenii de acolo de la gaze, că ar fi mai bine pentru mine, dacă aș renunța și aș pleca în ordonanță. Ceea ce până la urmă am și făcut. Deja îmi bătuse apropouri. Că ar fi bine să profit de asta, că după aia ... nu se știe?

Odată cu mine „s-au cerut” foarte mulți oameni. Acu plecau mulți și nu mai aveau cine să lucreze. Le surâdea și lor cele 200 de milioane. Cred că au răsuflat ușurați că au scăpat de mine, dar și eu de ei. Cred că jumătate din ei plecaseră. Mai erau și multi care se pensionau, sau erau în prag de pensionare. Am profitat și eu de ordonanță, timp de un an. Aveam să aflu, că și la SRE se făcuse „curățenie”. Plecaseră și unii din foștii colegi ai mei, printre care și Liviu și Marius.

Liviu se pensionase. O vreme venea pe la mine, fiind mai aproape acum de el, stand la gargară. După câțiva ani ne-a părăsit și el.

 

 

Moartea  cumătru-lui  Negru

 

 

Și iată cum după 57 de ani de la nașterea mea, în 2013, se stinge acela ce a fost Negru Gheorghe, la vârsta de 87 de ani, luna octombrie ziua 7, cumătrul fiică-mii.

El a fost cu ideea de ai pune numele de Gherghina. Cum nu am foat de acord de la început, am ajuns la un compromise, pentru numele de Eugenia. Așa săa căpătat fiică-mea cu trei nume. După un timp când s-a mai mărit și fiică-mea, îi zic:

-Uite, nan-tu, voia să-ți pună numele de – Gherghina. La care ea de colo:

-Cum să-mi spună Gherghina? că îl băteam. Pe mine mă cheamă Roxana!...

A fost unul din cei mai vechi prieteni cu care aș spune că am copilărit, care a fost pentru mine ca și un tată. Și poate ar fi fost, dacă ... împrejurările i-ar fi permis. Îl cunosc de când împlinisem 15 ani și la trei luni de la moartea mamei.

A doua zi are loc înmormântarea la ora12. După aproape 6 luni de la operațiea de șold, face accident vascular cu paralizie parțială dreaptă. După care timp de aproape trei săptămâni a stat în comă. Nu s-a mai trezit. Azi am fost la „cină”. Mă uitam la el și parcă nu-mi credeam ochilor, că totuși ne-a părăsit. Privindu-l m-a năpădit amintirile. Parcă verdeam aievea filmul vieții mele cu el alături, care în limita posiibilităților, mi-a fost aproape și la bine și la rău, ajutându-mă continuu. ...Nu a făcut diferență dintre mine și băiatul lui, cu care m-am împrietenit încă de când l-am văzut la școala 28. Ochii-mi începură să se înțețoșeze, din cauza lacrimilor.

Cum îmi propusem din start, să descriu evenimentele ce au precedat înmormântarea, precum și adunarea de pomenire, chiar dacă la unii nu ar fi pe plac, am să-mi calc pe inimă și am să vă împărtășesc umilele mele observații din timpul acelor ceremonii și nu numai. Și asta pentru că, zic eu, mi s-au părut interesante și de înteres public. Dar iată cum a decurs povestea:

După ce am părăsit împreună cu familia lor, capela mortuară seara, ne-am îndreptat fiecare pe la casele noastre. Ei au ajuns mai repede acasă, că stăteau la o aruncătură de băț de biserica Trei Ierarhi, de pe Ovidiu. Eu am mai mers până în stație, trecând și pe lângă blocul lui, unde și-a dus cumătru viața și traiul mulți ani. Asta după ce și-a cumpărat apartamentul, unde s-a mutat.

 

 

Locuise cu chirie la casele IGLAC, naționalizate de stat, de pe Columb. Acolo aveam să-l cunosc pe el și întreaga familie cu mulți ani în urmă, mai precis în „71 când a murit mama mea.

Ajung în sfârșit acasă, după așteptatea mașinii. Rămăsese stabilit de ei ca a doua zi, la ora 12 să înceapă ceremonia înmormântării. Așa că la 10,30 - am plecat de-a casă, cu gândul, să nu care cumva să întârzii. Am avut noroc de mașină, că a venit totuși relativ repede. Așa că la 11 și 10, am ajuns și eu iar la capelă. Acolo numai trei persoane pe care le văzusem și în ajun, seara trecută. Una din ele fiind și fosta lui pereche d-na Nina, cumătracu care a împărțit și necazuri și bucuri o bună parte din viață după moartea soției. Da! Ea s-a dus prima. Tot ea a avut grijă o perioadă de aproape doi ani pe când după operație a căzut la pat. Când ziceau și ei: ”hop!”, a avut atac cerebral. Și așa a rămas. Mai erau încă doi bărbați, foste cunoștințe de-a lui. Aproape de 12 s-au mai strâns ceva lume. În mare parte rude de familie.

Mă uitam și-mi ziceam: „Uite a fost un mare om, a ajutat pe multă lume, a fost cel mai cunoscut la PSI Combinat - Sidex, și nici unul din foștii colegi, nu au venit să-l vadă măcar acu. Bun rău cum a fost. Dar le-a prins bine. Nu le-a vrut răul. Așa pretențios și un pic cam milităros, i-a ajutat pre mulți...Ce vreți vechea funcție de căpitan pe o navă militară, zeci de ani, și-a spus cuvântul. Eu am făcut armata la marină și știu cum e. Dar mai ales la el, în rândurile militare.

În fine, la 12 fix, cu o precizie de ceas elvețian, apare și popa. Deja îl scoaseră din capelă, și-l mutară în biserică. A urmat inevitabila slujbă de aproape juma de oră. La sfârșit, l-a scos și l-a introdus în „taxi-ul” mortuar, cum avea să-i spunea Eugen:

 -Uite că i-a sosit și ”taxiul”!

Cum s-au schimbat regulile de „plimbare”al mortului pe stradă, până la cimitir, pe care nici eu nu le cunoșteam, familia a recurs la trei mașini, gen - Maxi -Taxi, pe care le-a închiriat și ne-a transportat până la cimitirul Cătușa, cu trei escale. De la 12 „poduri”cum voiau babele, s-a acceptat un compromis de numai trei. Deja când a trecut de Coșbuc, una a și comentat:

-Dar în Coșbuc nu oprește?

Nu a oprit, așa că am ajuns repede. După fiecare două minute pornea mașinile. În sfârșit la unu fără zece, ajungem la cimitirul Cătușa. Acolo surpriză mare și mai ales și pentru mine.

 De cum m-am dat jos din mașină, am observat o țeavă de gaz, cam de 4-5 țoli, ce traversa gardul cimitirului la intrare, și după ce înconjura clădirea nouă, dispărea pe undeva înăuntru. Am crezut că este un crematoriu, altfel nu-mi explicam grosimea țevii de gaz. Cineva îmi spune cî ăsta a fost și motivul real. Înființarea unui crematoriu. Nu știu dacă l-au mai făcut. De ce așa de groasă? Ce debit îi trebuia?

 

 Dar surpriză. Am aflat tot de la altă babă, că era o cantină acolo. Că se pregătea mâncare și pentru săraci. Lăudabilă inițiativă, de care eu nu aveam habar. 1-0 pentru ei, până acu!

În fine a doua surpriză a fost că poarta pe care trebuia să intre mortul, era ferecată cu 7 lacăte...Ei glumesc și eu. Noi am ocolit și am întrat pe poarta ce dădea din curtea bisericii, în cea a cimitirului. Deja tineri însărcinați cu ducerea crucii și a pomului, luaseră un puternic avans. A trebuit cei de la poartă să-i pondereze. După ce a intrat și mortul însoțit de noi și popă, acesta întreabă unde e groapa, la care nimeni nu știa să răspundă. Se aude un glas mai puțin explicativ?

-Înainte, tot înainte și la dreapta!

Așa a fost am mers tot înainte vreo 200 de metri, până aproape de gardul de vest, după care am luat-o, adică gropari, printre fâșiile mici dintre morminte, îngreunând foarte mult transportul mortului. Ce lacomă e lumea asta. Luptă toți pentru un loc. Este în stare să puie unul peste altul, numai ca să prindă și ei un loc.

În fine ajung la capătul de sud-vest la marginea gardului. Acolo o lucrare relativ simplă, cu o bordură simplă acoperită în parte cu pământ proaspăt răscolit, lângă un monument de beton acoperit cu mozaic cenușiu, își aștepta stăpânul.

A urmat ultima ceremonie a popei, după care a urmat îngroparea efectivă. Apoi împărțirea colacului, a colivei și mai ales a celor două sticle de doi litrii de vin roșu. Dacă cu coliva sau colacul a mei mers, treacă meargă, vinul în schimb, a cucerit multă lume și babe. Că se înveseliseră oleacă, lucru recunoscut și de ele la masa care a urmat.

Dacă la vale am făcut cam cinci minute, la deal lumea a prins viteză și l-au urcatnumai în două. La poartă ne așteptau dacile, cele trei mașini, dar care s-au umplut doar două. Ne-am urmat drumul la biserica Sf Spiridon. Acolo mă aștepta o altă surpriză pentru mine. Și aici în curtea bisericii, era o dependință cu parter și subsol unde era o cantină pentru săraci, și amenajări de acest fel. Pomeni!

Am rămas plăcut impresionat de ordinea de acolo. Măicuțe, îmbrăcate în halat alb acoperite tot cu ceva alb în cap, făceau pe chelnerițele.

Când am întrat în incintă, am fost îndrumați de una cam aspră la vorbă, că noi aveam rezervat subsolul. Sus aștepta o altă masă deja încărcată, dar care pentru noi era tabu. Chiar unul nu auzise bine și se repezise înăuntru. Dar a fost redirecționat de cea de dinainte la subsol. Acolo ne așteptau două rânduri de mese cu două rânduri de scaune tapisate cu roș. Pe mese se aflau deja aperitivul - Ordeful!. Lângă farfuri mai erau nelipsitul păhărel plin cu rachiu alb, iar lângă el mai tronau și pahare, care abia așteptau să fie folosite.

 

 

Camera era destul de spațioasă despărțită de un semiperete gros, la capătul căreia era o masă pe care erau înghesuite colacii, colivele și alte farfurii cu mâncare. Pe total cred că era loc pentru 50 de persoane. Ce mai, ca la o semi-nuntă mai sărăcuță. Cum cred că unii erau nerăbdători să înceapă a mânca, dascălul care era numai ochi și urechi, să nu care cumva să se atingă cineva de mâncare, a zis scurt poruncitor:

-Așteptați să vină părintele. Nu vă apucați să mâncați.

-Dar lumânările nu le aprindem? se lamentă o altă babă.

-Tot când vine părintele! adăugă dascălul.

În sfârșit apare după un minut și părintele care ne-a ridicat în picioare și și-a rostit iar o slujbă. După ce ne-a pus să mai zicem și tatăl nostru, că cică așa e obiceiul, tată nostru, pe care eu în nemernicia mea, nici acu nu-l știu bine, ni s-a dat dezlegarea și binecuvântarea să mâncăm. Ceea ce nu am întârziat să facem. Ordeful era destul de consistent: Două feli de cașcaval de 4mm, tăiat în triunghiuri cu cuțit ornamental ca la timbre, sau fotografii, apoi trei măsline mari cu sâmburi, două pifteluțe, mai mici, două feli de șuncă, două feli de castravete, 7-8 feli de roșii și ălea jumătate. Patru feli de salam de vară și o felie de ardei ca simbol decorativ.

Totuși aș putea spune că a mers mâncarea pe gât, mai bine ca acasă. Dacă acasă mă mai sclifoseam, mai una, mai alta, trebuie să recunosc că anturajul și cred că sfințirea mâncării de popă a mers la inimă. Eu care nu mânânc de obisei mult, decând cu daravelele mele, acu...

A urmat o ciorbă de perisoare, la care zeama era destul de piparată. Cred că greșise bucătăresele cu ardeiul rosu. Totuși a alunecat pe gât. Motiv ca unii să mai țși stingă gâtul cu un sprit.

Următorul fel consta dintr-o linguriță de smântână groasă ca la țară, două linguri de mămăligă, mămăligă ce eu în general sunt certat demult cu ea, sase sărmăluțe.

Era să-mi cadă fața, când am văzut că vine și felul trei. O pulpă de pui, foarte fragedă, caldă, cu o lingură două de pilaf și garnitură de salată de varză crudă albă, garnisită cu morcov ras. Ce vreți insist pe aceste detalii, pentru că eu sunt adeptul bucătăriei și a preparatelor culinare.

După ce m-am luptat cu toate felurile, cum am putut mai bine, ciugulind câte puțin din fiecare, că m-am mirat și eu, cum am reușit să le devor, a urmat și desertul. Colivă cu o bomboană de fondantă, cu o felie de colac. Ei asta mi-a pus capac. Jumate am dus-o acasă la copii. M-am gândit și la ei. Dar Doina lui Eugen, mi-a umplut sacoșa cu vreo sase colăcei și alte lucruri date de pomană. Că zicea ea:

-Ia Marinică de aici,  să duci la copii...

După care a strâns și alți colăcei de la alte locuri goale, și le-a împărțit la alții care au mai dorit. Apoi ne-am luat rămas bun și am plecat fiecare pe la casa lui.

 

 

Sistemul de alarmă, a lui nea Fane

 

 

         Mă trezesc cu Valentin într-o dimineață la ușa mea. Era negru de supărare. Era și puțin băut. Cred, după părerea mea, cam mult! Mai bine nu mă găsea acasă, sau nu-i mai dădeam drumu. Îmi spune că soacră-sa, adică tanti Gina, ia spus: „dacă se desparte fata mea de tine, merg la biserică și îi despart și pe Rodica de Bebi, că nu mai ei, mi-au măritat fata cu tine”. Am rămas consternat. Vorbele acestea au avut pentru mine un efect neașteptat.

Deodată m-a cuprins o stare de neliniște și de frică. O iubeam pe Rodica și o despărțire de ea, m-ar fi îndurerat peste măsură. Îmi era frică că o s-o pierd și rămân singur, cum „văzusem” deja, în unele „viziuni” ale mele.. Îmi crescuse brusc pulsul și tensiunea. Și așa aveau să rămână multă vreme. Îmi produse o stare, cum nu mai întâlnisem până atunci. Nu mai știam nici ce e cu mine.

Mă simțeam foarte prost. Știu că l-am dat afară și i-am spus să nu mai vină la mine. Începuse să scârție serios căsnicia lor. Poate el în durerea lui, nu se așteptase ca vorbele lui, să aibă un asemenea efect asupra mea. Am avut un deja-vu. Văzusem pentru o secundă sfârșitul vieții mele. Îmi văzusem viitorul. Asta era să mă omoare.

M-am dus la medicul de familie, numai eu știu cum. Mi-a luat tensiunea. O aveam 20. Atunci pentru tensiune nu mi-a dat nimic doctorița. Dar inima se tot încăpățina să bată cu putere și tot nu avea de gând să se domolească. De parcă fugisem după un tren.

Orice tratament luam, nu a avut nici un efect. De câte ori venea seara mă culcam cu frică, că nu mai apucam dimineața. Și inima tot nu se oprea. La toate astea se mai adăugau și desele coșmaruri pe care le aveam noaptea. Tot timpul aveam același vis: un tren sau o mașină veneau mereu spre mine. Asta mă speria și mă trezeam ud leoarcă. Trebuia să mă schimb tot. Și culmea, toate astea, se petreceau în încinta combinatului.

Am apelat la alți doctori dar nici medicamentele lor nu aveau efect, ba din contra îmi făceau mai rău.

Cu câteva luni în urmă, fecioru-miu, intrase în casa ca o sfârlează și deschide brusc ușile de la un dulap, ce se afla pe un corp de mobilă. Asta ca să-și ia niște haine. Când a tras de dulap, cade dulapul într-o parte, cu tot cu raftul cu cărți aflat dedesubt. De abia se mai ținea.

M-am repezit să-l ajut să nu cadă rafturile cu cărți jos. Atunci am depus un mare efort, încercând să-l ridic singur. Știu că mi se făcuse rău și m-am așezat pe pat.

 Începuse să-mi crească iar pulsul. Cu greu îmi mai reveneam.

Apoi după vreo zece minu-te mă duc la rafturi și le golesc de cărți, în timp ce Costică al meu, le tinea cu ambele mâini, să nu cadă și celelalte rafturi.

Acum mă apucase la fel dar nu mai îmi trecea. M-am dus la alt doctor și mi-a dat ceva pentru inimă. Fără rezultat, ba chiar mai rău îmi făcea. Până la urmă m-am dus la spital. Acolo după investigații mi-a schimbat tratamentul. După două săptămâni începuse să mă mai lase. La întrebarea doctorilor de la spital, ce am luat, le-am zis și lor rețeta. Nu prea au acceptat-o.

După un an începuse să mă ia și cu dureri la stomac. Mă lua mereu cu leșin. Nici cu stomacul nu am mai dus-o mult timp bine. Luam și pastile de tensiune, de inimă, de stomac... Nici eu nu mai știam ce e cu mine. Când îmi trecea una începea alta. Din când în când mă lua și stare de leșin de la rinichi. Și mă mai durea și spatele, că nu mă mai puteam mișca două zile din pat. Noaptea ca să fie tacâmul complet, mă lua și frisoane, și friguri, care cu greu reușeam să le stăpânesc. Ajunsesem la disperare. Mâncam numai în silă. Nici mâncare nu-mi mai trebuia. Am apelat iar la spital, deși nu-mi făcea nici o plăcere. Am mai urmat alt tratament, dar nu a ținut mult.

Ca să „mă calmez” am început să ascult niște muzică, așa cum fac și acu. Înainte ascultam J.M. Jarre. Am pus și preferatele mele. „Et şi tu n`existais pas” de Joe Darsen,” „Forever Young” cu Alphaville şi „Departarea de Domenico Modugno” Aveam și textul în românește la” Depărtarea”. E foarte frumos și duios:.

Mai sunt și alte cântece care mă liniștesc. Cum ar fi: Enya, Enigma sau Sandra. Ei cu Sandra aveam să descopăr, că este un bun medicament pentru mine. Era să fie leacul! Meloterapia! De câte ori mă durea ceva, puneam Sandra și îmi alina suferințele. Uneori aveam să aflu că mă și vindeca.

Începuse de la un timp să mă ia cu o stare de amețeală. Se învârtea casa cu mine. Nu mai vedeam nimic.

Și pe deasupra îmi mai creea și o stare de leșin combinată cu greață de la stomac. Îmi venea să vărs, dar nu aveam nimic. Stomacul intrase în stare de convulsie. Ținea cam între 3 şi 4 ore. Ba mai mult devenise ceva ciclic. Un fel de sevraj. Și ținea câte 6-8 ore. Stăteam cu ochii închiși, că și așa nu puteam vedea nimic, pentru că se învârteau toate în jurul meu.

Într-un an de revelion, m-a luat de la ora 18 și a ținut toată noaptea până la ziuă. Numai an nou nu am mai avut atunci. Toți petreceau și eu sufeream. Vorba vine petreceau. Rodica venea mereu la mine în camera, întrebând de starea mea. Ofta și pleca. Și se manifesta acest lucru fix la 4 luni. Că începusem să fac socoteala gata: „luna asta iar mă ia”...Și aveam! plus minus 2-3 zile. Ce am luat nimic nu a ajutat. Nu știa nimeni de la ce provine, de la cap sau de la ureche.

 

 Plus că mai aveam și o vâjială sau sunet puternic în cap sau în ureche, nici eu nu mai știu unde era.

Am găsit că se chema „sevraj” dar poate proveni de la multe cauze. Eu în tinerețe cât am fost la nana, beam cafea naturală. Apoi după ce m-am însurat obișnuiam nes cu cola. Și asta timp de zeci de ani până mă apucase stomacul și l-am întrerupt brusc. Cred că asta mi-a provocat acel sevraj. Dar nici ăsta nu-mi mai plăcea. Ca să nu mai zic de cafeaua naturală. Nici vorbă. Simțeam că mă ia cu palpitații. Cu inima am mai domolit-o oleacă, dar începuse ceva nou. Mă cam pișca stomacul și ce mâncam nu-i mai plăcea.

Cu o lună în urmă „nea Vecinul” cum îi plăcea să i se spună de noi, adică Sandu, m-a invitat într-o zi cu toții la el acasă. Pusese pe masă slănină fiartă și preparată ca la mama ei. Eu de obicei nu mâncam gras și cu atât mai mult slănină. Nici șoric nu mâncam. Dar atunci, nu știu ce m-a apucat, că nu mă mai puteam sătura de acest preparat. Din când în când nea Sandu, mă îmbia și la câte un pahar de tărie de țară. Cred că asta avea să-mi fie fatal mai târziu, iar crizele mele dese, nu aveau să fie decât începutul. A trecut câteva luni. Parcă mă simțeam mai bine, deși dimineața nu mă ierta. Peste o oră două, mă mai lăsa stomacul.

La puțin timp de asta, mă sună nea Fănică de la Babadag și mă roagă dacă pot să vin, că are un „ciubuc” pentru mine. Voia să-i fac un sistem de alarmare.

Zis și făcut! Îi spun că nu am acu tot ce îmi trebuie, dar când fac rost de ele vin. Cumpăr un sesizor de mișcare, mai fac niște montaje de alarmă acustică şi alte câteva lucruri și mă pregătesc de plecare.

A doua zi când să plec mă apucă iar stomacul. Parcă îmi zicea cineva să nu plec. Parcă știa și el ce avea să-l aștepte. Asta era pe la ora 6. Rodica încă dormea. Am stat așa liniștit sperând să-mi treacă. Pe la 8 se scoală și Rodica și mă întreabă dacă mai mergem. Voia și ea să meargă. Poate a fost și salvarea mea. Pe la 8 m-a mai lăsat. Plecăm și trecem Dunărea cu bacul, la C.I. Bratianu, fost 23 August sau Zaclău. cum i se mai spunea pe timpuri. Aici ne aștepta cursa de Tulcea. Ne urcăm în ea și cumpăr bilet. Amândoi am dat 200 de mii lei. După două ore ajungem în sfârșit la Tulcea. Totul se prezenta bine în privința mea. Nu mă mai durea nimic. Mă duc la autogară și cumpăr bilete pentru Babadag. Ăsta era 50 de mi. Până la plecare mai aveam 20 de minute. Pentru că ni se făcuse foame, am luat doi mici și câte o sticlă de jumătate cu bere. Le luasem, de la o terasă din spatele autogării. Chelnerița a deschis sticlele în fața noastră. Torn în pahar bere şi îl umplu. Mănânc un mic, apoi dau să beau bere. Am băut jumătate de pahar. Atât am mai apucat. După care m-a apucat o durere cumplită și o arsură puternică la stomac.

 

 

Nu mai simțisem așa ceva până acu. Abia ținâdu-mă de mese, plec la autogară. Nici nu m-am mai atins de restul de mâncare sau bere. Am lăsat așa pe masă.

Abia mai mergeam. Mă lua și cu greață și cu de toate. Dar nici nu mă puteam răcori. Aveam numai senzația. În fața autogarii, la 50 de metri, era un parc cu niște boscheti. Mă duc până acolo și până la urmă mă asez jos pe iarbă, rezemat de un copac. Mă concentram asupra durerii. Incet, încet a început să mă mai lase. Dar nu de tot.

Mă uit la ceas și am văzut că mai aveam 5 minute. Mă ridic cu greu și reușesc cu greu să ajung la mașină. Rodica își făcea griji pentru mine. Zicea că luasem și biletele și ce făceam dacă nu mă urcam. Ne urcăm în mașină, un maxi-taxi și noroc că avea aer condiționat deasupra scaunului meu. Cum afară era teribil de cald, asta a fost un lucru bun pentru mine. Cu aerul ce îmi scălda fața, am rezistat până la Babadag. Am ajuns după 45 de minute. Cum am ajuns la nea Fane, de la poartă în loc de bună ziua, am zis:

- Tanti Stela! Ai mentă? Fă-mi un ceai de mentă că mor!

În timp ce se făcea ceaiul, povestesc pe scurt ce am pățit.

-Sigur era, sau a fost ceva în sticla aia, zice nea Fănică.

-Da, zice și Rodica. Doar am băut și eu și nu am avut nimica!

-Dar tu ai băut din altă sticlă.

Și eu credeam la fel. Sticla a avut acid sau sodă sau poate alceva, de mă arsese așa de tare. Cum pot fii uni oameni fără suflet, sau atât de neglijenti. Înconștienți! Pun în circuit o sticlă în care s-au păstrat alte substanțe toxice. Și cum, nu se mai verifică nimic acu, ce să mai spun?

Între timp, după ce am băut ceaiul, m-am mai liniștit. Nea Fănică începe să spună povestea:

-Într-o seară, Marinică tată, am băut mai multe pahare și m-am culcat. Noaptea tantita aude gălăgie în curte și lătrat de câine, care se dădea la om. Dar nu avuse curajul să iasă afară. Eu dormeam buștean. Putea hoții să mă fure și pe mine cu tot cu pat. Dimineata când mă scol, zice tanti-ta mie:

„Fane, vezi că astă noapte am avut hoții în curte. Du-te și vezi dacă nu ți-a luat vre-o oaie”. Mai aveam 15, că celelalte până la 50 le-am vândut. Mă îmbrac și ies afră. Număr oile și, tanti-ta a avut dreptate. Lipsea o oaie. Măi cum oare o fi luat-o, că era mare și am gard de 2 metri? Mă duc eu în recunoaștere, pe la unii țigani, care îi bănuiam eu, ba la unii, ba la alții, până intru la unul în bătătură. Și îl i-au pe țigan la sigur! „Tu mi-ai luat oaia”! îi zic, zi că ... nu știu ce-ți fac? Vin cu securea ... îti dau foc la casă...”. „Poi să vezi...co fi, că o pății...”- tiganul se cam codea. În timp ce discutam cu țiganul se aude un behăit de oaie. Când am auzit, eu la țigan: „De unde ai mă tu oi? Ia să văd ce oi ai tu?

 

 

 

Probabil că oaia ori îi era foame, ori îmi recunoscuse glasul meu. Zic eu: „asta-i oaia mea, că o cunosc după glas”. Când dau de oaie, era oaia mea. O cunoșteam că o vopsisem cu vopsea roșie. Țiganul se făcuse mic de tot. L-am amenințat că îl duc la polițe. Până la urmă l-am lăsat dracului. Bine că îmi găsisem oaia, Marinică!

De aceia te-am chemat, ca să-mi faci cum te pricepi tu mai bine, să îmi pui un sistem ceva, să nu mai calce hotii în bătătură. Cu o ureche îl ascultam, iar cu cealălaltă îmi ascultam stomacul. Se mai potolise.

A doua zi m-am pus pe treabă. Am analizat terenul.

Lângă gard, era țarcul cu animale. Vis-a-vis de el, era un garaj. Perfect! mi-am zis. Am montat senzorul sus la streașina garajului. Apoi l-am reglat ca să „măture” o arie cât mai mare. Voiam să nu poată trece nici o furnică fără știrea lui nea Fane. Era un senzor de miscare, alimentat la 220V. Mergea și în regim de noapte și în regim de zi. La anclașare aprindea și un bec montat deasupra întrării garajului. Asta așa ca intimidare, să fugă hoțul când vedea că se aprinde lumina. Oricum alarma acustică nu o auzea, că era la nea Fane în casă.

Concomitent cu aprinderea becului, făcusem să pornească și alarma acustică din câțiva tranzistori la care am adăugat și un etaj de amplificare. Montajul îl pusesm în pod, dar era alimentat din garaj, la 220 de volți. Făcusem în așa fel, ca senzorul să fie alimentat din garaj, garaj ce noaptea era închis. Chiar dacă ar fi venit hoțul și ar fi vrut să intre în garaj, ar fi trebuit să treacă prin raza senzorului și atunci pornea alarma. Dimineața nea Fănică deschidea garajul repede și întrerupea alimentarea. Bineînțeles că până deschidea ușa pornea și alarma.

La urmă, după ce am terminat, nea Fanică și Rodica o făceau pe hoții. Rodica escalada gardul lui nea Fane. Dar nu se putea, că senzorul își făcea datoria. Încercau din unghiuri imposibile, să se apropie de garaj sau țarc. Dar senzorul își făcea de fiecare dată datoria. Ba mai mult, nea Fane încercă vigilența senzorului, luînd-o târâș pe burtă, ca să ajungă la garaj. Nici așa nu i-a ieșit. Era hoț senzorul. Te lăsa să te apropii și când ziceai că gata, pornea alarma. Îi zic:

-Nea Fanică, și dacă zboară un fluture, îl detectează.

Difuzorul îl montasem în camera lui nea Fănică.

Am mai rămas o noapte la el. Mă servise cu caș de oaie. Noaptea erau și pisici care își făceau plimbarea pe gard, încercând și ele vigilența senzorului, declașând alarma.

-Nu ți-am spus eu că nu mai intră nimeni în curte, zic eu.

La urmă, a fost și el, dar și eu mulțumit. O mai are și acu și funcționază, chiar dacă au trecut zeci de ani. Dar nici hoții nu au mai venit. Mi-a prins bine învățăturile, cât am lucrat la firma de pază. De atunci făceam mare haz eu cu fiică-mea: „Am cunoscut oaia după glas!”

 

 

 

 

 

Munca mea de babysitter

 

 

Viorel, bărbatul cumnatei mele, avea o fată. În dorul lor, că ar fi vrut un băiat, a botezat-o cu numele de Daniela. Dar toți o strigau Dani sau Dan. Avea 4-5 ani pe atunci, când eu mă chinuiam cu boala mea. Într-o dimineață mă trezesc cu Viorel la ușă.

-Bună Bebi! Ce faci? Cum te mai simți? Am venit la tine să te rog dacă vrei, să stai cu Daniela până seara, când vine unul din noi acasă. Lucrăm amândoi azi și fata e singură. Apoi te aduc înapoi, sau rămâi la noi, cum vrei.

-Bine, zic eu cam cu jumătate de gură. Eu eram cum eram și nu prea îmi surâdea ideea să stau cu năzgâtea aia. Știam eu ce știam.

Văzând că nu prea mă bucur, cumnatu zice:

-Am crezut că o să sai în sus de bucurie, spune Viorel.

-Bine merg! Stai să mă îmbrac, să îmi iau medicamentele și gata!

Pe drum, în timp ce conducea mașina, îmi explică ce și cum.

-Vă las mâncare. Când se scoală o ajuți să se îmbrace apoi îi dai să mănânce, mă-nânci și tu... Și vezi și tu ce mai faceți... o să vă descurcați voi amândoi, doar sunteți oameni mari...

-Da! zic eu, ne descurcăm.

-Acum doarme, când se trezește, vezi tu ...ce să-ți mai spun eu...de descurci tu...că doar ești băiat mare.

Ajungem acasă la el. Fata dormea.

În sfârșit Viorel pleacă. Avea pat și în bucătărie. Am dat drumul încet la aparatul de radio și m-am întins în pat. Cred că am adormit, că pe la 8 și ceva, mă scoală fata.

-Unde e tata?

Tata a plecat la servici cu mama și am venit eu să stau cu tine, până diseară când vin ei.

A fost destul de încântată. Nu știu de ce, dar întotdeauna copii au avut o atracție la mine. Și nu numai Daniela. Și înainte și când eram în armată. Când intram într-o casă unde erau copii, parcă mă cunoșteau de când lumea. Cu toți năvăleau peste mine. Că îi și certau părinții:

-Mai lăsați omul în pace să răsufle, poznelor!

Îmi plăcea să mă joc cu ei. Mai le povesteam ceva, mai ziceau ei ceva...

-Hai să ne îmbrăcăm, apoi mâncam. Da? Îi zic eu Danielei.

-Da! zice ea.

 

După ce mâncăm, mai mult am frunzărit, ne suim în pat amândoi. Ea începe să îmi povestească de aventurile ei de la grădiniță, de doamnă-sa de copii. Apoi mă întreabă:

-Nenea Bebi, tu știi povești?

-Sigur! zic eu.

-Zi-mi și mie povestea cu: Scufița Roșie.

-Bine, zic eu.

-A fost odată, o fetiță care purta pe cap o căciuliță roșie. Fetiței îi plăcuse tare mult căciulița și nu mai voia să o dea jos din cap. Mama sa, văzând că îi plăcea căciulița asta, îi puse numele de Scufița Roșie.

-Da ce e aia scufiță?

-Ei, o căciuliță.

-Bine, zi mai departe.

Într-o zi mama ei, aflând că bunica e bolnavă, o trimite la bunica, cu un coș, în care se afla merinde și o sticlă de vin. Cred că nu era chiar așa de bolnavă, dacă bea și vin? fac eu o paranteză. Ea râde. După care continuu:

-Ea locuia departe la marginea unei păduri. Dar îi spune:

-Să ai grijă fata mea, să nu o ei prin pădure și să nu vorbești cu nimeni!

-Așa o să fac, zice Scufița Roșie.

-Dar de ce stătea la marginea pădurii? Nu stăteau la bloc?

-Nu erau blocuri pe atunci, zic eu. Și eu înainte stăteam la casă, înainte să mă demoleze.

-Dar de ce te-a demolat, se dărâma casa?

-Nu, așa era pe atunci.

-Bine spune mai departe.

Dar fata nu a ascultat-o pe mama ei și s-a abătut în pădure. Deodată se deschi-de în fața ei o poiană plină cu flori. Văzând cât de frumos este și păsărelele cântau frumos, Scufița Roșie, s-a oprit în poeniță să culeagă flori, acompaniată de cântecul „multicolor” al păsărelelor. Cum culegea ea așa, apare Lupul

Și cu o prefăcută smerenie în voce, întrebă:

-Cine ești tu, și ce faci aici? o întreabă Lupul.

-Eu sunt Scufița Roșie și nu am voie să vorbesc cu tine, zice ea. Şi mă duc la bunica că e bolnavă și stă la marginea pădurii.

Atâta aștepta lupul. Se preface că se duce în altă parte și când e sigur că nu-l mai vede nimeni, o luă la goană către casa bunicii. După o vreme...

-Stai! că nu-i așa. Doamna a spus-o altfel.

-Cum?

-Zicea, că ...casa bunicii era într-o poiană... da, bine spune mai departe.

 

 

 

După o vreme fetița noastră își aduse aminte că o aștepta bunica și pleacă mai departe.

-Ba nu întâi o mănâncă pe bunica, Scufitei Roșii...

-Da! Stai că zic acu.

-Da bine zi mai departe.

Când ajunge lupul la casa bunicii, bate la ușă. De dincolo se aude un glas slab.

-Cine e acolo?

Eu, Scufița Roșie am venit să aduc mâncare. zise lupul schimbându-si glasul.

-Apasă pe clanță, că e deschis!

Apasă lupul pe clanță și intră. Se repede asupra bunicii, care speriată numai apu-că nici să mai strige și o înghiți pe loc. Se îmbrăcă cu hainele bunicii și se urca în pat, așteptând-o pe Scufița Roșie.

După un timp apare și Scufița Roșiela casa bunicii și, bătu la ușă:

-Cine e acolo? întreabă lupul cu glasul răgușit și prefăcut. La început Scufița Roșie se sperie de glasul ei. Dar crezând că bunica e răgușită continuă:

-Eu sunt Scufița Roșie și m-a trimis mama cu un coșuleț cu mâncare și o sticlă de vin.

-Întră că e deschis, zice lupul la fel de prefăcut… .

… Da și când Scufița Roșie a intrat în casă s-a speriat de felul cum arăta bunică-sa. Și-l întrebă pe lup:

-De ce ai bunico, ochii așa de mari?

-Daniela:

-Ca să te văd mai bine....spune ea.

-Mă lași sa termin eu...

-Daniela:

-De ce ai bunico urechile așa de mari?

-Ca să te aud mai bine, zise Daniela râzând

-Ei zi tu atunci...

-De ce ai bunico gura așa de mare?

-Ca să te înghit mai bine. Și hat! lupul o înghiți și pe Scufița Roșie

-Da bine spune mai departe...

-Păi ce să mai spun că văd că o știi...

-Da zi mai departe...

După ce o înghiți și pe Scufița Roșie, lupul se culcă în patul bunicii și începu să sforăe de se cutremurau pereții.

Întâmplător trece prin apropiere un vânător. I se păru ceva suspect la casa bunicii. Întră și pentru că lupul dormea, ia pușca și îl împușcă pe lup. Apoi ia cuțitul, taie burta lupului și le scoate pe bunica şi Scufita Roșie, tefere.

-Da, zice ea. Mi-a plăcut povestea. După câteva minute zice:

 

-Dar dacă a împușcat pe lup, gloanțele nu le-a omorât și pe Bunica și Scufița Roșie?

-Păi... că.. nu, că lupul..ă... purta o vestă antiglonț, iar gloanțele numai l-au zgâriat. Iar șocul a făcut ca lupul să leșine

-Atunci vânătorul a profitat tăindu-i burta cu foarfeca și le-a scos afară pe bunica și pe Scufița Roșie...

-Ba nu e așa, de unde ai scos-o că lupul avea .. de aia cum îi spui tu.. Doamna nu ne-a spus așa.

         -Păi dacă tu nu crezi ca lupul avea vestă, atunci cum crezi că lupul ar fi putut să înghită, doi oameni și când le-a scos afară, mai și trăiau?...Apoi a umplut burta lupului cu pietre...

-Da bine ...Nu mai vreau asta ... spune...spune povestea cu capra....să văd dacă oștii...

-Bine o să-ți spun povestea cu capra.

Cică într-o pădure trăia odată o capră. Și capra asta avea trei iezișori. Capra își iubea iezișorii ca pe ochii din cap. Tare poznași mai erau. Când îi vedea cum se joacă, îi creștea inima, mamei capră.

-Într-o zi își cheamă iezișorii și le spuse:

-Eu o să mă duc în piață să vă aduc de mâncare....

-Care piață, de unde ai mai scos-o și pe asta? Doamna nu ne-a spus așa. Capra a plecat în pădure să aducă de mâncare....

-Dar unde ai văzut tu mâncare în pădure. Ca să aducă mâncare trebuia să o cumpere din piață, Nu? Mama ta nu îți aduce mâncare din piață? Doar nu din pădure.

-Da bine spune mai departe.

-Asa, zic eu, și uite că m-ai întrerupt și uitai unde am rămas...

-Acolo cu piața...

-A, da! ...cu pădurea... .Își cheamă odraslele în jurul ei și le spuse:

-Eu o să plec să vă aduc de mâncare...

-Așa îi mai bine...

-Mrrr... Iar...?

-Bine, spune mai departe.

Copilașii mei, voi să aveți grijă, cât voi lipsi eu, să închideți ușa în urma mea cu zăvorul și să nu o deschideți, până nu ve-ți auzi cântecul meu care sună așa:....

-Daniela:

-Trei iezi cucuieți, ușa mamei descuieți, că mama vă aduce vouă, lapte în tâțe...

-Păi dacă o știi, de ce să ți-o mai spun și eu?

-...Drob de sare în spinare, mălăieș în călcăieș...Așa și?

-Așa o să facem, mămucă, o asigură iedul cel mare.

 

 

Pleacă capra, iar în urma ei iedul mare trage zăvorul. Capra, pe drum își spuse: „mai bine aș merge pe la mesterul castor”, să îi spun să îmi pună un sistem de alar-mă la ușă, că precis iedul cel mare, iar o să îi dea drumul la ușă, cum face el de obicei.

-Iar inventezi? De unde ai mai scos-o și pe asta?

-Ei și tu, o mai colorez și eu oleacă... Dar cumătrul lup - că erau cumetrii - de mult le pusese gând rău iezișorilor, dar nu se ivise încă ocazia. Dar iată că norocul îi surâse și se ivise ocazia. Era ascuns după un geam și văzuse și auzise tot. Așa că merge la ușă, după plecarea caprei și cu un glas dogit, începu: ...

-Trei iezi, cucuieți, ușa mamei descuieți....

-Da bun gata trecem peste asta. Se știe...

-Stai să termin....

Am lăsat-o să termine.

- Hai! zi mai departe.

Iedul cel mare când aude, zice:

-A veni mămuca!...și se repede să deschidă ușa.

-Nu, nu deschise usa! Că nu-i mămuca. Mămuca are glasul mai subțire.

-Când aude una ca asta lupul, se duse la un fierar ca să-i ascută limba și dinții.

După care se întoarce și iar continuă...

-Trei iezi, cucuieți...ușa mamei descuieți...

-Ai zi tu...

O las să-și facă damblaua. După ce termină, continuai:

-Iedul cel mare zice către cel mic:

-Ei, nici acu nu-i mămuca?

-Nu! Nu-i ea! Mămuca cânta altfel. Dar iedul cel mare dă să deschidă.

-Stai așa, zice iedul mijlociu, eu o să mă ascund...

Fiecare ied, își alege câte un loc unde să se ascundă. Asta în caz că la ușă nu ar fi fost mămuca, și să nu aibe de suferit. Așa că iedul cel mic se ascunse în horn, iedul cel mijlociu se ascunse sub o covată...

-Ce e aia covată?

-Covată? E ... asta .. cum îi zice, în care se face pâinea, cozonac... Un vas de lemn ceva...ca o albie de lemn...

-Bine, zi mai departe!

Iar iedul mare după ce trase ivărul, se ascunde după ușă. Cum intră lupul îl vede pe iedul mare și îl păpă, dintro înghițitură, că tare îi mai era foame; ca nu mancase de două zile. Apoi se uită el prin încăpere, tot căutând, zicându-și: „Parcă erau mai multe glasuri”.

Obosit de atât căutat se puse pe covată să se odihnească. Ori covata a crăpat, sub greutatea lupului, ori lupul a strănutat, că iedul de sub covată zise:

 

-Să-ți fie de bine nănașule!

Când auzi lupul, îl dibăci și pe cel de al doilea şi îl mâncă și pe el. O vreme se mai învârti prin odaie, dar ne mai găsind nimic, își luă tâlpășița cu burta plină. Cum iese lupul, iedul cel mic se dă repede jos din horn... Cred că știi ce e acela horn, întreb eu...

-Da știu, băgeac... are și mamaia la țară... zi mai departe

-Îi ăla pe unde iese fumul....zic eu.

-Da, zi mai departe!

-Și ăla care se tot înfundă mereu...Numai la casă este, tu la bloc nu ai așa ceva...deși ceva asemănător pentru aerisire...

-Da bine, zi mai departe.

-După o vreme, vine și capra noastră... de la „piață”...

Râde...

-Da! zic eu.

Se apropie de ușă și începu iar...

Mă opresc crezând că o să continue iar ea.

-Hai zi tu...

- Trei iezi ....

După ce termină continui:

-Când aude iedul cel mic se repede și îi deschide ușa şi plângând se repede la mămuca, spunându-i printre lacrimi, ce năpastă căzuse pe capul lor. Capra la început se sperie când văzu atâta sânge prin casă. Și unde nu începu să plangă și să se jelească, de îți era milă numai ascultându-i.

După ce capra se mai liniști, se gândi ea cum să se răzbune pe cumătrul lup. După un timp se lumină la față. Găsise ce căuta. Se duce în spatele casei și săpă o groapă mare și adâncă. Aruncă vreascuri în ea, unele mai umede ca să ardă mocnit. Apoi le dă foc. După care pune o rogojină peste groapă, iar peste rogojină, o masă și un scăunel de ceară. Face mâncare ca pentru pomană, sarmale,... de toate cele...Apoi pleacă în căutarea cumătrului lup. Îl găsește dormind la umbra unui copac. Când se trezește și vede capra, se cam sperie.

Dar capra cu prefăcută durere se face că nu știe cine ia mâncat iezișorii ei, cât ea a fost plecată. Lupul, prefăcându-se și el profund îndurerat se face că plânge și el.

-Cumetre, începu capra. Dacă vrei vino ca să participi și mata la pomană. Și te-oi servi și eu, cu ce oi putea.

Merge lupul cu capra, și când ajung acasă, îl invită pe cumătru-su să ia loc la masă. Pune mâncare, iar lupul hulpav, ghiort, ghiort, mânâncă sarmalele pe nemestecate. În timp ce stătea pe scaun, scaunul fiind de ceară, se topi și căzu cu cumătru jos. Lupul fiind greu, rogojina care era şi ea cam putredă, se rupse și căzu cu tot cu lup în groapa care se aprinse când dădu de aer.

 

 

-Văleu! cumătră sări și salvează-mă că mor! zice lupul. Îmi arde inima în mine....

-Să-ți ardă inima cumetre, așa cum mi-a ars și la mine inima, după copilașii mei...

-Văleu cumatră!... scapă-mă!...

Până la urmă lupul muri. Capra fusese răzbunată.

-Ei cum a fost ți-a plăcut povestea? întreb eu.

-Da, a fost foarte frumos...mai zi-mi una...

Mă uit la ceas se făcuse ora unu și jumătate. Nici nu știu când trecuse timpul cu ea.

-Ei gata! Hai la masă! zic eu. După ce am stat la masă, îi spun:

-Gata! acu du-te și te culcă e o ora două.

Ea se duce în dormitor. Eu mă întind pe patul din bucătărie. Când eram să adorm o simt că vine pîș, pîș și se pune lângă mine. Mă fac că dorm. Pune capul pe mine și adoarme. Adormim amândoi. Pe la 4 pm se scoală.

-Hai, am auzit că îmi mai spui o altă poveste.

-Ei, dar tu te-ai învățat la povești? Ce să-ți mai spun? Am obosit mă doare gura. Poate mai târziu.

Adevarul că nu îmi mai venea în minte nici una pe înțelesul ei. Și nici chef nu mai aveam. Celelalte din cartea cu Vladimir Colin, unele erau cam grele pentru ea și nici nu străluceau în interes. Ar fi fost Neacsu, sau Maria s-a mosul, sau Marianrul...Nu nu mergea. Ca să nu mai spun de Sânger vânătorul. Asta era chiar tristă rău.

Îi zic:

-Până îmi vine o idee du-te la televizor la desene animate.

-Dar nu îmi place nu e frumos!

Și asta e adevarat, că nu mai sunt desenele de odinioară. Acum nici frumoase nu sunt şi tema lasă de dorit.

Ce mai! Cu câțiva ani în urmă, mă uitam și eu cu interes la Desene Animate. Era pe atunci Pantera roz. O mai dă acu iar. Îmi plăceau aventurile lor. Mai era şi ursul Yoghi… Și pe ăsta îl mai dă și acu câteodată. Sau Aventuri in epoca de aur,...aaa... pardon de piatră. Cu Fred și Barney. Acu au apărut iar ele. Mai bune sunt desenele cu razboiul Clonelor. Mai sunt alea cu Tom și Jerry.

Se duce la tv. Începuse ceva, dar nu eram atent la el. O aud că apoi râde. „Taci că e bine”, zic în gând, mai iau și eu o pauză. După un timp aud că e prea liniște. Mă duc în sufragerie și o văd că desenează ceva pe o foaie. Desene de ale ei.

-Nu vrei să-mi faci și mie o pisică sau un câine.

-Eu știu? să încerc.

 

 

 

Desenez eu ceva cu care numai a câine nu semăna.

- Mai bine fă-mi o păsărică.

Am desenat o pasăre. Apoi am colorat-o.

-Ce e asta?

-Un papagal.

-Ce frumos e!

Îmi aduc aminte când cu ani în urmă îi desenam și Roxanei mele, diferite animăluțe. Mai ales cea cu „unde a zburat rândunica”. Atunci îi desenasem o furnică uriașă și neagră. Și tot așa a zis și ea: ”Ce frumoasă e!”

Mai facem noi nu știu ce, ceva pe acolo, mai una, mai alta, pe la 9 PM, îi dau iar să mănânce și dau să o culc.

-Dar mie nu-mi spui nici o poveste?

-Uite dacă vrei îți spun povestea „Punguța cu doi bani”. Îi zic eu mai mult ca să nu-i rămân dator și să scap și de ea. Poate adoarme...

-Da, spune-o! zice ea bucuroasă.

-Păi erau o dată un moș și o babă. Și baba aia era tare hapsână.

-Ce e aia hapsână...?

-Un om foarte lacom și zgârcit.

-Bine, zi mai departe.

-Moșu și cu baba asta, stăteau undeva la bloc...

-Hei ce faci! Ai uitat povestea?...Doamna nu ne spunea așa...!

-A, da, ai dreptate...Nu stăteau la bloc... Că nu ar fi avut bani ca să plătească întreținerea. Și ăștia de abia așteptau să îi dea afară în stradă...

-Ba nu stăteau la casă...

-Bine dar casa nu era în pădure?

O văd că ridică din umeri, în semn că nu știe.

-Ei, stăteau și ei într-o casă sărăcăcioasă. Așa... și moșul avea un cocoș....

Iar baba avea o găină...

-Mă lași?

-Bine zi mai departe.

În fiecare zi, găina babei făcea câte un ou. Strângea baba o mulțime de ouă, de la găina sa. Moșul când vedea, zicea către babă:

-Dă-mi și mie babo, un ou!

-Ba pune-ți pofta în cui... Bate și tu cocoșul ca să-ți facă ouă, cum am bătut și eu găina și uite ce de ouă îmi face.

-Da ce cocoșul face ouă?

-Bineînțeles că nu! Așa i-a zis baba, mosului, numai ca să scape de el. Moșul, slab la minte, unde nu înhață cocoșul și începe al bate, de îi săriră bietului cocos, un rând de pene de pe el. Când scapă din mâinile moșului, acesta sări gardul și o luă la o oca-zie pe drum.

-Ba nu! A plecat pe jos...

Cum mergea el așa pe drum și necăjit, din cauza bătăii primite de la moș, că se şi gândea bietul cocoș: „oare cu ce i-am greșit stăpânului de m-a bătut?”

Mergând el așa pe drum, numai ce vede o pungă cu doi galbeni în ea. Vezi și cocoșul știa să numere. O fi fost și el la școală. De unde știa cocosul că erau doi galbeni în pungă, că doar nu se vedeau? Și mai ales că erau și galbeni. Mă rog! Înfașcă cocoșul punga cu pliscul și o i-a înapoi la casa moșului. Gândindu-se că asta o să fie prilej de bucurie pentru bietul moș. Cum mergea el așa, trece o trăsură boierească pe lângă el. Boierul vede că în pliscul cocoșului atârna ceva. După care îi spune vizitiului:

-Oprește! Dă-te jos și ia-i punguța aia din ciocul cocosului și adu-o încoace. Se dă vizitiul jos și prinde cocoșul luîndu-i punguța din cioc. O ia vizitiul și i-o dă boierului. Boierul o ia și fără să se mai uite în ea o bagă în buzunar.

După care vizitiul porni iar trăsura. Cocoșul văzând astă nedreptate, se ia după trăsură și zicând într-una:

-Cucurigu!...

-Cucurigu! boieri mari dați punguța cu doi bani!

Da ce tu ești cocoș?

-Nu eu îs găină.

-Ba nu tu ești puiul de găină. Roxana mea tot așa zicea când era mică:

-Eu sunt puiul de gaină, mama e găina și tu ești cocoșul....

-După care rectifica:

-Ba, nu! Tu ești cocoșul întreg, mama e găina întreagă, și eu sunt puiul de găină și întreg...

-Cine zicea așa, Oti?

-Ea așa o striga pe fiică-mea. Oti! De la Roxy.

-Nu putea să-i zică așa. Și așa o strigă și acu după zeci de ani.

-Da!

-Bun! zic eu mai departe. Unde am rămas?

Acolo unde cânta cocoșul...

-Ce cânta? Striga săracul...țipa!..

-Bine, zi mai departe...

-Na! că mi-am găsit beleaua cu afurisitul ăsta de cocos, zice boierul. Cocoșul o ținea una și bună, ținându-se de trăsură. Cum mergeau ei pe drum, boierul vede o fântână.

-Oprește vizitiu! Dă-te jos și prinde afurisitul ăsta de cocoș și aruncă-l în fântână! Poate s-o îneca și oi scăpa de el.

Se dă jos vizitiul jos și prinzând cocoșul îl aruncă în fântână. Apoi boierul pleacă mai departe, zicând în sinea lui: „Cred că am scăpat pentru totdeauna de afurisitul ăsta de cocoș”

 

Cocoșul văzând primejdia, unde nu începe să înghită apă. Și înghiți, și înghiți, până secă toată fântâna. După care cocoșul ieși cum putu afară și se luă iar după trăsură zicând:

-Cu...

-Cucurigu boieri mari, dați punguța cu doi bani! zice ea.

          -Acum ești și cocoș?

-Da! Zi mai departe.

Când se uită boierul în urmă, ce îi fu dat să vadă? Un cocoș mare cât un munte, se ținea scai de trăsura lui, cerându-i mereu punguța cu doi bani.

-Da de ce era cât un munte?

-Păi dacă băuse o fântână întreagă de apă...crescuse și el...

-Da, bine zii mai departe.

-Apoi chiar că mi-am găsit beleaua cu i-st cocoș, zice înciudat boierul. Pe când mergea pe drum tot timpul boierul se gândea, ce să mai scornească ca să scape de cocoș.

- Hai zi ...

Continui dar…

Când mă uit văd că adormise.

-Păi ce faci? Dormi? Eu la cine mai spun povestea?

-Nu! Nu, dorm zi mai departe...

Când mai vede și pe asta boierul, se luă de gânduri. Ce să facă, ca să scape de pacostea asta de cocoș? Când un gând îl lumină. Se duse la bucătărie și îi porunci unei sluge de acolo, să prindă cocoșul și să-l arunce în sobă. Se duce sluga și prinde cocoșul, apoi îl aruncă în soba încinsă.

-Când vede cocoșul și acest pericol mare, varsă toată apa pe care o înghițise, atunci când vizitiul, la porunca boierului, îl aruncase în fântână. Imediat stinse focul și răci toată soba, ba mai mult inundă și toată casa boierului. Apoi ieși victorios în curte și îi ceru iar punguța boierului.

Când o mai văzu și pe asta boierul, unde nu se mânie și porunci unei sluge, să-l arunce pe cocoș în beciurile unde ținea boierul galbenii. Gândindu-se că poate dacă o înghite galbeni, i-o sta vreunul în gât. Și am să scap de el. Zis și făcut. Îl prind pe cocoș și îl aruncă în beci. Cocoșul când vede asta, bucuria lui. Și unde nu începe a înghiți și tot a înghiți la galbeni, până termină și ultimul galben. Apoi bătu cu ciocul în fereastră zicând:

-Cucurigu boieri mari! Dați punguța cu doi bani!

-Asa! Credeam că ai uitat?

-Da cum a încăput în burta cocoșului atâtea?

-Ei, așa e povestea! Era năzdrăvan cocoșul ăsta...Nici nu știa moșul ce avea la curtea lui.

Când o vede și pe asta, boierul porunci să-l arunce pe cocoș în ograda cu, cai oi, vaci, boi şi alte dobitoace și orătănii. „Poate îl v-a lua un taur în coarne şi scap de cocoșul ăsta”- gândea boierul.

Când văzu și astă grozăvie, cocosul nostru începu a înghiți cu nemiluita, toate animalele din ograda boierului. Că nu mai rămase nici un ogar măcar.

După ce termină se făcuse cât un munte. Se duse la fereastra boierului bătu din aripi de se cutremură casa boierului și ridicând o aripă în fața ferestrei, de îi întunecă casa, începu iar să zică:...

-Ba nu, i-a cântat cerându-i punguța...

-Te pominești că l-a rugat și frumos? Boierașule! dă-mi te rog frumos punguța, cu cei doi bănuți, că de nu ...? zic eu.

Râde iar.

Boierul când vede, că din cauza acelei punguțe pierduse tot și rămase sărac, se mânie și îi aruncă punguța zicându-i:

-Na punguța și du-te învârtindu-te!

Cocoșul nostru se du-se și luă vesel în cioc punguța, o ridică și pleacă țanțoș către casa moșului. Da acu să vezi comedie. Când îl văzu cât de mare, frumos și țanțoș mergea cocosul nostru, toate orătăniile pe care le mai avea boierul- rațe, găini, gâște, curci, etc. se luară după el. În urma lor boierul plângea, văzând că din cauza unor amărâți de doi galbeni, rămase sărac lipit. Așa mergea cocosul nostru pe drum, cu un întreg alai după el. Când ajunse cocoșul la casa moșului, acesta îi spune:

-Așterne mosule, repede un țol.

Așterne moșul un țol și minune mare. Unde nu începu să facă cocoșul, boii, vacile, oile și toate orătăniile, care fusese în ograda boierului. După care la urma îi mai făcu și o movila mare, cât un munte, de galbeni, care străluceau la soare.

Când văzu moșul una ca asta și parcă tot nu-i venea a crede.

-Sunt ale tale acu, moșule. Uite și punguța asta. Mare îi fu bucuria moșului, când văzu ce mare noroc dădu peste el. Când ieși și baba din bordei și văzu atâtea în ograda și mai ales galbenii, se înverzi de ciudă.

-Dă-mi și mie moșule niște galbeni?

-Ba pune-ți pofta în cui. Știi când îmi ziceai? Bate și tu cocoșul ca să-ți facă oua? Bate și tu găina acu, ca să-ți aducă astea.

De necaz, baba prinde găina și unde nu începu să o bată de îți era milă de biata găină. Când scăpă găina din mâinile babei, aceasta fugi pe drum. Cum mergea ea așa, vede o mărgică și o înghite. Se întoarce acasă bucuroasă, crezând că așa o să-și înduplece stăpâna. Când o vede baba iar, o întreabă:

-Ei ce mi-ai adus?

-Așterne și ai să vezi, zice găina.

Peste două ore găina începu a cotcodăcii. Baba se duse repede să vadă ce i-a făcut găina ei. Când dădu peste mărgică, unde nu umflă iar găina, și începu să o bată, și o bătu, o tot bătu, până o omorâ. Și așa rămase biata babă mai săracă. Acu nici ouă numai avea.

 

 

 

Iar moșul îl ținea pe cocoș numai la loc de cinste. Îi făcuse niște încălțări din aur, și-l purta numai cu haine scumpe. Ba am mai auzit că l-ar fi dat după fata unui boier mai bogat. Cine știe? Cred că mai trăiesc și astăzi dacă nu cumva or fi murit.

-Da bun așa, a adormit și Dani.

Pe la 9 seara, apare și cumnatu. Încă din prag mă întreabă:

-A fost cuminte fata? Nu te-a necăjit?

-Nu, a fost cuminte. I-am spus și povești. Acum a adormit.

-Ați mâncat?

-Sigur.

Mai stai oleacă Bebi, că trebuie să apară și Cornelia și după aia te duc acasă. Sau poate vrei să rămâi la noi?...

Am refuzat politicos. Mă simțeam mai bine acasă la mine. După ce a venit Lia zice:

-Da mai stai Bebi ca să mâncăm ceva.

-Da, am mâncat, nu mă las eu.

-Hai să mâncăm cu toții ceva. O bătaie strică dar, două mâncări nu strică, încear că și Viorel să mă convingă. M-am lăsat convins până la urmă. Nu voiam să o supăr.

-Mă întreabă și ea:

-Ei cum a fost misiunea cu Daniela? Cred că o să mai vrei să stai cu ea, când or fi probleme.

-Sigur! zic eu.

Dar a trecut ceva vreme, până când au apelat iar din nou la mine.

Apoi m-a dus acasă. Și uite așa a început munca mea de Baby-sitter.

Într-un alt an, iar apelează Viorel, la serviciile mele, ca să stau iar cu Daniela. Iar lucrau amândoi. De obicei aveau grijă să aranjeze graficul de lucru, dar nu se putea tot timpul. El fiind mereu ocupat: mai era de securitate, mai un control...

De data asta aveam o misiune mai mare cu Daniela. Trebuia să o i-au și de la școală. Și era cam departe de casa lor.

La început o înscrisese la o școală, lângă ei în piață. Dar acolo erau cam mulți colorați și se legau de fată și mereu venea bătută.

Așa că au hotărât să o dea la o altă școală, tocmai în Mazepa, aproape de „elice”. Cred că era 31... numai știu. Ei și de acolo, avea oleacă de mers, plus că erau mașini, circulație, semafor…

La ora 11 mă duc la ea la școală. Nu le dăduse încă drumul. Aștept și la 12 le dă drumu. O văd că iese și aștept să văd ce face. Văd că se îndreaptă spre casă. Îi ies înainte. O văd că e surprinsă. Nu se aștepta să mă vadă pe mine. Mai venea cu un bătrân care avea și el o nepoată la acea școală și stătea la ei în bloc. Acum venisem eu.

 

 

 

Așa că am plecat spre casă împreună.

Ajungem la primul semafor și o învăț să traverseze numai când culoarea semaforul este verde. Dar să se uite și în stânga sau dreapta pentru orice eventualitate. În centru se mai respecta normele de circulatie, dar să vedeti la mine în 39.

 Îndiferent de ce culoare are semaforul, toate mașinile trec. Așa că și noi pietonii facem la fel. Care trece mai repede. După ce trecem de semafor, începe să bage în viteză, că abia mă mai puteam ține de ea. Începusem să gâfâi. Eu nu aveam voie să fac efort. Țin minte că cu ani în urmă, ca să nu scap o mașină, am fugit doar zece metri. Când m-am urcat, să cad jos. Mai mai să mi se facă rău. Cu greu m-am abținut și mi-am reglat respirația.

Vorbesc cu ea să o lase mai încet, că eu nu mai pot să fug. În fine o lasă ea mai încet, dar tot era cu trei pași în fața mea. Ajungem noi la ea acasă. Știa lecția că se duse direct la frigider.

Scoate mâncarea. O ajut să o pună la încălzit, aprinzând aragazul. După ce mâncăm noi, îi zic:

-Gata acum la lecții !

Se apucă ea de lecții. Dar nu cu prea multă convingere.

La unele mai făcea singură. La altele o mai ajut și eu. La scris era teribilă parcă scria pisica.

Avea și la engleză. O ajut și acolo. Dar la matematică, avea niște exerciții, pe care nu știam să le fac cu metodele lor, pe care i le cerea la școală. Eu le făceam prin metoda mea, dar nu era corect și nici ea nu ar fi înțeles. Că i-am și zis: fii atentă și tu la școală,că noi nu am făcut exact, ce ai tu.

-Și chiar dacă am făcut de atâția ani s-a uitat. Ar trebui să mă duc iar la școală.

A râs ...Nu știu ce au de gând învățământul ăsta, să facă cu copii? Vor să ajungă directori din primii ani de carte?

Apoi mai avea și de desenat. Apoi își aduce aminte că avea și o poezie.

Nu era mare, avea patru strofe. A învâțat-o repede. De obicei prindea repede, numai că trebuia să știi cum să o iei. Să nu o iei repede. Tasu îi știa meteahna. Doar îi semăna. Și el era foarte calm. Doar era feblețea lui.

Când era și el acasă îi lua mereu apărarea. Eu nu prea eram de acord cu acest stil. Dar nu vroiam să mă bag. Prea îi făcea toate poftele. Mă-sa nu! Se enerva repede și o păruia mereu. Ei, nici cu asta nu eram în totalitate de acord. Îmi aduceam aminte și eu, când cu ani în urmă, pățeam și eu la fel.

La mine era oricum mult mai rău. Când vedeam că o bate ieșeam din încăpere și mă duceam la tv. Nu mai puteam să suport.

Așa că acu cu mine, Daniela nu avea treabă. Dar aveam grijă ca să nu sară nici gardul. O frânam la timp. Avea un obicei prost, se învățase să mănânce cu stânga. Desena și cu stânga. Eu încercam ca și tasu să o dezobișnuiesc, dar degeaba! Nu voia ea și basta. Era un pic și încăpăținată. Dacă Viorel i-a permis...

În fine terminăm noi lecțile. Bineînțeles că voia iar o poveste. I-am spus că pentru că m-a fugărit, o tai de la porție.

Ce! Când am venit a trebuit să storc tricoul și maioul. Le pusesem la uscat. După aia și-a adus aminte că trebuie să facă plicuri, în care să pună mai multe grupe de litere de la alfabetar. I-am făcut vreo zece plicuri unde am îngrămădit toate literele și silabele, în ordine alfabetică. Am scris și pe plic opisul lor. După ce am terminat, i-am zis că ar fi bine dacă s-ar culca. S-a culcat, dar nu prea a fost încântată. Se făcu iar seara. Mai pe la tv, iar a trecut seara. Am vrut să–i spun povestea cu pirații de pe insulă, dar nu a fost încântată.

Când eram mai tânăr știam mai multe basme şi de Ispirescu și de Andersen, dar dacă nu le mai recitești, se uită. Pe unele le-am mai neglijat. Așa că nu puteam să–i spun orice poveste, dacă nu o știam pe toată. Dacă o să o țin în ritmul ăsta, trebuie să mă apuc iar de citit și numai asta nu mai am eu chef să fac. Și așa, îmi joacă și pe monitor literele, dacă stau mai mult. Nu le mai văd bine.

Cum au venit cumanții, au și luat-o în primire. O controlau să vadă dacă a băgat ceva la cap, cât a stat cu mine. I-am spus că la matematică nu sunt sigur. Mi-a dat de înțeles că se va ocupa el. Nu am plecat până nu s-au convins că mâncasem. Așa că am mai mâncat o dată. După care „m-au teleportat” acasă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Disperarea mea

 

 

         Când am ajuns acasă, a început să mă frece iar stomacul, reluîndu-mi groaznicile dureri. A doua zi m-am prezentat iar la medic. Am povestit cele întâmplate. Peloc doctorița mi-a și dat trimitere cu internare la spital. Scrisese să fac raze la stomac. De fapt era endoscopie, dar nu a vrut să mă sperie, că nu știam ce e aia. Nu făcusem niciodată. Știam de clasicile raze cu ajutorul soluții de bariu, în care dizolva putină cacao ca să aibă un gust mai acceptabil. Știam asta de la tata. Și el suferise cu stomacul.

La asta m-am gândit și eu prima data. Mă și gândeam: „oare o să pot bea „otrava” aia?”

La spital când au citit trimiterea, pe loc m-au și internat. Când am văzut la „raze” despre ce e vorba... Nu vă mai spun... că poate mulți nu știu despre ce e vorba și nu aș vrea să vă sperii, în cazul că o să aveți vreodată nevoie. Mai bine să nu aveți nevoie.

Pe când se uita doctorul prin tub, îl aud că spune:

-Dar ai băut tare la viața matale...

-Ei aș, zic eu. De unde atât?

-Păi se vede, zice doctorul. Ai arsă aproape toată suprafața stomacului.

După ce termină doctorul examinarea stomacului meu - pentru că nu puteam să vorbesc - îi povestesc la sfârșit tot cum a fost. La urmă doctorul m-a și certat, spunându-mi:

-De ce ai stat atât? Trebuia atunci imediat să te internezi. Trebuia să-ți fi făcut spălături stomacale.

Ce să mai zic? Mă alesesem cu o gastrită nodulară pe toată suprafața. Nici mie nu-mi venea a crede că mai trăiesc. Dar numai controlul asupra mea își făcuse unele efecte de care eu nu știam. Am urmat tratament. Am făcut și radiografie abdominală. Așa am mai descoperit că aveam ficatul îmbrăcat în grăsime și era și mărit, că fierea era leneșă și avea și pietricele, că stomacul prezenta și el depozite de grăsimi... ce mai nu mai aveam nimic bun...în mine. Până și rinichii! Pe unul aveam un chist și urme de nisip.

Probabil că avusesem și pietre, dar acestea au dispărut datorită tratamentului cu ultrasunete care îl făcusem la Mangalia.

-De aceea cred că mă supărase atunci rinichii.

Cred că și inima era la fel. Dar de ea mi-a spus alceva - cardiopatie ischemică. Ce mai era și asta? Am căutat și am văzut că se datora îngustării vaselor de sânge.

 Oxigenul nu îsi mai făcea treaba. Era periculos și pentru creier. Dar și pentru inimă. Cred că și de la asta auzeam și vâjâielile alea în cap. Era presiunea sângelui și avea debit mic. Alt tratament, altă distractie.

          Am făcut de trei ori pe zi injectie cu „Controloc”. Am urmat apoi și cu pastile șase luni.

Acesta era foarte scump. Dar, spuneau ei că dă rezultate. Și mai spuneți că am „tocat” banii....Uite unde se duceau banii? S-au credeți că medicamentele, mi le dădea cineva gratis? Asta nu o spun ca o justificare, dar numai bolnav să nu fi...și mai ales în ziua de azi. Acum trebuie să faci medicină în familie, ca să te tratezi singur acasă. Din când în când, periodic mai chem și pe domnul doctor, sau doamna doctor ca să te consulte și eventual să-ți spună cât mai ai de trăit...sau dacă mai apuci dimineața...

Sau să trimită după popă ...eventual.

După ședința de endoscopie, nu mai aveam poftă de nimic. Nici mâncare nu îmi mai trebuia. Cu toate că nu mâncasem nimic de 24 de ore. La raze trebuia să ai stomacul gol. Că altfel... aveai probleme. Mă duceam în sala de mese, ca să fac doar act de prezență. Mă uitam în farfuria mea, cum plutea o aripă de pui, într-o lingură de supă, în care se mai găsea niște urme de morcovi și cartofi. Colegul meu de masă, văzând că dau la o parte aripa, se oferă el să mă ajute, întrebându-mă dacă o vreau, ca apoi să o teleporteze la el în farfurie.

O femeie mai în vârstă, de la o masă alăturată, vede scena şi începe să facă scandal. Că de ce umbla ăla la mine în farfurie. Îi fac semn - că nici să vorbesc nu mai aveam chef - că totul e în regulă. Probabil că era geloasă, pe aripa mea. Bineînțeles că nici pe partenerul meu, nu l-a răbdat. Și unde nu s-a incins o discuție penibilă. Am sorbit de două ori din zeamă și am plecat. Ca să vezi ce putuse să facă o aripă de pui.

Adevarul e, că aici aveam să văd nu numai oameni bolnavi, ci și oameni bolnavi închipuiți. Că veneau la spital să se înterneze, cu boli imaginare, numai în dorinta de a avea o farfurie de mâncare caldă. Era și logic. Toți sufereau de stomac, dar mâncau mai bine ca mine. Și aveau o poftă de mâncare...Am mai zăbovit căteva zile pe acolo. În salon era un om bolnav. Într-o seară i se face rău. Vin repede asistentele, chemând și doctorul de gardă. După ce îl controlează îl duce repede la sala de operație.

 Dimineață aveam să aflu cu disperare, că colegul nostru nu a mai apucat dimineața. Vestea asta m-a deprimat profund. Începuse să mă ia iar cu frică. Îmi crescuse iar tensiunea și pulsul.

A doua zi mi-am cerut externarea. Doctorul mai voia să mă țină sub observație să vadă ce e și cu tensiunea oscilantă, pe care o mai aveam. I-am spus ca aerul e de vină și am cerut să plec. Venise și Rodica să mă scoată. Am plecat acasă. Unde e mai bine decât acasă? Am urmat acasă tratamentul.

 

 

 

Nu vă mai spun cum am dus-o în zilele ce au urmat. Începuse să mă chinue și fierea, sau ficatul, cine știe? Pe lângă stomac mai era și asta. Apoi începu - ca să fie tacâmul complet - și rinichii, să se bage în seamă. Acum cu trei dureri pe capul meu, nu mai știam ce să mai fac și pe care să le mai împac.

Luam medicamente cu pumnul, dar parcă le dădeam la gard. Mă cuprinse disperarea. Nu mai știam ce e cu mine. Nu mă mai dădeam jos din pat decât la masă, sau nevoi personale. Și la masă mă duceam mai mult în silă, mai mult pentru nevoia de a lua și medicamentele. Că nici pe inima goală nu le puteam lua.

Nu mai aveam chef de nimic și nici de viață. Începeau să apară și inevitabil gânduri negre în cap. Începusem să cred că ar fi mai bine să închei socotelile definitiv cu mine.

Chiar căutam și variante.

Într-o zi uitându-mă la lustră îmi vine ideea. Dar în clipa când îmi pusesem în gând definitiv, mă cuprinde frica, acea panică.

Corpul meu intrase automat, în autoapărare. Îmi crescuse iar tensiunea și pulsul. Îi dau telefon fiică-mi și îi spun să–mi aducă un ceai de calmare ceva. Ea începe să țipe la mine. Nu știu dacă știa ce aveam de gând să fac, dar vocea ei, a avut darul sămă oprească în acea zi, cu toate că de abia mai mergeam. Mă zvârcoleam în pat și nu-mi mai găseam poziția. Înduram cu stoicism, fără să arăt asta.

Eram disperat. Voiam să se termine odată, ca să scap de cumplitele dureri și să ia sfârșit suferințele mele. Dar nu mă lăsa „vocea”. Vocea aceea lăuntrică care îmi comanda să fiu calm că o să trec și peste asta. Mereu mă încuraja! De fiecare dată când mă hotăram, mereu apărea câte cineva la ușă. A venit cumnatul - Gigi. Venise să mă vadă. A stat oleacă, mi-a adus ceva de mâncare și mi-a dat și niște bani. Apoi a plecat urându-mi sănătate. În altă zi, tot așa, veni un vecin. Altă dată veni Maricel, vecinul de la casă, unde am stat înainte de demolare. Alteori cumnata... Mereu se găsea câte cineva să îmi „strice” planurile. Curios cum se potriveau toate. Se sincronizau perfect toate.

Parcă cineva îi trimitea ca să mă împiedice de la suicid.

Ajunsesem la hotărârea asta. Consideram că așa o să scap odată de chinuri și de toate! Nu știti cât de greu e să ai atâtea dureri și nici nu v-aș dori să le aveți! Nu se mai putea...

Dar nici „vocea” și nici soarta nu m-au lăsat baltă. Tot vocea lăuntrică mă sfătuia de fiecare dată, să renunț, că mă pot nenoroci mai tare. „Dacă se rupea cablul și îmi mai rupeam și un picior”. Asta mi-ar mai trebui. Asta m-a făcut să mă mai liniștesc. Nu voiam să-i dau satisfacție doctoriței mele de la ortopedie. Care îmi propuse să mă operez de proteză. Acum ar fi avut mai multe motive. Da și cu ce? De unde bani?

 

Dacă asta căzuse, mă hotărâsem să încerc cu curentul. Era mai ușor elegant și mai simplu. Doar mai stătusem câteva zeci de secunde sub înfluenta lui odată, și știam cum are să fie. Dar iar mă speriam și vocea nu mă lăsa. Îmi spunea, că trebuie altceva.

 De ce să sufere Costică. Îl puteam băga la pușcărie, nevinovat din cauza mea. Ar fi dat vina pe el. Asta m-a făcut să mă liniștesc iar o vreme.

Dar durerile mă țintuiau continuu. Mă gândeam să încerc de pe acoperișul unui bloc turn. Dar nici acolo nu puteam ajunge. Până și la spital îmi venise această idee. Doar eram la etajul 8. Numai că frica de a nu mă nenoroci mai tare, mă oprea de fiecare dată. Dacă nu muream și mă chinuiam și eu și pe alții?

Într-o zi îmi venii altă idee. Lama de ras în cadă. Dar nici acolo nu puteam să intru, că nu mă lăsa „vocea”. „Vocea” mea găsise și aici destule motive de a mă opri. Hotărât lucru! Ajunsesem la concluzia că „cineva” nu mă lăsa să mor. Că cineva avea grijă de mine. Că „cineva acolo sus”, mă iubește. Dar, că și mă lasă totuși să sufăr. Oare de ce toată viața mea mi-a fost dat numai să sufăr? De când mă știu, numai în suferințe de tot felul, am dus-o.

Într-o clipă mi-a trecut prin fața ochilor tot șirul de evenimente neplăcute pe care le trăisem în viață. Prima boală de plămâni, apoi mașina, apoi fracturile, entorsele, curentatul, transportul pe scara tramvaiului iarna, când eram să cad, accidental de mașină, cu bicicleta, și câte și mai câte. Și acu iar, și de fiecare dată cineva nu mă lăsa să mor.

Poate, asta era menirea mea pe lumea asta. Să nu mor, ca să ajut pe alții să nu moară nici ei? Foarte curios!?! Dar asta ca să sufăr eu?

Costică venea și el seara de la școală, mă întreba ce fac? și pleca iar. Mare nădejde în el nu aveam. Avea să fie într-o zi totuși de mare ajutor. Cred că dacă nu chiulea în ziua aia de la școlă, acum nu mai vorbeam cu voi...dar toate la timpul lor.

 

 

 

Zori de ziuă și în viața mea

 

 

 

Și uite așa treceau zilele mele pline de durere și de amărăciune, una după alta. Trecuse șase luni și eu tot nu îmi mai reveneam. Mă trezeam ziua și așteptam ca să treacă timpul mai repede, ca să vină iar seara și să mă culc. Așa mă mai linișteam chipurile. Dar nici noaptea nu puteam să dorm. Mereu aveam aceleași coșmaruri de groază. Erau nopți când nu mă prindea nici somnul. Nici nu știu când se lumina de ziuă. Sau alteori, mă rugam să vină dimineața mai repede. Și nu erau puține astfel de zile și nopți. Dacă mă mai puteam mișca pe ici pe colo și pe distanțe scurte, era ceva divin. Începusem să mai pun radioul și mai ascultam una alta, sau o muzică, să treacă timpul altfel.

Cu tot efortul de care mai eram în stare reusesc cu chiu cu vai să mă reped iar la doctor. Îmi dă iar trimitere în policlinică în piață pe Primăverii, să fac iar o radiografie abdominală. Pe la jumătatea drumului, pe când mă aflam în mașină, mă apucă iar o criză de fiere cred, că nici eu nu mai știam de ce e. Mai aveam jumătate din distanta până în piață. Mi s-a părut drumul enorm de lung.

Tot drumul încercam să mă controlez, spunându-mi tot timpu, că mai este oleacă și ajung. Când în sfârșit ajung la policlinică, cumpăr de la farmacia policlinicii, două pastile de No-Spa. Observasem că mă calmau și acestea.

Dar aveau efect numai 24 de ore. Când ajung mă pune să beau 1l de apă. Unde să bag atâta apă în mine? De abia am băut jumătate de litru. Când am intrat și mi-a făcut radiografia, mi-a spus că fierea, ficatul și rinichii își făceau de cap. Ca la un rinichi am și un chist. Dar să iau medicamentele astea. Și îmi prescrie o rețetă cu Colebil. Alți bani altă distracție.

Colebilul cred că mi-a făcut bine. În rest aveam să aflu mai târziu. Cât am stat acolo își făcuse efectul pastilele de No-spa. Nu mă mai durea nimic. Acasă iar începuse.

După câteva zile, vine vecinul meu nea Radu. Venise să mă vadă. Își aduse și o sticlă de bere. Era mort fără ea.

Eu îi zic:

-Pune și mie oleacă de poftă într-o ceașcă.

-Da Marine! zise el.

Îmi pune și doar două înghițituri, atâta am luat. Atunci nu am avut nimic.

 

 

A doua zi dimineață când să mă dau jos din pat, mai dă-te dacă poți.

M-a luat iar starea de amețeală, de se învârtea iar casa cu mine, și eu odată cu ea.

Cu greu am ajuns până la baie. In timp ce eram pe „tron”, mă apucă și o stare de greață. Nu m-am lăsat până nu am dat afară ceva verde și amar. Stăteam cu capul în chiuvetă și nu mai vedeam nimic, de „viteza” ce mă cuprinse. Nici ochii nu-i mai deschideam de frică.

Noroc că era Costica acasă. Atunci chiulise. Cu greu l-am strigat și pentru că îmi ajunsese cuțitul la os, cum se spune, i-am cerut să anunțe salvarea. Dar de ridicat tot nu mă puteam ridica. Așa m-au găsit și cei doi vecini pe care ia anunțat, între timp Costică. Venise Radu și șeful de scară Luci.

Așa m-au găsit și asistența de pe salvare. Ea mă tot întreba ce am, iar eu de abia mai puteam vorbi. Dar de văzut, nu vedeam pe nimeni. Numai îi auzeam. Eram cât de cât conștient.

Într-un final înțelege asistenta despre ce e vorba și îmi face o injecție- unde? nici acu nu știu. Mă ajută cei doi să mă ridic, iar unul din ei îmi ridică și chiloții. Mă suie în salvare. Nici nu mai știu cum ajunsesem acolo. Toate se învârteau cu mare viteză în jurul meu. Afară era teribil de cald. Începuse de dimineață. Am mers cu ușa deschisă la salvare, ca să fiecât de cât curent. Am auzit că nu aveau aer conditionat. Salvarea începuse să-și pună sirenele în funțtie, ceea ce îmi făcea și mai rău. Eu și acum când aud o sirenă urlând, îmi face rău. Nu le mai pot suporta. Tot drumul numai într-o si-renă a ținut-o. Starea de greață tot nu dispăruse. Când am ajuns la spital, un doctor mi se adresează:

-Ce ai pățit?

Nici nu l-am văzut bine. Totul se învârtea în continuare. Doar o pată albă se ghicea după culoarea halatului. Nici starea de greață nu dispăruse. Tot drumul m-a „zdruncinat teribil... și clopoțeii... linca ... linca...”-- Mai râd și eu...Fac haz de necaz! Venise și Costică cu mine la spital. După o oră sau cine știe?-nici nu știam cât timp trecuse, încep să văd mai bine. Nu se mai mișcau imaginile așa de repede, dar de mișcat tot se mai mișcau. Acu cu încetinitorul... Mai îmi face o injecție și mă duce într-un salon.

De abia seara am văzut unde eram. Prima dată niște asistente care nu citise bine fișa mea, mă duseră la o sală de operație. Când am auzit că vor să mă opereze, mi s-a făcut iar inima cât un purice.

Dar noroc că le-a întors înapoi. Nu eram de operație. Mi s-a administrat alte medicamente.

A doua zi era mai bine. Doctorul mă întreabă:

-Cum te simti?

-Mai bine! zic eu încă amețit.

 

Eram mai bine dar, tot se mișca un punct sau becul dacă mă uitam la el fix. În fine după șase zile îmi dă drumul acasă.

Acum luam Betaserc. S-a dovedit bun. Când m-am mai întremat oleacă, cumnata îmi dă ideea să schimb medicul de familie. Așa am și făcut.

 

Era o circă chiar lângă mine. Nu trebuia să mai iau tramvaiul și să merg atâta. Am luat dosarul cu fișele mele și le-am dus la noul medic de familie. După ce a analizat referatele de la ieșirea mea din spital, noul medic de familie, mi-a zis că îmi dă ea, niște medicamente numai pe bază de plante. În sfârșit cineva găsise remediul la bolile mele. Așa am mers cu ele încă 3 ani și le mai i-au pe unele și acu. În special cele pentru inimă și tensiune. Din când în cândmai iau și pentru amețeală, Bilobil. A zis să nu renunț sub nici o formă la Preductal.

Noroc că având pensia mică beneficiam de reducere. Le luam compensate. Dar tot se ducea milionul pe lună. Erau destule. O sacoșă de medicamente. Așa am descoperit cum, capul face capul trage. Cum stăteai prost cu capul, gata era un semnal de alarmă, pentru organism.

Într-o zi pe când ascultam știrile la aparat, dă o muzică cu Sandra - iubita mea. Cânta Loren. Ei trebuie să vă spun, cât îmi era mie de rău, aceasta melodie m-a liniștit pe loc. Așa aveam să descoper că muzica Sandrei, avea să aibă pentru mine, un efect neasteptat, benefic. Îmi făcea bine. Îmi mai reducea durerile. Mă vindeca. Așa au dispărut un timp, toate celelalte dureri însuportabile. Acum numai iau toate medicamentele și vreau să nu mă învăț cu ele. Cum mă doare ceva, pun caseta, stick-ul, sau CD-ul cu Sandra.

Chiar și acu când scriu aceste rânduri, o ascult pe Sandra. Am impresia că pentru orice organ care te doare, e bine venit un anumit gen de muzică. Uite cum se fac marile descoperiri... din întâmplare...La ascultarea muzicii apare o rezonanță a celulelor organului bolnav vindecându-l. Cum? Nici eu nu am aflat încă. Dar o să fac cercetări în continuare. Probabil tot de la creier pleacă totul. Sau poate de undeva vine un fel de „flux”...niște „unde”, ceva....de care corpul nostru nu este străin.

Eu studiasem Biologia și Anatomia Omului încă de mic. Așa am învățat unde sunt și care este rolul organelor. Atunci am văzut, cât de perfecți suntem construiți.

Nici un organ nu este fără rost. Fiecare își are menirea și rolul său în corpul nostru. Nimic nu e la întâmplare. E un complex combinat, unde fiecare organ se ajută reciproc. Și toate pleacă de la informația creierului. Ce zice creierul asta fac și organele. Când îți pui ceva rău în gând, organismul, împins de la spate de informația de la creier, își face datoria, luând măsuri. Făcând corpul să intre în „panică”. Asta am descoparit-o și eu, când mă gândisem să-mi iau adio de la viață.

De aceea nu pot înțelege de ce unii reușesc să-și ia viața, fără ca organismul lor să aibă ultimul cuvânt?...Presupun ca îl „înșeală” cu băutura, droguri sau poate și altceva. Îi abate atenția. Mai multă voință, cine știe. De la caz la caz.

Poate m-aș fi făcut doctor, dacă prezența sângelui nu mi-ar fi făcut rău... Aș fi leșinat înainte ca să îl termin pe pacient. Cred că pacientul mi-ar fi sărit în ajutor...operându-mă el pe mine...Cred că aici o să pun punct poveștii mele, cel puțin acestei părți...

Am cam ajuns în zilele noastre. Boala a început din 2004 și a ținut 6 ani. Acu mă simt mai bine datorită – Sandrei și voinței mele de fier, dar și „tonelor” de medicamente.

Când mă mai încearcă câte o stare proastă îmi pun iar Sandra... Sau simpla fredonare a unei bucăți muzicale de a ei, are cam același efect. Sper că de acum încolo să îmi meargă mai bine. Cât? nici eu nu pot să știu....Mulțumesc că ați fost rabdători cumine și m-ați ascultat și suportat atâta timp...

Dacă pe cineva o să întereseze aceste povestiri ale mele, e bine venit să le aducă la cunoștință, cu corecturile de rigoare. Nu știu cât o să mai trăiesc. Poate le duce cineva mai departe. Așa cum au ieșit, bune, proaste, plictisitoare, sau cum or fi. Dacă mai îmi amintesc, o să mai adaug, din când în când, câte ceva nou. Să fim toți sănătoși, că sănătatea e cea mai scumpă și de asta, trebuie să avem mare grijă de ea!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Aflarea unor noi adevăruri

 

 

         În ziua de 3 ianuarie, 2013, am mai pierdut încă un mare om. Un mare actor, scenarist și regizor. Acela ce a fost Sergiu Nicolaescu! D-zeu să-l odihnească și să-l ierte! Iar noi să ne aducem mereu aminte de cel care ne-a destins cu cele peste 70 de filme ale sale în cei peste 40 și... de ani S-a stins o mare STEA.``Dar soarele nostru nu a apus încă``

La două zile de la moartea lui Sergiu N, era la TV o emisiune cu mai mulți invitați, cu sora lui Sergiu, printre care și Vadim Tudor. Acesta a afirmat, că maestrul avea un copil nedeclarat sau nerecunoscut, născut in 1956. Sora a ținut să spună repede, că maestrul nu a avut copii și mai ales soția regizorului. Soția mea care era atunci acasă și urmărea și ea acel program, îmi spune într-o doară:

-Nu oi fi tu?

Am rămas șocat că avusesem o presimțire și un sentiment aparte de frică combinat cu o emoție, pe care nu îl mai cunoscusem până atunci. Acest fapt a făcut să-mi reînvie vechile întrebări în a știi cine au fost adevărații mei părinți, fără ca să fi știut ceva. Ba mai mult mă pomenii că plâng fără motiv, fără să știu de ce. Mai visasem în acea perioadă, că îmi căzuse un dinte. Putea să fie chiar ziua de 6-01. Când m-am trezit, îmi amintesc că citisem asta într-o carte mai demult,”Ispita Sperantei”. Chiar dacă acolo era ficțiune, acest gând mă însoțea acu.

„Oare cine o să moară, aproape de mine”? Ca la scurt timp să aflu trista veste.

A doua zi, împins de curiozitate, și de aceea chemare lăuntrică, în a descifra enigma mea, sun la primăria Gohor și Nărtești. La primăria de la Gohor, dau de o doamnă secretară şi, la relatarea pe scurt a poveștii mele, dânsa îmi promite că o să se întereseze. Îmi i-a datele personale. După încă 3-4 zile o sun. Îmi spune că mama mea adevărată murise pe 6 ianuarie anul – 2013, la vârsta de 79 de ani. Dar mă și atenționează:

-Dar totuși aveai știință de asta!

-Da, zic, dar nu eram sigur.

-Da. Întărește ea, trebuie să luați legătura cu fam. Ariton.

Ce chestie! La 3 zile după moartea maestruilui. Nu știu dacă a fost vreo coincidență, dar neliniștea mea începuse să crească, după moartea maestrului. Nu-mi mai găseam locul.

Probabil că ea suferea, fiind în pragul morții s-a gândit tot timpul la mine. Iar suferințele ei de mai târziu aveau să se răsfrângă și asupra mea. Iar asta avea să mă facă să sufăr alături de ea.

 

Cred că îmi transmitea telepatic stările ei de suferință și mai ales dorința ei și regretul, că nu m-a văzut de atunci niciodată. Dar și eu aveam același regret că nu amcunoscut-o mai demult. Acum îmi părea rău că nu a ascultat sfaturile așa ziselor rude, de a o vedea-o încă din „90.

Când am întrebat şi de tată, mi s-a spus: Necunoscut.

Inseamnă ca avea 22 de ani când m-a făcut pe mine?

Cred că și visele astea au rolul lor. Chiar dacă nu mulți cred în ele. Trebuie să le știi semnificația. Acea persoană care o chemase Vasilica Ariton și pe care eu nu am cunoscut-o niciodată, mi s-a zis că ar fi fost mama mea. Acei oameni care au venit in „90, mi-au spus că sunt rudele mele, că sunt o familie numeroasă, că au 6 frați etc. Deci mama mea mai avea și o soră, sau chiar mai multe și 2 frați și inevitabil și mulți veri.

Dar de tată tot nu am aflat nimic. Cred că a părăsit-o. De ce? Nu știu ! Dar dacă el mai trăiește sau nu, asta nu mi s-a spus. Probabil că nu erau prea încântati de apariția mea. Ce ar mai conta acum? Oricum îmi pare bine că a început să se facă încet, încet lumină și în curtea mea. Poate oi mai afla și alte lucruri în curând. Știu că acel „tată” nu și-ar dori o întrevedere cu mine. Dar eu l-aș ierta, că așa e bine să ierți chiar dacă odată a greșit... Și să pupi mâna celui care te bate, întinzându-i și celălalt obraz. Așa cel puțin gândeam atunci. Dar lucrurile aveau să se schimbe mai târziu.

Pentru mamă, îi spun că Dumnezeu să o ierte și pe ea de toate păcatele, mai ales că am aflat că nu era în toate facultățile mintale, când m-a creeat pe mine. Lucru confirmat și de unele rude și vecini, pe care i-am contactat ulterior. De aceea o înțeleg. La 21 de ani pe care i-ar fi avut atunci, se puteau întâmpla multe. Aveam sa aflu mai târziu de la unchiul Vasile, că cel în cauza avea 18 ani pe atunci. Unchiul Vasile era cică în armată...

Și uite așa mai aflu câte ceva referitor la viața mea zbuciumată, care încă din start era să fie pusă sub semnul întrebării. Fusesem născut, de mama Vasilica, la 7 luni, iar firava mea înfățișare de atunci, era deja să fie pusă sub semnul întrebării.

Nu mi s-a dat șanse multe la viață. Întrucât existența mea viitoare, era pusă la îndoială, lipsa experienței ei, frica și poate sfaturile rudelor ei de atunci,tatăl și mama ei de atunci, ( bunicii), aveau să o convingă, în a mă părăsi. Dar asta avea să aibă pentru mine, poate, un rol hotărâtor, îmi a mai da o șansă la viață, sau de a-mi schimba total viața.

Cred că starea mea jalnică de atunci, precum şi lipsa interesului adevăratului tată de atunci, a convins-o, să mă dea la Casa Copilului. Așa am stat acolo doi ani, sub supraveghere atentă, iar la înfiere aveam deja 12,700 kg. Oricum avansasem. La naștere nu știu cât aș fi avut, dar când am fost dus la Casa Copilului, la 8 zile, aveam 2,100 Kg. Fapt ce reiese din dovada de vaccinari ce mi s-a eliberat când am fost infiat de părinții care m-au crescut – fam. Grigoriu.

În continuare aș vrea să-i dedic o mică poezie, chiar dacă nu am față de Eminescu, din care să reiasă și regretul meu. Îmi pare rău că nu am cunoscut-o mai de-mult, pe când era încă în viață...Cât despre adevâratul tată, va rămâne veșnic o enigmă. Cel putin asa credeam pe atunci.

Și uite așa, m-am născut și eu, în minciună și mister. Am fost mințit tot timpul privind adevărata mea identitate. Am fost înșelat, spunându-mi-se tot felul de povesti vânătorești în privința provenienței mele. Mister pe care nici până azi nu l-am elucidat. Un mister care m-a urmărit de mic până acu și cred că şi toată viața. Misterul apariției mele.

Adus după 8 zile la Casa Copilului, unde am stat timp de doi ani, până am fost înfiat de cei în cauză - fam Grigoriu. Nu mi-am cunoscut niciodată adevărații părinți. Pe cei care m-au creeat. Dar dacă ea a murit, măcar adevăratul tată, dacă mai trăiește, să aibă curajul răspunderii, acu în ultimile clipe ale mele, să aibă curajul să se arate, sau să recunoască adevărata apartenență a mea.

Poate nu îndrăznește, poate nu crede că mă merită, sau poate eu nu-l merit cu adevărat. S-au poate nici nu mă știe… Oricare ar fi fost situația, sau oricum ar fi stat lucrurile, poate ar fi fost bine și pentru el de a mai știi ceva de existența mea. Îmi pare rău că nu ai vrut să te arăți măcar odată. Ca să pot muri și eu cu conștiința împăcată, că în sfârșit mi-am cunoscut și pe adevăratul tată. Să nu-ți fie frică că ți-oi face morală.

Te iert! Te-am iertat de mult! Măcar demonstrează că: „Sângele apă nu se face!”

La urma urmei vorba nanei: ``Mama, e cea care te crește, nu și cea care te face !...``

După un timp, intru pe NET, și caut la numele Ariton, un posibil număr de telefon. Dau de unul Ariton Vasile. Sun! Îmi răspunde, și după ce mă prezint, acesta mă recunoaște, spunând că el fusese cu ani în urmă la mine acasă. El era unchiul meu. Fratele mamei mele - Vasilica! Încerc să-l întreb mai multe de tata. De mamă aflasem că murise. Îmi spune cu oarecare repulsie la adresa lui, că e din Galați.

Îl întreb cum pot ajunge la ei acolo. Îmi spune. Eu voiam să vin în următoarea zi de luni. Acu era sâmbătă. Totuși îmi spune, ca să sun duminică, dacă vin. Sun duminică, dar nimic. Nu mi-a mai răspuns nimeni. Totuși luni, îmi i-au inima în dinți și mă hotârăsc să plec la Nărtești. Aflasem de la el cum ajung acolo, schimbând două masini. Dar din start nu-mi erau boii acasă de dimineață. Emoția își spunea iar cuvântul. Reușesc să ajung în stația de autobuz. Aștept pe 11. După zece minute de așteptate cineva ne spune că șoferii sunt în grevă.

Cum dimineață era frig și întuneric, plec cam 800 m la stația de maxi-taxi, dincolo de piața din M39. De aici am luat un maxi-taxi, care trebuia să mă ducă în M19.

De acolo aș fi luat o cursă spre Tecuci, după care alta până la Nărtești. Numai că pe drum, din cauza emoției ce puse stăpânire iar pe mine, după vreo 3-4 stații, mi se face rău.

Simțeam că nu voi putea ajunge nici până în M19, dărămite până la Tecuci. Așa că, cobor și mă întorc acasă, încercând să mă adun. Mai târziu încerc să sun la el. I-am expilcat că nu am putut veni că nu mă simțeam bine. Îmi crecuse iar tensiunea.

Când am întrebat totuși de tată, acesta nu mi-a dat prea multe detalii. Mi-a spus totuși că tatăl meu e de 77 de ani atunci, că are casă și apartament în Galati, că e mai mare decât unchiul Vasile, că respectivul tată, avea 18 ani pe atunci, și cum mama mea era bolnavă, boală mintală, a profitat de neputința ei şi împotriva voinței ei, ceea ce a avut ca rezultat aducerea mea nevoită pe lume. Deci am fost victima unui viol! Și cum mama mea cred că se încăpățina să mă aibă, a făcut tot ce i-a stat în putință, să nu mă aducă pe lume.

Nu știu dacă rudele mele de atunci, erau prea încântate de apariția mea. Dar faptul că am vrut să trăiesc, a fost mai puternic. Așa că la 7 luni a scăpat de mine, născându-mă prematur. Cum la naștere aveam aproape 2,1 kile, fapt confirmat din hârtia cu datele mele de vaccinare, singura dovadă, rezultă că eram prea plăpând, ca să poată ea, să se încurce cu mine.

Așa că presată cred de împrejurări şi rude, nefiind siguri că mă v-a putea crește și să-mi asigure un viitor decent, au renunțat la mine după 8 zile. Așa am ajuns la Casa Copilului din Galati în anul 1956. Ce mi se pare încă destul de bizar, e faptul, că nici chiar dânsul – nea Vasile, nu prea era ferm convins și sigur de fapta mârșavă, a pretinsului meu tată. Nu era sigur că ar fi fost el. Numai bănuiește. El zicea că era la armată pe vremea aia! Cine să mai știe ce e în nebuloasa asta obscură, ce se cheamă „enigma nașterii mele?” ...

În altă zi, îmi vine ideea să mă duc la poliție la secția 4, de lângă mine. Ajuns acolo întreb la intrare pe cineva:

-Nu vă supărați, încep eu. Ce șanse aș avea ca să-mi mai găsesc adevărații părinți, de acu 58 de ani?

Un plutonier, după ce află despre ce e vorba, mă îndrumă să mă duc la Casa Copilului de pe Brăilei, vis-a-vis de Poliția mare. Ajuns acolo sunt sfătuit să dau o declarație despre tot ce știu. O depun și îmi spune că îmi v-a trimite răspunsul acasă. După două săptămâni, primesc răspunsul:

„Urmare scrisorii trimise instituției noastre, vă comunicăm răspunsul primit din partea serviciului care are atribuții, în ceea ce privește rezolvarea solicitării aprobate. Pe verso aveam deja răspunsul:

„Urmare a scrisorii dvs. inregistrată cu nr 13509/11.04.2014 prin care ne solicitați sprijinul în vederea obținerii informațiilor cu privire la identitatea părinților biologici, vă aducem la cunoștință că autoritatea competentă este Tribunalul Galați.

 

În acest sens vă rugăm să vă adresați instanței de judecată pentru a solicita autorizarea accesului la informațiile solicitate, conform art.68, alin 4 din Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopției republicată 2012 „

Așa că mai rămâne varianta, să mă ducă cineva cu mașina mică, până acolo la Nărtești... Să-mi văd şi eu măcar odată satul natal. Poate într-o zi se v-a face lumină și în viața mea. Poate voi afla adevărul, de a știi cine au fost părinții mei cu adevărat! Poate într-o zi o să aflu răspunsul la această întrebare! Și cred că această zi, nu se va lăsa prea mult așteptată.

V-am mai spus atunci, cu ani in urmă, despre vizita inopinată a presupuselor mele rude. Rude, ce nu au fost primite atunci cu prea mare entuziasm de cumnată. Şi nici eu nu eram prea convins de asta. Puneti-vă și voi în pielea mea. Cum v-ar veni, să vă treziți cu cineva care ar afirma că vă este rudă? Și mai ales mamă sau tată? Să vă dea niște informații, de care nu a ați știut toată viața? Că timp de peste 50 de ani, nimeni nu s-a obosit măcar să vă caute. Poate totuși a intervenit iar divinitatea.

Că totul a plecat de la un video...Că există pe undeva aceea chemare lăuntrică, a ceea ce se cheamă „fluid energetic”. Așa și in cazul meu.

Eu având calculator, nu m-am sfiit să-mi fac cont pe face book. Iar după ce am pus și poza, o rudă, fata lui nea Vasile, cel care am mai vorbit cu el, mi-a cerut prietenie. Neștiind cine e, nu m-am grăbit să-i dau accept. A trecut iar ceva vreme, până să mă convingă. Și asta pentru ca s-a prezentat a fi verișoara mea de la Nărtești.

Așa am luat legătura cu ea și m-au dus in vizită la Nărtești. Așa mi-am cunoscut noile neamuri. O mulțime de unchi, mătuși, veri și verișoare. Și astea nu erau să fie toate. Noua familie Ariton, în care pătrunsem, avea să fie mult mai numeroasă. Nu aș putea zice, că nu m-au primit bine, că ar fi fost prea incântați să mă vadă, după atâția ani, dar pe fața lor se citea o mare surprindere şi curiozitate. Și iată că după lupte seculare, așa cum spunea Caragiale, care au durat 59 de ani, iată și visul meu împlinit, de a-mi afla cine au fost părinții, mama și tata, precum și noile rude. Dar și multe alte surprize și nepotriviri.

Când am ajuns la Nărtești, am tras la ceea mai mică mătușă. Așa am aflat că bunica lor și implicit și a mea, ar fi avut 7 copii, din care unul ar fi murit. Mai rămase patru fete, respectiv, mătușile și doi baieți, respectivi unchii. De rest lista ar fi mult prea lungă și nici eu nu m-am familiarizat cu restul familiei, mai ales mulți din ei fiind și plecați. În cele două zile petrecute la ei la țară, am mai aflat ceva informatii, referitor la apartenenta mea şi cine ar fi fost tata. Aveam să aflu că bănuitul tată al meu trăiește încă. Mi s-a spus atunci o poveste petrecută cu 60 de ani in urmă.

Mama mea Ariton Vasilica, când a avut vreo 6 ani, a suferit un accident, care s-a lăsat cu operație la cap. În urma acestei operații, doctorii nu au reușit-o, iar ea a rămas cu sechele pe viață.

De atunci nu mai judeca cum trebuie, ca era un pic dusă cu pluta, că uneori nu judeca, dar avea totuși rare momente de luciditate, întrebând tot timpul de mine.

În urma povestirilor mele de azi și punând cap la cap și relatările așa zise rude ale mele, adică poveștile lor, am mai tras o concluzie. În timp ce mâncam mi-a venit asa telepatic o variantă, o posibilă întâmplare, parcă transmisă de cineva de aproape...de cine? Nu știu...

Dar hai sa dau curs evenimentelor asa cum au fost ele, să vă pun în temă cu toate amănuntele date de ei. Eu sunt precum Colombo. Orice detaliu este pentru mine un „ce?” E la fel ca atunci când cel anchetat crezând ca v-a scăpa, aducea argumente şi detalii, ca să scape, dar din contra mai rău se încrimina. Așa și la mine acu.

Când mi-am făcut apariția la prima casă a unei mătuși, cea mai mică- Viruța, soră cu mama, aceasta mi-a povestit cum a fost. Asta în urma întrebărilor mele și a neîncrederii citite pe fața mea.

Dar iată ce au povestit noile rude ale mele:

-Bună ziua!

-Bună ziua!

În continuare fiind înconjurat de o echipă de fotbal. Mătusa, verisoare și nepoate. Pe fețele lor am citit surprindere.

 Toate au confirmat că semăn cu nea Vasile, ceea ce și eu sunt de acord. Aduc cu el pe când eu eram mai tânăr. Vara care mă adusese cu mașina în Nărtești - Camelia, a întrebat pe ceilalți, dacă mai știe cineva cum a fost.

Viruța, sora cea mai mică a mamei îmi povestește:

-Eu eram mică pe atunci. Aveam vreo 7-8 ani. Dar îmi amintesc foarte bine cum a fost. Am văzut când tu te-ai născut. Noi eram în curte cu mai mulți copii și ne jucam. În curte era o groapă începută și neterminată cam de 1m, pentru un viitor WC. Pe mama ta o apucase atunci durerile facerii. S-a târât până în apropierea gropii. A avut o naștere spontană. Spune că și acu vede picioarele mamei pline de sânge. Iar tu ai căzut în acea groapă. Pe fundul gropii se afla niște sârmă ghimpată. În cădere te-ai rănit pe burtă. Nu ai avut niște semne pe burtă?

-Nu! Nu-mi amintesc de așa ceva, spun eu uimit.

Oricum faptul că am stat 2 sau 3 ani la Casa Copilului, ar fi avut timp ca posibile răni să se cicatrizeze.

-Da, continuă ea. Am fugit și am alertat lumea. A venit salvarea și un doctor care era frate cu mama. Apoi te-a dus la spital la Tecuci.

„De ce și cât am stat în aceea groapă, nu pot ști...De ce tocmai groapa a fost preferată. De ce am căzut pe burtă. Normal nu ar fi trebuit pe spate? Intreb şi eu... E posibil să fi fost aruncat?...„ Toate aceste întrebări mă chinuiau. Zic totuși:

 

-Dar cum am ajuns la Galati la Casa Copilului.

-Nu știu! Nimeni nu știe. Bunica și bunicul, te-au dus. Apoi a doua zi ai fost dus la popa de atunci. (Nu mai trăiește). Te-a dus și te-a botezat Ariton Marin.

Aici nu prea se potrivește, zic în gând. Eu am fost dus imediat la Tecuci. Păi atunci cum m-au botezat a doua zi la popă acasă, dacă eu am stat vreo 2-3 zile la spital, după care am ajuns la Casa Copilului din Galați, la vârsta de 8 zile.

Și aveam să constat că nu prea se potriveau multe. Doar dacă nu cumva să mă fi externat a doua zi, deși nu cred, la ce aveam eu, şi la 7 luni, ca apoi să fiu dus direct la Casa Copilului din Galați după alte zile. Totuși nimeni nu știa asta. Poate acu o să spuneți: „Ce acum că i-ai găsit, mai faci și mofturi?”

-Păi fac, că nu bate. Că nu bat multe. Cred că toată povestea asta, în bună parte pare a fi regizată. Sau cusută cu ață albă, cum se zice.

Coincidență sau nu, rămâne de văzut, reflectam eu.

-Și, zic eu nerăbdător...simțind că unele lucruri deja începeau să nu se mai lege.

-Păi cam asta-i zice ea, în timp ce eu afișam o privire dezamăgită.

-Păi tot nu mi-ai spus cum am ajuns la Casa Copilului, și apoi cine e tata?

Ei aici la aceata întrebare văd că lasă capul în jos, iar tot ceilalți au sărit să o ajute:

-Ei cred ca ești a lui Podașcă...

-Credeți?

-Păi da! ...

Și începe să-mi spună o altă poveste:

Mama ta nu era întreagă la minte. Avea dese ieșiri necontrolate. Dar avea și zile când era lucidă. Când ea avea 21 de ani, - aici am ajutat-o eu să-și amintească, în urma deducției mele, făcând diferența de când a murit și cați ani avea ea atunci - a trimis-o bunica cu demâncare la câmp la niște oameni tocmiți și totodată și la niște câini. Era pe la asființit. ( De ce oare se petrec toate numai la sfințit?) Mă rog...

-Pe când era pe deal este atacată de cei doi frați al de Podașcă. Tache şi Niță. A violat-o pe mama ta, în ciuda protestelor ei. „Probabil că bănuia”... reflectez eu...

-Apoi ea după ce a scăpat de cei doi, a venit într-un suflet la bunica, povestind totul. Bunicul la început nu era acasă. Târziu când a venit și el și ia povestit bunica ce se întâmplase, l-a scos pe bunicul din minți, luând-o la bătaie și pe mama. Apoi s-a luat de cei doi. A încercat să-i dea pe mâna legii.

Bineînțeles că ei usturoi nu mâncase și gura nu le mirosea. Nu au vrut să recunoască. Și cum autoritîțile nu au insista atunci, (probabil că nu era testul ADN pe atunci), vânzătorul neprins , negustor cinstit!

Cum bunicul era un om dintr-o bucată, nu s-a sfiit să-i dea pe cei doi mârșavi, pe mâna legii. Dar cum și azi ca și atunci, banul face legea...au scăpat. Bunicul a crezut ca nu s-a întâmplat cu mama mea nimic.

Ea umbla incinsă, era cam grăsuță, și nimeni nu a știut că a rămas gravidă cu tine, până a născut. Cu toate bătăile primite de la bunic, ea a susținut că nu are nimic.

„Probabil că de aia am și fost făcut la 7 luni” reflectez eu...

-Niță pe atunci, urma să se ducă în armată. Aveau 19 ani. Din cei doi se bănuia că Niță fusese principalul vinovat. Că de fapt Tache numai asistase, ajutându-l pe frasu. Fapt confirmat și de vecinii de atunci.

Nu am avut însă ocazia să-l văd. Nu am mai aflat și alte amănunte, dar un lucru e sigur, tatăl meu ar fi întradevăr Niță Podașcă. Fapt confirmat și de vecinii, când m-au văzut atunci în vizită la ei.

Deci după 7 luni mama mea are o naștere spontană, în condiții bizare, sub privirea unei alte mătuși mai mici Viruța, ce avea pe atunci cică 7-8 ani, deși nu se cam potrivesc anii, dar asta conteaza mai puțin. După care a doua zi sunt dus la spital la Tecuci. De aici probabil că am fost transferat la Galați. Cum am ajuns la Casa Copilului, ăsta este încă un mister. Nici rudele actuale nu știu precis, s-au poate nu vor să spună. Așa m-am trezit adus, după 8 zile, la Casa Copilului din Galați. Unele mătuși afirmă că eu, a doua zi de la naștere, am fost dus la casa popii, de către bunic și botezat cu numele de Ariton Marin. Coincidență sau nu, cine știe? Același nume avea să mi-l pună și nana mea – Maria, sora mamei ce m-a înfiat mai târziu: numnele de Marin. Întrucât eram suspicios, și mai sunt și acu de unele detalii, am întrebat dacă am certificat de naștere cu numele de Ariton Marin. După ce am dat niște copii după buletin şi vechiul certificat de naștere al meu, mi s-a promis să mi-se elibereze un duplicat după original. Abia aștept să-l văd. Toate rudele actuale au spus că toate aceste manevre de a fi îndepărtat de familia lor, au fost făcute fără știrea lor, de bunici. Că am dispărut subit și nimeni nu s-a obosit în cei 35 de ani ce au urmat, ca să mă caute. Chiar am intrebat-o pe mătuța cea mai mare – Marița:

-Matale erai cea mai mare. Chiar nu ai avut nici un cuvânt de spus?

A ridicat neputincioasă din umeri.

Noroc de acel video! Noroc sau nu?...

Chiar dispărusem? Mă teleportasem pe altă planetă? Nimeni nu a fost interesat să mă caute? Deși mătușa şi părinții adoptivi Grigoriu, mi-ar fi spus cu totul altă poveste. Că nu de puține ori mama adevărată, m-ar fi căutat disperată, că a fost de nenumărate ori atât în casa părinților, cât şi a bunicii mele Aneta.

Fapt confirmat și de tanti Lili, sora bună a mamei care m-a înfiat. Dar s-a lovit ca de un zid de îndârjirea lor:

-Ce l-ai aruncat, și acu te-a pălit dorul de el? Să nu te mai atingi s-au să te apropii de el, că te dau pe mâna militiei...

Ciudat! Încă mai sunt invăluit de mister. De mult mister. Pe ea nu o condamn. Nu o judec. Ea nu judeca! Dar ei, dar întreaga familie...? Când a aflat că eu după 35 de ani exist, mama, nu a mai încetat să întrebe de mine, și să dorească să mă vadă.

-Când îmi aduceți băiatul fa? Vreau să-l văd...

Așa povesteau acu rudele, că ar fi afirmat ea.

Faptul că s-a gândit la mine, aveam să constat acu, din desele mele neplăceri.

Rudele actuale, spun că ea nu era aptă de a face un drum așa de lung, de la Nărtești, până la mine acasă, unde stăteam pe vremea aia în Galați. Spuneau că nici până la poartă nu era în stare să ajungă. Probabil că a fost însoțită de bunică s-au bunic. Cine știe? Dar cum a ajuns, sau de ce a afost trimisă pe deal cu demâncare...? iar alt mister.

A murit la vârsta de 79 de ani, pe 6 ianuarie, la trei zile după moartea maestrului Sergiu N. A murit cu această dorință în gând și în suflet... Dorință ce nu am putut să i-o îndeplinesc, de a fi alături de ea, măcar înainte de a muri.

Dar de aici nu mi-a mai povestit nimeni nimic relevant, în ciuda întrebărilor mele. Poate chiar nu știau, poate nu voiau să-mi spună...Am trecut pe la poarta celui ce ar fi presupusul tată, dar nu am avut fericirea. Era numai nevastă-sa. Oricum satul a aflat și implicit și el că am apărut. Oricum de povestea asta cu presupusul viol, știa de atunci tot satul. Mai ales la biserică, că am fost și acolo. Uimirea babelor și a celorlalti a fost mare. Până şi popa de acolo unul tânăr, s-a uitat la mine, parcă necrezându-și ochilor. Mă gândeam: „ dar ce au ăștia, parcă au văzut o stafie... La rugămintea mea îi spun varei, să–l roage pe popă să caute eventualul certificat de botez al meu. Aprobă și îl trimite... pe dascălul Radu. Mergem tus patru cu nea Vasile, vara şi el, în altă încăpere unde se afla provizoriu arhiva bisericii. Asta că erau în curățenie și extindere...

Am căutat, și mare mi-a fost mirarea că tocmai dosarul sau catastiful cu anul 1956, dispăruse subit. De parcă cineva îl ascunsese. Cum nimeni nu se născuse în „56? Mă rog, a rămas să-l mai caute. Oricum viceprimarul de acolo, care este şi văr cu mine, și fratele Cameliei, mi-a spus că a văzut la consiliul de la Gohor, certificatul meu cu numele Ariton Marin sau Marcel, nu știa precis.

 

 

 

 

I-am solicitat Viruței o poză de-a mamei, ca să o văd și eu cum arăta.

A căutat, dar nu a găsit decât o copie a ultimului ei buletin, înainte de a muri. Îmi spune că mama mea era handicapată cu gradul 2, ceea ce am constatat și eu din niște acte, și mi-a spus că mama mea nu fusese niciodată măritată. Dar cercetând acea copie a buletionului ei, văd cu surprindere, că scria pe buletin că era căsătorită.

Când le-am spus observația mea, au susținut sus și tare că ea nu a fost niciodată măritată, că nu era decât o greșeală a celor de la consiliu. Greșeală sau nu, cum nimeni nu observase asta până acu?

Când am ajuns acasă, de curiozitate, m-am dus la circa 4 de poliție de la noi și am povestit unui plutonier totul. Îl rog să verifice actul mamei, și să-mi spună dacă a fost căsătorită sau nu. După ce se uită pe calculatopr, îmi spune că la el nu apare decât că este decedată. Îi spun de un eventual certificat de naștere al meu, pe care zic ei, că l-aș avea la Nărtești. Îmi cere pe cel real, și când confruntă, îmi spune că codul meu nu apare la ei, că eu nu pot avea două nume. Interesant nu? Le spun că vice-primarul a afirmat că eu am acel act, că i-am dat copie după buletin şi certificatul meu de naștere, și că urma ca să mi-l aducă vara - Camellia. Dar încă nu am ajuns în posesia lui. Poate mai târziu, cine știe? Plutonierul mă sfătuiește, cum pun mâna pe certificate, să îl aduc la el.

Acum să ne întoarcem la ceea ce gândeam eu. La ideea nebunească, pe care mi-ar fi „șoptit-o” cineva:

Dacă bunica sau / și bunicul, având în vedere împrejurările mele, că am picat ca musca în lapte, de situația delicată cu mama, ce și-a spus: „Ia hai să scăpăm de el. Este o povară!”

Așa că poate am fost dus într-un câmp sau o pădurice, aruncat într-o groapă și lăsat acolo, la mila naturii. În timp ce acasă or fi zis că sunt bine mersi la spital la Tecuci. Sau poate or fi zis că sunt și mort. Probabil că cineva „de sus”, m-a iubit, ca și în întreaga mea viață, de a mă feri mereu de cumpene, ca să nu mor, m-a găsit, m-a luat și m-a dus el la Casa Copilului. Probabil că a știut ceva și a trecut toate astea în anonimat. Acolo m-a lăsat la ușă, și a plecat.

 Asta ar explica faptul scris și pe o hârtie de adoptie de a tatei, când a venit să mă adopte. Nu am avut nume când am fost dus acolo. Așa s-ar explica multe. Nepăsarea lor. Poate chiar bunicul o fi dat sfoară în tară, că eu am și murit. Iară faptul că acu 35 de ani au aflat că eu trăiesc, le-a sporit curiozitatea. Așa îmi explic și mirarea lor. Poate știau dar nu au vrut să mă supere... Oricum au lăsat vorbă că pot veni când vreau la ei, că o să fiu bine primit. Poate ele au fost pe undeva sincere, deși nu în totalitate.

 

 

 

Când au afirmat ca mama mea nu era in stare să iasă din casă, că se „rătăcea„ până după două străzi, i-am întrebat?

-Dar bine, dar atât tata, cât și mătușa mea după mama adoptivă, mi-ar fi spus că mama s-a interesat tot timpul de mine, că ar fi fost la noi în casă, că m-ar fi cerut înapoi, dar s-a lovit de împotrivirea tatei și a rudelor mele de atunci. Rudele mamei adoptive.

Tîrziu , cam vreo 5 ani în urmă, a murit si unchiul, fratele mamei și implicit tatăl Cameliei.

Parcă aud și acu discuția povestirii tatei:

„ Ce? când l-ați făcut l-ați aruncat şi acu v-a pălit dorul și dragostea... Să nu vă mai prind în preajma lui că vă dau pe mâna miliției... a legii... mă rog.

Așa cum a fost tata, din acest punct de vedere, era foarte hotărât. Ce avea cu mine avea, dar nu suporta sau admitea, ca cineva să mă atingă cu un deget. Era leu - paraleu.

Așa că acu, când i-am găsit pe adevăratele mele rude, nu a făcut decât să dea naștere la alte întrebări, chiar dacă încet, încet, totuși până la urmă s-a făcut oarecare lumină, privind nebuloasa obscură în care mă aflam. Faptul că mi-am văzut satul natal și eventualele rude... este o treabă. Parcă m-a mai ușurat de o povară. Rămâne să văd și certificatul meu original, deși… Nu știu dacă ar mai schimba cu ceva situația. Totuși aș fi vrut să aflu cum au stat lucrurile pe atunci cu adevărat. Cine știe, ce îmi mai rezervă viitorul. Că la asta sunt tare bun...

Acum o înțeleg pe nana, când îmi povestea în desele ei zile alimentate cu alchool, despre situația mea, de reținerea ei, în a nu afla nimic, referitor la proveniența mea:

    -De ce vrei să afli cine te-a făcut? … Ce nu ești mulțumit la noi?... Poate te-a făcut una de fată mare și te-a lepădat la gard… Dacă îți spun… ne vei mai iubi oare pe noi… ?

Cred că asta a și fost! Frica de a nu îi părăsi. Numai că ei m-au parasit pe mine. În alte zile îmi mai zicea că:

    -Nici eu nu mi-am cunoscut tatăl… Și am crescut așa, … fără tată… Mulți când au aflat, fiind copil, îmi ziceau din răutate – bastardo!!! Știi ce este acest cuvânt… ? Și eu am plâns și am suspinat. Asta m-a demoralizat…

„Probabil că asta a împins-o în aș găsi alinarea sau refugiul în băutură” gândeam eu. O luase de la 15 ani, după cum povestea mama. Iar mai târziu avea să se perfecționeze.

Îmi aduceam aminte, că și eu trecusem cu ani în urmă, prin aceeași situație, când gurile rele ale copiilor din clasă sau stradă, aveau să mă jignească și pe mine, că sunt din flori… după ce inevitabil au aflat și ei de la alți părinți.

 

Așa e! Răutatea oamenilor nu au granite…

Îmi pare rău, că parcă a fost un făcut, ca toate rudele mele din partea tatei sau a mamei, să moară toate subit, la intervale mici de ani sau luni. Asta nu a făcut decât să întrerupă o eventuală pistă, în a mai spori oleacă lumina din nebuloasă.

După o vreme primesc certificatul de nastere în versiunea veche, cu numele Ariton Marin. Numai că și aici altă surpriză. Nu mă născusem pe 10 mai, ci pe 6 mai...De aici poate rezulta și interesul crescut a autorităților din acea vreme. Că se puteau face și multe confuzii, sau greșeli.  Ideea, că viața mea a fost mereu plină de surprize și mister!

Și așa o să rămână cred în continuare! De atunci nu am mai călcat la țară la Nărtești, dar nici o altă rudă nu a mai fost amatoare, ca să mai fac o plimbare acolo...

Ar mai fi fost încă multe de spus, dar cred, cu acest ultim capitol să pun punct. Nu cred că s-ar mai schimba ceva. Poate v-a plăcut, poate nu, o să rămână de văzut.

Iar eu încălecai pe o șa, și vă spusei povestea mea …

 

 

 

 

EPILOG

 

 

Aceasta mi-a fost viața și copilăria mea. Nu știu cât a fost de convingătoare. Poate pe unii i-a impresionat. Poate pe alții nu. Poate se vor găsi mulți alții, care să zică, că nici eu nu am fost singurul, că nici ei nu au dus-o mai bine, sau poate că au dus-o mult mai rău. Dar știți cum e. Întotdeauna viața și poveștile tale au un farmec aparte, pentru că sunt ale tale. Că ți-ai trăit evenimentele plăcute, sau mai puțin plăcute, așa cum au fost ele. Și n-ar trebui să facem o tragedie din asta.

Repet, nu am scris aceste amintiri din copilărie, pentru ai pune într-o lumină proastă pe părinții mei adoptivi, care s-au chinuit să mă crească și să-mi facâ o educație, pregătindu-mă pentru viața grea ce avea să urmeze. M-au ferit de foc și apă și de ispita anturajului, atât ei cât și cadrele didactice din acea vreme. Într-o viață, un anturaj ales prost, face cât două educații nereușite. Și m-am convins din plin de asta!

M-au învățat despre cum să pășesc în viață, cum au știut ei mai bine, chiar dacă uneori au mai și exagerat. Așa au fost și ei poate educați și învățați în stil dictatorial de alții, care la rândul lor și ei au avut un cuvânt greu de spus. Poate și pe ei i-au învățat alții, că așa trebuie făcută o educație liniștită și fără griji. Poate au făcut-o și din prea mult zel, dat fiind efectele și urmele săpate adânc și în trupul și sufletele lor. Poate au făcut-o și din răzbunare. Și înclin să cred că așa este, dat fiind situațiile și obiceiurilor, ce le-am întâlnit și în armată. O armată care era în trecut și unde au fost transmise, diverse obiceiuri, din generație în generație, ca pe o datină. Și avea să mi se confirme asta și pe timpul când eu am făcut armata, unde cei de anul II, aveau să confirme armata grea a celor de dinaintea lor, care și ei la rândul lor, suferise și mai mult. Concluzia : Răzbunare!

După ce m-am liberat, începuse să se stingă încet, încet, aceste ambiții prostești. Ca și armata în sine. Deci totul nu e decât o răzbunare prostească. Poate a fost de vină și cultura oamenilor de atunci, față de cea de azi. Dar s-au schimbat multe.

Numai disciplina din zilele noastre a avut de suferit și mai are, din cauza unei democrații rău înțeleasă. Și se văd urmele ei.

Un tineret care nu vrea să vadă decât partea plină a paharului. Care cred că li se cuvine tot și toate. Un tineret care nu are, sau nu vrea să muncească, alegând partea mai ușoară și mai seducătoare a muncii. Car e in căutare de profit cât mai mare, care vor să muncească, dar nu sunt renumerați corespunzător.

 

 

Un tineret care nu știe, dar nici nu vrea să pășească cu fruntea sus prin viață. Dar nu ei sunt de vină, ci educația care, așa cum spunea și Cațavencu din piesa „O scrisoare pierdută” a lui Caragiale: „E sublimă dar, lipsește cu desâvârșire.” Ei bine, mai sunt și excepții. Că avem printre noi excepții, elemente care au ales corect calea. Calea dreptății. Care au râbdare.

Poate ar fi trebuit să scriu mult mai multe, dat fiind mulțimea evenimentelor prin care am trecut. Dar asta ar fi însemnat să lungesc povestea cu mult mai mult. Nu că le-aș fi uitat, dar am considerat să mă leg de acele evenimente, care mi s-au părut mie mai importante. Și asta ca să nu vă plictisesc prea mult. Oricum din toată povestea asta şi lupta cu viața , am tras unele învățăminte. Că ce îți este scris, așa rămâne, că toate evenimentele petrecute într-o viață își au rostrul lor, că nimic nu poate ca să întoarcă natuira lucrurilor. Că soarta este aceea care își spune mereu cuvântul. Destinul dictează Cine știe ce educație aș fi avut, dacă m-ar fi acceptat bunicii, sau alte rude. Ce viață aș fi avut? Nu știu dacă mai bună.

Poate eram și acu pe dealuri cu oile la pășunat a „tatei”. Doar erau ciobani. Poate prea multă carte nu aș fi făcut. Din contră! Părinții mei adoptivi, au făcut tot ce a fost cu putință, pentru ami băga cartea în cap, prin orice mijloace. Așa că de bine de rău, am 9 clase generale, un liceu de 5 ani, o școală de maiștri, chiar dacă nu am mai apucat să exersez cu ea și diferite cursuri tehnice. Dar vița mi-a fost mereu potrivnică. Că mereu îmi schimba macazul. Și asta din cauza stării sănătății precare, ce am avut-o. Și toate astea aveam să le constat, după aceste povestiri ale rudelor, că încă din start am ajuns pe fundul gropii.

Dar destinul meu mereu se îmcăpățina să mă ajute. Sș-mi dea mereu speranțe, să mă liniștească. Oare asta să fi fost rodul unui blestem? Eu nu prea cred în ele, dar parcă prea se țineau relele de mine. Și înclin să cred că dacă aș fi rămas la ei, nu cred că scăpam de bătăi, mai ales că erau diverse motive, de ură. Așa că poate a procedat bine bunicii, în a încerca a mă îndepărta de familia lor.

Nu știu ce a fost atunci în capul lor, dar un lucru e sigur: nu m-au plăcut de la început. Și cum dragoste cu forța nu se poate...

Poate și-au dat seama de greșeală, că unde mâncau zece, putea să mai mănânce unu. Dar era prea târziu ca să mă mai ia inapoi. Nu le-a mai permis legea. Că viața avea să fie neîndurătoare mereu cu mine. Așa că nu locul sfințeste omul ci învers. Că oriunde ai fi, dacă e să ți se întâmple ceva, tot se v-a întâmpla. Nu poți schimba la infinit destinul. Drept să vă spun că sunt cam dezamăgit de apariția acestor noi rude. Nu simpt mare atracție la ele. Și asta că nu mă așteptam. Eu nădăjduisem că altcineva să-mi fie părinți.

Spusele acelei femei care a făcut investigație fără consimțământul meu, mi-a spus la început că găsise pe alți părinți presupuși, gradți de miliție sau general de armată, dar mi-a zis că nu erau ei.

Acum nu zic că nu o fi aceștia din urmă părinții mei, dar, putea tot atât de bine, ca nu eu să fi fost cel ales, că totul să fi foat o coincidență alimentat de o locație în ceea ce se cheamă satul Nărtești, că putea fi și alții în aceeași situație cu mine, că cei de la casa Copilului, să mă fi încurcat. Și asta pe fondul neatenței sau ignorării a cadrelor de pe vremuri, care nu dădeau prea multă importanță atenției.

Se puteau face și multe greșeli. Cazul meu: așa zisa greșeală din buletin a mamei,că ar fi fost căsătorită, sau nepotrivirea anului meu de naștere cu cel al inregistrării în Galați: 1959 în loc de 1956. Șiu ăsta e un mare mister. O altă posibilă greșeală. Sau actele tatei de veci , în care îl chema Ștefana, în loc de Ștefan. Pe fondul acestor greșeli se pot creea multe confuzi și devieri de la realitate. Oricum ar fi fost, pentru mine a rămas un idol în sufletul meu, în persoana lui Beligan. Cu el am început viața. Pentru el am şi am avut mereu acea misterioasă simpatie şi atracție ne mai întâlnită.

Toate au început de când tata a făcut cadou de ziua mamei, un aparat de radio cu tuburi. Așa că la ascultarea lui, aveam să am alinare. Mai ales la glasul lui la câte o piesă de teatru, unde el era nelipsit. Când îi auzeam glasul cald și blajin, punea zâmbet peste lacrimile mele abia izvorâte după alte bătăi. El a fost medicamentul meu. Mai târziu când nana și-a luat televizor, aveam să-l și văd. Iar apariția lui îmi dădea mereu strângeri în inimă. Chiar și azi când îi văd poza, am același sentiment. Îl iubesc ca pe un tată, din umbră. După moartea mamei, am încercat să aflu de la tanti Lili, care este originea mea, cine îmi este tata și mamă.

Numai că ea, poate din dorința ei de a scăpa de intrebările mele stânjenitoare, a băgat-o că tata ar fi Beligan. Iar asemănarea mea cu artistul, e o pură întîmplare…

Și asta pe fondul că tocmai atunci se dăduse un teatru cu el. Eu am crezut că râde de mine și nu am crezut. După ce nana și-a luat televizor, mă mai duceam pe la ea sambăta sau și duminica, singur sau cu tata. Nu de puține ori surprindeam pe nana și tanti Lili, dându-și coate și râzând pe infundate, forțat, cu o veselie prefăcută. Nana, uitându-se la film, comenta ceva la adresa mea, dar Lilica zicea:

- Ei, e prea mic ca să înțeleagă.

Ce trebuia să înțeleg, sau la cine făcea referire nu am aflat.

Întâmplător sau nu, după ani, când m-am angajat, a trebuit să port ochelari.

Ori asta a făcut ca colectivul pe unde am lucrat precum și alte persoane, să-mi zică mereu că semăn îzbitor cu Beligan. Iar eu când auzeam, știind ce îmi spusese mătușa, îmi dădea mereu câte un fier ars în inimă. Deci ceva era!

 

 

Oare toată această poveste cu Nărtesti, să fi fost o invenție? Și doar numele satului să fie real? Cine știe???...Am să mor fără a fi aflat în totalitate adevărul!.. De a mi se răspunde la întrebarea care m-a măcinat toată viața:

„Cine sunt părinții mei?”

Colegii nu aveau de unde să știe, ce îmi spusese mătușa. Și mulți oameni aveau să o facă. Ce o fi în chestia asta? E un mare mister. Nu știu ce grad aș fi avut cu Beligan, dar un lucru e sigur că mă simțeam atras de mic ca un magnet de el. De când ascultam teatrele radiofonice, în care el era aproape nelipsit!

De ce l-a ales mătușa Lili, tocmai pe el din atâția artiști? Poate sunt frate cu el, dar nu ar fi imposibil să-mi fie și tată. Poate unchi...Iar varianta lui Vadim și ea ar sta în picioare. Nu știu dacă corpul maestrului a fost încinerat din dorința lui, și nu de a ascunde alte lucruri...E o presupunere. Vadim cât a trăit nu a vrut să-mi răspundă la întrebare, pe contul lui. Oare și moartea lui să aibă legătură cu dorința mea. Tot ca eu să nu aflu adevărul în veci! Prea multe se potrivesc! Cine să mai știe care e adevărul? Cred că el se află pe undeva la mijloc. Cineva nu m-a mai vrut, și mi s-a fabricat o identitate falsă, aruncându-mă în „groapă” și la propriu și la figurat.

Poate dacă mă răpeau extratereștrii era mai credibil. Nu știu de ce dar prea seamănă izbitor viața mea cu cea a lui Iisus, precum scrie în Biblie. Asta referitor la suferințe. Nu știu cât o fi suferit el în cei 35 de ani, dar el a suferit într-o zi cât eu într-o viață!

Poate sufletul lui e încărnat în trupul meu, ce a traversat dea lungul timpului multe trupuri. Că prea mă îndemna și la prostii...

Dar avea și permanentă grijă de mine, când vedea că încerc să o i-au razna... Ei, Basme!

Dar poate asta nu a fost decât o iluzie alimentată din dorința de a avea și eu un tată. Oricum cine o fi fost sau este, Dumnezeu nu doarme, iar sângele apă nu se face! Poate într-o zi în al 13 ceas o să aibă curaj, să dea ochii cu mine.

„Eu sunt tatăl tău!”

„Bine ai venit fiule!”...

Ca în piesa: „Întoarcerea fiului risipitor” Dar slabe șanse…

Apoi la toate astea se mai adaugă și atracția mea către teatru și muzică. Mi-au plăcut toate roluriule din „O scrisoare pierdută” precum şi alte roluri și piese jucate sau interpretate de el.

Și apoi la câte minciuni mi s-au servit, nici eu nu mai știu ce să mai cred. Orice ar fi fost posibil. Așa că nu m-aș mai mira, dacă într-o zi aș afla că nici luna nu se potrivește, că nici anul, ba mai mult, nici măcar acel sat, satul meu natal, să nu fie acela, că și el să fi fost un nume inventat, fabricat, numai din dorința de a avea și eu o origine.

 

Iar martoră aceea hârtie cu ștampila Consiliului Popular de pe atunci, ea să fi fost singura martoră, referitoare la originea mea natală.

Nu ar fi exclus, dat fiind multitudinea evenimentelor, ca eu, să nici nu fiu de pe acest Pământ, dar nici a acestui sistem solar, că să am o altă origine din altă galaxie... Am fost și sunt condamnat la uitare! Uitare ce pentru mine a fost și este crudă!

Și apoi cum mai spuneam printre rânduri, nu mi-ar fi ajuns toată viața actuală care mi-a mai rămas, să străbat toată copilăria mea. Viață, ce și-a pus mereu amprenta și în bine, dar și în rău, și care m-a urmărit și mă v-a urmări mereu și în bine, dar și în rău. Și asta că am mai avut și în continuare multe alte cumpene, ultima culminând și cu fracturarea unei mâini la cot. Și aveau să mai vină destule cumpene și mai târziu. Cumpene, de care nu am mai amintit. Cred că nu trecea un an, fără ca el să lase urme in vița mea. Dar ce să fac? Face parte din viața mea și sunt ferm convins că nu o să mai fie nici prima, dar nici ultima!

          Pun punct aici sperând că cei ce vor citi aceste povești, să fie pildă pentru ei, ca nici alții, să nu mai repete greșelile lor.

 

 

           MARIN GRIGORIU

 

                                                         din  Galati - România

 

                                       SFÂRȘIT