PERIPETIILE MELE DIN ARMATA

        CUM A INCEPUT TOTUL...   

 

       

Angajarea la Barboși-Triaj

 

 După terminarea liceului ni s-au dat repartiții de la C.F.R. Eu am primit repartiția la Revizia de Vagoane Barboși. Un strungar Vintilă mă cunoștea de când făceam practica la SPIACT. Erau oameni de treabă amândoi. Așa că nevasta lui m-a chemat la ei într-o zi spunând că îi face lui socru-su pomană de 7 ani. Așa că știind de situația mea, s-au gândit la mine. Au mers cu mine la un magazin și mi-au luat și un costum, precum şi alte piese de îmbrăcăminte, pantofi etc.

La pomană le-a dat  pe toate mie. Între timp mă întreabă ce mai fac și unde am primit repartiția. I-am spus că la Barboși. Nu prea au fost încântați nici ei. Așa că îmi propun să mă angajez tot la Revizie, dar în oraș. Spuneau ei, că cunosc pe cineva și se poate aranja. Am refuzat atunci spunând că și așa pentru o lună? Că și așa tot mă duc în armată. Să o lăsăm după armată.

Ea avea o fată cam de vârsta mea – Carmen și una mai mică, cred că cu doi ani.

Cred că avuse de gând să mă facă de un ginere. Că după pomană m-a trimis la plimbare cu ea. Eu nu prea discutam așa mult cu ea. Era totuși frumoasă. Spunea că are de gând să dea și ea la facultate. Eu o întreb:

-Și dacă nu reușești, ce faci`?

Mai dau o dată, de două ori până reușesc, îmi zice ea. După care îmi zice că se duce la bunică-sa. Nu am reținut-o. Deși cred că voia mai mult decât o plimbare. M-am retras. Nu știu de ce, dar toate fetele cu care am intrat eu în contact, toate voiau să dea la facultate. Ba unele mi-au propus să le și pregătesc. Curios, nu? Și ce e mai grav, constatare făcută ulterior, nici o fată, de care mi-a plăcut și m-a refuzat, nu a nimerit bine din prima. Mai toate au recurs la o a doua căsătorie. Ciudat, Nu?

A doua zi mă prezint la Barboși. Am fost repartizat la revizia de vagoane Barboși. Acolo alt colectiv, altă distracție. Vorba vine distracție. După numai 2 zile mi-am dat seama că nu voi putea face față. Că aici era o muncă grea, pe care corpul meu nu era obișnuit. Nu eram un tip solid și puternic. Eram foarte slab. Dacă aveam 58 de kile îmbrăcat. Era prea grea munca asta pentru mine. Trebuia să car foi de arcuri de câte 80 de kg și multe alte piese grele. Veneau acolo tot felul de vagoane de marfă care mai de care mai avariate. Din cauză că multe deraiau.

Într-o zi am cărat cu un alt muncitor, o foaie de arc de vagon.

 De la vagon și până la atelier era cam 300 m. Dar eu cred că l-am lăsat jos de 10 ori. Că se și luase ăla de mine:

-Hai mai cu viață, că dacă ne-am lua după tine, am repara un vagon pe lună

-De unde atâta viață? fac eu.

Ce era sa fac? Mai mult nu puteam. Nu am făcut nici o ispravă acolo. Așa că maistru, văzând că nu fac față, m-a mutat la alt sector, dar tot în zonă, la vreo 500 m de atelierul lor.

Acolo se reparau aparate de distribuția aerului pentru frâne. Vintile. Era mai bine aici. Lucram în colaborare cu o fată. O chema Fănica. Erau două fete și un băiat mai mici ca mine. Cealaltă fată era brunetă și arăta mult mai bine, dar nici cu Fănica nu îmi era rușine. Ea era blondă. Fănica nu prea avea nici ea multă putere, ca să desfacă piulițele de la vintile. Și erau unele înțepenite tare, că de abia le puteam eu desface. Pe multe, le dădeam la alți muncitori ca să le desfacă ei.

Atunci am căzut de acord să lucrăm împreună. Eu le demontam,apoi ea prelucra piesele. Le curățam și spălam în interior în gaz, după care le spălam cu apă. După ce le uscam cu un jet de aer comprimat, le ungeam cu vaselină, puneam câlț cu vaselină la dopuri cu filete și le montam la loc. Apoi le duceam la un stand de probă. Aici era un alt muncitor care le verifica. Avea o cameră de test. Dacă nu îi plăcea cum sunt, le desfăceam din nou.

Alături de atelierul nostru mai erau doi muncitori. Pe unul mai în vârstă îl chema Lavric. Aici se reparau furtune hidraulice. El avea un fiu care lucra tot acolo. El verifica cu un aparat cu ultrasunete, starea roților şi a osiilor. Verifica dacă nu au fisuri. Aveam să mă încadrez repede în colectivul lor.

Nu știu ce aveau blondele cu mine, întotdeauna aveam succes la ele. Sau mai bine zis, ele la mine. Lucru observat și de ceilalți lucrători. Iar aceștia au făcut tot ce e posibil, ca să atenueze relațiile noastre.

Fănica mea, devenise foarte prietenoasă cu mine. Într-o zi când eram în camera de spălare cu cealaltă fată, îmi bate apropouri. Mă întreabă în final cum stau cu „cocoșelul”. M-a cam luat prin surprindere. Nu mă așteptam la o asemenea întrebare. Cealaltă începu a chicoti. Zâmbea și ea dar aștepta cu interes și nerăbdare răspunsul meu. Văzând că insistă am liniștit-o spunând că stau bine. „E bine atunci” face ea.

Nu știu cum ar mai fi evoluat discuția noastră, dacă în cameră nu ar fi intrat un muncitor. Avea și el în brațe niște piese.

 Muncitorul s-a prins sau o fi auzit întrebarea ei, că s-a dus la nea Lavric și l-a pus în temă. Nea Lavric atât a așteptat. Când mă prinde mai liber mă cheamă în atelier la el. El știa de situația, mea că îi povestisem.

 M-a sfătuit să am grijă cu Fănica, că asta vrea să mă nenorocească. Că are interese ascunse față de mine și să am grijă.

L-am asigurat că nu e cazul să-și facă griji pentru mine, că eu nu aveam gând de însurătoare. Am zis că după ce fac armata mai văd eu. Parcă se mai liniștise acu nea Lavric. Dar tot i-a spus șefului de echipă. Și așa a aflat implicit și maistru. Că Fănica îmi făcuse avansuri. A chemat-o și maistru pe Fănica între patru ochi și i-a ținut morală.

După aia vreo trei zile se uita Fănica mea, numai cu un ochi la mine. Nu știu ce avea acum cu mine? Ce era vina mea? După o săptămână i-a trecut și ne-am continuat munca la fel ca în prima zi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat între noi doi. Dar parcă tot îi părea rău de mine.

În una din zile mă sculai mai târziu. Așa că am apelat la bicicletă. Amintire de la tata. „Carpațiul” lui a fost bun. Între timp învățasem să merg mai bine pe bicicletă. Așa că după ce am trecut de stația Barboși, până la atelierele din triaj, m-au însoțit și vreo 4-5 câini, care vroiau să-mi mănânce bicicleta. Ce nu am făcut?

Nici că mai voiau să mă părăsească. Când am ajuns și eu acolo au renunțat. Avusesem companie. Întârziasem un sfert de oră. Dar cred ca am mai recuperat, cu câinii. Nu mai știu dacă mi-a tăiat o oră, dar nu mi-a spus nimic maistru. Când m-a văzut nea Lavric, mă întreabă ce am pățit de am întârziat. Îi spun că am scăpat trenul. De obicei luam trenul din Filești și mergeam o stație până la Barboși. Dar mai luam uneori și din gara mare trenul. Era unul la 6.05 Dar după ce am văzut că mergea și cu bicicleta m-am folosit și de ea o vreme, în ciuda câinilor. Aveam oleacă de tras. De la mine din I.C. Frimu până pe Brăilei, în M19 și apoi până la Barboși. Apoi de la Barboși până la ateliere, erau cam 5 km. Acum știam lecția mă înarmasem cu un buzunar de pietre. Dar cred că aflaseră și cățeii, ce gânduri aveam cu ei, că în ziua aceea nu m-au mai atacat. Vreo două zile am mers așa. În a treia îmi zic: „Nu mai iau pietre”. Și atunci parcă au știut. Iar am avut companie.

Când ploua, sau era frig și vânt mai luam și trenul. Unul din muncitori mergea cu mine în acelși vagon. Ne întâlneam în gară.

După ce am terminat școala, am început să-mi intru și mai mult în atribuțiuni, privind cunoștințele mele în ale electronicii.

Dar punerea lor în practică avea să înceapă de cum am terminat liceul, continundu-mi practica și pe la alții.

Acu eram la Barboși –Triaj. După care am continuat în armată, profitând de binemeritata schimbare a locului de muncă. Aici la triaj, am avut ocazia de a mă perfecționa pe zi ce trece.

Întâlneam și mulți oameni care aveau încredere în mine, că lucram cinstit. Asta a făcut să–mi crească numărul de clienți. Dar asta avea să-mi aducă și necazuri. Și asta pentru că nu toți oamenii erau cinstiți, drepți și de încredere.

Nea Lavric după ce a mai aflat și cu ce mă ocupam eu în timpul liber, m-a luat cu el la Barboși după program, să mă uit și la televizorul lui. El locuia lângă gară. Erau câteva blocuri de familiști ale CFR-ului. Așa i-am cunoscut familia.

În câteva minute i-am reparat televizorul. Nu avea mare lucru. Asta era să fie începutul.

 După care a urmat fiul lui. Și el mai avea și un aparat de radio cu tuburi. A trebuit să-l trimit la Galați, să cumpere lampa cu pricina. După care l-am făcut. Bucuria nevesti-si. După care a urmat inevitabil, alți și alți clienți. Așa am cucerit pe unii oameni cu meseria mea. Cum toți erau de la țară, a fost de ajuns unul să se laude cu priceperea mea, că mi-am făcut după aia la clienți, că nu mai dovedeam să-i onorez. Pe mulți îi păsuiam, pe alții îi refuzam, ca să-i mai triez și eu.

La unele defecte trebuia să cumpăr traf sau lămpi, ca să nu mai zic de alte piese. Pe unele le puneam, dar erau refuzate la export, când auzeau cât costă. Cu unele am rămas o vreme pe stoc. Odată veneam de la un șef de echipă de pe linia Liești, unde reparasem un magnetofon „Tesla”. Când m-am întors am luat trenul. Eu aveam legiti-mație clasa a II-a, numai de la Barboși la Galați. Am luat bilet până la Barboși. Că deacolo ziceam eu, merge legitimația. Când m-am urcat în tren mă pune dracul să mă așez într-un vagon de clasa a I-a. Mă pusesem lângă un domn bine. Până la Barboși nu a venit nimeni. Exact când a plecat trenul vine controlorul. Numai l-a salutat, pe cel de lângă mine, iar mie îmi cere biletul, sau legitimația. Îi dau și eu legitimația mea. Se uită la ea, se uita la mine, iar se uită la legitimație, eu mă uit la el și în final îmi zice:

-Păi mata ai legitimație de clasa a –II-a nu de a I-a.

-Păi uitați, eu vin de la … - am luat bilet până aici, ca de aici am legitimația, încerc eu să-i abat atenția.

-Nu contează pe legitimație nu scrie clasa I-a, zice el.

-Unde lucrezi?

-Nici nu a vrut să se uite la bilet.

-Păi ...la... la Revizie la Barboși, îi zic.

- Da? zice el, studiind mai bine legitimația. Dar tot trebuie să-ți dau amendă că te-ai urcat în vagon de clasa I-a. Cel de lângă mine se făcea că plouă.

Cred ca era „becker”. Citea cu mare „interes” o carte.

Parcă nici nu eram acolo. Altfel nu-mi explicam de ce atâta zel la conductor? Până la urmă văzând că nu am ce face îi plătesc amenda. Îmi dăduse 100 de lei.

Și de atunci m-am învățat minte. Nu aș spune că a procedat bine. Putea să mă fi iertat, având în vedere că eram unul de-a lor. Dar asta e! O parte din câștig, i l-am dat conductorului că nu scosesem bilet diferență de clasă. Iar acesta nu a vrut să mă ierte, cu toate că lucram la ei și aveam legitimație de clasa a II-a. Asta e! Mai și pierzi!

A doua zi i-am povestit omului, ce pățisem. La urmă mi-a zis:

Așa îți trebuie! Cine te-a pus să te așezi în compartiment de clasa a I-a? Dar după aceea a zis și el ca mine. Că nu trebuia să facă atât exces de zel. Că, zicea el, sunt alții care merg kilometri cu trenul și se fac că nu-i văd.

Și alții au ținut cu mine.

 Acum aveam să înțeleg vorbele lui nea Ursei, profu` de matematică, când îmi zicea:

-Pe voi o să vă facă „frânari șefi”. Dar tu să le spui că: „Eu domnule am liceul! Pe mine mă băgați oleacă mai sus”. „Noi suntem muncitori cu înaltă calificare.Trebuie să ne încadreze, direct cu a doua”.

Așa că, ținând minte vorbele lui, am ripostat când am văzut că la primul meu salar, scris pe fițuica aceea, că aveam salar de I bază - 1400 de lei. Nea Lavric m-a sfătuit să depun contestație. Ceea ce am și făcut. Numai că treburile nu au mers cum credeam eu atunci.

După două săptămâni cea de la cadre, caserița, înainte de a-mi da banii, a ținut să-mi facă morală, de față cu toți muncitorii. Zicea ea: „că ce a trebuit să fac atât tam– tam, că se rezolva în timp. Că așa pățesc dacă mă p.. contra vântului. Tot eu mă ud”.

Asta a fost cea mai dură lecție pe care aveam să o primesc pentru prima oară. Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare. Mă simțeam teribil de rușinat și jignit.Dar lecția asta avea să mă pregătească pentru mai târziu, deschizându-mi ochii pe viitor. După ce a plecat caserița câțiva muncitori mi-au ținut parte zicând:

Da, se rezolva acu, că s-a întâmplat așa, dacă nu era... rămânea așa...ca-n tren!

Când am primit următoarea fișă: scria acu 1600 de lei. Și II - bază. Avansasem. Ei dar asta nu a durat mult. Ci o lună și ceva. Că după aia m-au chemat în armată.

Și așa „îi fentasem” cu studiile mele încă un an.

Așa se face că atunci când am venit în armată, cei de anul doi, erau de vârsta mea. Iar eu „am mâncat” instrucție la fel ca „bibanii” de anul întâi, care erau mai mici ca mine.

 Dar acolo nu a contat! „Unul pentru toți și toți pentru unul” Asta era să fie deviza lor.

Eu l-am delegat pe nea Lavric, ca să-mi ridice el lichidarea și să mi-o trimită în rate, în armată. După ce m-a luat în armată i-am scris imediat și i-am dat adresa unde să trimită banii. A fost un domn! Mi-a trimis bani, exact când aveam mai mare nevoie de ei, până s-au terminat.

Mi-a venit și ordinul de chemare. „Se prinse” ăștia că terminasem liceul și nici la facultate nu reușisem.

 

 

 

Plecarea în armata

 

 

        Și avea să vină inevitabilulul. Ordinul de chemare în armată.

        Pe când eram in anul doi şi implinisem 18 ani, am fost chemați întâi la recrutare la comisariat. Acolo ne-a băgat pe grupe, într-o încăpere, unde ne-a ordonat să ne lăsăsăm, cum ne-a făcut mama. Noi deja priveam curioși la toți, studiindu-le care mai de care „bărbăția”. O tanti, vine și ne-a studiat și ea, după ce ne-a văzut dezbrăcați, după care ne-a pus să intindem mâinile in față, să închidem ochii și să facem morișca cu mâinile. După ce ne-a declarat „apți” ne-am îmbrăcat la loc. Verdictul: „ Buni pentru apărarea țării!”. La mine nu a observat că aveam platfus.Eu mai cunoșteam dintre proceduri, de la alți colegi, care se lăudau nouă, râzând.Spuneau că la femei, vin sergenți, iar la noi fete gradate.

Ei, dar dacă au mai trecut încă doi ani, la 20 de ani, iar am fost chemat, văzând că am întârziat. Voiau să se convingă, dacă nu fentam cumva armata. După ce s-au convins că mai aveam incă doi ani, m-au lăsat să plec. Deși se știa de atunci viitoarea mea „armă”, la care urma să mă duc. Un caporal care era la scrisuri, mi-a arătat fișa, spunînd: „ BIM-ul știe de tine!”

Nu l-am luat în serios și nici nu mi-am bătut capul să rețin locul. De abia peste alti doi ani avea să mi se confirme.

Ei dar acu gata! Au trecut și cei doi ani și iarăși și-au adus aminte ăia de mine. Păi se putea altfel? Nu ieșea efectivul. Cum era să fac față inamicul fără prezența mea? Ar fi suferit grele pierderi...

Când a văzut nana ordinul de chemare la armată, s-a ofelit imediat. Ea încercase prin tot felul de mijloace și cunoștințe, ca să mă scape de armată, sau cel puțin s-o fac lângă ea aici în oraș. Viorel văru-miu, fiind mai mare ca mine cu un an, l-a încălțat înaintea mea în armată. Acu nu știu, ori el s-a cerut la noi, știind că suntem și noi pe aci, ori așa i-a fost norocul?

El a fost repartizat să facă armata la divizia motorizată de tancuri de la noi. Întâi a fost pe Câmpului, apoi l-a mutat pe Ștefan Cel Mare. Era și acolo o unitate. Mai erau și altele. Așa că Viorel al meu, când lua permisie, mai trăgea și o fugă pe la noi. Eu curios, să-l întreb cum e în armată?

Probabil că știind că și eu urmam în anul următor, nu a vrut să mă sperie. Mai în glumă, spunea și el câteva scene, ce-i conveneau lui cred.

După spusele lui nu mi s-a părut chiar așa de grea armata. Mai pomenea el de câte o poveste două, că mai făcea curat și la w.c.

 Îmi spunea și multe „povești” pe care pe mine mă amuzau atunci. Ca să-i fac în ciudă nanei, îi spuneam:

 -Lasă-mă să fac și eu armata!

-Ei, ce știi tu ce e armata? zicea ea. Ai să te convingi tu!

-Da ce mata ai făcut armata? De unde știi?

-N-am făcut-o, dar am mai auzit și eu de pe la alții, încerca ea să mă convingă.

-N-am avut destui băieți? De la ei știu. Știu și de la Griguță...Măcar să o faci aici. Dacă te duce cine știe unde...?

-Nu-i nimic, zic eu, dacă m-o duce și unde pui harta Romaniei în cui, acolo o să mă duc.

Făceam eu pe grozavul. Dar nu aveam de unde știi, ce o să mă aștepte și pe mine acolo. Acu mi se părea o joacă.

-Dacă te duce la Sighetu Marmației, zice ea înspăimântată.

-Acolo mă duc, la Sighetu Marmației!

Nana se punea pe plâns.

-Numai pe tine te am. Dacă mori...și zicând asta se puse gospodărește pe plâns. Acu era trează, iar gestul ei mă întrista.

-Ai lasă că nu am murit încă, zic eu.

Nici nu știam, cât de aproape era să fiu de premoniția ei.

Băieții din gazdă de la nana, râdeau și ei de grozăvia mea. Și ei încercau să mă descurajeze, spunându-mi:

-Lasă că ai să vezi tu!

Acu era sâmbătă. Luni trebuia să plec. Mai aveam două zile. Nana îmi pregătește „valiza”. Vorba vine că nici valiză nu aveam. Îmi rămase de la tata o cutie cu balamalenu mai mare decât un diplomat, dar un pic mai lat. În lungime nu cred ca depășea 50 cm. În ea am îndesat puținele lucruri pe care mi-le dăduse nana. Îmi mai făcuse și un pachet într-o sacoșă, spunând să am ce mânca pe drum.

Duminică dimineață, mă ia nana de mână și mergem în piață la noi. După ce și-a luat de a le ei și nelipsita cafea, o văd că mai cumpără iar o sticlă de lichior. De data asta o sticla mai mare. Cred că era de jumătate. Eu la ea:

-Cred că nu vrei să mi-o dai și pe asta la pachet?

-Ai vrea tu! zice ea. Nu! Mergem la bunică-ta, să facem cinste. În cinstea plecării tale la armată, zice ea.

Când ajungem acolo tanti Lili și bunica de abia mă așteptau. Când mă vede și bunica începe să plângă. Cred că au udat 3 batiste.

 Tanti Lili încercă să se abțină luându-mă repede, deși vedeam și pe fața ei, că de abia se mai abținea și ea să nu plângă.

-Și gata?... când pleci?

-Mâine! zic eu, puțin trist.

-Ei gata, mama-i-co! zice tanti Lili. De acu Bebi e bărbat. Trebuie să o facă și pe asta.

 După o vreme se mai potoli și ea. Nana ca să schimbe atmosfera, cum era ea cam zurlie, zice:

-Hai nu mai bociți, că nu a murit nimeni. Scoate niște pahare că mi-o sete...

După ce tanti Lili, aduce păhărelele, nana le umple, după care am ciocnit cu toții.

Bunica m-a pupat, zicându-mi:

-Să trăiești Bebi. Și să ai grijă de tine ... acolo...Și izbucni iar în plâns. Începuse să mă cam stânjenească asemenea scene.

La un moment dat, m-am molipsit și eu de plânsetele lor și simții că și mie încep să șiroiască câteva lacrimi pe obraz. Nana de colo, încearcă să ne ridice moralu, deși știam, că în adâncul sufletului ei, și ea suferea. Dar se ținea încă tare încercând să-și ascundă tristețea, cauzată de despărțirea ei de mine.

-Hai ați început cu toții...să dați apă la șoareci? Nu a murit nimeni în armată...zise tanti Lili.

Această remarcă avea să mă urmărească pe tot timpul serviciului militar și mai ales în desele mele zile de cumpănă de acolo.

În fine ne mai destindem noi, mai ales că începusem să avem și motive. După ce am terminat sticla, nanei îi venise mai tare pofta de a mai „gusta” ceva. Nu s-a lăsat, până nu am mai făcut un drum la piață la alimentara. Acu luasem o sticlă de Fetească. Când a văzut-o nana începu să-i strălucească ochii. După vreo două ore am plecat și noi în sfârșit acasă. Eu eram cam abătut. Seara ne-am mai uitat la televizor, mai ales eu că nana nu știu dacă mai vedea sau înțelegea ceva. Se transformase ea în televizor. Vorbea singură.

-Culcă-te!... că mâine pleci...zicea rareori nana, uitându-se în gol, pe lângă mine. Sting pe la orele 20 televizorul și dau să mă culc. Mai bine zis, încerc să mă culc.

Când unul din băieți bate la ușa noastră. Mă invitau la ei în cameră. Erau toti trei în cameră. Când intru, Gelu de colo:

-Bine ai venit Bebi, poftim la noi. Ia loc.

Pe masă la ei, era o sticlă cu vermut. Îmi întinde și mie un pahar.

- Hai să ne trăiești Bebi și armată ușoară, îmi urează și ei, dând pe gât păhărelele. Eu mă uitam la el, mai cu milă. Era puțin amărui dar și dulceag. Era vermut roșu. Nu prea băusem la viața mea așa ceva. Parcă odată am gustat pe când trăia tata, la un chef. Mi se părea totuși cunoscut.

-Hai bea, mă îndeamnă Gelu. Nu te uita că nu ai de unde! De mâine ești „bărbat”.

-Și unde faci armata? Nu ți-a spus? mă întreabă Sandu și Costel.

-Nu știu! zic eu. Mâine o să aflu!

Nana văzând că eu nu mai apar de la ei, vine peste noi, să vadă ce facem.

 -Unde ești? întreabă ea. De ce nu te culci?...Mâine... trebuie să te scoli... dimineață !.... Treaba ta!...

Dar dând cu ochii de sticla noastră și de pahare, zice:

-Da voi...De când vă permiteți... să beți... fără ...mine? Beți singuri fără mine?...Bețivilor...!

-Uite, cine vorbește, zice Costel.

Tu să taci!... zice nana. Tu nu ai trecut prin ce am trecut eu...așa că am tot dreptul...

-Da ce și matale pleci mâine în armată? Noi l-am chemat pe Bebi, zice Costel. Din când, în când, nana mai și zâmbea în timp ce vorbea. Mai bine zis încerca săvorbească.

-Ia d-aici face Gelu, punând și ei un pahar.

Îl ea și dă să-l ducă la gura. După care se oprește, să mai comenteze ceva.

-Stai că și-a mai adus aminte de ceva, zice Gelu.

În fine îl duce la gură și îl dă jumate gata. Apoi îl ia și încearcă să-l pună în tavă.

Numai că tava nu voia să stea locului cu nici un chip. Mereu dansa pe sub ochii ei.

-Vezi cum îl pui că ai să-l verși, zice Gelu.

-Și ce dacă? E paharul meu...ce te interesează pe tine... că îl vărs eu...

 -Hai gata du-te și te culcă că ai băut destul, încearcă să o trimită la plimbare pe nana.

-Și ce ?... Am băut din banii tăi...? nu se lăsă nici nana.

Văzând că nu scapă de ea, Gelu zice într-un târziu:

-Gata petrecerea s-a terminat hai că mă culc. Mâine mă duc la muncă, zice el și trântindu-se în pat își trage plapuma peste ochi.

-Noapte... Bună! zice nana, râzând.

Eu, încerc să o iau pe nana și să plecăm.

-Hai lasă-i, să mergem!

-De când mă dai tu afară din casa mea? Se răstește nana la mine.

-Ai încurcat-o Bebi! face unul din băieți, râzând.

-Păi da!... mă dă ... mă dă afară din casa... mea ! ...Hm.!..tu să ai casă... și după aia să vorbești. Să te duci la casa ta!...Eu am muncit !...pentru casa asta...

Lasă că nu ai muncit matale la casă, ci ăia care au făcut-o, zice Gelu, scoțând nasul de sub plapumă.

-Tu să nu vorbești în fața mea... Auzi?... că nu ai nici un drept!

-Gata! Noapte bună! Lasă-mă să dorm.

-Păi dormi, ce nu te las eu?...

-Păi dacă vorbești?...

-Așa îmi place mie să vorbesc... De aia!...

 Cu greu am reușit să o scot de la ei din cameră. Unul din ei zice, făcându-mi cu ochiul:

-Tu poți să mai rămâi Bebi, dacă mai vrei...

Nu gata! Mersi pentru tratație am plecat! Noapte buna! zic eu trăgând-o și pe nana după mine. Când ies din bucătărie, dau să mă întorc la băieți iar. Nana crezând că eu o urmam nu și-a dat seama de prima dată, că eu m-am întors din nou la ei. Eu mă întorc la băieți în cameră. Gelu tocmai sărise iar din pat și se pregătea să umple iar paharele. Ciocnim iar, când mă trezesc iar cu nana la ușă. Gelu când o aude se ascunde iar sub plapumă. Ies și eu.

-Ce te-ai întors înapoi? zice ea.

-A vrut Gelu sa-mi mai spună ceva, zic eu, împingând-o afară în curte.

Când am ajuns în camerele noastre, nana începuse mai tare să vocifereze. Văzând că nu am cu cine să mă înțeleg, mă bag în pat. Era ora 23. Și eu nu apucasem să mă culc. Din când în când mai auzeam comentariile nanei:

- ...Du-te și fă armata!...Fii bărbat!....după care iar zâmbea.

Într-un târziu am adormit, că nu am mai auzit-o. Pe la șase, criminalul de ceas, mă trezește fără milă. Îmi venea să-l arunc cât colo.

Făceam și eu ca Pantera roz. Nana încă dormea. O ajunsese în sfârșit.

Mă scol tiptil și mă duc să pun de cafea. Îmi mai revizuiesc odată bagajele. Vorba vine „bagaje”. Îndes eu în „geamantanul” meu tip di-plomat, ce am mai putut.

Îmi pun mâncarea în sacoșă, scoțând-o din frigider. Cum cotrobăiam eu prin bucătărie, văd că își face apariția și nana mahmură.

-Ce voiai să pleci fără să știu eu? A uite ai pus și de cafea! Bravo! Așa te vreau! Se cunoaște că te duci în armată. Trebuie să-ți intri în atribuțiuni...

-Nu! zic eu. Te sculam când plecam.

Când a fost gata cafeaua am sorbit-o.

-Da ai învățat să faci cafea? zice nana. A ieșit foarte bună!

-Trebuie să fim la ora 8 în curtea Comisariatului.

-Lasă nu te grăbi, că ai timp, zice nana.

Știa ea ce știa. După ce am terminat de băut și cafeaua, am mai frunzărit eu ceva pe acolo și m-am grăbit să ies pe ușă. A urmat inevitabila scenă emoționantă. Scenă ce nu s-a lăsat, până nu ne-a smuls și ei, dar și mai ales mie, câteva lacrimi. Aveam așa un presentiment ciudat, că nu am să o mai văd vreodată. Nu m-am mai putut abține. Și până nu am udat pragul amândoi, nu ne-am lăsat.

    Să ai grijă de tine face ea, ștergându-și lacrimile. La revedere Bebi și... Drum bun!...Armată ușoară !...Să te întorci!... Eu la cine o să mai țip?....

Am plecat repede, fără a mai avea curajul să mă mai uit înapoi, în timp ce nana rămase încă în poartă, uitându-se după mine lung, cu lacrimi mari în ochi, privind multă vreme în gol...

 

 

 

Peripețiile mele din armată

 

Prezentarea la unitate

 

 

Poate să vi se pară curios la unii, că povestesc și despre întâmplarile mele din armată. Asta că aceste întâmplări au avut și aveau să aibă, un impact serios în viața mea. Poate la unii nu le place, sau nu le-a placut. Nici mie nu mi-a plăcut, atâta timp când armata s-a făcut în bătaie de joc. Poate altă treabă era, dacă se ținea cont de unele reguli. Poate rămâneam și eu în rândurile lor. Cine știe? Dar când pui la cârma condu-cerii, niște oieri, cu 4 clase, ce pretenții să mai ai?

Când ajung și eu la Comisariat era 8 făra10. În curte era încă pustiu. După o juma de oră apărură și alții de nicăieri. Toți veniseră cu niște valize uriașe. Unii de abia le mai duceau. Cred ca unele erau de un metru. Că mă și miram: „Ce or fi cărând ăia atâtea în valiza aia?” Alții când m-au văzut cu „diplomatul” meu îi pufneau râsul. Unul chiar mă întreabă:

-Cu „valiza” asta vrei să mergi în armată?

-Nu! zic eu. Valiza mea a rămas în gară. Vine după...Asta-i așa... de design...

Pe unii poate i-am convins, dar pe alții cred că nu. Erau și din Galați foarte mul-ți. Și din județ, dar și din oraș. Aveam să-i cunosc pe mulți dintre ei mai târziu. Pe la 10 în sfârșit începe să ne bage înăuntru, câte o serie. „Ca la armată!” Când intru și eu mă pune să fac vizita medicală. Îmi spune să mă uit la un panou cu culori. Când mă întreabă ce culoare e, eu le zic că e portocaliu, la culoarea roșie. Ei se uită la mine credeau că glumesc. Dar apoi s-au convins și la alte teste, că nu văd bine.

Au început să discute nu știu ce pe acolo, după care m-au poftit afară. Adevărul că eu de mic nu vedeam bine, dar nu știam asta. Prima dată era să fie atunci când ne ducea tata la câte un film. Dacă nu lua bilete mai în față, eu nu mai vedeam scrisul. Trebuia să ia bilete cam pe la rândul 10-12, ca să vad și eu ca lumea. Și mai aveam si platfus, anomalie neconstată de ei. Asta avea să-mi îngreuneze exercițiile din armată.

Am mai stat afară până la ora 15. Mă durea și picioarele. Și mi se făcuse și foame. Ceilalți se așezaseră pe valizele lor. Ce le păsa? Puteau să stea până mâine. Dar eu pe diplomatul meu?

Până la urmă lăsând toată rușinea la o parte, mă așez și eu cum pot și cu mare grijă, nu de alta dar să nu-l stric cumva și, mă apuc să înfulec câte ceva, din ce îmi îndesase nana grijulie. Aproape de ora 16, se hotărăsc în sfârșit să ne adune. Apoi ne-a împărțit pe grupe.Un delegat gradat cu uniformă albastră de marină, ne însoțea. După care, am luat-o pe jos la gară. Nu era mult de mers până acolo. Aveam un tren pe la 16,30, spre Constanța. Ne suim toată trupa în tren, pe care o strigase delegatul. În tren începuse să se încingă spiritele și atmosfera. S-au apucat băieții de băut, cântat și chiuit, că se auzea până la locomotivă. Din, „ „Hai liberare”! nu o mai scoteau. Și nici nu gustase amarul ei, încă.

În compartimentul nostru eram sase inși. Unul din ei băuse peste măsură. Aveam să aflu că îl chema Oană. Se îmbătase praștie. Căzuse în intervalul dinte bănci și nu se mai putea scula. Un teanc de bani, numai de o sută de cei albaștrii, îi ieșiră din buzunar. Delegatul îi ia și îi dă la un viitor soldat, care era cu el, ca atunci când s-o trezi, să-i dea înapoi. Ia mai fost și rău, pe deasupra. A murdărit vagonul. La unele garnituri, se lăsau cu geamuri sparte. Se auzeu mereu trosnind. Nu știu le-o fi plătit? Cred că tot noi...

Delegatul se înfurie și văzând că eu nu gustasem nici o picătură de vin din sticla lor, îmi dă mie să beau restul din sticlă. Mai era cam un sfert. L-am băut, ce era să fac? „ordinul era ordin”. Nu se discuta!

Peste câteva ore ajungem la Medgidia. Acolo trebuia să ne dăm jos și să schimbăm trenul către Tulcea. Când ne-am dat jos se trezise și cel care băuse. Acu se căuta de bani. Până la urmă a primit banii înapoi, iar delegatul ia făcut morală.

Mai stăm noi și acolo, că nu aveam legătură directă. Într-un târziu vine și trenulnostru. Un personal. Și așa am mers ca melcul, precum trasura lui nea Iancu, hodo-ronca-tronca... până dimineață.

La ora 6 dimineața, am ajuns și noi în Babadag. Aflasem orașul. La gară ne aștepta câteva mașini, de-a armatei. Așa că ne-am îmbarcat iar și am ajuns la poarta viitoarei noastre unități.

Când am intrat pe poarta unității, câțiva soldați mai vechi, exclamă:

-Uite ne-a venit „bibanii”! Adică noi. Noi de colo curioși:

-Câtă armată facem un an și patru luni? La care ei râzând zic:

-Da! Un an și patru anotimpuri. Adică doi ani!

„Taci că am nimerit-o bine”, făceam eu în sinea mea. Mai bine nici că se putea!”

După ce ne văzură în curtea unității, ne bagă pe toți într-o sală mare. În fața era o masă mare la care stăteau toți comandanții de plutoane, baterii, companii etc. Începu-se să se facă trierea. La început ne-a pus pe toți să ne scriem numele și ocupația în civilie, pe o bucată de hârtie.

După care le-a strâns și ne-a analizat scrisul. Așa, a mai ales unul, care scrisese după părerea, lor cel mai frumos.

Acela avea să fie mâna dreaptă a celui gradat care se ocupa și el cu scrisul, întocmind diferite scripturi mai caligrafice.

 

 

Apoi începuse să ne strige. Pe măsură ce ne striga câte un comandant de la câte o „armă” se ofereau să ne ia la dânșii. Îi întreba pe fiecare, ce meserie avea în civilie și ce studii are? Mulți s-au orientat, încă din start, sau o făcuseră din dorința de a mai scăpa de viitorul frecuș.

Pe cel din tren care se îmbătase, îl făcuse ajutor de doctor. Era chipurile felcer. Acorda ajutor răniților. Era la crucea roșie. Și mulți au ocupat diverse funcții. Pe câțiva înaintea mea îi luase la transmisiuni. Eu, când îmi vine rândul, zic că aș vrea și eu acolo. Le zic că cunosc alfabetul Morse.

După ce m-a testat comandantul de la ei, lt. Zamfir, zice: „nu-i de ajuns. Voiam să îmi spui cu muzicalitate. Adică: ti,ti,ti... ta!” Un locotenent se oferă repede, auzind că am și liceul:

-Dă-mi-l mie !

-Ia-l face el repede.

Și m-a luat.

După mine au mai venit încă patru. Și așa aveam să mă încadrez în plutonul A-A.

Adică antiaeriană.

După ce s-a terminat trierea și repartizarea noastră, un comandant de grupă de la diferite „arme” ne-a luat în primire. Eu încă nu eram sigur unde mă repartizase. Așa că, atunci când vine un fruntaș și mă întreabă, nici nu știam ce să-i spun.

După ce se dumirește și el, îmi zice să-l urmez. Și intrăm într-un dormitor de la etajul I. Eu eram primul în ziua aia venit, la acea armă. Fruntașul s-a prezentat. Îl chema Anghel. Mi s-a părut de treabă la prima impresie. După care îmi arată patul în careaveam să dorm. Erau paturi suprapuse. Constat că locul meu era la „etaj”. Jos dormea caporalul. Feblețea lui de mai târziu, față de mine.

Mă întreabă ce am în „diplomat”. Eu îi arăt. Nu erau prea multe. Niște ciorapi, batiste, ață, ac și o cămașă de corp pe care nana a îndesat-o acolo.

-Asta se confiscă zice el mai în glumă, făcând aluzie la cămașa de corp.

-Să nu cumva să încerci să te îmbraci cu ea. Nu ai voie să te îmbraci decât cu ce îți dăm noi.

Mă întreabă de ce nu am valiză. Am ridicat din umeri. I-am spus că nu știam, dar nici nu aveam așa ceva.

A început să mă descoasă, de unde sunt, ce și cum. După ce a aflat întreaga poveste despre mine, despre viața mea, mi-a spus:

-Ei aici nu o să mai fie ca acasă. Aici armata o să-ți schimbe viața.

Și mi-a schimbat-o.

Îmi spune că până la ora mesei, care avea să fie ora 18, am timp să fac ce vreau.

 Profitând de câteva minute de răgaz, mă apuc să le scriu la ai mei și în special lui nea Lavric. Îl întreb care e adresa unității. După ce o aflu și termin de scris, îmi cere să citească și el scrisoarea.

-Nu îți face griji, că oricum era cenzurată. Așa că mai bine dacă o citesc eu mai întâi.

Unele lucruri nu ia plăcut acolo în scrisoare. Și mi-a spus să am grijă ce scriu pe viitor și să refac scrisoarea.

După ce am refăcut scrisoarea, a citit-o din nou, apoi o ia zicând că o duce el la soldatul cu corespondența. După câteva minute a sunat adunarea în curte. A mers și el cu mine. Ne chema la tuns. După ce ne-a tuns chilug, ne-a trimis la baie. După care am mers în alt loc unde am primit ținută și „efecte” până la piele. Când m-a văzut Anghel al meu zice:

-Mânca-l-ar tata pe el de biban! Dar ce bine îți șade!

Îl întreb:

-Chiar facem doi ani?

-Dar tu ce credeai?

Când am auzit, am simțit că mă ia cu furnicături.

-Doi ani? fac eu speriat.

-Dar ce credeai? Zi mersi că daca veneai mai devreme, făceai 3 ani.

„Trei ani? fac eu în gând. Oare aș mai fi rezistat? Deci afost bun liceul nanei”

Când s-a terminat cu îmbrăcatul, ne dă niște saci, în care să ne punem hainele cu care venisem, pregătindu-le pentru a le expedia acasă. După care Anghel mă ia și mă aduce înapoi în dormitorul, ce cu puțin timp înainte, abia îl părăsisem. Apoi mai vin la noi, încă patru soldați, care fuseseră cu noi în tren. Și așa începe să ne facem prezentările.

Mă uit pe geam și mai văd încă patru soldați care veniseră înaintea noastră cu câteva zile.Fruntașul Anghel se ocupa de ei. Îi lăsase să se instruiască singuri. Le dădu-se comanda „pe pilot automat”. Făceau la stânga și la dreapta tot timpul.

Din când în când mai băteau și pas de defilare. Văzând că îi urmăresc, fruntașul zice:

-Gata! De mâine intrați și voi în pâine!

Mai târziu veni și masa. Mi s-a părut destul de bună mâncarea, chiar dacă fusese mazăre cu carne și un ceai, unde carnea era invizibilă. Și așa nu eram eu pretențios. Eram obișnuit cu astfel de gen de mâncare. Ei, dar pe parcurs aveam să văd că mă înșelasem. Mâncarea de la armată era foarte bună. Chiar mai bună și decât la mama acasă.

După masă intrăm iar în dormitor. Aveam să observ că în dormitorul nostru erau și alți soldați de la altă armă. Era bateria AG-9. Noi eram numai un pluton și ocupam cam o treime din paturi. În timp ce restul de paturi erau ocupate de ei.

-Acu sunt puțini. Dar sunt mulți „în gardă”, îmi explică fruntașul Anghel la întrebările mele. Și de la noi sunt majoritatea în gardă. Peste o săptămână vin toți. Până atunci se completează și toate efectivele, îmi explică el.

În fine a venit și seara și o dată cu ea și noaptea. Era să fie prima și singura noapte liniștită, de aici din armată, cel puțin până anul următor în luna iulie.

 

 

Începe instrucția

 

 

A doua zi la ora 5, a sunat goarna. Câțiva noi recruți, au sărit în picioare. Alții neștiind ce e asta, mai leneveau încă în pat.

 - Gata! Deșteptarea! tipă fruntașul Anghel. Nu mai sunteți la mămica acasă. Hai scularea! S-o credeți voi că asta-i percutare!

Un alt soldat de anul doi de la bateria AG-9 zice:

-Bibanii se mai cred și acu acasă...

Dar nici el nu se grăbea să se dea jos din pat.

-Hai și tu! Ce dacă ești anul doi! Hai jos din pat, țipă Anghel.

-Ce vrei? Sunt obosit de atâta armată...tovarășe fruntaș...

Ne apucam noi cei 9 cu mine și începem să ne îmbrăcăm.

Mai repede, mai repede, strigă fruntașul Anghel. Aveți un minut să vă îmbrăcați. Vă echipați numai până la bustul gol. Mergem afară la înviorare!

Tovarășe fruntaș, nu s-ar putea fără înviorare…? comentează cel de anul doi.

-Nu!

-Hai tovarășe fruntaș...măcar azi...

-Da ce e azi?

-Dormeam și eu așa de frumos...

În sfărșit reuși și el să se dea jos din pat. Mai erau câțiva de anul doi de la baterie.

Eram atunci cam 15 soldați în total și cu fruntașul 16. Nouă la noi și șapte la ei. Printre ei se aflau câțiva noi bibani veniți odată cu mine. Unul din ei, Serghie era fostul meu coleg de la generală, încă din clasa întâi. Ce chestie! Ce mică e lumea! Avea să îmi fie și coleg de armată, după atâția ani. Cine ar fi crezut?

Când vede fruntașul Anghel că suntem gata, strigă:

-După mine afară fuga... Marș! țipă el.

L-am urmat toți pe fruntaș. Când am ieșit afară deja se adunaseră o mulțime de soldați și de la alte subunități. Aerul rece al dimineții avu darul să ne trezească. A început să ne alerge câteva ture de platou. După care a urmat inevitabila mișcare a brațelor și alte exerciții. Pe parcurs aveau să se facă mult mai complicate. După ce terminăm, după 10 minute, intrăm iar în unitate.

-La spălător, adunarea! Aveți 5 minute ca să vă spălați! zice iar Anghel.

Când ajungem sus, vis-a-vis de dormitorul nostru era o spălătorie. Am intrat cu sfială în ea. În timp ce ne spălam se opri apa. Pe unii i-a prins cu săpun pe față.

 -Așa vă trebuie dacă nu percutați, zice Anghel râzând.

Aveam să aflu pe parcurs, că unitatea avea probleme în aprovizionarea cu apă. De aceea toate rațiile de apă erau cu strășnicie repartizate, sau atent drămuite.

Ei de abia acu era să se schimbe viața mea. Am fost repartizat la Infanteria Marină – Babadag. La doi ani. Cei de anul doi râdeau de noi. Ziceau că: „o să faceți un an și patru anotimpuri”. Cred că mi-ar trebui 100 de capitole ca să descriu viața care am avut-o acolo. O să mă mulțumesc cu mai puține, adică mai pe scurt, încercând să cuprind aproape totul.

După spălare am intrat iar în dormitor.

-După ce vă îmbrăcați vă faceți paturile. Azi în ce zi suntem în 20 ...ei întoarceți salteaua cu nr doi în sus. Mâine o sa fie cu unu. O zi cu soț, o zi fără soț. Poate prind la vreunul că nu corespunde numărul de pe saltea cu ziua.

Eu câteodată mai uitam, sau uneori și în mod intenționat și nu mai întorceam salteaua. Și asta ca să scap mai repede de făcut patul. Că altfel nu mă încadram în timp. Câteodată mai mergea. Alte ori mă prindea. A doua zi nu o mai întorceam, că era deja întoarsă, că era pe ziua respectivă. Scăpam mai repede cu făcutul patului. Și așa pre-tențiile fruntașului erau mari. Bine, că nu erau să fie numai ale lui. Aveau să vină și alți pretențioși cu pretenții și mai mari, când aveau să fie toți gradații cu noi.

Întindeți bine cearceafurile sub saltea în așa fel, că dacă dai drumul la un ban, acesta se sară în sus, ne explica, fruntașul.

Văzând că eu mă moșcăiam la făcutul patului, Anghel vine la mine și zice:

-Azi îți arăt eu cum se face patul, dar de mâine te descurci singur!

Zicând aceasta, se oferi să-mi facă el patul. Un soldat de anul doi de la baterie zice:

-Ia uite, de când fruntașul face patul bibanului...

-Nu mai azi că de mâine... ripostează Anghel.

-În loc să-l pui să-ți facă ție patul, nu se lasă acela.

Aveam să văd pe parcurs, că acel soldat avea să–mi bage strâmbe și mie și la alți câțiva soldați de la noi. Când rămânea singur în dormitor cu noi, avea să facă instrucție cu noi separat. Asta dacă nu era nici un gradat prin preajmă de la noi.

În fine după ce terminăm paturile, așezăm și pătura împăturită deasupra, exact cum ne învățase el. După care, fruntașul alege doi soldați de la noi și iese cu ei să ia vesela. Un lighean de aluminiu, în care se punea mâncarea, un polonic, farfurii adânci sau/și întinse, vreo10 căni, toate din inox. Pe parcurs, aveau să ajungă la 21. De ase-meni și furculițe sau linguri, după caz. Acel lighean de aluminiu, ei îl numeau „oval”. Și de câte ori te prindea că nu „percutai” la timp, spuneau ei: „că ai căzut, în oval!”-adică în abatere. După care ștergea podeaua cu tine. Aveam să fac și eu în curând cunoștință, cu aceste servicii.

După aceea coborâm la masă. Sala de mese a noastră, era comună cu cea de la bateria AG-9. Sălile de mese erau despărțite de pereți. Se trecea din una în alta. Până la noi trebuia să trec prin trei săli. Mâncarea de dimineață consta din ceai și un fel de mâncare scăzută, care putea fi ori de mazăre, ori fasole, ori ghiveci, ori cartofi. Câte-odată seara ne mai dădea și macaroane, oroarea celor de anul doi, pentru că printre macaroane și brânză, se mai găseau și alte corpuri străine și negre de pe urma șoarecilor sau a șobolanilor. De obicei aceeași mâncare era și seara. Câteodată mai varia cu brânză și salam, sau gem și unt. După ce mâncăm urmă comanda:

-Drepți! Afară fuga!... Marș!

Aveam să constat, că nici la masă, nu ne lăsa să ne săturăm.

Iar noi trebuia să ne ridicam repede și să o zbughim afară cu cea mai mare viteză, lăsând veselarii să-și facă treaba, indiferent dacă nu apucai să termini de mâncat. Că spuneau cei de anul doi:

Nu trebuie să vă ajungă acceleratul din urmă. După care completau:

-Veselarii rămân, restul ...

-În dormitor...Adunarea!

Noi ne buluceam să ieșim cât mai repede. Ne loveam unii de alții. Trebuia să ai grijă ca nu cumva, traiectoria ta, să se interpună cu a unui soldat de anul doi, că jar mâncai. Ca să nu mai zic, de vreun gradat, caporal, ceva, că nu te mai ierta, pană pleca el din armată. Dacă nu era gradatul tău prin preajmă să te apere, ăla erai. Și noi încercam să evităm pe cât de mult posibil, asemenea scene.

Mulți din ei cădeau „în plasa” soldatului de anul doi, care îi făcea o deosebită plăcere „să mature” cu tine pe jos. Și asta până te mai apărau alții, sau se plictisea el:

-Lasă-l măi ciobane...

Când ajungeam în dormitor „teferi”, fără să se „rătăcească” vreunul, fruntașul ne numără după care spune:

 -Mai aveți 10 minute să vă bărbieriți și să vă aranjați ținuta, să vă faceți bocancii, dacă nu i-ați făcut aseară, după care afară la inspecție. De mâine faceți și sectoarele!

-Ce credeați că ați scăpat? Așa cum v-am spus și ieri, de azi trecem la instrucție. Așa căcu toții: Afară, Fuga!  Marș!

Astea aveau să fie cele mai dese comenzi. Și aveam să ne obișnuim din plin cu ele.

Când ajungeam afară, ne aliniam pe o zonă a platoului, desemnată ca fiind a noastră. Fiecare „armă” își avea locul ei bine stabilit din strămoși.

Lângă noi, ca de obicei era și bateria AG-9. Erau conduși și ei atunci, de un fruntaș. Uitându-mă la ei văd și câteva chipuri cunoscute.

-Vă aliniați pe două rânduri! zice fruntașul.

Eram mai puțini acu în prima fază. Mai erau de venit până la 21.

După care urma inspecția. Acum o făcea fruntașul. Mereu avea de obiectat la noi. Nu găsise nici unul corect. La unul avea un nasture lipsă, sau neîncheiat, la altul de abia se mai ținea. Atunci fruntașul îl rupe și îl bagă în buzunarul de la veston.

Asta așa, ca să nu-l pierzi. Și să te ferească sfântul să nu-l găsesc mâine cusut, că apa te ia.

La unii nu ia plăcut, cum arătau bocancii, deși ne atenționase. Unul nu era încheiat la copcă. Altul la un nasture. Și mereu găsea câte ceva. Aveam să constat mai târziu, că și chiar dacă nu era nimic de găsit, „mereu se găsea câte ceva de găsit”. După ce ne inspectează, zice nemulțumit:

-Azi vă iert că e prima zi, dar de mâine ..

-Ați înțeles?

Iar noi:

-Am înțeles! Să trăiți!

-Nu am auzit bine!...

-Am înțeles! Să trăiți!

-Și mai cum?

-Am înțeles! Să trăiți tovarășe fruntaș!

Ei așa mai merge! zise el zâmbind. Azi am făcut eu inspecția, dar de mâine o să fiți inspectați de locotenentul Bucur, comandantul vostru direct de pluton. Ați înțeles?

Am înțeles! Să trăiți tovarășe fruntaș! strigam noi toți în cor.

-Drepți! Pe loc repaus!

Ei, nici aici nu i-a plăcut cum a ieșit. Și nea dat comanda, mereu, până a ieșit cum trebuie. Un singur „dum” !

Și aveam să constat pe parcurs, cat de bine se asemăna instrucția, prezentată în câte un film românesc, sau american. Nu lipsea nici aici zelul

Așa ne învățase să procedam. Avea să ne spună multe lucruri interesante și nu numai el.

 Ne-a spus care sunt regulile de bază în armată, adică ROI-ul, privind prioritatea ordinelor și superiorii. După care a început să ne arate și să ne explice cum avea să se desfășoare instrucția. Am început cu mișcările simple la dreapta, la stânga și la stânga împrejur. Pentru ca să ne încurce mai inventaseră și o altă comandă: „la dreapta împrejur”. Dar aceasta comandă nu exista teoretic. Era menită ca să ne încurce și să ne facă să greșim cât mai des cu putință. Asta era și menirea ei.

Începem noi cu mișcările. El comanda şi noi executam. Apoi noi comandam și tot noi executam.

Cei patru de ieri, pe care îi văzusem pe geam, aveau experiență. Ei sosiră cu două zile înaintea noastră. Ei erau Lupu, Usatenco, Sava și Uncu.

Acum făceam pregătire pe platou. Dar după o săptămână, ne mutăm afară, pe câmpul din apropierea unității, zice Anghel.

Între timp ni se completase efectivele. Veniseră toți anii doi din gardă, împreună cu caporalul Bejenaru și fruntașul Trăilă. Asta la început. Bejenaru fiind caporal, era șeful celor trei grupe care se formaseră. Eu eram la Bejenaru. Fruntașul Trăilă și Anghel, aveau și ei în subordine alte două grupe. Caporalul Bejenaru, comanda toate trei grupe. Era comandantul plutonului, dar era și locțiitorul comandantului de pluton-locotenentul- Bucur. Aveam să spunem între noi, lentul Bucur, sau tova”lent cum îi spunea fruntașul Trăilă.

Au urmat zile de instrucție, presărate cu numeroase „frecușuri”, „suișuri” și „coborâșuri”, dar mai mult târâșuri, la care se mai adăuga și instrucția celor de anul II, de la orice armă. Pentru ei nu conta. Dar nici de gradații lor nu scăpam.

A doua zi la raportul de dimineață, după ce se desfășurase toate treburile noastre în mod normal, sau aproape normal, vine pentru prima dată și locotenentul Bucur.

Uitându-mă la el îl asemănam cu un ofițer neamț. Așa de bine semăna cu unul din cei văzuți de mine de prin filme. Era înalt, blond și cu ochii albaștri. El mă alesese pe mine la pluton.

Și la bateria AG-9 era un lent major - Ghinea, ce-i semăna. Cei de la AG-9 mai aveau un comandant direct pe - lentul Sanda. Acesta avea să le facă zile „fripte” la cei de la bateria lui. Era foarte milităros. Dar nici de lentul Bucur, nu aveam să am o altă părere mai bună pe parcurs. Și lui îi plăcea teribil armata. Aveam să constat că de vină era viitorul. Că doar nu avea să rămână tot locotenent toată viața.

După ce ne-a studiat ținuta, a început să ne întrebe pe fiecare, de una sau de alta. Ce studii avem, ce făceam în civilie și multe altele. După care ne-a repartizat la diferite funcții de la mitraliera antiaeriană. Fiecare mitralieră avea patru servanți. Doi stăteau în fața unul din ei fiind ochitor, iar celălalt trăgător.

 Iar în spate mai erau doi: încărcător stânga și încărcător dreapta. Pe Lupu și Usatenco, că erau mai înalți și mai bine făcuți, ia pus în față la ham.

Pe mine mă puse încărcător dreapta, iar pe soldatul de anul doi -Țugneanu, încărcător stânga. Nimerisem mai bine. Asta aveam să constat mai târziu, în desele zile de instrucție. Locotenentul ne atrase atenția că vrea disciplină de fier. Nu permitea abateri. Iar ținuta noastră trebuia să fie impecabilă, dacă nu vroiam „să ne atace inamicul”. Bineînțeles că nu știam atunci la început, despre ce inamic era vorba. Aveam să aflu mai târziu pe propria piele și nu numai eu. Ci întreg plutonul A-A!

Prima dată când ne-a dus și pe noi la prima tragere, aveam să fim pe post de asistenți sau observatori. Asta a fost puțin după venirea noastră. Ne-a dus toată unitatea pe un poligon. Cred că la cel de la 6 Martie. Acolo fiecare subunitate a tras cu ce avea fiecare în dotare, în diferite ținte. AG, „82, mitraliere, etc. Anii doi trăgeau și noi ne uitam la ei, astupându-ne urechile.

După ce a încetat tragerea, lentul Bucur, ne explică cum e bine să te adăpostești contra gloanțelor. Așezase diferite ținte „Mama și copilul” după diferite obstacole, care variau de la garduri de nuiele, scânduri, pietre sau beton. Ne ducea să ne uităm să vedem unde era mai ferit omul. Bineînțeles că după gardul de beton. Acolo nu pătrunse gloanțele, ci numai scrijelase betonul. Multe ricoșară. De aceea ca mijloc de prevedere, ne puse căști în cap. Și stăteam și noi pe burtă.

Mai târziu aveam să facem o tragere pe bune.

Una ziua și una noaptea. Dacă la cea de ziua, mai era cum mai era, cu toate ca ținta aflată la 100 de metri o vedeam în ceață, am tras bine.

Un lent de la altă armă mă felicită, dar îmi spune să trag mai în sus și dreapta. Asta, că arma mea „bătea”.

A venit un sergent major și mi-a mai reglat arma. A doua oară toate cele 5 gloanțe le-am tras în cercul de 10. Împrăștiate, dar acolo - grupate. Ce mai conta. A fost și „lentul mulțumit de mine.

A treia ședință a fost noaptea. Ei aici e aici. Cei drept țintele erau luminate de un punct luminos. Trebuia să tragem la baza luminii ca să nimerim ținta. Ne dăduse și cartușe cu gloanțe trasoare. Gloanțele aveau o pastilă fosforescentă. Până și cătarea și înălțătorul puștii mele, aveau câte o pastilă de fosfor. Un sergent major, venea și lumina pușca ca să se activeze pastilele de fosfor. După care urma tragerea. Mai mult am intuit locul. Și când am tras și eu, fusesem singurul din acea serie, care a nimerit ținta, numai din trei focuri. Celelalte două nu le-am mai tras. Bejenaru, șeful nostru, făcuse 2 puncte. Al treilea numai un punct.

-Hai că ați început bine, face lentul amenințător. Poate vă fac rost de cinci km, la întoarcere.

Cu mine nu avea nimic. A mai tras unul „FB”, chiar Vierul - șoferul, iar majoritatea „Bine”. Doi sau trei nu făcuse decât satisfăcător și unul nu nimerise ținta de loc.

 Era și aici o tehnică trebuia cum să știi să „înșurubezi” arma în umăr. Pentru ca reculul să nu facă să oscileze arma. Precum și poziția corpului. Ne învățase toate astea Trăilă și Bejenaru, încă de la început pe câmpul din preajma unității. Am mâncat multă păpară pentru asta, dar uite că acu mi-a prins bine. La urmă m-a felicitat și „lentul, împreună și cu celălalt biban - Vieru. Bineînțeles că cei care greșiseră și-au primit „papara” separat. Un „lent major cu propaganda se oferise să facem poze și să ne pună la panoul fruntașilor. La pozat am ajuns, dar pozele noastre nu au mai ajuns la panou. Cred că se voalase filmul.

Primele zile și săptămâni au decurs normal ca la orice instrucție. Cu deosebirea că la instrucția de bază se mai adăuga și „instrucția” celor de anul doi și nu numai de la plutonul nostru. Pe unde te prindea și dacă erai și singur, ăla erai. Te freca cum voiaumușchii lui, indiferent de loc. Iar asta aducea și observații sau chiar pedepse și de la gradații noștri. Și ca și cum nu ar fi fost deajuns, mai făceau și gradații de la alte arme instrucție cu noi. Nu conta de unde erai.

Trebuia să te supui și lor, să execuți și ordinele lor, de multe ori prostești și în bătaie de joc, ca să se bucure de inocența noastră, dându-le motiv de veselie și distracție.

Și nu știu de ce? Dar toate oalele începură să se spargă în capul meu. Cum zicea și în filmul ăla: „Toate mi se întâmplă numai mie”. Pentru că acolo se aplica deviza: „unul pentru toți și toți pentru unul”, - la mine se aplica mai des partea de la început...

Și asta că frecvent greșeam. Nu eram atent la comenzi, sau confundam mereu stânga cu dreapta. La asta se mai adăugau și greșelile celui din față făcându-mă și pe mine să greșesc. Și de asemenea și greșelile intenționate ale gradaților, ca să greșim. Motiv ca să se descarce iar pe noi.

Asta a fost la început. Mai erau și alții, nu eram singurul. Aveam să mai văd că mai avem încă doi din județ de la noi și chiar din oraș. Mai erau și alții, dar aceștia erau împrăștiați pe la alte „arme”.

Pe mine mă fugărea cel mai tare și odată cu mine și pe ceilalți. Pentru că unii mai comentau la adresa mea, pe unii îi auzeau gradații și îi pedepseau dublu. Îi fugărea pentru mine, că nu eram atent la instrucție. Așa aveam să fac cunoștință cu noii gradați: fruntașul Trăilă și caporalul Bejenaru. Și mai ales cu bătăile lor. Aceștia doi aveau să aibă, o „simpatie” deosebită pentru mine, chiar din primele zile, făcându-mi zile negre, sub acoperirea că făceau instrucție.

De multe ori mai și exagerau. Dar cui să te plângi? Ce aveai curaj? Începusem să fiu gazda bătăilor.

În grupa mea era și un șofer de anul întâi și doi, dar aceștia stăteau mai mult la atelierul auto. În celelalte grupe mai erau câte doi-trei soldați de anul doi.

 Acum eram trei grupe. Fiecare grupă avea câte un gradat. Bejenaru era la grupa întâi, Trăilă la grupa a doua, iar fruntașul Anghel la a treia. Dar asta nu era nimic, pe lângă instrucția pe care aveam să o facem mai târziu. Că ne și spuneau:

- Ce? acum vi se par grele aceste mișcări? Dar mai târziu când o să „mâncați armată pe pâine”? O să vreți să mai faceți ce faceți acum. Ăsta e un mizilic. Stați să începem să ieșim cu „daciile” la câmp.

 

 

Scrisoarea

 

După plecarea mea, fără ca eu să știu, nana a dat drumul la o scrisoare către comisariat, pe care tot eu am compus-o în speranța că voi fi scutit de armată. În ea ceream să mă scutească să mai fac armată, pe motiv că nana e singură și nu are cine să o întrețină. Nu a ținut. Primesc răspunsul printr-o scrisoare după vreo două săptămâni direct la unitate. Trăilă când o vede că era de la comisariat, o desface, ca să o citescă el mai întâi. Bejenaru și el zâmbind, în spatele lui. Nu prea mi-a convenit aceasta, drept pentru care am protestat. Pentru asta am primit mai multe „culcaturi”. Bejenaru îmi spune:

-Faci „culcaturi” până termină de citit scrisoarea.

Șoferul de lângă mine a întervenit luîndu-i scrisoarea din mâna lui Trăilă și încercând să mi-o dea mie.

-De când citiți voi scrisorile bibanilor? nu se lăsă el.

Bineînțeles că a urmat cearta din cauza mea. Acum stăteam la sol între paturi, pe burtă și așteptam deznodământul. Până la urmă Trăilă îmi zice:

-Drepți! Ia scrisoarea și ne-o citești tare să o auzim cu toții, îmi zice el. Mă ridic în picioare. Șoferul îmi dă scrisoarea și încep să o citesc:

„Vă aducem la cunoștință pe această cale că, în urma cereri dvs de a fi scutit de armată, s-a analizat situația și nu vă încadrați. Nana dvs, Maria Mocanu, are pensie și poate să se întrețină și singură. SS.”

I-auzi bibanul umblă cu prostii. Vrea să scape de armată! face un soldat de anul doi de la baterie. Era tot același soldat care ne băga mereu strâmbe.

-Dar are dreptate! zice șoferul, încă ținându-mi partea. Era dreptul lui să încerce!

-Ce măi? face Popa, un alt soldat de anul II de la noi. Bibanul trebuie să facă armată... Auzi la el...Vrea sa fenteze armata.

Și acest soldat, avea să se bage mereu în discuție și când era cazul, dar și când nu era. Mulți soldați, nici nu prea îl băgau în seamă.

Bineînțeles că au urmat discuții aprinse, care mai de care pro și contra. Unii țineau cu mine, alții cu ceilalți.

-Da e necăjit fără mamă și fără tată, încearcă iar șoferul să–mi țină parte.

-Și ce dacă? Ce treabă are mama sau tata aici? Nu se lăsau nici ceilalți.

Până la urmă Bejenaru ca încheiere îmi spune:

-Bagă repede două „culcaturi”, asta așa, că nu ai reușit să tragi armata pe p...

-Și de la mine două, zice Trăilă

-Și de la mine, spune și Popa

 

-Tu?... zice Trăilă, tu vezi-ți de treaba ta, spune în continuare ignorandu-l pe Popa.

După ce mi-am îndeplinit „misiunea” mă scol. Bejenaru de colo:

-Credeam că mai faci și pe a lor, că îți dădeam dublu.

-Ce pe ale mele nu le-a făcut? sare Trăilă.

-Ba le-a făcut și pe ale tale, zice repede șoferul.

Bejenarul se uită la mine zâmbind pe sub mustață. Nu a comentat.

.-..Și ascultați de la mine ce vă zic la toți bibanii, zice în continuare Trăilă:

Nimeni din soldații de anul doi, indiferent de unde, nu au voie să vă ordone ceva: culcat, târâș sau altceva. Și mai ales dacă sunt eu aici.

-Păi și după aia, zice Sava, care şi el era „gazda bătăilor” la fel ca și mine. Dacă iesafară și nu sunteți dvs? Ce fac? Că ăia dă cu mine de pământ.

-Te duci și raportezi, zice Trăilă.

-Da știu! Dvs. vă e ușor să spuneți ... dar numai eu știu...

-Dar de mine ați uitat bibanilor, sare din pat și fruntașul Anghel, mai mult ca să abată discuția de la mine. Toți bibanii culcat!...

-La loc comanda! zice Bejenaru.

-Ce mă, voi ascultați de el, sau de mine? Culcat!

-Drepți! zice Bejenaru. Cine e mai mare în grad de ăla trebuie să ascultați, spune Bejenaru.

-Lasă-i să învețe prioritatea ordinelor, că după aia când e „lentul, luăm și noi f...pentru ei, cică nu i-am instruit.

-Da? zice fruntașul Anghel, nu rămâneți voi singuri cu mine la câmp? Ați rupt-o în fericire! Vă i-a mama dracului!

Adevărul că numai ne speria, nu era așa de rău ca Trăilă, sau mai ales ca Bejenaru. Cei din grupa lui „o duceau mai bine”, dar și când era instrucție, nu se abătea nici el de la ea.

Până la urmă nu mai știai cu cine să ții. Toți erau șefi. Unu ordona una, altul alta...și tot așa. Și asta aveam să o constat și eu mai târziu, după ce m-am angajat.

Și aici toți erau „șefi”...

Când se răcesc spiritele, șoferul mă sfătuiește să încerc la comandamentul militar de aici.

-Nu mai are rost, zic eu descurajat.

Dar nu se făcea numai instrucție, mai aveam și ore de muzică. Da! Un sergent major sau plutonier, responsabil cu „culturalul”, ne învăța joia sau vinerea după masă, cam 2 ore, cântece patriotice și revoluționare. Astea erau să fie cel mai des folosite, când plecam la instrucție, pe timpul instrucției, sau când veneam de la câmp. Unul era: „Noi suntem al României”.

 De multe ori mai făcea uz de ele și lentul nostru, după ce ne alerga, de ne ieșea ochii. Și să fi ferit sfântul, să nu-i fi plăcut cum cântam, că inamicul știa de noi. Așa aveam să ne obișnuim și cu „inamicul din umbră”

Bine că se mai făceau și teme de brigadă artistică. Mai erau și ofițeri cu propaganda. De obicei Duminica, mai cântam și noi, fără frică că nu i-ar fi plăcut „inamicului” cum cântam. Acu era la liber.

Pentru că se apropia ziua jurământului toți insistau și cu pasul de defilare. Și mai ales cu învățatul cuvintelor de la jurământ. Și aici `”au avut grijă” gradații, ca să-l învățăm bine și repede. Eu l-am învățat repede și bine, spre încântarea lui Bejenaru și a lui Trăilă. Cu Sava și încă cu unu, a fost mai greu. Dar a avut grijă Trăilă și de ei, ca să „recupereze”.

La mine cu exersarea pașilor de defilare, era un adevărat chin. Mereu o încasam, pentru ca nu le plăcea cât de sus ridicam piciorul. Și pe deasupra mai aveam și piciorul plat, fapt ce fusese trecut cu vederea de cei din comisia de recrutare. Ca și altele… Au considerat atunci că „vedeam și bine” după părerea lor. Cu toate astea am tras FB mereu, la toate tragerile, atât de zi, cât și de noapte, spre încântarea gradaților și a lentului Bucur.

În fine vine și ziua depunerii jurământului.

Ne-am adunat dimineața cu toții pe platou. Erau prezente toate cadrele ofițerești din unitate, în frunte cu Colonelul, care era comandantul unității. Îl chema Zugravu. Alături de el erau toți comandanții de bateri, companii și de stat major. Lângă noi erau pe lângă gradați și locțiitorii sau comandanții de plutoane și baterii, respectiv companie.

 

Începem noi defilarea. Când trecem și noi prin fața lor, colonelul mă remarcă și îmi atrage atenția:

-Sus! Sus! Mai sus piciorul, soldat!

Motiv ca atât Bejenaru cât și lentul să se uite urât la mine și să mă amenințe printre dinți. Încercam eu din răsputeri să ridic cât mai sus piciorul, dar era peste poate. Dar el nu voia să mă asculte. Mă atenționează și gradații. Mai ales Bejenaru, care îmi promite la ureche că dacă nu iese bine din cauza mea, o să am treabă la noapte. Încerc să nu-i dezamăgesc. După asta urmează festivitatea propriu zisă.

Atunci am depus jurământul.

 După jurământ se lăsă cu masă festivă. Era să fie prima noastră masă festivă. Se uneau toate mesele, una după alta pe toată întinderea, după care se punea vesela și cănile cu țuică. Dar nu înainte de a le freca și pe ele, sub atenta supraveghere a gradaților, și mai ales a „lentului col.Tocală. El era șeful cu aprovizionarea. Îmi dăduse și mie câteva farfurii din aluminiu pentru aperitive, ca să le frec.

Știu că le-am frecat ca pe ele, până m-a oprit lentul:

-Lasă-le! Ajunge că le-ai omorât destul!

Îmi vărsasem năduful pe ele.

După ce le așezăm pe masă, venea și aperitivele apoi mâncarea. A asistat și Comandantul - col Zugravu, pentru prima dată la masa noastră festivă. Și avea să o facă mereu cu mici excepții, când s-a supărat mai târziu pe noi.

Uitându-mă la comandant, și studiindu-i vorba, aveam impresia că în fața mea e însuși Ștefan, domnitorul Moldovei de altădată. Era relativ scund, cu acea vorbă blajină, dar și răstită, cum numai Calboreanu, o mai putea imita. Era drept cu toată lumea. Nu suporta ca soldatii să fie maltratați fără știrea lui. De multe ori, ca răspuns la câte o acțiune nereușită, lua păpară întreg efectivul unității. Și aveam să constat, că nu de puține ori întreg efectivul unității făceau de dimineață „înviorare” până la cariera din fața unității, adică 5Km. Dacă îi ajungea la ureche și ceva reclamații, se ocupa numai de gradați, dându-le adunarea târâș, pe tot platoul. De multe ori o făcea și lahoha, dar asta făcea ca porția noastră, de instrucție particulară, sau chiar de la câmp, să se dubleze.

Toate ca toate, dar nu pot să spun că mâncarea nu era bună. Doar că era puțină. Nu te lăsau nici gradații să te îndopi prea mult, dar nici în farfurii nu se punea prea multă mâncare.

Cu excepția borșului, dar ce folos? Că nu mai aveai timp ca să-l ter-mini. Treceai iute la felul doi. Ca să nu mai zic de feliile de pâine, care uneori erau subțiri ca trase la indigo, sau puțină.

 Ceea ce mi-a plăcut, a fost pâinea neagră, care era foarte bună, și nu de puține ori chiar caldă. Când se învechea, ni se mărea și nouă porția. Nu de puține ori ne sculam nesătui de la masă. Și asta și din cauza gradații lor. Probabil că primise ordine precise să ne țină la siluetă. Dar acu la mesele festive, mânca fiecare cât dorea, și mai ales să bea cât voia, cei de anul II, făcându-ne nouă viața mai amară.

Eu eram obișnuit cu mâncarea redusă. Mai rău era de alții, care nu se săturau și erau veșnic nemulțumiți. Când eram veselari mai profitam și noi. Unul din ei era și Sava. La masă soldații de anul doi, ne luau țuica și o bea ei. Avusese grijă de mine cei de anii II, ca nu care cumva să mă îmbăt! Avea grijă de mine câteodată la masă, dar și la instrucție. Și asta din grija celor de anul II.

-Cum bibanii să bea țuică? ziceau ei, unul din ei fiind și Popa.

-Dați aici la băiatul.

Și trebuia să ne supunem, deșertând cănile noastre în cănile lor.

Totuși Bejenaru m-a lăsat să gust și eu o înghițitură de țuică de la el, când a văzut cana mea goală.

După jurământ într-o dimineață, Colonelul ne scoate afară pe platou la 5 dimineața. După ce ne vede afară pe toți, zice:

Astăzi vom face „un marș” pe Dunăre. Ne vom sui cu toții în mașini și vom merge la Tulcea. Ajunși acolo ne vom îmbarca pe o barjă și vom naviga pe Dunăre până la Mila 23.

Ajungem pe la 7 la Tulcea. Era o vreme inchisă, rece, cu burniță. Numai nu ploua. Acolo în port ne aștepta o barjă ce era legată de un remorcher. Ne suim cu toții în barjă. Era și Colonelul cu toți ofițerii cu noi. Cum barja era adâncă mă ridicam mai mult în vârfurile picioarelor să văd și eu peisajul pe unde treceam. Când mă vede Colonelul că mă chinuiam, zice:

-Urcă pe scară!

Mă uit și văd o scară la un capăt al barjei. Mă duc și urc pe ea câteva trepte. Acu se vedea mai bine pe unde treceam. Navigam aproape de unul din maluri. Erau numai păduri de sălcii. Pe ici colo Dunărea se mai lățea. Și am mers așa până la Mila 23. Începuse după un timp să plouă mai serios. Ne-a cam udat oleacă până la Tulcea. Și cum ținuta noastră fusese la început cam subțire, am cam tremurat și atunci și o vreme, până a dat frigul. După care ne-a dat altă ținută mai groasă. La asta se adăuga șivestonul mai mare.

Ne-am întors la unitate. Fusese frumoasă această plimbare. Era pentru prima dată când mergeam și eu pe Dunăre mai mult. Aici la noi doar treceam cu „motorul” pe timpuri, sau bacul de mai târziu. Și asta doar până la Zaclău, sau rareori până la Brăila.

-Ei cum a fost? Ți-a plăcut plimbarea? mă întreabă Comandantul la sosire.

-Raportez că da.

Acesta zâmbi și zise ceva la urechea unui căpitan.

În altă zi iar ne ia pe toți și ne duce la poligonul de la 6 Martie. Acolo ne grupează și ne bagă într-un adăpost de 2,5 m adâncime, săpat în pământ. Ne echipase de război cu tot armamentul din dotare și cu căști în cap. Apoi un sergent major de la companie, ne dă la fiecare din câți eram acolo, câte o grenadă defensivă în mână. De cea cu „pătrățele” Ne învață cum să le folosim. Ne spune:

Cât timp este cuiul la locul lui nu trebuie să vă faceți griji. După care la scoaterea cuiului, să țineți bine pârghia strânsă în mână, fără să-i dați drumul. Apoi deschideți palma, numărați până la cinci, și o aruncați afară cât mai departe.

Eu de frică, nici nu am ajuns la patru că am și aruncat-o. O auzim în sfârșit explodând. Pentru că o aruncasem cam aproape, suflul ei ne acoperi în groapă cu pământ. O făcusem și pe asta. Bejenaru când vede unde am aruncat, se uită urât la mine, amenințându-mă cu pumnul.

-Dacă ne omorai?

 Poate în alte condiții și în altă parte, aș fi spus și eu ca madam Berdan:

„Ei muream, muream! Și ce dacă? Abia nu mă mai chinuiam atât!” Dar acum ... frica de ei, mă făcea să-mi pun fermoar la gură.

Bejenaru era totuși uneori, cumsecade, când voia el. Dar numai în pauza de masă...Dar era vai, dacă greșeai cu ceva la instrucție. Te făcea ca un porc, te alerga până dădeai zece kile de apă din tine, sau te ținea numai în „culcaturi”. La fel era și Trăilă. Dar pe lângă pedeapsă îți mai administra și câțiva pumni în spate sau unde se nimerea. Eu aveam să fac cunoștință cel mai des și mai mereu cu pumnii lor. Anghel? Nu! El era numai cu instrucția. El te foia de îți ieșea limba de un cot, dar nu te bătea. Făcea totul regulamentar. Așa că nu aveai curaj să zici nimic. Și cu toate astea, el avea să fie ultimul, ce avea să fie avansat la gradul de caporal și mai târziu sergent. În timp ce la Bejenaru sau Trăilă, lucrurile au mers mult mai repede.

Ei erau și mai zeloși.

Încă de la început și până mai târziu, după prima alarmă, seara în dormitor se făceau echipări și dezechipări la chibrit.

Un gradat de la noi, sau de la AG-9, aprindea un chibrit pe care îl ridica cu flacăra în sus. Și-n acest timp trebuia să te dezechipezi rapid, înainte ca flacăra chibritului să ajungă la degetul gradatului respectiv. Și era vai de ăla dacă s-ar fi fript din cauza noastră.

Numai în „culcaturi” ne ținea minute întregi. Dacă rămânea vreunul ne dezechipat, se repeta comanda până ieșea bine. Sau mai bine zis, mai bine! După care se relua operația inversă. Adică echiparea. În timpul dezechipării mai săreau și unii nasturi, după care aveai grijă să-i recuperezi la urmă de pe jos, de sub paturi. Trebuia să îiși coși până dimineață, că altfel „ne ataca inamicul”. Așa spunea lentul nostru, Bucur:

-   Dacă vreți să aveți armată ușoară, faceți cum vă spun eu, că altfel...”ne atacă inamicul”. Și ne spunea toate astea, cu un zâmbet pe față, foarte tandru. Și avea inamicul ăsta, de la un timp, o poftă nebună să ne tot atace ... Ne pusese gând rău.

 

 

 

Incepe adevărata armată

 

 

După ce s-a terminat perioada de instrucție, „de acomodare” cum aveau ei să zică, a venit și perioada propriu-zisă de „armată”. Acum ne mutaserăm cu instrucția pe dealurile din zonă a Dobrogei. Chipurile podiș. Cam înalt podișul ăsta! Mai precis pe dealul Molda. Și aveam să mai facem cunoștință și cu alte dealuri mai târziu. Unul din ele era și Atân-Tepe. Unele dealuri atingeau între 300 și 400 m. Dar ălea le escalada transmisioniștii, cercetașii...Acum când vedeam ce armată fac transmisioniștii, mă bucuram că fusesem refuzat.

Eram la mitralierele antiaeriene. Erau niște piese, cu două țevi și cu două roți din cauciuc masiv. Aceste trăgeau după avioane dar și în ținte terestre. Aveam câte trei piese. Cei de anul doi le ziceau: „dacii”.

Cântăreau cât o dacie. Aveau cam 700 kg. În fiecare dimineață trebuia să le scoatem de la locul lor, câte una sau două. Erau zile când le scoteam pe toate trei. Era sărbătoare pentru noi când plecam la câmp numai cu o „dacie”. Dar și atunci avea grijă lentul ca să recuperăm pierderile. Așa că tot mai bine era când le luam pe toate trei. Cum ieșeam la înviorare, Bejenaru ne ducea în fugă la ele, după care ne înhămam la câte una, sau două după caz. După cum îi spusese „lentul în ajun, sau după cum era programa. Apoi le aduceam pe platou, pe locul nostru și le pregăteam de plecare. Punea câte un planton la ele și restul ne urmam programul, până la raportul de dimineață și inspecție. Trebuia să facem față inamicului. Nu?

Înviorarea era nelipsită. În fiecare dimineață, cu excepția zilelor mai geroase, ieșeam afară. Când era mai cald ieșeam la bustul gol. Iar când afară era sub minus, ne mai lăsa și cu cămașa sau / și cu vesta. Și asta în funcție de ce zicea OS pe unitate. Înainte de ieșirea noastră pe platou, suna goarna și chema la el pe toți OS-ii de dormitoare, unde le dădea indicații. Așa că ce zicea el așa rămânea.

 Din zi în zi exercițiile de înviorare se complicau tot mai mult. Bejenaru le numea compedii. Nu știu dacă asta era numele adevărat. Că tot așa le spunea și la echipament anti nuclear. Și erau trei. Fiecare mai complicat decât altul. Pe multe din ele le mai săream, spre bucuria noastră.

Oricum ne scoteam timpul scoțând și „daciile” din locul lor, unde le aduceam la locul nostru de raport matinal.

În fiecare dimineață ne fugărea „lentul pe dealurile din preajmă, sau prin arătură, când ne ataca inamicul, indiferent că era vară sau iarnă, frig, ploaie, sau zăpadă. Până nu ne făcea ca porcii nu se lăsa. A doua zi trebuia să vii cu ținuta ca nouă.

Era vai de tine, dar și de ceilalți, dacă ținuta nu corespundea. La început ne alerga și cu masca pe figură, - cică inamicul dădea cu gaze. Asta era cea mai nefericită problemă a mea.

După câteva sute de metri începeam să respir greu, parcă nu mai aveam aer și se mai aburea și vizoarele. Asa aveam sa constat, ca mai sufeream de o altă boală. Era tensiunea oscilanta. Aveam sa constat asta dupa  ce am venit acasa. Oboseam repede la cel mai mic efort. Si crestea si pulsul.  Era vai de ăla care încerca să-și scoată masca. Eu din când în când mai băgam câte un deget și ștergeam geamul de la vizor. Se aburea mereu și nu mai vedeam pe unde merg. Mă împiedicam mereu de cei din fața mea. Motiv la Bejenaru ca să mă „corecteze” și la propriu și la figurat. Și la toate neplăcerile mele se mai adăugau și comenzile, „lentului, care făcea și mai aspră soarta mea. Mereu eram ultimul. Mai ales când ne încărca cu tot efectivul pe noi.

Eu nu aveam rezistență fizică. Oboseam mereu și repede. Când ieșeam cu mitralierele la câmp, cei doi din față înhămați trăgeau, iar noi din spate, „rezemați” de cutiile de cartușe ne făceam că împingem. Mai ales eu. Acu era mai bine că mă trăgeau cei din față. Picioarele mele mergeau singure. Eu nu le spuneam nimic și ele își vedeau de treabă. Din când în când mă mai „ajuta” și Bejenaru care mă ducea mai mult pe sus. Era un zdrahon mare.

El era din Tulcea, sau din împrejurimile ei. Dar copilărise prin împrejurimi. Era oier. Sau mai bine zis cioban. Și la propriu și la figurat.

         Și în special mai mult cu mine. Avea o deosebită plăcere de mine. Pe mine mă încărca cu toate panourile și sacii cu grenadele de exercițiu și vreo patru benzi de cartușe de la mitralierele A-A, la care se mai adăugau masca și port cartușele, baioneta, lopățica și arma. Era un Kalașnicov, sau Ak-47. Proveniență rusească. Cu această armă aveam să fac armata și să trag numai FB. Avea seria EC 2526.

Ca să ne stimuleze totuși, „lentul mi-a dat mie și lui Vieru o permisie de 7 zile drept recompensă că am tras FB. Inițial a vrut să-mi dea doar cinci zile. Colonelul mă întreabă:

-Câte zile vrei, cinci sau șapte, că nouă nu pot să-ți dau?

-Mă duc acasă cu trenul. Când ajung, cât mai stau…

-Bine dacă ești din Galați, îți dau șapte zile.

-Am stat cinci zile acasă. De abia ajunsesem că trebuia să plec iar. Că a și zis nana:

-Nici nu ai venit bine și pleci iar?

-Ei cum e armata? Mai vrei armată? Mă întreabă ea.

-Am primit scrisoare de la Comisariat la unitate... Nu s-a rezolvat, zic eu drept răspuns.

Nu am mai pomenit de viața de acolo, că s-a prins și nana. Am făcut și eu ca țiganul ăla.

Cică un țigan era și el în armată. Și cum era de așteptat, ăia au șters cu el pe jos. Într-o Duminică, soldatul nostru vrea să scrie acasă.

        Dar nu știa carte. Îl roagă pe un căprar, să i-o scrie el.

Dragă mameo și teteo. Offf, Offf, offf…! Gata!

-Cum numai atât?

-Păi ajunge! O să-și dea ei seama cât de bine o duc eu aici…

Noi aveam în spatele casei o familie de țigani, cu care ne împăcam relativ bine. Ei nu mai aveau canal în curte, așa că mai apelau la canal și pe la mine. Câteodată le mai dădeam, alte ori mă făceam că plouă...

Bătrâna, mama fiului ei, avea o noră. Odată mi-a ghicit că o să avem niște bani dar nu prea curând, ci mai spre a doua etapă a vieții noastre. Că eu, o să trăiesc cât bunica, o să ajung și eu de vârsta ei. Că am să am şi necazuri. Că am să am doi copii. Întâi o fată.

- Da! face ea, și ai să mai ai și un băiat...

        Spunea toate astea uitându-se la mine în palmă. Eu nu prea dădeam importanță la tot ce zicea ea. Nu știu dacă e o coincidență, sau la ele toată lumea trăiește mult și dau de o comoară. Dar aveam să-mi schimb părerea despre ele acu. Țin minte că același lucru, mi l-a spus și nana, în desele ei zile „vesele”. Dar același lucru avea să-mi spună și țigăncile tinere din tren, de mai târziu. Iar acum baba îmi confirmase.

Venisem atunci din altă, permisie. Când să plec înapoi la unitate, iau trenu, că aveam foi de drum doar pentru tren. E drept ca făceam mai mult și schimbam două trenuri până la Babadag, dar altă cale nu știam atunci. Am aflat după aceea că puteam veni și cu vaporul pe la Tulcea.

Știam că trenul era aglomerat, așa că mă urc din triaj, ca să am loc. În timp ce așteptam să plece trenul din triaj spre gară, se urcă un grup de țigănci tinere și începe să asalteze câțiva călători care îmi urmase exemplul.

Vin și la mine două tinere, ca să-mi ghicească. La început nici nu am vrut să aud.

Ele tot insistau că o fi, că pe dincolo. Apoi una din ele:

-Dă la noi un ban, că ți-oi spune de noroc, de toate celea.... etc. Ca să scap de ele le-am dat 10 lei, cum erau pe atunci în 1978. Unu roșu.

Și azi când mă gândesc la ce mi-au spus și făcând acum legătura rămân șocat de tot ce îmi ziseră. Cred că 75 la sută s-au adeverit. Atunci o luasem în glumă. Mi-au ghicit în palmă.

Au zis că am să trăiesc încă 72 de ani de acum încolo. Îmi ziceam: „poi acum am 23 și cu 72 fac… Eu știu... bunică-mea avea atunci 93, și mereu zicea: „vreau să fac suta”. Și tot așa îi dădea țiganca cu poveștile ei. Iar îmi cere bani, ca să-mi spună iar nu știu ce? A zis că o să mă căsătoresc cu o blondă.

Eu pe atunci nici prin gând nu-mi trecea de așa ceva. Și uite a avut dreptate. Că nu am știință de părinți, că cei care au fost nu erau ei, că am să mai am trei cumpene în viață, că am să am bani, dar nu am să mă bucur de ei.

        Că mai târziu în sfârșit o să se întoarcă și la mine norocul și multe alte adevăruri pe care, nici acu nu mi le pot explica. Că să am grijă la armată, că am să am numai necazuri...

        Și toate astea le spuneau numai uitându-se în palma mea. Acu mă întreb: Cât e minciună în toate astea și cât e realitate! Chiar așa să fie? Pe ce se bazează ele când fac asemenea prezumții? Și erau să fie unele adevărate! Acum văd.

Norocul meu că se urcă o patrulă a miliției și le dă jos din tren. Și astfel am ajuns cu bine la unitate. Ai mei de abia mă așteptau, ca pe o pâine caldă. Mai ales Bejenaru, care i se făcuse dor de mine. Că mi-a și zis de cum m-a văzut:

-Bagă repede două „culcaturi”, de bine ce ai venit! Noroc că nu era Trăilă prin preajmă, că aș fi făcut normă dublă.

Erau și zile mai fericite când, inamicul mai obosea, sau nu mai avea chef să ne atace. Dar asta era foarte rar.

La o recitire mai atentă, mi-am mai adus aminte și de alte scene din armată, „gustate” din plin și de mine. Poate o să spuneți unii din voi, că mi-a plăcut armata! Poate mi-ar fi plăcut dacă s-ar fi aplicat regulamentele interioare ca la mama lor și nu se bulversa. Iar armata grea, o făceau tot soldații de anul doi, care și ei încercau pe spinarea noastră să-și tragă papara suferită la vremea lor, tot de la alți soldați tot de anul doi, cât și de gradații lor.

Chipurile recuperau. Își scoteau pârleala. Se răzbunau acu pe noi. Asta a fost o mare prostie din partea lor. Acum dacă stăm și judecăm, acu după ce a trecut acea perioadă, aș putea spune că și gradațiilor li se făcea viața grea. Iar ei se răzbunau pe noi. Cică așa e tradiția. Bașca, că atunci când te prindea te „încălzea” chipurile „regulamentar”.

Așa că la adăpostul regulamentului încălcat cu bună știință de ei, apelau la orice tip de pedepse, spre distracția lor și a altora. Dacă totuși mai ajungea și pe la urechile Colonelului sau a lenților de pluton sau baterie sau companie, jar mâncau! Dar apoi își stingeau jarul tot pe spinarea noastră, de data asta regulamentar.

Că să nu mai zic că dacă greșea un „biban” era luat în colimator. Să-l fi ferit sfântul ca acesta să aibă curaj să raporteze la una din persoanele cu grade mari, că ăla era.

De ochii noștrii Colonelul „le făcea rost” de câțiva kilometrii în jurul carierei de piatră, din fața unității, după care își scoteau și „lenții pârleala de la noi.

        „Ne ataca inamicul”! Și avea inamicul ăsta o poftă nebună de a ne tot ataca, fără să obosească deloc. Câteodată obosit și el mai adormea și atunci era bine și de noi. Dar să fi dat sfântul să se trezească mahmur, că ăla erai. Își sacrifica toată ziua de instrucție cu multiple atacuri de toate tipurile și în toate zonele și mai ales când ploua sau era după dezgheț sau topirea zăpezii.

         Nu știu ce mă face să cred. că uneori toate plecau și de la Comandant, când vedea, că și „lenții, o lăsau mai moale uneori.

Într-o dimineață după nelipsita inspecție, gradații ne „înarmează” și cu alte materiale, ținte, saci cu grenade de exercițiu, cartușe și altele. Mie îmi pune țintele în brațe și sacii cu grenade și cartușe. Ăsta era mereu echipamentul meu. Și l-am tot cărat o vreme. Ne pune masca cum ieșim pe poarta unității. După ce ne aleargă pe șosea până la dealul Molda, ne mai dă o pauză. Eu am ajuns ultimul. Pe de o parte că nici nu mai vedeam pe unde mergeam, dar și pentru că oboseam repede. Din când în când mai băgam câte un deget ca să șterg vizoarele de la mască.

După ce ne facem datoria, pe acele dealuri, la prânz ne întoarce tot așa de repede cum plecasem. Dar de data asta fără mască. Cum afară între timp plouase, se adunase destule bălți pe șosea. Motiv ca să facem cunoștință și cu ele. Când, ne mai dă o pauză. Mai erau 50 de metri până la poarta unității. Când ajungem aproape de poartă lentul major Ghinea de la bateria AG-9, mă oprește și mă pune să-i spăl cizmele de noroi, în prima baltă mai mare.

Cum nu aveam nimic la mine, cârpă sau altceva, îmi spune să folosesc batista. Am folosit-o. Cum mă încurcau mulțimea panourilor și a țintelor din mână se oferă unul de anul doi să le ducă el la sală la noi. În acest timp ne ajunge și „lentul nostru care se opri admirând și el îndelitnicirea mea. Nu a zis nimic. După ce am terminat mi-a dat liber. Cu el era și „lentul Sanda, care mă supraveghea și el:

-Mai cu viață soldat! Mai cu viață!...

  A doua zi, toate se repetau identic. Sarcinile noastre erau mereu aceleași.

Cum noi ne începeam activitatea de dimineață până la masă, cu curățirea sectoarelor, după părerea mea destul de mari, asta făcea ca să dea naștere la diverse motive.

Aveam de măturat, apoi de dat cu motorină un hol lung de la subsol, cred că avea 50 de m. Bașca cele două case ale scării de la capete împreună cu toate treptele până la etajul1. La asta se mai adăuga și sectorul sala de mese. Fiecare avea sectorul și atribuțiile lui. Nu rămânea un centimetru din interiorul unității, sau sectoare exterioare, fără ca să nu fie trecut în revistă de noi. Și nu ar fi fost să zicem mare lucru, dacă la toate astea nu își băgau coada și cei de anul doi, îngreunându-ne munca și activitatea și întârziindu-ne.

Aceștia apăreau de nicăieri și peste tot în drumul nostru. Te duceai la container să arunci resturile de mâncare, te pândea unul de anul doi, bătând-și joc de tine. Te duceai afară, după apă, sau mai bine zis în căutare de apă, te așteptau alții după colț.

Și toate astea te făceau ca să nu te încadrezi în timp, atrăgând asupra ta, strigătele sau bătăile gradaților din plutonul sau bateria din care făceai parte. De raportat? Dar avea curajul unul? Că atunci când te prindea la intersecție, iar te freca de îți scotea tot untul din tine. Și iar cădeai „în Oval”, cum spuneau ei. Și ovalul ăsta cam des cădea.

Țin minte că într-una din diminețile de dinainte de a pleca la câmp, se obișnuia raportul. După ce mâncam, adică luam masa, că de fapt asta era numai pentru unii și bineînțeles pentru cei de anul doi, că noi nu mai apucam, venea raportul. Doar ce mai reușeam să dosim prin buzunare câte o felie de pâine neagră. La capitolul ăsta stătea bine Sava, un alt biban amărât, de la noi din pluton, la care și lui i se spărgeau toate oalele în cap. Până când într-o seară l-a văzut Trăilă. Trebuie să spun că i-a ieșit pâinea pe nas.

După asta exersase Sava al nostru la procedeul de viteză. Că termina primul de mâncat, ca să fie și el sigur că e parțial sătul. Ei dar asta s-a întâmplat numai în perioadă. Perioadă ce a durat cam 9 luni.

Noi eram la marina terestră, unde nu am văzut marea decât, tot după alte pedepse, sub formă de canale dispuse în apropierea mării. Și asta când se supăra lentul pe noi, dar și la Capul Midia. Acolo am văzut pentru prima dată Marea Neagră în realitate. Dar o să ajung și acolo.

Ei dar mă luași cu vorba și nu terminai. Da! nu terminai cu momentul. Cu momentul ăla. Adică cu inspecția. Inspecția de dimineață. Dar ce credeați? Așa că în una din zile, după ce ieșim de la masă, mai mult sau mai puțin sătui, ne strângem pe platou la locul nostru, sub comanda lui Bejenaru. Trebuia să apară lentul nostru Bucur.

Îl vedem că apare din fortăreața ofițerilor și o ia ușor agale către plutonul nostru. Noi încremenim. Chiar dacă sergentul dăduse comanda, mai înainte: „ Atențiune! „ și „Drepți!”. Așteptam cu sufletul la gură, de ce avea să ne mai spună, de asta depinzând și situația noastră de peste zi, referitor la gradul instrucției.

Cum apare, îi dăm un „să trăiți” cu nu prea mare convingere, fapt observat și de lent. Asta cred că l-a făcut să-și facă ordinea de bătaie în gând, referitor la gradul de complicitate al instrucției noastre.

-Bejenaru!

-Da să trăiți! face el.

-Ce am vorbit eu ieri cu tine, măi Bejenare?

-???

-Am zis, continuă el, că să văd sectoarele lună când trec pe acolo...

         -Tovarășe locotenent, permiteți-mi să raportez. S-au făcut sectoarele!

-Ce fel s-au făcut măi? Am găsit o mulțime de gunoaie pe hol, sala de mese arată ca după bombardament, geamurile sunt murdare că nu am putut să văd nimic afară, continuă el zâmbind în zeflemea. Pervazul e plin de firimituri...

Nu a mai comentat nimic bietul Bejenaru. Nu mai avea curaj. Se făcuse mic de tot, cu toate că era cel mai înalt și bine făcut din pluton. Eu nu am de lucru și ridic mâna și încep:

-Tovarășe locotenent, sunt soldatul Grigoriu, permiteți-mi să raportez!...

-Zii! Mă încurajează „lentul sub privirile aspre ale sergentului. După opinia lui mă și trecuse pe lista neagră în acea zi.

-Eu am fost veselar și m-am ocupat personal de geamuri și pervaz, zic eu în speranța că voi reușii să-l înbunez, sau să-i schimb părerea.

Dar cum părerea lui fusese deja luată, zise:

-Nu știu cum ai făcut tu treabă acolo, dar eu am găsit destule firimituri, ca să vă ajungă pentru toată ziua, ne amenință el.

-Tova”lent! sări și Trăilă de la grupa a doua. Are dreptate Grigoriu! Chiar eu am fost din urma lui și l-am controlat!

Cred că în dorința lui de a nu fi și el tăvălit de ordinele lentului, riscase în a-mi lua apărarea. Că de regulă nu prea eram văzut prea bine și mai ales după orele de instrucție, ce pentru mine, abia începeau sau continuau.

Bejenaru se întoarce zâmbind, jubila către caporal. Pentru el era de înțeles inamicul găsise motive numai de el știute. Așa că...

-Nu l-ai controlat bine, încheie în final „lentul. Așa că azi băieți ne atacă inamicul. După care ne dădu adunarea la mitralierele antiaeriene. Le luăm la braț de mânere, în fuga cea mai mare, până la ieșirea pe poarta unității. Ei dar cum ne-a văzut pe șosea, inamicul când ne-a văzut fugind pe șosea, a crezut că fugim de el.

          Atunci se hotârâ să ne ajungă din urmă. Și nu s-a lăsat până nu ne-a ajuns din urmă, socotind de cuviință să ne îngreuneze în mod vădit soarta noastră, așa că ne-a dat și gaze. Mi se aburise iar vizoarele că nu mai vedeam nimic, Fugeam dând peste alții.

Mulți din ei îmi dădeau ghioante, ca să-mi corecteze traiectoria, care dinadins mereu se strica. La astea se adăugau și ghionturile date de gradați. De scos masca, să te ferească sfântul, că ăla erai. Și așa eram înarmat cu traista cu cartușe, grenade cu geanta cu cele patru sectoare, lopățica, baioneta, și încărcat și cu panouri – nu publicitare – ci ținte nr 1, 2, 3, și terminând cu „mama și copilul”.

Și uite așa lac de sudoare am ajuns la câmpul nostru de instrucție, aflat la circa 10 km de unitate pe dealul Molda. Acolo ne desfășuram noi activitatea în cea ma mare măsură a timpului. Ei dar odată ajunși aici erau să intervină alte pedepse sub paravanul instrucției. Și câte și mai câte. Din când în când, ne mai dădea câte o bine meritată pauză, incluzând și cea de masă, după care ne ataca iar neobosit. Iar noi trebuia să-i facem față, că altfel... își continua atacul și a doua zi.

Pauza ce ne plăcea mai mult era servitul „suplimentului„ , cum îl numeau ei. Acesta era variat. De la una sau două felii de pâine neagră, cu o felie mică de brânză, sau mai rar salam. De cele mai multe ori ne dădeau conserve. Cei de anul doi le ziceau „converse”. Conservele erau numai de două tipuri: de pește, sau pateu de ficat. Ne revenea câte două, sau trei cutii, de la caz la caz, la câte doi, trei soldați. După care se termina pauza, se lua de la început instrucția.

În general viața cea mai grea ne–o făcea „lentul, la instrucție. Rareori mai obosea și el și ne mai lăsa la „mila” gradaților, care și aceștia din prea multă ambiție ne făcea viața la fel de grea. Rareori mai lăsau și ei de la ei. Dar asta în cazuri foarte rare, și mai ales când avea să se apropie liberarea lor. Acum, nu că nu ar fi trebuit să nu fim instruiți, că dacă era ceva real... după cum ne tot povestea și „lentul și implicit gradații, trebuia să știm să ne apărăm viețile.

Vorba vine! De multe ori am constatat că totul nu era decât o teorie. O teorie care nu se potrivea deloc cu realitatea. ”Lentul luase și el o pauză după niște copaci.

Cum au văzut gradații că a ieșit din obiectiv, o lăsară și ei mai moale, petrecându-și restul timpului cu instrucția mea personală, care zicea el că nu știu să percutez. Numai în culcaturi și salt înainte mă ținea. Când apare „lentul schimba foaia și se întorcea la tema care trebuia tratată. Dacă lentul uneori trecea asta cu vederea spre disperarea mea, asta nu se întâmpla chiar întotdeauna.

 Probabil că considerase și el că mi-am însușit bine instrucția. Așa că schimba și el foaia.

Mă lăsa pe mine planton la materiale, iar el împreună cu ceilalți își făceau rost de câte „5 Km”.

Dar asta nu însemna că nu-mi venea și mie rândul, că fugeam de îmi ieșea limba de un cot. Nici să respir nu mai puteam. Dar asta nu i-a impresionat pe nici un gradat. Chiar și ”lentul odată când veneam cu „daciile” de la câmp în fuga cea mai mare, mă opresc la un moment dat rugându-l pe Bejenaru să mai facă o pauză, conștient că lentul era deja cu 10 m în fața noastră.

-De ce v-ați oprit? ne chestionează el.

-Grigoriu... tov”lent, zice Bejenaru, nici el prea convins că o să-l înduplece. Nu mai poate!

-Înainte!

La un moment dat mă țineam de cutiile de cartușe și mă lăsam tras de cei din față. Văzând că nu prea aveam chef, „lentul iar se supără și ne dă adunarea în arătură. Și cum de abia plouase, cred că vă imaginați în ce hal eram. Nici ca porcii nu arătam. Și ei erau mai curați decât noi. Când se hotărâ și „lentul să ne dea adunarea pe șosea, deja eram ca super porcii. Știam că după asta avea să vină ore grele până la ziuă, de partea noastră.

          A doua zi, să nu fi îndrăznit vreunul să apară murdar, ce murdar? Doar cu o picătură de noroi pe ținută sau pe bocanci, că iar ne ataca inamicul. Și avea inamicul ăsta o poftă nebună să ne tot atace! După care s-a îndurat să ne lase teferi până la unitate.

       După ce ducem „daciile „ la locul lor, ne dădu adunarea, ca de obicei la locul nostru. După ce ne aduce la cunoștință în mod amenințător, despre cum trebuia să arate ținuta noastră mâine, că dacă nu-i plăcea...nici inamicului...!

În final ne lasă liberi. Apoi intrăm la masă.

După masă a urmat inevitabil uscatul și curățitul ținutei și a bocancilor. Ei dar cum să le usuci? Și unde într-un timp așa de scurt? Gradații și cei de anul doi, aveau „pile” la centrala termică din unitate. Ei o rezolvase. Dar noi? Până la urmă unii gradați ne lăsară să ne uscăm și noi hainele acolo. Ne duceam cu rândul. Dar acolo altă pacoste.

-Ce-i cu voi aici? se supăra soldatul de anul II de la centrala termică, văzându-ne pe noi.

-Lasă-i și pe ei măi, zicea câte unul de anul II mai milos, care își usca și el ținuta acolo.

-Ce să las? Soldatul, gradul, raportează!

Treziți ca dintr-un vis rău, unii se mai grăbeau să treacă de formalitățile impuse de cel de anul doi. Dar se termina rău, de cele mai multe ori...

-Da? bagă zece culcaturi, dacă vrei să le usuci.

Mulți se supuneau de nevoie fără să crâcnească. Doar știam ce ne așteptă și de la gradații noștri și implicit de la „lent. „Asa pe noi!”

Așa că mai de voie, mai de nevoie, ne lăsau într-un târziu să ne uscăm ținuta.

Sava după ce își usucă pantalonii care erau plini de noroi, încercă să-i perie acolo. Asta l-a supărat rău de tot pe cel de anul doi. Pericol ca și noi, să ne pierdem privilegiile abia câștigate

-Afară fuga! ... Marș! strigă soldatul de anul doi, la Sava.

-Cum să ies așa afară? Vociferează speriat Sava numai în chiloți sport, că de ceilalți nu aveai voie. Dacă mă vede cineva?

 -Și ce mă interesează asta pe mine? ... Numele .. gradul , ... vă rog ... îmi permiteți?... nu se lăsă el. Cum? îmi faci mie praf aici? La urmă bibane, dai cu „coada”.

         -Dau! zice Sava la disperare.

-Lasă-l măi zice alt soldat de la noi. Că mâine se ia iar lentul de noi.

-Și ce mă înteresează pe mine?

După care urmau și nu de puține ori, discuții între ei nu prea ortodoxe.

Până la urmă a lăsat-o și el mai moale, la insistențele lui Trăilă, care venise la centrală alarmat de întârzierea noastră. După ce ne-am uscat, a urmat inevitabil curățarea. Pe ai mei i-am luat în cameră.

Dar la privirile bănuitoare a lui Bejenaru, intuind ce vreau să fac, am ieșit afară la spălătorie, unde le-am periat cu sârg. După mine mi-a urmat exemplul și alți bibani de ai mei. Așa că se făcuse un praf pe jos în spălătorie că ziceai că fusese furtună de nisip.

 Asta a stârnit discuții aprinse la cei de la altă armă care aveau în grijă acest sector. Eu apucasem să plec. Din urma mea cei de anul doi s-au luat de ei. I-a pus să facă curat și să spele pe jos, să facă lună!

Ei dar după asta mi-am petrecut, și nu numai eu, ci tot plutonul, planton schimbul 1, 2 și pe unii chiar și 3. Și asta ca să ne călcăm și pantalonii. Trebuiau să corespundă stas-lui impus de lent. Să aibă dungă, în care „să se taie în ea”.

Cum era un singur fier de călcat electric, la 15 oameni, pe care tot noi din solda noastră l-am cumpărat, la inițiativa lentului, închipuiți-vă că până la ziuă, ne venea rândul la toată lumea.

Unii de anul doi în așteptare, puneau pe planton să–i scoale când le-ar fi venit rândul. Dacă de multe ori acesta uita, era vai și amar de pielea lui. Și uite așa treceau una câte una zilele la armată. Dar nu toate aveau să fie la fel.

După deșteptare, programul era același, monoton și presărat ici colo cu câte un eveniment.

Se zvonea că o să fie alarmă. Se aștepta din zi în zi. Mai bine zis din noapte în noapte. Gradații și cei de anul doi, ne stresau cu alarmele false în fiecare noapte. Eu eram obosit și nu mă mai lăsau nici să dorm. Înainte de culcare ori Bejenaru ori Trăilă își făceau „veacul” cu mine în fiecare seară, punându-mă chipurile, să fac „condiție fizică”. Mă punea să fac flotări lângă patul lor. Făceam câte voia el, până se sătura și apoi mă lăsa să plec. Când ajungeam la patul meu mă lua acu Bejenaru. El dormea la parter, în timp ce eu deasupra lui. Cum nu se putea mai bine. Eram mereu în vizorul lui. Nici nu mai îmi spunea ce să fac, ci numai gesticula cu mâna, ridicând-o și coborând-o. La început nu știam lecția.

   - Ce faci măi, mai dau mult din mână? Sus înseamnă în picioare, jos înseamnă culcat.

Dacă nu-i plăcea cum percutez, se scula nervos din pat și iar tăbăra pe mine. Odată se urcase pe mine, și îmi dădea comanda să fac flotări cu el în spate. De abia reușii să fac o flotare. Ceilalți soldați se amuzau de mine. Iar alții:

-Lasă-l măi ciobane! Ce te cântărești pe el? Vrei să-l omori?

-Lasă-l! Trebuie să facă condiție fizică...zicea el râzând. Nu are condiție fizică!

-Păi așa?...

Dar de multe ori Bejenaru nu ținea seamă de protestele lor, văzându-și de treabă.

De multe ori mă mai scăpa Trăilă și în special fruntașul Anghel:

- Lasă-l măi dracului...

De multe ori mă apuca de centură din spate și mă ridica el, ca apoi să îmi dea drumul, sau să mă izbească de ciment.

-Ce faci măi? Lasă-l..

-Păi nu vezi că îl ajut...

Gradații și cei de anul doi, dormeau la parter. Noi, la etaj!

 

 

Toți pentru unu și unu pentru toți

 

De multe ori Bejenaru, când nu-i convenea ceva, mătura pe jos cu mine. Nu știu de ce, dar când mă vedea i se punea mereu pata. Dacă era seară când scăpam de Bejenaru, mă lua Trăilă la împrejur. Și invers. Nu eram singurul mai aveam câțiva colegi de suferință, care participau și ei la ritual.

Când ieșeam pe hol și mă întâlneam cu Trăilă sau Bejenaru, aveau pretenția să-i salut. De multe ori mă făceam că nu-i observ. Și atunci mă oprea și mă punea să salut un tablou de pe hol. Asta făcea să le dea motiv de veselie celorlalți gradați, sau de anul doi de la celelalte arme:

-Ia uite cum salută bibanul!

În ultimul pat, de lângă mine dormea, un soldat de anul doi, care era șofer la noi. El era mai mărinimos cu mine și încerca să mă mai scape de pedepsele celor doi, văzând cât sufăr.

-Lăsați-l măi! Ce aveți cu el? Și așa e amărât! Cu el v-ați găsit să vă puneți? Apoi se certau gradații cu el.

-Trebuie să simtă că „face armata”, îi spuneau ei lui.

Adevărul ca cei de anul întâi de la noi, mâncau mai puțină păpară, exceptând Sava și alți doi. În rest aș putea spune că ceilalți o duceau mai bine: Neruja, Miron, Lupu, Usatenco...Uncu...Neacșu...Neacșu și-o mai lua și el de la Trăilă. Sau poate ei făceau porții în afara vizorului nostru...Ce e drept, cei din grupa lui Anghel, o duceau cel mai bine. Rareori se mai supăra și Anghel pe ei, dar în schimb nu-i bătea, ca la noi, ci îi pedepsea regulamentar.

Dacă intra un soldat de anul doi, sau un alt gradat de la baterie și striga:

 -”Culcat”!, noi percutam. După care se înfuria Trăilă sau Bejenaru, că de ce am executat ordinele lor. La fel stăteau lucrurile și invers. Oricum ar fi dat-o, tot erai pedepsit. Că de ce nu execut ordinele lor. Mă luau și ei la rost. Asta când nu erau gradații noștri de față. La toate astea se mai adăugau și ordinele celor de anul doi. Nici nu mai știai pe cine să mai asculți și ce să faci. Scăpai de unii și dădeai de alții.

 Dacă voiai să te duci la baie sau afară undeva, la chioșc sau altceva, trebuia să ceri voie de la gradat. Când nu era Trăilă, îi ceream voie la Bejenaru. Când ieseam afară și mă întâlneam cu Trăilă, că de ce nu i-am cerut lui voie.

-Păi nu erați, fac eu.

-Cui i-ai cerut voie?

La Bejenaru, ziceam eu.

Intra cu mine în dormitor să se convingă. Dar oricum seara nu era de ieșit în curte. Nu aveai curaj. Că atunci cei de anul doi „mai răpea” câte un întârziat și făcea instrucție cu el după colțul sau în spatele unității. Nu puteai să zici la nimeni nimic. Și mai ales că la început, pe mulți nu-i cunoșteai. Într-o zi ajunseseră totuși, niște informații, la urechile Comandantului Zugravu. Că soldații de anul doi fac instrucție cu noii veniți. Așa că într-o dimineață chiar Comandantul ia pus pe toți soldații de anul II, să se târâe pe „aleea Ceasar” Locul nostru de pedeapsă, cel mai frecvent. Era o alee pietruită expres, numai cu bolovani de piatră colțuroși. Și unde ținuta putea avea de suferit, dar și coatele sau genunchii. Numele aleei, venea de la „lent Col. Ceasar, comandantul parcului auto.

S-au supărat, zicând:

-Ia uite bibanii s-au dat la raportat!

Și bineînțeles vă puteți închipui ce a urmat!

De formă i-a certat pe vinovați. Dar nu aș fi vrut să fiu în pielea lor. Că știu ce au pățit săracii. La început îi mai lăsa și comandantul să le facă voia cu noi. Seara când se dădea masa, ne duceam la masă. Cum gradații erau sătui de la pachetele primite, sau de la alții, nu mai mâncau mâncarea, mai ales dacă era și mai puțin consistentă. Și nu ne mai lăsa nici pe noi să terminam de mâncat. Nici nu apucam să băgăm ceva în gură că se și auzea comanda:

-Drepți! Afară, fuga!...Marș!

Multi nici nu apucară să mai mănânce, sau să-și bea măcar ceaiul. În timp ce se ridică, Sava își mai adună pâine și o bagă în buzunare. Trăilă îl vede și îi dă un picior în spate.

 Acum săracu Sava căzuse în „oval”. Până afară l-a ținut numai „în culcaturi” și târâșuri. Cei mai fericiți erau veselarii. Ei mai puteau „ciuguli” și după plecarea noastră. Bejenaru, văzând cât de slab sunt, a propus să mă țină o săptămână „veselar șef”,cum zicea el. Dar poate mi-a făcut un bine, poate fără voia lui, sau poate nu. Că îmi mai rotunjisem și eu fălcile.

Dar asta îmi aducea și necazuri seara, când lângă pat, trebuia să mai fac și „culcaturi” sau târâșuri amestecate și cu gimnastica din pat. Și dacă mâncam prea mult...ăla eram. Mă ataca separat inamicul! Ne punea să facem „cumpăna” sau „ echerul”, culcat in pat. Spuneau ei, ca să facem mușchi la burtă, pentru exercițiile viitoare de la „portic” - terenul de sport și gimnastică.

Întins în pat ridicam picioarele la 45 de grade și stăteam așa cu ele preț de câteva minute, sau până spunea ei - Gata! Ceea ce îmi făcea rău. Fiind cu burta plină. Cred că de aceea nu ne lăsa și gradații să ne îmbuibăm. Că nu mai făceam față la comenzi, sau cum spuneau ei: „numai percutam!”

Dimineața, după ce îmi făceam patul, sub atenta supravegherea a lui Bejenaru, ca nu care cumva să-l fentez, mă trimitea jos la bucătărie.

Câteodată când nu observa el, mai „uitam” să mai întorc salteaua, asta ca să câștig timp. De multe ori nu se uita, dar câteodată desfăcea patul și se uita la saltea. Dacă nu corespundea salteaua cu nr zilei - cu soț sau fără - era vai și amar de mine la instrucție. După ce terminam patul, trebuia să mă duc să țin rând la fereastra de la bucătărie, pentru a lua masa. Îmi punea în brațe gradatul însărcinat cu distribuirea veselei, și mă duceam la rând.

Pe mine mă apuca groaza la început când trebuia să mă duc acolo. Chiar dacă eram mai în fața, veneau alți gradați sau cei de anul doi, de la alte arme și își băgau pe alții de a lor la rând în fața mea. Și așa ajungeam la coadă. Că li se lungeau urechile lui Trăilă sau Bejenaru, până veneam și eu cu mâncarea.

 Ceilalți erau la felul doi, iar noi nu ne apucasem nici de primul. Bejenaru mă punea să spun cine m-a dat afară din rând. Bineînțeles că nu aveam curaj să-i zic, că știam că o să mă prindă ceilalți pe afară și apa o să mă ia.

-Da! ... Nu vrei sa spui, lasă că vorbim noi diseară, mă amenință el.

Și seara se ținea de cuvânt. Asta iar avea să mă coste, jumate de timp, la câmp la instrucție, unde amândoi își aduceau aminte de toate datoriile mele și cealaltă jumate seara înainte de stingere.

Dacă mă puneam la rând sau încercam să vociferez, ajungeam la sol, vrând nevrând. Făceau ăia „culcaturi” cu mine, până se plictiseau. Rareori se întâmpla să mai stea și Trăilă cu mine și „să mă păzească” de cei de anii doi. Și atunci îi trăgea ceartă cu ei.

-Ce ești măi față! Profiți de el că e slab și nu se pune cu tine. Ia să nu vă mai atingeți de el, zicea el ținându-mi parte.

După ce pleca el, iar ajungeam la coadă.

Când mă punea veselar mă mai săturam și eu.

În timp ce colegii mei spălau și ei vasele eu mai îmbucam câte ceva

în viteză, din ce mai rămânea. La urmă trebuia să facem și curățenie și să facem sala de mese bec. Era vai și amar de noi, dacă trecea lentul pe acolo dimineața și găsea o firimitură câtde mică. Iar „ne ataca” inamicul. Iar când voia dintradins să ne atace, cred că scotea din buzunar o firimitură, numai ca să ne atace „inamicul.”

Totuși înclin să cred, că mai era și opera celor de la AG-9, care mâncau lângă mesele noastre. Cât dura, să ajungă câteva firimituri și în sectorul nostru. Altfel nu-mi explic?

Într-o zi pe când duceam „ovalul” cu resturile de mâncare, la locul de depozitare în niște butoaie, văd pe un biban în fața mea, care trecuse pe lângă corpul de gardă. Un soldat l-a somat și ia spus să se culce cu ovalul în mână. Iar acesta când s-a lăsat jos s-a murdărit de zoaie pe ținută. După care soldatul a făcut o burtă de râs pe seama lui.

  Eu când văd ce pățise ăla, mi se face inima cât un purice. Dar norocul meu că intrase în corpul de gardă și am scăpat.

În fiecare seară, înainte de a ne culca, atât gradații de la noi, cât și cei de la AG-9, își făcură un obicei de „a ne omorâ” cu cele alarme false. De multe ori ne scula și în toiul nopții ca să dea ei câte o aplicație, să vadă cum percutăm. Alarma consta din stingerea luminii, rămânând doar un bec de veghe aprins deasupra ușii, după care noi, o parte ne repezeam la ferestre și mai ales cei care dormeau în paturile de la geam, iar restul aveau alte misiuni. După ce puneau păturile în geam ca să nu se zărească un firicel cât de mic de lumină, trebuia, tot în acest timp să te echipezi. Dacă nu ieșea bine, iar o luau de la început. Și asta dura, până vreun soldat de anul doi, plictisit și el de atâtea „alarme”, țipa și el ca să fie lăsat să doarmă, că e obosit de atâta armată. De multe ori nu țineau cont de spusele lui. Uneori da.

-Da mai lăsați-mă cu cea alarmă a voastră... și lăsați-mă în p...să dorm! Ce crezi că dacă îi frecați atâta pe bibani, o să percuteze mai bine ?

-Tu ce vrei? Taci dracului din gură, că poate te scot și pe tine la alarmă pe platou, strigă Trăilă la el, mai în glumă mai în serios.

-Nu aveți ambiție tovarășe fruntaș, îl îngână ăla.

-Păi nu mă face? Cât durează? Du-te și raportează-mă dacă nu îți convine! Adevărul că atât soldații de anul doi de la noi, cât și cei de la AG-9, știau de frica gradaților noștri și mai ales de Bejenaru. El era un om cu care nu vroiai să te pui. Mai bine lăsai de la tine.

Ei, dar asta făcea ca gradații de la baterie, să li se pună pata pe noi, atunci când ne prindea la loc închis. Ne freca de ne ieșea fulgii. Și asta iar nu le era pe plac la gradații noștrii, care la rândul lor, făceau și ei același lucru cu bibanii lor. Chit pe chit!

 

Alarma

 

 Într-o noapte chiar fuse alarmă pe bune. Eu cum eram mort de oboseală și din cauza deselor „alarme false”, date de cei din dormitor și de instrucția zilnică, cât si  de plantoane, nu am auzit nici alarma, dar nici strigătul lui Bejenaru. Ei erau îmbrăcați, iar eu mă întorceam pe partea cealaltă. Nu știu ce a făcut, că m-am trezit de acolo sus, la podea, pe mozaic. Mă trântise el.

M-am trezit într-un târziu. Eu încă chior de somn, nu mai dovedeam să mă mai îmbrac. M-au îmbrăcat mai mult ei. Eu încă nu știam ce e cu mine. M-au dus la rastel mi-au dat pușca, masca și gentuța cu cele patru „sectoare” încărcătoare, în care avea să se pună muniția. După ce mi-au agățat arma de umăr, m-au împins jumate dezbrăcat afară. Era și întuneric. Știu că am dat și cu capul de un perete la o cotitură. Am văzut stele verzi. Dar cred că erau albastre! Mergeam ca un robot, impins de la spate. De multe ori, piciorul îmi aluneca în gol și numai ținerea mea de cei din față, mă salva să nu cad. M-am încheiat pe drum la nasturi. Când am ajuns și eu pe platou, eram echipat conform STAS. Aerul nopții m-a mai trezit.

Trebuia să ne încadrăm în timp. Mai ales că alarma era dată, de cei de la comandament. O parte din noi s-au repezit și au scos afară lăzile cu muniție. Pe mine m-au pus planton ca să le păzesc efectivele, pe măsură ce le scoteau de la subsol. Traseră și cele trei mașini pe alee, de care agățaseră și „daciile” nostre. Rămânea să încărcăm mașinile și să o tulim! Unde? Nici noi nu știam! Aeru rece de afară și lovitura primită, m-au deșteptat pe deplin. Nu știu ce i se păruse suspect la mine, că lentul Bucur, la alarmă, mă studia foarte suspect, uitându-se într-una la mine. Aveam să aflu mai târziu că cineva „îi șoptise” de isprava mea cu sculatul. Și mai ales cât zel a depus Bejenaru cu mine, ca să mă facă să mă trezesc.

Încărcasem și muniția în mașină. Se aștepta numai semnalul de plecare. La urmă s-a dat „la loc comanda”. Se terminase alarma. Ieșise bine. După alarmă am descărcat iar totul și le-am dus înapoi la locul lor.

Alarma se dăduse la 4. Acu era 6. Ne-am dus în dormitor și am luat-o iar de la capăt cu sarcinile. Bejenaru îmi verifica mereu salteaua, ca să nu cumva să-l fentez. Nu știu ce le-o fi „povestit” „lentul la gradați, că din ziua aceea au început să se comporte mai ușor, gradații cu mine. Da! Dar dacă scăpasem de ei, nu același lucru se putea spune și de cei de la baterie, sau cei de pe traiectorie, de la alte arme.

Aceștia pândeau mereu momentul când eram singuri. Un gradat de la AG-9 mă chemă să-i dau „raportul la pat”. Asta a fost chiar la început. Dacă trecuse o săptămână. Eu am ridicat din umeri neștiind cei aia. Atunci se scoală el și își cheamă un biban de a lui, zicându-i lui să-l zică.

-Fi atent, că zici și tu acu la fel ca el! îmi spune el. Iată cum suna „raportul”:

„Domnule fruntaș”, sau caporal sau ce era, - patul dumneavoastră cu un efectiv de: o saltea, o pernă, un cearceaf și o pătură, este gata pentru odihna oaselor și osicioarelor dumneavoastră, ruginite de armată și dornice de civilie.”

Când mi-a dat și mie cuvântul, eu am spus invers: Dornice de armată și ruginite de civilie”, spre râsetele celor din jur și mai ales supărarea celui în cauză.

Vai! atât mi-a trebuit. S-a supărat și a început să-mi zică să bag la „culcaturi” și târâșuri până nu mai ruginesc lui, încheieturile. Am executat ce era să fac? Norocul meu ca nu a durat mult, că a venit în dormitor Trăilă și m-a salvat. Și a început iar panarama:

-Ce ai cu el? De când îți permiți tu să te iei de el? Ce eu mă iau de ai tăi?

-Toți bibanii de la AG-9, culcat! strigă el.

-La loc comanda țipă Voinea, un alt caporal care mai târziu la făcut și pe el sergent. Cum bibanii lor ezitau, neștiind ce să mai facă, acesta zice:

 -Măi bibanilor de la AG-9! De cine ascultați voi? De noi, sau de ei? Cui vă subordonați voi?

 -Ei lasă, face Trăilă, că atunci când ți-i prind pe ai tăi, le scot untul din ei, se lăudă Trăilă.

 -Scoți untul ...da ce crezi că eu nu pot s-o fac cu ai tăi la fel?

 Și s-a ținut de cuvânt. După ce a ajuns sergent a făcut ce a vrut cu noi într-o seară înainte de raportul de seară. Dar asta mai târziu. Se mergea pe ambiții, iar noi sufeream cel mai mult din cauza lor.

După aia am învățat „raportul”. Nu de alta, dar aveam să-l mai spun de multe ori, în ciuda protestelor lui Trăilă sau Bejenaru și a pedepselor mele de la ei.

Dacă scăpam de la instrucție, venea calvarul de la soldații de anul doi sau de la gradații de la alte specialități. Dimineața, îți era frică să te duci după apă, ca să faci curat „sectoarele”, sau să stai la rând la bucătărie pentru masă. Nici acolo nu scăpai!

Te luau bucătarii în șuturi, sau te loveau peste cocoașă cu paleta cu care mestecau în cazanele cu mâncare. Ca să nu mai spun de mulțimea „culcaturilor” date și de ei. Dacă intrai la ei în bucătărie să le ceri apă, aveau pretenția să le ceri apa regulamentar, dacă nu te scotea în șuturi afară dându-ți și cu un polonic mare în cap. Iar apoi te lua gradatul tău, că de ce nu ai venit cu apă.

-Tovarășe soldat de anul doi. Sunt soldatul x, vă rog să-mi permiteți să, să-mi dați niște apă!

Dacă nu-i plăcea zicea:

-Afară! ...Fuga! ... Marș! Și te mai și plesnea pe spate cu paleta. Și asta dacă scăpai de „culcaturi”.

Aveam o problema cu apa. Era cam criză. Pe atunci nu știam care era cauza. Și luam și noi apă pe unde găseam. De multe ori ne prindea alți soldați că „furam” apă, și iar se lăsa cu „culcaturi” și târâșuri.

Odată îmi venise și mie rândul să mă duc după apă. Cum nu găseam nicăieri, cam zăbovisem. Trăilă își făcea griji și îl trimite pe Sava târâș după mine. Trăilă, îi spune lui Sava, ca atunci când ajunge jos, să o i-a pe burtă până mă găsește pe mine. Săracul Sava s-a executat. Când mă vede de departe și pe mine, se ridică din propria inițiativă în picioare, zicând că vin și eu.

-Ți-am spus eu să te ridici? Culcat!

Și iar a mers târâș, până am apărut și eu, lângă el. Ne spune apoi să urcăm repede. Când am ajuns în dormitor iar am luat castane, de la Trăilă și la propriu și la figurat.

         Mi-a făcut capul dâmburi, pentru că întârziasem cu apa. După care m-a pus să spăl dormitorul singur. Și ca să nu mă plictisesc m-a ajutat și Sava. Aveau o plăcere nebună să ne vadă târându-ne sau să facem flotări. Asta făcea, ca atunci când se făcea inspecția, să te vadă „șefii” cu ținuta necorespunzătoare. Și iar ne ataca inamicul. Nu știu de ce, dar cred că uneori se făcea expres, pentru a avea motive serioase inamicul, ca să ne atace.

De două ori pe săptămână mergeam după amiază la „portic” cum îi spuneau ei, terenului de sport. Acesta era un teren de sport cu toate aparatele pe el. Bare, paralele, frânghie, groapă cu nisip etc.

Acolo făceam „sportul”. Eu când auzeam că ne ducem la „portic”, cădea cerul pe mine, că știam ce mă așteaptă și acolo. După ce ne alerga câteva ture de teren, ne punea să ne câțăram la frânghie și la bară. Să facem flotări la cele două bare, sau să ne ridicăm în mâini pe bară. La mine în afară de frânghie toate îmi erau imposibile să le execut. De multe ori încerca și Bejenaru să mă „ajute” lăsându-mă atârnat de bară. Când se convingea că nu mă pot urca îmi spunea:

-Nu ai condiție fizică și nu ai nici mușchi la burtă. Diseară facem mușchi la burtă în pat.

Iar seara mă punea să stau în pat cu picioarele ridicate la 45 de grade, 10-15 minu-te. Până coborau picioarele singure.

Lunea dimineața aveam lecții politice o oră. Bucuria mea că mai scurta din timpul de instrucție. Mă lăsa planton, sau punea pe un altul planton la echipamente, în timp ce restul, o tuleau la sala de mese, unde se desfășurau temele. După care plecam iar pe dealuri. Marți aveam două ore de politică. Iar era bine la BIM. (batalionul de infanterie marină). Vineri aveam patru ore. Atunci era trai. Acolo înarmați cu un pix sau creion notam ce ne zicea lentul într-un caiet.

După care „ne asculta”. Câteodată vorbea așa de frumos, că pe mine mă apuca somnul. Și asta din cauza deselor plantoane sch. 2, la care mă punea Bejenaru sau Trăilă.

Din când în când, lentul mă trezea, vorbind mai tare. Iar dacă vedea că nu-i chip cu mine, mă scula în picioare și mă ținea așa câteva zeci de minute.

-Grigoriule! mă strigă el. Dormi ai? Vorbesc frumos? Drepți!

După alte cinci minute, m-a lăsat să stau iar jos. Iar se prefigura pedepsele mele de la școala primară, când tovarășa Barbălată, ne pedepsea la fel, cu pretenția de a ține și mâinile ridicate deasupra capului. Noroc că poate „lentul nu știa, că mai există și o asemenea pedeapsă, că sigur ar fi aplicat-o.

La început pe când noi abia venisem, după ce s-a cules strugurii prin zonă, au urmat inevitabil și vinul. Motiv pe cei de anul doi, ca să se aprovizioneze cu câte o sticlă, două de vin, dată printre sârmele ghimpate ale gardului și cu aprobarea celor din gardă. Cum le introduceau în unitate, numai ei știau.

Dar asta făcea, ca după ce analizau conținutul, să li se deschidă și mai tare pofta de instrucție cu noi. Și mai ales la cei de la AG-9. Noi când vedeam că vin cu sticlele, ni se făcea inima cât un purice, că știam ce ne așteaptă. Iar ordinele lor nu se lăsară mult așteptate. La noi, erau mai rar aceste ocazii. Nu prea se bea la noi. Și dacă totuși mai erau excepții, aceștia își vedeau liniștit de treabă, ca apoi să se culce. Oricum nu aveau curaj de Trăilă sau Bejenaru. Atât le-ar fi trebuit.

Și uite așa se apropia sfârșitul săptămânii. În acea zi după lecții politice nu mai mergeam la câmp, dar nu scăpam în schimb de portic după amiază. Sâmbăta era treabă! Program administrativ general. Duceam saltelele afară le puneam pe gardul de beton și ne vărsam nervii și amarul pe ele, bătându-le cu centura. După ce le omoram bine o juma de oră ne trimitea cu ele sus.

Câțiva de anul doi dădea intenționat peste noi, când eram cu saltelele în cap, motiv de distracție și veselie pentru ei.

După care făceam paturile. După aia ne apucam de spălat pe jos. Pregăteam un alt „oval spurcat” cu apă și „săpunadă”, în care, gradații ne puneau să storceam și câte un tub de pastă de dinți în el.

Cică, să miroase frumos dormitorul. Ne puneam în serie câte doi până ocupam tot dormitorul. După care înarmați cu câte o perie de nuiele, frecam mozaicul de îți făceai mustața în el. Așa cum ne spuneau și ei. Atunci soldații de anul doi nu participau la spălat. Unii ieșeau afară alții se culcau.

-Știi ce bine e să adormi în sunetul periilor, spunea unul.

Câte odată mai venea ofițerul de servici pe unitate și îi mai scula, mustrându-i mai mult de ochii noștri. După ce pleca, ei se puneau iar în pat.

Pe la 12 terminam și noi de spălat dormitorul. Până la 13 când era masa mai luam și noi o pauză. Mai făceam și noi ce puteam. Ori scriam acasă, ori ne coseam sau întăream nasturii, mereu se găsea câte ceva de făcut.

Seara, înainte de ora 7, se citea presa. Un gradat înarmat cu un ziar ne ținea la curent cu știrile din ziua respectivă. Noi stăteam pe niște băncuțe care foloseau și la punerea ținutei seara, înainte de culcare. Acum stăteam pe băncuțe și ascultam pe gradat. Din când în când mai intra câte un alt gradat sau unii de anul doi care vrând să-și bată joc de noi ordona:

-Toți, bibanii culcat!

Atunci se stârnea un vacarm de nedescris. Se auzeau zgomotul băncuțelor, târâte pe ciment sau răsturnate. Ei se amuzau copios. Sau ne spuneau:

-Stați jos, și noi ne puneam repede pe băncuțe iar. Câteodată se opreau și zicea:

-Stați joi!

Unii se grăbeau să se așeze ne sesizând cuvântul.

-Ce v-am spus să stați jos? Am spus sa stați Jooo...i

Când era joi, ne lăsa să stăm jos. Înainte de ora 7 ne lăsa să plecăm la sala de mese unde urmăream telejurnalul. Aveam și televizor, ce te joci? Câteodată mai fugea imaginea, în sus sau în jos. Asta îi făcea să-i enerveze. Anghel, știind și el, că le aveam cu tv-urile, îmi spune să reglez imaginea televizorului. M-am dus și am oprit „mersul” reglând la spate un buton. Au fost încântați toți de priceperea mea.

Începusem să-mi fac aliați. După ce se terminau știrile, până la film mâncam și apoi cine voia se uita la film, cine nu, la nani. După „muncile” de seară ne culcam și noi în sfârșit. Plantonul ne păzea. Se făceau trei schimburi pe noapte. Schimbul I era de la 21 la 24, sc. II de la 24 la 3 și sc.III, de la 3 la 6.

Când cădea cineva în abatere era pedepsit și îi se dădea dreptul de a alege care schimb vrea. Dar i se spunea că sc. 1 şi 3 era ocupat. Așa că nu-i mai rămânea decât sc. 2 liber. Asta era cel mai rău. Ei râdeau de noi spunând că dormim de două ori. Aveam să fac și eu la plantoane, că adormeam și în timpul lor. Când venea ofițerul în control trebuia să-i dau raportul. Era vai și amar dacă găsea plantonul dormind.

Odată când eram și eu planton sch. 2 pe dormitor, pe la 2 îmi vine somn. În timp ce moțăiam, aud ușa închizându-se. Când tresar speriat nu mai era nimeni. Mă duc și deschid ușa încet. Când văd ofițerul care tocmai intra în alt dormitor. Mă făcusem mic de tot. Mă gândeam cu groază, ce mă așteaptă la ziuă, dacă acesta mă raporta. Spre norocul meu era un căpitan de treabă și nu m-a raportat. Nu mă văzuse nici din dormitor nimeni. Dormeau cu toții.

A doua zi era Duminică. Asta era singura zi în care mai răsuflam ușurați, cât de cât. Dar nu prea mult, că bătea la ochi.

După făcutu sectoarelor de dimineață și masă, aveam liber să facem ce vrem. Unii dormeau, alții ieșeau la un fotbal, alții primeau vizite de la rude sau soții, care erau din oraș, sau din apropiere. Alții jucau table, șah la club sau în dormitor. La început la fotbal, numai asistam, uitândumă cum joacă gradații şi cei de anul II. Mai băgau și câte unu de anul I, dacă era loc, sau cel în cauză era mai fâșneț. Eu am jucat fotbal târziu, și asta în primăvară, când se făcuse vremea mai bună. Am debutat tot ca portar, numai că aici poarta era mai mare, decât cea din curtea școlii. Nici să alerg atâta nu puteam.

Într-o duminică după masă, mă învită sergentul Bejenaru să joc cu el table. Îmi zice:

 -Vezi poate nu mă bați, că ai încurcat-o! Auzi e ordin!

Și cum ordinul trebuia executat și nu discutat, i-am făcut plăcerea dându-i o bătaie, ca să se sature de table. În final i-a plăcut cum am jucat, Mă gândeam că acu o să dea iar cu mine de pământ. Dar nu! De data asta a fost domn. Ba la urmă m-a și felicitat

-Bravo! Știi să joci table!

-Păi am mai învățat și eu câte ceva de la tata, zic eu cu jumate de gură.

Apoi mi-a strâns și mâna. Gest care m-a uimit pe moment. Nu era el omul care să se recunoască învins. Câțiva soldați de anul doi care urmărise partida, printre care și Popa, zic încercând să pună gaz pe foc:

-Păi cum Bejenare? Să te bată bibanul...

A ridicat din umeri și nu a zis nimic. Dar asta nu m-a scutit de desele pedepse, pe care mi le tot aplica.

Nu știu cum se face dar cu mine insista cel mai mult. Ceilalți, nu

prea le venea așa de des rândul. Poate și de faptul că nu prea se băga la celelalte grupe.

 Se mulțumea să bage numai strâmbe, iar Trăilă, dacă erau de la el, mătura cu el pe jos. Numai Sava o lua din ambele locuri. Și de la Bejenaru, dar şi de la Trăilă. La Anghel era domnie. Oare nu aș fi putut nimeri la el? Poate o duceam și eu mai bine...

Singurele zile bune sau fericite, erau de câteva ori pe an, când se făceau mese festive și ne dădeau și puțină țuică. La 1 Mai, 23 August,1 Decembrie, 24 Ianuarie și de revelion. Atunci era sărbătoare. Era prima masă festivă pe care o apucam după depunerea jurământului - cea de 1 Decembrie. Apoi a urmat și cea de revelion. Și cum am făcut doi ani, aveam să prind destule mese festive.

Acum era pe 31 Decembrie 1977. Era să fie a treia zi festivă, de când venisem în armată. Era iarnă. Pentru mine avea să înceapă – „Teroarea Albă”.

 

 

Teroarea albă

 

 Toată iarna a fost un blestem pentru mine. Când era instrucție, ne băga în cea mai mare zăpadă. Parcă o căuta expres! De multe ori mai nimeream cu „daciile” în câte o groapă ascunsă plină cu zăpadă. Și chinuite și trage afară mitralierele.

Ne chinuiam mult până reușeam să le scoatem. Mai mult cei din față se chinuiau. Și asta că de multe ori, una sau cele două roți nimereau într-o groapă adâncă plină cu zăpadă.

De multe ori mai punea umărul și lentul, ca să ne ajute comentând la adresa noastră diferite cuvinte, printre dinți. Eu înghețat bocnă. De abia mai puteam să mai merg. Îmi înghețase și mâinile. Și asta pentru că Bejenaru, iar făcea „culcaturi” cu mine prin zăpadă. Tabla de la cutiile de muniții, era rece și mi se lipea mâna pe ea.

Stăteam cu pumnii închiși și împingeam înainte. Începusem să cred că mai bine era să ieșim iarna la instrucție, cu lentul decât cu Bejenaru. Cel puțin lentul nu mă bătea. Și așa mai scăpam de „stacoalcele”- ghionturile lui Bejenaru, sau Trăilă. Numai fruntașul Anghel nu-mi zicea nimic. El mai încerca cât era posibil, să-mi mai amelioreze suferințele.

În acea zi ne rătăcisem pe coclaurile de acolo și am ajuns și noi la unitate pe la ora 15.

Noroc că cei de la bucătărie ne păstrase ceva mâncare, la ordinul colonelului. Acesta văzuse că nu venisem la raport. Știu că l-a chemat atunci pe „lent la el. Ce i-o fi spus nu știu? Că a doua zi nu ne-a mai atacat inamicul. Sau poate se ascunse și el de frica Colonelului. Din când în când ne mai ataca și aviația inamică. Trebuia să ne culcăm pe spate și să ne facem că tragem cu arma în niște avioane invizibile. Cel mai rău era cu echiparea compediului „nuclear”. Eu nu reușeam să mă „bag” în el, nici decum. Trăilă îmi zice:

-Dacă cade o bombă nucleară peste tine mori. Eu de acolo:

 -Și ce? Dacă cade peste mine, voi o să aveți o soartă mai bună?

-Ce ai zis?  -Culcat!, salt inainte! Drepți!

Și iar începea frecușul.  Și pentru ca acolo incepea o vale, îmi dădu adunarea  la baza văii...Și o ținu o vreme bună.

Într-o zi se făceau trageri lângă un poligon aflat la mare distanță de unitate. Cred că pe la Sarichioi. Atunci ”lentul, numește doi dintre noi, pe Usatenco și Lupul în prima serie, ca să stea de pază în zonă. Misiunea lor era, să nu lase pe nimeni să treacă prin acea zonă, că spuneau ei, să nu-i nimerească vreun glonț rătăcit.

Apoi a urmat o altă serie de doi dintre cei de anul doi. După o săptămână sau întors cu toții. Povesteau ei, că au petrecut bine. Se duceau și în sat unde mâncau și beau ceva, ca să se încălzească. Îmi imaginam cum erau nopțile pe acolo în toiul iernii.

Într-o zi, Bejenaru imi spune la ureche zâmbind:

De săptămâna viitoare facem și gardă cât cuprinde.

Prima dată când am auzit eu că facem și gardă, bucuria mea. Îmi ziceam că mai scap de instrucție. Chiar i-am spus asta, șoferului de lângă mine, care îl avea pe Vieru în grijă, alt biban ce era șofer și el.

-Ce bine, că mai scap și eu de instrucție.

-Nu te bucura prea tare! îmi spune el. Ai să vezi tu! Ai să zici că tot mai bine era la instrucție. Ai să te convingi!

Știa el ce știa. Doar era veteran. Și m-am convins spre amărăciunea mea. Locotenentul nostru, era un tip care îi plăcea armata. Aș putea spune că o avea în sânge. Punea foarte mult suflet în tot ce făcea. Și mai ales pe disciplină. Nu făcea nici o deosebire între noi și cei de anul doi. Pentru el toți erau egali. Cine greșea plătea. Asta nu însemna că nu pedepsea și pe gradați când greșeau, sau când îi ajungea unele zvonuri și pe la urechile lui. Era omul dreptății. Era milităros. Câteodată îl supăra cei de anul doi cu câte ceva și atunci spunea:

-Anul întâi pe jos, iar anul doi „în copaci”.

Când, epuizat la capătul puterilor mă prăbușeam pur și simplu pe mitraliere, Bejenaru încerca să mă ajute, oprindu-se și mai făcând câte un popas. Când observa lentul, care mergea înaintea noastră, se întorcea și se lua de Bejenaru.

-De ce v-ati oprit? întreba el.

-Grigoriu tov”alent, nu mai poate.

-Înainte! ordona el.

-Să nu moară! încercă Bejenaru, să-i mai i-a din avânt.

-Lasă-l că nu moare, zicea lentul. Înainte!

Vai! Îl cuprinse și pe Bejenaru mila de mine. Din când în când se apleca și mai împingea și el cu mine.

 Aveam să aflu mai târziu că toate aceste „zel-uri” le făceau numai în dorința de a apleca și ei acasă cu un grad. Sau cu o „macaroană”, cum spuneaunii cei de anul doi. Sau mai târziu cu câte o „tablă”. Dar și „lentul o făcea tot din același motiv. Trebuia să devina lent major. Avea să aibă trei stele. Mai bine zis „steluțe”. Mult mai târziu, după armată, aveam să aflu că îl avansase căpitan.

Oare acu pe unde o mai fi? Și ce grad o avea? Dacă pe atunci în „77 avea vreo 30 de ani acu sigur are aproape 70 și… de ani, în 2014, când corectez pentru a nu știu câta oară acest manuscris. Iar acu în 2024, vreo 90 si de ani, dacă nu o fi murit. M-am apucat de aceste manuscrise, în 2006. Nu credeam, că așa de greu e să scrii o carte, că nu mă mai apucam. Sper anul ăsta să reușesc. Dar era să fie numai o speranță.

Din când în când, se mai ținea și lecții de teorie, privitoare la armamentul din dotare, sau la câte o strategie, atunci era mai liniște. Mai răsuflam și eu ușurat. Când coboram în sala de specialități, jos la subsol, făceam instruire teoretică. După ce a explicat tot, mă pune pe mine „lentul, să repet tot ce reținusem. Țin minte că era o lecție despre tragere. Și lentul ne învăța cum să calculam unghiul de tragere a unei arme, pentru ca aceasta „să bată” la distanța maximă. Cum nimeni nu știa, m-am oferit eu să explic:

-Spune Grigoriule, face el.

Mă ridic în picioare. După care începe formula de prezentare:

-Tovarășul locotenent, sunt soldatul Grigoriu, raportez: Pentru a afla distanța maximă de tragere a oricărei arme, trebuie ca ea să facă un unghi de 45 de grade cu orizontala.

-De ce? mă întreabă „lentul Bucur.

Pentru că, dacă facem două axe x şi y, iar pe x punem distanța, iar pe y înălțimea, vom vedea că unghiul cel mai favorabil ca bătaia armei să fie maximă, este de 45 de grade. Pentru că, dacă unim aceste coordonate, obținem un triunghi cu unghiul de 45 de grade. Iar tangenta de 45 de grade este 1. Orice valoare a unghiului sub, sau peste acest unghi, face ca distanța să varieze în minus. Dacă alegem un unghi de 30 de grade, tg este sub 1. La fel și dacă alegem un unghi de 60 de grade, tot sub unu e valoarea tangentei. Ceea ce face ca distanța unui proiectil să fie maximă la 45 grade.

-Bravo! Felicitări! zice el. Uite așa mai vii de acasă, nu suntem noi buni la instrucție, dar suntem buni la teorie și tragere. Lui Trăilă și Bejenaru „îi râdea” acum mustața. Și Anghel se uita la mine zâmbind.

După care a urmat și alte lecții și atunci și în zilele următoare, la care „lentul mă punea să dau explicații. În altă zi era să fie o temă despre bomba nucleară și efectele ei dezastroase.

Și aici m-a ascultat. Câteodată îl uimeam și pe el, dar și mai ales pe unii bibani. Eram foarte receptiv la teorie și luam calificative maxime - FB. Același calificativ aveam și la ședințele de tragere.

Într-o zi când eram singuri cu gradații la instrucție pe câmp, adică fără „lent, Trăilă văzând că primeam mustrări chiar și de la bibani, a încercat să mă învețe box. El dădea și eu încercam să mă apăr. Mă apăram destul de bine că aveam și reflexe. Când se enerva mai îmi scăpa și câte una mai tare, așa „din joacă” cum spunea el. Bejenaru se uita la noi zâmbind și mă încuraja făcându-mi semn, ca să-l pălesc.

-Hai dă și tu că nu-ți fac nimic. E ordin! încerca el să mă convingă. Câteodată și pumnul meu își mai atingea ținta. De câteva ori nu a spus nimic. Îmi zicea „bravo!”, dar după ce începusem și eu să-mi mai vărs amarul pe el, s-a oprit și m-a pus la respect imediat.

-Ce, te-ai dat la bârfa? îmi zice el. Culcat! ... Drepți! Uite ce tare m-a lovit!

-Nu tu ai vrut-o? face Bejenaru râzând.

 În alte zile, când ne dădea pauză, continuam iar „joaca”. Eu îi spun că nu știu box, dar că știu Karate. Când au auzit s-au amuzat cu toții.

Adevărul că aici cunoșteam doar teorie de prin cărțile pe care le studiasem acasă

Judo și karate. Dar nu avusesem ocazia să exersez și pe adversar. Acum mi se ivise această ocazie. Pentru el era ceva nou. Așa că îl loveam mereu. Bine că îl loveam mai mult în umăr. Și câte o dată și în piept. Cum se nimerea. Îl loveam cu palma deschisă. Mai bine zis cu cantul, sau cu vârful degetelor. Acum m-am mai ridicat și eu, cu această demonstrație, în ochii plutonului. Chiar le-am mai arătat și niște figuri și scheme de ale mele. Mă fac că vreau să-l lovesc și, apoi în timp ce eram în aer, mă răsucesc repede cu fața în spatele lui, lovindu-l cu palma în ceafă. Le-a plăcut această schemă.

Așa că seara înainte de raport, Bejenaru se lăudă cu mine pe la alții, zicându-le că dacă nu se liniștesc mă dă pe mâna mea. Eu zâmbeam forțat. Dar ceilalți râdeau ca de o glumă bună, când auzeau.

-Cine? Grigoriu?...

-Nu credeți? ia veniți încoace! Și ne retrăgeam mai la dos. După el și Trăilă cu mine. Voia să-mi facă galerie.

-Hai dă! Apără-te face Bejenaru.

Eu la început, încerc timid, mai mult cu frică. Nu știam ce poate adversarul. Mai ales că era și el gradat. Încerc eu o eschivă și îl fac să se descopere încasând una.

-Bravo! 1-0, pentru Grigoriu, face Trăilă, încurajându-mă.

Adversarul, încearcă să mă lovească și iar mai primește una. Bine că nu dădeam nici eu tare.

-2-0, face iar Trăilă.

Nu știu cum s-ar fi terminat această dispută, dacă nu ar fi sunat goarna pentru adunare. Așa a luat sfârșit meciul prin abandon.

Asta a m-ai făcut să mai prind ceva curaj. Câteodată mai în glumă când bibanii sau cei de anii doi de la AG-9, făceau mișto de noi, Trăilă și Bejenaru, le spunea:

-Dacă nu încetați vă dau pe mâna lui Grigoriu!

Bineînțeles că ei nu au luat în serios vorbele lui, așa că se porneau pe râs.

-Cine Grigoriu? ziceau unii. Asta a fost cea mai tare glumă pe care am auzit-o! zice altul.

-Râdeți voi, dacă ați știi ce știe? Ia Grigoriule fă-le o demonstrație! mă încurajea-ză Trăilă.

Eu mă uit la el cam cu reținere. Bineînțeles că nu m-am băgat. Dar asta avea să mă coste, iar niște „culcaturi” de la ei.

Nu vrei să execuți ordinele? făceau ei. Culcat!... Drepți! ... Culcat ... Drepți! Și așa până au intervenit tot cei de la AG-9 ca să-mi dea o pauză.

        -Lasă-l măi naibii!

Bineînțeles că asta nu mă scutea de bătăile lor zilnice. Nu nici vorbă! Așa că cu toată tehnica mea, nu m-ar fi putut apăra de cei doi. În schimb făceam fața la provocările celorlalți care mă invidiau. Era suficient să prind numai una, că renunțau să mă mai batjocorească. Atunci lui Bejenaru și Trăilă îi râdea mustața.

-Așa te vreau! Nu te lăsa! Nu fi prost! Arată-le și tu, de ce ești în stare.

Trăilă mă pune într-o zi să-l bat pe Sava. Și așa era el amărât numai bătaia mea îi mai lipsea. L-am mai lăsat să câștige și el. Dacă la început mă priveau toți cu milă acum mă priveau și cu respect.

Bine că nu mergea fentele mele la toată lumea. Pentru că mulți nu știau de glumă, iar eu știind ce mă poate aștepta, nu mai insistam, bătând în retragere.

Din soldații de anul II de la A-A, mai erau Axente, care era cel mai slab. Cred că și el semăna cu mine. Și el trecuse prin mari greutăți când a fost și el anul I. Mai era Gherasim, Popa, Țugneanu, Păpădie, șoferul și cei trei gradați.

La noi în unitate erau mulți civili, care lucrau în diferite meserii.

Aveam tâmplar, cizmar, electrician, zugrav, instalator, croitor, bucătar, precum și câteva femei la spălătoria unității. Ele ne spălau lenjeria și de pat și de corp. Asta din grija sergentului Voinea, ce era cu administrativul, pe bateria AG-9 și A-A. Tot el ne schimba ținuta și bocancii. Mai târziu aveam să am și eu prioritate, a-mi da și mie efective mai noi. Tot el ne dădea și solda. Era 40 de lei pe vremea aia. Era bine, decât de loc. Înaintea mea, spuneau ei, solda era 20 de lei.

Prima dată când l-am cunoscut pe nea Fane - tâmplarul, a fost, la recomandarea unui soldat de anul doi de la AG-9. Deoarece în „diplomatul” meu... nu îmi încăpea prea multe lucruri, un soldat de anul doi, de la baterie, văzând cu ce fel de valiză venisem, se oferă să mă ducă la nea Fane la tâmplărie. El era prieten cu nea Fane.

Când mă vede cât de slab eram, mă întreabă:

-Ce-i cu tine? Mai ai oleacă și dai în primire.

Îi spun că nu am valiză și dacă printre picături ar putea să-mi facă și mie o valiză.

Soldatul mă susține și el:

-Fă-i nea Fane, că e amărât și nu are pe nimeni..

Așa avea să afle și nea Fane de situația mea. De atunci îl mai vizitam, în limita posibilităților, dar și cu știrea lui Bejenaru sau a lui Trăilă. Mai târziu aveam să semnez condica mereu la el. Când mă vedea, mereu mă întreba ce mai fac?

         Cu nea Fane aveam să mă împrietenesc cel mai tare. El a fost primul. Și azi așa, mâine așa, ne-am împrietenit.

Dar valiză tot nu mi-a făcut. El avea grijă de toate băncile și băncuțele noastre, precum de ușile, ferestrele și mesele din unitate. Nea Fane seplângea Comandantului, să nu le mai dea la soldați atâta mâncare că sunt grași și rup băncuțele. Dar nea Fane nu știa, că băncuțele noastre aveau zile grele seara cu noi. Și noi cu ele.

 

În gardă

 

  Și iată că veni și prima zi de gardă.

          Înainte de a ne băga în gardă un căpitan ne-a prelucrat un material în care ne făceau cunoscute datele despre consemnele și atribuțiile noastre în timpul gărzii. Erau acolo niște reguli stricte care nu trebuiau să fie încălcate.

Una din ele spunea că trebuie să fii vigilent. Adică atent. Să nu citești, să nu scrii, să nu mănânci, să te subordonezi numai comandantului gărzii, sau locțiitorul acestuia, să nu vorbești cu nimeni, să nu lași persoane străine de unitate să se apropie de gardul unității, să nu cânți, să nu dormi, să saluți diversele persoane cu funcții sau grade când ești la drapel, să păzești intrările birourilor acestora, să nu aia, să nu ailaltă. Bașca că mai aveai de respectat și o mulțime de consemne referitor la fiecare post în parte. Unele erau somațiile și tot felul de dialoguri prostești. Și multe altele. Înainte de a ne deplasa spre corpul de gardă, ni se dăduseră muniție. Fiecare si-a încărcat sectoarele cu cartușe. Intrau 30 de cartușe. Pe total 4 sectoare x 30 cartușe făceau 120 de cartușe. Erau mai multe posturi în unitatea noastră. Când intram în gardă ni se dădea câte patru sectoare cu cartușe. Unul îl puneam la armă. Nu aveam voie să armez ca să bag cartuș pe țeavă, decât în cazuri excepționale. Dacă eram atacat sau altceva. Umblam cu arma tot timpul asigurată. La fiecare ieșire din schimb ne ducea cu toții la rastel afară, puneam arma cu țeava în sus, scoteam încărcătorul, apoi armam, percutam și apoi asiguram. Asta era procedura!

         Unele posturi erau în interiorul unității, altele în curtea unității și unul în afara ei. Patru din ele erau la fiecare colț al gardului unității. Mai erau la poartă și la parcul auto. Dar astea de la orele 18 seara. Și încă unul în fața corpului de gardă. Acesta era un post de mijlocire.(P5) Cel de acolo trebuia să preia eventualele semnale de la celelalte posturi, transmițându-le la comandantul gărzii. 

 La trei posturi aveam și telefon. Îl foloseam în caz de nevoie, sau când ne mai verifica gradații. Cum pe Bejenaru îl avansase sergent, acum el era șeful. El avea să fie comandantul gărzii și Trăilă locțiitorul. Pe el îl avansase caporal. Numai fruntașul Anghel, tot fruntaș rămase.

 Când am sosit și noi în fața corpului de gardă, pe aleea lui Ceasar, asa o botezaseră implicit si cei de anul II, ne-am adunat pe trei randuri. Cu fața la intrarea în corpul de gardă.            După câteva minute au ieșit afară și cei de dinaintea noastră. Erau de la o altă armă. Cred că bat.82. Dar nu contează. Un gornist a intonat patru note, adică–Atentiune. Amândoi sergenții de la cele  două grupe au dat comanda drepți! După ce au intonat semnalele,  cei doi comandanți, si-au predat schimbul. Apoi tot după intonație ne-am schimbat locurile între grupe. Cei care ieșiseră, ne-au luat acum locul. Iar noi lor. Eram acu cu spatele la intrare. După care grupa care ieșise, au plecat către dormitoare. Seregentul Bejenaru si cap Trailă, ne-a dus la un mic rastel, unde se făcea armarea și dezarmarea armei. Era un obicei. Cei care ieșeau, scotea încărcătorul de la armă, arma, si scotea eventualul cartuș pe țeavă, dupa care percuta. Să fi fost unu care l-ar fi prins cu cartuș pe țeavă, că ăla era. Făcea instrucție toate schimburile, și vegeha și dormitul.

          După ce ne repartiza pe cei șapte în câte un post, de dinainte stabilit, o grupă de șapte mergeau la dormitor, la culcare, iar alți șapte rămâneau de veghe. Când după trei ore veneau cei din post, cei care dormeau se duceau în post, iar cei sosiți făceau veghe, în timp ce, cei care făcuse veghe, se duceau la culcare. Dar asta era numai teoretic. Pentru că aveam să constat că lucrurile nu stăteau chiar așa, cel puțin la început.

          Cum am intrat în corpul de gardă, toți 14 care mai rămăsesem, ni s-au repartizat fiecăruia, câte un sector, în funcție de postul la care era repartizat. Unii aveau wc-urile, alții corpul de gardă. Alții sala de mese. Unii, intrarea în corpul de gardă și exteriorul. Alții dormitorul. Și uite așa fiecare avea de treabă. Cel mai câștigat era cel din post. Dar avea să le vină și lor rândul, când se întorceau.

Pentru început, ca să ne acomodeze cu situația nouă, cei de anii doi aduc un „oval” cu apă chipurile să spele. După care soldatul de anul II - Țugneanu, se face că se împiedică și varsă tot „ovalul” pe sub băncile și mesele din corpul de gardă. Și asta la inițiativa lui Bejenaru, care complota cu el, făcând semn acestuia să-l răstoarne.

-S-a spart caloriferul! Ce stați? Adunarea sub masă. Luați fiecare câte o cârpă și să nu mai văd urmă de apă, țipă Trăilă. Bejenaru jubila și el alături de caporal, zâmbind. El stătea și ne urmărea. Cei de anul II nu făceau nimic. Unii stăteau la bârfă, alții pe bănci, îngreunându-ne nouă munca.

M-am pus jos, eu și cu alți doi să strângem apa. De obicei cu Sava, iar al treilea - Uncu, ni s-a alăturat de bună voie. Au mai atacat și alții apoi podeaua. Cu cât o strângeam, se aduna mai multă. Parcă izvora. Și asta din „grija” celor de anul doi. Sava care era și el lângă mine, spune:

-Apoi așa nu mai terminăm niciodată.

-Ce ai zis? zice Trăilă care îl auzise. Culcat! Drepți! ... Culcat! Drepti!...

Și îl culcă pe bietul Sava în bălțile de pe sub mese și la urmă l-a mai pus și târâș pe sub ele.

-Al dracului bibani, s-au dat la bârfă, zice Popa.

Aveam să văd că cel care ne punea paie pe foc, era unul de anul doi de la noi, care îl chema Popa. El ducea și „ștafeta” la gradați. Aveam să aflu mai târziu de la Trăilă, că el a fost cel mai prost, când a fost și el „biban”. Că tot plutonul mânca fut...din cauza lui. Iar acum o făcea pe grozavul cu noi. Probabil ca să-și scoată pârleala.

 -Asta ca să nu mai comentezi! zice Trăilă. Ieși afară de sub masă și continuă să strângi apa.

Când a ieșit Sava de sub mese era ud tot pe veston și pantaloni, cum se târâse. În fine ne lasă să strângem apa după care ne pune pe toți la veghe.

 - Păi cum măi bibanilor, face iar Popa, voi nu știați că aici în armată „veghea” e „cârpă” și „somnul” e „veghe”, iar postul e post! Al dracului bibani, mai zise el râzând.

Dar și aici aveam să constat pe propria mea piele că nu era bine. După ce a controlat și celelalte sectoare Trăilă, ne-a lăsat în pace o vreme. Începusem de la ora 21. Până la 24 mai aveam o jumate de oră. Atâta ne-a luat ca să strângem apa. Și câte se mai făcea în gardă. Mereu inventau ei ceva, ca să nu stăm degeaba. Că ziceau ei, soldatul roman trebuie să fie vigilent și în permanentă mișcare.

În schimb, când era ora de masă ne lasă să mâncăm liniștiți. Din spre partea asta era mai bine.

Bejenaru numea pe cineva să aducă mâncarea de la bucătărie. Apoi cineva o făcea pe veselarul. Și aici îmi venea rândul mai, mereu. Dar nu era bai!

-       Asta așa, ca să te mai îngrași și tu, se scuză Bejenaru.

Când a venit, schimbul, pe noi ne-a băgat la somn. Noii veniți i-a pus la „veghe”. Cei care îi trezeau, comandantul gărzii sau locțiitorul, îi scotea afară la înviorare înainte de a-i băga în „post”. Și istoria s-a repetat. S-a spart și la ei caloriferul. De data asta rămaseră cu Bejenaru. Trăilă se duse să se „întindă” nițel.

Când mă duceam și eu în post, ziceam la început „taci că e bine”.

Am luat prin rotație toate posturile. Unele mai pretențioase decât altele. Fiecare își aveau consemnul său. Cel mai rău era la „Drapel” ziua. Stăteam cu pistolul mitralieră la piept și cu mâna dreaptă băteam în patul armei, asta ca salut, atunci când treceau pe acolo diverși ofițerii, sau se deschidea vreo ușa și ieșea un ofițer.

De multe ori ieșea chiar comandantul - Colonelul Zugravu. Când mă vedea pe mine se oprea și zâmbea pe sub mustață, sincer cu sub înțeles, uitându-se la mine... Nu știu de ce, dar și el puse ochii pe mine, încă de la început... Cred că îi „plăcea” și lui de mine. Avea să facă mai târziu, destule glume la adresa mea.

Când mă uitam la dânsul aveam impresia că în fața mea stătea „Domnul Moldovei” – Ștefan. Așa de bine semăna cu el. Cu mustața aia a lui și vorba blajină și plină de sarcasm. Nu era nici mare de statură. Auzindu-l cum ni-i se adresa, atât de bine, cât și de rău, parcă îi auzeam glasul lui Calboreanu, când îl interpreta pe Ștefan cel Mare, în piesa de teatru: „Apus de Soare”. Chiar așa îl porecliseră și cei de anii doi: „Ștefan Cel Mare”.

Seara era bine că nu mai rămânea nimeni. Vorba vine bine! Dar și aici Bejenaru îmi căuta motive ca să mă „scuture”.

Odată după ce mă duce la drapel seara la 21, mă pune la încercare. Îi dă niște indicații pe șoptite la alt gradat de la altă armă care se afla atunci prin preajmă. El se duce la o ușă care era sigilată și se face că vrea să o deschidă, băgând o cheie în broască. Eu văzusem scena, și l-am lăsat în pace, știind ce vrea de fapt.

Când vine „întâmplător” Bejenaru, după colt, și văzându-l ce face ăla, se ia de mine zicând, de ce îl las să umble la uși. Nu știu că am în consemn, să nu las pe nimeni să se atingă de uși? Încerc să-i spun că am crezut că glumește.

-Glumește? Ei lasă că ieși tu din gardă, să vezi ce o să glumesc și eu cu tine; veghea și cârpa te așteaptă. Am crezut că glumește, sau că uită. Da de unde, nu uitase.

Și am stat în corpul de gardă șase ore. După care m-a băgat iar în post. Și nu eram chiar singurul. Ce eu să mă plictisesc. Trebuia să le găsească și lor ocupație.

La postul din afara unității, era mai bine. Și asta numai vara, toamna, sau primăvara. Numai iarna nu! Nu erau gradați decât la trei ore, când veneau să schimbe posturile. Numai că nu am ținut cont de un amănunt. Cum afară era iarnă și se făcea ger peste noapte, îmi degerase și urechile într-o noapte.

Câteodată când frigul depășea anumite grade ne mai îmbrăca și cu haine mai groase. Cu un fel de șube blănite lungi. Iar în picioare ne dădea un fel de „pâslari”. Arătam ca „bacii” de pe munte.

Noroc că mai veneau și câinii acolo.

         Așa ne mai încălzeam reciproc. Acolo era castelul de apă a unității. După ce pleca schimbul lăsându-mă acolo, eu mai patrulam cât mai patrulam după care chemam câinii și mă lipeam de ei încălzindu-mă. Până la 3 îmi prindeau bine. Încercam să mai ațipesc, dar frica că puteam fi prins îmi dădea puteri și mă ținea treaz. Când se apropia schimbul câinii îmi dădeau de veste. Într-o noapte pe la 3 vine Trăilă cu schimbul. Eu când îi văd încă de departe pe la 50 de metri, îmi dau și eu importanță:

-Stai Cine?

-Comandantul gărzii!

-Comandantul gărzii la mine, ceilalți pe loc, zic eu în continuare. Încercând să respect consemnele impuse. Pornește comandantul spre mine.

Luminați-vă fața! zic eu mai departe. După ce își luminează fața cu o lanternă, și ajunge la mine, mă i-a iar în șuturi.

-Ce, măi nu știai că sunt eu?

-Ba da dar știți consemnul...

-Da!? Lasă că-ți dau eu consemn...

Și pedeapsa s-a prelungit iar. Numai în salturi am ajuns în unitate. Și era cam 1Km.

A doua zi, veni Bejenaru cu schimbul, tot la 3 noaptea. Eu dacă am văzut cine era nu am mai făcut uz de parolă și alte alea. Bejenaru când s-a apropiat de mine, râzând îmi spune:

-Iar ai căzut în „oval”.

-Păi tovarășul caporal Trăilă, zicea....

-Taci că te i-a mama naibii... mă amenință el pe drum.

Tot drumul până la unitate l-am făcut numai în „salt înainte” și târâș. Iar îmi înghețase mâinile și degetele. Zăpada era destul de mare. Prin unele locuri aceasta atingea jumate de metru.

Pe drum era bătută dar pe margine, era destulă. Și o căuta, unde aceasta era mai mare. Credeam că nu se mai termină drumul. Mă trimitea aiurea în câmp vreo zece metri și dădea iar comanda: „La mine...adunarea!”

Când am ajuns în corpul de gardă, iar mi-a dat de treabă. Oricum o dădeam tot rău ieșea. Eram ud leoarcă. A trebuit să-mi curăț și arma de zăpadă.

-Și toate zilele negre ale mele, aveau să se repete la indigo.

-Era o adevărată teroare pentru mine. O teroare albă.

 

 

 Gânduri negre

 

 

Într-o zi mă duce la un alt post în partea de nord a unității în interior. Era lângă depozitul de carburanți din parcul auto. Treceau greu orele. Eu ca să mai treacă vremea, încep să mă gândesc la nana și la bunica, la toate zilele de când eram în armată. Îmi aminteam de fiecare clipă și secundă pe care o trăisem din plin. Mă gândeam la ce avea să mă aștepte iar săptămâna viitoare, când totul o să se reia de la capăt, făcându-mi iar viața un calvar. Iar, bătăile lui Trăilă, sau a lui Bejenaru, sau „cursele interminabile” a „lentului” pe dealuri.

Corvoada sectoarelor care se terminau întotdeauna prost, pentru mine. Și la toate astea se adăugau și „pedepsele” celor de anul doi, sau a altor gradați când ne prindea pe traiectorie. Îmi ziceam: „oare de ce am fost lăsat să sufăr atât și să mă chinuie atâta alții. Ce rost mai aveam să mai continui așa? Am mâncat bătaie de mic, acasă, la școa-lă, pe stradă, acu și aici la armată...”

Începuse să mă năpădească gânduri negre. Mă uitam la armă și parcă îmi zicea cineva: „asta e soluția ce mai aștepți!”. La care alt gând mă sfătuia: „lasă, mai ai răbdare, că vei trece și peste asta”. Începuse iar să se dea în mine o mare luptă.

Când mă hotăram spre partea negativă, venea repede cea din partea pozitivă și iar stăteam în cumpănă. Cum gândul rău, puse stăpânire pe mine și nu îmi mai dădea pace, mă hotărăsc - cobor arma de la umăr. O las încet în jos. Când să mă hotărăsc să apăs pe trăgaci mă cuprinde panica. De frică totuși apăs... Și nimic! În frica mea și curios de ceea ce o să urmeze, uitasem un amănunt. Uitasem să armez și să dau siguranța jos. Poate până la urmă o făceam, dar salvarea mea era să vină tot de la Trăilă, care venea să mă schimbe. De departe a văzut că eu eram cu arma în mână.

Atunci nu mi-a spus nimic. Nu știu dacă își dăduse seama de ceva. După ce am intrat în corpul de gardă, fără nici un cuvânt m-a trimis la somn. Am rămas perplex, nu mă așteptam la asta din partea lui. Ba mai mult am constatat că mă schimbase și mai devreme. Normal mai aveam de stat cam o jumătate de oră.

         Cred că a băgat pe altul în locul meu. Cum eram singur în dormitor, de emoție și speriat de urmările evenimentului, am izbucnit în plâns. Nu mai puteam rezista. Asta fusese prea mult. Noroc că eram singur. Și acum când încerc printre lacrimi să scriu, aceste rânduri, mă cuprinde iar emoția și un dejavu. Asta ca urmare a amintirii evenimentelor de atunci. Îmi apare pentru o fracțiune o fază pe care mă sperie, dar apoi o uit imediat.

Așa am rămas în dormitor șase ore. Dormisem și veghea și somnul. Ceva se întâmplase. Nu știu ce? Dar ceva era

A doua zi era Duminică. Luni ieșeam din gardă. Seara intră „lentul nostru de servici pe unitate – ofițer de servici. Totul a mers normal după aia. A doua zi vine „lentul la noi în corpul de gardă. Se i-a de Trăilă și Bejenaru. Apoi năvălesc toți trei în dormitor.

-Afară! Adunarea! face „lentul.

-Nu măi așa, zice „lentul, luați și saltele cu voi și le bateți bine.

Ne puse să facem curat în dormitor. Scoatem toate saltelele și le ducem la bătut. Între timp alții și eu făceam curat pe jos. Dacă la început făceam numai noi curat, acu „lentul pusese pe toată lumea, mai puțin gradații, ca să facă pe jos lună. La urmă am spălat cu „coada”. Instrument interzis pentru noi cei de anul I. De obicei numai cei de anul II o foloseau. Acum ne-o dăduse și nouă pentru prima dată. Un fel de mop al zilelor noastre. Acesta era făcut din resturi de frânghie împletită și legată de coada unei mături.

După ce am terminat, a venit iar în inspecție și nu s-a lăsat până ce atât dormitorul cât și corpul de gardă să arate lună.

-Lasă că pentru asta, luni vă atacă iar inamicul, ne amenință el la plecare. Ce o fi vrut să spună, nu știam. Pentru care asta?...

Timp de o lună nu am mai fost „selecționat” pentru gardă.

Dar și „lentul s-a ținut de cuvânt. A fost tare furios inamicul în ziua aceia. Numai în salturi, suișuri și coborâșuri, i-a ținut. Iar la urmă ca încheiere, a mai făcut rost și de 5 Km, asta așa ca să ne învățăm minte. Numai că a făcut-o fără prezența mea și a lui Sava.

Luni dimineață Bejenaru, după ce îmi fac patul, mă ia deoparte și mă întreabă:

-Nu vrei să mergi la „grupă”, la bucătărie?

-Da! fac eu.

-Bine uite o să te duci cu Sava.

De ce o fi vrut să ne trimită la bucătărie și mai ales și pe mine, nu știu? Așa că ne-am prezentat jos împreună cu Bejenaru. Acolo un soldat de anul doi, bucătarul și doi bibani de la alte arme. Printre ei îl văd și pe fostul coleg de școală - pe Serghie. Se orientase și el între timp. Și fața lui le căzuse cu tronc, celor de la AG-9. Mereu servea și el podeaua. Serghie se „înrolase” la bucătărie. Probabil că să – mai scape și el de frecușul de la AG-9. Nici el nu avea o altă soartă mai bună. Poate știa să și gătească diverse preparate de mâncare. A făcut și școala de bucătari.

         -Ăștia sunt? întreabă cel de anul doi.

-Ăștia! De unde alții?

-Nu ai găsit și tu alții mai „grași?” întreabă bucătarul, care dând cu ochii de mine, se uită cu milă la mine.

-Bine, zice bucătarul, lasă-i aici că sunt în siguranță.

După ce plecă Bejenarul, ne dădu să mâncăm ceva mai special decât ceilalți, după care ne băgă în priză.

-Spălați cazanele și să le văd bec, zice el.

Am luat fiecare câte un cazan și le-am frecat de le-a ieșit ochii. După o jumătate de oră cazanele străluceau. La soare te puteai uita, dar la dânsele ba!

-Bravo! zice el, acum vă mutați la grămăjoara aia de cartofi.

„Grămăjoară?” Era ditamai „muntele!” Ne așezăm noi patru în jurul grămăjoarei și o atacăm din toate parțile cu cuțitele. Eu aveam oleacă de experiență la curățat, de la mama. Uite vezi și treburile mamei mai sunt bune la câte ceva. Nu se știe niciodată în viață! Ceilalți parcă curățau mai încet și dădeau și jumate de cartofi cu tot cu coajă.

-Mai cu milă, mai cu milă, că îi lăsați pe ăștia flămânzi, spune bucătarul.

-Uite cum curăță bibanul ăsta, zise el dându-mă drept exemplu.

-Cum te cheamă bibane?

-Ii zic, după care:

-De unde ești? Când îi spun, zice:

-A, ești din același oraș cu bibanul ăsta, zise el arătând spre Serghie.

-Păi am fost colegi și la generală.

-Uite vezi, ați ajuns și colegi de armată.

După o oră grămăjoara dispăruse.

-Așa bravo! zice el.

Dacă am terminat cu cartofii le-a venit rândul și la morcovi, ceapă și alte legume.

Nici la bateria AG-9 lucrurile nu stăteau mai bine pentru bibani. Aveam să constat pe parcurs, că toate „pedepsele” și alte obiceiuri erau o „tradiție” sau mai bine zis o moștenire de familie, pentru BIM.

Era și la AG-9 un exemplar de biban care avea o dexteritate, de a se târâ. Se făcea una cu pământul și se târa și repede. Parcă era o șopârlă. Și de fiecare dată îi amuza teribil pe cei de acolo, mai ales pe cei de anul doi. Mereu îl puneau să o facă, spre amuzamentul celorlalți. Și el îndura cu stoicism toate pedepsele lor. Și se supunea orbește ca un robot.

Ei aveau doi comandați. Un locotenent major și un locotenent. Și lentul major a lor avea trăsături de neamț și mai ales de ofițer de gestapo. Îl chema Ghinea. Pe celălalt îl chema Sanda. El avea o plăcere teribilă exagerată de ai pedepsi pe soldații lui, când aceștia nu percutau bine și la timp. Se vâra în sufletul lui și îl amenința printre dinți, gesticulând. Și câte picioare nu mai primeau bieții soldați, sau se cântărea pe ei. Pentru el toți erau la fel. Nu conta dacă era de anul I, sau anul II.

Într-o zi, lt. Sanda intră ofițer de serviciu. Seara, la raportul de seară, când a dat comanda:

-Drepți! ... Apoi: pe loc repaus! S-a auzit o răpăială de ziceai că trag cu mitralierele. Vai ce supărare mare pe el. Se făcuse cred roșu. Dar din păcate era întuneric. Nici la a doua comandă nu se schimbase lucrurile. Tot o răpăială a ieșit. Normal trebuia să se audă doar un singur sunet –”Tranc!” Credeam că înnebunise. Cum să-i facă soldații lui așa ceva?

S-a plimbat nervos prin fața companiei, vociferând nu știu ce acolo. Până la urmă soldații s-au îndurat de el, așa că la altă comandă, a ieșit până la urmă cum vroia el.Unii soldați povesteau, care erau mai în față, că scosese și pistolul din teacă, agitându-l în sus. Până la urmă s-a calmat. Dar a doua zi la raportul colonelului, a ținut să specifice acest lucru, de față cu noi toti, iar colonelul ne-a „făcut rost de 5 km” ca pedeapsă.

Asta era - uitai sa va spui - un antrenament se putea transforma oricând și în pedeapsă, când voia colonelul sau alte cadre. Așa că am ieșit cu toții pe poarta unității și ne-am depărtat de unitate până la cariera din deal. După care am înconjurat-o și ne-am întors înapoi. Tot drumul făcea exact 5 Km.

Colonelul ne aștepta urmărindu-ne cu binoclul, să nu care cumva să-l fenteze cineva.

-Data viitoare vă pun și masca, ne amenință colonelul.

Avea să mai facă asta o dată cu toți gradații și gradele mari până la el.

Excepție a făcut atunci căpitanul Pastramă. El era șef de stat major și nu se cădea. Și mai era și gras pe deasupra. Nu cred că ar fi ajuns nici la jumătatea drumului, da-ră-mite până la carieră. Atunci îi pedepsise că nu am executat înviorarea de dimineață. Atunci era un ofițer slăbuț, era căpitan. Numai că pe el nu prea îl băga nimeni în seamă. Și atunci s-a răzbunat și el. Dar a participat și el la maraton.

-V-am mai spus că colonelul Zugravu era un om drept.

Nu-i plăcea nici lui, minciuna și hoția. Îți spunea pe românește în față, care era părerea lui despre tine. El când era mic, fusese copil de trupă. Și datorită abilităților lui a avansat repede în timp. Așa a avansat și acu era la bătrânețe, comandant la BIM. Nu știu de câți ani fusese acolo. Cred că după ce am plecat eu la scurt timp s-a pensionat. Mai fusese și pe la alte unități.

Înainte, povesteau „bătrânii” noștri - adică cei de anii doi, că aveau uniforma de marinar albastră. Și că armata la marina fusese 3 ani. „Trei ani?”, fac eu în gând. „Nu cred că aș fi rezistat eu atât” îmi spuneam eu cu gândul la încercarea mea de suicid.

-Ei bibane ai adormit, mă trezește bucătarul din gânduri. Eu tresar la rându-mi.

-Dar după cum văd ești cam obosit, așa-i? Nu prea te lasă ăștia să dormi noaptea? Nu e așa? Cine e mai rău Trăilă sau Bejenaru? Hai nu te sfii că nu te spun.

-Amândoi … tot un drac...se scapă Sava.

Ceea ce stârni un cor de râsete.

Nu am vrut să-i spun nici cum. Căpătasem în câteva luni destulă experiență. Aveam să cunosc rostul proverbului: „fă-te frate cu dracul până treci puntea”. Sau mai bine zis: capul plecat, sabia nu-l taie”. Numai că la mine ar fi trebuit schimbat proverbul: „capul plecat și sabia îl taie”.

-Amândoi sunt de treabă când vor, zic eu ocolind adevăratul răspuns.

-Haaa!... ha... ha...! face bucătarul. Eu îi cunosc, doar am venit acu doi ani împreună. Adevărul că au mâncat și ei armată pe pâine la rândul lor, de la gradații lor de atunci.

-Și asta ce, e un mijloc de răzbunare? nu mă rabdă pe mine, uitând cu cine vorbeam.

 -Ei asta-i cam așa-i, face el, dându-mi dreptate, Dacă gradații noștri au fost neamuri proaste, nu înseamnă că și ei trebuia să facă la fel. Nu toți sunt la fel de răi. Mai ai răbdare până la vară și lucrurile au să se schimbe în mai bine.

Stăteam acu și îmi imaginam, cum oare o să fie la vară? Parcă ghicindu-mi gândurile, bucătarul spune.

Lasă că atunci armata nu o să mai fie la fel ca acu. Acu e focul până în primăvară. După aia o să mai aveți și voi clipe de liniște. Peste ani nici nu știu dacă o să maifacem armata...

Parcă știuse.

-Ei gata v-ați dat la bârfă? La treabă că acu se face 12 și nu e gata mâncarea, zice el văzând că se puseră și ceilalți jos și ascultau poveștile lui.

Și așa a trecut ziua aceasta. Masa de prânz am servit-o la bucătărie. Acu Sava era mai vesel, că mânca și el odată liniștit și mai mult. Seara am venit și noi la masă.

-Ei cum a fost? ne întreabă Trăilă. Ați făcut treabă bună?

-Da! zice și Sava. Am și mâncat… Mai vreau și mâine.

Un râset general izbucni. Bejenaru îi zice:

-Lasă că-ți fac mâine rost de niște porții la portic, îl amenință el.

-Ei nu din acestea! comentă în continuare Sava.

Și asta nu-i fu pe plac nici lui Trăilă, care îl amenință:

-Lasă că o să-ți iasă „grupa” pe nas.

Când am ajuns în dormitor îmi povestește șoferul de lângă mine că au „tras-o tare” cu „lentul azi. Cică ia fugărit toate dealurile din zonă. Mai aveau puțin și ajungeau la poligonul de la 6 Martie...

„Oare ce făcuse că scăpasem? Era asta un semn, sau avusesem și eu măcar odată noroc?” zic eu în gând. Nici până azi nu am aflat. Pot presupune că aici a fost mâna „lentului. Iar faptul că nu mi-am dus până la capăt nebunia, a fost din cauza celui de la postul 4, care era la 50m de mine. El a dat telefon la corpul de gardă, presupunând că gestul meu nu era prea ortodox. Asta aveam să o aflu mult mai târziu.

Noi aveam un sector de făcut curățenie la subsol, până la intrarea în camera nostră de studiu și scările de la etajul unu, până la ieșire. Într-o zi, pe când făceam șmotru la subsol, pe o cârpă se lipise un șpan. M-am tăiat în el. La început nu am dat importanță. Dar tot băgând mâinile în apă aceea neagră plină de microbi, după câteva zile s-a infectat mâna mea, umflându-se. Nici arma nu o mai puteam ține în mână. Că în dimineața următoare la raportul de dimineață a „lentului, am scăpat arma jos. Când a văzut „lentul să mă înghită. Mi-a sărit în ajutor Bejenaru, care mi-a arătat mâna, care se infectase. Când mi-a văzut mâna „lentul, s-a speriat și el.

 -Marș la infirmerie! Bejenaru du-te cu el la doctor.

Când m-a văzut și doctorul, a spus că trebuie să stau internat o săptămână. Dacă nu vreau să ajung la cuțit. Mă speriasem. Apoi m-a băgat în tratament. Luam pastile cu pumnul. Din când în când mai îmi făcea și câte o injecție. Atunci a fost pentru prima data când apelam la ele. Dar dacă trebuiau! Nu prea i-a convenit „lentului că „mă pierduse” pe drum. Dar nu a mai zis nimica.

Doctorul era căpitan. Era mai mare în grad. S-a purtat bine cu mine. Voia să nu mai bag mâna în apă până nu se vindeca. Dar nici acolo nu scăpam de corvoadă. Mai era un biban de la bateria 82 internat și un felcer de anul doi. Tot acolo aveam să revăd pe colegul din tren care se îmbătase în tren - Oană! Ajunse și el acolo ca felcer. Cel de la bateria 82, nu știu precis ce avea. Parcă ceva cu inima spunea el. Șefii lui îl bănuiacă simulează, ca să mai scape și el de armată. Trebuia să facem curat și în acest corp.

Şi aveam și aici trei camere.

        Cu toate protestele doctorului, l-am ajutat și pe el la curățenie. Nu puteam să mă uit la el. Foloseam mai mult stânga. Felcerul meu, îmi îngrijea și el mâna.

Viața în acest timp se desfășura normal la plutonul A-A.

Din când în când mai mă vizitau băieții mei și Trăilă. Dar nici de Bejenaru nu scăpasem. Se interesa mereu de mine la doctor. Ca să întrebe cât mai stau acolo. Cred că i se făcuse dor de mine. Soldații de la mine mai spătoși care trăgeau în față la mitraliera mea, pe nume Usatenco și Lupu, mă sfătuiesc, să arunc pastilele ca să stau mai mult acolo. Tragi și tu armata pe p... ziceau ei.

-Cum să le arunc? Și după aia? Îmi fac rău singur!

Și a trecut încă o săptămână. Când m-a văzut „lentul în sfârșit în formație, îmi zice:

-Gata! te-ai făcut bine? Începusem să-ți simt lipsa, spune el zâmbind.

Spunea și el, ca la robotul C3PO din Star Wars, de mai târziu, când i se adresa lui R2:

-Să te întorci R2, eu la cine o să trebuiască să mai țip?

 

***

 

Se deschise un chioșc în incinta unității. Noi primeam soldă. Era de 40 lei pe atunci. Înainte fusese 20 de lei. Eu câștigasem. Așa că atunci când primeam solda, sau îmi mai trimitea nea Lavric sau ai mei ceva bani de acasă, mă duceam să fac „piața”. Se făcea și acolo coadă.

Câteodată întârziam, prilej iar la Trăilă sau Bejenaru, ca să mă scuture. Avea la chioșc de toate. Lame, țigări, biscuiți, pâine neagră, albă, compoturi și multe altele. Mie îmi plăcea acei biscuiți de atunci. Erau de două tipuri „Albatros” și „Ovidiu”. Erau nemaipomeniți de buni. Dimineața sau seara la ceai erau bine veniți.

Câteodată Trăilă sau Bejenaru, ca să nu mai stea și ei la rând, mă punea pe mine să le fac și lor „piața”. Sau dacă mă vedeau în față, îmi dădeau toți bani și cereau multe, că la un moment dat uitam ce să mai iau. Și nici ce rest să le mai dau la fiecare. Așa că am început să fac listă: a-biscuiți, b-tigări, c-lame, d-pâine… și așa am mai rezolvat-o.

Câteodată se grăbeau și nu mai așteptau, și se băgau în față spre nemulțumirea noastră. Dar ce aveai curaj să comentezi? Că te așteptau după colț.

Duminica mai profitam și eu pentru a scrie acasă la nana. Apoi i-am scris și lui nea Lavric. Să-mi mai trimită bani la adresa unității. El mi-i trimitea în mod eșalonat. Că zicea el: „Să nu-i cheltui pe toți odată”. Au prins bine.

 

Când trebuia să facem ghetele seara, nu le făceam în dormitor. Nuuu!. Atât îți trebuia. De multe ori încercam ca și alții, să ne facem bocancii în spălător. Dar și acolone luau cei de la bateria 82, că era sectorul lor. Nu puține „culcaturi” am luat și pentru asta.

Atunci ne duceam afară în fața ușii de la intrarea în unitate. Ne dădea mereu cremă de la ei, iar cu peria mea, îi mai și lustruiam, ca să-și facă „lentul mustața în ei, pe care nu o avea. Multe chinuri aveam să avem și din cauza bocancilor.

Cei de anul II, când ne vedea afară, bucuria lor. Unii voiau și ei să le dau bocancii cu cremă, iar dacă nu te supuneai, ștergeau iar cu tine pe jos. Și cum „instrucția” de cele mai multe ori se prelungea, ne mai scăpa Trăilă sau Bejenaru, când cobora după noi.

Când îl vedeau pe Bejenaru, mulți fugeau. Iar cei rămași se făceau că plouă. Iar când mă întreba Bejenaru, cine au fost, ridicam din umeri. Nu-i cunoșteam pe ceilalți. Mai ales că erau de anul II. Eu nici pe cei cu care am venit, nu am avut timp să-i cunosc prea bine. În schimb toți mă cunoșteau. Eram renumit la pedepse. Eram pe locul I.

-A, nu vrei să zici, stăm noi de vorbă sus!

La un moment dat, ca să le fac pe plac gradaților și mai ales „lentului, luam peria în buzunar și îi mai lustruiam odată afară, înainte de a veni „lentul la raport. Mulți văzându-mă, îmi cereau și ei peria finisându-i. Bineînțeles că la capitolul ăsta am fost dat exemplu de Bejenaru și Trăilă. Doar împrumutau și ei peria mea.

Veni și luna Ianuarie. Afară tot iarnă cu multă zăpadă și noaptea ger, de crăpau pietrele. Zăpada nu voia să se mai topească, făcându-mi mie în ciudă. Da poate era mai bine că o lungea așa. Că aveam să văd ce se întâmpla și când dispărea zăpada. Acum când am văzut, parcă mă rugam să nu să se mai termine zăpada. Dar să nu fie ger. Sau cum spune țiganul: „Numai vântul să nu bată”. Și am avut parte de destule vânturi și geruri aici în Dobrogea. Ele îmi făcea mai grea armata.

Într-o zi, la raportul de dimineața, „lentul după nelipsita inspecție, ne-a întrebat pe fiecare în parte, când vrem să luăm concediul. Sau oferit câțiva. Îl alege pe Lupu și Usatenco. Încerc și eu să cer concediu că motivam eu,”să o ajut pe nana la tăiatul lemnelor, că e singură”. Cererea mi-a fost respinsă.

După ce vin ei! În seria a doua, mai vedem, îmi spune lentul.

 

***

 

 

După plecarea lui Lupu și Usatenco, mă speriasem, că locul lor avea să fie preluat de mine. Dar m-am înșelat, spre bucuria mea. Nu au mai scos două sau trei mitraliere, ci numai una o vreme. Și asta până au venit cei din concediu. Apoi au scos iar câte două.

Locul celor din față a fost luat de cei din grupa 2 și 3. Și mai ales de cei de anul doi. Răsuflam ușurat. Dar nici așa n-am avut soarta mai bună. Avea grijă lentul să ne facăzile cât mai grele la câmp. După ce ne-a fugărit iar pe dealuri și prin zăpadă cu „daci-ile”, ne-a mai pus să și cântăm la întoarcere. Noi numai de cântat nu mai aveam chef.

-Pluton cu cântec înainte! Dați tonul! zice lentul.

-Sava dă tonul! spune Bejenaru.

-Pe care să–l cânt pe ăla cu „a nostru steag” sau „noi suntem ai României?”.

-Pe ăla cu România, zice Bejenaru zâmbind.

-Noi suntem ai României... Două…Trei și... Și apoi noi toți în cor. Numai că a ieșit o lălăială... Fiecare cânta în felul lui.

-Aaa! Da voi nu vreți nici să cântați?... Aviație inamică... Culcat!... Drepți!... Salt înainte!.... La dreapta fuga marș... La stânga fuga marș! ... Bază Bejenaru!...

 -Bază!...

 -Pluton în coloană, adunarea!

Și ne-a foit ca pe noi. Ca nici la cel care mai avea chef de cântat, nu cred că ar mai fi avut acu. Și așa am ajuns la unitate într-un târziu cu o foarte mare poftă de mâncare. Când ajungem în unitate, ducem „piesele” la locul lor, după care ne îndreptăm pe platou spre locul nostru. Bejenaru o ia la fugă și ajunge primul. Când îl vede lentul zice:

-Bază Bejenaru!... Pluton în line ... Adunarea!

Noi eram deja la jumătatea platoului. Pe mine mă apucă „vrednicia” și forțez pe ultima sută, cum se spune și ajung primul în formație. Cred că lentul a crezut că ceilalți nu au vrut să fugă și ne întoarce înapoi. După ce ne oprește, iar ne cheamă sub baza lui Bejenaru. Fac iar un efort suplimentar și ajung acu al doilea. Nici acu nu i-a plăcut lentului și ne-a mai întors încă odată înapoi. De data asta ne lasă să trecem și de platou până la parcul auto. Când, se hotărăște, ne cheamă înapoi. De data asta eram obosit de efortul depus înainte și am ajuns iar ultimul.

-A când vreți se poate, zice „lentul.

Eu când ajung în formație mă schimb la față și era cât pe ce să cad.

-Ține-l!... Bejenaru cade! zice „lentul

-Cine? zice el nedumerit.

-Grigoriu!... măi! Uite ce alb e la față... vezi să nu cadă...

 

Încet, încet începusem să-mi revin. Ca să nu cad, m-am lăsat încet pe vine și stăteam așa. Nu a zis nimeni nimic. După ce mi-am mai revenit un pic, mă ridic, spre ușurarea „lentului. După ce ne întreabă dacă avem întrebări, ne salută din mers.

A doua zi, pentru că era vneri, lentul nu a mai plecat cu noi la câmp, dar ne-a dat iar de treabă. Să curățăm zăpada în parcul auto. Eram noi AG-9 și câțiva de la alte arme: bateria 82 și cercetare.

După ce am dat zăpada, nu cu puține eforturi din partea mea, Bejenaru ne-a adunat în dormitor ca să curățam armamentul. El îmi arată cum să curăț arma desfăcând-o în bucăți.

Încerc să-i urmez exemplu, dar când ajung la mecanisme, nu mai am curaj să o demontez. De frică că nu mai știam cum să le mai pun înapoi, și iar era jar pe mine. Așa că trec peste acest amănunt. O curăț cum pot și după ce le șterg pe fiecare în parte o asamblez la loc. O verific şi o lustruiesc maideparte cu ulei de in. După ce termin Bejenaru, îmi ia arma. După ce o desface verificând tot și toate, rămâne nemulțumit

-S-o crezi tu că asta-i armă curată!

-Da ce are? zice în glumă unul de anul doi, de la baterie, pus pe șotii.

-Curăț-o din nou! zise Bejenaru, nelându-l în seamă pe soldatul de la AG-9

Ce era să fac? m-am supus. Am insistat mai mult acu la ea, dar fără să scot mecanismele afară. Dar nici el nu mi-a spus ce voia, sau să-mi arate cum se demontează și montează la loc. După ce termin, iar o ia și o studiaz

-Tu îți bagi joc de mine?

Și mă ia de centura și mă izbește de paturi cu spatele. Apoi pune iar mâna pe mine încercând să mă ia iar de acolo. Eu mă apuc tare de pat și nu-i mai dau drumul. El mă apucă și mă trage cu tot cu pat. Reușește într-un final să mă trântească jos. Câțiva îmi sar în ajutor.

-Ce ai cu el nebunule, ce dai în el?

-Lasă-l măi că îl omori! Ce ți-a făcut?

-Voi vedeți-vă de treabă, spune Bejenaru, amenințător.

-Te apucă așa...de nebun? nu se lăsau nici ceilalți.

Până la urmă m-a lăsat, dar nu până nu am luat târâș tot dormitorul și finalizând și cu zece „culcaturi”. Și ca să fie tacâmul întreg am mai făcut și zece flotări. După aia am scăpat de el, pentru toată seara. Mi-a dat înapoi arma și am băgat-o în rastel.

-Iar ai încasat-o, zice șoferul meu când mă așez în pat.

Vorbele lui avură darul să mă emoționeze iar. Simțeam iar că îmi tremura bărbia. Dar m-am abținut. El s-a uitat la mine și a înțeles. A încercat, fără să vadă Bejenaru, să mă liniștească.

 

În pluton la noi mai erau doi de anul doi și aceștia erau pașnici. Pe unul din ei îl chema Axente, iar pe celălalt - Păpădie. Mai era și Gherasim. Acesta era veșnic vesel și pus pe glume, ca și Țugneanu de altfel. Dar și de băgat strâmbe.

Axente îmi povestește într-o zi de duminică, fiind numai noi doi în dormitor.

-Nici el și nici ceilalți de anul doi, nu au dus-o mai bine. Și la noi erau unii nebuni. Chiar și mai nebuni decât Bejenaru. Dar pentru că și Bejenaru a luat-o pe cocoașă la vremea lui, acum se răzbună și pe voi. Să știi că nici unul nu adus-o mai bine. Toți am primit „botezul”. Numai că uni mai puțin, alții mai mult. Ca și acum de altfel, încheie el.

Anghel intră în dormitor și văzându-ne că discutam, se ia de noi.

-Ce faceți? Puneți țara la cale?

-A nimic … zise Axente.

-Mă, voi v-ați dat la bârfă.

-Lasă-l și tu, nu destul îl freacă Trăilă și Bejenaru? Îl mai cerți și tu?

-Ce ți-am zis eu, în prima zi când ai venit, că aici nu ești la tine acasă, spune Anghel. Aici trebuie să te supui fără să crâșnești.

Am încuviințat dând din cap și mă ridic să plec la mine la pat.

-Culcat! zice Anghel.

Eu mă uit la el și nu înțeleg.

-Culcat! Ia uite se mai uită și la mine?

-Ce ai cu el? zise și Axente?

-Drepți! La mine adunarea!

Mă duc repede la el.

-Ce spui? Mă întreabă Anghel.

-Tovarășu fruntaș m-am prezentat… încearcă Axente să mă pună pe drumul cel bun..

-Ssst! îl oprește Anghel Lasă-l pe el.

Tovarășu fruntaș, m-am prezentat la ordinul dvs.

Păi așa! zice el. Dacă era acum Trăilă aici sau Bejenaru, iar mătura cu tine pe jos. Ce îmi întorci spatele? Vezi poate îi faci și lentului așa! Totdeauna când vii sau pleci de lângă un superior sau încerci să vorbești cu un alt superior, indiferent de grad, îi ceri permisiunea și după aia continui. Ai înțeles?

-Am înțeles! zic eu.

-Și mai cum?

-Am înțeles să trăiți!

Ei așa mai vii de acasă, zise el mulțumit.

 

Axente se uită la mine zâmbind și ridică din umeri aprobator. Adevărul că unele ordine din armată mie mi s-au părut inutile și fără rost. Chiar unele din ele absurde și chiar prostești. De aceia pe multe le ignoram. Nu eram la curent cu toate regulile lor. Cu ROI-ul. Dar nici nu–mi spuneau cum să procedez pe viitor, cum făcea Anghel. Și pentru neglijența asta a mea, mi se trăgeau cele mai multe pedepse.

Și asta avea să se întâmple iar, foarte curând.

Revederea cu cei dragi

 

 

Erau zile când „lentul scotea untul din noi, dar erau și zile grele care ni le făceau gradații. Asta așa, ca să nu ne plictisim. Rareori și mai la urmă, începuseră să mai lase de la ei, spre nemulțumirea „lentului.

Dar iată că trecu și luna ianuarie. Peste câteva zile veniră și cei doi. Usatenco și Lupu

-Avem forțe proaspete spune „lentu când îi vede.

„De aia a scos Bejenaru două „piese” azi, că știa că vin și ei”, zic eu în gând. Și ca să nu cumva noii veniți să nu-și fi pierdut antrenamentul „lentu le-a adus aminte că mai aveau mult până la liberare.

Cât țineam drumul de la unitate era bine, că era asfaltat. După ce coteam la stânga, drumul se înrăutățea atât iarna cât și vara. Dar mai ales iarna sau când ploua.

Ca să spun sincer nici acu nu-mi dau seama când era mai bine, iarna ori vara, că viața era aceeași. Parcă tot mai bine era la un post mai izolat.

Indiferent de climă sau timp, lentu avea grijă să iasă cum voia el. Adică să ne atace în forță, mereu inamicul. Dimineața găsise iar niște firimituri pe jos în sala de mese și avea motive. Era imposibil să nu găsească ceva. Cred că le cauta cu lupa ca „Colombo”. Mai făceam și pe lângă alte „trasee” și tactică de luptă.

Odată, pe când eram la câmp la instrucție, veni pe ne așteptate comandantul, să vadă și el cât de mult ne instruiam. Eu îl văd primul și strig:

- Atențiune!

Când se întoarce și lentul și îl vede...continuă și el:

-Atențiune! ...Drepți!...

-Continuați...continuați, spuse Colonelul uitându-se la mine zâmbind.

Lentul Bucur, se duce la el în pas de defilare apoi îi dă raportul. Ceea ce aveam noi în program azi. Era vai de noi, dar și de el, dacă ne găsea făcând altceva. Noi ca noi...

Dar de el era mai rău. Am continuat tema. După ce ne-a urmărit o vreme s-a dus la alt grup, ce era mai departe de noi. Acum înțelegeam de ce „lentul era așa de zelos cu noi, câteodată și în fiecare zi! Dar și el o făcea mai mult pentru grade. În fiecare an li se dădea „calificative” care conta la următoarea avansare.

Peste două zile îmi vine și mie rândul să plec acasă. Bejenaru și Trăilă zic:

-Hai să te încălzim oleacă așa de plecare, ca să nu uiți cumva de armată! Ca o să ți se urce civilia la cap.

-Drepți!...Culcat !...La loc comanda! ...

 

Acu avea chef de joacă cu mine. Trăilă zâmbea și el. Mi s-a părut că era mai indulgent sau poate mi se păruse. Sau era în unele zile, când avea toane și el mai bune. Dar tot nu s-au lăsat. În ultima seară înainte de a pleca tot s-a războit cu mine. Apoi Bejenaru mi-a spus să-mi curăț ținuta, să nu mă duc cu ea necălcată. Așa că am stat până mi-a venit rândul la călcat.

Când mă duc a doua zi la comandant, ca să-mi de-a foile de drum, mă întreabă:

-Cu ce mergi cu trenul sau cu vaporul?

Pentru că nu știam de vapor îi zic:

-Cu trenul!

-Bine așteaptă afară.

Stăteam acu afară lângă drapel și mă uitam la tovarășii mei de suferință. Acum era la „drapel” un alt biban de la altă armă. Nu îl cunoșteam. După 10 minute iese un sergent major care se ocupa cu înscrisurile și îmi înmânează foile de drum. Aveam 20 de zile, concediu. Când am văzut nu-mi venea a crede. Când să plec iese colonelul și mă atenționează:

 -Vezi, poate întârzi! Vii mai bine cu o zi mai devreme, decât să întârzii, zice el.

L-am asigurat că nu o să întârzii, după care l-am salutat.

Am plecat bucuros, mai mult fugind pe poarta unității. Când m-am văzut pe șosea am răsuflat ușurat. Am tăiat-o prin oraș. Nu văzusem Babadagul de când venisem. Pe atunci era un orășel mic în formare. Erau diferite obiective de tip turcesc. Ca „Agia” și altele. Lânga Agie era o brutărie. Făcea o pâine foarte bună. În centru erau câteva blocuri. Până în centru aproape de margine și străjuit de șosea se mai afla alte blocuri. Acolo locuiau, o parte din gradații de la unitate. Pe unii din ei aveam să-i vizitez, dar asta mult mai târziu.

Tot în centru mai era poșta, Consiliu popular, piața, câteva magazine mici, un cinematograf și bineînțeles nelipsitele „bodega”. Apoi o farmacie, miliția... după care începea să se rărească magazinele lăsând loc caselor. Majoritatea erau făcute din piatră și cimentate. La fel și gardurile. Jumătate erau din piatră și în rest cu lemn. Piatra se găsea din belșug. Era materia lor primă. Unele erau toate din lemn. Aveam din centru, până la gară, un kilometru.

Am ajuns la timp. Aveam un tren pe la 12. După ce m-am urcat în tren, am schimbat la Medgidia. Am ajuns acolo la 6 seara.

Acolo mai aveam de stat că nu aveam imediat legătură. Mă gândeam la ce spusese comandantul că mai bine era cu vaporul. Cred că ajungeam mai repede. Îmi spun că la o a doua ocazie o să încerc să vin și cu vaporul, mai mult ca să văd și eu Tulcea. Eram curios. Nu o văzusem niciodată.

 

În afară de București și Brăila, nu mai văzusem alte orașe la vremea aia. Și nici tata sau nana, nu m-au dus în altă parte. Excepție făcând cabana de la Macin.

Când ajung la Medgidia, intru în sala de așteptare. Până la următorul tren de Galați, care venea de la Constanta, mai aveam două ore. Ce să fac până atunci?

Parcă mi se făcuse foame. Ies afară și mă plimb prin zonă. Dau de un restaurant. Iau un fel de mâncare și apoi mă mă mai plimb un pic. O patrulă de milițieni mă vede și mă oprește la gară. Îmi cere foaia de drum și carnetul de sodat. După ce se dumiresc, mă întreabă unde mă duc.

-Păi zic eu...Scrie... dar le-am spus după aia:

-La Galați sunt în concediu.

După ce i-am salutat, și ei pe mine au plecat. Mă duc în sala de așteptare să aștept trenul, care parcă ca un făcut, nu mai venea. În sfârșit apare și trenul meu. Mă urc înel. Era cam frig. Am stat zgribulit în el până dimineață.

Când am ajuns la Galați era aproape 6 dimineața. Fusese un personal, care cred că și el înghețase. Mă dau jos și iau tramvaiul. Aveam tramvai până acasă. Era nr 2. Costa 35 de bani pe atunci. Când pe la 7 bat și eu în poartă la nana. Când mă vede nana, aproape să nu mă mai recunoască. Era trează. Cred că visase că vin acasă și se păstrase. După pupăturile de rigoare și îmbrățișări chiar la poartă, am intrat în casă. În casă era frig. Focul se stinse de seara și acu trebuia din nou aprins.

Mă duc și aduc niște lemne și nana ațâță focul. După care se duce ... unde credeți?... ați ghicit la bucătărie să-mi facă o cafea… Nu mai băusem de când plecasem. Aproape ca îi și uitasem gustul. După ce bem cafeaua nana nerăbdătoare, să afle ce și cum. Eu îmi iau ceașca și mă duc cu ea în dormitor. Se încălzise un pic. Îi spun ca îmi este somn. Nu dormisem toată noaptea.

Ei uite îți fac patul și te culci. De fapt e făcut ...face ea râzând. Apoi adaugă

Mi-am făcut griji pentru tine. Într-o noapte prin decembrie înainte de anul nou parcă... te-am visat foarte urât. Și atunci m-am pus în genunchi și m-am rugat pentru tine...Ce, ai pățit ceva?

-Ei un fleac mi s-a infectat mâna...

„Uite că și rugăciunile ei sunt bune la ceva oare ele m-au scăpat?” zic eu în gând.

Nu aveam de gând să-i povestesc și pățania mea cu garda.

Mă culc. Pe la 11 mă trezesc. Acu îmi era foame. La armată până la ora asta, mâncam de două ori. Dimineața o masă și un supliment la câmp la ora 10 - 10,30. Asta consta ori din pate, ori conservă de pește. Ei le spunea `conversă`. Mai rar salam sau brânza.

Veneam câte trei la o cutie de pește și doi la cea de pate. Pe lângă care mai era și o felie mare de pâine neagră. Pâinea neagra era nelipsită dar și bună.

Punem și mâncam ce avea ea atunci. După ce mâncăm mă așez în pat.

-Ei cum e? Mai vrei să faci armata? Mă întreabă ea.

-Păi cum să fie... încep eu, ca la armată...

Nu i-am povestit chiar toate. Unele lucruri, nici nu îmi mai făceau placere să i le mai spun. Când am ajuns la: „raportul la pat”, a început să râdă. Credeam că nu se mai oprește din râs. Râdea și repeta scenele. Mă amuza acum și pe mine. Apoi i-am spus: instrucție, instrucție și iar instrucție. A înțeles ea cum stă treaba. Fac și eu ca ți-ganul ăla: off, off, off!

Așa și eu acu. I-am spus că am primit răspuns de la comisariat și ca nu au acceptat să nu fac armata.

-Cică tu ai pensie, zic eu.

-Și altceva? zice ea nerăbdătoare.

-Aaa...! zic eu, unde găsesc o valiză? că au râs ăia de mine. Cică am venit cu „diplomatul?”. La care a început și ea să râdă

Și nici nu am unde să mai pun unele haine. Noroc de un șofer inimos care mi-a mai luat la el, unele lucruri.

-Păi și pe restul unde le ții.

-Le țin încuiate am lacăt la ea.

-Păi de unde să-ți dau eu valiză acu. Trebuia să te gândești înainte.

Tanti Lili ce mai face? Bunica?...

-Ei! Bine, ce să facă? Bunică-ta cu bătrânețele...se vaită tot timpul, se ceartă amândouă ...cum le știi.

Mai pe seară mergem la ele...să le zic că am venit.

Dar să știi că arăți bine! Te-ai mai îngrășat...”Da fac eu în gând de bătaie”. Nu am povestit atunci că ajunsesem gazda bătăilor

-Ei ți se pare, zic eu.

-Îți priește mâncarea de cazan. Întotdeauna mâncarea de cazan e hrănitoare.

-Da... zic eu, cu gândul aiurea.

-Hai să te fac o tablă nu am mai jucat de când ai plecat.

Era oleacă de vreme de când plecasem. Plecasem pe 20 octombrie și veneam pentru prima dată pe 5 februarie. Erau 5 luni. „Hmmm ! ... Iar 5 Februarie ?”, zic în gând. Făceam trei partide și mă plictisesc. Era 2-1 pentru mine.

 Pe la 4 apar și băieții din gazdă a nanei. Când mă văd ei, se bucură:

-Ooo!... Uite cine a venit! A venit Bebi! strigară ei. Când ai venit?

-Azi dimineață, zic eu.

-Cât stai? Ce e permisie?

-Nu concediu! Am 20 de zile. De fapt 18, că două sunt cu drumul.

 

 

-Aaa ... Păi ai de stat!

-Păi și...?

-Și ce? zic eu.

 -Fă și tu cinste, de bucurie că ai venit… zice Gelu. În timpul ăsta intră și nana pe ușa la ei.

-I-auzi, ce zic băieții cică să le faci cinste că am venit, zic eu.

-Așa tot eu? Îmi fac cinste că am venit eu din armată! zise ea râzând.

-Ei lasă, că un nepot ai, e sărac ...vine din armată...zise Gelu

-Păi, du-te!... și ia ceva de băut, zice ea.

-Mata dă banii! că se duce Costel.

După ce îi dăm bani, pleacă Costel după băutură. Până vine el, nana povestește și lor de „raportul meu la pat”.

-Ce raport întreabă Gelu?

-Zile și lor, spune nana.

-Zi Bebi, mă încurajează ei.

După ce îl povestesc și lor, încep toți să râdă. Dar mai ales nana. Apare și Costel cu sticlele.

-Săracu de el, era în stare să ia toată alimentara, zice nana.

-Nu că am luat și pentru noi, zise el.

-Altceva nu ai găsit, zise nana nemulțumită.

-Vrei Vermut? uite desfacem o sticlă de vermut.

-Dă vermut!

-Da!... dar ăsta e mai scump. Mai îmi dai bani zice Costel.

-Îți dau, îți dau și vreo două, numai dă...sticla.

Pune ei în pahare. Eu îl diluez cu apă. Nu aveau sifon. Apoi dăm noroc cu toții.

-Bine ai venit Bebi și armată ușoară în continuare. Cât mai ai? întreabă ei.

-Aproape doi ani. Abia au trecut 5 luni...

-Ooo! Păi mai ai de făcut. Ce doi ani faci? Lasă că trec repede. Acu vii acasă definitiv!

-Da, zic eu... nesigur.

-Și cum e acolo? mă întrebă ei. Unde faci?

-La BIM. La batalionul de infanterie marină, de la Babadag.

-Aha! și ... câte „culcaturi” ai făcut mă ispitește, Gelu.

-Nu mai știu. Nu le-am mai numărat. Dar oricum au fost destule.

-Și unde ești la ce armă?

-La Mitralierele antiaeriene A-A.

-Bun, e bine.

-Bine pe dracu, zic eu cu năduf.

-Ei da ce credeai? Armata e grea! Credeai că e puța păpușii?...zise Gelu.

-Lasă că nimeni nu a murit făcând armata!

 

-Da! zic eu, da nici mult nu mai aveam... mă scap eu.

-Ei lasă că o să treacă, mă liniștește Gelu. Mult a fost destul a rămas, zic ei.

Din vorbă în vorbă se golise sticla. La Nana, deja începuse să-și facă efectul vermutul.

-Când mai mergem la bunică-ta? întreabă ea.

-Ei lasă că vă duceți mâine. Îi zici că ai venit „mâine”, zic ei, râzând.

După care a desfăcut și sticla refuzata la export. Acum era bun. Ne apucăm și de a doua sticlă. Nana deja începuse iar să vorbească singură.

-Du-te la oștire...

-Pentru țară mori... completează ei.

-De ce să moară?... Eu m-am rugat toate nopțile pentru el...

-Ei lasă nu chiar toate nopțile. Mai sari...

-Tu să taci!... Tu nu știi ce era în inima mea... Am crezut că am să-l pierd...

- Nu mai eu știu...

 Mă uitam la ea și nu-mi venea a crede. Oare chiar spunea adevărul? Când mă gândesc și acu, ce puțin a lipsit...Oare ea intervenise?...Altfel nu-mi explic de unde știa, că acolo ceva nu merse bine?

Nu i-am spus niciodată, despre pățania mea. Aveam să constat pe parcurs că totuși cineva acolo sus mă iubește. Și că nu mă lăsa să mor, oricât aș fi încercat asta și mai târziu...

Târziu am plecat și noi. Nana abia mai mergea. Știam că iar nu o să mai dorm la noapte. Oricum eram obișnuit. Doar eram învățat. Planton sc. II. Unu și trei ocupat!

 

 

 

Întoarcerea din concediu

 

 

A doua zi de dimineață, mă duc iar la bucătărie. Nana încă mai dormea. O ajunsese cheful ei, dat în cinstea venirii mele. La ce venisem eu în bucătărie? ... Că nu mai știu. Aaa!... să pun de o cafea. Mă apuc și pregătesc cafeaua. O las să fiarbă la foc mic. Asta așa ca de înviorare. Nana nu dădea semne că ar vrea să se scoale. Mă duc afară să aduc lemne. Cu gând să aprind focul. Vin cu lemnele. Apoi scot cenușa. Aprind focul și mă duc repede la bucătărie. Cafeaua mea dăduse în foc. Și doar îi spusesem: „măi să nu dai în foc, până mă întorc eu! Dar ea de unde! Ea nu a vrut să mă asculte”. Așa că îmi făcuse și de lucru. Am oprit butelia și m-am pus să șterg aragazul. Mai rămăsese în ibric de două cești. Noroc că făcusem un ibric plin. Am deșertat restul de cafea în două cești și am spălat și ibricul. Când se hotărâ și nana să se scoale, cafeaua se răcise demult.

-Vai da ce harnic ai fost! Se cunoaște că faci armata. Armata te-a schimbat. Nu avea de gând, să se dea așa de repede jos din pat.

-Adu-mi cafeaua la pat. Vreau să fiu și eu odată servită de tine.

-Nu vrei să-ți dau și „raportul” la pat? zic eu.

-Aaa! Da! Face ea, amintindu-și povestea mea. I-a mai spune-l odată, zice ea râzând din nou. Zi-l că mi-a plăcut.

ÎI fac plăcerea dar îl mai schimb pe ici pe colo:

-Tovarășa Mocanu, patul dumneavoastră cu un efectiv de: o pernă, un cearceaf, osaltea și o pătură, este gata pentru odihna oaselor și osicioarelor dumneavoastră, ruginite de bătrânețe și dornice de zburdăciune...

Când a auzit s-a amuzat foarte tare. În fine după ce își savurează cafeaua deja rece– cred că nici nu observase - zice:

-Hai la bunică-ta !

-Așa cu noaptea în cap? întreb eu.

-Păi ce, e cu noaptea în cap? Cât e ceasul? A! E zece! Du-te la alimentarș și ia ceva pentru bunică-ta. E rândul tău să faci cinste! Eu am făcut și când ai plecat și când ai venit...!

-Păi ce faci? Iar o luăm de la început?

-Da ce? Ai venit și tu odată acasă...? Și nu vrei să faci cinste?

Se scoală ea și se îmbracă, apoi mergem întâi pe la alimentara. I-au o sticlă de jumate cu lichior de mentă.

 Când vede ce am luat, zice revoltată:

- Păi ce? Tu de asta îmi dai să beau? Asta să-l bei tu! Eu vreau altceva mai bun.

 

Și apoi văd că dispare ca o furtună iar în alimentara. După câteva minute vine cu o sticlă de Fetească albă.

-Asta băutură, nu ce ai luat tu! Ăla e pentru domnișoare...

Mergem noi la bunică-mea. Când ajungem la poarta lor era încuiată, ca întotdeauna. Batem noi. Când vine la poartă și mă vede tanti Lili, nu mai putea de bucurie. Nici nu deschise-se poarta bine și m-a și luat în brațe. Apoi am intrat în casa. Bunica era „pe tron” în camera alăturată. Când apare și ea intră în cameră gemând, ca de obicei și se urcă în pat. Nu ne băgase în seamă.

-Mam-mare ce faci? Tu nu vezi cine a venit la noi? întreabă tanti Lili.

-Cine? face ea, punându-și mai bine ochelarii pe nas.

-Cum cine Maria! ...

-A Maria ... nici nu te-am observat...

-Și nu vezi că a mai venit cineva?

-Da? Cine? Parcă am văzut eu ceva, dar nu am cunoscut...

-E Bebi! S-a întors din armată...

-Cine Bebi?... Să trăiești Bebi! Scuză-mă că nu te-am recunoscut, dar eu cu bătrânețea asta...Când ai venit?

-Ieri, zic eu.

-Ai venit de tot?

-Ei, de tot! Mai am încă un an și mai bine de jumate. Am venit în concediu. Peste 20 de zile mă întorc din nou. Cine știe când mai vin? La anu cred.

-Bravo! Lasă că e bine! Trece...

-Ieri? Și de ce nu ai venit până acu? zice impacientată tanti Lili.

-Ei, am venit la 7, și până m-am odihnit și eu, după drum, până una alta, până am chefuit cu băieții lui nana....

-Bravo ați și chefuit...și la noi nu te-ai gândit?

-Hai că v-am adus și vouă, zise nana scoțând de nu știu unde, o sticlă plată de coniac. Vine tanti Lili cu păhărelele. Le umple și îi dă și bunicii. Eu mă uit întrebător la ea.

-Dar sticla mea ...?

-Care sticlă? Ce aia e sticlă? Lasă că vedem acasă ce-i cu ea.

-Ce e asta? întreabă mam-mare

-Ia și bea nu mai întreba! Fac cinste, că a venit Bebi din armată. Da, tot eu ...

Îl dă pe gât din două înghițituri. Tanti Lili când o vede se sperie.

-Chiar îmi era poftă, zice ea.

-Păi ia să vii mai des, ca să-i faci poftele mam”aicii, zise nana râzând.

-Zi-le aia cu patul!

Le zic și lor. Tanti Lili începe și ea să râdă. Pe lângă ea mai râdea și nana. Mam-mare se uita la noi și nu știa de ce râdem. Când află și ea, începe să râdă și ea cu noi monosilabic:

 

  -Hă, hă… hă, hă…

Am mai zăbovit noi așa o vreme povestindu-le câte ceva din armată și felul cum am dus-o. Dar numai ce am vrut eu să afle. După care tanti Lili parcă aducându-și aminte de ceva, zice:

  Astă iarnă prin decembrie, înainte de anul nou, aud gălăgie în curte pe la două noaptea. Am stat până mai târziu. Mai croșetasem și eu câte ceva. Dau să mă culc. Când aud din nou gălăgie în curte. Mă duc pe întuneric, fără să aprind lumina și intru în sală uitându-mă afară pe geam. În curte, era unul ca tine de înalt și dă să vină la ușă. Eu mă sperii și încep să strig. Mam-mare se scoală și ea speriată. Ăla în final a plecat sărind gardul.

Dimineața când mă scol, dau să deschid ușa, văd cheia căzută în șild. Cineva sau ăla, a vrut să intre peste mine în casă. Noroc că eu pun și foraibărul sus. Altfel intra peste noi și ne omora!

Rămân impresionat de această poveste. Îi spun să aibă grijă. Mă duc totuși afară și îi bat geamul în cuie, ce dădea în curte. Cel din casă avea foraibăre. Era bine. Mă duc și dincolo în cealaltă cameră, acu pe post de magazie și bat în cuie și geamurile de acolo care dădeau în curte. Ușa de acolo dădea în sală. Și de aici, un pas mai era până la ele. Se putea acu considera provizoriu în siguranță. Nana zice:

-Nu mă mai speria și tu ...

-Serios, dacă îți spun, zice tanti Lili.

După ce terminăm sticla de coniac, nana scoase și „feteasca”. Și nu ne-am lăsat, adică mai mult ea, până nu am terminat-o. Noroc că au fost mai multe guri.

Apoi am plecat. Nana se puse să gătească. Pentru că nu era pâine mă trimite să iau. Nu apucase să se dezmorțească nana, încă, așa că:

Du-te, și ia și o sticlă de vin, că aia s-a terminat bețivilor...Nici nu am apucat să-i simt gustul...

-Iar? zic eu

-Nu iar, din nou!

-Iar o luam de la început.

-Ci… treabă ai tu?... Îs banii mei și nu-i treaba ta. Fac ce vreau… în casa mea. Începuse să-și facă efectul așa de repede coniacul ăla? Ce e drept că se terminaseși sticla de fetească. M-am dus și i-am îndeplinit dorința. Și totul se petrecu întocmai, precum o seară înainte cu băieții și ca multe alte seri, ce aveau să vină de acu încolo. Devenise iar viața monotonă. Acolo în armată, ziua trecea parcă altfel. Mai o flotare de la Bejenaru... mai un culcat de la Trăilă...un ordin de la Anghel...O amenințare a „lentului… Dar aici? Doar să mă culc singur...

Mă dusei în curte și mă jucai cu „Rubinel”.

Când mă văzu și el, nu mai putea de bucurie. Își manifesta și el afecțiunea dând din coadă şi schionând încetișor.

 

Mă duc la el și îl mângâi pe cap apoi îl scarpin. Îi plăcea mult. Drept recompensă, mă linge și el pe mână. După un timp, mă ridic de la el cu gând să intru în casă. Lui nu i-a convenit, că începu să latre la mine. Eu mă întorc la el și îi zic:

- Culcat! El, se uită nedumerit la mine.

Se cunoștea că nu făcuse armata. Îi mai zic odată. Se pune cu botul pe labele din față ridicându-se pe picioarele din spate și începu iar să latre. Îi mai zic o dată și o zbughește în cușcă. Apoi scoate numai botul și se uită cu un ochi la mine.

-S-o crezi tu că asta-i percutare! zic eu lui, făcând pe grozavu. Începusem să fac instrucție și cu câinele...e greu de mine...

Nana iese din casă și văzând ce fac, zice:

-Ce, faci instrucție cu câinele? Ce, aici te crezi în armată?... Dă-i și lui raportul!...

-Mai bine i-ai da niște mâncare. Cred că îi este foame, zic eu.

-Dă-i!...

M-am dus și i-am adus o bucată de pâine și apă.

A luat bucata de pâine în gură se uita la mine mirat, ca și cum ar fi zis: „de asta îmi dai?” și plecă cu ea în cușcă, apucându-se de ea.

- Vezi! îi era foame, zic eu.

Seara la 4 au venit iar băieții. De data asta nu ne-a mai invitat la ei. Mai ales ca nana se „încălzise” iar. După ce intru în casă, îmi vine ideea să profit de situație și să o întreb de proveniența mea.

Și începe să-mi spună ce v-am scris mai înainte. Nu am fost mulțumit de răspuns.

Cu toate încercările mele, nu s-a dat pe față. Am mai încercat și alte ori primind același rezultat.

A doua zi, mă duc să duc pachetul lui Serghie. Ca uitai să vă mai spun și de el.

Înainte de plecare, Serghie stiind că plec acasă, mi-a dat un pachet și o scrisoare, ca să îi înmânez soției sau logodnicei lui. Mă duc la ea. Găsesc repede adresa. Nu era chiar așa de departe de unde stăteam noi. Când apar în fața ei, îmi citește scrisoarea și lămurindu-se cine sunt, îmi ia pachetul, mulțumindu-mi frumos. Îmi spune că înainte cu două zile de a apleca înapoi, să trec iar pe la ea, ca să–i trimită și lui un pachet..

Încă mă gândeam de unde să fac rost de valiză. A treia zi mă duc în vizită la mama lui Genu.

Și pe Genu îl luase în armată. Dar el făcea la Mangalia, tot la marină, dar la TR.

În timp ce eu...

Când mă vede doamna Rodica, mama lui și mai ales tatăl lui, mă primește cu bucurie. Bineînțeles că au urmat inevitabile întrebări.

 

Din una din alta le spun că nu am valiză și că nu știu de unde aș putea face rost de una. Cu împrumut măcar.

-Păi măi Marinică, zice ea. Genu a plecat cu valiză. Dar lui ia dat cică, saci de la ei. Și își ține efectivele în ei. Așa că ne-a trimis valiza acasă. Dacă vrei îți dăm noi valiza lui.

-Da! zic eu, bucuros.

-Sigur! Dă-i-o lui! Și așa nu avem ce face cu ea, întări și tatăl lui.

Când am văzut-o cât de mare era și de grea, m-am lăsat păgubaș. Le-am spus că o să trec în altă zi să o iau. Că oricum mai aveam de stat acasă.

-Când pleci? mă întreabă ei.

-Păi am în total 20 de zile. Și abia am venit alaltăieri, zic eu.

-Ooo! păi mai ai de stat, zice și tatăl lui.

-Păi să vii pe la noi, când aproape să pleci, îmi zice doamna Rodica. Să-ți dau și eu ceva pe drum...

Promit și plec.

Următoarea zi, am dat și o fugă la Barboși, la nea Lavric. Fănica, când mă vede mă întreabă cum e în armată. Se strânseră toți în jurul meu. Se umpluse atelierul lui nea Lavric.

Le-am răspuns la toți la întrebări. În final am spus că e bine. Nea Lavric, mi-a dat și restul de bani.

Au început să treacă repede zilele. Parcă prea repede. Pe de o parte mă întrista gândul că mă întorc iar, dar și aici mă plictiseam.

Nici nu știu când a venit ziua, când trebuia să plec din nou la armată.

Cum sticla de lichior de mentă refuzată de nana, nu se deschise în ziua aceia, tot eu m-am luptat cu ea, până am plecat. Seara, printre vorbele nanei, o mai acompaniam și eu. Mă dregeam și eu, ca să uit de armată... Cum nana să se plictisească singură? Așa că am dat-o gata până la plecare.

Într-o zi mă întreabă nana de sticlă. Își aduse aminte de ea.

-Desfă și tu sticla aia… că mi-o sete…

-Care sticlă? fac eu, deși știam despre ce sticlă era vorba.

-Cum care? Sticla pe care ai cumpărat-o în cinstea venirii tale…

-Aaa! fac eu. Care aia care ai refuzat-o la export? Am băut-o…

-Bețivule! Îmi zicea ea vesel.

-Uite cine vorbește…

-Da ce ți-am băut banii tăi? Îs banii mei… Tu să te duci la muncă și să aduci bani…

-Când vin din armată promit că mă apuc de muncă.

-Așa să faci… Acum du-te la alimentara… Poftim și banii tăi… zicea ea râzând. Ce era să fac? i-am făcut pe plac.

-Dacă nu mă lași să dorm nici la noapte, mă duc să mă culc la bunica, îi zic eu, mai în glumă mai în serios.

-Ei, te duci și te culci cu mă-ta! zise ea râzând.

 Zilele treceau la fel de monoton. Treceau între o carte, un remi, o tablă sau o vorbărie de-a nanei, care mă transforma în planton sc II...

Păi nu? Cum să uit de armată?

Mă mai duceam și le vizitam pe bunica și mătușa. Mai o dulceață, mai un șerbet, că doar acum eram musafir… Mai le luam câte ceva din piață, asta ca să nu se mai deranjeze mătușa Lili… Câteodată mă mai opreau la masă.

Cu trei zile înainte de a pleca înapoi în armată, m-am dus iar la fata lui Serghie și am luat pachetul. Mi-a mulțumit din nou și am plecat. M-am dus apoi și pe la Negru. Doamna Rodica mă aștepta. Mi-a dat o sacoșă destul de voluminoasă și grea, zicându-mi:

O mică atenție din partea noastră. Uite aici, ai și adresa lui Genu. Poate vă mai scrieți și voi, printre o pauză... zice ea zâmbind cu sub înțeles. Semn că nici Genu al meu, nu o ducea mai bine…

Îmi dă și valiza. Ca să nu am două bagaje, bag pachetul doamnei Rodica în valiză. Îmi dăduse și lacăt la ea. I-am mulțumit încă o dată și ne-am luat rămas bun, nu înainte de a-mi strecura în palmă câteva hârtii de o sută, și ultimele sfaturi.

Asta așa pentru mici cheltuieli, că știu și eu de la Genu, ce greu o duceți voi acolo...

Mă uit. Erau cinci sute. Mulțumesc frumos, și plec. Și iată că veni iar și ziua despărțirii.

Urmară inevitabilele scene de despărțire. De data asta nana era acu mai trează. Mai aveam o zi, dar de frică să nu întârzii, am preferat să ajung mai devreme.

La plecare nu am mai luat trenul. Îmi veni ideea să plec cu vaporul, să văd și eu cum e. Mă sui direct pe vapor. Aveam unul spre Tulcea la ora 12. De acolo aș fi luat o cursă ceva, spre Babadag. Eram cu o zi înainte. Trebuia să mă prezint a doua zi dimineața la ora 6, la ofițerul de servici.

După ce pleacă vaporul, mă pun pe o bancă. Niște cadre vin și pe la mine și mă întreabă unde merg. După ce le spun, nu mi-au mai spus nimic. Scăpasem că nu aveam foi de drum pentru vapor. Erau valabile numai cu trenul. Dar văzând că sunt militar, au închis și ei ochii. Așa am ajuns după 4 ore la Tulcea.

Frumos oraș! Nu îl văzusem niciodată. Pe toată lungimea cheiului, se întindea: Autogara, Gara Fluvială, apoi Gara. Mă duc la autogară și văd că aveam imediat mașină. La asta am plătit bilet. Nu eram sigur că o să mai am încă odată noroc. După 45 de minute ajung în Babadag. Mă gândeam: „Uite ce repede am ajuns!” „Data viitoare am să folosesc vaporul”.

Pentru că era 4 seara și până a doua zi mai aveam, mă duc prin oraș și îl vizitez de la un capăt la celălalt. Nu era prea mare, așa că am terminat repede. Trec pe lângă cinematograf și îmi vine ideea să văd un film. Intru. Cel de la ușă mă lasă să intru fără bilet.

Îi mulțumesc și intru înăuntru. După ce văd filmul, mai zăbovesc eu prin oraș la trecerea timpului. Mai intru și într-o cofetărie. Mă delectez cu niște prăjituri și cu un suc Quick. Parcă prăjiturile de aici, erau mai gustoase. Când se face seară, pe la 21 vin și eu la unitate.

Când mi-a citit foaia de drum și actele, ofițerul de servici s-a speriat de vrednicia mea.

-Dar mai ai până mâine! Aici scrie că mâine la ora 6. Până mâine mai ai!

-Păi nu am unde să mă duc. Nu cunosc pe nimeni aici.

-Du-te și tu la o „gagică” mă sfătui ofițerul de servici râzând...

-Nu am!

-Cum vrei! Du-te în dormitor și mâine la 6 te prezinți la mine.

Am înțeles, să trăiți! fac eu și am intrat în dormitor la mine. De cum am deschis ușa dormitorului, cineva strigă:

-Atențiune!

Nu vă închipuiți ce atmosferă s-a încins la sosirea mea. Toți au năvălit peste mine.

Și bibanii și cei de la AG-9 și gradații. Nu mai dormea nimeni. Le trecuse somnul.

Când au mai aflat că trebuia să să mă prezint dimineață, m-au certat.

-Du-te și tu la „fete”, îmi zice Lupu.

-Sunt destule pe aici, zice altul.

-Îți dau eu o adresă se oferă Gherasim.

-Nu mersi, fac eu.

-Cum vrei! Auzi la biban să vie el cu 12 ore mai devreme. Unde s-a mai pomenit așa ceva...? spune și Popa.

-Tu crezi că el e ca tine...? zice Trăilă. Bravo! Lasă mai bine mai devreme decât să întârzie.

Cei de la mine și ei în cor.

-Prost mai ești!...

-Ai fost prost. Eu dacă eram în locul tău îmi foloseam altfel timpul...

-Ce să fac nu aveam cum să vin altfel, încerc eu o scuză. De abia mâine la 6 ajungeam cu trenul în gară. Și mi-a fost frică să nu întârzii. De aceea am venit cu vaporul azi. Încerc eu să mă scuz.

Numai Bejenaru nu a zis nimic. S-a uitat la mine și a zis că e mai bine așa, că am venit mai devreme. Pentru că nu eram în efective în seara aia, nu s-a mai legat nimeni de mine. M-am apucat să ronțăi și eu din pachet. Câțiva bibani de a mei făcură cerc în jurul meu. După ei și Trăilă, Anghel și Bejenaru. A mai venit și doi de la baterie.

-Ia uite bibanul are pachet și pe noi nu ne cheamă! zice Popa.

-Hai veniți și luați, zic eu, mai mult de rușine.

 

Și ei făceau la fel când mai primea cineva pachet. Trăilă mă invita mereu la masă. Așa era aici tradiția. Când cineva primea pachet de acasă, se strângeau cu toții și până nu-l devorau nu se lăsau.

Așa că sacoșa mamei lui Genu, se goli destul de repede. Am mai apucat și eu câte ceva. Nu era mare lucru! Ce putuse și ea. Niște copănele, niște plăcinte cu brânză, pâine...

Așa că și pachetul meu a avut aceeași soartă. Am dat și pachetul lui Serghie, fapt ce a făcut ca să-mi mulțumească frumos. Dar el nu l-a mai deschis.

Am dosit apoi lucrurile mele în valiza lui Genu și am dat să mă culc. Dar ți-ai găsit. M-au pus toată noaptea să le spun povești, despre cum am petrecut în „civilie”, cum spuneau ei.

Din păcate aveam să-i dezamăgesc. Nu aveam ce le spune. Nu eram să le spun că nana se îmbăta de bucurie ca m-am întors, sau multe altele. Practic nici nu prea aveam ce să le spun.

-Zi și tu la câte femei ai fost, mă întărâtă Usatenco.

-Care femei? fac eu nevinovat.

-La care ei încep să râdă.

-Cum nu ai fost și tu la o mândră, întreabă Lupu. Eu când am fost acasă, am luat la rând tot satul. Ceilalți începură să râdă.

-Nu am avut timp de „mândre” zic eu, rușinat.

-Măcar una acolo insistă el.

-Nici una măcar, îl dezamăgesc eu.

-Am fost acolo unde mă angajasem și m-am întâlnit cu Fănica, zic eu repede, sperând să le atrag atenția.

-Ooo! Fănica! Și cum a fost? Hai zi mai departe! spun ei curioși.

Știam eu ce îi durea pe ei, dar eu nu îmi mai găseam nici cuvintele și nici o idee salvatoare nu îmi trecea atunci prin cap. Am încercat să le abat atenția dar nu era chip. Ei țineau cu ursul. În final ca să le fac pe plac, încerc să inventez o posibilă întâlnire.

-Unde la tine, sau la ea acasă? face Lupu nerăbdător.

-Ei, la mine? La ea firește!

-Și?...

-Și, ce?...

-Păi tu nimic?... Ea acolo...

-Am discutat de una alta...zic, căutând ceva cu disperare.

-Și tu ...nimic ea, ceva...

-Păi nu! zic eu, că a venit părinții ei acasă pe neașteptate.

-Aaa...! fac ei în cor, dezamăgiți.

-Trebuia să insiști și a doua zi, zic ei.

-Păi da am fost și a doua zi, zic eu, că găsisem ideea salvatoare. Dar nu mai era acasă.

 

 

-N-ai făcut nimic... fac ei dezamăgiți.

-Păi nu... zic eu.

-Păi și acasă ce ai făcut? nu ai dat și tu o petrecere... ceva...

-Ba da zic eu, profitând că îmi dăduse caporalul o idee.

-Am făcut un chef toată noaptea când am venit acasă.

Pe undeva era adevărat. Numai că nu fusese chiar toată noaptea. Ce vreți mai le umflam și eu, ca să nu cad pe locul doi.

Și așa nu prea i-am convins cu Fănica...

-Ia uite bibanul nu a petrecut și nici la femei nu a fost, zice Popa.

-Păi tu ... dacă se putea, tu petreceai o lună, zise și Anghel râzând.

Numai Bejenaru nu râdea. El stătea în pat urmărindu-mă. Mă înțelesese. Că la capitolul ăsta, eram la zero-zero...

-Ți-ai adus valiză? mă întreabă el în loc de orice alt comentariu.

 -Da mi-a împrumutat-o mama unui fost coleg de-al meu, care și el e în armată la Mangalia.

Apoi s-a dat stingerea. Dimineața nici nu se făcuse 6 când eu eram la camera ofițerului de servici. Când dau să intru, vine lentul nostru. Când mă vede îmi și spune:

-Gata concediul? Ai venit?

-Da zic eu, salutându-l.

-Dă la mine hârtiile că le dau eu.

Apoi am plecat în dormitor. Trebuia să-mi intru repede în atribuțiuni, dacă nu voiam să fiu „încălzit” iar. Dar tot nu a fost chip. De bucurie că am venit, Bejenaru și Trăilă tot nu s-au lăsat până nu am făcut un culcat. Asta așa, spunea ei, ca să vadă dacă nu am uitat de armată.

Dar nu uitasem! Cum se putea una ca asta? Nimic nu am uitat! Țin minte și acu!

Și o să țin minte toată viața!

În continuare instrucția s-a desfășurat normal, ca și cum nici nu se terminase.

Cum inamicul a aflat că venise forțe proaspete, nu a pierdut nici un moment în a se „instrui” și el. Așa că iar ne-a atacat inamicul, cu și mai multă forță.

 

O nouă speranță

 

 

Într-o zi un soldat de anul II, văzând câte înduram cu cea armată, i se făcuse milă de mine.

-Ei bibane!

Mă întorc și mă uit speriat în spate. Când îl văd mă sperii la început. Eram la wc. Cum nu se putea mai rău pentru mine. Îmi și spuneam în gând: „Ăsta o să mă „ aranjeze...” Dar el zice:

-Nu te speria! Știu de unde ești? Și mai ales cât te freacă ăia. Și câte trebuie să înduri. Uite, nu ai vrea pe perioada cât sunt eu plecat în concediu, să vii sus la pompe ca să mă înlocuiești? E colo sus pe deal, dincolo de carieră. Nu faci altceva decât bagi apă în unitate când este.

-Da! zic eu timid.

-Ei nu acu, dar am să te țin minte și la vară, am să te chem. Ce meserie ai?

-Electromecanic! îi zic.

-Perfect! De asta am și nevoie.

Asta a fost cam prin luna februarie. Dar luat de valul instrucției, am și uitat de discuția purtată cu el. Chiar și uitasem complet de ea. Zilele care au urmat, s-au desfășurat normal cu aceleași neajunsuri pentru mine și mai ales că era și iarnă, iar asta îmi făcea armata și mai grea.

Într-o zi vine „lentul şi ne i-a individual să aplicăm tot ce am învătat de la gradați, să vadă cum le punem în practică. Lentul stătea la zece pași de mine și mă pune să execut toate ordinele interioare pe care trebuie să le execute un soldat sau gradat, în fața altui superior. La câteva, nu i-a plăcut și mi-a pus un S. Dar apoi s-a luat și de gradați că nu mi-a explicat ca lumea. Mă întreabă „lentul:

- Când un superior te cheamă la el, tu ce trebuie să faci?

Prima data rămân blocat. Unul mai aproape de mine îmi soptește ce și cum.

-Lasă-l în pace că știe și el, zise „lentul.

-Tovarășe locotenent, sunt soldatul Grigoriu. Raportez!: Atunci când un superior mă cheamă la dânsul, eu trebuie să vin în fuga cea mai mare, să mă apropii de el, la câțiva pași, apoi făcând trei pași de defilare mă opresc, pivotez la stânga, sau la drepta după caz, și mă opresc în fața lui . Apoi i-au poziția de drepți și mă adresez: „Tovarășu, gradul, sunt soldatul sau fruntașul, „x”... m-am prezentat la ordinele dvs ...

-Da așa e mai bine, zise el satisfăcut. Următorul! Mai trebuie să exersezi.

 

 

 

Se punea note și la așa ceva. Noroc că la teorie și tehnica de luptă aveam FB. Și deci pe total stăteam bine. Alții se compensau la militărie.

-Văd că ai uitat de armată, mă amenința Bejenaru când vedeam că iar nu percutam la timp.

-Bibanul a uitat de armată, zicea vesel Popa, băgând paie pe foc.

Dar Bejenaru, ca și ceilalți, nu prea îl băgau în seamă pe Popa. Îl lăsau să trăncănească. Că doar numai de asta era bun. De aceea multe farse erau să fie făcute și la adresa lui. Iar eu, bineînțeles… scoteam castanele, sau în cel mai nefericit caz, planton sc… Da ați ghicit II! Toate astea mă făceau să nu uit de armată, cum să uit?

Nu! Nu am uitat de armată. Cum era sa uit? Niciodată nu voi uita toate necazurile pricinuite de ea. Nici nu aș fi avut timp să uit. Aveau grijă băieții ca să nu uit. Se apropia peste câteva zile 4 martie. Cred că e cam aceeași zi și lună, acum când am ajuns să scriu aceste întâmplări în continuare. Numai anul diferă. Atunci era în 1978 la un an după cutremur, de care am uitat pur şi simplu să îl trec în revistă și pe el.

Povesteau „bătrânii” noștri și gradații, că la cutremur au aruncat saltelele pe geam și unii odată cu ele. Așa de mare a fost panica. I-a speriat pe toti. Normal că avusese motiv. Eu în anul ăla mă duceam în armată în octombrie și cutremurul fusese în martie. Țin minte și acu.

Era ora 21,24. La televizor era un film bulgăresc:

„Dulce și amar”. Să fi fost o premoniție, sau o simplă coincidență? O simplă întâmplare.

Nu știu dacă a avut vreo legătură cu realitatea. Tanti Lili era la noi, ca de obicei la televizor. Stăteam cu toții și urmăream filmul. Deodată simții că ne fuge pământul de sub picioare. Întâi o trepidație de jos în sus, după care a luat-o cu o legănare. Tanti Lili strigă:

- Cutremur!

Și ne bulucirăm toți către ușă. De ce ne îndreptam către ieșire, de ce se făcea mai mare. Câinii începură să urle.

Când am ieșit afară, au rămas în prag. Eu ieșisem totuși afară în fața ușii. Oricum nu mai aveam loc și eu. Tanti Lili, cică să nu stau acolo să nu-mi cadă vreo cărămidă de la horn în cap. Știam arhitectura hornului și a casei și așa că, nu avea cum să se întâmple una ca asta.

 

După 40 secunde aproape, începu să slăbească, până se opri de tot. Acum nu mai aveam curaj, nici să intrăm în casă, darămite să ne culcăm.

Tanti Lili a plecat în grabă să vadă ce e acasă, știind că mam-mare era singură și se putea speria.

Eu când am intrat în casa, cât de curajos am fost pe timpul cutremurului, atât începuse să-mi fie frică după terminarea lui. Aveam să mai trec și peste ani, în aceeași situație neplăcută, când aveau să mai fie încă trei cutremure, aproape tot atât de mari, aproape 6 grade. Asta fusese de 7. Atunci seara am încercat să mai vedem la tv, ce? și cum? Dar se oprise toate. De abia la ziuă, am auzit la „difuzor” de dezastrul cutremurului, la București și alte orașe apropiate.

Și bătrânii noștri se speriase foarte tare.

Și așa a reînceput instrucția zilnică. Tot așa erau zile când inamicul scotea capul din bârlog. Numai ca să ne facă nouă zile fripte. Nici situația mea nu s-a schimbat.

Avea sa fie un paradox cu mine în armată. Eu aveam aceeași vârstă cu „bătrânii” și gradații lor. Eu dacă am făcut, nouă clase generale și 5 ani de liceu, așa îmi trebuie. Dar poate era mai bine așa. Sau nu!?! Că după spusele acestora, acum e mizilic față de ce au îndurat și ei atunci.

Apoi, zic eu în gând: „dacă ăsta e mizilic, atunci ăia ce făceau pe atunci? Vă urcau în copaci?”

Deocamdată noi eram bibanii oropsiți. Era un biban pe nume Neruja care i-a plăcut armata. Era foarte conștiincios până la prostie. De aceea nu prea mânca păpară de la Trăilă. O mai lua și el pe cocoașă dar nu așa de tare ca noi. Eu, Sava, Vieru, încă un șofer care... o să zic și de el la vremea lui, eram gazda bătăilor.

 Ceilalți Uncu, Neacsu, Neruja, Miron, trăiau momentul armatei. De aceea au și ajuns gradați. O trăiau. O aveau în sânge. Sau poate nu erau decât un motiv, ca să plece și ei cu câte o „macaroană” unii și, câte o tablă alții. Mie mi s-a părut o ambiție prostească. De parcă în civilie, ținea cont cineva de câte grade ai obținute în armată? Că ai fost fruntaș sau sergent. Cei care lucrau efectiv în armată… Da! îi înțeleg!

Generația noastră avea să aibă, mai mulți gradați, decât avuseseră ei. Ei au fost numai trei. Noi 4 sau 5.

După câteva zile Neacșu e trimis la Mangalia să facă școala de telemetrist. Aveam un aparat optic cu care se măsura distanța până la un punct fixat.

După ce a venit de la școală, „lentul a vru să-l testeze, să vadă ce a învățat.

-Câți km sunt până la...carieră, Neacșu! îl întreabă „lentul într-o zi, pe când ne aflam pe câmp la instrucție.

El se uită prin aparat și spune o cifră. După aia alta la urmă gresește cifra și când el a spus 5km, „lentul îi zice:

-5 Km? Vezi să nu-ți fac eu rost de 5 km acu...

-A nu! ... 3,5 km, se corectează el.

-Ei așa mai merge, zice „lentul.

„Lentul nu putea fi păcălit așa de ușor. Mai ales că avea mai multă vechime și cutreierase și el ani de zile acele dealuri. An de an și zi de zi. Numai sâmbăta și duminica cred că făcea pauză. Asta înseamnă 52 de Duminici din 365, a 3-5 ani, e ceva!

 

 

 

 

Nu trecuse mult de când mă întorsei de acasă. Într-o seară mă pune iar planton.

Și bineînțeles că planton sc ..? Da ați ghicit-2.

Trăilă tot șoșoteau, împreună cu Anghel și cu Tugneanu. Semn că se pregăteau să pună țara la cale. Voiau să-I facă lui Bejenaru o farsă. Asta că se săturase și cei de anul II, de vrednicia lui, până la prostie, în a ne instrui, și mai ales și când „lentul nu mergea cu noi la câmp. Și Țugneanu ăsta altă istorie. Era bun la băgat „strâmbe” Avea să-mi facă și mie greutăți, mai târziu.

Eu nu am auzit ce pun la cale. Când intru și eu în schimb pe la 12. Se scoală Trăilă și îl mânjește pe Bejenaru cu cremă de ghete pe obraz, în timp ce dormea. Tugneanu și el era treaz. Anghel așișderea. Începură să chicotească pe sub pătură. Eu când vădmă apucă spaima. Le spun să-l lase în pace, că atunci când s-o trezi se v-a lua de mine. Că eu ca planton, ce am păzit?

Tugneanu și Trăilă mă liniștesc spunând că să zic că nu știu cine la „pictat” că ai fost dus să aduci niște apă, că ți-a cerut un soldat de anul doi.

Și se apucă Trăilă să-l „picteze” pe Bejenaru, în acordul râsetelor pe înfundate a celor trei. După ce îl termină, se ascund tus trei sub pătură și se făceau că dorm. Eu totuși îngrijorat, încerc cu batista mea să-l șterg pe Bejenaru pe față, cât de cât. În timp ce îl ștergeam, acesta se trezeste și buimac mă întreabă ce fac. Atunci îi spun lecția. Că în timp ce eu eram afară cineva, nu știu cine, v-a murdărit cu cremă pe față.

Se scolă el repede, aprinde lumina și când vede cum arată se duce întins la mine.

Mă ia și mă izbește cu spatele, iar de paturi.

-Cine a făcut asta?

-Nu știu? Nu eram aici.

-Ce ai căutat afară? nu știai că nu ai voie să ieși afară? Și dă pumni în mine. Când vede ei că se îngroașă gluma, se fac că se trezesc și îmi ia apărarea. Mai binezis încearcă să mi-o ia. Dar nu înainte de a mă ciufuli bine Bejenaru. După ce mă lasă pe mine, se i-a și de ei. Începuse ancheta. Cine? Cum? Și când? Bineînțeles că nu a recunoscut nimeni. Când mă întreba pe mine, când pe ei. Greu l-au mai potolit. Deja se trezise tot dormitorul de zbieretele lui.

Stăteam cu frică și inima mi se făcuse cât un purice, neștiind cum o să se termine. Până la urmă m-a crezut și nu prea. Era convins ca eu știam dar nu voiam să spun. Și așa și era. Cum să spui? Ca era prăpădenie!

Târziu după ce ne-a amenințat că dacă se mai repetă încă o dată scena, o să aibă de a face cu el. Când să se culce mă mai pune așa ca încheiere să mai fac câteva „culcaturi”. Mă amenință că a doua zi stă el de vorbă cu mine.

Apoi se culcă la loc. Eu cât s-au certat ei îmi trecuse schimbul. Era 3 și îl scol, mai bine zis îi zic, schimbului să mă înlocuiască, că se sculase toată lumea în urma scandalului făcut de Bejenaru. Acum îi dădeam și eu dreptate. Dar nu trebuia să-și verse focul pe mine. Eram prins din toate părțile. Oricum aș fi procedat de bătaie tot nu aș fi scăpat. Chiar dacă mă duceam și la ofițerul de servici. Atunci era și mai grav.

Asta e, au profitat toți de mine când au văzut că eu tac și înghit. Zicea bine nana, Dumnezeu să o ierte: „Bunătatea duce la prostie!”

 

De atunci nu a mai îndrăznit nimeni, să-I facă vreo farsă lui Bejenaru.

Când s-a făcut dimineață, cum am făcut patul, am și tăiat-o jos la veselă. Mă gândeam că dacă nu mă vede o vreme o să uite de mine. Dar mă înșelam. După raport, am plecat singuri la câmp. „Lentul avea o ședință, ceva. Când ieșim pe poarta unității, la vreo 50 de metri ne oprește pe toți și dă comanda:

-Lupu treci în spate. Grigoriu treci în locul lui Lupu.

Mă puse să mă înham în față la mitraliere. Și așa am tras până la dealul Molda, mai mult de unul singur, oprindu-mă și poticnindu-mă mai mereu, spre nemulțumirea lui Bejenaru. Trăilă ar fi vrut să mă ajute, dar era mai mic în grad nu avea curajul și s-ar fi și deconspirat.

-Lasă-l dracului, că îl omori de tot, zice Trăilă.

-Lasă-l că nu moare, asta-i pedeapsa pentru aseară. Eu știu că nu el a făcut-o, dar am vrut să văd dacă o să zică cine e făptașul. Sunteți și lași pe deasupra.

Ei aici, de data asta Bejenaru avea dreptate.

Nu s-a oferit nimeni să-l ajute! Deși toți știați cum au stat lucrurile. Deci nu vreți să spuneți, da? face el amenințător.

Pentru că arau două piese, Bejenaru zice:

Sava și Grigoriu rămân să păzeasacă mitralierele, restul în vale după mine adunarea!

Știu că s-a răzbunat tare pe ei. Avea tot dreptul și la propriu și la figurat. Nu a comentat nimeni nimic. În timp ce ne uitam la ei în vale cum îi fugărea Bejenaru, Sava în al noulea cer, sărea în sus de bucurie.

 

-Așa! ... dă-le că merită... De ce să plătim numai noi pentru ei? Să plătească și ei. Știa și el cine era făptașul.

Eu ca eu, dar tu ai tras-o cel mai tare zice el către mine.

Numai că nu toți erau de vină. Colegii mei chiar nu aveau nici o vină. Pentru Trăila, Anghel și Tugneanu au luat-o toți pe cocoașă. Ca așa e în armată: „Toți pentru unu şi unul pentru toți”.

După câteva ore bune se întorc și ei tavăliți, uzi și murdari. Avusese grijă Bejenaru, să-i tăvălească bine. Mai murdari erau însă bibanii. Cei de anul doi mai fentase cât putură.

Mai facem noi acolo niște pregătiri, după care la plecare, nu știu din ce cauză, Bejenaru, îi puse pe Țugneanu și pe Anghel să tragă în față în locul meu. Au tras nu au zis nimic. Probabil că se simțeau cu musca pe căciulă.

Numai că Trăilă scăpase, bine mersi. Dar avea să-și ia și el porția, în altă zi, împreună cu toții.

Într-o altă zi, când începuse să se topească zăpada, că mirosea a primăvară, „lentul ca de obicei iar i se cășunase pe noi. Și ne-a luat și el la împrejur. De data asta fără mitraliere. Eu mă bucuram că am scăpat de „dacii”. Dar mai târziu aveam să-mi schimb iar părerea. Găsise un teren „minat”, presărat din loc in loc cu petice de zăpadă. „Lentul zicea că acelea sunt mine, și să nu care cumva să călcăm pe ele. Numai în salt înainte și culcat ne-a ținut.

Când am ajuns cu chiu cu vai până la locul nostru eram tot o apă.

Așa de tare ne-a lucrat că la un moment dat mi se uscase gura de sete. Voiam apă și nu aveam de unde. Când îmi vine o idee.

În timp ce dădea mereu comanda: „Culcat și salt înainte”, eu mai fac doi pași și mă prăbușesc cu fața în jos, peste un petic de zăpadă, Și încep să „mănânc” zăpadă ca să mă răcoresc.

Când vede „lentul, iar ne scoală și încearcă să ne îndepărteze de locul „minat”. Când găsesc iar un petic de zăpadă, îl strâng în mână și îl păstrez să îl bag în gură maitârziu. Mai îmi potolisem setea. A fost teroare în acea zi. Câțiva bibani au încercat și ei să-mi urmeze exemplul. Era grav dacă te prindea „lentul. Și ca să fie tot tacâmul com-plet, ne-a pus și masca. La întoarcere, când a considerat inamicul, că făcusem față cu brio, „lentul ne dă comanda cu cântec înainte. Acu unii mai cântau dar nu toți. „Lentul a observat și iar părăsim șoseaua. Până am ajuns la unitate a ținut-o numai într-un:

-Salt înainte! ...Culcat!...

Aveam impresia că unele „pedepse” ascunse sub acea „instructive” era rodul unor „informatori” care spuneau tot ce se petrecea în pluton. Altfel nu-mi explic „ieșirile” lentului, câteodată.

Într-o altă zi ne întorceam „istoviți” de la câmpul de instrucție. Fusesem pe mâna „lentului. După ce am făcut față cu brio inamicului, „lentul ne puse iar să cântăm:

-Grigoriule! Tonul la cântec!

Eu când aud, dau tonul la cel cu România. Pe ăla îl știam eu cel mai bine. Mai ales că avea și un text mai deosebit, ce rima cu îndelitnicirea noastră: „Noi suntem ai României, noi suntem și bravi uniți, dacă moartea ne e soarta, vom fi încoronați cu flori” Ce ironie!...

 

 

 

 

-Noi suntem ai României...Doi, trei și...

După care toți începură să cânte. Și așa am întrat pe poarta unității cu cântec, că se mirau și cei de la poartă, cât de veseli eram noi.

După ce am întrat în unitate, am dus iar „daciile” la locul lor. După care a urmat nelipsitul raport. Dar cum nu-i plăcuse iar ceva la noi, „lentul nu s-a lăsat până ne-a mai fugărit oleacă pe platou, până a considerat el că a ieșit bine. Apoi a venit masa! Și avea să fie așa de bună mâncarea!

 

 

Pregătirile

 

 

Se apropia și sfârșitul lui Martie. De acu nu ne mai duceam la câmp departe pe dealuri. Nu că nu ar fi trebuit, deși aveam să mai facem cunoștință din când iar cu ele, ci că se apropia ședința de tragere de la Capul Midia. Și noi trebuia să fim instruiți până atunci.

Așa că ne-am mutat la vreo doi km de unitate. De la bazinul de apă, (P6), la 200 de metri de el, era amenajat numai pentru noi, un poligon cu machete de avioane. Ele erau prinse pe o sârmă, ce se deplasa pe niște scripeți la învârtirea unei manivele. Noi, adică ochitorii mitralierelor, urmăream „zborul” lor și încercam să le prindem în „vi-zor”. După comanda: „Avion inamic la... „ și urma coordonatele date de telemetrist. Dacă greșea era vai de steaua lui. Urma simularea de tragere. Un avion venea și unul se ducea. Când ajungea un avion la capăt se relua ciclul.

Așa aveam să ne petrecem toată luna Aprilie aici la poligon. Când am urcat la el pentru prima data, „lentul ne-a pus să–l facem „bec”.

Era presărat cu tot felul de pietre și pietricele de toate mărimile și resturi de crengi și crenguțe. Ne-a pus să greblăm și să strângem totul. Ne dăduse la fiecare câte o parcelă. Asta așa ca să nu ne înghesuim de prea multă treabă, sau să dăm unii peste alții. Eu am strâns pe cele mai mari și apoi mă retrag. După mine terminasem. Bejenaru mă întreabă:

-Grigoriu, ai terminat?

-Da! eu de colo.

-S-o crezi tu că ai terminat, zice el.

-I-a dă boneta încoace.

Îi dau boneta. „Lentul mă vede și se uita și el.

Bejenaru! pune-i restul în bonetă. Bejenaru când aude începe să zâmbească.

-Asta voiam să și fac, zice Bejenaru.

După care îmi umple boneta cu pietricelele rămase.

-Ei ai văzut? Mai erau câteva, zice „lentul.

Mă duc și le răstorn la locul lor. După care strângem toate crengile și le lăsăm în movile. Apoi „lentul zice:

La mine adunarea. Ne vom deplasa în următoarea ordine de luptă. Întrucât am aflat din surse sigure că inamicul ne pândește de după dealul ăla, aflat cam la 5 km de noi.

 Noi o să-i zădărnicim planul și îl vom ataca. Tu Grigoriule rămâi aici și dai foc la toate movilele de crengi.

Restul, ascultați comanda la mine: Cu toată viteza spre deal...adunarea!

 

Și plecară toți în cea mai mare viteză, în frunte cu „lentul. Cum ne spunea cei de anul II la început: „nici acceleratul să nu vă prindă”

Până la venirea lor trebuia să scap de crengi. Ca altfel...”atacam și eu inamicul”. Îmi lăsase o cutie de chibrituri. Găsesc niște hârtii și resturi de ziare. Unele nu erau chiar așa de uscate. Cu greu după ce am consumat jumătate de cutie de chibrituri chinuindu-mă să aprind focul, reușii într-un târziu să îl ațâț. Am pus câteva crenguțe mai uscate.

Cum mă grăbeam am pus și restul de crengi. Dar cum unele mai erau și ude focul meu nu a durat mult. Și acu chinuite să-l aprind din nou. Terminasem și restul de chibrituri. Acum mă uitam la crengi și nu știam ce să mai fac. Norocul meu că au urcat la noi „lentul major Ghinea şi cu „lentul Sanda. După ce am salutat, m-am prezentat și apoi am raportat că aș dori o cutie de chibrituri. Ca să aprind crengile.

Dânșii mi-au oferit o cutie în care mai erau cam un sfert de bețe. Reușesc într-un final să-l dezmorțesc. Un lent se oferă și îmi dă ziarul „Scânteia” ca să mă ajute la aprins focul. Ca mi-au și spus: „ia asta poate te ajută”.

Cam anemic focul meu. Puneam câte mai puțin acu. După o jumătate de oră, văd că apare și trupa de după dealuri. Probabil că „inamicul” le dăduse mult de furcă până să capituleze, deoarece erau terminați. Până și „lentul era cu cascheta în mână și transpirat. Când vine mă întreabă:

-Gata focul?

Eu îi raportez că lemnele sunt cam ude.

-Tugneanu treci și-l ajută pe Grigoriu.

El fiind de la țară le avea cu aprinsul. Așa că după zece minute ardeau crengile noastre cu o flacără de doi metri. Că se speriase și „lentul:

-Măi vedeți poate aprindeți și pădurea.

Da așa era. În jurul platoului nostru erau copaci mulți, eram practic în pădure. Iar aici era un luminiș.

După ce am terminat cu crengile și toate tufișurile, „lentul ne-a mai dat o pauză. Azi scăpasem de cei 5 km, care nu-mi făceau nici o plăcere. După ce mâncăm pate sau pește, nu știu ce mai era în ziua aceea, auzim iar:

-Pregătirea pentru adunare!

La această comandă trebuia să-ți controlezi ținuta, să vezi la bocanci dacă nu se descheiase șireturile, să ai nasturii și copca încheiată, centura să fie dreaptă cu catarama- (paftaua)- în față, gentuța cu sectoare să fie bine așezată, baioneta așișderea, lopățica și tot tacâmul.

Că dacă găsea pe cineva ne în regulă apa îl lua. Inamicul știa de dânsul. După care urma: „Pluton în linie adunarea!” După care – „Drepți!” și apoi: „pe loc repaus!”. Dacă nu ieșea bine din prima, comenzile se repetau până ieșea bine. Și trebuia să iasă bine că altfel...

 

 

După aia, urmează iar ședința de simulare a tragerii. Aveam și eu rolul meu. Eu trebuia să simulez că încarc trăgând de un mâner cu sârmă, ce acționa sistemul de tragere. La început când m-au pus să trag de mâner prima oară, nu reușeam nici un sfert din cursă. După zile și săptămâni de antrenament reuși cu greu să ajung în final la capăt. Avea un arc tare al naibii. Acu eu trăgeam de mâner și ei se făceau că trag după „avioane”. Dar asta era să fie o jucărie pe lângă ce avea să ne aștepte de acu în colo.

Din când în când, mai făceam și ședințe de tragere cu armamentul din dotare.

Atât ziua cât și noaptea.

Intr-o seară după ce mâncăm, ni se dă o mica „alarmă” numai nouă și bateriei AG-9

Veniseră atât „lentul nostru Bucur, cât și cei doi de la AG-9. Ne scoate afară pe platou pregătiți de război. După care părăsim unitatea. Unde? Nu știam.

Ne îndreptăm către dealul Molda. Acum pe întuneric era parcă altfel. După o jumătate de oră ajungem la un mic platou, amenajat ca poligon. În fața noastră ținte luminate, la 300m.

Ne pune în grupe de câte cinci. Se dă comanda de culcat, după care pregătirea pentru tragere. Unul din ei cu o lanternă ne mai lumina din când în când cătarea și înălțătorul, ce aveau o pastilă de fosfor. Un alt „lent ne dă câte zece gloanțe. Le punem în sector, și apoi punem sectorul la armă. Armăm și pregătim arma pentru foc cu foc, cică să facem economie de gloanțe. Dacă aveam mecanismul pus pe foc automat și apăsai prea mult, se duceau toate cartușele.

Eu o potrivesc la foc cu foc. Dau siguranța jos, și la comanda „foc”, trag trei cartușe. Ținta se stinge, semn că o nimerisem. „Lentul Sanda, care era în spatele meu, îmi blochează arma cu călcâiul cizmei. Îmi spune să nu mai trag. După care tragerea se termină. Eu la grupa mea și încă unul am tras FB. Și numai cu 3 cartușe.

Restul aproape că le consumară pe toate. Ei, dar asta i-a costat. Trebuia și aici economie. Pe la 12 noaptea ajungem și noi uzi la unitate, asta că inamicului nu i-a plăcut cum au tras și ceilalți.

La toate ședințele am tras FB. Ca se și mirau bibanii mei.

-Cum? ziceau ei, dacă nu văd ținta cum reușesc să ochesc mai bine decât unul cu ochi buni.

-Păi trebuie să „simți” ținta nu numai să o vedeți, făceam eu acu pe grozavul, încercând să le dau un răspuns la întrebare.

Eu nu vedeam decât vag un dreptunghi, ca de cecuri nici nu se mai punea problema. Dar îmi imaginam că văd și cercurile și liniile și fixam cătarea pe mijlocul țintei. Știam că arma mea avea bătaie, și o îndreptam mai mult în jos, spre baza țintei.

 

-Păi cum o simțeai, dacă era un inamic tot așa? mă întreabă alt biban de al meu.

-Da! mai ales dacă era un inamic. Pe el îl simțeam mai repede. Ca el era viu. Și degaja energie. Îl simțeam. Cum așa și puii de căprioară sau alte animale simt apropierea primejdiei, atunci când un animal stă la pândă. Îl simt și după auz și după miros.

-Ei pe dracu, face Neacșu neîncrezător.

-Da nu râde, îmi ia apărarea Trăilă. Are dreptate Grigoriu. Ele au un instinct. Așa au fost dotate de la natura să presimtă primejdia. Ei, că nu le iese totdeauna... asta-i altceva.

„Lentul stătea și asculta sporovăiala noastră. Când se ridică și strigă iar:

-Apucați, ridicați, înainte marș!

Ne întorceam la unitate. Acu era bine pentru mine că „daciile” noastre mergeau singure la vale. De abia le mai puteau frâna cei din față. Când ne apropiem de gardul unității, mai facem un înconjor de jumătate de gard și intrăm pe poartă. Ducem ca de obicei „daciile” la locul lor, după care: „pe platou adunarea”.

Practic numai miercurea și joia aveam zi pline. Lunea mai furam o oră cu lecțiile. Marți iar două ore și Vineri patru. Și nici nu mai ieșeam afară. Doar făceam gimnastica la „portic”. După amiază, intram la sala de pregătire de la subsol. De două, trei ori pe săptămână făceam și aici curat. „Lentul ne punea. Dădeam tot jos de pe rafturi și după ce dădeam totul afară, sau într-o parte, ne apucam de măturat și spălat pe jos. După care ștergeam cu motorină totul. După ce terminam cu rafturile venea rândul lăzilor cu țevi și piese de rezervă de la mitraliere.

 Și erau destule lăzi. În unele erau și benzi cu cartușe, de toate tipurile. Și perforante, incendiare sau și una și alta. Acestea se deosebeau după culoarea capului. Vârful glonțului. După ce curățăm lăzile puneam totul înapoi și le duceam la locul lor.

Apoi le ferchezuiam și pe ele dându-le cu ulei. După ce terminăm „lentul ne lasă pe noi să plecăm și rămân gradații, pentru a punețara la cale și ordinea de bătaie pentru a doua zi, sau zilele următoare.

Dar aveam și zile senine din când în când și mai ales Duminica.

La început ne adunau pe platou. Aduceam toate băncile lungi din sălile de mese și le scoteam afară. La o masă în centru stătea colonelul un șef de stat major și un căpitan responsabil cu propaganda și activitățile artistice și culturale. Fiecare spunea o poezie revoluționară sau un cântec după care primea aplauze. Unii mai cântau și alte cânte-ce. Iar noi ascultam. După două ore duceam băncile la locul lor. Și totul lua sfârșit. Ne mai dădea voie să ieșim afară din curtea unității pe un teren de fotbal de lângă unitate. „Bătrânii” mai făceau și câte un fotbal.

 

Dar asta mai târziu. Spre vară. Mai venea câte una, sau mama la câte un soldat, rudele, prietenii, etc. Eu dacă nu aveam pe nimeni, mă duceam în dormitor și îmi mai făceam de lucru. Mai o scrisorică, - nu de amor. Mai una alta. Îi mai scriam și lui Genu. Acum aveam grijă ce scriam. Știam că sunt cenzurate. Peste alte zile mai primeam și răspuns de la el. Din câteva fraze, înțelegeam că și la el lucrurile nu stau mai bine. Fapt confirmat la liberare. Mai ne lăsa și să dormim câte o oră două până la masă. De ce nu era așa în fiecare zi? Sau măcar de două ori pe săptămână. Tot ar fi fost mai bine.

Într-o seară când să ne culcăm, era nelipsita dezechipare. Un caporal mai pi... , de la baterie, era OS pe baterie. Țipă la ai lui, ca să se dezbrace în timp record. Aprinde un chibrit. Cum nu fusese atent la chibrit, uitându-se la noi, flacăra îi frige degetul. Mamă să-l fi văzut parcă turbase. Cum el era de servici pe dormitor, făcea și cu noi aceeași treabă. Pentru că unii nu au percutat cum trebuie, dă comanda:

-Toți bibanii culcat!

Eu eram deja la podea cu mâinile întinse în față și cu palmele în jos. Cineva din spatele meu nu știu ce făcuse, sau nu făcuse, că acesta vine înfuriat să se ia de ăla. Când să mă depășească, fără să vrea, mă calcă cu bocancii peste degetele mele de la mâna stângă. Încep să țip de durere. El se întoarce și mă întreabă ce am. Eu îi arăt mâna cu două degete strivite cu tot cu unghie din care curgea sânge.

Se sperie și mă i-a repede de mâna, dându-mi batista lui ca să înfășor degetele. M-a luat cu el la infirmerie.

Pe drum mă pune în temă, că dacă mă întreabă doctorul cum am pățit asta, să-i spun că erai cu mâna pe ușa de fier de la întrare și cineva a îm-pins-o și a venit peste degetele tale. Îi era frică că îi cădeau galoanele și luptase mult pentru ele.

Când mă vede doctorul iar, mă întreabă:

-Ce ai mai pățit?

Acu mă cunoștea cu mâna umflată din iarnă. I-am povestit ce mă învățase gradatul în cauză. Că doar era lângă mine. El stătea acu cu sufletul la gură, să vadă și ce zic eu, dar mai ales ce zice doctorul. Nu cred că l-am convins pe doctor cu povestea mea. La urma urmei nici pe mine nu mă convinsesem, dărămite pe el. S-a făcut că mă crede, zâmbind pe sub mustașa, pe care nu o avea. M-a prelucrat la mână apoi m-a bandajat. După care am plecat. Gradatul pe drum, a ținut să-mi mulțumească. Începuse cu teoria lui. Că așa e în armată că toată lumea trebuie să facă și să dreagă, că de aia e armată... și câte în lună și în soare. Am înclinat oftând și aprobator, din cap.

Când m-a văzut Trăilă și Bejenaru, m-au întrebat și ei ce pățisem. Ei nu fuseseră de față, fiind la sală. Le-am spus și lor povestea.

 

Dacă pe Trăilă l-am convins cumva, nu la fel și pe Bejenaru. Aveam să mi se confirme bănuiala – „că totuși cineva acolo sus mă iubește”- pentru că Bejenaru s-a uitat cam urât la gradatul acela de la baterie. Cred că cineva totuși îi șoptise ceva.

Nu a spus la nimeni nimic. Sau cel puțin așa cred.

Și așa am mai tras-o și pe asta. După două săptămâni a căzut și unghia la un deget. Venisem din armată și unghia tot nu se vindecase complet. Și avea să treacă mulți ani, până să se vindece complet. Ce să-i faci? Amintiri din armată!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Amplasamentele și prima tragere

 

 

După o săptămână de instrucție la poligonul din deal, într-o dimineață văd că gradații, pe lângă cele trei „dacii”, ne mai înarmează și cu lopeți, târnacoape și hârlețe. Îl întreb din priviri pe Bejenaru. Acesta îmi spune:

-Ai să vezi tu.

O luăm împreună cu lentul iar pe dealul Molda. „Bucuria mea!” Acolo după ce tragem „daciile” mai deoparte, „lentul cheamă pe cei trei gradați și le explică ceva. Apoi le dă o hârtie cu date și cifre și când se apropie de noi ne zic:

 -Pregătiți-vă de săpat. Facem amplasamente și adăposturi pentru mitralierele antiaeriene.

Sava de colo:

-Toată lumea?

-Păi cum credeai? Sigur că toată lumea! Dacă vrei te pun numai pe tine să sapi, îl amenință Bejenaru râzând.

-Nu, nu, săpăm cu toții! zise iar Sava, în râsetele celorlalți.

„Lentul aude și zice:

-Ce Sava nu-ți convine?

-Ba da, sigur că îmi convine ...

-Mă gândeam eu ... face „lentul. Hai ce mai așteptați? Vreți să mă apuc eu de săpat? Începeți, că ne apucă seara!

Apoi aleg un loc drept cât mai mare. Se duc și schițează și înseamnă locul cu jaloane. Pentru că nu aveau ruletă, folosesc ca unitate de măsură coada lopeții. Înseamnă locul și ne pune să săpăm amplasamentele la toate cele trei mitraliere antiaeriene. Fiecare grupă își săpa propriul lui amplasament pentru mitraliera lui. Când aud asta,

bucuria mea iar! Eu le și aveam cu săpatul! De abia făceam față la nana sau bunica în grădină, darămite aici pe un câmp plin de stânci și alte pietre. Probabil că tanti Lili știa ce știa de mă puse să sap cu un an înainte și primăvara următoare la ea în grădină. Ca să mă pregătească!

După ce defrișăm o suprafață cam de 16 mp - punem în acel loc câte o mitralieră la distanțe egale de celelalte. Apoi începem să săpăm conform schiței, de ne-a ieșit ochii din cap. Făceam două hrube laterale pentru muniție și pe centru lângă ea, niște scări din pământ. Când am ajuns la adâncime, am dat de piatră.

Și chinuite cu târnăcopul. Săreau scântei, pe măsură ce dădeam cu el în piatră. Nu ne-am oprit până ce toate dimensiunile au fost respectate.

Toți cinci din fiecare grupă munceam la săparea amplasamentului. Trebuia câte un amplasament pentru fiecare mitralieră.

 

Ei dacă o făcură-m și pe asta „lentul ne-a felicitat pe toți, spunând că drept primă ne face rost de 5 km. Trebuia să avem antrenament. Și că trebuia să ne mai odihnim...

Se putea. Dacă ne ataca iar inamicul? Curios! Pe mine mă lasă iar la mitraliere. Nu cred că de milă, ci mai de grabă ca să nu-i încurc pe acolo, sau să mă piardă iar pe drum. Derutam inamicul, ce te joci? Asta era a treia oară când mă salva „lentul de „inamic”

În schimb ceilalți l-au urmat pe „lent. S-au dus împreună ca să facă față inamicului. În timp ce stăteam eu acolo și „păzeam daciile” trece pe acolo Colonelul și cu încă o echipă de la o altă armă, condusă de un alt „lent. După ce îi salut, încep să mă descoase în legătură cu acele arme. La partea teoretică eram bun. Reținusem destule caracteristici și date tehnice, despre ele. Că le visam și noaptea, iar asta și din cauza im-pulsului lui Bejenaru. Zicea el că are pretenții la mine, fiind cu liceul... Așa că am făcut față la întrebările lor, cu brio. Colonelul zâmbea pe sub mustață, zicând:

- Se cunoaște că e la Bucur...

După ce au plecat ei, la scurt timp vin și băieții mei, împreună cu „lentul, toți o apă.

Eu, când apare el, îi raportez că a fost Comandantul și m-a întrebat de una de alta despre mitralier

-Și ce le-ai spus?

-Raportez că am răspuns la toate întrebările lor.

-Deci te-ai descurcat bănuiesc...spune el.

-Desigur!

-Lasă că îl întreb eu, să văd cât de bine te-ai descurcat, că dacă primesc reproșuri de la Comandant, nu te văd bine...iar ne atacă inamicul...zise el zâmbind cu ochii la ceilalți.

Mă uitam cu un ochi și la cei veniți. Unul arăta mai jalnic decât altul. Și de la noi, dar și cei de anul doi. Probabil că pe drum inamicul a opus rezistență mare, că altfel nu-mi explic. De la cei de anul doi, cel mai jalnic arăta Păpădie și Axente. Iar de la noi:

Neruja, Sava și Vierul. Vierul fiind - șoferul - care cu un efort uriaș, „lentul reușise să-l aducă azi și pe el la formație, de la parcul auto. Îl instruise și pe el. De când am venit la A-A, nu știu dacă l-am văzut de trei ori la noi în formație. Și asta la început. Dar de acu aveam să-l vedem mai des cu ocazia plecării la Capul Midia.

Dar asta mai târziu. În rest își făcea veacul la parcul auto. Aici comandant era lent-colonelul Ceasar.

Aveam să constat mai târziu cât de nervos era „lentul când primea reproșuri de la gradații mai mari ca el și mai ales gratuite, din cauza bibanilor sau a celor de anul doi. Dar nu din cauza mea. Nu știu dacă a mai discutat cu colonelul la raport, dar în ziua următoare nu mi-a spus nimic.

 

Ei dacă am învățat să facem adăposturi și alte amplasamente, trebuia să învățăm să și tragem pe viu cu ele. Nu?

Înainte de a pleca ca să tragem cu mitralierele antiaeriene, „lentul ne-a pus să le desfacem, să le curățăm, apoi să le ungem și să le asamblăm la loc. Eu când le-am văzut numai bucăți, îl întreb pe Bejenaru, dacă mai reușesc să le pună la loc.

Apoi le-am scos pe platou și le punem pe poziția de tragere. Asta prin intermediul unei manivele, ce ridica roțile și cobora mitraliera propriuzisă pe un suport de bază. După care un căpitan a venit cu un aparat optic și ne-a reglat sistemul de ochire. După cum spunea el, că erau dereglate.

Cred și eu! După atâtea hârtoape, gropi și diverse intemperii, mă mir că mai și funcționau. Dacă nu le-am fi reglat și trăgeam după ciori, s-ar fi dus pe apa sâmbetei, toată osteneala noastră timp de un an. Așa că a fost bine venită. Pentru că ne mai trebuia un șofer la o „dacie” a fost repartizat la noi un alt șofer nou. Pe el îl adusese de la Roman. Și el era bătut de soartă. Mereu lua bătaie și mai ales la parcul auto. Nu mai știu cum îl chema.

Cu el au mai fost aduși şi alți doi la bateria AG-9.

A doua zi am plecat la poligonul de la 6 Martie. Am scos și cele trei mașini din parc, am agățat mitralierele la proțap, și duși am fost.

Dar pe drum, la una din mașini i se defectează sistemul de semnalizare. Așa că a trebuit să oprească, claxonând.

Când a auzit „lentul despre ce e vorba, era să-l înghită pe șofer. Așa că mă pune pe mine observator dreapta și pe Uncu, observator stânga. Fiecare aveam în mână câte un steguleț. Unul galben și unul roșu. Când mașina noastră o lua la dreapta, semnalizam în modul respectiv cu stegulețul galben. Când oprea ridicam stegulețul roșu.

Toate astea trebuia să le vadă șoferul din spate, atent la manevrele noastre. Așa m-am chinuit până la poligon. Acolo am reluat munca de tranșee. Ne-am mai făcut un adăpost pentru mitraliere. Bejenaru își făcuse, sau îl făcuse cineva, un băț pe post, zicea el, de indicator. Era gros la mâner și se subția către vârf.

Îl lua mereu cu el la câmp. Dar acel indicator se transforma și în „sf. Niculae” la nevoie.

Și era nevoie! Nu puține palme sau spinări a cunoscut. Aveam și eu să fac cunoștință cu el. Acu pe lângă pedepsele de instrucție se mai adăugau și pedepsele corporale date cu acel băț.

Într-o zi mai în glumă mai în serios i-am spus:

-Credeam că am terminat clasa a III-a sau a IV-a de mult!

El mă întreabă:

-De ce?

Păi nu mi-a ajuns patru ani cât am tras-o cu linia tovarășii la școală, acu mă bateți și dvs.?

 

A zâmbit, dar tot mi-a dat una la palmă în mod demonstrativ. La unii mai dădea și cu sete. Și era rezistent acel băț. Cred că era din lemn de carpen, că prea era rezistent. Era lung, cam de 75 de cm. La un capăt era mai gros de 2 cm, iar la capătul celălalt avea cam 5mm. Oricum acel băț, aveam să văd, că avea să aibă funcții multiple.

După ce ajungem la poligon împreună cu „lentul, ne pregătim de tragere. Prima ședință de tragere am efectuat-o cu o țintă terestră trasă cu un cablu lungde 100 de metri, de către o mașină. Mașina era condusă de șoferul nou.

Atunci aveam să aflu cât de zgomotoase erau acele „dacii”. Am pus benzile cu cartușe în cutia lor. Erau de calibru 14,5 mm. Erau numai cartușe perforante. După ce am încărcat și armat, au început să tragă câteva rafale. Din cauza zgomotului puternic, nu am mai auzitnimic, cinci minute. Îmi țiuiau urechile.

Cei de anul doi îmi spun că așa este prima dată. Am tras noi în ținta aceea. Cred că săracul șofer ...era ud tot! Era cu inima la gât. Dacă îl nimerea un glonte.

Dar vezi, când e să scapi de una, mori de alta. Asta am constatat-o și eu. Și când e să mori, mori.

După ce s-a terminat tragerea „lentul a oprit mașina și împreună cu Bejenaru, am mers să vedem ce ispravă am făcut. Bejenaru luase cu el și indicatorul pe care îl făcuse la atelierul de tâmplărie.

Când ajungem la țintă am văzut că era destul de bine ciuruită. Din când în când Bejenaru mai făcea câte o gaură în țintă, fără să observe „lentul. Nu de alta dar să fie cât mai multe găuri. Eu îi zic:

Vedeți să nu iasă prea multe găuri...

În timpul ăsta „lentul număra găurile. El știa care sunt făcute de glonț și care le făcea Bejenaru. Urma de glonț era altfel decât o perforare cu un băț. Cred că Bejenaru nu prea știa asta. Asta, că glonțul mai era și fierbinte când ieșea pe țeavă. „murdărea” materialul. Îl ardea.

Până la urmă au ieșit la numărătoare. Vreo două trei le luase „vântul” dar au ieșit. Probabil că știa „lentul câte cartușe trăsesem. Eu nu am fost curios atunci să le număr. Dar am tras o bandă întreagă numai în partea mea. Cam 50. Aceste mitraliere aveau câte două țevi alăturate. Și trăgeau simultan, când erau armate de noi. Apoi mergeau singure cât apăsa trăgătorul pe dispozitivul de tragere. Asta până se terminau cartușele. După care urma o altă serie de tragere cu armare.

Aveam să văd la Capul Midia, că erau mitraliere A-A și cu patru țevi.

Ăstea da! Erau mai sigure că ținta ar fi avut de suferit. Aici focul era mai concentrat. Din păcatenoi nu aveam așa ceva. Și apoi chiar alea ne mai lipseau!

A fost mulțumit „lentul și nu prea. El se aștepta să ciuruim ținta mai bine la câte gloanțe am tras.

 

Și cred că trăsesem 300 de toate. Toată ziua ne-am petrecut-o cu program administrativ. Se lăsă și seara. Am dormit direct pe câmp înveliți cu ținută groasă. Am mâncat hrană rece. Niște soldați de anul doi, aduse de nu știu unde, niște cartoane de la niște cutii. Le-am pus jos, iar pe ele mantaua groasă, după care ne-am culcat pe ele.

Noaptea s-a lăsat frig. Era în aprilie. Spre dimineață mă trezesc cu un foc mare lângă noi. Tot ei mai adusese alte cartoane și acu le dăduse foc ca să ne încălzim. Apare și „lentul. După ce a ieșit soarele, am mâncat iar hrană rece, apoi am pregătit mitralierele de plecare. Le-am agățat iar de proțap la mașini și am plecat către unitate. Pe la 12 am ajuns și noi. Am mers la masă, după care, la ordinul „lentului, Bejenaru ne-a pus să demontăm iar mitralierele și să le facem bec. Trebuiau curățate de fum, praf, noroi etc. În fine a trecut și demonstrația asta. Parese că pe total stăteam bine. A fost și Comandantul mulțumit de noi.

Noi aveam acum la pluton trei șoferi. Câte unul de fiecare grupă. Ei aveau să conducă mașinile ce tractau faimoasele noastre „dacii” și la Capul Midia.

În grupa lui Anghel era un șofer de anul doi – Gherasim. La noi aveam pe șoferul care dormea lângă patul meu. Deasupra lui era bibanul nostru – Vieru, tot șofer și el, care era la Bejenaru în grupă. Numai că pe acești șoferi noi nu îi prea vedeam la față decât dimineața la raport. Ei nu făceau instrucție cu noi. Ei aveau grijă doar de mașini.

Șoferul de lângă mine, mai avea grijă de Vieru. Și mai era și bibanul care venise cu noi. Acela conduse mașina care a tractat ținta. Acesta era la Trăilă în grupă. El trebuia să-l schimbe pe șoferul de anul doi, care dormea lângă mine.

 Acest nou șofer, știu că mânca cafteală cu sacul. Era și el un amărât ca mine.

Chiar îi spusese și șoferului de lângă mine, că ajunsese la capătul răbdărilor. Chiar și mie îmi pomenise pe la început de intențiile lui negre.

Era într-o duminică. Cum eram singur în dormitor apare și el. Știind și el de la alții de felul cum eram și eu tratat, mi se destăinuie plângând:

Nu mai pot Grigoriule! M-am săturat! Toată lumea mă f... Am să-mi pun capăt zilelor. Să se termine odată cu toate!

Încerc la rându-mi să-l consolez, abătându-i atenția de la gândurile lui negre. Încerc să pun mâna pe umărul lui. Gestul ăsta, l-a făcut să izbucnească și mai tare în plâns. Încerc să-l opresc, de frică să nu apară cineva.

Poate mi-ar fi spus mai multe, dacă nu intra atunci un gradat de la AG-9 ce era OS pe dormitor. Șoferul s-a întors cu spatele unde pe furiș și-a șters lacrimile. Norocul lui că OS-ul, nu ne-a dat prea multă atenție, doar în afară de un culcat zis așa în bășcălie. Bineînțeles că a trebuit să ne supunem. După ce pleacă șoferul zice:

 

-Vezi? Spune tu Grigoriule, dacă nu am dreptate… Toți te f...

Auzeam și nu îmi venea a crede. „ia te uită, un om cu simț practic fără frică demoarte”. Nici eu nu am fost mai departe de ea, dar cineva m-a întărit în ultima clipă...

Și „cineva” nu m-a lăsat să mor. Dar nici eu nu am avut curaj să-i spun ceva.

Nu știu câtă bătaie mânca el la parcul auto, sau ce fel de instrucție făcea, de nu mai putea suporta chinurile. A încercat să se sinucidă, bând lichid de frână. Am aflat câteva zvonuri de la șoferul de lângă mine inclusiv și de la Vieru, că nu era prima data când încerca așa ceva. Până la urmă s-a ținut de cuvânt. După ce a băut acel lichid, a fost dus la spital. Nu știu dacă a murit sau, dacă s-a făcut bine. Nu l-am mai văzut nici la liberare.

S-a lăsat cu tam-tam mare. CI-tul, ofițerul de la contra-informații, s-a luat de toți gradații. Apoi a făcut anchetă personală, la fiecare pluton, baterie, companie, să ne întrebe cum se comportă gradații și soldații de anul doi cu noi. Cred că cineva totuși, ciripise ceva. Că ceva îi ajunsese la urechile lui.

Într-un final ne vine și nouă rândul.

Gradații au aflat și ei de ancheta ce se punea la cale și au început să-și i-a măsuri, simțindu-se cu musca pe căciulă. Așa că atât Trăilă, Anghel, cât și Bejenaru ne-au luat pe fiecare în parte învătându-ne ce să zicem, când om fi întrebați.

Același lucru a făcut și gradații de la AG-9

Bejenaru mă i-a deoparte într-un colț. Îi țâțâia și lui fundul. Îmi zice:

-Grigoriule! Știu că tu ai fost cel mai năpăstuit din pluton. Știu că eu te-am certat și bătut uneori chiar și fără să fii vinovat, dar am fost forțat de împrejurări. Nu puteam să-ți țin parte, că îmi urcam în cap pe ceilalți. Și ar fi ajuns la urechile „lentului. Și știi foarte bine ce ne face „lentul când e nervos. Așa că te rog gândeștete și la noi, la mine ca la mine, și așa ori cu grad ori fără grad, tot Bejenaru mă cheamă. Dar dacă se poate de ce nu! Așa că atunci când te-o întreba CI-tul ce și cum, tu să spui că e bine.

Trebuie să recunosc că această cuvântare a lui, m-a emoționat profund. Eram gata să izbucnesc și în plâns, dar privirea și frica de el, m-a făcut să mă abțin. M-am abținut mușcându-mi buzele. Dar tot mi se umeziră ochii. El s-a uitat la mine și a înțeles. Apoi reușesc să îl întreb cu un nod în gât:

-Dar dacă cineva spune ceva! Ce fac?

-Nu Îți face griji, are grijă alții de asta.

Ca să fiu sincer nu l-aș fi iertat, pentru câte am tras-o de la el, dar frica că aș putea declanșa iadul la pluton, m-a oprit. Știam ce avea să ne aștepte de la „lent când ne-ar fi prins singuri la câmp. Și apoi prin mine făceam să sufere și alții nevinovați.

Așa că am acceptat să tac. De mine a contat viitorul lor „măreț”. Pentru mine era egal. Nu avea ce grade să-mi ia. Și mai era vizat şi viitorul „lentului. Așa că am lăsat în finl un loc de „bună ziua”!

În final îi promit că nu o să-i fac necazuri.

Săptămâna aceea nimeni nu s-a mai atins de noi. O lăsase moale până și cu instrucția. Chiar și cei de la AG-9.

Trăilă pe de altă parte îl ia pe Sava și pe alții, „clienți” cu care se simțea și el cumusca pe căciulă și-i prelucrează. Cred ca numai Anghel nu avea de ce să își facă griji. El tot timpul a acționat regulamentar cu noi. Chiar dacă încerca și el, câteodată, să o facă pe durul.

Și în seara următoare mă cheamă și pe mine CI-tul. Îl văd și acu. Un căpitan, îmbrăcat în ținută albastră de marinar. Nu prea înalt, slăbuț și puțin încărunțit. Era tot numai un zâmbet când am intrat. După întrebările de rutină au urmat și ce-l interesa pe el. Când m-a întrebat cum se comportă gradații cu noi, am spus:

 -Ei, așa e în armată. Nu poți fi corect și împăca pe toată lumea.

Auzind acest răspuns, mă sfătui să spun cine îmi face neplăceri și cine mă bate. Înclin să cred că era informat de asta. Cineva, totuși îi spuse ceva. Aveam să constat asta mai târziu după liberare.

-Decât patru bătăi și nici o mâncare, mai bine două bătăi și o mâncare. S-a uitat la mine și a zâmbit cu subînțeles.

-Deci nu vrei să spui cine te bate?

-Nu m-a bătut nimeni, fac eu în final.

-Bine ești liber!

Eram sigur că nu l-am convins. Avea să-mi confirme asta mai târziu, când m-am întâlnit cu el, cu totul întâmplător, când nici nu gândeam.

Ca să vezi ce e și viața asta. Te întâlnești cu oameni pe care nu i-ai văzut ani de zile.

Când ajung în dormitor, toti în frunte cu gradații se strânseră în jurul meu.

  -Ei cum a fost?

Le-am spus că nu e cazul să-și facă probleme. Și Trăilă se simțea cu musca pe căciulă. M-a întrebat și el. Mă uit după caporalul care m-a călcat pe mână. Acesta aștepta și el cu sufletul la gură răspunsul meu. O privire asupra lui, și a fost de ajuns ca să înțeleagă. Mi-a mulțumit din priviri.

A trecut și asta. După terminarea anchetei toți au răsuflat ușurați. Cred că vă puteți imagina ce avea să se întâmple, dacă eu sau altul, ar fi ciripit ceva de rău. În primul rând că le lua toate gradele - și doar puseră mult suflet pentru obținerea lor - și punea în lumină proastă și prestigiul „lentului. Nu mai pupa avansare zece ani. Ajungea la pensie tot „lent, dacă nu și sub -”lent. Așa că am lăsat un loc de bună ziua. Și mi-a prins bine mai târziu. Eu nu sunt o fire răzbunătoare, sau să țin la mânie.

 

Eu dacă mă bate pe un obraz îl întorc și pe celălalt. Vreau să demonstrez că eu sunt bun și ei sunt răi. Așa cum avea să-mi spună și soacră-mea mai târziu: „Întotdeauna să lași un loc pentru bună ziua, că nu se știe niciodată”. Că nu se știe niciodată în viață ce îți rezervă viitorul?”. Mare dreptate a avut!

Nu știu dacă era de vină ancheta CI-stului, dar un lucru e sigur că bătăile noastre dispăruseră aproape complet.

Și chiar unele ordine prostești. Dar nu în totalitate. Mai era pe ici colo, câte o zi două, ca să nu uităm chiar de tot de armată. Numai că acum umblau la regulament. Ca să nu mai avem motive de a reclama ceva. Mai era o săptămână până la plecarea noastră la Capul Midia.

Într-o dimineață „lentul ne adună după raport și scoatem toate „daciile” pe platou. După ce le instalăm pentru tragere, vine iar căpitanul și le mai reglează odată. Până la plecare a urmat numai pregătiri, curățiri reglaje și toate câte trebuiau.

În următoarea zi la ora 5 dimineața, ne scoală „lentul și ieșim direct la mitraliere. Le agățăm de proțap la câte o mașină. Am încărcat muniția și lăzile cu piesele de rezervă. Când totul a fost gata, „lentul a dat semnalul de plecare. Ne îndreptam, pentru trageri, către Capul Midia.

 

 

La Capul Midia

 

 

De abia plecasem de la unitate. În timp ce mergeam noi, se defectează semnalizarea de la mașina noastră. Șoferul din spate claxonează. „Lentul oprește mașinile și întreabă ce este. Când îi spune, „lentul se întunecă iar la față. Se uită urât la șofer, mai să-l înghită de viu.

-Da ce faceți … voi acolo la parcul auto…?

Cred că era în stare să pună șoferii să tracteze, împreună cu noi mitralierele, până la Capul Midia. Noroc că mașinile erau încărcate, că altfel o făcea și pe asta. Până la urmă face un compromis. Cum eu eram în acea mașină și eram piesa unu, „lentul apelează iar la serviciile mele, făcându-mă observator dreapta.

-Grigoriule! …

-Am înțeles, observator dreapta… zic eu repede.

-Ei vezi că știi… face și Bejenaru, zâmbind.

-Da, te pun cu juma de normă...face și „lentul, mai puțin vesel.

Mă pune în spate cu un steag roșu și unul galben în mâini. Uitându-mă la drum îi semnalizam cu stegulețul șoferului din spatele nostru. Ei dar asta însemna ca să ne micșorăm viteza. Aveam o grijă acu. Atent la drum, îi semnalizam, șoferul nostru, când o lua la dreapta sau la stânga. Când fluturam pe cel roșu, trebuia ca mașina săoprească. La galben pornea iar.

Credeam că nu se mai termină drumul. Deja mă dureau brațele. După câteva ore ajungem și noi la Capul Midia. Am răsuflat și eu ușurat. Misiunea mea se terminase cu succes.

Acolo, era o uriașă întindere de nisip presărată din loc în loc cu copaci. În unele locuri era o adevărată pădure. Era o tabără imensă. Din loc în loc erau mici clădiri din lemn. Unii le spunea „bărăci”. Alții cabane. În majoritatea erau dormitoarele. Lângă una din ele s-au oprit și mașinile noastre. După ce ne-am dat jos, „lentul a ordonat descărcarea materialelor și restul încărcăturii. Am pus mitralierele într-o parte, după care le-am învelit cu nelipsitele huse.

După ce am terminat cu ele, „lentul ne-a pus să cărăm tot ce era de cărat în baracă.

Interiorul cabanei era un imens dormitor, cu multe paturi așezate de o parte și alta a pereților pe două rânduri.

Aveam să văd că pe toată întinderea taberei aveau să fie soldați și arme din multe orașe din țară. Aici era aproape toată artileria din țară. Multe tunuri 82, 120 etc.

Mai erau multe astfel de clădiri care țineau loc de comandament, bucătărie, sală de mese, corp de gardă, etc. Dar mai mult erau dormitoare.

 

Ceva mai departe se zărea marea. Aproape de mal erau instalate diverse radiolocatoare, ce își învârteau deasupra, antenele parabolice. Aceasta priveliște avea să mă fascineze și să-mi schimbe impresia de armată.

După ce am descărcat tot, ne-am ales paturile și le-am aranjat.

Am scos saltelele și le-am scuturat, apoi le-am băgat înapoi. Am măturat și spălat dormitorul. După care, noi am vrut să profităm de plecarea „lentului, ca să jucăm un pui de fotbal pe nisip, lângă tabăra noastră. Bejenaru nu prea a vrut și ne-a spus să curățăm armele și după aia. Noi nerăbdători, am curățat cât mai repede posibil armele și apoi le-am băgat în rastel.

Bejenaru ne-a lăsat să jucam fotbal. El nu s-a băgat. Câțiva de anul doi au adus niște „brichete” – cărbuni oușoare- și niște var. Au amenajat o decorațiune la intrare, simbolizând ecusonul nostru de la mână cu BIM-ul. Le-a plăcut la gradați. O parte din noi printre care și eu în frunte cu Trăilă, ne-am apucat să jucăm fotbal. Noi ajunsesem acolo în jurul orei 11. Cât a durat cu descărcatul și aranjatul se făcu de 4. Iar noi până la 6 am jucat fotbal. Când deodată apare lentul. Când ne vede, ne cheamă pe toți în dormitor. Îl întreabă pe Bejenaru:

-Înainte de a pleca v-am spus să curățați armele, nu să jucați fotbal. Le-ați curățat?

-Da tova-lent face Bejenaru.

-Da? I-a scoateți armele să văd și eu cât de bine le-ați curățat!

După ce ia o armă la întâmplare se uită la ea și spune:

-Asta e murdară - Co 12... a cui este?

-Să trăiți este a mea...zice unul.

Mai ia una tot la fel:

-Și asta e murdară - Co 34...asta a cui e?

-Sa trăiți este a mea...spune altul.

O ia și pe a treia.

-Și asta e murdară. Să credeți voi că astea-s arme curățate. Ei lasă că vă arăt eu vouă!

După ce am băgat armele în rastel, ne dă comanda:

-Afară adunarea!

-Nu mă așa, luați și măștile cu voi.

 

 

După ce ne-a aliniat a dat comanda să-l urmăm. Ne-a dus la o margine de pustiu, unde erau numai canale pline cu apă. Acestea erau adânci de 1,5 - 2m. Cu masca pe figură ne-a fugărit câteva ore după care ne-a mai băgat și în câteva canale cu apă de mare.

Eram uzi leoarcă. Unii mai scunzi, nici nu se mai vedeau din apă. Eu când am intrat în apă mă cuprinse panica. Contactul brusc cu apa rece, îmi dădu fiori. Poate și din cauza măștii, că nu mai vedeam nimic, că poate nu aș fi intrat. Nu mă așteptam să fac contact cu apa, pentru că nu o vedeam. Mi se aburise vizoarele la mască și nu mai vedeam nimic. Așa că pentru mine a fost un șoc să i-au contact cu acea apă rece, pe care am simțit-o pe pielea mea. Îmi ajungea apa până la gât. Nu mai vedeam nimic.

Mă orientam numai după sunetele comenzilor date de lent. Nu știu când am ieșit din apă. Eram ca un robot care nu știa ce face. La un moment dat nu îi mai auzeam. Tot orbecăind pe acolo o vreme, îi aud din nou. De fapt nu auzeam decât comenzile lentului, care parcă nu se mai terminau. Probabil că lentul în furia lui nu observase, că pe mine mă „pierduse” pe drum.

Așa că, acum dădea comanda la pluton spre mine. Cum nu-i vedeam am dat peste câțiva la întâmplare. Am auzit și niște înjurături, pe care lentul le-a luat ca atare. Așa că a sporit și mai mult situația nostră spre rău. Cred că a durat două ore tot frecușul. La urmă după ce ne-am scos măștile, ne uitam unii la alții. Toți eram uzi leoarcă. Puteau să ne stoarcă unul. Asta era să fie cea mai mare pedeapsă pe care ne-a dat-o lentul, pe toată perioada armatei. Primisem botezul mării. Puteam să spunem că nu am văzut și gustat marea? Doar eram marinari de uscat. Când am intrat în dormitor, începem să ne uscăm fiecare cum puteam.

Seara unii au băgat ținuta sub saltea ca să se usuce la căldura trupurilor noastre. A doua zi lentul nea dat zi de voie. Împreună cu el și toți ceilalți făceam plajă la soare. Așa ne uscarăm și ținuta. Unii, printre care și eu, ne-am scos bocancii și ciorapii și i-am pus pe pietre ca să se usuce. După ei, le veni rândul și la cămașă, vestă, veston, etc.

Ce să faci? una caldă una rece. Că așa e în armată. După amiază ne-a adunat tot ce mișca în tabără, sub forma unui careu, unde a venit comandantul taberei. După ce a ținut un discurs ne-a felicitat și ne-a urat noroc în obținerea unor rezultate cât mai bune la tragere.

Peste două zile ne mai vine un pluton tot de A-A, tocmai de la Satu Mare. Ei veniseră cu mitraliere A-A cu patru țevi. ZPU-4. Ale noastre se chemau ZPU-2. Ei au luat paturile de la dreapta noastră. Cu ei mai veniseră incă doi ofițeri: - un căpitan şi un „lent major. Apoi au împărțit camera dormitor cu „lentului nostru.

 

În dormitor cu noi mai erau niște camere unde stătea și dormea „lentul nostru împreună cu alti doi ofițeri de la celelalte arme. Dar și aici aveam să facem la corvoadă cât cuprinde. Aveam să îmi fac prieteni și printre soldații din celălalt pluton. Cum cei de la Satu Mare aveau afară la discreție două lăzi cu marmeladă, am cerut și eu voie împreună cu Sava să apelăm la marmelada lor. Nu s-au opus. Ne-a lăsat să mâncăm chiar dându-ne și nouă o ladă. I-a plăcut și la gradații noștri, gestul lor. Acum aveam supliment dulce la ora 10. Eu cu Sava și alți soldați de la noi, ne autoserveam.

Când ne duceam la sala de mese, după ce mâncam, eu cu Sava fiind veselari, făceam și curățenie în sala de mese. Fiecare aveam sectorul său. Și celelalte arme aveau sectorul lor.

Norocul nostru că eram mai mulți și se acoperea o arie mai mare. Aici aveam să mănânc câteva preparate de mâncare care mi s-au părut foarte bune. Și în premieră.

Într-o seară ne dăduse piure de cartofi, în care avea bucăți de brânză în el. Și multe alte feluri de mâncare mai bune, unde la noi erau doar la mesele festive de revelion, 1Mai şi 23 August. Varza a la Cluj, piftelețe marinat....cu sos...și ardei umpluți. Mai târziu, aveam să mănânc si eu la noi, asemenea preparate.

***

Odată la masă erau pifteluțe. „Lentul ne-a însoțit și el la masă. La fiecare în farfurie erau câte două pifteluțe. Numai la mine dispăruseră. „Lentul observă că la Trăilă și la încă un soldat de anul doi erau câte trei piftele.

-Care i-ați luat piftelele lui Grigoriu? întreabă el. Cum nimeni nu știa nimic, el i-a piftelele lui Trăilă și mi le dă mie.

-Lasă că tu ești mai gras ca el. Să le mănânce el.

Bineînțeles că lui Trăilă nu i-a convenit. Cred că nici nu fusese vina lui. După ce pleacă „lentul îi fură și celui de anul doi o piftea.

-Da ce tu să mănânci mai mult ca mine? zice el.

La noi la unitate în afară de borșul zilnic și fasolea sau cartofii, rar mai era și câte un alt fel de mâncare mai deosebit. Câteodată ne mai dădea ghiveci, mazăre sau varză.

Dar bineînțeles fără carne. Carnea dispărea pe drum. Sau ne mai dădea un fel de clătite. Niște triunghiuri de compoziție de clătite, unde ouale dispăruse și laptele se subțiase cu apă. Dar erau bune decât de loc? Mai târziu la nelipsita fasole sau cartofi, avea să apară și salamul. Numai că nici de ăla nu avea să aibă noroc toți. Veselarii le puneau mai mult salam în farfuriile gradaților și celor de anul II. La noi … ce mai rămânea. Nici cei de la bucătărie nu se omorau cu mai mult salam… Seara erau nelipsitele macaroane care la cei de anul doi nu le mai făcea nici o plăcere. Nouă însă, da!

 

Câteva zile am făcut instrucție direct pe plajă. Săpasem și aici amplasamente. Noroc că aici terenul ara mai moale. După un strat de nisip destul de gros am dat și de pământ. După ce am terminat cu săparea lor am instalat mitralierele și acu făceam iar simulări de tragere. Mai erau câteva zile până la „trageri”, unde era să se vadă toată munca noastră de un an. Din când în când „lentul mă mai lăsa la cabană planton și ziua. Mă punea să fac ordine în dormitor la noi, dar și la ei în cameră. Pe lângă mine mai era şi Vieru, șoferul. Șoferii nu participau la trageri.

Într-o dimineață mă cheamă „lentul la el în cameră. Și îmi dă o cană de apă pe care și-o încălzise cu un fierbător. După ce mi-o dă mie, spune să îl ajut să se bărbierească la spălător. Eu la urmă îi turnam în mână apă când se spăla.

Când termină mă întreabă:

-Ei, și cum e în armată Grigoriule! E bine?

-Raportez că da!

Eram cât pe ce să-i spun „lentului de gravele tratamente pe care le îndurasem de la Trăilă și mai ales de la Bejenaru. El se uită la mine zâmbind, dar nu a mai spus nimic. Dacă auzeau ei, nu mai ajungeam viu la unitate. Teama de ei, m-au făcut să mă opresc la timp. Și cred, că deja „lentul era la curent, cu unele pedepse ale mele, ascunse sub paravanul instrucției.

Și aici era o problemă cu apa. Era numai la bucătărie apă și cred că la comandament și corpul de gardă. În rest era o problemă. Noi ne duceam și făceam provizii de apă. În stânga imediat cum intrai în cabană era un spălător. Dar apa nu mai curgea de mult.

Dovada fiind robinetele care începuse să ruginească. La câteva sute de metri de cabana noastră era un wc. Dar de multe ori era impracticabil. Se înfunda mereu. Noaptea era un pericol să calci pe acolo. Puteai călca pe câte o „mina”. Înăuntru nu aveai nici o șansă să mai intri. Totul era minat. Eu încercam să mă duc numai dimineață când era lumină. Da și așa nu aveai loc.

Cum Usatenco a reclamat în gura mare, că la wc, erau numai rahați și că nu se putea intra acolo, „lentul îl aude, și îi dă ordin, să se ducă acolo și cu masca, ca să facă curat. Îi trimite şi pe Bejenaru în frunte cu Trăilă și cu un alt soldat de anul doi. Și i-au pus să facă curățenie. Dar nu a durat mult peste câteva zile iar o luam de la capăt. Că s-a supărat și „lentul și a spus să mai trimită și alți soldați de la alte arme, ca să facă curat la la wc, că s-a săturat de când trimite numai oameni de-a lui.

Așa am mai scăpat și noi. Când voia „lentul să țină şi cu noi, ținea!

Noaptea era o beznă că îți băgai degetele în ochi. Nici cabana după zece pași nu se mai vedea. Ea cum era şi vopsită în negru, puteai lesne să treci de ea.

 

Noaptea dacă ieșeam afară prin pădurice, când mă întorceam nu mai găseam cabana. Trebuia să-mi i-au reper. Câteodată mă salva luna când era. Ca să nu mai ies noaptea afară, că nu îmi făcea nici o plăcere, mai foloseam și spălătorul. Odată m-a prins Bejenaru. Se sculase și el din urma mea. Când vine după mine și mă întreabă de ce am întrat în spălător. Eu surprins îi spun că am vrut să văd dacă nu curge apa. Deși știam și eu acest lucru. Și-a dat seama și m-a luat l-a învârtit, amenințându-mă din nou cu instrucția, dar nu înainte să-mi rezerva și doi pumni în avampremieră.

Mă punea numai pe mine planton. Și numai sc 2 ca de obicei. Noaptea se stingea lumina. Așa că orbecăiam printre paturi lovindu-mă mereu de ele. Totul era negru în jurul meu. Ca să nu mă mai lovesc de paturi, am tras o băncuță lângă intrare și îmi petreceam noaptea stând pe ea. Câteodată mai și ațipeam. Mă sculam speriat în picioare, când auzeam cel mai mic foșnet. Săream ca ars. Putea să intre oricine în cabană peste noi. Că nu l-aș fi văzut. Nu trebuia să mă vadă vreun soldat de anul doi, sau gradat, că stăteam jos. Din când în când îl auzeam pe Trăilă sau Bejenaru strigând:

Planton! Iar eu:

-Da să trăiți!

-Credeam că dormi că te lua mama dracului!

Unii soldați de anul doi și mai ales Popa și Tugneanu, mai strigau și ei. Câteodată mă făceam că nu aud. Și cum aceștia insistau îi sculau și pe ceilalți. Și iar ieșea panaramă.

Odată s-a trezit și „lentul din cauza noastră.

-Ce nici noaptea nu vă rabdă? mâine ne atacă inamicul...ne amenință el.

Dar nu totdeauna vorbea serios. Câteodată mai obosea și inamicul ăsta. Sau poate uita până la ziuă de noi.

Într-o noapte pe la 2, pe când îmi desfășuram serviciul de planton, aud gălăgie afară. Când ies nu văd pe nimeni, dar recunosc vocea „lentului. Mai era cu încă doi gradați. Dar nu-i vedeam. „Lentul era și cred că și cu ceilalți, un pic mai „veseli”. Eu îi somez la intrare fâcându-mă că nu-i cunosc.

-Stai cine?

Ei se opresc speriați. „Lentul mă aude și îmi recunoaște și mie vocea.

-Ce Grigoriule nu-ți mai cunoști superiorul? Cineva aprinde o bricheta luminându-și fața.

Eu mă grăbesc atunci să dau raportul:

-Tovarășe locotenent Bucur, sunt planton sc 2, soldatul Grigoriu...

-Căpitan! zice „lentul.

Eu ne văzând nici un căpitan, repet:

-Tovărășu locotenent...

-Mai tu nu auzi că e tovarășu căpitan. E lângă mine...

 -Tovarășu căpitan ...

Și îi zic raportul.

 

-Bine măi, zice căpitanul.

După care, intră toți trei. „Lentul, pentru că nu fusese prezent la masa de seară, noi îi oprisem o porție de mâncare. Era mazăre. Și am avut grijă ca să-i facem porția cât mai mare. Cum intră, mă întreabă de porția lui.

-Unde îmi este mâncarea mea? întreabă el. Că îmi e o foame de lup.

-Credeam că nu mi-ați oprit mâncarea ... că dracu vă lua...

Îi aduc mâncarea în camera lor. Acolo era lumină. Aprinsese lumina și atunci l-am văzut la față și pe căpitan. Era și „lentul major cu ei. După ce am salut pe căpitan îi dau și „lentului farfuria cu mazăre. La care căpitanul face:

-Asta mâncați voi?

-De unde alta mai bună? zice „lentul.

El mânca la comun cu noi. Nu servea popota ofițerilor.

-Lasă că mâine îți facem o mâncare specială. Ca ai să te lingi pe degete. Rasol de scoici și melci.

-Ce?... face „lentul.

După care au închis ușa și nu am mai auzit nimic. Mi-am continuat plantonul. Din când în când mă duceam și mă uitam la ceas, aprinzând câte un chibrit. Când a fost ora trei l-am sculat pe Sava.

El mă schimba. Cum era somnoros, mi-a trebuit oleacă până s-a hotărât să se dea jos. Trăilă aude și țipă la el:

-Ce Sava nu te-ai dat jos încă?

-Ba da! M-am dat gata! să trăiți am înțeles.

-Ai înțeles pe dracu... Nu ai înțeles nimic, face iar Popa trezit și el.

A doua zi am plecat și eu cu ei pe plajă. Oricum acolo în dormitor era prea monoton. Aici aveam să văd destule noutăți pentru mine. Mă duceam mai aproape și mă uitam și eu la instalațiile lor de pe plajă. Mă cuprinse și pe mine dorul să le cunosc.

Încă pe când eram la unitate, a venit într-o zi un lent major, și ne-a întrebat cine vrea să se înscrie pentru Academia Militară la ofițeri. Am ridicat și eu mâna. Cu mine s-a mai înscris un biban de la transmisiuni. Așa că m-am hotărât în iunie să dau și eu la academia de ofițeri, la aceasta armă- radio-locație. La început gradații și mai ales Trăilă precum și „bătrânii” au început să râdă de mine, când au aflat ce vreau eu. Auzind râsetele din dormitorul nostru,”lentul și cu căpitanul precum și „lentul major, au ieșit și ei afară. Trăilă le spune:

-Grigoriu, tova-lent, vrea să se facă ofițer...spune Trăilă.

Foarte bine! Frumos, zice căpitanul și „lentul major. „Lentul nostru se abținea.

Tu? abia te mai ți pe picioare, zice Trăilă și îți trebuie academie? Păi tu știi ce e acolo? Ai să mănânci instrucție la cataramă.

     Eu vreau să mă duc la partea tehnică la Radiolocație, zic eu insistând.

 

 Cei doi m-au privit zâmbind, dar nu au mai zis nimic. Singurul care a ținut cu mine a fost acu Bejenaru. M-a felicitat și el și mi-a urat succes. „Lentul a crezut la început că eu glumesc, sau că găsisem o scuză de a mai scăpa de instrucție. Așa că la început nu a zis nimic.

Dar dacă a văzut el că eu chiar mă pregăteam, citind dintr-un manual de algebră ce îl adusesem cu mine, când venisem din concediu, s-a speriat și el. Inițial Îl adusesem ca să mă pregătesc ca să dau iar la facultate când mă eliberam. Dar dacă se ivise acu ocazia? De ce să nu încerc.

Așa că seara din când în când mă mai uitam și pe carte. „Bătrânii” văzând că eu o luasem în serios, îmi făceau șicanii spunând că eu o să fugăresc și pe copii lor. Îi linișteam spunând că eu nu o să am treabă cu instrucția, că făceam la parte tehnică. Adevărul că nu știam cum era să fie la așa ceva.

Câteodată Bejenaru mă apăra de râsetele lor. Se schimbase Bejenaru al meu. Nu știu ce îl determinase. Dar în mod precis nu cred că studiul meu. Mai luam și cartea cu mine, la antrenament, unde în pauză mai îmi aruncam ochii și pe ea. „Lentul crezuse și el, că e o glumă. Dar cu cât treceau zilele și vedea ambiția mea se speria mai tare.

Într-o după-amiază mă cheamă „lentul, în camera lor. Acolo, el mă întreabă, față de ceilalți:

-Tu chiar vorbești serios? Chiar te-a apucat dorul de academie? Mă întreabă el.

Eu confirm spunând că da.

-Da tu știi ce e acolo? Nu-i puța păpușii, îmi spune el, încercând să mă facă să mă răzgândesc.

-Lasă-l să încerce, mă apără cei doi.

-Ai să faci scurtă la mână de atâtea saluturi și ai să speli la geamuri de o să-ți cadă cascheta din cap...

-Ei… fac ei, nu mai este chiar așa...

-Treaba ta! Să nu spui că nu te-am avertizat încheie „lentul.

După care cei doi mă întreabă de situația mea. Au rămas și ei impresionați. La care unul spune:

-Cred că dacă insistai nu făceai armata.

Le-am povestit tentativa mea soldată cu insucces. Au confirmat și ei că mă așteaptă o perioadă destul de grea la început. Dar după aia o să fie mai bine. Cum este ca și peste tot încheie și căpitanul.

După ce am mai discutat de una de alta, mi-au dat liber.

Trăilă repede să mă descoase:

-Ce ți-au spus ăia?

-Ei nimic deosebit m-au pus în tema la ce mă așteaptă, zic eu.

-Păi da! zice și el. Acolo faci cât două armate de aici.

 

 

Eu cu gândul la „tehnic”, nu băgam în seamă toate astea. Bejenaru și el:

-Lasă-l în pace, că o să se convingă singur.

-Da! Bejenaru dar el nu o să reziste la academie. Acolo e instrucție nu jucărie.

-El nu poate face față acum și aici. Da” apoi acolo!

-Vede el atunci, încheie Bejenaru.

Mă și vedeau reușit.

A doua zi, ca să-mi taie pofta de academie, „lentul ne-a luat iar la alergat prin nisip. De data asta fără mască.

 Da și chiar așa, nu era o plăcere să alergi pe căldura aceea. Și mai ales prin nisip. După ce ne-a scos zece litri de apă din noi. A făcut o pauză.

Ei Grigoriule? Cum e? Mai vrei să dai la academie? mă întreabă „lentul.

-Raportez că da! zic eu, în râsetele celorlalți.

Numai „lentul nu a râs. S-a uitat lung la mine și nu a mai zis nimic. După aia ne-a dat liber. Cred că începea și el să creadă că nu glumeam.

 

Tragerea și plecarea

 

 

Mai aveam o zi până la eveniment. Ca de obicei veneam la poziția noastră și mai făceam ultimele pregătiri și reglaje. Nu de alta, dar toată lumea vroia ca tra- gerea să iasă bine. Bejenarau ne explica: „un avion trecea pe deasupra mării și de coada căruia era legată o „manșa”. Adică o țintă. Ea era legată de avion cu un cablu

lung de un un km. Iar noi trebuia să nimerim „ținta”. Bine, că nu numai noi eram. Fiecare trăgea pe rând la semnal. Unii trăgeau cu tunuri de 80 sau 120 în ținte ce se aflau pe mare, sau în aer. Cum Bejenaru ne mai lăsase să ne destindem și cum ziceau „bătrânii” să ne dăm la „bârfă”, mă puse pe mine la telemetru și pân- deam apariția „lentului. El era plecat la comandament.

Telemetrul, este un dispozitiv optic, utilizat pentru măsurarea distanței până la un obiect.

Deși determinarea distanței poate utiliza mai multe metode, termenul te- lemetru se referă aproape exclusiv la dispozitive ce utilizează în acest scop mă- surarea înălțimii obiectului respectiv din două puncte de observație situate la o anumită distanță. Un astfel de telemetru are un sistem de oglinzi care aduce ope- ratorului, două imagini luate prin puncte de vizare aflate la o distanță cunoscută. Una dintre oglinzi se poate roti pentru a permite operatorului suprapunerea celor două imagini. Poziția oglinzii în momentul suprapunerii imaginilor este o indica- ție a distanței până la obiectul vizat.

Într-un târziu îl văd pe „lent, cam la 500 de m. Strig la ei că vine „lentul. Se uită și ei și confirmă. Ne pregătim de lecție iar. Gata pauza se terminase. Când vine „lentul ne dă ultimele indicații.

A doua zi ne sculăm la 6. După ce rezolvăm cu dormitorul plecăm la masă. După masă, ne ducem întins la mitraliere. Așteptăm acu ordinele de sus. Întâi trag alții. Între timp începuse să se tragă și cu tunurile de 80 și 120mm. Era o gă- lăgie de nu te mai înțelegeai. Mai trag și alții, iar după care la a treia trecere a avi- onului, „lentul ne atenționează să fim cu ochii în patru, că e rândul nostru. Întâi trece avionul. În spatele ei apare și „manșa”. Când o vede, telemetristul, îi transmi- te coordonatele la ochitor, după care noi armăm și trăgătorul începe să tragă. Iar începuse să mă asurzească zgomotul făcut de mitraliere.

Am tras o bandă, după care am mai băgat una. Trăgeam cu toate trei mitralie- rele. Era imposibil să nu fi nimerit măcar un glonte „manșa”. După ce se îndepăr- tează, încetăm focul. „Lentu ne spune să ne pregătim ca avionul se mai întoarce o dată. Când după 10 minute îl vedem iar. Acum așteptam să apară și manșa.

Și când aceasta apăru, mai descărcarăm încă două benzi de cartușe, de fiecare piesă. În fine gata se terminase tragerea pe ziua de azi. „Lentul spune că dacă a ieșit bine numai tragem.

-Sper să fii ieșit din prima, că dacă nu, la noapte dormiți lângă mitraliere, ne amenință „lentul.

După care pleacă la comandament să vadă ce ispravă am făcut. Oricum până nu se întorcea avionul să ia manșa nu puteau știi nimic clar. După câteva ore văd că se întoarce „lentul. Nu se putea citi nimic pe fața lui. Ne încolonează iar. Stă- team cu toții și așteptam sentința. Ne îndreptăm către cabana noastră intram .Trăilă curios întreabă:

- Cum a ieșit, tova”lent?

- Mâine ne dă rezultatul.

- Dacă credeți că nu ați tras bine, ochitoriilor, puteți să păziți la noapte mitralierele, spune zâmbind forțat „lentul.

Nici lui nu iar fi convenit să ratăm tragerea. Ar fi fost păcat de atâta muncă și trudă. Și de fugăreala noastră.

Ei dar până la primirea sentinței, „lentul ca să nu cumva să ne plictisim, ne dă iar de treabă.

Și asta la propunerea comandantului de la capul Midia, unde ne-am desfășurat noi antrenamentele de mari doborâtori de avioane. Cum de abia ne pedepsise, „lentul, se gândi și el să ne dea o ocupație, asta că să nu mai jucăm fotbal la ora de curățat armamentul din dotare. Așa că la propunerea colonelului de atunci, „len- tu ne alege dinte toate activitățile, cea de a săpa șanțuri. Ne duce prin împrejurimi și ne arată o porțiune de teren. Pe acest teren spune el, trebuie să săpăm un șanț îngust de 1 m și lung de 200 m. Oricum noi la capitolul asta stăteam pe locul 1. Aveam antrenament. Nu degeaba ne puse „lentul să săpăm amplasamente de tra- gere. Săpasem deja trei.

Comandantul se gândise la început să ne dea ceva mai ușor. Dar „lentul a insistat și s-a lăudat că el cu oamenii lui va duce misiunea până la capăt. Cum „lentul îl luase cu el și pe cap. Trăilă, acestuia să-i cadă fața, când auzi propunerea

„lentului. Chiar ne-a și zis: „Era să-mi cadă fața”.

Așa că a două zi înarmați cu lopeți, târnăcoape și cazmale, ne îndreptarăm plin de voioșie, către locul cu pricina. La început a fost ca o joacă. Dar „lentul după ce măsură lungimea șanțului, se declara mulțumit. Numai că nu tot așa de mulțumit a fost și cu adâncimea lui. Cum de abia în unele locuri, măsura 1m și 20, „lentul ne puse iar în priză să adâncim șanțul. Ne-am apucat ce era să facem. Care mai de care mai vesel. Nu știu dacă și alții, dar eu și cu Sava, eram cei mai puțin entuziasmați. Lucru ce nu-i scapă nici „lentului dar nici sergentului, care mă amenință vesel cu degetul. După o jumătate de ora de tras tare cu târnăcoapele, unul din el cedă. Și fu norocosul Sava. Cel puțin așa credea el.

 

Dar „lentul când a văzut zise:

- Aaa! Expres l-ai rupt, că să nu mai ai cu ce lucra.

Bineînțeles că Sava al meu riposta cât mai convingător, ceea ce nu l-a impre- sionat le „lent. Așa că după ce-i dădu adunarea afară din șanț, cu garnitură de câ- teva zeci de culcaturi și târâșuri suplimentare, îl trimise pe Sava după târnăcop, la noi în tabără la cei de la altă subunitate, să împrumutăm un târnăcop.

-Du-te Sava la noi în tabără, și roagă-l pe căpitan să ne împrumute un târ- năcop de la ei. Dar vezi să îl rogi frumos și regulamentar, că dacă îmi face observație căpitanul din cauza ta, dormi la noapte aici.

Nu știu dacă această amenințare l-ar fi speriat așa de tare pe Sava, dar acesta își luase deja picioarele la spinare, ținând-o într-o fugă.

Noi cei rămași ieșisem între timp toți din șanț și ne așezase toți pe unde apucaseră. Acest fapt l-a nemulțumit pe „lent care zise: bază serg. Bejenaru...

- Bază!

- În linie și coloana adunarea! Și ne dispuse pe trei linii în imediata apropiere a șanțului. După care ne dădu adunarea în șanț. Când a văzut „lentul că noi nu mai aveam de gând să mai ieșim afară, după cum își propuse el, se oțărâ la noi:

- Ce? V-am spus eu să rămâneți acolo: Afară adunarea!

Și ne-a tot dat adunarea afară și în șanț, până se plictisi să mai comade. Așa că acu ne făcea semn cu mâna. La un moment dat își scoase chipiul și îl flutură în aer. Iar noi ne-am văzut în continuare de acțiune. La un moment dat „lentul își făuri un mic acoperiș din ce mai rămăsese din târnăcop și veston, construind un mic umbrar. Cum erau trecute de 2 și soarele ardea, se hotărâ și „lentul să mai ia o pauză până la venirea lui Sava. Dar și noi am încercat să profităm, stând la umbră în șanț. După o vreme „lentul se prinse că noi „uitarăm” să mai ieșim afară, așa că se înființă deasupra șanțului țipând la noi:

- Ce, v-am spus eu să nu mai ieșiți? Afară adunarea! Și iar ne-a instruit ca la carte. De mine era mai bine. Cum eu mă mișcăm mai greu, la ieșitul din șanț, până ieșeam eu afară, ceilalți erau deja în groapă. Așa că eu mai mult mă uităm la ei, asta până se prinse „lentul, și mai ales la propunerea unui soldat de anul 2- Țugneanu:

-Tov „lent! Grigoriu.... vă trage ...El de ce nu iese afară?

Ei, asta l-a enervat și mai tare pe „lent. Nu știu dacă remarca celui de anul 2, sau din cauza mea, dar ne-a dat la amândoi adunarea afară, și s-a ocupat de noi doi în liniște, în timp ce ceilați priveau dându-și coate de pe marginea șanțului. Și nu știu cât aș mai fi rezistat, dacă nu aș fi fost salvat de clopoțel. Apăru salvator Sava cu târnăcopul. La vedera lui, „lentul uită de noi și ne zise să continuăm să săpăm.

 

 

- Da ce Sava, mai aveai oleacă și te apuca seara! Sava nu are de lucru:

- Păi așa este, nu mai aveam mult...

- Auzi Bejenare?

- Am înțeles!

Asta era propunerea pentru pedeapsa individuală.

Așa că fiecare puse mâna pe câte o unealtă. Eu iau expres o cazma, că știam că nu am ce să mai fac cu ea. Asta nu scapă sergentului, care se uită zâmbind de sub mustață la mine. Mă făcui că nu observ și cu cazmaua înainte, sării în șanț. Dar cum cazmaua mea întâlni stânca, mă făcu să mă zdruncin în aer, și apoi să cad pe spate în râsul celorlalți, și a „lentului. După 20 de minute de chin, a celor trei mai zdrahoni din pluton de la noi, aceștia raportară, că nu se mai poate îna- inta. „Lentul crezând că vrem iar să ne fofilăm, se dădu și el în șanț, să vadă cum stau lucrurile. După ce examină și el groapa se declară mulțumit de misiune, nu înainte de a ne mai spune:

- Cel puțin îndreptați-l frumos, să rămână la aceeași adâncime tot. Ei dar asta ne-a mai costat câteva ore, așa că la apusul soarelui și chiar și după ce se întunecase, ieșeam și noi victorioși din lupta cu inamicul. Misiune pe ziua respectivă se încheiase! Și am avut o poftă de mâncare, în ciuda faptului că erau macaroane, ce nu le erau pe plac celor de anul 2. Dar acu erau așa de bune!...

A doua zi văd că ne strânge pe tot plutonul. Ne duce la comandament și Co- mandantul ne felicită, spunând că am tras FB. Nu știu cât s-a bucurat „lentul, dar știu că noi ne-am bucurat nespus de tare. După ce ne-a felicitat am plecat la ca- bană.

Dar nu am plecat imediat. Până nu se termina toate tragerile și se dădea toate rezultatele, nu pleca nimeni. De aceea „lentul ne-a băgat în gardă. Aveau și ei destule obiective de păzit. De la depozite și alte alea, și tot felul de alte obiective.

Pe Sava îl pusese și pe el în post. Ca și pe noi de altfel. Într-o noapte Sava aude un foșnet și somând, armează și trage un foc în aer. Alarmați Bejenaru și Trăilă se duc la postul lui Sava. Când îi vede acesta spune că sa auzit un foșnet și a tras în sus. Când aprinde ei lanternele și caută prin tufișurile din zona dă peste un arici. Ei încep să râdă. Trăilă zice:

-Și nu a vrut ariciul să stea la somațiile tale?

-N-a vrut... spune Sava.

Aveam să mai vedem un arici într-o zi și tot cu Sava. Cred că avea ceva Sava ăsta cu aricii, că toți aricii trăgeau la el. Stăteam în rând și ascultam ce spune Bejenaru. Când Sava vede un arici.

-Uite un arici!

-Noi uitasem de reguli și ne uităm după ariciul lui Sava.

Ne-am dus și noi lângă el să-l vedem mai de aproape. Era mărișor. Era cenusiu și plin de țepi.

 

Capul i se termina cu un botic mic și negru. Când ne-a văzut pe noi, ariciul se făcu ghem. Am încercat să-l facem să se destindă, peste poate. Într-un târziu l-am lăsat și nu-i mai dădeam atenție. Dacă a văzut ariciul că am plecat de lângă el, se desface și o i-a la sănătoasa. Sava de colo:

- Uite ce repede aleargă!

Întradevăr prinsese o viteză destul de mare în comparație cu mărimea lui. Nu mai văzusem cum se comportă asemenea jivine.

În rest nu prea au mai fost evenimente însemnate în restul zilelor cât am mai stat acolo. Patru zile am mai stat și ne-am luat zborul de la capul Midia. Era ultima dată când îl mai vedeam. În anul viitor nu aveam să mă mai duc acolo, având alte preocupări și sarcini. Am plecat a doua zi de dimineață. După alte ore am ajuns la unitate. Toți când ne-a văzut ne-a întâmpinat cu urale.

- Sau întors A-A-ul!

Bineînțeles că „lentul nu ne-a lăsat până nu am băgat tot în sală și magazie. Apoi ne-a trimis să facem bec și mitralierele. Erau murdare și pe afară și pe dină- untru. Se afumaseră săracele. Le-am demontat iar bucăți. Am șters țeava și meca- nismele, după care le-am uns cu vaselină. Ne-a luat oleacă de timp să le facem la loc. Ajunsesem la 10 și până la masă trebuia să le facem ca noi. Ne-am străduit și până la urmă am reușit. Acu ne uitam la ele și le admiram. Luceau la soare. După ce le-am acoperit cu prelatele am ieșit la raport. Colonelul ne-a felicitat și el de iz- bânda noastră. Când mă vede colonelul mă întreabă:

- Ei cum a fost la Capul Midia, Grigoriule? Ți-a plăcut?

- Raportez ca da!

„Lentul nu are de lucru și îi spune:

- Poate nu știți tovarășe Comandant că vorbiți cu un viitor ofițer. Vrea să dea la academie...

- Ei nu mă înnebuni! spune el. Ei asta chiar că trebuie trecută în anale...zice și el râzând.

„Lentul începu și el să zâmbească.

- Ei, nu o să vedeți?...continuă „lentul...Să vedeți atunci pe locotenent Grigo- riu, că nici nu o să se mai uite la noi...

- Și la ce specialitate vrei să dai Grigoriule?

- Raportez ca la radiolocație.

- Da! Te-ai orientat, zice și el. Îți urez succes!

- Servesc patria!

Popa iar se bagă în seamă și zice încet printre noi: „Servești...cârpa!” Dar Tră- ilă ii dă un ghiont în spate:

- Taci ...măi...!

 

 

 

 

 

Examenul

 

 

 

Nu știu dacă a fost ideea „lentului, dar Bejenaru la instrucția zilnică mă punea acu în față la mitraliere. Norocul meu că nu era departe și 1 km îl făceam repede. Iar când ne întorceam era vale, deci iar era bine. Bejenaru îmi spunea:

-Dacă vrei să te duci la academie, trebuie să îți faci condiție fizică.

-Cum o să te primească ăia acolo, așa de slab. Nici nu o să se uite la tine.

Pe undeva avea dreptate că trebuia să dau și proba fizică: 5Km, viteza 100m, cățărare la frânghie, tracțiune în brațe etc. Așa că mai în glumă mai în serios, mai strângând din dinți, începusem să mă adaptez la cerințe. Așa că la portic îmi dădeau porți duble. Dacă la început nu puteam nici să ajung cu mâinile la bară, acum reușeam chiar să o trag odată la piept. Bejenaru vede ambiția mea și mă felicită:

-Bravo! Deci poți, dar nu vrei... Ei lasă că până la examen îți scot eu dorul de a mai da la academie, mă amenință el.

Mă punea acu singur să duc mitralierele la deal. Cel din față din stânga mea, erau numai cu prezența. Chiar și cei din spate nu se mai omorau. Chiar eu am văzut când Bejenaru le făcea semn să o lase mai moale, lăsându-mă pe mine să mă lupt cu ea.

-Așa, așa! Vezi că se poate zicea și Trăilă.

Ei, dar decizia mea nebunească, de a da la academie, avea să mă coste. Acade- mie am vrut, academie am găsit. Acu pe lângă astea avea să se adauge și kilome- trii pe care nu–i făcusem. De câte ori mă vedea „lentul că gâfâi ca o locomotivă, mă întreba:

-Mai vrei la academie?

-Raportez, ca da!

Nu știu dacă o făceau din dorința de a mă lăsa păgubaș, sau de a mai prinde pe ultima sută, câteva kilograme în plus. Și asta ca să nu-i fac de rușine acolo, la Breaza.

Chiar în zilele următoare a venit iar un ofițer și ne-a întrebat care vrea să se înscrie la școlile de sub ofițeri sau ofițeri.

 Bineînțeles că am rămas ferm pe poziție. Nu puteam să mai dau înapoi, nu de alta, dar derutam inamicul, care atât aștep- ta. Intrasem în horă trebuia să joc. După ce mă trece în catastiful lor, rămâne ca să iau legătura cu ofițerul nostru responsabil cu înscrierile.

Atunci s-a mai oferit pentru ofițeri încă un „biban” de la transmisiuni, de la „lentul Zamfir. Cel care nu a vrut să mă primească la el.

 

Dar poate că a fost mai bine așa. Probabil că el s-a uitat atunci la cum arătam. Că aveam să mă conving singur, cum le punea câte două bobine cu sârmă în spate și alte alea. Și cum îi fugărea și la deal și la vale. Așa că nici la transmisiuni, nu era o fericire. Era și la ei un biban amărât ca mine, care de abia își mai trăgea răsufla- rea. Uitându-mă la el parcă mă vedeam pe mine. Poate eram eu, mai știi?

Dar cum o luase la goană, pe mine m-au uitat pe drum. Se duseră numai ei.

Din când în când mă mai așteptau și iar mă lăsau în urmă.

-S-o crezi tu, că ai să faci tot așa și acolo! îmi zice Bejenaru.

Am umblat prin toate locurile, doar de or găsi baioneta mea. Nu au dat de ea.

Trăilă mă sperie cu „lentul:

-Când o să afle „lentul că ți-ai pierdut baioneta...

Dar „lentul în afară că m-a certat, mi-a spus că trebuie să o plătesc. Că se re- zolvă că are el una să-mi dea. Când deschide o ladă, văd în ea trei bucăți. Probabil tot așa găsite pe deal și pierdute tot de unul ca mine. Așa că mi-am sacrificat solda timp de 2-3 luni. Noroc de nana...că mă mai aproviziona și ea din când în când, din puținul ei. Mă mai ajuta și fam Negru.

Dar „lentul tot nu se lăsase de a ne face necazuri. Văzuse că gradații, acum o lăsase mai moale cu noi și ne mai aducea aminte el de armată.

Într-o seară intră ofițer de servici. Noi doar știam, dar am zis că nu e dracul chiar așa de negru. În noaptea respectivă intră în dormitorul nostru. De data asta nu mai eram eu planton. Poate dacă eram eu nu mai făcea ce făcuse. Sau cine știe? Văzând că plantonul ațipise, aduce apă și toarnă în bocanci, la cei care nu și-i făcuse de seara. După aia aprinde lumina și dă alarmă. Noi toți sărim direct în bocanci. Bagă și ceilalți picioarele în bocancii plini cu apă. Unii râdeau alții sufereau.

După ce ne face cu ouă și oțet și pentru lipsa de vigilență a plantonului, pleacă, zicându-ne:

-Data viitoare o să găsiți bocancii pe platou, ne amenință el.

Cred că vă închipuiți ce a pățit săracul planton.

Era un biban de la AG-9. A luat târâșuri și „culcaturi” de la toți gradații toată noaptea, inclusiv de la cei care aveau bocancii uzi, Astfel i-a ținut companie și la plantonul schimbul 3. Dar avea să vie și ziua aceea și foarte curând. Și la mine începuse să mai sar plantoanele, sau să le i-au și pe cele mai bune până la 12, sau de la 3 la 6. Acelea, care înainte erau ocupate. Acum erau posturile libere. Iar era viață bună la BIM. Așa cum spunea Țugneanu, când afla că nu merge „lentul cu noi la câmp. Dar avea grijă Bejenaru să nu-i simțim lipsa.

 

 

Într-o zi intrase AOS – (ajutorul ofițerului de serviciu) - gradatul, care ma călcase pe mână din greșeală. Bejenaru mă pusese iar planton sc 2. El a modificat ordinea de bătaie și m-a pus pe mine sc 3, iar bibanul lui de la AG-9 sc 2. Practic făcuse schimb de locuri. Nu a comentat nimeni. Adevărul că atât Trăilă cât și Bejenaru, începuse și ei să o lase și ei mai moale cu noi. Din când în când ne mai amintea că mai sunt și ei pe acolo.

Începusem să ne mai dăm la bârfă, cum spuneau ei. Povesteau „bătrânii” că și la ei „bătrânii” lor, i-au foit cât au fost și ei bibani. Dar cum a venit vara au lăsat-o și ei mai moale. Dar multe din acele pedepse, le faceau din faptul ca ei facuse-ra 3 ani , iar ei numai 2. La ei cazuse legea!

Începuse să se mărească numărul de intrări în gardă. Pentru că începea școala de gradați, rămâneau mai puțini în unitate. Și făceam gardă până la loc comanda. Ne venea și nouă rândul la 2 săptămâni. Sau făceam tura dublă de 24 de ore, la care dormeam tot 24 de ore. Până când instrucția alterna cu garda. Nici bătrânii nu mai aveau chef de armată. „Le ruginise oasele și osicioarele de atâta armată”, cum spuneau ei.

Gradatul de la AG - 9 care mă călcase pe mână, îi avansase și pe el sergent ca și pe mulți alții. De câte ori mă întâlnea se purta frumos acu cu mine. Chiar mă și apăra de câte un „bătrân” mai „înflăcărat” de la ei, chiar dacă era gradat. „Bătrâ- nii” de la ei, nu suflau în fața gradaților.

Era acolo, unul Voinea. El era responsabil cu ținuta și cu vesela. El era administratorul, pe bateria AG-9 și A-A. Era și casier când ne dădea solda. În final a ajuns și el sergent. El ne dădea și lenjerie curată săptămânal, în fiecare sâmbătă după baie. Lenjeria ne-o spăla niște femei la spălătoria din cadrul unității. Erau și mulți civili în diferite meserii: electrician, zugrav, tâmplar, cizmar, instalator, etc. Multi din bibani își făceau ucenicia pe la ei.

Voinea, fusese teroarea noastră încă de la început. De câte ori îi pedepsea pe ai lui și eram și noi prin apropiere, nu se uita, ne freca pe toți la fel.

Sava îi spuse odată:

-Da eu sunt de la plutonul A-A.

-Și ce dacă ești de la A-A. Toată lumea la fel. Toți bibanii culcat! Pe atunci el era caporal. Mai târziu a avansat sergent.

Ne ducea în „groapa cu lei” așa o denumea el și alții. Era și asta un punct de „tradiție”.

Era în spatele unității o mică groapă de 5m pe 8 m și înaltă de 2 m. Pereții și podeaua, erau pavați cu piatră de carieră colțuroasă. Acolo ni se dădea „adunarea”. Și iar ne scotea afară și iar în ea până suna adunarea de seară. Și asta mereu după masa de seară. Ca de acum învățasem minte și ocoleam cât puteam acest loc. Nu prea mergea întotdeauna că era și chioșcul în zonă și treceai vrând ne- vrând pe lângă terenul „minat”.

 

 

 

Mai era un loc de pedeapsă în unitate lăsat din strămoși. Așa zisa: „aleea lui Ceasar”. Aleea venea de la numele „lent colonelul Ceasar, care era șeful parcului auto. Aceasta se afla între intrarea parcului auto și intrarea corpului de gardă. Și se întindea până la platou. Toți o știau de frică. Aleea era pietruită cu bolovani colțuroși. Și numai pe acolo ne puneau gradații să facem târâșuri, ca să ne rupem hainele în coate sau genunchi, sau să ne zdrelim coatele și genunchii. Ca a doua zi să fie prilej bun pentru inamic, dacă nu coseai toată noaptea ținuta.

„Lentu nostru, avea o plăcere nebună să ne vadă la „dungă” cum spunea el. Pentru asta a strâns de la noi toți, câte o cotă parte din soldă și ne-a cumpărat un fier de călcat electric, pe când se ducea și pe la Tulcea. Seara înainte de stingere, sau chiar și noaptea, fiecare se scula și-și călca vestonul și pantalonii. Trebuia să aibă dungă. Dimineața „lentul se uita la dungă și la care nu-i plăcea îl trimitea la inamic. De multe ori ca să nu se plictisească inamicul numai cu unul sau doi, ple- cau și ceilalți să-l ajute ca să izbândească mai repede. Spunea el: „Trebuie să mă „tai” în acea dungă!”

Într-o dimineață văzând „lentul că nu găsise motive nici pe sectoare nici în sala de mese, ce se gândește el: „i-a să–i controlez eu pe băieți și la picioare.” Așa că a urmat descălțarea.

 Ne descălțăm noi toți de bocanci și apoi ne scoatem și ciorapii.

Pe Usatencu și Lupu îi găsește „lentul, murdari între degete. Eu fiind al treilea am timp să-mi finisez și eu degetele. „Lentul nu observă îndelitnicirea mea. Țugneanu lângă mine îmi urmează și el exemplul în liniște și în grabă. Când îi vede cum arătau degetele lui Lupu și Usatenco, zice „lentul la sergentul Bejenaru:

-Ce e asta Bejenare? Ce ți-am zis eu ieri? Ca toată lumea să se spele pe picioare.

-Am înțeles să trăiți, zice el.

-Ce ai înțeles măi? Ce fel ai înțeles? Tu nu vezi cât de bine au înțeles?

-Pune și curăță-i între degetele de la picioare, îi spune „lentul.

Se apleacă Bejenaru, cam cu jenă, și îi curăță degetele lui Usatencu și ale lui Lupu. În acest timp „lentul mă vizitează și pe mine. La mine nu avea să mai gă- sească nimic, că îmi luasem măsuri de urgență. Trece și la Tugneanu. La fel. Acu Tugneanu făcea haz de ei. Se duce în spate „lentul fremătând. Voia să mai găsească și la cealaltă grupă măcar unu sau doi. Când dă de Sava și Uncu. Nici aceștia nu corespundeau standardului. Și doar avusese tot timpul din lume, ca să cores- pundă standardelor.

-I-a uite Bejenare! face iar „lentul.

-Du-te și la Sava după aia, face „lentul din nou. Da Sava de colo:

-Nu lăsați că mi le curăț singur.

-Asta trebuia să o faci ieri nu acum, zice „lentul.

 

Nu prea i-a venit bine lui Bejenaru, faptul că a fost pus în postura de a se umi- li. Mai mult zâmbind forțat le arăta pumnul la ei, ca să știe ce îi așteaptă.

Ei, dar dacă „lentul nu a mai găsit pe nimeni necorespunzător, ne-a contro- lat și la batiste și la unghii, doar, doar, de o mai găsi câte ceva ca să-i dea de furcă inamicului.

A avut noroc inamicul în acea zi. Dar nu pentru multă vreme. Probabil că ar mai fi găsit și pe alții cu picioarele necorespunzătoare. Dar mulți în spate, îmi urmase exemplul.

Problema e că oricât te-ai fi spălat seara pe picioare, după ce te încălțai cu bocancii și dacă mai și fugeai, gata! Te murdăreai imediat. Sau la bocanci dimineața la fel. Dacă mai era și noroi afară, cât duceai mâncarea la container gata te murdăreai iar. Trebuia să stai cu peria la tine în buzunar. Eu chiar o foloseam. O luam mereu după mine. Că apoi mi-au cerut-o toți să-și lustruiască bocancii înainte de raport. Că dacă „lentul nu-și făcea mustața, în ei - care nu o avea - se supăra iar pe noi inamicul. Și era supărăcios tare, inamicul ăsta.

Seara face mișto, Popa de Bejenaru:

-Și cum măi? A ajuns ditamai sergentul, să spele între picioare pe bibani? zice Popa, râzând.

Bineînțeles că lui Bejenaru nu i-a convenit și îi promite că îl v-a ține minte. Așa că după stingere nu se culcă Bejenaru imediat. Pe mine iar mă pusese plan- ton. De data asta până la 12. Bejenaru, Trăilă și cu Anghel, pun iar la cale o boro- boață. Așteaptă ca să adoarmă Popa.

În timp ce dormea, îi bagă între degetele de la picioare, câteva bețe de chibrit, cu gămălia roșie în afară. Apoi le aprinde și se bagă toți repede sub pătură. Iar mă lăsa pe mine „pe locul doi”. Când ajunge flacăra la deget, acesta se scoală speriat și țipă de durere. Întâi dă să se i-a de mine, că cine i-a jucat festa?

După care se fac că se scoală și ei și îl liniștesc. S-au dat apoi pe față. Nu prea i-a convenit farsa lui Popa.

Când ne mai lua Bejenaru la câmp și nu avea chef nici el de unele și de altele, se dădea la bârfă cu noi și ne povestea câte una câte alta. Odată, nu știu ce-i vine lui. Mă pune pe mine să cânt. Încep să cânt un cântec, care îl cântăm noi mai des: cel cu România.

-Nu altul, zice el:

-Cântă-l pe ăla care îl cântă fanfara când vine câte un șef de stat.

-Da! nu știu cuvintele.

-Nu-i nimic cântă-l așa : ta, ta, ta, ta, ta, ta ,.. ta ta.ta, ta, ta, ta, ta, ta,...ta. ... Așa! face el, tu cânți și ei fac: Uf! Uf!. În timp ce Bejenaru dirija. Parcă dirija fanfara.

 

 

 

Încep eu să cânt și ăia mă acompaniau. La urmă i-a plăcut cum a ieșit. Zice:

-Mai cântă-l odată că te i-a mama naibii!

În apropiere de noi făceau instrucție și cei de la bateria AG-9. Bejenaru ca să se amuze, îl cheamă și pe sergent, cel cu mâna, la el. Apoi mă pune iar să cânt, îm- preună cu ceilalți. I-a plăcut și lui, făcând mare haz.

Dar iată că vine și ziua examenului. Înainte de a pleca mă îmbărbătează toți și îmi urează baftă. Chiar și cei de anul doi. Când intru pe ușa îl văd și pe celălalt, candidat. Un căpitan ne dă subiectele la matematică. Era numai el în comisie. Se așază jos și ne lasă să ne etalăm cunoștințele. Eu mă apuc de geometrie că acolo eram mai tare și eram și pe subiect. Celălalt scria și el ceva. După un timp căpita- nul iese și ne lasă singuri. Celălalt mă întreabă să-i spun cum se face la geometrie. Eu îl întreb de algebră. Și așa am colaborat amândoi. După câteva minute apare iar căpitanul. Noi după trei ore terminăm și dăm lucrările. Ies și eu și mă duc în dormitor. La prânz mă întreabă toți ce am făcut. Le zic că am făcut ceva.

-Deci de mâine căpitan, zice Trăilă la mine. Am zâmbit. Peste câteva zile ne dă rezultatul. Eu am picat cu succes în timp ce celălalt intrase.

-Cu toate că tu ai scris mai mult, nu a fost de ajuns, mă liniștește căpitanul.

După o săptămână pleacă și cel ce reușise la Breaza. Dar după trei zile vine și el cu coada între picioare. Nu trecuse de proba sportivă. Și așa a luat sfârșit în- cercarea mea de a mai da la ofițeri de armată. Bejenaru și Trăilă ca să-mi ridice moralul zic:

-Și tu ai fi pățit la fel, că nu treceai de proba sportivă. Mai bine că nu te-ai mai făcut și acolo de rușine, mă consolează ei.

 

*

Într-o seară după cititul presei în dormitor, ne expediază pe la șapte seara, în sala de mese, ca să vizualizăm telejurnalul. La un moment dat televizorul începe iar „să-i fugă imaginea” în sus. Cum nu se mai oprea începură toți gălăgia. Cel care se ocupa cu aceste televizoare nu era prin preajmă. Enervat caporalul Anghel de la noi, se uită după mine prin sală. Când mă vede zice:

-Ce mai stai Grigoriule! Du-te, fuga marș și oprește televizorul. Adică fă-l să nu se mai miște imaginea!

Câțiva soldați și mai ales de anul doi, au protestat, crezând că vrea să se i-a de mine degeaba, neștiind aptitudinile mele.

-Ce ai cu el măi? Îl vezi mai mic și gata te dai mare și tu?

-Nu măi! E depanator electronist, zice Anghel. Hai măi nu ai ajuns la el, zice Anghel mai departe, văzând că eu mă cam codeam. Mă duc în final și reglez de la spate butonul de baleiaj vertical. Imaginea se stabilizează într-un cor de satisfacție al lor.

 

-Ia uite bibanul le are!..

-Păi ce crezi tu? La plutonul A-A, avem numai oameni deștepți măi! Ce știi tu? zice vesel Anghel.

În fine seara a trecut cu bine. A doua seară era și responsabilul cu Tv-urile. Era un biban, care se lăudase și el probabil că știe multe, numai ca să mai fenteze și el armata, cum se zicea. Acesta când mă vede, mă apostrofează:

-Să nu-ți mai bagi labele în TV.

Mă uit la el surprins, dar numai zic nimic. Plec. Bejenaru și Trăilă care fuse- seră din întâmplare martori la discuția noastră, s-a luat de el. Așa cum erau ei, atât Trăilă cât și Bejenaru, nu suporta ca să se i-a cineva străin de la altă armă, de oamenii lui. Atâta i-a trebuit. Numai în „culcaturi” l-a ținut pe bietul soldat, până s-a terminat telejurnalul. Cum Bejenaru se plictisise să mai zică din gură, făcea numai semn cu mâna. Când ridica mâna trebuia să fie în picioare Când cobora mâna trebuia se fie jos.

-Eu mă duc sus! zice Bejenaru.Tu continuă!

Văzând că nu prea mai percuta, continuă Trăilă cu el.

-Hai ce te-ai dat la bârfă? Ce ai avut cu el ? Ție frică că-ți i-a pâinea de la gură?

-Ce e televizorul tău? Hai continuă mai departe.

Noroc că s-a terminat telejurnalul.

-La loc comanda! Drepți! Vezi poate te mai ei de el ...Afară, fuga! Marș! După ce am venit de la Capul Midia ne-am mai continuat o vreme instrucția tactică și de observare și orientare în teren.

Așa că „lentul ne strânge în altă zi după ce am am ajuns cu bine pe dealul Molda, și ne arată o busolă și ne învață cum să ne orientăm cu ea. Eu cum nu mai văzusem până atunci o busolă adevă- rată, rămân impresionat de aspectul ei. Apoi ne dă repere și ne trimite cu ea în teren ca să ne orientăm.

După ce vede „lentul că ne-am mai obișnuit cu ea, ne face o trimitere în teren după niște coordonate de el imaginate. 200 NV, 500 SV, 200 NVV, etc. Trăilă cu Miron și Bejenaru în frunte, schițăm pe o hârtie coordonatele, calculăm și vede că trebuia să ieșim în același loc de unde plecasem. Așa că după ce dispărem din raza vizuală a „lentului într-o pădurice, ne facem că cutreierăm, stând la umbră, exact cât ar fi trebuit. După două ore ne facem și noi că apărem din pădure un pic mai încolo. „Lentul când ne vede nu spune nimic și ne dă adunarea, după care plecăm la unitate. Nu știu dacă și-a dat seama de „lucrarea” noastră. A venit în sfârșit vara, prima vară de când făceam armata. Începusem să fa cem gardă până la loc comanda, chiar și de 24 sau 36 de ore când era nevoie, pen- tru că plecase multi soldați de anul I la școlile de gradați. Chiar și de la noi plecaseră 4 bibani la școală. Era Neruja, Miron, și Uncu. Mai târziu veni și Neacșu. Restul rămaserăm în unitate. Dar plecaseră și gradații cu ei.

Dar iată că avea într-o zi să se mai întoarcă norocul și spre mine. Cum gradații erau plecați la școală cu viitorii noștri gradați, era acu pustiu dormitorul nostru. O parte erau și în gardă. Eu într-o zi eram cu „lentul în dormitor și îmi dăduse să mă ocup de ceva. Când pe ușă intră cam agitat Neacșu. La scurt timp se deschide iar ușa și apare în prag un căpitan. Eu când îl văd strig:

-Atențiune!

„Lentul se întoarce și strigă și el-”Atențiune”! când îl vede. După ce ne salută, Căpitanul îi reproșează „lentului că avuse o discuție cu Neacșu și nu știu ce nu ia convenit. După ce pleacă Căpitanul, „lentul se ia de față cu mine de Neacșu, tri- mițându-l la origini:

-Păi bine măi Neacșule! Primesc eu observații de la tovarășul Căpitan din cauza ta?

Și l-a cam bruscat oleacă, că nu i-a mai trebuit lui Neacșu să mai zică nici pâs. După ce se uită la mine când îl certa pe Neacșu, părăsește și el încăperea. Rămân cu Neacșu. Acesta începe să spună că îl strigase Căpitanul și că el se făcuse că nu-l aude. Că îi „dădu-se liber” cum ziceau ei. Așa că a luat și el păpară de la „lent.

Într-o zi vine același soldat de anul II, cu care vorbisem acu cinci luni, la mine. Cum îl văd îl și recunosc. Îmi amintesc că în luna februarie, venise la mine cu propunerea de al schimba la o stație de pompe.

Atunci mi se păruse știrea fără prea mulți sorți de izbândă, iar frecușul luat de mine de la gradați, aproape că mă fă- cură să uit de ziua de atunci. Nu credeam că e adevărat. Acu îl văd iar în fața mea. Vine la mine și îmi zice:

-Îți mai aduci aminte când te-am întâlnit acu cinci luni și ti-am promis, că te aduc la mine?

- Da zic eu, îmi aduc aminte.

-Ei uite că m-am ținut de cuvânt. Eu cunosc situația ta și știu printre câte ai trecut și cât ai suferit la Bucur. Știind situația ta, am vrut să te ajut.

După care mă ia de mână și mă duce în pavilionul ofițerilor.

Intrăm pe la intrarea ofițerilor. Apoi deschide o ușă de pe hol și intrăm înăuntru. În încăpere un plutonier-adjutant. Când mă vede facem prezentările. Soldatul de anul II îi spune adjutantului:

-El este băiatul de care v-am mai spus. Pe el aș vrea să-l las în locul meu.

-Foarte bine! zice el. Ce pregătire ai? întreabă el întorcându-se spre mine.

-Liceul CFR, specialitatea – Electromecanic, zic eu.

-Foarte bine. Chiar aveam nevoie de cineva cu pregătirea ta, zice adjutantul.

-Eu sunt Cristel.

-Și pe mine mă cheamă Grigoriu.

-Păi uite de azi ești ca și la pompe. O să te ducă azi sau mâine la stația de pompe de pe deal.

Îmi surâdea idea, dar întreb:

- Și cu „lentul Bucur ce fac? Credeți că o să mă lase?

-Se rezolvă. Vorbesc eu cu el și îți pun și o pilă la Comandant... Mergem și la Comandant și este și el de acord.

-Da zice el te duci acu la pompe cu „turcu” ăsta.

-Turcule îl iei și pe Gigi - electricianul, să-l testeze, să știu și eu ce știe.

-Și tova”lent Bucur? zic eu, cam cu strângere de inimă, la gândul că nu cred că o să fie prea încântat de asta.

-Se rezolvă! mă liniștesc ei.

-Înainte de plecare, îi spun „turcului” , să mergem și la mine la pluton, să-I anunț și pe Bejenaru, sau Trăilă, să știe și ei unde sunt. De abia veniseră de la școala de gradați.

E de acord. Când intrăm în dormitor, gradații îl văd și strigă:

-Atențiune! - Continuați zice omul meu.

Eu merg la Bejenaru. El îi povestește cum stă treaba.

-Eu nu am nimic în potrivă, numai să vrea „lentul!

-Se rezolvă! Îl asigură el. Vorbește Colonelul cu el.

Aveam să aflu mai târziu, că numele soldatului de anul II care mă ajuta, nu era „Turcu”. Asta era o poreclă dată de gradați și ofițeri, inclusiv Comandantul.

„Măi Turcule măi, vin-o mai repede la mine, că îți pun pielea pe băț!”. Nu am reușit să-i rețin numele real. Era cam greu de pronunțat. Deci se trăgea dintr-o familie de turci.

Îl luăm și pe Nea Gigi cu noi-electricianul- un civil din cadrul unității care se ocupa cu partea electrică și instalatorul unității - pe nea Pericleanu. I se mai spunea și Stelică.

La electrician nu am stat la discuții prea mult. El era omul care voia să te vadă la lucru. Dar le-a plăcut în general de mine la amândoi. Așa că împreună cu nea Stelică - instalatorul, nea Gigi și „turcul”, am urcat împreună dealul până la stația de pompe. Dar nu înainte de a raporta lui Bejenaru și ai cere voie, ca să știe unde sunt. Că știam eu ce știam.

Nu degeaba am mâncat atâta păpară de la el, atâtea luni. Cum stația se afla în vârful dealului, a trebuit să o luăm pieptiș. După ce trecem de carieră, mai urcămvreo 500 m. Ajungem! După ce îmi arată cum stau lucrurile acolo, mă pune să le învăț și se declară mulțumiți. M-a ajutat și cunoștințele mele din liceu, unde nu degeaba se chinuise nea „ Maselotă” cum îl poreclisem noi, pe profu de Acționări. Era treabă simplă pentru mine! Cu ajutorul a două butoane, opream sau por- neam 2 electropompe. Sunt acceptat în unanimitate.

 

Mi-a plăcut locul. Era o împrejmuire cu sârmă ghimpată prinsă de niște stâlpi din beton, -șpalieri de vie - în care se găseau două bazine în camuflaj. Erau bazinele cu apă ale orașului. Imediat spre vest de ele, era o cămăruță îngropată în pământ, în care era aparatura electrică cu două electropompe.

Cu acele electropompe, aveam eu să-mi desfășor activitatea de acu încolo! Chiar nici nu visasem ce baftă aveam să am. După atâtea zile înnourate, iată că au venit și zile senine și de relaxare pentru mine. Cel puțin așa credeam eu la în- ceput. În ziua aceea m-am întors iar la pluton. Urma ca a doua zi, după ce eram trecut în ordinul de zi, să fiu transferat acolo.

Când ajung în dormitor, deja toți erau puși la curent. Așa că m-au întâmpinat cu o avalanșă de întrebări. Cei mai curioși se dovediră Trăilă și Bejenaru:

-Ei ce ai făcut? Gata de mâine?

-Cum a fost ? Ai trecut?

-Gata zic eu zâmbind.

-Acum să vedem ce o să zică și „lentul, doar știi cum e el.

-Ei lasă, dacă Colonelul o să-l lase... ce mai contează.

-Ei parcă tu nu știi cum e el?

-Brav-o, Grigoriule! mă felicită Țugneanu, precum și ceilalți soldați de anul doi. Te-ai orientat! Mai tragi și tu armata pe p...cum fac alții.

-Lasă-l măi săracu, că a venit și vremea lui. Și așa a cam tras-o! zice și Axente și șoferul de anul doi.

În fine seara a urmat fără mari probleme, cu mențiunea că Bejenaru, a schimbat plantonul, de bucurie că îl părăsesc, și m-a pus pe mine. Și bineînțeles... da ! Ați ghicit! Planton sch.2. Schimbul 1 și 3, ocupat!

-Asta așa ca de plecare, ca să nu cumva să uiți de armată, încearcă el să se dezvinovățească.

Da! Nu găsise și el o altă rimă!

-Hai măi și tu, nu ai găsit pe altul? Mâine o să vrei apă, zice soldatul de anul II , care în limita posibilităților a încercat tot timpul să-mi ușureze cât de cât viața.

-Ce? Vai de capul lui! Păi numai să încerce. Îl aduce „lentul de acolo de sus de pe deal, numai cu masca pe figură și în fuga ceea mai mare, zice și Trăilă.

-Măi al dracului om, zice și Popa râzând. Acu ce mai ai cu el?

Era pentru prima oară când Popa, avea să-mi ia și el apărarea. Dar poate că se plictisise și el de atâta armată, mai ales că nu mai aveau mult și ne părăseau.

Toate ca toate, dar dacă înainte mă mai prindea somnul, acu am stat treaz toată noaptea, cu tot felul de gânduri în cap:

 

 

„Oare ce o să zică „lentul?”, „Îmi v-a da voie?”, „Oare cum o să fie acolo?” „Eu- l” meu se împărțise iar în două. O parte era bucuros, iar o alta mă avertiza să nu mă bucur prea tare.

Veni și dimineața. Până la raport, timpul se desfășură normal. Stăteam ca pe ace. Când veni „lentul, se uită cam cu un ochi la mine. „Probabil că îl puse la cu- rent Colonelul sau adjutantul” zic eu în sinea mea.

Eu, după ce termină inspecția, atac:

-Tovarășe locotenent Bucur, sunt soldatul Grigoriu, permiteți-mi să raportez!

-Zi! zice el. După intonația glasului, mi-am dat seama că știa deja ce aveam să-i spun, fapt confirmat. Tov. Plutonier-adjutant m-a propus să-l schimb pe soldatul responsabil cu apa.

-Da! Știu! mă asigură el, întorcându-se spre mine. Mi s-a raportat. Du-te, dar ai grijă ce faci acolo sus. Dar am pretenția, ca în fiecare dimineață să vii aici la raport, cu tot cu armament!

Când aud să-mi cadă fața.

-Da am înțeles! zic eu cu jumătate de gură.

-Măi ai înțeles? vrea el să se asigure din nou.

-Am înțeles! Să trăiți! țip eu, mai mult de bucurie că scăpasem deocamdată de el și de instrucție. Se uită cam curios la mine, dar și întreg plutonul.

-Bine! Du-te sus și depune armamentul! Bejenaru, mergi sus cu el și bagă armamentul în rastel!

-Am înțeles! zice sergentul.

După ce am predat arma și restul, mă pregătesc de plecare. În acest timp „lentul îi pregătea pe ai mei de atac. Probabil că de pe undeva inamicul aflase că ne- am micșorat efectivele și încerca acu să ne atace iar. Și cum el avea o plăcere ne- bună să ne tot atace...Am răsuflat ușurat de data asta. La plecare Bejenaru, îmi spune:

-Vezi poate diseară nu e apă, că te ia mama naibii...! zice el vesel.

După ce scap de armament, trec și pe la nea Stelică. Apoi îl iau și pe „turc” ca să preiau inventarul de la el, cu toate mijloacele fixe. Plecăm sus pe deal. Nici nu știu când am ajuns. Dacă ieri mi se păruse drumul lung, acu de bucurie, l-am făcut în zece minute.

-Ce te grăbești așa? mă atenționează ei. Lasă că ai tot timpul din lume. Mai ai de stat aici, încă un an din toamnă. Iar acu suntem abia la sfârșitul lui iunie...

 

 

 

 

 

 

 

 

La pompe

 

 

Ajungem în sfârșit la stația de pompe. Stația se afla la peste 5 km de unitate. Acolo erau două bazine cu apă, ce aprovizionau orașul. Iar unitatea amenajase o stație cu două pompe, pentru a pompa apa din acest bazin spre alt castel de apă, 4m3, aflat lângă unitate. (P6). De acolo apa venea prin cădere liberă direct la unitate. Era aproape de poligonul unde trăgeam după avioane înainte de a pleca la Capul Midia. Făcuse uni-tatea, convenție cu „șeful apelor” din oraș. Dar cum apa era cu ciuboțele roșii, nu era destulă apă și pentru noi. De când am venit din prima zi, am constatat, că unitatea suferea de apă. Lucru constatat de noi și dimineașa când trebuia să facem sectoarele, dar şi sâmbăta la baie. Țin minte, când am intrat pentru prima dată, în aceea încăpere, cu dușuri comune, ne-am etalat golăciunile la comun. Deja cum a pornit apa, cineva a țipat, că avem 5 minute, pentru a ne spăla. După exact 5 minute s-a oprit apa. Pe unii i-a prins cu săpunul pe ei.

-Așa vă trebuie dacă nu ați percurtat.

Și asta mereu în fiecare sâmbătă după amiaza. După noi intrau alte grupuri. Cum noi eram mai putrini, intram odata. După noi urma bateria AG-9, și așa mai departe. Toată lumea făcea baie. După care l-a schimbat. Târziu averam să fac ți eu baie mai lejer și singur in cabina de la centrala termică.

La început când ne trimitea Trăilă după apa, ca să facem sectoarele, întârziam mult în căutarea apei. De multe ori mă lipeam la bucătărie, dar nu înainte de a pleca nepedepsit de la ei. În alte zile mă mai luam ți eu dupî alți bibani. Așa am descoperit o sursă de apă la parcul auto. Era un cămin prin care treceau două țevi de apa de 3”. Pe țeavă erau 2 robinete. La unu avea lipsa rozeta. Am intrat și eu acolo și mi-am umplut „ovalul” de aluminiu. A mers așa de câteva ori. Dar într-o dimineață am dat nas în nas cu „Turcu” viitorul meu binefăcător de mai târziu. Era prima întâlnire avută cu el. Pe atunci nici el, dar nici eu nu ne cunoșteam. Mi-a ținut o teorie privind furtul meu de apă, că nu era prea ortodox, că cică scădeam debitul la coloana de la parcul auto. O vreme am ocolit acel loc. Dar acu aveam să mă joc și eu cu apa. Când nu era apă deajuns, se mai apela și al rezerva PSI a unității, ca să facă bucătarii mâncare. Asta așa până ar fi venit apa. Faptul că unitatea avea totuși apă, era rodul „bătrînilor” de dinaintea noastră, care au săpat un șanț lung de la unitate, până la cele două bazinede apă a orașului.

Tot acolo au îngropat și cablul de forță de 380, care alimenta cele 2 electropompe. De asemenea și casa pompelor tot de ei fusese construită. Au avut mult de furcă cu această lucrare, când la o anumită adăncime, au dat și de stâncă. Cine știe câte târnacoape au rupt. Dar în final le-a ieșit lucrarea asta și din grija superiorilor.

Stația de pompe se afla îngropată în pământ. Ea consta dintr-o groapă săpată în pământ de circa 2,5 m. cu pereții din beton. Accesul în interior se făcea printr-un chepeng metalic, un fel de trapă. Electropompele, erau alimentate de la un panou electric trifazic, iar panoul era alimentat cu un cablu tot trifazic, ce venea de la unitate.

În jos era o scară metalică sprijinită de perete, la un unghi de aproximativ 75 de grade cu orizontala. În acea cămăruță erau două tablouri electrice şi două pompe, acționate de două motoare electrice. Pe panou se aflau patru butoane. Două roșii și două negre. Cele negre porneau electropompele, iar cele roșii, le opreau. Era simplu pentru mine. Doar făcusem la liceu și acționări electrice. Motoarele erau acționate de niște contactori trifazici. În interior aveam lumină de la un bec de 24V. Acesta era alimentat de la un transformator de 24V, ce se afla în tablou.

Pe locul respectiv mai erau două bazine acoperite cu pământ, de circa 25 vagoanefiecare. Pe total aveau 500.000 litri. În ele se stoca apa, ce alimenta orașul. Tot de la ele, plecau două conducte de trei țoli, la un metru în jos de marginea de sus a bazinului, ce intrau în încăperea pompelor. Țevile se legau la două pompe, cuplate și ele la două motoare prin cuplaj elastic. Pe una din țevi era montat și un robinet pentru con-trol. Dacă la deschiderea robinetului, acesta curgea, înseamnă că aveam apă în bazine. Tot acolo pe țeava de plecare spre unitate din încăpere, era montat un manometru de control. Cu ajutorul lui vedeam dacă pompele bagă apă în unitate. La început mi-a arătat nea Gigi, cum stă treaba. M-am prins repede. Am învățat repede. Le-a plăcut îndemânarea mea.

Așa că a rămas hotărât:

-De azi ești la pompe - Gringo! mi-a zis nea Stelică, zâmbind

Așa urma să-mi spună de acu. Și mai ales și băbăienii. Doar nea Fănică dăduse tonul. Așa mă alinta el.

A urmat predarea inventarului. Acum scăpasem și de bocanci. Aveam cizme de cauciuc electroizolante. Doar lucram sub tensiune. Așa că, indiferent de timpul de afară, înarmat cu două perechi de ciorapi, dați de la unitate, veneam mereu la unitate cu cizmele.

 Bocancii îi mai foloseam când mă mai duceam pentru mine în oraș, sau când veneam la raportul de dimineață a „lentului.

Lângă bazine era o mică construcție de doi metri pătrați, din chirpici. În această încăpere aveam să stau și eu, împreună cu patru civili, ce lucrau aici prin rotație - 12/24h.

 

În căsuță erau un pat de campanie de la unitate, cu o saltea, o pernă, un cearceaf și două pături. Mai erau o mică masă și o sobă micuță de tablă. Pe masă erau un castron, o farfurie, o lingură, o furculiță, o cană mică, toate din inox, de la unitate, precum și două căni de 3l din aluminiu. Toate astea le-am luat pe inventar. Trebuia să am mare grijă de ele, că altfel numai luam solda, și mai trebuia să stau juma de an, până se amortizau costurile. Cu aceste căni, aveamsă-mi aduc de acu mâncare de la unitate. Într-una puneam felul unu și în a doua felul doi. De multe ori când era felul unul mai prost, luam mai mult, numai felul doi, sau invers. Și era să aibă grijă cei de la bucătărie, de acum, de mine. Doar eu le dădeam apă!

Toate astea mi le-a spus „turcul”. Tot el mi-a povestit despre unele șiretlicuri, ca să fac față situației. Iar asta avea să determine cât de mult aș fi rezistat eu aici. Mi-a povestit că trebuie să cad la înțelegere cu civilii, pentru a mă lăsa să bag apă și la noi în unitate, chiar dacă bazinul lor nu era așa de plin sau, nu vroiau ei să mă lase.

- Mergem să-ți arăt și bazinul de la unitate!

„Turcu” îmi mai explică el acolo de una de alta. Cum să amorsez pompele și să urmăresc manometrul de ieșire către unitate. Să nu las să meargă pompele în gol. Lucru ce îl vedeam când scădea indicația manometrului. Dar mă mai uitam și în bazin, să văd nivelul apei. Îmi surâdea ideea de a rămâ ne acolo. Față de zilele grele de instrucție de la plutonul meu!...

Apoi am plecat la unitate. Ne ducem la centrala termică, unde aveam să văd și acolo un manometru. Acesta îmi dădea indicații, de cât de plin era castelul cu apă. De acu aveam să colaborez cu un alt biban ce rămase la centrala. Acesta era un soldat scund. Pe el îl alese să schimbe pe cel de anul doi, când acesta se va libera.

După aia am dat o fugă în dormitor la băieții mei. Trăilă şi Bejenaru m-au întrebat care e treaba. Eu le zic că de mâine plec acolo.

-Stai să vedem, ce-o zice „lentul, zic ei.

Da! Asta era o problemă. Probabil ca Comandantul la pus la curent pe „lent, cu noua mea misiune.

A doua zi la raport „lentul îmi spune:

-Da! De azi Grigoriule, te duci la stația de pompe de pe deal. Dar am pretenția ca în fiecare dimineață să vii la raport echipat normal. Și la prânz și la raportul de seară.

După inspecție, duci armamentul și celelalte la rastel și apoi ești liber. Dar ai mare grijă, că dacă aud ceva ce nu trebuie, sau Comandantul îmi face mie reproșuri din cauza ta, ai încurcat-o. Ai să faci instrucție până te liberezi.

Îl salut și îmi văd de treaba mea. Totuși mă gândeam și la „lent. Faptul că mă punea să vin de trei ori pe zi la unitate, nu prea îmi surâdea. Mă duc și-l caut pe turc.

 

După care plecăm la bazinul din afara unității. Acesta se găsea la postul 6, unde nu de puține ori îl vizitasem, cu ocazia intrării mele și în gardă. Turcul mi-l arată și îmi spune că pot băga apă în el până se umple. Chiar deasupra, pleca o țeavă de 3 țoli, ce dădea în câmp. Era supraplinul. Eventuala apă revărsată, iriga și câmpul, dar eventual ajungea și până în șosea la unitate.

Trebuie ca atunci când vin zilnic la unitate să trec și pe la centrala termică, ca să văd indicația manometrului. Presiunea arătată de manometru îmi dădea indicații cât de plin este castelul cu apă.

Apoi plecăm iar la pompe. Pe drum Turcu, îmi arată niște stâlpi vopsițti, alternativ în alb și roșu. Erau niște jaloane, ce marcau traseul conductei de apă și cablul detras de la unitate. Bejenaru și Trăilă aveau să-mi povestească că înainte nu era apă deloc în unitate. Iar apa era adusă cu cisterna. De abia anul trecut când erau și ei bibani, cei de anul II de atunci i-au pus la săpat șanțuri, de la unitate până la pompe, pentru conductă și cablul de forță. Spuneau că au muncit o lună. Dar oricum efortul le-a fust răsplătit. Acu aveau apa lor, chiar dacă și acu era cu porția. Dar esențialul era că aveau totuși apă.

Mă și gândeam ce or fi pățit bibanii de atunci când nu era apă. Cum se descurcau la făcutul sectoarelor, sau curățenie în dormitoare sau pe holuri, scări și alte sectoare. Că eu și acu, când mai era totuși cât de cât apă, pentru mine era un calvar.

-Cum se descurcau bibanii înainte? întreb eu pe turc.

-Greu nene. Erau zile grele pentru bibanii de atunci și cei de anul II de astăzi.

-De parcă eu am dus-o mai bine, zic eu amintindu-mi zilele de groază pe care le traversasem.

-Știu că și tu ai tras-o! Dar asta e armata. Nimeni nu a scăpat de asta și mai ales de instrucție.

-Trebuie să te fi considerat totuși norocos, că ai nimerit la A-A și nu la companie.

-Noi eram iepurii de câmp.

Da așa era! El provenea de la Compania II-a. Și pe el îl alergase alții la început.

-Lasă că nici cu „lentul Bucur nu ne-a fost ușor, ca să nu mai zic de gradați.

-Da știu! De aceea te-am și adus aici.

-Ai auzit ce vrea „lentul nostru? Cică să vin în fiecare zi la raport și cu armamentul și cu ținuta la zi. Păi dacă vin dimineața de aici până la unitate, deja bocancii mei sunt prăfuiți, ca să nu mai zic când plouă... și știu că asta nu o să-i placă.

 

 

Te orientezi și tu! Încet, încet zici ca el, apoi faci ca tine! Dă vina pe apă. Ce mie, „lentul de la companie, nu voia la fel? Și mai voia să merg și la trageri. Așa că am invocat că nu am apă și am scăpat o vreme.

Aveau să fie bune, aceste sfaturi ale „turcului”, pe viitor!

Câtă dreptate avea să aibă acest turc. Aveam și eu să-i aplic această stratagemă cu riscul de a da „lentul Bucur „divorț” de mine. Ceea ce s-a și întâmplat, până la urmă.

Cu urechile la el și cu ochii la traseul cablului, urmăream drumul printre bolovanii colțoroși de la carieră

Când ajungem iar la pompe, el îmi explică ce și cum merg treburile acolo. Îmi spune că dacă vreau să rămân acolo cât mai mult timp, să am grijă să încerc să bag cât mai multă apă în unitate. Pentru că este o problemă. Apă nu este tot timpul.

     Noi suntem înțepați din bazinul lor la un metru de suprafață. Așa că trebuie să ai grijă ca să nu rămână pompele fără apă, că le arzi.

Îi promit că o să am grijă.

A doua zi, îi dă drumul Comandantul, la Turc în concediu. Aveam aproape trei săptămâni de boierie. Cel puțin așa credeam eu atunci. Aveam să constat că nu era nici aici așa de simplu.

La acest bazin mai lucra încă patru civili, ce lucrau 12 cu 24. Unul din ei dădea liber la ceilalți. Așa aveam să-i cunosc pe: Iordache, Vistereanu sau Duri, Manole și nea Costică Haralambie. M-am împrietenit destul de repede cu ei. Mai ales cu nea Iordache. El era cel mai în vârstă. Mai avea câțiva ani până la pensie.

La început nu prea mă lăsau civilii să bag apă în unitate. Mai ales Vistereanu. Vistereanu, spunea mereu, că nu are orașul destulă apă. Bazinele de acolo se alimentau din două surse. Una de la Satul Nou, un izvor puternic, și una de la pompele de la Ghiol.

 Dacă apa de la Ghiol era pompată mereu, cea de la Satu Nou, era cu porția. La câteva ore pornea și ea. Venea pe o conductă de 300. Cu ușa închisă, se auzea de afară când băgau ăia apă. Și iar era bine la BIM...Pompa din vale, era cea mai frecventă sursă, că o luau apa direct din Ghiol. Un lac imens ce făcea legătura cu Marea Neagră. Cum asta trebuia dezinfectată, la bazin mai băgau și clor, clor ce era atent urmărit cu ajutorul unui cântar.

De treaba asta se ocupau însă civilii. Eu aveam alte treburi. Când era mai multă apă, nu aveau nici ei nimic împotrivă, pentru a băga apă în unitate. La început a fost mai greu. Cei de la unitate rămâneau mai mereu fără apă. Iar asta îmi făcea și mie viața grea și aici. Pe de o parte mă luau în primire: ba bucătarul, ba centralistul, ba soldații, ba gradații și ofițerii. Însuși Comandantul mă certa mereu. Ce era să fac? Dacă nu aveam apă? Au mai lăsat de la ei și m-au înțeles, cât de cât. Și asta că atunci când prindeam apă, băgam cu amândouă pompele, toată noaptea în castelul unității, până dădea apa afară.

Și atunci toată lumea era mulțumită. Iar atunci mai mă pomeneam și cu câte un soldat, ce îmi spunea ca să opresc pompele. Nu aveam „legătură” telefonică cu unitatea. Cred că dacă eram eu pe atunci, trăgeam și telefon. Ce mai conta două fire în plus. Le îngropam și pe ele.

Mai târziu m-am gândit să-mi dea o stație radio, dar am fost refuzat. Ei dar pentru asta trebuia să stau noaptea la pândă, pentru a urmării nivelul apei în bazinul meu, sau când adormea Vistereanu, ca să „fur” apa. Nu aceeași problemă îmi făceam cu ceilalți trei civili.

Ei spuneau:

-Marine, sau Marinică… Cât poți să tragi tu, trage, noi nu te oprim!

Și nu mă opream. Vistereanu era mai fricos. Spunea că dacă află șeful lor, îl dă afară. Dar ziua când mai veneau și ei în inspecție și apa era scăzută în bazin, de ochii lui, mai opream și eu pompele. Când vedeam mașina lor, coboram și opream pompele. Dar după ce plecau, trai! Bagă tare!

Bine că atunci când apa scădea sub nivelul de un metru, nu mai aveam ce face. Mă duceam în fiecare zi la unitate ca să iau mâncare și să-i fac hatâru „lentului.

Când mă vedea colonelul, mereu mă întreba:

-Grigoriule! Cum merge? Avem apă?

De multe ori îi răspundeam în funcție de cotele apelor. Da sau nu.

Acum aveam trecere și la bucătărie. Era colegul meu Serghie. Și acesta era foarte generos cu mine. Într-o zi erau piftele cu sos. Mi-a umplut cana pe jumătate. Alteori cu fasole sau cartofi, cu salam, cârnați sau piure de cartofi, ce era mai bun. Acum aveam și eu salam la discreție, salam ce era foarte rara, și mai ales în farfuria mea.

Și îmi mai dădea şi câte o pâine neagră caldă. Uneori luam și felul 1 borș și mai ales de fasole. Când era nea Iordache de serviciu cu mine, acesta îmi spunea, dacă este mâncare bună, să iau mai multă, că lui îi place mâncarea de cazan. De multe ori îi îndeplineam dorința și mâncam amândoi.

Odată Serghie, mi-a dat și o jumate de cană de 3l cu compoziție de clătite, pe care le-am făcut la mine la bazin. Au ieșit gustoase. Veneam uneori chiar de trei ori pe zi. Una că trebuia să vin mereu la raport și alta să văd și presiunea apei în bazinul nostru, care alimenta unitatea. Sâmbăta era zi de baie. Și aveam grijă ca să le dau multă apă.

La centrala termică, era un soldat de anul I de la companie. Era mic de statură. Toți ii ziceau piticul. Purta cizme ce îi veneau peste genunchi. Cu el aveam să–mi petrec veacul de acum înainte. Când băgam apă și era destulă, mai făceam și la el, câte o baie. Dar făceam și cu ceilalți la comun, cu A-A -ul!

Sâmbăta schimbam lenjeria la unitate, luând alta. Toate astea erau acu pe inventarul meu. Abia acum era să se schimbe viața mea în mai bine la armată. Mai aveam și eu trecere la câte o pereche de bocanci mai nouă, o ținută mai nouă, și alte accesorii. Cele date de ei înainte, se jerpeliseră de atâtea „culcaturi” și târâșuri. Și uite așa treceau zilele mele la pompe.

Într-o dimineață vin iar la raport. „Lentul face control la soldați să vadă dacă s-au bărbierit. Eu în ziua aia nu mă răsesem proaspăt, cum avea pretenția „lentul. Dar dacă nu erai atent, nu se cunoștea așa de tare. Trece de mine și nu mă observă. Când ajunge la Tugneanu, vede că acesta nu se rase. Atunci „lentul ia o lamă veche și începe să-l „radă” în răspăr și pe uscat. În timp ce îl „rădea” pe Tugneanu, acesta îi spune:

-Dar pe Grigoriu de ce nu îl radeți? că nici el nu s-a bărbierit! Era bun și el la băgat strâmbe.

Și numai din invidie.

Atunci „lentul se uită mai atent la mine.

-Nu-i nimic, zice el, îl radem și pe Grigoriu!

Când mi-a venit și mie rândul m-a făcut iar să sufăr. După 10 minute mă iartă. A doua zi m-am ras proaspăt, iar la control am fost dat exemplu pentru ceilalți, că mai găsise câte unul neras. Iar asta avea să-I coste o nouă înfruntare cu inamicul. Eu acum scăpam.

Nu prea îmi convenea că trebuia să mă scol dimineața ca să vin la raport. Când nu era „lentul de servici la unitate mai săream raportul de seară. Mă scăpase acu Bejenaru, invocând că bag apă în unitate. De multe ori ofițerul de seara îl mai credea.

Teoretic, dacă băgam apă dimineața, la prânz și seara, toată lumea era super mulțumită. Acum puteau și ei seara sau când făceau baie, să nu mai rămână cu săpunul pe ei, cum se întâmpla în perioadă. Înainte nici nu apucai să deschizi robinetul, că se oprea apa.

Acum, cei de la plutonul meu, știau lecția - eu eram la pompe. Începusem să am acoperire. De o grijă scăpasem. Numai veneam seara la raport. Luam mâncare și o tuleam sus. Uneori mai veneam și seara la unitate. Mâncam s-au luam mâncare și treceam și pe la centrală să văd cum stau cu presiunea apei. Dacă era urgență o tăiam înapoi și băgam apă, chiar și fără știrea civililor. Pe mine mă interesa să am eu apă. Prinsesem acu experiență.

Dar și bazinul de aici se umplea câteodată și dădea mereu afară. Atunci ma lăsa și Vistereanu să bag apă la noi în unitate la greu. Puneam câte o pancartă ce o legam de un coș de aerisire de pe bazin.

Ăsta era semnalul. Când respectivul de la pompele din Ghiol, din vale, vedea „semnalul” atunci oprea și el pompele. Când curgea bazinul, eram fericit și eu și cei de la unitate. Din când în când mai făceam act de prezentă și pe la adjutant. De câte ori mă vedea mă întreb:

-Ei care mai este treaba acolo? Este apă?

-Este!

-Bine, bagă tare!

Și băgam. Se obișnuise și el cu mine.

 

Când a venit turcu din concediu, adjutantul nu l-a m-ai lăsat pe el în continuare. Pe el l-a băgat în gardă. Nu prea i-a convenit. Parcă acu îi părea rău că îmi lăsase mie locul lui. La început a crezut că l-am „lucrat” eu.

Dar l-a liniștit adjutantul, spunând că a fost ideea lui și a Comandantului. Mai avea Turcu, trei luni până la liberare. Așa că am rămas în continuare.

Din când în când mai dădeam și pe la nea Pericleanu-instalatorul. Și el mă întreba cum merg pompele. M-a învățat să le pun șnur de azbest la presetupe, ca să nu mai dea apă pe la ax. Așa aveam să cunosc pe toți civilii de la unitate, care lucrau pe atunci. Nea Iepure era cizmar, iar nea Fane era tâmplarul unității. Mai aveam și un croitor, zugrav şi electrician. Acu îl vizitam și eu mai des, fiind mai liber. Când mă vedea se uita vesel la mine:

-Ei parcă acu te-ai mai îngrășat, față de prima dată când ai venit la mine... Acu arăți și tu mai altfel. Țin minte când te-am văzut prima data, nu-ți dădeam mai mult de o lună… de trăit, zicea el zâmbind.

-Ei, acu mai arăți a soldat. Când vrei să-ți fac valiza?

-Nu mai este nevoie nea Fane zic eu. Când am fost în concediu acasă mi-a împrumutat cineva o valiză. Acu am.

Da o luasem cu mine la pompe, aici sus, ascuzând-o sub pat. Tot timpul o țineam încuiată.

-Ei e bine atunci. Îți făceam și eu că nu era mare lucru...

„Da zic eu în gând: de câte luni îmi tot promiți”?

Dar îmi dădea și multe sfaturi. Cum mă duceam pe la unitate să văd și cum mai stau cu apele și aveam apă destulă il mai vizitam pe nea Fane pe acasă. El avea trei copii. Un băiat și două fete. Fata cea mai mare – Luminița. Băiatul – Cristi. Și fata cea mai mică – Mariana. Pe nevasta lui nea Fane, o chema - Stela. Tot așa aveam să-l cunosc și pe nea Pericleanu, făcându-I și lui dese vizite. El stătea cel mai aproape de unitate. Așa că aveam mereu acoperire. El era instalatorul sanitar de la unitate.

Trebuie să recunosc că acolo la pompe, am dus-o cel mai bine, față de viața din unitate la care am fost expus. Acolo unde se făcea instrucție în bătaie de joc, „în groapa leilor” sau „aleea lui Ceasar”, și nu cred că toate astea făceau parte din regulile ar-matei, sau dintr-un regulament.

Și cu civilii de aici începusem să o duc mai bine. Acolo în căsuța aceia stăteam seara până târziu, la povești cu civilii la o lampă cu gaz. Trebuia să mă duc mereu la unitate să fac rost de gaz.

Într-o zi îmi vine o idee. Ce ar fi dacă aș trage curent de 24V în căsuță. Dar pentru asta aveam nevoie de zeci de metri de cablu. Nea Iordache era prieten cu cei de la „Ghiol”. Într-o zi mă duce și pe mine la pompele de la Ghiol. Acolo era tura unuia care îi ziceau `”vulpe”. Era o poreclă.

 

 

Nea Iordache îi cere vreo 30 de metri de cablu electric de forță care era submersibil. Adică alimentau pompele care stăteau în apă. Cablu era și el în apă. Era cablu special. Pompa era introdusă într-un put în care se aduna apa ca la o fântână. De acolo trăgea apa și o pompa la mine în bazin.

Îi cerem noi cablul și ni-l dă, mai mult la insistențele lui nea Iordache. Mă duc și pozez cablul, de la casa pompelor până la noi la căsuță și îl alimentez, la început cu 24V.

Ca să nu fie vizibil cablul îl îngrop în pământ cam 20 cm. Sap pe sub perete în pământ și introduc celălalt capăt în căsuță. Montez o priză normal dar și pe aceea îngropată în perete. Când trec pe la unitate îi cer adjutantului un bec de 24V. Acesta curios mă întreabă:

-La ce îți trebuie?

Îi destăinui și lui că mi-am tras 24 de volți în căsuța civililor. Acum nu mai aveam nevoie de lampa cu gaz. S-a minunat și el de inițiativa mea, spunându-i și Comandantului. Și acesta când a venit într-o seară pe la mine a rămas plăcut impresionat.

  De când e turcu ăsta aici, nu am văzut altfel de lumină, decât lumina lămpii cu gaz. Lui nu i-a venit această idee.

   -Bravo Grigoriule! Acu ai și lumină! Vezi că asta e bună nu e periculoasă ca cea de 220V.

A doua zi a și dat raportul la toată unitatea că eu mi-am tras lumină.

Și așa am electrificat căsuța. Ceilalți civili au rămas și ei încântați de inovația mea. Nu avuseră ei lumină electrică acolo de când erau. Și nea Gigi electricianul, i-a plăcut ideea mea. Era 24V din transformatorul din tablou, nu era periculos. Am mers așa câteva săptămâni cu 24V. Dar după aia am schimbat alimentarea și am băgat în căsuță 220V. Dar asta mult mai târziu.

Și asta, tot la îndemnul lui nea Iordache, care spunea ca cablul acela rezistă la 500 V și că stătea și în apă.

Acum stăteam și noi seara cu lumină. Pusesem becul în dreptul ferestrei ca să lumineze afară și intrarea în bazin. Vis-a-vis de poarta curții era drumul de țară, iar alături de el un lan de porumb. Avea să ne fie folositor din mai multe puncte de vedere.

Mai ales când porumbul era în „lapte”. Mai puțin iarna. Se întindea miriște cât puteai vedea cu ochii. Coceam împreună cu civilii porumb și mâncam. Când aveam apă suficientă, nea Iordache mă mai lua la acasă la el.

Așa aveam să-i cunosc și lui familia. Avea și el două fete mari măritate și încă doi copii mai mici.

Unu era un băiat și il chema – Cristi. Mai avea și o fată mai mică, pe nume Nicoleta. Era pe atunci în clasa a V-a. Cristi era mai mare cu câțiva ani decât Nicoleta. Una din fetele măritate, avea un soț căpitan ce lucra la unitatea de la Codru. Cealaltă fată mai mare era măritată la Constanta. Din când în când se mai vizitau. Căpitanului aveam să-i fac o impresie bună. Mă lua și el la „ghiol” la câte o partidă de pescuit, printre picături. Eu cum mă plictiseam repede, și nici pești nu învățasem să prind, îi țineam companie mai mult cu vorba.

Acolo la ghiol, vis-a-vis de stația de pompe, era și o cabană amenajată de unitate, unde își desfășurau activitatea geniștii. Lăsase aici doi soldați, ca și mine. Mai pescuiau și ei și mai le făcea și câte o atenție la ofițerul lui și Căpitanului Pastramă. Cum mă plictiseam, mi-am făcut un aparat de radio, cu piesele trimise de nana la solicitarea mea într-o scrisoare. După ce l-am făcut o vreme a stat la mine. Dar la rugămintea celor doi soldați de la Ghiol, ce mă vizitaseră într-o searaă, i l-am dat lor. Că spuneau ei să aibă și ei o muzică.

-Tu îți faci altul, spun ei.

Dar asta după ce m-am apucat și eu, în limita timpului, mai serios de treabă. Adică de reparații. Așa că aveam acu și piese, date drept recompensă de la cei care îi mulțumeam, după o reparație.

Din când în când mai trecea Colonelul și pe la mine în vizită, când îi vizita și pe cei doi din vale, de la Ghiol.

Ghiolul, Avea o așezare splendidă. Era la marginea unor dealuri ce fuseră odată cândva munți. Dar de vreme, aceștia se tociră.

Lui nea Iordache îi cam plăcea băutura. De câte ori mă vedea venind la ei, scotea câte o cană de vin. Eu nu aveam experiență la asta. Și beam mai puțin. Mai mă puneau și ei la masă. Ne împrietenisem și cu copii lor. Mă jucam cu ei, fugărindu-i prin vie. Avea o curte mare și plină cu butuci de vie, de toate soiurile. Mai plecam și cu o traistă de struguri. Doar o oră stăteam, după care plecam iar la pompe. Asta în funcție de cum aveam apă, mai pompam sau nu.

Într-o zi nea Iordache îmi dă un radio mic, un „pescăruș” ca să-l repar. La început am improvizat un mini letcon – aparat de lipit, cu nichelină calculată pentru 24V. Încă nu schimbasem tensiunea. Pe o sârmă de cupru, groasă de 4-5 mm, am înfășurat câteva straturi de șnur de azbest. Peste el am bobinat câteva rânduri unul lângă altul, fără să se atingă, la pas, sârmă de nichelină de reșeu, de 0,6mm. Apoi am acoperit totul cu șnurul de azbest. Am pus un mâner de lemn, și mi-am făcut astfel un mini letcon de lipit, alimentat la 24V.

Era bun pentru început. Am luat fludor de la un magazin din oraș, apoi l-am reparat. Bucuria lui că avea la ce asculta seara și noaptea. Trecea noaptea altfel.

Într-o zi i se stricase televizorul la familia Iordache. Mă cheamă să mă uit la el. Eu încerc să-l repar. Și reușesc. Ei asta a fost începutul. Că după aia, atât nea Iordache cât şi nea Fănică îmi făceau rost de clienți. Pe unele le făceam pe altele nu aveam cu ce să le fac. Îi trimiteam să cumpere piesele respective și apoi îl reparam. Dar asta avea să-mi aducă și necazuri mai târziu!

 

Într-o zi mă apuc să scriu nanei o scrisoare. Încep să mă laud că aici e bine şi că am scăpat de armată. Că bag apă în unitate și că viața oamenilor din oraș și a colonelului, este în mâinile mele. Închid scrisoarea și o arunc în valiza cu gând să o expediez. Dar uit de ea. Peste câteva zile vine la mine CI-tul, cel care mă anchetase atunci cu cazul. Îl salut îmi răspunde și el zâmbind. El întotdeauna era tot un zâmbet. Se uita prin încăpere, se uită pe sub saltea, sub pat, și vede valiza. Era valiza pe care o împrumutasem de la Genu.

Cum o țineam încuiată, îmi zice să o deschid. Se uită el prin ea și la fund dă de două scrisori. El îmi cere să le deschid ca să le citească. Eu uitasem ce scrisesem în ele şi i le arăt. Pe prima a răsfoit-o și nu a zis nimic.

La a doua însă îl văd că în timp ce citea, începe să zâmbească. Îmi spune că scrisoarea asta o ia cu el. Eu aprob ca nu mai știam ce scrisesem.

A doua zi când mă duc la raport, Colonelul strânsese pe toți afară pe platou și citea scrisoarea mea la toți soldații. Lângă el se afla și CI-tul care zâmbea. Zămbea și Colonelul. Și îl aud că începe:

- Uitați ce scrie Grigoriu de la pompe: „Dragă nană află despre mine că sunt sănătos. Aici o duc bine. Sunt la o stație de pompe unde bag apă în unitate. Eu am grijă de viața oamenilor și a soldaților din unitate. Chiar și viata Colonelului e în mâinile mele”. Ei, când a ajunge Colonelul aici cu cititul, au început toți să râdă. Numai eu nu râdeam. Într-un final mi-a dat dreptate până la urmă. Și-au dat și ei seama că era un punct strategic. Eu înființam și postul 8, aici la bazin ca să fie păzit.

Dacă cineva ar fi umblat la bazin, mureau toți. Ei bine eu mai exagerasem oleacă. Nu cred că era cazul. Dar ia dat de gândit la Colonel mai târziu. A pus soldat cu armă să-l păzească.

Castelul de la postul 6, era deja păzit de noi. Numai eu știu câte nopți geroase am făcut acolo. Ei dar dacă pe Colonel l-a amuzat chestia asta nu același lucru puteam să spun și de „lent. Acesta când a auzit, mă cheamă și Îmi spune:

-Ce ți-am spus eu atunci Grigoriule? Mai ți-i minte? De fapt așa e când cineva dă de bine. Își aruncă țărână în cap.

Pentru asta m-a pedepsit dându-mi 5 km și toată ziua am fost la dispoziția lui. La trimis pe Turc acolo iar. Așa îmi trebuia! Dacă nu am fost cuminte m-a atacat iar inamicul.

A doua zi m-a salvat Colonelul.

-Lasă-l Bucure! Du-te măi înapoi, și să nu te mai văd că vii la unitate, trei zile!... Și trimite-l pe turcul ăla încoace, că-i pun și lui ăla pielea pe băț. După ce am cerut voie la „lent m-am dus repede înapoi. Eram bucuros că scăpasem ieftin. Mă gândeam că nu mai vedeam pompele. Nea Iordache și nea Fănică s-au amuzat tare pe chestia asta.

Și de atunci am fost iar cuminte o vreme.

 

Aveam să îmi aduc aminte ce îmi spusese fruntașul Anghel, în prima mea zi de armată. Ca să am grijă ce scriu acasă. Și de atunci, cum scriam o scrisoare la cineva, mă și duceam imediat personal la poștă și o puneam în cutie. Și uite așa treceau iar zilele una câte una.

Dar Într-o zi trimite vorba la mine, ca a doua zi era alarmă. Și „lentul mă chema la el la formație. Ce era sa fac? Îl las iar pe turc, şi mă duc la unitate. Dorm noaptea la A-A în dormitor.

 Nici nu m-am mai dezechipat. Pe la 4 se dă alarma. Eu eram acu pregătit. Ne ducem fiecare la rastel și scoatem armele și măștile și ieșim afară. Eu eram la urmă. Când să i-au și eu masca, văd că era a lui Tugneanu. Asta grație sfatului „lentului ca să ne etichetăm măștile. Fiecare își scria numele său pe etichetă.

El îmi luase masca mea. Eu nu știam, și las acolo masca lui. Când mă vede Bejenaru că am ieșit la alarmă fără mască mă ceartă. Îi spun că masca mea nu mai era în rastel. Și nu am vrut să i-au alta. Ne scoate cu mașinile din unitate. La câțiva km. de unitate. Ne oprim. Colonelul era și el printre noi. Dă comanda gaze. Eu, de unde atâtea gaze… Încerc să mă ascund pe lângă ceilalți. „Lentul m-a văzut și el că nu aveam masca și mă amenință cu pumnul. Colonelul mă vede și el că nu aveam masca. Bejenaru îmi dă boneta lui să o pun la gură. Când mă vede Colonelul îmi zice:

-Ce faci Grigoriule, unde îți este masca?

-Raportez că nu am mai găsit-o în rastel. Era alta acolo. Și nu am vrut să o iau.

-Trebuia să ei ce găseai. I-a masca mea!

Și îmi dă masca lui. După ce o pun și trece alarma mă duc să i-o dau înapoi. La care el îmi zice zâmbind:

-Vezi, cum tu ai avut grijă de viața mea, uite și eu am avut grijă de viața ta. Așa că suntem chit!

Ceilalți ofițeri aflați prin preajmă începură să râdă. Apoi am plecat iar la pompe. Unii bibani de ai mei, făcură școala de gradați. Neruja, Uncu, Neacșu și Miron.

Îi făcuse fruntași și caporali. Ei aveau să instruiască mai departe pe noi bibani, când aceștia veneau în Octombrie.

Civilii erau de treabă, îmi aduceau struguri, că aveam vii multe prin zonă. Și începuseră să se coacă. Chiar și paznicul îmi aducea struguri, spunându-mi, că eu pot să mănânc oricând, dar să nu le dau și la alții. Avea dreptate. Când au început să se coacă strugurii au și început cei din unitate să mă roage să le culeg și lor struguri. Dar găseam mereu scuze, sau dădeam vina pe paznic.

Nea Iordache avea o bicicletă. Îmi dă cu împrumut bicicleta lui, ca să mă duc cu ea la unitate și să iau mâncare. Făceam acu drumul mai repede. Într-o zi m-a văzut și Comandantul:

 

-Măi Grigoriule, ai de grijă să nu-ți rupi gâtul, că eu o dată am avut grijă de tine...

Dar a zis asta zâmbind. Nu a avut nimic împotrivă.

Totuși pentru adjutantul Cristel i-am cules niște struguri de câteva ori. Și „lentuluiBucur i-am cules o sacoșă, drept pentru care mi-a mulțumit. Ce vreți era șeful meuîncă. Mai îl pusese și pe Turc să le culeagă. Era treaba lor. Eu nu voiam să–mi pierd postul.

Odată într-o seară era cam pe amurg. Vine un „lent major, nu mai știu de la ce armă, de la unitate, cu două fete, la mine la bazin. Eu eram cam lejer îmbrăcat numai cu un șort sport negru, fiind singur acolo.

Fetele când mă văd în ținuta aia, încep să chicotească. „Lentul major, le lasă pe fete lângă poartă și îmi spune să mă îmbrac. Apoi mă trimite chipurile după struguri, el rămânând singur cu fetele. M-am dus, dar când m-am întâlnit cu paznicul, acesta nu mi-a dat voie să culeg pentru el. ÎI văzuse și el pe „lent, pe când încercase să dea iama prin vie. Când mă întorc cu mâna goală, îi spun că nu m-a lăsat paznicul. Se uită la mine cu neîncredere, dar totuși îmi spune:

-Trebuie să fi foarte prost, ca tu să nu mănânci struguri.

Mă uit și eu la el. Ce puteam să zic? „că nu vreau să-l servesc”. De fapt îi spusesem adevărul. Paznicul nu m-a lăsat.

Între timp apare și Duri. Așa că „lentul major, a trebuit să plece, cu tot cu fete.

Veni și ziua când ne despărțirăm de „bătrânii” noștri. Eram și eu acolo. Toți gradații și „bătrânii” noștrii, au dat mâna cu noi. Acu erau toți trei sergenți. Și pe Anghel îl făcuse sergent. Părerea mea e că merita și el demult acest grad. Bejenaru și Trăilă mi-au spus ca să nu le port pică, chiar dacă s-au purtat mai militărește cu mine.

Bejenaru nu are de lucru:

 Bagă repede un culcat, așa de despărțire, ca să nu mă uiți. La loc comanda!

Nu, nu aveam să-l uit, nici pe el dar nici pe Trăilă.

Acu erau în haine civile parcă nici nu-i mai cunoșteai. Nu mai erau ei. Acu cu plecarea lor, treceam și eu în anul II. Nu mai eram biban. Mă făcusem și eu ditamai crapul! Trecusem și eu în anul II.

 

 

 

Anul II

 

 

De acum se chema că eram și eu în anul II. Chiar dacă nu ne venise și nouă bibanii încă. Eu oricum nu aveam treabă cu ei. Și chiar dacă aș fi fost în rândurile lor, tot nu mi-aș fi bătut capul cu ei. Că oricum nu cred că mă făceau gradat. Eu aveam acum alte sarcini mult mai importante la ordinea zilei. Eu eram omul care aduce apa. Așa și era.

Zilele treceau și viața la unitate se desfășura în mod normal. Unii făceau gardă cât cuprinde. Cei care nu erau în gardă se îndeletniceau cu micile probleme gospodărești. Unii „obosiseră” de atâta armată și de abia așteptau să vină bibanii. Mă apuca groaza când mă gândeam ce-i aștepta și pe ei. Oare și ei o să aibă aceeași soartă ca a noastră?

Aveam să constat mai târziu, cu excepția a câtorva cazuri izolate, că bibanii noștri, aveau să aibă o viață mult mai bună, decât am avut-o noi.

Ei, dar cum pădure fără uscături nu există, nici la noi nu erau excepții. Și la bibanii noii veniți, aveau să treacă și ei la început prin cercul de foc. A urmat și la ei depunerea jurământului, ca la noi, după care s-a lăsat și cu masa festivă. Și binențeles că am făcut șă eu act de prezență. Păi se putea? Trecuse și luna octombrie și începuse și Noiembrie. Semn că iarna era pe aproape. Cum se făcuse frig afară și începură și ploile, i-am spus „lentului că nu mai pot să vin la raport dimineața, că atunci aveam apă și atunci pot să pompez. El oricum nu avea de unde să știe asta. Uneori așa și era. Numai dimineața aveam destulă apă. Și câteodată și noaptea, sau spre dimineață. Scăpasem de plantoanele de la unitate, dar aveam să le mai continui și aici. Făceam schimbul 2 și aici, și câteodată toate trei schimburile.

Tov ”lent Bucur, permiteți să raportez. Dumneavoastră vreți ca eu să vin mereu în fiecare zi la raport. Dar am probleme cu apa. De abia spre dimineață, am și eu apă mai multă. Și atunci pompez.

Nu prea i-a convent „lentului afirmația mea. Atunci s-a dus la Colonel și a spus să mă șteargă din efectivul lui și să mă treacă la compania II–a. Zis și făcut. A dat „divorț” de mine „lentul.

Ei, acum scăpasem de „lentul Bucur, dar aveam să mă „războiesc” acu cu „lentul de la companie. Și el avea pretenția să vin zi de zi la instrucție. I-am raportat că nu puteam să plec de acolo. În unitate cine mai băga apa? Când a pomenit și de raportul de dimineața, l-am convins și de astă dată, dând vina tot pe apă. Așa am scăpat o vreme de el.

Dar tot mă mai vizita și el cu toată compania, pe la bazin. Erau foștii bibani care aveau și ei bibani acu. Cum îi alergase, venise pe la mine să poposească.

 

Gradații de acu și câțiva bibani au venit la mine la poartă și mi-au cerut apă.

Câțiva au apucat să bea. „Lentul din urma lor țipa să nu le mai dau apă. Câțiva au fugit. Când a ajuns și la mine s-a luat de mine că de ce le-am dat apă. Am ridicat din umeri:

-Dacă le era sete ce era să fac?

Știam și eu cum era, doar trecusem și eu prin asta. Când mâncam zăpadă ca să mă răcoresc. A început să spună că le fac rău, apoi a plecat. Când a început tragerea, iar a venit la mine ca să merg la trageri. Nici acu nu am fost de acord. Am spus că eu și așa am tras FB. Îi zic:

-Puteți să-l întrebați pe „lentul Bucur, ca să vă convingeți.

Nu știu dacă l-a întrebat sau nu, dar nu a mai avut pretenția să mă cheme la nici o tragere. Mereu dădeam vina pe apă. Și uite așa veni și iarna. Civilii de acolo stăteau cu mine. Șeful civililor le aduse niște lemne, pentru iarnă. Mi-a trimis și Colonelul niște lemne. Dar erau numai loazbe și unele groase și cioturoase. Greu mă descurcam cu ele. Și afară începuse iarna, să-și spună cuvântul. Pe lângă ninsoare mai era și vântul care o făcea și mai greu de suportat. Civilii când veneau, îmi tăia și ei lemne pentru două zile. Le luam de afară direct din zăpadă. Apoi le rânduiam după sobă.

Într-o zi colonelul mă întreabă:

-Cum te descurci acolo Grigoriule! N-ai înghețat? Îi raportez:

-Dar nici mult nu mai am!

La care el:

-Păi să-ți trimit pe cineva să te ajute acolo să-ți taie și lemnele!

Și l-a trimis pe Gafar Sabri. Și el era de origine turc. Colonelul îi zicea tătar. „Măi tătare!”. Dar el zâmbea și nu zicea nimic. Acest soldat era de la AG-9. Fusese și el biban ca mine. Nici el nu a dus-o mai bine. A fost și el gazda bătăilor. Dar și el între timp s-a orientat, cerându-se la depozitul de alimente. Era primitor distribuitor. El primea marfa. De la conserve și legume până la toate zarzavaturile.

Odată nu a avut grijă de varză, ca să o întoarcă din când în când, iar aceasta s-a stricat. „Lent - Colonelul – Tocală, care răspundea de alimente, l-a dat afară, zicând că e incopetent și o sa-I impută varza stricată. Cică să îi ia din soldă. Apoi câți ani trebuia lu” Gafar al meu să mai stea în armată, ca să acopere pagubele.

Cred că îl apuca pensia cu tot cu dobândă și TVA. La cât de mare era solda pe atunci de numai 40 de lei!...

 

Așa că Colonelul l-a trimis la mine să mă ajute. Era băiat de treabă și sufletist. Îmi tăia el lemnele. Pe cele mai groase le despica în lung, apoi eu, înarmat cu un alt topor care tăia bine, încercam să le scurtez. Mai făceam și cu schimbul. Oricum el vedea că eu nu prea le aveam cu pădurea. La mine acasă le tăia mașina.

Apoi intra în căsuță și pe când ardea focul în sobă. ne puneam la povești. Aveam să aflu de la el, destul de multe lucruri interesante. De la el am aflat prima dată, despre circumcizie la băieți, încă de la naștere. Cică așa era tradiția sau obiceiul. Din când în când, mai trăgeam afară o fugă și intram la pompe, uitându-mă la manometru să văd nivelul apei, sau deschideam ușa de la bazin și mă uitam înăuntru, să văd cum stau cu nivelul apei. Acu seara dacă aveam lumină ne apuca și 12 noaptea povestind și tot nu se mai termina.

Dacă venise el, civilii nu mai stăteau toată noaptea cu noi. Veneau, stăteau până seara, apoi plecau nevrând să ne plictisească. Unii erau mai conștiincioși și nu ne părăseau până la ziuă. Cred că mai mult să audă poveștile noastre.

Și uite așa trecu iarna. Anul nou l-am petrecut cu toții, acolo la pompe. Dar nu m-am dat în lături să particip și la masa festivă. Am stat la masă cu vechii colegi de la A-A. Păi cum se putea, să părăsesc pe vechii mei colegi de suferințe? Acu aveam și eu țuică. Ba chiar unii bibani mi-au dat din propria inițiativă și porția lor, fără ca să le zică nimeni nimic. Când mă uit eu mai bine, mai avea oleacă și se umplea cana. Nu știu ce fusese în capul lor. Sau poate drept recompensă pentru că aveau apă mereu? Câțiva din foștii bibani și care erau acu și ei anul doi ca mine, jubilau:

Ia și bea ca să-ți scoți pârleala, zice Neacșu, acu fruntaș. Că nici tu nu aveai parte de rachiu.

Îmi aminteam și eu cum procedau bătrânii noștri. Ne luau țuica din cănile noastre și ș-o turnau la ei în căni. Am băut oleacă și l-am lăsat tot acolo. Am mâncat și eu atunci o mâncare mai bună. Adică mai specială. Ardei umpluți cu carne, printre altele. Aveam să constat că viața bibanilor noștri și mai ales cei veniți la A-A, avea să fie total diferită de cum fusese cu Bejenaru sau Trăilă. Ei nu-i foiau chiar așa cum ne făcea nouă. Sau poate, cum eu veneam mai rar, nu le știam și toate obiceiurile. Dar presupun că totuși „lentul nu-i ierta. Era și acum printre ei un biban mai amărât.

Uitându-mă la el, parcă mă vedeam pe mine. Îmi pusesem și eu în gând că poate o să-l mai scutesc și pe el de armată, ca să-l las în locul meu.

 Dar nu avea pregătirea mea. Și voiam ca să las acolo pe cineva de nădejde. Chiar dacă nu era mare lucru de făcut. Se putea învăța repede. Dar ...”O să mă mai gândesc”, zic eu în gând.

 

 

Odată Neruja și Neacsu, acu gradați m-au invitat și ei la sală, cu toate că nu mai figuram la ei. Când deschid ușa și mă văd foștii colegi de suferință, acu gradați, strigă:

-Atențiune!

Intru și le dau pe loc repaus.

-Continuați, zic amândoi gradații.

Ce vreți? Voiau și ei să–mi arate cât de pregătiți erau noii lor bibani. Unele obiceiuri se mai păstraseră încă.

Așa i-am cunoscut pe noii bibani. Erau unul și unul. Mă uitam și la cei care erau gradați și îi admiram. Ce bine le stătea! Restul erau în putere.

De data asta „lentul se orientase mai bine. Probabil că știa acu ce știa. Scăpase de mine și avea acu să aibă pe altul în postura mea. Neacșu îmi spune că „lentul îmi păstrase o insignă de „militar de frunte” și voiau să mi-o înmâneze. Nu am luat-o atunci și parcă acu îmi pare rău. Nu de alta, dar mai aveam și eu o amintire. Dar avea să aibă grijă Comandantul de asta, atunci când aveam să plec și eu acasă peste un an. Nici la instrucțiile lor nu am participat. Eu eram la datorie nu puteam părăsi postul, decât în caz de forță majoră sau după caz.

A doua zi după anul nou, pentru că pompasem destulă apă și aveam și eu, m-a invitat nea Iordache la ei acasă. M-au poftit la masă. Nu am refuzat invitația. Două ore, nu mai aveam treabă cu apa. Bucuria copiilor când m-au văzut, motiv să se joace iar cu mine. De multe ori venea și Cristi, a lui nea Iordache la bazin. Și mai continuam și acolo joaca. Cel mai mult îmi plăcea să mă joc cu soru-sa și să o necăjesc. Îmi plăceau copii. Dar cred că și ei aveau atracție la mine. Că unde mă duceam și aveau copii, după câteva minute erau călare pe mine. Parcă ne știam de când lumea. Nu de puține ori părinții interveneau asupra lor:

 -Da lăsați omul în pace! Ce e de seama voastră?

Da ei de unde? Mă lăsau câteva minute, după care, o luau de la început. Le mai țineau și ei hangul, văzând că eu nu mă supăr.

Așa încet, încet, aveam să fac cunoștință cu aproape toți locuitorii din oraș. Chiar și nea Fane îmi spunea:

-Păi tu „Gringo”- așa îmi spunea el și familia lui - cunoști mai bine orașul decât mine, care m-am născut aici.

Aveam să-l cunosc, dar nu chiar pe toți. A fost suficient să mi se ducă vestea de la unu că mă ocup printre picături și cu reparatul TV-urilor, sau alte aparate de radio, că marea majoritate apelau la mine.

Bine, că nu reușeam să împac pe toată lumea. Dar în mare parte le rezolvam. Unii îmi mai dădea aparate vechi, ca să nu le arunce, pentru piese de schimb. Așa îmi făceam rost și de piese de schimb: lămpi, tranzistori și alte piese. Pe unele le reparam care nu erau prea stricate. Și le dădeam tot lor.

 

Lădița mea „diplomat” care o luasem cu mine în armată, începuse să devină neîncăpătoare. O foloseam ca „geantă de scule” șI alte piese. Unii îmi mai dădeau și ceva bani. Că ziceau ei că sunt soldat necăjit. Nu îmi dădeau cine știe ce, dar știți cum e proverbul „picătură lângă picătură, balta mare se adună”. Așa că îi strângeam la CEC. Pe unii îi foloseam ca să-mi mai cumpăr și scule: Pistol de lipit, șurubelnițe, șpiț, patent, pensete, creion de tensiune și multe altele. Băieți mei de la geniu, care erau la Ghiol, îmi făcuse rost de la ei, „cu împrumut”, un instrument de măsură. M-am descurcat cu el. Era numai pentru măsurat rezistente. Așa că folosind formulele învățate l-am transformat într-un voltmetru și ampermetru, pe patru scări și în curent alternativ și în curent continuu. Venea primăvara și eu începusem să am treabă. Nu întotdeauna îi onoram cu prezența. Una că aveam treabă și cu apa, dar îmi era frică să nu afle Colonelul, că ăla eram. Dar știți, că este o vorba: „De ce îți este frică nu scapi”. Așa și eu!

Într-o zi vine la mine la bazin, un țigan turc. Avea mustață. Că acolo erau destui și din aceștia. Și cam toți aveau mustață mare și neagră, de parcă erau trași la indigo.Și toti semănau leit, de parcă erau trași la indigo. Dacă atunci erau câteva sute de familii, acum sunt cu zecile de mii. S-au înmulțit rapid.

Când mă vede, mă întreabă dacă mă pricep să-i repar un aparat de radio, cu lămpi. Eu îi spun:

 -„Depinde”! Pot încerca. El îl scoate dintr-o geantă mare și mi-l dă. Îi spun să vină după două zile. Că am să mă ocup de el. După ce pleacă mă apuc de el și în două ore îl fac. îl pun deoparte sub pat. Ca să nu-l vadă Colonelul sau alții. Durii îl vede și îmi spune că dacă mă întreabă al cui e, să zic că este al lui.

Trece o săptămână. Să mai vină clientul meu, aș! Mai trec două zile, când vine la mine altcineva, care semăna cu cel în cauză.

 Îmi spune că e fratele lui și că să-i dau lui aparatul, că el nu poate veni. Dar nu-mi spune nici motivul și nici eu nu am fost curios. L-am crezut spunându-mi în gând: „dacă știa că e la mine înseamnă că este el”. Il dau.

După altă săptămână vine cel de prima dată, bandajat la cap și mă întreabă de aparat dacă e gata.

Eu îi spun ca a venit unu care s-a dat fratele lui și i l-am dat lui. El de colo, că nu știe nimic, cui l-am dat? Simțeam că mă cuprinde o răceală pe șira spinării. Încerc să-l conving.

-A zis că e fratele tău!

-Bine, zice el. Hai mine!

-Cred că știu cui l-ai dat.

Merge cu mine la o familie de tipul lui și intră cu forța în casă la una. Deschide șifonierul și scoate aparatul lui de radio.

 

 

 

Cât căuta, vorbea cu ea, numai în limba lui, ca nu înțelegeam nimic.

-Merge? mă întrea el.   

-Da! spun eu.

Între timp îi face o probă și se declară mulțumit.

Bine i-a de aici. Și îmi dă niște bani.

Plec înnapoi cam supărat. Nu mă așteptam la așa ceva. Peste alte câteva zile depune femeia plângere la miliție și mă cheamă și pe mine ca martor. O încurcasem! Numai de așa ceva nu aveam nevoie. Numai la Colonel mă gândeam tot drumul. Când ajung la miliție, mă întreabă respectivul despre ce e vorba. I-am spus tot.

-Așa îți trebuie zic ei. Dacă te-ai pus în cârcă cu ei!

Ascultă pe rând declarațiile la amândoi. După care îmi spune să plec. Când am ajuns la bazin, numai îmi ardea să mă mai duc nici la unitate. Îmi era frică, dacă află Colonelul. Dar știți proverbul... cu Mahomed... A veni Colonelul la mine, dacă nu m-am dus eu la el. Comandantul Miliției îl și puse la curent cu îndeletnicirile mele Și m-a luat la trei păzește, zicând:

-Cu țiganii ți-ai găsit măi, să-ți pui în cârcă?

-Păi am vrut să împac pe toată lumea, ca să fie toți mulțumiți, zic eu. Acesta se uita la mine și zâmbi pe sub mustață, zicând:

-Poate așa te-ai învăța minte.

Eu bucuros, că scăpasem așa de ieftin. Înclin să cred că Comandantul era la curent de mult cu îndeletnicirile mele. De aceia nu a zis nimic.

Ce se întâmplase de fapt. Cel care mi-a adus aparatul, era într-adevăr frate cu cel căruia i l-am dat. Dar eu nu aveam de unde știi că cei doi s-au bătut între timp, până și-au spart capetele.

El a luat aparatul și la ascuns la nevastă-sa în șifonier.

Pe frat-su îl luase la spital. De asta nu-mi explicam eu de ce întârzie omul atâta. Că i-am spus la urmă lu”frate-su:

-Voi chiar nu vă puteți înțelege de loc? Ce vină am eu ca voi v-ați bătut?

A trecut și asta. După chestia asta, o vreme, nu am mai plecat la nimeni să mai repar vreun aparat. Chiar și atunci când mai veneau câte un „neam” de a lor, motivam că nu pot să-l fac că nu am, acea piesă defectă. Și așa ei habar nu aveau. O vreme am încetat orice activitate de acest gen. Dar avea să-mi vină altă idee.

Cum se încălzise afară, îmi zic că aici aș putea să-mi văd visul cu ochii. Ce ar fi să mă apuc să-mi fac bicicleta mea zburătoare, pe care teoretic o începusem, încă de acasă. Chiar și aici printre rarele clipe libere dintre două pauze de bătaie, mai lucram pe ascuns la proiectul meu. Îmi proiectasem și o pală de la elice. Asta avea să fie rezultatul citirii unor cărți de navomodele pe care le studiasem încă de acasă. Mă duc la Adjutant în una din zile și văd trei rulmenți la el pe raft. Erau 6304. Îi cer. El mi-i dă. Eu îi iau și încep să-i pregătesc.

 

Vorbesc cu nea Iordache și îi spun că mi-ar trebui două lanțuri de bicicletă și două foi de angrenaj, precum și niște pinioane. El avea o soră. Mergem la ei. Când află despre ce e vorba, nea Iordache îl convinge să mi le dea mie. A zis că se ocupa el de preț.

-Dacă ai ceva stricat, vreun radio, televizor, Marinică e meșter, ți-l repară.

-Da! zic ei. Păi aș avea ceva. Aveau un televizor vechi. Mă uit la el și îl fac. Acu erau bucuroși. Această familie avea două fete. Una era cu doi ani mai mică ca mine. A doua era în clasa a șasea. Atât nea Iordache cât și tasu, pusese ochii pe mine, ca să-și mărite fata, respectiv nepoata.

Mă-sa s-a uitat la mine și a zis că să se mai gândească. Apoi ea a zis că fata ei nu-i de mine. Nu am înțeles prima dată la ce se referea, sau ce a vrut să zică.

Îmi spune apoi, că nu mai este fată mare și nu e de nasul meu. Nu știu dacă nu a zis-o, numai ca să mă facă să mă răzgândesc. Fata lor m-a refuzat încă de la început. La început am zis că asta nu era o problemă.

Apoi nici eu nu am mai insistat, mai ales că nu-mi stătea gândul la însurătoare. Și îmi venise în minte și cuvintele tatei: „Să pui verigheta în degetul căreia avea să te merite”.

După o lună, nea Iordache, luându-mă la el acasă, îi spune și nevestei lui:

-Marinică ar fi bun pentru nepoată-mea.

Nevastă-sa, nici ea, nu prea a fost încântată. La care nea Iordache zice:

-Da ce are? Dacă îi place, să pună mâna pe ea. Eu i-as fi dat-o pe Nicoleta, dacă era mai mare, dar e prea mică pentru el.

Eu aveam atunci 22 de ani. Iar ea era în clasa a V-a. Deci cam 10 ani diferență. Cu toate ca acum se poartă. Mai ales daca e și bogat tipul sau tipa...

Pe strada lui era un vecin, care era șofer pe mașina de la pompieri. Ne face cunoștință. Nea Iordache îi spune că poate Marinică îți repară televizorul. El avea un „Opera H”. M-am chinuit mult cu el pană să-i dau de capăt și asta că nu puteam să probez toate lămpile. Pe când eu încercam să repar televizorul, îi zice omului respectiv, că poate își mărită nepoata cu mine. El când aude îi zice:

-Ai măi lasă-l în pace pe Marinică. El este băiat bun. Nu-i de nasul ei. Când plec îl întreb pe nea Iordache, ce a vrut să zică cu asta. Nea Iordache îmi povestește că într-o zi s-a dus nepoată-sa la „Doi iepurași”. Un loc de popas la câțiva km de Babadag. Era la o răscruce. Niște tipi s-au legat de nepoată-sa. Așa că atunci când ne-am dus la ei iar, cunoșteam deja povestea. Tasu a încercat atunci să mă convingă să-mi schimb părerea dându-mi să beau.

 

Eu nu eram obișnuit și după ce am plecat de la ei nu mi-a fost prea bine. Am reușit în schimb să fac rost de o parte din materiale.

Mă duc la o întreprindere din zona și îl rog pe un muncitor să–mi sudeze rulmenții într-o țeavă unde intrau fix, și un ax în rulmenți. Apoi l-am făcut și pe al doilea. Aveam cele două axe pe care aveam să prind la un capăt pinionul și la celalalt capăt foaia de angrenaj. Apoi cele două axe le-am sudat de o placă de metal. Sistemul de cuplare îl aveam. În vârful unuia din axe am prins automatul de bicicletă. Pe el aveam să prind palele de la elice. Aveam și pe el suporturi sudate sub un unghi de 15 grade. Rezolvasem teoretic și cu înaintarea, prin schimbarea unghiului elicei.

Așa că atunci când dădeam la pedale primul lanț îmi învârtea primul pinion, ce era cuplat la cea de a doua foaie. În final ea era cuplată și cu automatul. Rolul automatului avea să fie și de protecție. Dacă se rupea lanțul sau sărea, automatul mai avea încă destulă viteză ca să nu să se prăbușească bicicleta mea chiar ca un bolovan.

Așa credeam eu pe atunci. Voiam să fac proba, să văd dacă unghiul era bun. Dacă nu îl modificam. Asta era gata. Acum cum fac eu palele elicei?

Nea Iordache mă întreabă:

-Din ce vrei sa faci palele de elicopter.

-Din tablă de aluminiu. Unde găsesc așa ceva aici?

-Păi dacă e asa, în vale sunt multe țevi de irigație de 4-5 țoli. Ei de acolo tabla.

 Îmi dăduse o idee bună. Așa că într-o noapte mă duc înarmat cu o pânză de bomfaier nouă, luată tot de la adjutant.

Mă gândesc și acu. Cât curaj la mine să merg noaptea pe coclauri. Mai ales că era și întuneric beznă. Și nici lanternă nu aveam.

Mai mult ghiceam drumul. Reușesc să ajung fără peripeții în vale, lângă stația de pompe. Lângă ea era un câmp cu diferite culturi. Una era cu căpșuni. Aveam să mă înfrupt și eu din ele mai târziu. Găsesc repede o țeavă abandonată. Era lungă de 6 m. Ca să nu se audă gălăgie, când aș fi tăiat-o, am tras-o după mine și am urcat la deal către bazin.

A fost mai greu decât mă așteptam. Terasa pe care o urcam eu, era împrejmuită cu vii. Și acestea erau legate de pari cu sârmă. A trebuit să găsesc un loc liber ca să nu mă mai tot aplec la fiecare sârmă. Într-un târziu am ajuns și eu la bazin. Ieșise și luna, asta a făcut să-mi ușureze înaintarea. Atunci nu am mai făcut nimic. Dacă am văzut că am apă, am dat drumul la pompe și m-am culcat.

A doua zi m-am apucat de treabă. Mai țineam minte calculele și dimensiunile din revistele de navomodele. Și consultam și șablonul pe care mi-l făcusem. Am împărțit țeava în șase părți egale. Mi-a ajuns la fix. Doar avea 95 cm o pală.

 

Deci deschiderea totală era de aproape 2 m. Eu calculasem că forța de sustentație, sau portanța, avea să compenseze greutatea mea și a aparatului. Apoi fiecare bucată am tăiat-o pe lung. După ce le-am tăiat, am îndreptat tabla cu un ciocan. Treaba grea. M-am chinuit mult până am îndreptat fiecare bucată. Și asta că tabla era din duraluminiu. După care am trasat schema palei, după șablon.

Trei din ele le-am lăsat o margine mai lată cu doi cm. După care pe cele mai mici le-am pus peste cele mari și le-am îndoit marginile peste ele. Am obținut trei pale destul de rezistente și credeam eu, numai bune pentru mine. Cu toată strădania mea de a ale îndrepta, tablele mai prezenta ovalitate. Așa că atunci când le-am pus una peste alta, erau cu partea concavă fată în față. Mai aveau și aer între ele palele de elice.

Și era și puțin ovală. Mai era problema postamentului pe care aveam să prind stâlpul pe care prindeam angrenajele. Dar nu a fost sa-mi văd visul cu ochii, s-au să văd dacă cel puțin mergea. Soldații care mă mai vizitau au văzut cu ce mă îndeletniceam eu. După ce au aflat ei cum stă treaba, a aflat inevitabil toată unitatea.

Așa că nu mult a lipsit să afle și Colonelul. Mai veniseră și câțiva sergenți majori și plutonieri de la parcul auto să mă descoase.

Ba mai mult la raport, „lentul Bucur, aflând și el de inovația mea, îi raportează și comandantului, despre nebuneala mea:

-Știți ce vrea să facă Grigoriu tovarășe Comandant? O bicicletă care să zboare...

-Ei nu mă înnebuni! zise vesel Colonelul.

-Și la ce înălțime o să zboare, Grigoriule?

-Raportez ca la 30-35m altitudine.

-Așa îmi ieșise mie din calcule.

Colonelul s-a speriat, de ce aveam eu de gând să fac. La început credea că e o glumă. Și nu a luat lucrurile prea în serios. Dar apoi chiar credea că o să zbor cu elicopterul meu. Până la urmă a zis și el ca ei. Eu țineam piesele dezansamblate în camera pompelor. Când plecam de acolo de obicei încuiam chepengul. Dar îl mai și uitam deschis fără să pun lacătul. Într-o zi mă duc la unitate, ca să iau mâncare și să mă uit și la manometrul de la centrală, să văd cum stau cu apa. Colonelul mă vede și mă întreabă:

-Gata elicopterul?

-Nu! Îi raportez, eu.

-Când e gata, să mă chemi și pe mine să văd ce ai făcut, îmi spune el.

-Să vedeți cum o să vină la unitate cu elicopterul să ia mâncare, zice și „lentul Bucur.

Nu știu dacă a vorbit serios. Cât am mai stat eu pe acolo, cât una alta, întrun târziu, plec înapoi la pompe. Când ajung mănânc.

 

 

Nu mă duc imediat la stația de pompe, că aveam apă. Spre seară, nu mică mi-a fost mirarea când am găsit încăperea goală.

Toate mecanismele mele dispăruseră. Noroc ca palele nu le luase, că erau în căsuță, ascunse sub valiză. Am rămas perplex.

Toată munca mea de o lună se năruise. Eram foarte descurajat. Cineva, cât am fost eu plecat, îmi dăduse lovitura. Nu am aflat nici până când am plecat și nici până acu, a cui îi fusese opera. Cel puțin îmi părea rău, că barem, nu îl încercasem.

Și așa avea să ia sfârșit proiectul meu, privind „bicicleta zburătoare”

Într-o zi Duri, vine cu niște pește. Și cum nu găsea o tablă ca să frigă peștele, apelează fără să știu eu, la una din „elicele” mele. Când am văzut, să-mi cadă fața.

-Păi ce faci nea Duri, eu am făcut elicea pentru elicopter, nu pentru prăjit peștele matale...

-Hai fi serios! și așa nu mai ai ce face cu ele. Măcar de asta să fie bune.

La urmă am mâncat pește fript pe tabla elicelor mele. Era bun.

Târziu, peste un an, când am venit acasă, am văzut în unele publicații, că un francez îi venise și lui aceeași idee ca a mea. Făcuse și el o „bicicletă zburătoare”. Și mai era și portabilă. Asta era ghinionul meu. Mult timp i-am bănuit pe cei de la unitate că mă sabotase. Dar nici cu civilii mei, nu îmi era rușine. Nu știam ce să mai cred. Credeau că îmi făcuse un bine. Poate!

 

 

 

Mici probleme

 

 

Dacă acu nu mai aveam ocupație, că cineva mă sabotase, aveam iar să colind pe la unii sau alții în oraș. Lângă mine în vale, începea periferia orașului. Chiar lângă pompe în vale, era o familie - Dumitru. Eu îi spuneam nea Mitu. Acesta avea o noră care stătea împreună cu fiul lui. Ei aveau trei copii. O fată mai mare în clasa întâi, o fată mai mică și un băiețel prin clasa a II-a. Au aflat și ei că mă pricepeam la reparattelevizoare și m-au invitat la ei. Cu ei aveam să devin prieteni încă din toamnă din luna Octombrie.

Tocmai culegeau via și i-am ajutat și eu. Am băut must rosu și dulce. Și era tare bun. De ce beam, de ce aș fi băut mai mult. Aveau și ei un televizor mai vechi care se strica mereu. Nevasta fiului lui Mitu, începuse să mă cheme cam des. Mereu i se defecta televizorul. Era o femeie bine robustă și destul de atrăgătoare. Mai veneau și copii lor la mine la bazin. Le plăcea să se joace și ei cu mine. Câteodată venea mă-sa, împreună cu socru-su și îi luau acasă seara. Uneori plecau noaptea târziu. Ea, mă mai chema, trimițând câte un copil la bazin.

Când m-am dus odată la ei, ea m-a primit în costum de baie, cu toate că afară era noapte și era cam rece. Cred că avea călduri. Și cred că nu mă chemase, numai ca să-i repar televizorul. Eu din fire nu eram obișnuit cu astfel de scene, mai mult de frică să nu afle bărbatu-su, sau Colonelul. Că zburam de acolo și nu cu elicopterul, ci pe jos, direct la unitate, sau tocmai pe dealul Molda. Acolo, avea să mă atace inamicul. Iar mă întâlneam cu „lentul Bucur. Cred că abia mă aștepta, deși dăduse „divorț” de mine. Sau poate „lentul de la companie ia-și fi îndeplinit dorința. Așa că am rămas prudent. Am motivat că nu pot să stau că trebuie să bag apă și am plecat.

Alte ori tot așa. Începuse să pună ochii pe mine și băbăoancele. Una mă cheamă la ea acasă și în timp ce vorbea cu mine începuse ca din joacă să-și descheie câte un nasture de la capot, lăsând să se întrezărească lenjeria intimă. Am priceput și am plecat.

În altă zi mă scol dimineața dintr-un vis și simt ca o amorțeală la încheietura mâinii stângi. Ca și cum cineva mă apucase de mână. Nu mi-am explicat misterul.

Mai târziu, pe la orele patru, după amiază mă vede una pe stradă și știind și ea cu ce mă ocup și cine sunt, mă cheamă să mă uit și la televizorul ei. În timp ce reparam apare bărbatul ei de la muncă. Când mă vede pe mine, începe să se i-a de mine:

 

 

 

 

 

-Ce cauți aici?

-M-a chemat, cred că soția matale, să repar televizorul!

-Televizor ai? zice el.

Și mă i-a de mână și mă dă afară pe ușă. Sigur că nevastă-sa a început să proteste-ze. Nu știu ce a mai urmat. Când ieșisem afară simții exact durerea de la mâna stângă ca în vis.

În altă zi mă vizitează Capitanu Pastramă. Dar nu mă găsește acolo. Fusese la Ghiol la cei de acolo pentru un pește.

La întoarcere se abătu și pe la mine, urcând dealul. Bineînțeles cu mașina. Când mă întorc mă întâlnesc cu el pe drum. El era într-un ARO de armată. Când mă vede:

 -Unde ai fost și de unde vii?

Cum eram pe drum înspre bazin, nu avea de unde să știe de unde veneam eu, așa că atac:

  -Am fost la Ghiol, ca să anunț pe omul de acolo, să oprească pompele, pentru că dă apa afară din bazin.

Oricum, el nu avea de unde să știe dacă era așa sau nu. Că nu știa care e treaba acolo. Dar cum din buzunar îmi ieșea o șurubelniță, zice:

 -Măi tu te-ai dus iar la reparat televizoare! Uite și dovada, zice el arătând către buzunarul meu.

 -Nu, ripostez eu. O port mereu la mine, ca să nu dispară.

Nu a vrut să mă creadă.

 -Mâine vii la unitate și te echipezi cu tot tacâmul pentru război. Avem alarmă! Când am auzit, să cadă cerul pe mine. A doua zi, mă duc totuși cu frică la unitate.

Mă duc la companie la un sergent major, care era responsabil cu „efectele” la o magazie. Îi spun ce a zis Căpitanul Pastramă. El mă liniștește și spune că se dăduse alarma. Să stau liniștit acolo la subsol, până trece alarma. Așa am făcut. Mai târziu după ce am luat mâncarea și am cercetat manometru de la centrală, am zbughit-o, la pompe, prin spatele unității, de frică să nu mă vadă Pastramă, ca să-și aducă iar aminte de mine. O săptămână iar am fost cuminte.

 Nu am mai plecat de acolo. După câteva zile a venit iar comandantul. Așa aveam să aflu că Comandantul, fusese câteva zile în concediu și îi ținuse locul Căpitanul Pastramă.

Nu mi-a zis nimic, în afară de faptul, dacă am apă.

-Este apă tovarășe Colonel!

-Bine măi, zice zâmbind la mine și dispare.

Nea Fane îmi pusese și el „gând rău”. Voia cu tot dinadinsul să mă facă Băbăian. El deja îmi alese câteva fete, să vadă dacă mă puteam înțelege cu ele.

Iar dacă îmi plăceau, să mă însoare cu una din ele. Se oferise ca să-mi fie și naș. Unele nu mi-au plăcut, că și zicea tanti Stela, nevasta lui nea Fănică:

-Măi Gringo, dar tu ești și pretențios pe deasupra

Care îmi plăceau mie, nu voiau ele. Și tot așa. Nu a fost să fie.

Când mai vizitam pe câte cineva, de, ca tot omul, fiecare îmi oferea câte ceva de băut. Mai ciuguleam câte ceva și hai și un pahar de vin. Dar startul se dădea cu un păhărel de rachiu de țară. Eu nu prea beam de felul meu. Nu eram obișnuit. Nu aveam antrenament! Cum spunea și nea Fănică.

-Tu Gringo, nu ai antrenament! Ia și bea, ca să te obișnuiești!

Așa că mie nu-mi trebuia mult. Plecam de la unu și mă opream la altul. Dacă nu mă opream eu, mă vedeau și mă chemau ei. Și iar dăi cu bere, dăi cu vin...În ziua aceea, am ajuns cam pe două cărări și la nea Fănică. Se putea să nu trec și pe la el. Tocmai pe la el, care după cum spunea el:

Eu pentru tine Gringo, sunt ca un tată. Și așa nu ai avut tu parte de părinți… Asta îmi zicea la câte un pahar, două, mai mult.

Cu ce am ciugulit și la el am pus capac. Eu aveam de gând să mă duc și la unitatesă văd dacă era apă în castel. Nea Fănică, când mă vede cum eram, îmi spune:

 Să nu cumva să te pună dracul să te duci la unitate. Du-te sus la tine și culcăte. Am promis că mă duc la mine. Era pe la orele 21.

Când ajung la intersecție la ieșirea din sat, picioarele mele începuse să se sfădească, să se certe între ele. Ăsta drept, zice: „hai la pompe”. Iar ăl stâng: „nu, hai la unitate”. Iar eu la ele: „Ce aveți ați căpiat” nu vă puteți înțelege? Doar sunteți frați. Ele nimic! Nu voiau să mă mai asculte. Eu nu, ele da, pană la urmă a învins piciorul stâng. Nici nu știu cum am ajuns la poarta unității. Mă duseră picioarele singure. Ce te joci? Învăța-seră singure drumu!

Soldatul din gardă mă avertizează că e locțiitor de comandant și de serviciu pe unitate, lent” colonelul – Ceasar. Nu știu ce am bălmăjit eu pe acolo, că a venit comandantul gărzi și mi-a dat drumul în unitate.

Doar eram cunoscut! Toată lumea mă cunoștea! Doar eu eram omul care le aduce apa!

Era tocmai la raportul de seară. Ofițerul de serviciu era chiar col. Ceasar. Când să intru, era pe mijlocul aleii o linie albă continuă. Iar eu în gândul meu: „Taci că e bine! Voi merge exact pe linie și nu v-a observa nimeni nimic!” După vreo 2-3 pași, linia începuse să fugă de sub picioarele mele. Eu o căutam s-o prind, ea fugea mereu. Când mă vede lent”colonelul, cum eram, îl aud:

 -Ia uite cum vine soldatul român! Bagă-l la arest!

Vine comandantul gărzii și, ce era să facă? Ordinul era ordin! Nu se discuta.

 

Îmi ia centura și șireturile și pentru că pe mine nu mă răbda, i-am și spus:

-Descalță-mă și de bocanci, dacă tot ai început.

Am stat vreo 15-20 minute, sau poate mai mult, cine poate știi, pe o bancă de lemn. Soldații îi spuneau „țambal”. Era pentru prima dată când sufeream o așa rușine. Și făceam cunoștință și eu cu el. Nu degeaba spuneau unii, că dacă nu ai făcut măcar o zi de arest, înseamnă că nu ai făcut armata! În timp ce stăteam așa, îmi aduc aminte de ce venisem. Îl chem pe soldatul din corpul de gardă care era de veghe:

-Ei bibane!

Acesta vine la mine. Îi zic:

-Cheamă-l pe comandantul gărzii sau locțiitorul…

Acesta se supune și îl cheamă. Era și el de-al meu. Mâncasem aceeași pâine amară împreună. Ne îmbarcasem odată.

-Ce vrei Gringo!

-Du-te și spune-I colonelului Ceasar, că nu am apă și trebuie să merg sus ca să bag apă, că mâine nu o să aveți apă! Și o să vreți să vă spălați! Nu știu dacă era sau nu așa, dar asta poate m-a salvat. Îl aud că iese afară și se duce la Colonel. După cinci minute îl aud pe Ceasar:

-Dă-i drumul, dar să nu-l mai prind pe aici, că îi rup picioarele.

Îmi înapoiază efectele. Am plecat repede. Nici nu am mai fost la centrală ca să văd, cum stau cu apa. Am tulit-o repede pe poartă și până la pompe nu m-am mai oprit. Cei șase kilometric, mi se părură foarte scurți de data asta. Iar m-au dus picioarele singure. Ajuns acolo. Am pornit o pompă, fără să mă mai uit în bazin să văd câtă apă e. Am văzut că la mine era apă și i-am dat drumul.

După care m-am culcat. Târziu mă scol și opresc pompa. Apoi până dimineață nu m-am mai trezit.

A doua zi a aflat și nea Fănică de la soldații de la poartă, că eu am fost la arest. I-au și dat raportul, cum venisem „aseară”, și că mă băgase la arest.

Toată unitatea aflase. Sigur și Colonelul, dar nu mi-a reproșat niciodată nimic. Ca mă și miram: „Cum tocmai el nu mi-a spus nimic!”

La prânz, mi-am călcat pe inimă și m-am dus iar la unitate. Și asta că îmi era și foame. Tot foamea a învins săraca. E mai tare decât frica! Dar îmi era și tare rușine. Știam că aflase toți. Când am intrat pe poarta unității, neștiind că nea Fănică fusese informat de boacănele mele, trec și pe la dânsul la atelierul de tâmplărie. Când mă vede, îl văd că pune mâna pe un băț și dă să se repeadă la mine. Eu crezând că glumește mă feresc în lături. Apoi îl aud că zice:

-Păi bine măi Gringo - așa îi plăcea și lui să mă dezmierde. Unde te-am trimis eu aseară?

-Unde? zic eu, ca să câștig teren, deși știam acu ce anume îl supărase pe nea Fane.

 

-La pompe! zic eu.

-Da? Și tu unde ai ajuns? Când am venit dimineață la servici, nici nu am intrat bine pe poartă, ca au sărit toți pe mine:

-Nea Fănică știi ce a pățit „Gringo” al` matale?”

-Nu știu? zic eu.

-Ei află că a venit aseară beat, că abia se mai ținea pe picioare, că era să și cadă jos, la un moment dat…

-Mint! zic eu. Eram foarte treaz. Au exagerat și ei...

-Treaz, ai?! Când ți-oi da una acu! Ce, eu nu știu cum ai plecat de la mine? Și doar ți-am zis: Măi băiete nu te duce la unitate că ai să dai de belea. Este Ceasar de servici. Dar tu...? Nimic! Așa-ți trebuie!

 

 

-Păi... zic eu, căutând disperat o soluție salvatoare: Când eram în drum spre pompe mă întâlnesc cu soldatul de la Ghiol. Acesta mi-a spus, că vine de la unitate și că nu este apă. Așa că m-am abătut pe acolo. Dacă colonelului nu i-a plăcut cum mergeam eu? Ce-s de vină eu?

-Te-ai abătut? Ei lasă că dacă nu te-oi bate eu pe tine … Da? lasă că îl întreb eu și pe ăla, să văd: el te-a trimis la unitate?

Acum îmi mai făcuse încă o grijă. Trebuia cu prima ocazie când aveam să-l întâlnesc pe soldatul de la Ghiol, să-l pun în gardă.

-Eu tot o să te bat pe tine. Nu pleci tu nebătut de la mine. Tot îți rup eu o mână sau un picior, mă amenință nea Fănică. Păi cum măi? Să nu mă asculți tu pe mine?

Bineînțeles ca știam că în mare parte glumește. Asa îi plăcea el să mă mai necăjească. Chiar dacă vorbea serios. Dar acum avusese dreptate. Nu-l ascultasem și era să mă coste.

Poate chiar „exmatricularea” mea de acolo. Dar iar am avut noroc. De fapt nu eu am fost de vină, ci băutura! De atunci m-am învățat minte. Chiar dacă mai ciuguleam câte ceva pe la cineva, nu mă mai duceam niciodată la unitate, chiar dacă nu aveau apă.

A făcut toți haz de pățania mea. Mai ales civilii de la pompe. Și nea Iordache a râsde mine.

La prima vizită, la nea Fane acasă, nu am scăpat iar de morala lui. Dar tanti Stela a sărit în apărarea mea:

Ei dar mai lasă omul, că l-ai înnebunit de cap. Ce tot atâta? A făcut-o? A făcut-o! O să se descurce el. Ca doar e băiat mare.

 

Ce să-l las? Ce e de lăsat! Auzi la el! Și dacă nu ia-ș fi spus! Tot nu pleacă el ne bătut de la mine…

Cum numărul clienților începuse să crească simțitor, am început să mai și strâng bani. Ce strângeam îi dădeam doamnei Stela ca să-i depună la CEC. Îmi făcusem un cec tot la insistențele lui nea Fane. Așa că am început să mai și strâng bani. O parte din bani îi mai foloseam la cumpărat diverse obiecte.

Așa mi-am luat un ceas rusesc cu cadran albastru și secundar central. Era un „vostok”, și multe altele. Tot din banii strânși mi-am mai cumpărat și o serie de scule. Dar tot s-au strâns ceva bani.

Într-o zi mă duc la o femeie mai în vârstă. Băiatul, spunea ea era la București. Îi repar și ei un Tv cu integrate. Apoi văd la plecare un mini magnetofon frumos, mic maro și bine întreținut. Îmi făcuse cu ochiul. Tot nu aveam eu unul acasă. Îi cer să mi-l pună să ascult și eu, să văd cum se aude. Am fost mulțumit de el. Așa că am întrebat cât ar vrea pe el. Dânsa îmi spune că nu știe, dar va întreba pe băiat mâine. A doua zi mă duc iar la ea. Îmi spune că a vorbit cu băiatul și că acesta ar fi spus că vrea 2000 lei. Când aud să mi se facă rău. Mi se părea enorm de mult. Îi spun că o să mă mai gândesc, că acu nu am toți banii. Plec. Peste alte zile mă întâlnesc cu femeia și băiatul. Mă întreabă amândoi dacă mai este valabilă oferta. Le zic că e cam mult.

Dar cât ai vrea să dai pe el. Știu și eu cam 1500 zic în final, bazat că am banii pe CEC. Le zic că acu nu am banii la mine și că mă duc mâine la CEC să-i scot.

Nu! Vreau 1800. Ăsta e ultimul preț. Rămâne așa.

 

 

A doua zi mă duc la tanti Stela ca să-i cer să-mi dea cecul. Ea mă întreabă de ce îmi trebuie. Nu-I zic adevărul. Ea mi-l dă, mai ales că nea Fane nu era acasă. Mă duc scot banii și îi dau femeii. I-au aparatul și mă duc cu el la pompe. Seara mă duc la nea Fane și mă laud că am cumpărat un magnetofon.

-De unde l-ai luat și cât ai dat pe el? Și de unde ai avut banii?

-Păi am fost azi și mi-a dat carnetul tanti Stela.

Când a auzit nea Fane se face foc și pe mine și pe tanti Stela. Mai să o bată.

-De ce i-ai dat carnetul? Reușise să strângă și el niște bani amărâți și cu frică și sub tensiune, iar tu i-ai dat ca să-i cheltuie pe prostii într-o zi. Adu-mi aparatul să-l văd și eu.

Mă duc întristat la bazin și îi aduc magnetofonul. Cum îl vede nea Fane a și început:

-Ce ai făcut Gringo? Ăstai magnetofon? Te-a fraierit! Cine ți la dat?

-Păi cutare.

-Da e clar ăia sunt niște bandiți. Niște șarlatani… De ce nu mi-ai cerut întâi miepărerea, că îți spuneam eu.Te duci mâine și-l duci înapoi. Zici că nu e ce voiai tu. Găsești o scuză tehnică, că doar aici nu te întrece nici dracul.

Îl pun să meargă pentru demonstrație. Începuse să cânte ceva.

-Nu, Nu e bine. Ai dat mult pe el.

-Păi la început mi-a cerut 2000 zic eu crezând că făcusem totuși o afacere bună.

-2000? Eu îi dădeam 2000 de pumni în cap. Cum să-i dau atâția bani?

-Da, așa faci Marinică, mâine te duci la ea și îi ceri banii înapoi!

 

Întristat, mă duc la femeie a doua zi. Când mă vede și mă întreabă ce vreau, nici nu a vrut să audă. A zis că a pus banii la CEC și ea nu-i mai scoate, mai ales că băiatul plecase iar.

Mă întorc și mai cătrănit la nea Fane. El de la poartă când m-a văzut cum eram și-a dat seama că am fost refuzat.

-Ce nu a vrut baba să-ți dea banii înapoi, Așa-i?

-Așa-i!

-Te duci la Miliție și o reclami, zice nea Fane.

-Iar la Miliție? De abia am scăpat de țiganul ăla. Iar aude Colonelul, iar panaramă…

-Atunci plângi după bani. Că ăla nu o să meargă mult și păcat și de bani. Doar sunt banii tăi munciți. Faci cum vrei.

A doua zi îmi calc pe inimă și mă duc totuși la miliție. Comandantul când mă vede mă recunoaște și mă întreabă:

-Iar ai venit? Iar ai treabă cu țiganii?

- Nu! îi zic. Acu e altceva.

Și îi povestesc cum m-a înșelat, în opinia lui nea Fane, acea persoană

-Cât ți-a cerut?

-1800, zic eu.

-Păi și nu ești mulțumit? Nu merge? Ce are?

-Ba da, dar după aia am văzut că e cu tuburi. Inițial am crezut că e cu tranzistoare. După aia am văzut.

-Bine depune o plângere și o chemăm noi pe femeie. Te chemăm noi!

Plec cu oarecare speranță în suflet. Trec și pe la nea Fane și îi povestesc ce și cum.

 Mi-a zis că o cheamă și mă anunță.

Trec trei zile. Nimic! A patra nu mă rabdă și mă duc iar la ei, ca să văd care e treaba cu problema mea.

Mă vede și îmi zice:

- Noi nu am putut să o obligăm să-ți dea banii înapoi. A fost tranzacția voastră, asta e! Mergi sănătos!

Și mai trist m-am dus la nea Fane iar. Când m-a văzut nu i-a mai trebuit alte cuvinte.

-Asta, să-ți fie învățătură de minte. Ca înainte să arunci banii pe fereastră, să mai întrebi și tu pe alții.

Și am rămas cu magnetofonul. De când am ajuns acasă cu el, a mers doar o lună. După care s-a dus lampa finală de sunet. Nici nu am mai găsit alta. Mai târziu cum m-am angajat am făcut rată la CAR, în combinat și mi-am luat unul nou: Un Majak 205. Ei da! Dar ăsta a costat 4500lei. Un an de rate...

Dar tot a aflat colonelul și de isprava asta a mea, dar iar nu mi-a mai zis nimic.

 

Într-o seară veneam de la unitate. Nu am mai luat-o pe jos. Ci am luat-o pe sus pe lângă carieră. Acolo veneau ziua excavatoare și mușcau din malul de piatră făcând o mică prăpastie de 20-30 de m. În jurul ei pe o rază de 10 metri terenul era defrișat de iarbă.

Era ceață deasă. Cum era și întuneric greșesc drumul și mă abat către prăpastia de la carieră. Mai departe văd o luminiță palidă și niște glasuri care se apropiau.

Eu mă opresc atunci cam la câțiva pași de marginea prăpastiei. Mă oprisem să văd cine e. Cum ei veneau pe drum mă îndrept spre ei.

 

Cum mă duceam spre ei, văd sub picioarele mele pământul defrișat. Am înghețat. Îmi zic în gând: „noroc de ei, că altfel cădeam în „prăpastie”. Și aveam să stau acolo până la ziuă.

 Cine m-ar fi văzut s-au auzit”. Erau un pluton de la unitate, care fusese în vale la Ghiol. Ei alese să urce la deal și să nu țină valea. Norocul meu!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Puiul de mâț

 

În una din zile, Duri, îmi aduce un pui de pisic. Zicea el, ca să prindă șoarecii. Nu știu dacă acest mâț ar fi prins șoareci și nu l-ar fi prins șoarecii pe el. Că era mic și prăpădit și pricăjit, de îi numărai coastele. După o săptămână, se făcu mai frumos. Era motan. Îi pria mâncarea de la unitate. Începuse să mai crească. Boala de mâț se obișnuise cu mine și îi plăcea să doarmă cu mine. Când mă culcam stătea pe pătură. Mai târziu se fofila și se băga și el pe sub pătură ca să mă încălzească chipurile. Fusesem „de noapte”- „planton sch2”. Pompasem apă la greu, toată noaptea. Spre ziuă m-am culcat. În timp ce dormeam aud ca prin vis, glasul Colonelului:

-Ia să văd ce face Grigoriu ăsta?

Coboară din IMS și vine la mine. Dă ușa de perete și când mă vede dormind, trage pătura de pe mine zicând:

-Uite soldatul, doarme și la ora asta!

În timp ce trage pătura, sare în sus și motanul meu, de sub pătură. Colonelul se sperie.

Nu se așteptase la așa ceva. Așa că se dă înapoi un pas, speriat.

-Ce e cu lighioana asta? mă întreabă el surprins.

-Este pisica civililor. L-a adus ca să prindă șoarecii.

-Da? Și mătăluță, de ce mai dormi încă, la ora asta? Știi cât e ceasul? E zece!

-Nu am avut apă aseară și am stat până dimineață ca să pompez apă.

 

 

Se uită la mine zâmbind și mă crede. Pleacă.

Pe la ora 1, mă duc la unitate după mâncare și după nivel. Când ajung în unitate, toți soldații erau afară pe platou, iar Colonelul tocmai le povestea că fusese la mine și mă găsise dormind. Mă opresc lângă ei și ascult și eu. El mă vede dar continuă vesel:

-Mai, am fost azi la Grigoriu ăla!... Știți care?... Ăla de la pompe… Ăla cu elicopterul… Așa! Știți! … Și când… îl găsesc dormind la ora 10. Dau pătura jos de pe el și când deodată sare coșcogeamite motanul pe mine, să mă dea jos nu alta!

Unii începură să râdă, neștiind cum au stat lucrurile. Eu îi zic:

-De unde atâta, tov. Colonel? Că era un biet mâț.

La care toți au început să râdă. A râs și Colonelul.

Într-o zi vine chiar Comandantul la mine și nu mă găsește. Se făcuse foc. Când ajung la prânz la unitate, mă întreabă pe unde am fos. I-am spus că la pompele de la Ghiol.

-Da? zice el. De mâine sapi o groapă mare cât camera pompelor în aval de ea și lipită de ea. Acolo o să fie viitoarea ta cameră. Ca să nu mai dormi cu civilii!

Mă trimite la adjutant la magazie să iau o cazma, o lopată și un târnăcop. Îmi spune și el că ar fi mai bine să sap acea groapă ca să facă o cameră pentru mine, și pentru cei care vor veni. Așa că înarmat cu acestea mă apuc de treabă. Trebuia să fac o groapă de 2,5x2,5 și adâncă tot de 2,5m. Treaba mergea greu și anevoios, cât și de faptul că terenul era presărat din abundență și cu pietre sau bolovani. Acu aveam ceva experiență.

 

Doar nu săpasem la A-A atâtea amplasamente și gropi degeaba. Fuseseră și ele bune la ceva.

Din când în când mai dădeam și de câte o bucată de piatră. Făceam câte două rânduri de hârleț după care mai făceam pauză. Un civil, nea Manole, când aude ce aveam de gând să fac, se oferă să mă ajute. Făceam cu rândul. Așa că înaintam repede. Ei, acum aveam o altă ocupație. Trebuia într-o săptămână să o dau gata. După care ar fi urmat cofrajele ca să torn pereții din beton. Ei ar fi spart peretele ce dădea în casa pompelor și aveam întrare comună și prin interior. Mai sap eu o vreme când ajung la o platformă de stâncă.

Cu toate eforturile mele și a civilului, nu am reușit să mai înaintăm. Și mai aveam o jumătate de metru! Ne-ar fi trebuit exploziv ca să răzbatem. Când vine Colonelul era și nea Manole cu mine. Îi arată și el Comandantului că era imposibil să mai înaintăm. După ce se convinge și el îmi dă ordin să o astup.

Norocul meu că în zonă, la 100m de bazinul meu, începuse cei din oraș, să mai facă un alt bazin mai mare de 750. Adică de 75 vagoane de apă.

Eu aveam două bazine de 250. (25 de vagoane)

Ei aveau utilaje care le foloseau la săpat. Îi rog pe șeful lor de șantier să mă ajute să astup groapa. Vine unul cu o cupă și îmi împinge pământul înapoi în groapă. Și îmi astupă groapa cum a fost. I-am mulțumit. Când ajung la unitate Comandantul mă întreabă:

-Ai astupat groapa?

-Raportez ca da!

Construcția noului bazin a orașului începuse din primăvară. Veniseră într-o zi o echipă de muncitori, în frunte cu un inginer, șef de lucrare.

Se apucară întâi de săpat. Au făcut o groapă mare, mai mare un pic decât dimensiunile finale a noului bazin. Era rotundă cu pereții drepți și adâncă, cred că de 4m. Cum apoi au adus și cofraje pentru turnarea pereților bazinului, au angajat și un paznic cu un câine pe care îl lăsau seara până dimineața. Dimineața acesta pleca. Era dintr-un sat din apropiere. Șeful lor îmi spune că dacă aud noaptea ceva zgomote și mișcare să ies la ei, mai mult ca să-i sperii.

Într-o duminică nu mai vine paznicul. Mai târziu se lasă o noapte grea și neagră, cum nu mai văzusem de mult. Nu vedeai la doi metri. Și chiar atunci în noaptea aia se gândise să vină și hoții la furat cofraje și ce se mai găseau pe acolo: fier beton, nisip etc. Eu aud, dar ies cam cu strângere de inimă. Țip și eu către acel loc, mai mult ca să-mi fac eu curaj. O vreme au amuțit. Dar după ce am intrat în căsuță, și-au văzut mai departe de treabă. Acolo nu aveam curaj să mă duc singur. Așa se face că dimineață șeful de lucrare mă întreabă cine a fost astă noapte acolo.

-Păi cine să fie? zic eu. Am auzit zgomote dar, cu toate că am strigat la ei, nu m-au ascultat, zic eu. Ce vreți să fac? Nu am avut curaj să mă duc la ei.

S-a uitat la mine și nu a mai zis nimic. Seara când a venit paznicul, mi-a povestit că se luase șeful de el, că zicea el că din cauza lui, au furat hoții astă noapte.

-Și au luat ceva? întreb eu.

-Ei, niște cofraje și o roabă.

A trecut și asta. Deja muncitorii terminaseră cu montatul cofrajului. Se pregăteau să toarne betonul. Pe când turnau ei betonul, cedează într-un loc un cofrag.

Cred că nu a fost întărit bine, iar greutatea precum și presiunea betonului, îl desfăcuse. S-au mobilizat imediat și au reparat gafa. În fine după alte zile desfac cofrajul și îl văd cum arată acu nefinisat. Semăna cu Coloseum de la Roma, dar atunci când era întreg. Acu apărea ca o cadă de beton cu înălțimea de 4m și raza cred că de 14 m. Deci dacă calculăm: avem aria cercului bazei de pi x R pătrat, adică, 196 pi, aproximativ de 615 m pătrați.

De unde volumul este: Aria bazei x înălțimea pe 3, de unde rezultă: 615x4/3= aproximativ 2462/3=800m cubi. Asta în cazul când era plin ochi. Dar cum el avea o scurgere la 50 cm de marginea de sus, așa că era aproximativ de 750, adică 75 vagoane de apă. Mult!

După ce l-au finisat cu ciment, l-au încercat, băgând apă în el. Voiau să vadă cum rezistă. A trecut testul cu succes. De bucurie, niște copii, când l-au văzut l-au luat drept bazin de înot, bălăcindu-se veseli în el. Cum era și cald că era în August, copii nu au mai mers la Ghiol să se răcorească, ci au apelat la acesta. Doar era și mai aproape, fiind în drumul lor.

Am strigat la ei, i-am amenințat, dar degeaba, ei și-au văzut de treabă. Oricum nu aș fi putut intra după ei, una că nu știam să înot, și alta că până ajungeam eu la ei, ei erau plecați demult. Era o bălăceală pe capul lor! Și asta că șeful lor mi-a spus că să nu las pe nimeni că să se scalde în bazin. Că doar era apa orașului. A doua zi le-am spus că a trebuit să plec la unitate și când am venit i-am găsit pe copii înotând în noul bazin. După ce l-au împrejmuit cu pământ, au pus și acoperișul.

 

Acu nu mai puteau intra nimeni în el. Dar când i-au făcut inaugurarea, au deversat apa din el, înlocuind-o cu alta proaspătă.

Și uite așa, de atunci Babadagul aveau un bazin în plus cu apa și mult mai mare. Dar și mai multă apă. Era cel mai mare de atunci. Nu știu dacă între timp s-au mai făcut și altele la fel de mari. Bine că bazinul meu nu avea să fie singurul. Mai era unul la pădure în partea de vest. Așa aveam să aflu și eu de el, cu ocazia mutării lui nea Iordache la acele pompe. Că m-am dus și eu acolo. Acolo a stat nea Iordache până la pensie. După ani aveam să aflu că murise și el.

Și cum era vară, mă duc și eu, într-una din zile la Ghiol, cu gând să mă răcoresc și eu și să-i văd și pe colegii mei. Pe când mergeam pe drum, în fața mea erau câteva fete. Vreo patru. Cu ele era și o fată de turc, mai tuciurie. Cum erau în fața mea la vreo 15 m, auzeam perfect ce vorbesc și ce fac. Ele tot chicoteau între ele. Una mai zeloasă se apropie de cea tuciurie și o întreabă dacă are slip pe ea. Dar nu apucă aceea să-i răspundă, că respectiva îi ridică poalele la rochie ca să se convingă. Am înțeles că o făcuse intenționat, numai ca să văd eu. Atunci am văzut că avea un slip albastru. Ea se feri rușinată, încercând să coboare iar rochia, în râsetele celor trei. Și mai ales că mă văzuse pe mine. Celelalte trei chicoteau pe seama noastră cred.

Când ajungem la malul apei toate s-au băgat în apă dezbrăcându-se și etalându-și corpurile în costumele de culori variate. Una avea costumul roz, alta vernil, iar alta era alb.

Dar când m-am apropiat de ele mai bine, am văzut că cea cu costumul alb era de fapt în chiloți albi.

 

Se și lipiră bine de corpul ei superb, detailând toate contururile.

Numai cea tuciurie nu a a vrut să intre în apă, cât am stat eu acolo, cu toate protestele și chemările lor.

Am plecat mai departe spre cabana soldaților. După un timp întorc capul. Intrase în apă și cea tuciurie cu slipul albastru. Nu arăta nici ea rău. Când am ajuns la cabana băieților de la Ghiol, le povestesc despre fete. Când aud ei, mai să plece și ei la ele. Dar se temeau că vine Colonelul sau căpitanul Pastramă. Mă întrebau acu ei pe mine cum fuseseră cu ele.

-Bine! Au fost super! zic eu ca să nu rămân mai la urmă. Am făcut baie, ne-am bălăcit...

-Da? întreabă ei cu invidie.

 

În altă zi mă duc la Ghiol din proprie inițiativă. Când ajung acolo pe cine credeți că întâlnesc? La toată lumea mă gândeam, numai la ea nu. Era fata mare a a lui nea Iordache. Era într-un slip roșu și se bronza la marginea lacului, sub privirile iscoditoare și lacome, a celor doi soldați.

Când mă vede pe mine se ridică surprinsă. Nu se aștepta nici ea la prezența mea. Mai luase și pe cele două fetițe cu ea, de 7 și 8 ani. Acestea când mă văd sar pe mine, jucându-se.

Ne cunoșteam doar. Le-am ținut și eu hangul o vreme, intrând și eu cu ele în apă. Numai mă-sa mă urmărea de pe mal. Ea nu a vrut să se bălăcească la toate insistențele mele. Probabil că îi era frică să nu o pârască soldații la bărbatu-su, căpitanul - ginerele lui nea Iordache. Mai venea și el la o partidă de pește aici. Nu de puține ori aveam să-l găsesc și pe el aici. Apoi am plecat cu toții la ea acasă. Stăteau la un bloc.

 

Pe drum fata lui nea Iordache, mă roagă să nu le spun la alde tasu sau mă-sa, că ne-am întâlnit la Ghiol și mai ales cum. Și mai ales la soțul ei. Am înțeles! Nu am spus nimic. Fetele au început iar să continue joaca cu mine. Apoi am plecat și eu într-un târziu la pompe, spre dezamăgirea fetelor și cred ca și celei mari.

În altă zi. tot cam în aceeași perioadă, veneau de la ghiol, un grup de fete însoțite de băieți. Nu le cunoșteam. Acestea mergeau pe drum pe lângă lanul de porumb înalt. La un moment dat din urmă se aude o mașină.

Era un IMS al armatei. Când l-am văzut de departe, am crezut că e Comandantul. Dar pe când se apropia tot mai mult mașina, grupul de fete și băieți se ascunseră repede în porumb, lăsând drumul pustiu, de parcă nici nu fuseseră pe acolo. Când ajunge IMS-ul în dreptul pompelor mele, coboară colonelul Tocală:

-Ei soldat! Nu ai văzut-o pe fetița mea?

Eu oricum nu o cunoșteam, dar am înțeles că una din fetele care se ascunse mai înainte în porumb cu băieți, era sigur a lui.

-Raportez că nu! Și nici nu o cunosc pe fetița dumneavoastră.

-Cum mă? Nu cunoști pe fetița mea?

-Nu!

A plecat supărat. S-a urcat în mașină și a luat-o spre unitate.

Din urma mașinii, iese din porumb, grupul vesel de fete și băieți. Un băiat de la o pereche, ridică mâna în semn de mulțumire către mine. Voia să-și arate recunoștința că nu am deconspirat poziția gagicii lui. Am presupus că cea de lângă el, era fetița colonelului Tocală.

Cred că nu aveau mai mult de 16 ani! Poate chiar și mai puțin.

 

Alte îndeletniciri

 

 

Dar nu numai civilii voiau să profite de timpul meu liber, ci și ofițerii de la unitate.

Într-o zi lentul Bucur, mă vede pe când veneam în una din zile la unitate și îmi zice:

-Grigoriule! ia vin-o încoace!

Mă apropii de el, în pas de defilare. M-a lăsat să-mi fac damblaua, deși nu făceam asta cu prea multă plăcere și mai ales că nu mai eram la el. Mă pierduse pe drum. Și mai știu că nici nu-mi ieșea cum ar fi dorit el. Asta mai mult să nu care cumva să creadă, că s-ar fi chinuit cu mine, atâta timp, chiar degeaba.

-Tu și așa, văd că „te plictisești” acolo sus la tine. Așa că uite ce te-aș ruga să-mi faci. Bine, dacă vrei?...

-Sigur! zic eu repede. Spuneți!

Eu am în casă mai multe electrocasnice. Uite vreau ca tu să-mi faci un pupitru, în așa fel ca eu să pot închide sau deschide prin intermediul unui comutator, activitatea lor, fără să le mai bag, sau să le tot scot din priză. La acest pupitru vine doar un cablu cu ștecher, care e permanent în priză. Vreau să pun vreo zece comutatoare, să fie acolo de rezervă. Iar în spate să fie niște prize îngropate pentru toate cele zece eventuale consumatoare.

-Am înțeles, zic eu. Știu ce vreți!

A doua zi mă prezint la el cu câteva schițe, în care desenasem mai multe variante de amplasare a comutatoarelor pe panou.

 

După ce le analizează, se oprește la varianta semicirculară, dispusă pe două rânduri - 6 cu 4. Mă duc la nea Fănică și el îmi face cutia cu o față înclinată la 30 de grade. Apoi mă trimite, la un cunoscut de la un atelier de mobilă din oraș. Îmi spune să–mi dea niște HDS. Un furnir care se pune la mobila de bucătărie. Îl alesesem pe cel maro. Apoi l-am lipit cu prenadez. Tot de la nea Fane am aflat și rețeta lipirii. Apoi i-am găurit partea frontală, montându-i cele zece comutatoare, pe care tot lentul le cumpăra-se de la Tulcea, împreună cu celelalte materiale. În final i-am făcut pupitrul. Ia plăcut cum a ieșit. L-a întors pe toate fețele, apoi m-a lăudat:

-Da a ieșit bine! A ieșit chiar frumos!

A aflat și lentul Sanda de la bateria AG-9, de isprăvile mele de la pompe. Aflase că repar și TV-uri. Așa că mă ia cu el acasă, într-o zi, să-i repar și lui TV-ul. Stătea la blocurile din vale de unitate. Eu mă apuc de treabă. Din când în când, cum eu cam uitasem de armată, mă adresam cu „poftim”. Când auzea, el la mine să mă corecteze:

- Ordonați măi! se zice!

      Soția lui mă mai apăra. Iar mă corectam. După alte minute iar uitam. Motiv ca lentul, să se uite iar urât la mine. Și iar mă salva nevastă-sa.

Oricum de acum intrasem iar în vară. Peste trei luni aveam să mă liberez și eu.

De abia așteptam.

În fine după o jumătate de oră îl fac. Mi-a mulțumit.

Într-o zi mă duc la niște bătrâni. Aveau un televizor cu radio. Un Rubin. Îmi trebuia o lampă finală de imagine ca să-l pot face. Dar cum era rusească nu aveam momentan. În timp ce încercam să-l repar, cine credeți ca vine la el?... Da! Comandantul!!! Era prieten bun cu el. Eu îi spun, să nu-i spuie că sunt acolo. Pleacă după un timp Comandantul. Plec și eu și îi spun că am să caut lampa. Văzusem la cineva că avea un aparat la fel, un Rubin-205. Mă duc la nea Vulpe, prietenul lui nea Iordache, de la Ghiol. La el văzusem. Avea și el o fată măritată și un băiat mai mic. Și pe el începusem să-l vizitez. Din când în când mai venea și el pe la mine la bazin. Îi spun că îmi trebuie o lampă de la ei.

-Ia-l cu totul Marinică, vezi ce poți să faci cu el! Dar vreau 400 de lei pe el.

Îl iau și îl duc la bazin. Se oferă și fecioru-su să mă ajute. De abia l-am cărat amândoi, până în vârful dealului la bazin. Era greu. Cred că avea 20 kile. Eu între timp, uitai să vă spun, mi-am tras și 220V. Bineînțeles fără știrea Colonelului. Tot la îndemnul lui nea Iordache, că spunea el că rezistă cablul și la 380V, așa că de ce să nu avem și 220V. Mai puneam un reșou, ceva… Dar tot a aflat Comandantul până la urmă și asta datorită TV-ului. Doar schimbasem alimentarea de la 24V la 220V direct din tablou. Eu mă duc cu jumătate de carcasă, numai partea televizor, la cei doi bătrâni, cu gând să-l schimb cu totul. Îl asamblez și după ce vede că merge, îi spun că Îl costă 400 de lei. Când a auzit moșul, să cadă jos.

Baba lui trebăluia prin bucătărie și vorbea singură.

-Cât? Marinică !?! Uite și baba mea când a auzit, a început să vorbească singură...

Dar ea nici nu știa despre ce era vorba. Cum nu a vrut, am luat mașinăria mea înapoi și i-am pus-o înapoi pe a lui. Îi spun că o sa mai caut lampa. Mă duc la pompe și îl asamblez. Când îi dau drumul, văd că merge. Cum eram sus pe deal, mergea și cu o buclă de antenă. Acu seara mă uitam și la televizor. Și odată cu mine și civilii. Mai vedeam şi telejurnalul.

Vin într-o seară niște soldați să mă anunțe că am dat iar apa afară din castel și să opresc pompele. Când îmi vede televizorul, s-au mirat tare. Iar a aflat toată unitatea.

-Grigoriu de la pompe și-a făcut și televizor.

Bineînțeles că a aflat implicit și Colonelul. Eu îl consultasem la început și pe nea Gigi electricianul de la unitate și îmi dăduse și el permisiunea, după ce a verificat cablul de alimentare.

Nea Gigi l-a liniștit pe Colonel spunându-i că nu e nici un pericol. Așa l-a convins. Ei acum aveam și 220V și televizor. Cine mai era ca mine? Ca să nu mă mai duc mereu la unitate toată ziua și în fiecare zi, să verific nivelul apei, i-am spus Colonelului, să-mi dea o stație de emisie –recepție ca să țin legătura cu cei de la centrală sau de la postul 6, unde era castelul unității. Nu a vrut. Ar fi fost bun și pentru cei de la pompele de la Ghiol. Ca să nu mai ridic mereu „pancarta de semnalizare”.

Peste ani aveam să constat că cei de la „bazin” se dotase cu o stație radio tip, RTF 2 sau 4. Și o alimentase de la „rețeaua mea”. Aceasta făcea legătura cu toate stațiile din zonă. Între timp s-a terminat și cel mai mare bazin de apă ce deservea orașul. Acum avea și orașul în sfârșit destulă apă. Dar aveam și noi.

Într-o zi când mă duc în vizită pe la nea Iordache, cu cine credeți că mă întâlnesc? Cu CI-stul!...Da!

Eu când îl văd mă opresc în prag nehotărât. Nu mai știam ce să fac. Să plec sau să rămân. Norocul meu ca era și ginerele lui nea Iordache, căpitanul de la Codru. Ei erau colegi și buni prieteni de familie și cu nea Iordache.

-Hai intră! dacă tot ai venit, mă îndeamnă CI-stul, zâmbind.

Atât nea Iordache, cât și ginerele lui, l-au rugat să nu mă spună la Colonel că mă văzuse la ei.

El era tot un zâmbet, ca de obicei. Am dat mâna cu el și mă întreabă cum mai e în armată.

-Acu e bine zic eu, dar la început...

-Și când te-am întrebat?...îți amintești?...

-Cum să nu! zic eu. Numai eu știu prin câte am trecut.

-Și de ce nu mi-ai spus nimic când te-am întrebat?

-Păi dacă spuneam ceva? Dumneavoastră ați fi plecat. Dar eu? Rămâneam iar cu ei...

A zâmbit iar cu subînțeles. Mă întreabă dacă am lăsat pompele mergând. Bineînțeles că l-am asigurat că le oprisem. Mai le opream când consideram că am apă destulă. Dar de cele mai multe ori le mai și lăsam să mai meargă în lipsa mea, ca să recuperez. Și asta când vedeam că e destulă apă. S-a ținut de cuvânt CI-stul. Nu m-a spus la Colonel. Sau poate nu am știut eu? Oricum Colonelul nu mi-a spus nimic.

Mă vede Colonelul într-o zi în oraș la poștă, când duceam „corespondența” mea personală. Dar nu a făcut caz de asta. Odată m-a văzut venind și cu un ceas deșteptător în mână de la cineva, ce mi-l dăduse să-l repar.

-Ți-ai luat și ceas? zice el zâmbind, deși știa și el la fel de bine, cum stăteau lucrurile.

Mă știa de acum.

 

 

COMPLETAREA LA ”PERIPETIILE MELE DIN ARMATA”

La rugamintea voastra, a unora, am mai rasfoit putin prin manuscrisele mele, scrise prin 2006, cand am inceput sa scriu. La asta s-a mai adaugat si fortarea creierului, in a-mi amintii si alte faze, pe care tot eu le-am trecut cu vederea. Poate unele le-am si uitat. Acum rascolind mult memoria, am gasit printre filele backup, si  alte intamplari.     

Scuzati faptul ca nu mai scriu cu diacritice. Asa scriu mai repede, adica: cu Ă, î, ș, ț, â...E mai simplu. Faptele ce urmeaza  nu sunt cronologic. Adica sunt pe sarite. Mi-am mai stors un pic memoria. Dar sa incep:

Cand s-a început lucrarea la noul bazin, au venit toata floarea cea vestita a intregului apus, Niste ingineri, sefi de santier, maistrii, si norodul. Adica vreo 20 de muncitori. Unu din ei avea calificare mai inalta, decat cei de jos. Mai era si maistru care dirija lucrarea. Iar inginerul era cu calculele si cu impinsul de la spate.

Da, ca nici lucratorii nu se aratau prea nerabdatori si dornici sa se apuce de lucrare. Si-au adus utilaje, cu cupa, buldozere, nivelator, sapator, lopeti, harlete si tarnacoape, roabe,  cofraje, si alte materiale, tesle si alte materiale lemnoase ptr imbinari.

 Dupa ce au decopertat, sau defrisat, o suprafata de vreo 20 m2, au inceput sa se apuce de sapat. Si au sapat baietii, impreuna cu utilajele cateva zile.

Si a cam durat pana au ajuns la cota de 4m si 50, adancime. Pe la vreo 2m au dat de piatra, care a  continuat cu stanca. Stanca, stanca. Dadeau bietii lucratori la tarnacop de sareau scantei. Asta lucrare era buna prin epeoca de piatra, cand omul a invatat sa faca focul, prin lovirea a doua pietre, care le-a botezat cremene.

Bine ca cremenea era si alba si neagra si galbuie...dar ce conta, sa faca scantei. Nu putine nopti s-au culcat flamanzi, sau in frig, ca se tocisera pietrele. Asa si cu ei acu. Daca au vazut seful de santier ca nu au reusesc baietii sa-l adanceasca cu nici un chip, au apelat si la dinamita. Asa au mai inaintat cate putin mai mult.  A trecut vreo doua sapatamani, pana ce groapa a ajuns la cotele proiectate de inginer. 

Ei dupa aia a fost floare la ureche.  Au montat cofrajele si au imbracat groapa cu ele. Daca te uitai de sus, si nu stiai ce se petrece, ziceai ca groapa a rasarit in urma unei explozii a unei bombe...

Dar cum oamenii, mai ales unu din ei, ii si placea teribil sa si bea, a venit la mine in tarcul meu si s-a intins la umbra casutei mele. Adica a civililor. Cum ala a dormit cateva ore bune, seful s-a sesizat ca lipseste un om. Probabil ca unu din ii vazuse traiectaoria, adica cand venea  la mine. Il trimite pe cel mai pasnic si pipernicit lurator, la mine, ca sa-l scoale si sa-l aduca la treaba.

Dar el numai baiguia si sa se scoale pace. La un moment dat, vazand ca cel in cauza insista sa-l scoale, se scoala el furios, si dai lu” ala bataie. I-a administrat cati-va pumni. Ii daduse si sangele pe gura, buze si fata. Ala tot incerca sa-l opreasca, sa nu mai dee, ca ce are cu el. Pana la urma s-au luptat la geamul meu, care a primit si el cati-va pumni de la agresor. Dar geamul meu a ripostat in final zanganind si transformandu-se in cioburi.

Pe cand ma uitam  la ei cum se bateau, adica cum il  batea pe ala, mi se facuse inima cat un purice. Se reinviase in mine scenele de groaza, pe cand eram mic, sau la scoala, pe cand tata o batea pe mama, tot din aceleasi motive.

 El venise beat acasa si s-a pus asa imbracat in pat. Iar mama, tot incerca sa-l scoale, ca a doua zi se ducea cu hainele ca din cur. Expresia mamei. Iar el se supara tare pe ea.

Odata m-am bagat si eu, in apararea mamei si am primit si eu doi pumni. Dupa ce a spart geamul si ala a plecat sa-l reclame la sef, tipul s-a pus iar jos, si tonul iar la somn. Si a stat acolo inca vreo 4 ore. Se facuse 13, si eu trebuia sa plec la unitate ca sa i-au mancare si sa vad nivelul apei. Nu stiu cum a continuat mai departe disputa.

Cand am revenit si eu dupa vreo 2 ore, cel in cauza plecase de acolo. Am vazut ca toata lumea muncea cu drag si spor si mi-am vazut de treaba. Cand apare Durii. Vede geamul spart si intreaba care e treba cu el. II povestesc ca unu din lucratori a fost in vizita la noi in curte , era vesel, si s-a culcat la umbra. Inginerul, vazand ca nu mai vine respectivul, a trimis pe cineva sa-l scoale. Iar acesta s-a enervat pe el si l-a batut, spargand si geamul.

Nu spui ca s-a dus Duri la ei si a facut galagie?  Nu stiu ce i-o fi zis seful lor, ca a venit cu coada intre picioare Durii al meu. Era si el in varsta. Mai avea cati-va ani pana la pensie.

-      Ei? Fac eu..Cum a fost? Ce au zis?

-      A zis ca plateste geamul.

        Pe la 18 seara, apare si paznicul tocmit de echipa, sa vegehze ca sa nu se fure ceva. Dar nu a venit singur. Avea si un caine cu el. Cand m-a vazut, sa ma manance nu alta. Latra si incretea botul. Noroc ca avea lant si il tinea paznicul.

        La urma l-a legat de un zarzar langa poarta. Din vorba in vorba aflu ca era din Satul Nou. Adica din satul unde venea apa la noi in bazin. Durii ii spune ca ma pricep la reparat radio TV-uri...

-      Da? Pai as avea un aparat cu lampi. E in pod, daca nu a mai mers l-a aruncat nevasta acolo.  Vrei sa ti-l aduc aici? Poate il repari.

-      Nu stiu! Sa vad. Daca nu-i trebuie lampi si alte piese.

-      Ei te uiti tu la el...

       Potaia nu tacea o clipa. Cum ma vedea ca ies afara, latra la mine, cu toate rugamintile paznicului. Ies afara si ma pun jos pe iarba. Acu  nu ma mai latra, ci ma studia maraind. Am stat oleaca, sa vad ce face. A pus botul pe labe si se uita cu un ochi la mine.

        Eu dau sa ma ridic, el nimic ..la mine...Ham –ham...Intru in casa si pentru ca imi ramase niste resturi, i le arunc. Se repede la ele si din doua ingitituri le si inghite, uitatndu-se la mine aprobator si dand din coada.

       Am mai rascolit si am  mai gasit o felie de paine. Am uns cu un rest de mancare si i-am aruncat-o. O luat-o din zbor si se puse pe ea, molfaind.

        Si asa a decurs prima zi de santier. A doua zi la 6 omul a plecat. Dar uitase sa i-a si cainele. Cand l-am vazut dimineata, sa-mi cada fata. Imi i-au si eu cana, poate pescuiesc ceva si o tai la unitate, nu inainte de ai promite ca ii aduc si lui ceva de mancare.

        Se uita la mine, maraind, neincrezator. Cand sa ies pe poarta, ma acompanie cu un latrat, uitatndu-se lung la mine si petrecandu-ma cu privirea. Ca si cum ar fi spus: ”chiar te tii de cuvant? ”.

         Plec si ajung la unitate. Era 6 si 25. Ai mei deja erau la masa. Unu care nu-i placea ghiveciul, mi-l ofera mie. I-au de doua ori si sorb grabit din cana de ceai.

         Cei de anul doi nu prea o savurau, din cauza chimicalelor adaugate. Se termina masa si iesim afara la raport.

         Trebuia sa-i fac hatarul lentului. La 7 apare si el din ”castelul” comandantului. Sau fortareata ofiterilor.  Iese si se uita spre noi. In acest timp Bejenaru si Traila dadea ultimile indicatii, ca sa nu–i atace inamicul. Dar de .. inamicul asta...In fine ajunge si lentul la noi.

         Cand ajunge in fata noastra, sergentul da comanda: ”Pluton Drepti”. Noi incremenim.

         Dupa care lentul se uita la noi si da comanda: ”pe loc repaus”. Bineinteles ca nu ia placut cum a iesit, si comanda s-a repetat. De abia a treia oara, a iesit mai bine dupa parerea lui. Apoi a venit si s-a plimbat prin fata fiecaruia.  La unu nu avea copca inchisa. Prilej ca lentul sa zica:

         - Ai auzit Bejenare? Ai un ciubuc...

         -Am inteles...

           Apoi se uita la noi cit de bine eram rasi. Cand ajunge la mine se uita, curios.

-      Ei vezi ca se poate cand vrem!

 Eram ras proaspat. Mă rasesem inainte de a pleca de la bazin.

-      Ei asa mai merge. Vedeti asa sa fiti si maine, precum e Grigoriu.

         Imi creste inima de bucurie, dar mai ales ca trebuia sa plec dupa raport. A mai tinut vreo doua-trei cuvantari, dupa care :

-      Bejenaru! Du arma in rastel impreuna cu toate efectivele lui.

-       Am inteles!

II dau arma si celelalte si o tai la bucatarie. Bucatarii mei pregateau mancarea de 12. Ma uit dupa Serghie si il intreb daca are ceva bun. Imi zice ca acum nu. Sa vin la 12 ca este mancare buna. Dar imi da o paine neagra, moale dar nu calda. O i-au si o tai la centrala sa vad nivelul.

       Cand intru in centrala, deja centralistul ma atentioneaza ca scade presiunea. Era pe verticala manometru. Cand era plin bazinul unitatii, acul era spre dreapta jos. O tai repede inapoi la mine. Era nea Iordache. Cand ma vede ma intampina vesel nevoie mare.

-Ce faci ai fost la raport?

-Pai se poate?

      Ma uit in bazin si vad ca este apa. Ma duc si pornesc ambele pompe. Ma uit la presiune de plecare. Acul arata ca apa se ducea la unitate. Ma mai uit pe acolo, mai strang presetupele, ca sa nu  picure. Apoi ies afara sa-i tin de urat lui nea Iordache. Cand intru in camera, vad un geam pe masa.

- Dar cand l-au adus?

- Nu stiu, asa l-am primit de la Duri.

- Pai e al nostru, ca un muncitor dormea si s-a trezit cu fata la cerceaf. Si l-a batut pe unu de la santier, dar au spart si geamul.

       Ma duc la geam si scot restul cioburilor. A trebuit sa folosesc si surubelnita. Bateam incet si scoteam chitul. Am refolosit cuiele originale. Am fixat geamul la locul lor si am batut cuiele.

- Ar trebui si niste chit, face nea Iordache.

- Pai cand ma duc la pranz la masa, trec si pe la nea Fanica, poate are el.

-Sigur!

 

2.

 

Cum mai aveam ceva timp pana la 12, m-am mai uitat la pompe si la nivelul de apa din bazin. Era ok. Apoi ma duc la cei din santier si ma uit si eu la ei. De la mine la ei cred ca erau 50-75 de metri. Seful ma vede, dar nu zice nimic. Ma mai uit eu o vreme, apoi plec la mine la tarc.

Nea Iordache imi spune ca daca este mancare buna, sa i-au mai multa, ca lui ii place mancarea de cazan. Promit. Se facuse ora 11. Ce sa fac ca sa omor timpul? Cum stateam eu asa, ma pomenesc cu cel care se imbatase  in ajun si-l batuse pe ala. Ma saluta. Ii raspund. Parea om cumsecade. Acum era treaz. Din una din alta, nea Iordache, care il cunostea, zice ca Marinica, adica eu, daca ai ceva stricat radio TV, el le repara.

-Da? Pai as avea. Iti aduc maine un radio.

-Cu ce e? Cu lampi sau tranzistoare?

-Păi nu stiu Marinica. Il aduc si vezi tu de care e. Nu mai merge de o luna.

Intre timp aflase si numele meu, gratie lu” nea Iordache.

-      Pai nea...

-      Tanase! Tanase imi zice.

-      Nea Tanase, daca nu e prea agrav, il fac.

-      Sigur, face nea Iordache. Marinica e mester mare.

-      Bine! Deci așa ramane.

-      Sigur! Eu acum ma duc la uniutate sa i-au mancare.

-      Bine mergi sanatos.

       Plec! O iau pe drumul de langa lanul de porumb. Peste 100 de m, apareau viile CAP-ului. Merg pe langa ele si le trec in revista. Ma uit la ele si vad un strugure frumos, galben auriu. Imi facea cu ochiul. Da, dar ca sa ajung la el, trebuia sa ajung la un capat de 50m, unde via facea popas.

        Via era legata de spalier si se intrerupea. Si ca sa intru, trebuia sa ajung unde via facea popas, ca apoi sa ma intorc la locul cu pricina. Chiar cand mergeam vad o cale de intrare. Norocul meu ca apare ca din pamant paznicul viei. Ma saluta, il salut, si ma intreaba ce fac.

-      Pai ce sa fac, ma uitam si eu la vie. Cand se coace? bat eu apropo.

-      Mai este. Nu e coapta toata. Tu daca vrei struguri pentru tine, poti intra daca vrei un strugure, doi. Dar sa nu culegi pentru altii. Langa unitate s-a facut cea timpurie alba. Daca vrei iti aduc diseara ceva. Vrei?

-      Sigur! Fac eu, daca vreti...

-      Apoi ne despartim si eu o iau inainte catre unitate. Dupa vreo 15 minute ajung si eu la unitate.

          Era devreme. Inca nu se servea masa. Abia pe la unu. Ma uit la ceas era 12,20. Ce sa mai fac? Ma duc la centrala. Ma uit la manometru si acesta, imi da de stire, ca bazinul e plin. Cand sa ies vad schimbul care venea de la postul 6. Un biban imi spune ca apa a dat afara si curge pe camp.

-      Bine! Dupa ce i-au mancare ma duc la pompe si le opresc.

        Ma duc in sala de mese a noastra. Era pustiu. Ma duc la bucatarie si il vad pe Serghie. Acesta imi face semn sa mai stau. Imi i-a cana si ma intreaba:

-      Ce vrei felul 1 sau 2?

-      Pai ce e felul 1?

-      Bors de fasole.

-      Si felul 2?

-      Cartofi cu salam.

-      Ok! Pune cartofi cu salam.

       Imi pune in cana aproape jumatate. Cum cana avea 3 l, era suficient.

-      Multumesc!

      Apoi dau sa plec. Cand ajung aproape de poarta, imi aduc aminte de  chitul pentru geam. Ma intorc si ma duc la nea Fane la atelierul lui de tamplarie. Cand ma vede se inveseleste:

-Ce faci Gringo?

-Pai am venit sa i-au mancare si te-as ruga daca ai oleaca de chit, ca niste oameni de la santier, s-au batut si mi-au spart geamul. 

         -Mi-au adus geamul si l-am prins in cuie. Dar voiam sa-l si chituiesc.

-Vezi si tu in cutia aia rosie. Este ceva chit pe fund. Pentru geamul tau ajunge.

-Cum merge treaba acolo? Este apa?

-Este. Ma duc si sa opresc pompa, ca mi-a zis garda de la postul 6 , ca a dat apa afara din castel.

-Bine du-te!

         Plec. Cand ajung cam prin dreptul intrarii ofiterilor, ma vede Comandantul.

-Ei, Grigoriule! Este apa?

-Este tovarasul Comandant.

-Bine! Baga tare.

       Plec si ies pe poarta. Apoi i-au drumul cu viile. Ajung la pompe si opresc pompele.  Duc mancarea in casuta. Cand ma vede nea Iordache, ma intreaba ce i-am adus bun.

-Cartofi cu salam.

-O,o,o! E mancare buna.

        Cum aveam doua castroane, pun mancare si lui si mie. In graba mea uitasem sa i-au painea. Dar noroc ca mai ramase de ieri. Asa ca acum era buna. Dupa ce am mancat, nea Iordache si-a exprimat recunostinta, si s-a intins pe pat. Eu ma uit in cutia lui Nea Fane. Avea ceva chit, dar cred ca il facuse de vreo 2 zile, ca se cam intarise deasupra. Scurm prin cutie, apelez si la surubelnita mea. Mai la fund era mai moale. Il scot si il amestec. Fac un cocolos, pe care il intind. Apoi ma duc la geam si il intind pe marginea geamului. A ajuns la fix.

- Ei acu da! Poate sa vina iarna! Zice nea Iordache.

-Da poate sa vina, eu oricum nu o sa mai fiu aici.

-Ei! Tu pleci, dar o sa vina altul. La noi nu te gandesti?

-Cum sa nu!

-Pai vezi!

        Si asa a trecut timpul printre 4 cantariri a clorului si bifarea datelor in registru. La 6,30 a plecat nea Iordache acasă.

-      Nu vrei sa vii la noi?

-      Nu astazi nu! Poate maine, sau vad eu...

-      Cum vrei. Eu sunt liber 3 zile.

Din urma lui apare si Manole.

Cand ma vede si el:

- O,o,o Marinica! Ce faci?

- Pai si eu pe aici, pe colo... mai stam noi d evorba de una alta, la trecerea timpului si apare paznicul. Cand il vede cainele, nu mai putea de bucurie, schionand usor. Ca si cum ar fi spus: ”M-ai lasat aici singur...”

Cand ma vede si pe mine ma saluta. Avea in mana o geanta cu fermoar, cam maricica. I ntra in casiuta si o desface si scoate un aparat cu tuburi destul de marisor. Cand il vad cum arat, eram cat pe ce sa-i spun , sa-l i-a acasa. Dar ma opresc. Era plin de praf, si murdar. Vazand ca ma uit la el cu jale, imi spune:

-Pai de cand sta la mine in pod, i-o fi! Poate il faci.

Se duce paznicul meu al ei pe santier. Eu ma uit cu mila la aparat. Il desfac, scot butoanele si  suruburile de prindere si il scot afara din carcasa. Apoi il cosmitizez. Erau numai paianjeni in interior. Si cateva muste mafri moarte, invelite in plasa  paianjenului. Dupa ce il curat cat de cat, ma ocup si de carcasa. O fac si pe aia boboc. Eu cum aveam 220 V tras, il bag in priza. El nimic! Mut! Invart scala, maresc volumul, nimic! Scot instrumentul din valiza de la genisti, care mi-l daduse cu im prumut si incerc sa masor ce si cum. Trebuie sa spu n ca m-a apucat seara si eu tot nu-i dadeam de capat. M-am enervat si l-am bagat sub pat. A stat toata noaptea si inca ziua urmatoare. Cand vine paznicul iar, ma intreaba care e starea lui.

-Pai nene e cam stricat bine...Nu se aude nimic.

-Pai da, asa imi facea si mie. Vezi tu! Insista!

Pe la 21, imi spune:

-Pai Marinica, eu o sa plec. Mai ai tu grija pe aici. Vin maine dimineata. Iti las si cainele. Va descurcati voi...

 

3.

 

Manole, astepta sa plece paznicul. Dupa care imi spune si el:

-Pai, Marinica, o sa plec si eu. Te la singur. Si asa ca nu incapem amandoi in pat. Vin maine dimineata si fac procesul verbal. Noapte buna!

- Noapte buna nea Manole.

Ramas singur ma duc la bazin si ma uit in el. Cam scazuse apa in bazinul orasului. Ma duc la mine la pompe si controlez debitul. Eu aveam apa. Atunci pornesc o pompa. Ma uit la manomentrul de iesire si vad ca se ridicase presiunea, semn ca apa se ducea catre unitate. Ies afara.

Era o noapte mai putin neagra, decat alte dati. Se vedeau stelele. Ma uit si ma fascineaza infinitul lor. Si cum si Luna aparu, lumina drumul pana departe. Ma intorc in casuta. Nu-mi era somn. Mai rascolesc prin cana si mai reusesc sa scot de un castron. Ma pun pe el. La urma i-au o felie de paine si o murdaresc cu restul de zeama. Dupa care o duc cainelui. Acesta cand ma vede cu castronul , da din coada si latra vesel la mine. Rastorn continutul castronului jos. Se apuca gospodareste de mancat.

Dupa aia ma pun pe pat. Imi aduc aminte de aparat. Il pun pe masa si incerc sa-l repar de la iesire catre intrare. Adica sa depan amplificatorul. Cu instrumentul celor de la geniu, care in prima faza mergea pe ohmi, adica continuitati, reusesc sa mai depistez cateva intreruperi pe placa de circuit imprimat. Dupa o ora reusesc sa repar amplificatorul.

Cred ca suferise multe bombe, de se facuse circuitul sita. In final imi spun ca o sa continuui maine. Ma pun pe pat si adorm. Lumina era aprinsa in casuta. Nu stiu cat era ora, cand ma trezeste hamaitul cainelui. Mă ridic speriat din pat, si ies afara in curte. Cred ca venisera hotii prin porumb. Eu ca sa-mi fac curaj strig la ei:

- Stai! Cine e?

Tacere. Mai fac o pauza si cand aud iar fosnet mai strig odata. Dupa care se facu liniste. Ma uit la ceas si vad ca era aproape doua. Ma uit in bazin si vad cu disperare ca apa scazuse simtitor in bazinul lor. Ma duc repede la mine, la pompe. Descid robinetul de control si vad ca apa nu mai curge. Semn ca apa coborase sub limita mea de 2m. Ma uit la manomentrul de iesire si vad ca era zero.

Opresc pompa. Ies si ma plimb prin curte. Ma sui pe bazin si ma uit pana departe catre Ghiol. Se vedea oarecare lumina. Cred ca pompele lor mergeau. Cobor si ascult in bazin. Da, apa se auzea cum curge departe. Semn ca apa ajunse la fundul bazinului. Pana nu pornea Satul Nou, nu aveam sanse sa mai am apa. De abia pe la 6 la ziua, acesta baga apa. Era un izvor puternic acolo. Ma duc in casuta. Ma pun iar pe pat. Ma intind iar. Nu stiu cat am adormit ca afara se luminase bine. Dupa ceva vreme apare si Manole si paznicul odata. Cred ca sau vorbit, altfel nu-mi explic.

- Ce faci Marinica? intreaba Manole.

-Pai nu prea bine. Asta noapte nu mai era apa in bazin. Nici la unitate nu am mai putut pompa. Se duce Manole la bazin si imi confirma. Se terminase apa in bazin.

- Ei acum mai ei si tu o pauza, zice zambind Manole.

- Si eu ce fac, daca ai mei nu au apa?

La care Manole ridica din umeri. Dupa nici cinci minute, apare masina comandantului. Venise in vizita la mine. Se da jos suparat si se ia de mine.

- De ce nu bagi apa? Ca astia au reclamat ca nu au avut apa.

- Ce sa fac tovarase Comanmdant. Nu pot trage apa. Si bazinul lor e gol.

- Da domn Comandant, face Manole. Nu este apa in bazinul nostru. Uite veniti sa vedeti.

Merge comandantul la bazin si se uita si el inauntru. Se auzea de departe cum mergea pompa de la Ghiol. Aia nu obosise. Iese comandantul cam nemultumit. Ce era sa mai spuna? Merge cu mine la pompe. Se uita de sus inauntru. Si cimentul se uscase. Apoi pleca spunand:

- Cand vine apa pompezi.

- Am inteles!

Se urca in IMS si dispare. Paznicul vine la mine si ma intreaba ce am facut, daca e gata aparatul.

- Pai aparatul matale cred ca a suferit al doilea razboi mondial. E plin de urmele bombelor. Am gasit o multime de intreruperi pe cablaj. Am facut doar amplificatorul. Mai tarziu o sa ma mai uit la el Poate la noapte il fac.

- Bine Marinica. Nu te grabi, ca eu tot aici sunt...A fost ceva asta noapte.

- Da nea Dumitre. Pe la 2, m-a trezit cainele matale. Cineva se furisa prin porumb. Am strigat la ei si au plecat.

- Da, pai e tare simtitor.

Stateam acu pe ghimpi. Nu stiam ce sa fac. Ai mei faceau greva apei. Ma uit la ceas. Trecuse de 7. Manole a facut procesul verbal si a taiat-o. Trebuia sa apara si Duri. Dupa o juma de ora apare si el.

Pe cand vorbim de una de alta, se aude un zgomot puternic in bazin. Baga Satul Nou apa in bazin. Eram fericit. Dupa vreo doua ore, se ridica nivelul si am vazut ca pot pompa. Durii se uita si el in bazin. Vede ca apa de abia ajunsese la un sfert.. Cum el era cam fricos, imi spune sa opresc pompele ca daca vine seful meu, si vede ma da pe mine afara. Ripostez:

- Pai si daca nu are unitatea apa, ma da pe mine colonelul afara, ca incopetent.

- Lasa, tie nu are ce sa-ti faca. De mine este mai greu.

Ma duc si ii fac placerea. Dar dupa vreo ora, le pornesc iar fara stirea lui. Trecuse acum apa de jumatate. Pe la zece apare o masina alba, din care coboara patru oameni. Cand ii vede Durii, zice sa opresc pompele ca a venit seful lor de la ape. Si daca vede ca pompezi, ma da afara.

- Dar este apa nea Durii. Uite, apa a trecut de jumatate si Satu Nou, baga ca lumea.

Se uita si Duri si confirma. In acest timp isi face aparitia la noi si grupul din masina. Era inginerul de la apele lor, si inca doi functionari. Dupa ce saluta pe toata lumea si eu pe ei, ma intreaba pe mine care e treaba. Si asa dupa parerea mea, nu prea avea ce vorbi cu Duri.

- Pai care sa fie tovarase sef, asta noapte nu am mai avut apa.

- Sper ca ai oprit pompele.

- Sigur! Oricum nu pot baga cand scade sub un anumit nivele apa de aici.

- Asa! Ai mare grija.

Dupa aia il ia pe Duri si ii zice:

- Vin-o incoa.

Se duc amadoi la bazin.

- Deschide casa vanelor.

Eu din urma lor. Eram curios ce vor sa faca.

Dupa ce deschide usa, ma uit si eu inauntru, Era o crengatura de tevi si vane, de nu stiai care cu care este.

- Ia zi-mi, face inginerul adresandu-se lui Duri. Tu taci din gura, mi se adresa seful. Zi-mi ce e ala bai-pas, si daca este aici?

- Se uita Duri jos si se cruceste si el de atatea vane.

- Ei? Zi!

- Pai bai-pas-ul... este atunci cand nu merge o vana, merge cealalta...

- Asa! Si arata-mi daca este aici asa ceva?

Cum raspunsul lui Duri se lasa cam mult asteptat, il lamuri tot seful.

- Uitate aici si invata. Vezi cele doua vane suprapuse una peste alta? Ei aia este bai-pas. Cand se intampla ceva cu una din vane, cealalta ii ia locul. In asa fel ca sa nu pericliteze curgere apei spre oras, sau oprirea ei. Ai inteles?

- Da domnu sef. Acu am inteles.

Ca sa spun drept, nici eu nu ma confruntase cu asa ceva. Da de, cat traieste omul tot invata. Am mai aflat si eu asta acum.

- Nu? Zice seful la mine.

- Sigur! Zic eu cu convingere.

Mai mult ca sa ma urc si eu mai sus pe podium.

Cat a stat seful lor pe acolo, se facuse de 11. Pe la 11,30 pleaca si el. Durii ii cam tataia fundul. Nu fusese multumit seful de raspunsurile lui. Daca il dadea afara?

Aveam sa vad ca aici la bazin cu mici exceptii, nu prea erau in forma oamenii Nu erau prea calificati. La uma urmei, ce le trebuia sa stie atatea, daca nu lucrau cu ele. Nu-l vedeam pe Durii sau Manole ca sa ia vreo decizie, actionand niste vane. Poate nea Iordace sa stie ceva mai multe.

Cum nea Costica Haralambie venea cel mai rar, nu aveam sa stiu ce-i poate pielea. El dadea libere. Se face 13. Ma duc la bazin si vad ca este apa destula, chiar daca Satul Nou se oprise. Las numai o pompa si plec la unitate, inarmat cu doua cani de data asta.

 

4.

Cum ajung la unitate, toti calare pe mine, incepand de la poarta, si pana la centrala. Am primit numai reprosuri. Pricina era ca nu au avut apa dimineata. Si au dus-o si ei greu cu sectoarele cu spalarea...

-Ce vina am eu daca nu am avut apa. A fost si Comandantul si s-a convins. Nici babaienii nu au avut apa. Dar acum a venit apa. O sa fie apa azi.

- Si maine?

- Si maine...

O tai la bucatarie. Serghie se uita si el cu repros la mine.

- Ai venit dupa mancare? Ar trebui sa nu-ti dau azi mancare, zice ele jumate serios , jumate mai putin serios.

- Ce vrei sa fac? Nu am avut apa. Nici orasul nu a avut.

- Noroc ca am avut ideea sa umplu toate 3 cazanele cu apa, ca altfel tineati post azi.

- Ce vrei sa fac? Asta e!

- Ai mai venit si cu doua cani. Sa nu-mi zici ca vrei si felul 1 si felul 2?

- Pai cum dara?

- Avem varza felul 2 si felul 1 bors de carne.

- Si in bors ai si carne? De care?

- De vita.

- Da e clar. Pune-m intr-una varza.

Imi pune jumate de cana cu varza. La urma Serghie imi mai da o paine neagra calda.

Plec, nu inainte de ai multumi frumos. Asta cu multumitul m-a facut sa-mi amintesc o treaba. Eu aveam o vara la Bucuresti - Lucretia. Barbatu-su- Vasile, era un cadru mai important, pe la securitate. Ei aveau doi baieti, cam zburdalnici. Faceau numai boroboate de mici. Pe unu il chema Fanel si era de varsta mea, si pe celalalt, Viorel, care era cu un an mai mare de cat frat-su.

Au fost de cateva ori pe la mine tin minte cand aveam 4-5 ani. Nana de bucurie, ca au venit ei , ne-am dus cu totii si cu parintii mei la terasa de langa ” nespalata” de mai tarziu. Asa au botezat-o oamenii.. Asta ca o fata goala din bronz era intr-o mica piscina si 6 pesti tot din bronz o udau necontenit, Mai tarziu pe locul terasei scria mare CEC. Fanel era mai mistocar, cred ca ii semana lu” tasu. Viorel era mai cumpatat. Cand au mai venit alta data la mine, Fanel mi-a dat un pumn in burta, prilej ca sa ma chircesc de durere. Tata s-a uita cam urat la el , dar si la tasu...

- Ei asa sunt baietii, face tanti Lucretia...sa atenuieze treaba. Aveam sa observ , ca masa, avea sa le tina parte, si sa ascund de tasu , toate boroboatele lor. Numai la mine mama nu! Din contra, dupa ce ma incingea ea bine pentru toata ziua, ma mai dadea in primire si tatei, ca sa puna el punctul pe i.

De atunci eram cu ei , ca cainele cu pisica, cu toate ca i-am mai vizitat de cateva ori la Bucuresti, mult mai tarziu. Dar obiceiurile nu se uita. Si cum spuneam, mult mai tarziu, cand era telefon cu ora exacta, baietii pus pe sotii ii spune mamei sa sune la telefon si sa afle cat e ceasul. Dar vezi, ii atentioneaza baietii, la capatul firului este o tanti, sa-i multumesti frumos. Dar masa de colo: ”Ei ma inveti tu cum sa vorbesc la telefon...” Dupa care, fara sa stie, suna la ora exacta. Pare-mise ca 058. ”Fata” de la capatul firului ii spune ora. La urma tanti Lucretia, zice:

- ” Sarut mana, multumesc frumos , doamna. In acest timp copii amandoi erau pe burta sub masa. Nu se mai puteau opri din ras.

- ” Ce aveti istoriilor?”

Dupa vreo zece minute, copii o lamuresc pe masa, ca a vorbit cu un robot. Si deci nu trebuia sa-i mai multumeasca. A luat-o si masa...

Acum ma indreptat catre centrala. Cand ma vede ma ia si ala in suturi:

- De ce nu a fost apa?

- Pai daca aveam iti dadeam. Crezi ca eu nu am vrut? A fost si colonelul la mie si s-a convins ca bazinul meau era gol. Nici babaienii nu au avut apa, zic eu.

- Da bine, vezi poate si maine ne lasi fara apa. Noroc ca nu era zi de baie.

Ma uit la manometru si vad ca stateam bine. Era acul la capat in partea de jos, semn ca bazinul era aproape plin.

Ies si o tai si pe la nea Fanica. Pe drum , ma intersectez cu nea Pericleanu, sau nea Stelica , cum ii se spunea. Inbstalatorul.

- Ce faci Gringo? Ai reusit sa lasi unitatea fara apa? zice el razand.

- Eu? Bazinul lor? Era gol. Nici cei din oras nu au avut apa. De la 2 noaptea tot l-am pazit.

- Pai a facut comandantul panarama ca nu au soldatii cu ce sa se spele si sa faca sectoare, ca sa nu mai zic de mancare. Asa ca am deschis vana de PCI. Asta asa fara sa stie Comandantul, ca daca stia, ma zbura afara. Asa ca au reusit bucataria sa-si vada de treaba. Acum am inchis-o iar. Sper ca nu o deschid si maine? Vad ca ai luat mancare. Ce ai luat?

- Varza. Ca felul 1 era bors de carne.

-Bine vezi ce faci, ca poate nu dai apa nici maine.

- Nu ! Maine o sa aiba apa.

- Bine!

Merg mai departe spre atelierul lui nea Fane. Acesta, de la usa ma ia in primire:

- Ce faci Gringo? Ai reusit sa lasi pe astia fara apa azi. Nu au avut astia apa sa fac nici sectoarele, nici sa se spele...

- Ei lasa ca nici pe vremea mea nu era mai bine. Si la noi se usca sapunul pe noi, ca opreau apa...

- Ai terminat treaba cu chitul? Ti-a ajuns?

- Da. Dar se cam intarise. Am rascolit pana la fund si l-am framantat bine. Am reusit sa chituiesc geamul.

- Asa, asa! Pai il aveam acolo de o saptamana...

- Da, a prins bine, zic eu intr-un final.

Plec. Cand ajung la poarta, aud:

- Vezi Gringo, poate si maine ne lasi fara apa...

Nici nu am mai vorbit cu ei.

Am taiat-o la mine sus.

Cand am ajuns la pompe, Era tura lui nea Iordache

Il intreb daca vrea varza.

- Cu ce e?

- Cu carne de vita.

- Nu multumesc.

Am pus in castron varza si muscand din paine, reusii sa ma satur. Apoi i-am dat si cainelui sa manance.

- E buna mancarea de cazan? Iti place si tie, zic eu.

Drept rasplata, se linge pe bot si da din coada.

Paznicul meu era la ei, pe santier...

Ma uit la bazin si vad ca baga iar Satul Nou. Probabil ca sa-si scoata si ei parleala. Ma duc la pompe si las numai una sa mearga. Dupa care ma intind in pat. Nea Iordache era la masa si scria deja procesul verbal. Imi aduc aminte de un fapt.

- Dar nea Iordache, ai zis ca esti liber trei zile. Vad ca ai venit si azi.

- S-a imbolnavit Haralambie. El trebuia sa-mi faca tura.

- Aha! Fac eu.

Pe la 14, ma pomenesc cu paznicul viei. Venise sa-mi aduca struguri din cei timpuri, dupa cum mi-a promis.

- Buna ziua , face el. Ti-am adis niste struguri, varatici.

- Da ? Multumesc nea paznicule.

- Pe mine ma chama Ion.

- Bine, multumesc nea Ioane.

Aleg patru ciorchini, ii spal si ii pun intr-un castron. Dupa care il invit si pe nea Iordache. Nea Iordache vazandu-l pe paznic, m-a refuzat.

- Mananca tu Marinica. Ce eu nu am struguri? Sa vii si la mine sa-ti dau...Eu am si vita nobila...cudric, afuzali, noha alba si neagra...1001, tireaza si alte soiuri.

- Bine nea Iordache. Printre picaturi o sa-ti fac o vizita, promit eu.

Era buna si varatica paznicului. Intre timp el pleca, fara sa stiu. Am mancat doi ciorchini. Apoi am impartit patul cu nea Iordache. Ne puseram de-a latul amandoi. O vreme am stat asa. M-a cuprins somnul.

M-am trezi tarziu pe la 6. Si asta, ca nea Tanase, ardea de nerabdare sa ma atentioneze ca a adus aparatul cum a promis. Ma trezesc buimac.

Dupa care i-au aparatul, ma uit fugitiv la el, si il pun sub pat. Deja aveam acu doua. Trebuia sa scap cat mai repede de ele. Numai Colonelul mai trebuia sa le mai vada...

Paznicul intre timp plecase, lasandu-ma iar cu cainele. Vedea si el ca o ducea bine la mine. Mancare, mancare, dormit , dormit...Trai pe el. Chiar si acu isi facea siesta. Dar cand am iesit afara, se uita cu un ochi la mine. Dupa care plictisit se culca la loc. Se pregatea si el ptr. la noapte, schimbul 2. Unu si trei ocupat...

 

 

 

5.

Ramas singur, ma apuc de radioul cu lampi a paznicului. Iau la bani marunti toate circuitele. Cu ajutorul instrumentului, pus pe ohmi, atac iar placa. Dupa cateva masuratori, iar gasesc o buba.

Mai masor odata. Nimic. Circuitul la prima vedere parea in regula. Pun o punte pe suprafata placii pentru a avea continuitate. Verific aparatul, tot nimic. Mai masor, si iar masor, pana mai dau de o intrerupere...

Pun o punte iar. Verific tot degeaba. Intru mai adanc in partea de Inalta. Iau la purificat alte circuite. Ma apuca disperarea. In venea sa-l arunc in bazin. Ii spuneam paznicului ca s-a innecat...

Il las si ma duc afara. Afara noapte, noapte, neagra, ca si gandurile mele. Nu era nici Luna. Sau poate inca nu rasarise...Ma uit in bazin. Parea in regula. Pompele de la Ghiol mergeau. Ma duc la mine la pompe. Ma uit la manometrul de iesire. Parea in regula. Cobor jos si verifica robinetul. Curgea! Deci aveam apa. Las pompa sa mearga. Ma mai uit pe acolo, mai strang presetupele. Dar la una din pompe, nu mai mergea oricat le-as fi strans. O opresc. Si desfac presetupa. Scot snurul de azbest si il inlocuiesc. Apoi il strang la loc. Pornesc pompa si vad ca nu mai picura. O inchid si plec. Ies afara. Ma urc pe bazine. Ma uit in departare. In afara de catevga becuri si cateva lumini mai indepartate, nimic nou. Toata lumea dormea. Numai eu nu aveam somn. Cobor. Intru iar in casuta. Imi zic: ”Daca nici acu nu mergi , te arunc la catel” Ma apuc si mai masor cateva circuite. Din trei mai gasesc unu intrerupt. Mai sa fie. Dar asta era bolnav greu. Refac traseul si il pornesc iar. Caut un post si aud in sfarsit glasul unui crainic. Mai incolo am dat peste niste niste muzica. Uraaa! Eram in al noulea cer. In sfarsit l-am facut. Ce o sa se bucure paznicul, maine. Mai il probez inca o data. Caut la rand cat mai multe posturi. Se auzeau foarte multe. Cred si eu, aici in varful dealului...Ma declar multumit si il inchid. De unu scapasem. Il bag iar sub pat. Mai aveam unu a lui nea Tanase. Ma uit la el. Imi facea cu ochiul. Ma ridic si ma urc in pat. Ma uit la ceas. Era 2 noaptea. Ma sperii. Oare cand a trecut atata? Incerc sa dorm. Dar nu reusesc. Pana la urma, imi calc pe inima si scot si aparatul lu” nea Tanase. Il bag in priza. Schimb gama de unde, incerc peste tot. Cu volumul la maxim, aud un sunet slab. Misc scala si se aude ceva vag. Il desfac. Ma uit la amplificator. Pun degetul pe intrare amplificator. Nimic, doar ceva ca un barait dar foarte slab. Desfac difuzorul si il verifica. Pun o baterie pe fire. Nu parea ca ar vrea ceva. Desfac firele de la capse si le verifia numai pe ele. Pe cand le desfaceam observ ca un fir era rupt tocmai de la lipitura de pe con. Scot surplusul de cositor, si incerc sa scot firul. Iese si raman cu el in mana. Hotarat lucru. Acum ce fac? Cum il prelungesc si pe asta. Aveam niste lita pe care o foloseam la sigurante. Ma duc la pompe si aduc cateva fire. Le cositoresc si lipesc de bulina de cositor de pe con. Apoi il aduc la clema difuzorului. Le cositoresc bine. Dupa ai dau drumul la aparat. Cum volumul era la maxim, in prima clipa, ma surzeste o muzica. Dau mai incet si caut alt post. Se auzeu si la asta cu zecile. Mai ales ca era si tranzistorizat. Avea 7 tranzistori, din care 4 erau la final-AAF. Il bag in interiorul cutiei si apoi il bag sub pat. Bun , fac eu, acum am doua aparate bune. Maine scap de ele. Ma culc. Pana la urma ma fura somnul. Ca prin vis aud niste voci. Aud un glas cunoscut. Parea a fi a lui Neacsu. Ma trezesc de-a binelea. Ma ridica din pat, exact cand Neacsu, dadea usa de perete.

- Ce faci? Ce bine e de tine. Noi suntem satui de instructie, si tu dormi inca la ora asta.

-Dar ce are... zic eu inca nauc. Ma uit la ceas si ma sperii. Era 10. Si lentul fac eu speriat...Ce o sa zica? Macar la 13 sa ma vada. Ies afara si vad tot plutonul nou in frunte cu cei patru gradati, intrand la mine in curte. Unii imi cer apa. La inceput Miron care era caporal, nu a vrut, sa ma lase. Dar pana la urma Neascu imi face semn cu ochiul. Ma duc in casuta si i-au galeata. Vars ce mai era in ea, deschid usa la bazin si o umplu. Tocmai mergea si Satu Nou. Vin cu ea plin si o pun in mijlocul curtii. Le dau la bibani doua cani si ii indemn sa bea. Dupa ce beau ei, aud comanda adunarea afara...

-Da am dormit pana la 10, dar eu am fost planton schi 2, Schimbul 1 si 3 ocupat...Am pandit apa si am pompat. Ati avut apa dimineata?

- Da! Am avut si de sectoare, si de spalat si la bucatrie. Toate lumea a fost multumita, incheie Neacsu.

- Bine, sa nu va mai aud ca duceti lipsa de apa. Dar unde ii duci pe bibani?

- La cabana de la Ghiol sa facem si o baie, zice el razand.

- Ei nu ma innebuni! As merge si eu, dar...

- Lasa ca ii duc numai intr-o fuga. Stiu ca tu nu te descurci cu fuga...

I-am lasat sa plece in fuga cea mai mare. Cum spuneau batranii nostrii; ” Nici accelearatul sa nu va prinda”. Ma uit iar la ceas. Era 11,30. Imi scot bocancii si ii vacsuiesc. Ii las oleaca sa se usuce la Soare. Apoi cu peria i-am frecat ca pe ei. Trebuia sa arate ca oglinda, unde trebuia sa-mi fac mustata pe care nu o aveam. Mai ma uit la bazin, mai stau oleaca la trecerea timpului, dupa care opresc pompa si o tai iar la unitate cu doua cani. Normal trebuia sa fie Manole. Dar vad ca nu a aparut inca. Ajung la unitate. Toata lumea m-a intampinat cu urale:

- Uite a venit Gringo.

Merg mai departe. Ma duc la centrala. Nici nu deschid bine usa, ca aud pe centralist :

- Este apa.

- Bine atunci.

Langa centrala era chioscul. Vad ca e deschis. Ma apropii de geam. Cand ma vede soldatul de acolo, ma intreaba ce vreau:

- As dori niste lame si niste biscuiti Albatros si Ovidiu. Astia erau cei mai buni. Albatros erau numai biscuiti simpli, dar foarte parfumati, in timp ce Ovidiu, erau perechi suprapusi cu o crema alba pe ei. Platesc si plec. Plec spre bucatarie. Acolo Serghie ma astepta. Intru si acesta imi i-a canile si le umple cu ceva. Dupa care imi mai da si o paine neagra proaspata. II multumesc. Nici nu am mai intrebat ce mancare era. Era apropae 13. Plec repede, sa nu dau nas in nas cu lentul meu. Dar stiti vorba aia. De ce ti-e frica nu scapi. Cand ma indreptam spre fortareata ofiterilor, iese lentul meu afara si ma striga. Imi schimb directia in fuga si ma apropii de el.

- Pai bine mai Grigoriule. Ce am vorbit eu cu tine. Ca la ora 7 sa vii la raport. Ai?

- Tovarase locotenent Bucur, permiteti sa raportez. Nu a fost apa aseara pe la 22, si am stat toata noaptea planton ca sa urmaresc apa. Eu de la un anumit nivel din bazin nu mai pot pompa. Asa ca am asteptat sa se umple bazinul civililor. Cum a veni apa pe la 6, am pompat tare. Apoi am adormit. Si m-am trezit la 10.

Nu i-am mai spus ca plutonul meu venise in vizita la mine. Poate nici nu stia. Fapt confirmat de ai mei in alta zi.

Asteptam cu sufletul al gura. Dar m-a salvat Comandantul. Iesise si el afara.

Ce faci Grigoriule? Este apa?

- Raportez ca acum este.

- Bine baga tare...

- Permiteti sa ma retrag, zic eu cu un ochi la lent si unu la Comandant.

- Mergi sanatos, face lentul.

- Da Grigoriule ! Du-te acolo si sa stai pana maine, ca daca vin diseara si nu te gasesc, te dau pe mana lui Bucur.

Toate ca toate, dar cand am auzit de Bucur, am taiat-o cu cea mai mare viteza, ca s-a speriat si lentul, de harnicia mea. Ajung in final la pompe. Il gasesc pe nea Tanase langa casuta. Cand ma vede ma intreaba care e starea aparatului lui.

- Pai l-am salvat. Era bolnav saracul. Mai avea oleaca si isi dadea duhul. Am reusit sa-i salvez difuzorul. El era intrerupt si facea probleme.

- Pai da am vazut si eu. Cand ii dadeam una isi revenea. Dar dupa alte zile, nu a mai percurtat.

- Pai daca joci box cu el...

In fine scot aparatul de sub pat si il deschid. Se auzea muzica de fanfara.

Il mai gadila si nea Tanase si apoi se declara multumit.

- Zi cat face:? Stiu ca te-ai chinuit mult la el.

- Pai...Nea Tanase... 200 de lei e bine?

Vad ca duce mana la buzunar si imi da 3 harti de o suta albastre.

Ma uit la el, cam cu retinere, dar mi le indeasa in palma.

– Multumesc! Imi zice. Pai pana la 6 il las la tine. Cand plec il iau atunci, ca nu am unde sa-l pun.

- Bine nea Tanase.

Ma apuc de mancat. Ma uit in cani sa vad ce mi-a pus Serghie al meu acolo. Cand vad , ca intr-o cana era bors de fasole cu carnati, iar in a doua cana piure cu piftele. Ooo! Bucuria mea. M-am ospatat si eu mai bine azi. Daca era nea Iordache, dar asa a pierdut. Cine stie cand mai vine ziua ca sa imi dea la fel, si daca dinsul o sa fie prezent atunci. Nu am uitat nici cainele. Se putea. Cand m-a vazut cu castronul afara, a inceput sa alerge si sa se gudure dand din coada. A mancat si el ceva mai bun. Dupa masa, vorba cumantei. ” Fie omul cat de mic, dupa masa doarme un pic”. Si am dormit pana la 6 seara, cand a venit iar paznicul. Ce bucuros era ca i-am facut aparatul. S-a bucurat tare. La urma a urmat intrebarea de baraj:

- Cat face Marinica?

- Pai 200, desi...m-am cam chinuit oleaca. Nu voia si pace...Dar pana la urma am invins.

- Bine! Tine 3 sute.

Nu as putea spune ca azi nu mi-a mers bine. 600 numai intr-o zi...

Apoi pe la 22, a plecat acasa cu tot cu aparat , dar si cu caine. De ce a luat cainele, nu stiu. Poate li se facuse familiei dor de el.

 

 

 

 

 

6.

 

 

Iar am ramas singur. Ma plimb pe afara. Ies din tarc si ocolesc ingraditura cu stalpi de spalier de vie. Ei erau legati din loc in loc cu sarma ghimpata. Ca sa treaca timpul imi zic: ”ia sa numar stalpii! O iau de la poarta.1,2,3....10...20...30...44 de stalpi. Erau oleaca. Dupa aia intru iar in curte. Ma duc la pompe, ele torceau linistit. Cum apa era din belsug, le-am pornit pe amandoua. Ies afara si ascult torsul lor. Mai ma uit inca o data in bazin. Apa era cam trei sferturi in bazin. E bine. Asa o sa multumesc si eu iar trupa mea.

Tot plambandu-ma, se facu de 23. Mai aveam oleaca si incepea schimbul plantonului 2. Da, ca schimbul 1 si 3 era ocupat. Ce am mai tras-o cu cele schimburi. In toata perioada, numai plantoane schimbam.

Eu si Sava saracu. Dar nu am vazut unul de anul 2 macar. Mai era cate unu, de ochii nostrii, dar acestia aveau numai schimbul 1. Mai rar si schimbul 3. Noroc ca in dormitorul nostru era si bateria AG-9, ca altfel m-ar fi pus Bejenaru numai pe mine si Sava.

Nu stiu cum o fi fost armata la cei de anul 2 de acu, dar, dupa mofturile si iesirile lor , multe necontrolate, inclin sa cred ca au dus-o si ei greu, daca nu si mai greu. Asta datorita neamurilor proaste de atunci. Nu ar fi exclus ca si cei care erau anul 2 de atunci, cand au fost si ei bibani, sa fi dus-o si mai rau. Era o traditie in armata asta, care sa se dea mai rotund, cu toate ca si ei au mancat la randul lor papara. Iar atunci, ca si acum, voiau sa-si scoata parleala. Iar la toate astea isi mai aducea acordul si ofiterii unitatii.

Parca se vorbeau. Si aveam sa constat pe propria mea piele, ca lentul nostru transmitea ordinele de pedeapsa, pe baza instructiei la gradati. Cica ca sa ne invete minte. Sau ne dadea pe mana inamicului. Asa cred ca si la ofiteri, era cam tot asa. Mereu se gasea unu cu ambit. Iar daca unu din noi sau altii, nu execatau ordinele, se urca calare pe el. Genul lt Sanda. Dar Aveam sa vad ca si la companie erau ofiteri neamuri proaste. Chiar daca au dus-o si ei la scoala de ofiteri rau, nu este un motiv de razbunare. Asta am dedus-o in ziua, cand noi fiind la Capul Midia, lentul avea sa ma intrebe, cand am ramas numia in patru ochi: ”Ei Grigoriule, cum e in armata?” Si bineinteles ca trebuia sa zic ca e bine, ca imi place, ca altfel ma ataca sau ne ataca iar inamicul. Si avea inamicul asta o pofta nebuna, sa ne tot atace, nevoie mare.

 Ei dar acum, datorita turcului, viata mea s-a mai schimbat in mai bine. Bine ca nu in totalitate, dar ceva mai slobod. In primul rand am scapat de instructie, tot e ceva...Nu mai atacam inamicul cu gaze si alte alea....aviatie etc...Ma mai uit la ceas, era iar 2. Mai aveam o ora chipurile ca sa intru planton..

.Ce vremuri. Oare peste tot armata era condusa de neamuri proaste? Unii spun ca au dus-o si ei rau. Altii, poate ca sa se laude, zic ca a fost excelent. Poate la unii chiar le-a placut armata. Si am exemplul graitor pe Bejenaru si Traila. Numai fruntasul Anghel, nu avea ambit, cu toate ca el executa ca un robot numai regulamentar. Poate asta era si cauza. Mai trebuia inventate si alte metode, ca sa le iasa la unii armata din cap.

 Ce ar fi fost daca toata lumea, care facea armata, sa ramana in continuare ca diferiti gradati, care sa conduca iar pe altii. Am fi fost o tara sub regim dictatorial. Nu stiu daca la altii le-ar fi placut. Omul nu e invatat ca sa fie exploatat, subjugat, sa rada altii de el, dar ii place sa rada el de altii, sa le produca neplaceri altora, cu sau fara instructie. Ce te faci de un razboi? Atunci s-ar vedea, care pe care.

Care e mai smecher, mai in ventiv, mai cultivat, sau sa se ascunda precum strutul, in caz de ceva, ala are sanse sa o duca mai bine. Bine ca si banii vorbesc. Si au vorbit in toate veacurile, bune sau rele. Cati tineri au murit degeaba numai in cele doua razboaie mondiale? Ca de restul, cine i-a mai numarat. Cu turcii, cu tatarii, hunii...cu romanii si alte popoare migratoare. Natia nostra a fost lasat la voia intamplarii. Numai sa sufere. De ce oare?. Asa cum si eu ma intre uneori: ” De ce toate mi se intampla mie?” Dar ne fiind in cunostinta de cauza, nu bag mana in foc, ca toti o duc numai bine sau numai rau. Mai sunt si exceptii. Ei, dar ma luai cu gandurile si se facu ora 3. Ma duc iar la bazin. Era cam la jumate. Semn ca babaienii beau multa apa. De fapt, foarte multi au vin sau rachiu. Dar probabil ca folosesc si apa ca metoda de stingere. Cand am venit prima data aici, am facut cunostinta cu nea Iordache. El a fost primul. Ne-am placut din prima. Cu el si cu nea Fane aveam sa-mi duc zilele pe aici.

Povestea odata nea Iordache, ca cu vreo cativa ani inainte de a veni eu aici, se facuse la vie pe aceste dealuri , ca vinul facut la mat , nu mai avea unde sa-l depoziteze. Si atunci ce sau gandit ei: ” Hai sa golim un bazin de 25 de vagoane, ca sa punem in el vinul” Zis si facut . Au golit un bazin si au substituit apa cu vinul.

Apoi au inchis vana care ducea spre oras. Nu dupa mult timp, probabil tradarea sau nestinta unora, au deschis din greseala sau nu, vana de la acel bazin , crezand sau nu ca e apa. Mare minjune fratilor. Unii sau si crucit, cand au vazut ca la robinet venea vin si nu apa. Multi din ei au dat de stire la altii. Si atunci fiecare s-au mobilizat in as umple toate cazile, butoaile sau caldarile, borcanele, cu vin. Pana au aflat conducerea matului.

Au trimis oamenii lor si au inchis iar vana, Acum i-a pus si un lant cu lacat. O fi poveste, o fi adevarat, eu nu am stiinta de asta. Dar pana la proba contrarie, trebuia sa ma multumesc cu aceasta poveste. Si aici in acest orasel de munte, mai bine zis de dealuri inalte, isi ducea multi viata la fel ca si multi altii. Unii mai bine , altii mai rau. Si aveam sa constat asta si mai tarziu. Cine se descurca si la propriu si la figurat o ducea foarte bine. Cine nu...isi taraia zilele pe azi pe maine.

Ei dar cred ca am stat destul, ce ar fi sa fac si eu oleaca nani. Acum se face 6 si eu trebuie sa ma pregatesc de raportul lentului. Dau sa ma pun iar in pat. Deodata auzii galagie afara. Cineva striga la altul, iar acela sau altul, fugea mancand pamantul pe drumul de tara dintre lanul de porumb si pompele mele. M-am dumirit, cand a ajuns si paznicul viei la mine. S-a oprit si zice ca au venit iar hotii sa dea iama in vie. Au plecat apoi, iar eu nu am mai reusit sa mai dorm. Faceam naveta, bazin pompe, intr-una. Pana la urma vad ca se face 5 dimineata. Mai aveam o ora pana la pregatiri. De data asta numai ma incalt cu bocancii. Imi iau cizmele. Chiar ma si gandeam, daca nu o sa fiu refuzat la export de lent. M-am ras in schimb. Asa ca pe la 6.30. plec si eu la unitate, dupa ce opresc pompele si inchid chepengul, punand un lacat la maner.

Ajung la unitate. Am vazut oarecare miscare la postul 5. Corpul de garda. Dar nu am dat importanta. Mi-am vazut de drumul meu. Adica centrala si masa. Ajung la locul nostru de adunare. Nu sosisera ai mei. Ma duc in dormitor. Cativa erau aici. Poate restul pe sectoare sau la bucatarie...Cand intru cineva striga:

- Atentiune!

- Pe loc repaus, spun eu.

- Ce faci Gringo? ma intampina si altii. Ai venit la masa?

- Mai degraba la raport, zic eu trist.

- Ei lasa ca dupa aia, scapi de lent. Mai rau de noi ca ne trimite la inamic. Si stii prea bine cum e cand inamicul e nervos.

- Stiu din pacate, bine, Chiar foarte bine.

- De ce trebuie sa vii mereu la raport, zice Lupu. Zici si tu ca nu ai apa.

- Da vina pe apa, face altul.

- Sigur, zice altul.

- Bine o sa ma mai gandesc.

Intre timp se face ora mesei. Cobor si eu cu ei la masa, nu inainte ca sa-i spun lui Serghie ca mananc cu ei. Dupa care ma duc la sala de mese. Vine si mancarea. Era mazare cu carne. De data asta prin constiinta veselarilor, imi puse si mie carne. Era de porc. Mai aveau oleaca si imi umpleau farfuria.

- Gata, fac eu. Voi ce mai mancati?

- Dai si portia mea, face Neacsu.

- Dar voi v-ati pus in gand sa ma faceti greier burdanos? rad eu.

- Ia si mananca. Nu te uita ca nu ai de unde, face si Lupu.

Ma lupt cu farfuria. Tocmai trecusem la cana cu ceai, cand auzii comanda lui Miron.

- Drepti! Afara fuga, mars! Uni mancase-ra, alti poate nu tot...Imi aduc aminte cum ne facea si noua Traila. Iar in dorinta de a fi satul, Sava mai fura cate o felie de paine, dosind-o in buzunar. Odata l-a vazut Traila. Trebuie sa spun ca i-a iesit painea pe nas lui Sava. Pana afara l-a dus Traila, numai pe coate si genunchi. De atunci Sava al meu isi marise indemanarea de a nu fi prins. Termin si eu ceaiul. Dupa care ii las pe veselari sa-si faca treaba lor. Ma si vedeam si eu pe aici odata... Si profitam si eu de farfuriile care nu se golisera, sau de plusul de paine de pe masa. Pe Usatenco, gestul meu il supara, facandu-mi mereu morala. Dar acum ...trai pe mine. Ajung la locul de adunare. Cand ma vad ei cu cizmele, stramba cativa din nas.

- Cum ai venit cu cizmele? Sa vezi ce o sa-ti zica lentul.

- Ce sa zica? E echipamentul meu de la pompe.

Apare si lentul din fortareata ofiterilor. Eu cum eram si cu arma si echipat de lupta, eram intradevar in contrast cu ceilalti. Vine lentul si se uita la mine din prima. Reusisesm sa-i atrag atentia.

- Aaa! Uite lume noua...

Dupa care incepe controlul de rutina. Trece si de mine, se uita cam curios, dar nu zice nimic in prima faza. Se intoace si se mai uita la mine foarte atent. Dupa care schimba directia la grupa a II-a si a III-a. Il aud pe lent ca maraie. Mai gasise pe cineva neinregula, motiv iar ca sa ne atace inamicul. De fapt pe ei. Eu scapasem. Dupa ce termina lentul inspectia, apare si nea Stelica in zona noastra. II spune lentului ca e nevoie de mine la corpul de garda.

- Dar ce e? Ce s-a intamplat?

- Veselarii din garda, au infundat WC-ul cu resturi de mancare.

- Si ce vina are Grigoriu?

- Pai sa ajute si el la sapat.

- Bine! Miron, ei arma si echipamentul lui Grigoriu si-l duci in rastel. Grigoriule, esti liber!

- Sa traiti, mai apuc eu sa-i spun.

Si il urmez pe nea Pericleanu, cam cu nesiguranta.

- Dar ce s-a intamplat?

- Au infundat astia, coloana de la WC. Cu resturi de mancare . probabil cu oase. De parca nu puteau sa le duca la container.

- Si eu ce rost am in treaba asta?

- Pai nu sunt oameni, si ne mai trebuia ajutoare. Ce vrei sa sap eu?

Mahnit ajung la corpul de garda. Deja veghea si somnul, lucrau puternic. Toti erau bibani. Cativa lucrau in interior, spargand conducta, iar altii se apucasera de sapat afara langa perete spre canalizare. Suparat intru si eu in sant. Mirosea a parfum rexona.

- Nu aveti vreunul la arest?

- Nu!

Si apuca-te Grigoriule de sapat. Am inaintat o vreme. Apoi am desfacut o imbinare si am scos-o afara. Era infundata cu e toate. Multi isi pusera mana la nas. Comandantul garzii le spune sa-si puna mastile Nea Stelica se amuza pe seama lor. In fine desface si cei dinauntru conducta. Noroc ca conducta era formata din segmente. Altfel am fi sapat pana la iesirea din unitate.. Apoi bibanii se baga si desfunda restul de conducta. Dupa care nea Stelica aduce o galeata si ne pune la lopata, sa strangem mizeria de jos.

Au golit 10 galeti. Pe la 11 terminam si noi. Eu cand ies, probabil ca m-am atins de peretii murdari, ca miroseam si eu a rexona. M-a trimis nea Stelica la el la atelier, ca sa ma spal. Dar degeaba. Mirosul se imprimase si in tinuta mea. Cum Voinea nu era acolo, fiind la instructrie, a trebuit sa-l astept pana la 13. Cand au venit si ai mei, unul mai obosit deact altul, au inceput sa rada de mine. Unii isi puneau mana la nas.

- Da ce ai pațit Grigoriule? ma intreaba Lupu si Miron. Ai cazut cumva in hazna?

Toti au inceput sa rada. Toti stateau acu la distanta de mine. Nu le placea parfumul meu. Ma duc la centrala si ii cer voie centralistului, sa fac o baie. Cand intru si ma apropi de le, isi duce si el mana la nas.

- Da ce ai patit?

- M-a pus nea Stelica sa sap la conducta celor din corpul de garda, pe care au infundat-o cu resturi menajere.

- Si tocmai pe tine s-a gasit? face el. Ce nu erau destui in unitate? Intra si fa baie. Este apa.

Ma dezbrac. Apoi intru sub dus. Dupa o jumate de ora ies si eu. Ei de spalat m-am spalat eu, dar hainele mele miroseau teribil. Trebuia sa scap de haine. Ies afara numai in maieu si niste chiloti scurti pe care mi-a impumutat centralistul. Apoi ies in papuci, si ma duc la Voinea. Pe drum ma vede nea Stelica. Rade cand ma vede asa. Apoi mergem impreuna la Voinea. Pe drum multi soldati isi dadeau coate. Cand ajung acolo, Stelica ii spune lui Voinea, sa imi schimbe hainele ca put.

- Da ce a facut? A facut pe el? rade el.

- Nu au infundat astia din corpul de garda iar conducta cu rahat.

- Si pe altcineva nu ai gasit sa spae? Tocmai pe el l-ai gasit.

Nu a mai spus nimic nea Stelica.

- Da hainele: Vestonul, pantalonii... Ooo! da ce putoare... Imi faci mie miros aici... Le i-au in graba si le pun intr-un sac de naylon.

- Da jos tot de pe tine. Iti dau tinuta noua. Vezi poate maine vii cu ea ca asta de acu. Apoi ma imbrac. Cum cizmele le lasasem la centrala, am plecat in papuci. Nea Stelica m-a insotit si acolo.

- Ce faci nea Stelica? Ti-ai batut joc de omul asta. Cu ce era el de vina daca astia au infundat WC-ul?

Imi pun cizmele si o tai la bucatarie. Se facuse 13 trecute. Canile le lasasem acolo la Serghie. Pe drum la bucatarie vad doi veselari bibani, si fruntasul Neacsu.

- Ooo! Da ce cool esti? Ei asa mai vii de acasa. Dupa ce manaci sa vii la mine in dormitor, sa te dau cu colonie.

- Sigur, poate te duci la o mandra, ceva, zice si Lupu. Sa mirosi frumos. Ma duc la masa cu ei, dar nu cer portii. Le arat canile mele, Nici nu stiu ce imi mai pusese Serghie acolo. Vad ca la masa le daduse si clatite.

 Nu erau mari. Niste colturi la un capat rotunde si terminandu-se cu un triunghi. Si acela mic. Dar era desert. Asta conta. Dupa ce termina si ceilalti, ma duc sus cu Neacsu. Scoate din valiza un flacon de colonie Carmen. Ma da cu colonie.

- Ei acu mirosi mai frumos, fata de dinainte...

Ii multumesc.

- Iti dau o adresa la o mandra, face Lupu.

- Nu multumesc. Am eu una, ma laud eu.

Apoi plec repede la pompe. Cand ajung acolo, tambalau mare. Cei din santier, dupa ce au terminat de pus si fixat cofrajele, au inceput turnarea. Pe undeva jos, cateva panouri care nu fusese fixate bine, cedeaza, si se desprind , lasand sa curga cimentul alaturi. Cand au vazut ei, au sarit cu totii sa repare gafa. Intr-un final au reusit.

La pompe era nea Iordache. Cred ca iar s-a imbolnavit schimbul.

- Da ce faci nea Iordache, ma iubesti asa de mult? Ca vad ca numai la mine vrei. Sau ai simtit ca e mancare buna.

- Chiar asa ce ti-a dat astazi?

- Pai nu stiu. Nici nu m-am uitat in cani. Vedem acu.

Rastorn una din cani intr-un castron. Era supa de fasole, cu salam.

- Ooo! Face nea Iordache. Mancarea mea preferata. Si dincolo ce ai?

Ma uit in cana, si vad o substanta groasa alba. Era compozitie de clatite. Dar cum le fac aici?

Top of Form

 

Bottom of Form

·                     7.

 

          Dupa ce mancam, amandoi, ma gandesc cum sa fac clatitele. Aveam eu o cratita  joasa de 2l, de la turc, dar cum sa le fac Unde? Acum vara nu mai mergea soba.

-      Vino la noi. O sa te ajute nevasta-mea.

-      Si aici? Daca ma cauta cineva de la unitate, sau chiar colonelul? Mai bine iti dau cana si maine imi aduci si mie cateva clatite.

-      Maine nu sunt de servici. Abia peste o saptamana mai vin la treaba.

-      Nu-i nimic, o sa trag eu o fuga pana la matale.

Nu prea era de acord ca sa nu fiu si eu de fata, la facutul clatitelor. Daca aveam un reseu...

-      Stiti ce? Ma duc la magazinul ala universal din centru, si cumpar un reseu din cel mic. Cratita am, ulei mai este, pot incerca asa...

-      Pai si asa nu tie frica ca te cauta cineva? Da, dar acum vin repede, nu stau la facut clatite. Ca dureaza.

          Prima data cand am incercat s afac si eu o clatita, era acasa la mama. Ea facea pe soba. Era iarna. Pune  o noua compozitie, si imi spune sa o pazesc, dupa 5 minute sa o intorc. Mama pleaca undeva. Astept eu apropae 3 minute. Dupa aia cu un cutit incerc sa o intorc. Se indoaie, si se lipeste una de ala. Ca sa o mai desfac canci.

          Cand dupa o juma de ora apare si mama, s-a luat d emine, ca  nu am intors la timp clatita. Apoi a stat langa mine, mai bine zis, am stat eu langa ea. In fine ea avea experienta. Le intorcea repede. Ma rog dupa aia, am mai facut singur clatite, dupa ce m-am insurat. Sotia le avea cu facutul clatitelor. Oricum le facea la aragaz...Nana nu servea acest gen de desert. Cred ca nu avea rabdare.

-      Ei zic eu? Cum a ramas? Matale stai aici pana ma intorc eu.

-       Bine du-te. Ma echipez si imi pun si bocancii. Mai bine il rugam pe Voinea, sa faca pomana pana la capat. Sa-mi de-a si bocanci stoc, cum ziceau cei de anii II.

          Iau bani si o tai la vale spre nord spre oras. Ajung in vale. De aici incepea orasul. Era o margine. Ajung in final la magazin. Aleg un reseu din cele mici. Nici nu mai stiu cat am dat pe el. Paremise ca 35 de lei. Il i-au si ies din magazin. La usa mai sa ma ciocnesc... cu cine credeti? Da! Cu Comandantul. Am avut gura pocita.

-       Ei ce faci? Ti-ai luat si reseu?

-      Da! Sa traiti! Mi-a dat Serghie de la bucatarie niste compozitie de clatite. Si nu aveam unde sa le fac.

-       Bine mai! Cand sunt gata sa ma chemi sa-mi dai si mie cateva, rade el.

         Ca sa vezi. Cred ca colonelul lucra cu mine prin telepatie. Ca aveam sa vad ca mereu drumurile noastre se intersecatau. De cate ori mergeam in oras, mai intotdeauna, dadea peste mine si eu peste el. In fine ajung la bazin. Nea Iordache era intins pe pat si motaia.

-      Nea Iordache, strig eu. Daca Colonelul nu a venit aici, am dat de le chiar la magazin afara. Deci cred ca merg la matale, sa facem clatitele. Ca nu cred ca o sa ma mai caute.

-      Bine! Apoi se uita la ceas. Era 5 si jumate.

-       Da peste o ora mergem.

Apoi inchide iar ochii si adormi din nou.

Pe la 6 si un sfert, nu ma rabda pe mine si il scol.

-      Ei gata e 5 si un sfert. Mergem?

-      Ei, mai este 15 minute.

        Ies afara. Ma duc la bazin. Ma uit inauntru. Era primejdie. Continutul bazinului scadea simtitor. Daca o tinea asa,  nu as mai fi putut sa trag apa la noi.ma duc si ptr orice eventualitate pornesc ambele pompe.

        Pana se scoala nea Iordache, o sa mai bag ceva apa. Si am mers asa, pana la 7 seara. Uitasem de nea Iordache. Cand imi arunxc ochii la manometrul de iesire, vad ca presuinea scazuse aproape de zero.  

        Cobor repede si opresc pompele. Deschid robinetul apa, pauza. Ies afar si ma duc iar la bazin. De abia mai vedeam fundul bazinului. Mergea doar pompele de la Ghiol. Dar aveau debit mic, in comparatie cu consumul orasului. Ma duc la mine.

         Nea iordache se intorse-se pe partea cealalta. Iau  cana si reseul si cratita , uleiul si cobor jos la mine la pompe. Aveam de gand sa incerc sa fac macar cateva aici. Aveam priza de 220V.

Pun reseul in priza. Il las sa se incinga. Apoi pun o lingura d eulei in cratita. Il imprastii pe toata suprafat cratitei. Il las pe foc o bucata de timp. Apoi torn niste compozitie si o dirijez pe toata circumferinta cratitei. Dupa vreo cateva minute incerc sa o intorc. Si reusesc. Era blonda pe o parte.

Dupa aia am repetat manevra si am facut pe toate. Scot reseul din priza. Mirosea  numai a clatite acolo la pompe jos. Ies cu cratita cu clatite afara. Ma duc cu ele in casuta. Inca de afara strig>

-      Hai scoala nea Iordache ca am facut clatitele...

Cand intru, nu era nimeni. Patul era gol. Probabil ca e in lanul de porumb, imi zic.  Astept 5, 10, 15, 20, nea Iordache sa apara, neam.

        Cand ma saturasem de atat asteptat, ma pun sa gust clatitele mele. Erau bune. Nu aveau suficiente oua si lapte, dar erau bune ca desert. Daca mai aveam si dulceata, uite ca asta am uitat. Si doar am vazut un borcan de gem de capsuni. Febletea mea. Ei, data viitoare, imi spun. ȘPe cand savuram clatitele apare nea Manole. Cand ma vede:

- Ce faci Gringo?  Imi invatase porecla mea. A fost deajuns sa dea tonul nea Fanica, ca gata! Tot Babadagul a aflat...Aproape!...Pai uite, mi-a dat bucatarul nostru niste compozitie de clatite, si pana acu m-am chinuit sa le fac. Vrei si matale ? Uite serveste-te.

- Pai Marinica, hai sa nu te refuz. Sa vad si eu daca esti bun de bucatar.

Apoi i-a una  si o savureaza.

-      Buna! A iesit buna. Pot sa mai i-au una?

-      Da nea Manole. In timp ce le coceam jos, a plecat nea Iordache.

-      Ei, gata a pierdut. Alta data, zice Manole razand.

Pana la urma,  din vorba in vorba si din clatita in clatita, reusim sa le dam pe gat toate.

-      Au fost strasnice, zice nea Manole.

-      Nu este apa nea Manole. Inainte de a face clatitele, se vedea fundul bazinului. Am oprit si eu pompele. Precis ca maine nu o sa  aiba iar apa ai mei. Mergem la bazin amandoi. Se auzea galagie. Semn ca Satul Nou isi intrase in atributiuni. Da, intradevar. Baga puternic. Astept ca sa se ridice nivelul si la mine, dupa care pornesc o pompa. Era 7,30, dar Satul Nou sa se mai opresaca, pauza. Se face si 8. Nimic. Mai era oleaca si dadea bazinul afara.

-      Marinica! Striga nea Manole catarat pe bazine si uitandu-se in vale.  Baga toate pompele si trage apa, ca a dat bazinul afara. Nea Manole ridica pancarta. Mai avea oleca si se intuneca. Nu cred ca o mai vedea.

-      Marinica, ramai aici. Ma duc jos la pompe sa-i spun lui Traian, sa opreasca pompele lui.

Si pleca nea Manole.

Dupa o jumatate de ora, aud o masina care venea de sus. Opreste la mine si din ea coboara inginerul.

-      Care e treaba aici? Unde este Manole?

-      S-a dus jos sa anunte pe cel de la Ghiol, ca sa opreasca pompele. Ca a dat bazinul afara. Acum a plecat.

-      Bine stai aici, merg si eu acolo. Am vazut cand curgea apa la vale. Ajunses-se pe sosea.. Apoi pleca, lasandu-ma iar singur.  Pe la 9 vine si nea Manole.

-      A venit inginerul, si a plecat dupa tine la Ghiol...

-      Da stiu! M-am intalnit cu el pe drum.  Ma mai uit la bazin, si apoi opresc ăpompele. Las numai una sa mai mearga.

Apoi am intrat amandoi si am inceput sa depanam povesti. A trecut noaptea altfel.

 

 

 

8.

Cand am incercat sa electrific casuta, i-am spus si lui Nea Iordache.

- As vrea sa trag din tablou de la pompe, lumina de 24V. Asta nu e periculoasa. Decat cu lampa de gaz.

Imi aduceam aminte de zilele, mai bine zis serile si noptile neplacute cu aceasta relicva a anilor 60 si premergatori. Cate filari nu am suportat, cate sticle s-au spart, cate sticle se afumau. Ca mama trebuia sa le spele mereu. Ca sa nu mai zic de fitil si gaz. Si nici lumina nu era pe masura. Mereu trebuia sa facem plinul. Aveam mereu cate trei sticle de 1kil, rezerva acolo. Cum spunea mama:” Punele deoparete in magazie , ca sa avem, sa nu te mai duci mereu tocmai la gazarie pe Smardan. Era 1leu litrul. Era trai in privinta asta. O jumate de paine neagra, cand era 2lei. Dar mai era si de 2,5 lei, cica un pic mai grea. Cine stie? Cine a stat sa o mai cantareasca. Sau alta treaba, pe atunci era paine variata. De 3,20, 3,60, 2,70, de 6,40...Si pentru ca nu toti aveau bani, sau nu luau o paine intreaga, ca se invechea, atunci se dadea si cate un sfert de paine, jumate sau trei sferturi. Aici intervenea indemanarea respectivei. Daca taia corect painea in parti egale. Nu de putine ori cand luam cate o jumate de paine, sau sfert, bucatile sa fie mici, decat in mod normal iar altul se bucura ca lui ii dadea bucata cea mai mare. Ei, dar sa revenim.

- Si ce nu te las eu? face razand nea Iordache.

- Ba da, dar ca sa aduc lumina aici, mi-ar trebui cam 30m de cablu.

Eu deja facusem planul de bataie cu o zi inainte si am masurat cu aproximatie cam cat de lung trebuie sa fie cablul. Prima data, imi trecuse prin cap sa cumpar cablu la metru de la un magazin din oras. La 40 de bani metru...Dar ma gandeam ca nu este rezistent la ploaie si alte intemperi.

- 30m? Pai ar fi o sursa. Ai apa? Ai bagat ceva?

- Da, pana diseara nu o sa fie nici o problema.

- Bine atunci. Hai cu mine la Ghiol. Cunosc pe cineva acolo. Si azi e tura lui. II zice Vulpe.

Zis si facut. Opresc pompele si plecam jos in vale la Ghiol la statia de pompe. Pe cand mergeam, nea Iordache imi arata tot felul de obiective. De la Ghiol pleca spre sud, spre oras, o albie in care intra Ghiolul. Ei ii spunea derea. El imi spune ca foloseste la scurgerea din canalizarile din oras, ca inainte de a fi deversata mizeria in derea, apa era filtrata si ma rog ce i se mai facea. El ii spunea fabrica de rahat. Pe mine m-a amuzat numele. Si mai erau destule alte intreptinderi dupa ea, pana aproape de Ghiol. In sfarsit ajungem. Trecem dincolo ca era un mic podet peste derea. Cand intram ne intampina un om potrivit la statura. El era lucratorul de la pompe. Cand il vede nea Iordache, vesel nevoie mare la el. Da mana cu el apoi cu mine. Eu nu am de lucru si atac:

- Buna ziua nea ”Vulpe”. El se opreste cu mana in aer, uitandu-se la nea Iordache.

- Ei, nu i-am spus cum te cheama cu adevarat. Cum toti de aici te stiu dupa porecla...

- Da și dansul a receptionat-o ca atare. Ma cheama Traian , mai soldat.

- Am inteles, iertati-ma, nu stiam, zic eu uitandu-ma la nea Iordache cu subinteles.

- Ca sa stii pe viitor, pe mine ma chama Traian, si imi mai spun ”Vulpe”

- Ei lasa, ca nu se supara omul, vrea nea Iordache sa o dreaga.

- Bine! Nu m-am suparat. Care e baiul? Aveti apa?

- Da, fac eu. Acum am. Ieri a dat afara bazinul si fiind intuneric, nu cred ca ati vazut semnalizarea noastra.

- Nu nu am vazut-o, si ca sa spun drept, nici nu aveam cum, ca dormeam.

- Ei lasa ca nu te spunem, zice nea Iordache razand.

- Da, dar a venit Manole la mine cu inginerul. Probabil ca, inginerul la vazut ca venea spre mine si l-a adus cu masina. Noroc ca a claxonat si m-a trezit. Dupa aia mi-au spus si am oprit pompele.

- Da, fac eu, nea Manole a plecat la voi. A venit apoi la mine inginerul cu masina spunandu-mi ca a deversat bazinul , ca ajuns apa in vale la sosea.

- Ei, nu e nici o paguba. Si asa trebuia udat campul, din cand in cand, rase iar nea Iordache.

- Si acu de ce ati venit? incearca nea ”Vulpe” sa ne readuca la realitate.

- Pai uite baiatul asta e electromecanic acolo la el la Galati. Abia a terminat liceul electro CFR. Si mi-a spus, ca sa nu mai stam acolo la noi cu lampa cu gaz, ca are el o idee, ca sa tragem lumina de 24V de la el din casa pompelor.

- Da! E interesant. Ani de zile nu ati avut voi lumina acolo.

- Da si am venit ca sa te rugam sa ne dai vreo 30m de cablu, de al tau submersibil, ca e mai rezistent, sa tragem lumina.

Nu prea s-a aratat nea ”Vulpe” prea incantat. A trebuit mult , ca sa-l convinga pe nea ” Vulpe”. Apoi iesim in curte. Pe acel loc erau doua fantani cu diametrul de 50 cm. Un fel de puturi, captusite cu tub de beton. Cand te uitai de sus se vedea panza freatica. In aceste doua fantani sau puturi, erau plasate doua electropompe, legate de un cablu gros de 380V dublu izolat. Cablul ducea la el la niste panouri trifazice. Mai incolo era un colac din acest cablu ce statea nefolosit. Cand il vede nea Iordache:

- Uite din acesta!

- Da, dar te costa?

- Da ce ? Doar nu e pentru mine. E tot pentru voi. Nu-l duc acasa la mine. Tot aici o sa ramana. Ne electrificam si noi...

- Esti electrician? Ma intreaba nea ”Vulpe”

- Pai sunt. Am facut si actionari la obiectul automatizari. Am facut zeci de panouri la atelierul-laborator. Pornirea, oprirea, inversarea sensului de rotatie, franarea, atat la motoare de CC ci si de CA.

- Bine m-ai convins. Luati cablul. O sa scriu in procesul verbal ca e pentru voi.

- Pai pentru cine dara? face nea Iordache. Pe masa vad o farfurie cu capsuni. Si cum ma uitam pofticios la ele, nea ”Vulpe” ma vede.

- Da, poftiti si luati. E din productie proprie, face el.

- Da de productie CAP, face razand nea Iordache.

- CAP, ne CAP, ce mai conteaza. Noi sa fim sanatosi.

- Ne apropiem de farfurie. Dupa care ne autoservim. Erau bune. Nu mai mancasem de cand eram copil, la tanti Lili, sora mamei. Ea avea in curte amenajat o parcela cu capsuni. Eu eram mic pe atunci 4-5 ani cred. Imi dadea cu portia, dar, cand scapam afara, ma mai si autoserveam, spre disperarea matusii, care ma certa.

Dupa ce golim toata farfuria, ii multumim frumos si i-au cablul in mana. Era cam greu. Si mai ales ca aveam de mers pana la pompe, si pe deasupra si in deal. Vad pe o alta masa, un contactor, desfacut bucati. Eu nu am de lucru si ii spun:

- Mai poti sa-l faci la loc? nea ”Vulpe”.

- Dar nea Iordache rade si spune:

- Dar tu crezi ca aici stai de vorba cu Duri? Ala nu stie nimic sa faca. Dansul e electrician calificat. Crezi ca inginerul nostru ar fi pus aici pe oricine? Ma simt iar strans cu usa.

- Ma scuzati nu am stiut...fac eu.

- Nu face nimic. Mergeti sanatosi. Sa nu spuneti ca nu v-am ajutat.

Plecam. O parte din drum l-am facut bine. Cu cateva opriri. Dar cand am inceput sa urcam la deal, treaba se facea grie. Nea Iordache se ofera sa ma ajute si el. Se inhama la cablu, il duce cati-va metri, dupa acre il pune jos. Deja obosise.

- Nu stau bine cu tensiunea si cu inima. De aia fac aici cu jumate de norma, pana ma pensioneaza definitiv.

Dupa aia cadem la un compromis. Desfac cablul cativa colaci si ii dau si la nea Iordache. Apoi apuc eu restul de cablu si o i-au voiniceste in deal. Pe la jumatatea dealului, ne oprim amandoi. Incepusem si eu sa gafai. Oboseam mereu dupa efort sau fuga. Stiu ce pateam la scoala la ora de sport ciclul II, clasele 5-8. Pe unele ore le mai saream, asta din grija propfesoarei. Ca ma stia. Avusesem la picioare mereu probleme. In clasa a V-a, entorsa din cauza pietrelor mai de rau si rotunde ce era pavat mini starduta noastra- Zorilor. La nr 10 stateam noi. In clasa a VI-a am sarit gardul scoli de 1m seara si dincolo am calcat stramb pe o piatra. Si iar am suferit. In a VII-a iar alta problema, la celalat picior, ca in final sa am fractura inchisa a tibiei, cu concursul unui coleg intr-o recreatie. Asta era pe data de 5 Febr. Am stat cu el inghips apropae o luna. Trebuia sa le schimb, ce voiati ca ele sa se plictiseasca. Numai unu?

Mai stam noi oleaca sa ne mai odihnim. Dupa aia iar ne ridicam si la drum. In sfarsit dupa inca o jumate de ora, ajungem si noi. Il trag pe tot in curte, dupa care i-au o pauza impreuna cu nea Iordache. Nici el nu mai putea. Eram numai o apa. Cel putin el era mai batran. Cred ca avea vreo 55-60 de ani. La 65 de ani murit, dupa plecarea mea acasa. Ma uit la ceas, cu totul se facuse ora de plecare. Abia il asteptam pe lent. Ma pregatesc si o tai la unitate cu cele doua cani. Cand ajung acolo, deja era raportul. Eu ma fofilez pe langa infirmerie, o tai prin spatele ei, si ajung in spatele plutonului. Cum Lentul era cu spatele, nu m-a vazut prima data. Eu vin tiptil si imi i-au locul in formatie. Cand se intoarce lentul, da cu ochii de mine:

- Gata ai venit?

- A avut trenul intarziere, face vesel Neacsu.

A zambit si lentul. Apoi se duce expres la mine si ma examineaza.

- Da asa mai merge...

- Tovarase Locotenet Bucur, perniteti sa rașportez.

Vad ca se intoarce:

- Zii!

- Dumneavoastra vreti ca eu sa vin mereu la 7. Dar nu pot intotdeauna. Este perioada cand de la 3 pana la 8, eu trebuie sa bag apa in unitate. Atunci baga si Satul Nou, un izvor puternic, ca sa fie toata lumea multumita. Atunci pot baga si eu.

- Da? Bine Grigoriule! Daca nu vrei sa vii...zice el uitandu-se la mine, am sa-i spun Comandantului ca sa te stearga de la mine, si sa te bage la Compania a II-a.

Cand aud veselia mea. Scapasem de lentul Bucur. Dar avea sa-mi faca si cel de la companie destule necazuri. Deocamdata ma puteam declara multumit. Dupa alte intrebari, pleaca lasandu-ne singuri.

- Bravo Grigoriule! Face Lupu. Ai scapat de el.

- Ei asa mai vii de acasa, face si Neacsu.

- Bine ramaneti sanatosi, ma duc la bucatarie.

- Mergi sanatos, fac ei...

Plec si o tai intai la centrala. Ma uit la manometru. Centralistul cam da din cap.

- E presiune mica si e in scadere. Du-te repede si da drumul la pompe.

- Gata! Am plecat zic eu iesind repede pe usa.

Ma duc la bucatarie. Serghie ma astepta. Imi da o paine calda, si imi i-a canile din mana. Le umple cu ceva si mi le aduce. Nici nu am mai stat la discutie cu el, in afara de un multumesc. Am taiat-o sus la pompe. Cum ajung acolo ma uit la cotele apelor. In bazin aveam apa cam jumate. Satul Nou se Oprise. Ma duc la mine, vad ca am apa si pornesc ambele pompe. Cand ma intorc , nea Iordache imi analiza canile.

- Ce adus bun? Ma intreaba el.

- Nu stiu, ma uit acu.

Rastorn intr-un castron ceva din prima cana. Era varza cu salam.

- Bun imi zic. Cand rastorn si si a doua cana, era un bors, sau supa de ceva. Am pus acel ceva in castron. Il intreb pe nea Iordache ce prefera.

- Pune oleaca de varza.

Rup painea in sferturi si le pun pe masa. Ma apuc de felul I. Gust era supa de legume, fara carne. Un fel de ghiveci mai subtire, in care abundau si cartofi. Era bun. Trec la felul II si ma ospatez si cu varza. Dupa ce terminam strang si spal vasele. Le pun pe o polita la locul lor. Apoi ne punem in pat, de-a latul.

 

9.

Dupa ce ne-am facut siesta, iesim afara, ca sa pozez cablul. Un capat il desfac si il introduc pe sub cornierul din chepeng. Apoi il trag mult inauntru. Si il trag pana ajunge deasupra tabloului si ii mai las 1m rezerva. Dupa aia ies afara. Il desfasor pe deasupra bazinului il inconjor, apoi il cobor spre casuta. Sap sub perete si introduc cablul pe sub perete. Apoi Il scot afara in casuta. Dupa aia montez o priza, pe care am luat-o in prealabil mai inainte. Leg firele. Fac o lampa de control cu un fasung si un bec de 24 de volti. Dupa aia, sap langa cablu cam 20 cm in pamant si ingrop cablul, pe tot traseul lui. Bat bine pamantul ca sa nu se cunoasca. Ma duc jos. Deschid tabloul si vad transformatorul de 24V. De la el mai pleca un fir la o lampa pe plafon. Era bec de 24 la 60W. Cu al meu facea 120W. Un consum infim, fata de de 380V la cele doua electropompe. Aproape ca nici nu se simtea.

Desfac izolatia la cablu si raman numai doua fire colorate, alb si negru. Pe celelalte doua le neglijez. Cuplez firele la traf si le stang in suruburi. Gata! De acu aveam lumina. Nea Iordache ma urmarea de sus.

- Gata?

- Gata nea Iordache. De acu avem lumina. Numai stam la lampa aia chioara si afumataore.

Ies afara si ma duc sa cuplez lampa in priza si... Si se facu Lumina!

De acum aveam seara si noptea lumina mai naturala.

Ia placut inovatia mea. Seara a plecat nea Iordache acasa la el. Dupa o jumate de ora apare si nea Haralambie. Era sa-l vad pentru a treia oara. Cam rar. S-a minunat si el de isprava mea. Ia placut.

- Cand o vedea inginerul, sa vezi.

- Ce nu o sa-i placa?

- Nu, vreau sa spun ca o sa te aprobe. Sigur ca o sa-i placa.

Dar nea Haralambie, a mai stat cu mine doua ore, dupa care a plecat. Dar iata ca apare paznicul. Avea si cainele cu el.

- Ce faci nene? Ai venit? Ai adus si cainele?

Drept raspuns cainele cand m-a vazut, a inceput sa latre aprobator la mine scurt.

- Cum sa te uit? Se poate?

Si ii pregatesc din resturile noastre o portie buna. Cand a vazut ca ii aduc de mancare sarea in sus, mai sa imi i-a castronul din mana.

- Ooo! Oprestete! Ai rabdare. Poftim i-a.

Si i-o rastorn jos in iarba. S-a aruncat ca disperatul la mancare. In 5 minute a termina.

- Dar ii cam foame catelului. Lasa-l aici ca ii mai dau si eu cate ceva.

- Ei , doar i-am dat astazi mancare.

- Ei, a mea e mai buna si e si de cazan. Si el stie asta, zic eu vesel.

Dupa aia paznicul se duce la santier. O vreme a stat acolo. Dupa ce s-a intunecat, o taie iar, lasandu-mi cainele acum. Dar cainele, nu parea disperat ca pleca stapanu-su. In afar ade un scurt latrat, nu a ma comentat. Cineva mancase o conserva. O gasesc prin spate si o umplu cu apa. I-o aduc. A inceput sa bea hulpav apa. Dupa care se opreste si se uita la mine, dand din coada.. Ma uit la bazin si vad ca totusi are apa. Ma duc si mai pornesc o pompa. Si o las sa mearga. Iar am ramas singur. Acum nu mai aveam ocupatie si ma plictiseam teribil. Ma intind oleaca. Si adorm pana la 3. Ma scol si opresc pompa. Cred ca aia, au de ajuns apa.

Si uite asa am mai facut o cunostinta, pe nea Traian si cu familia lui. Acesta avea o fata mai mare care era maritata si un baiat cam de varsta lui Cristi a lu” nea Iordache. Cred ca si el era prin clasa a-VI-a. Cand mai aveam timp si timpul nu ma presa, mai dadeam o fuga la nea ”Vulpe.” Sotia lui, lucra la o fabrica de sucuri, cam pe la marginea orasului. Faceau o esenta, pe care o dilua cu sifon. Iar bautura se numea pe vremea aia- Quick. Imi spuses cu o zi inainte sa vin la ea la fabrica, ca sa –mi de-a cateva sticlea cu suc. Dar imi spune sa i le aduc inapoi. A doua zi am profitat ca avusesem destul apa noaptea si am plecat la ea la fabrica. Mai lucra la acelasi stand, cu inca o colega. Mi se pare ca era cumnata. Dar nu are conteaza. Intai au desfacut o sticla de esenta. Era foarte buna. Nu era acidulata. Pe cand in restul sticlelor, punea sifon in proportie numai de ele stiute. Le multumesc si plec cu vreo 5 sticle de jumate. Acum mai beam si altceva.

Odata m-au chemat la ei la masa. Aveau o casa modesta. Si ca suprafata, dar ca si mobilier. Aveau un TV mare, un Rubin cu radio. In rest mai aveau un alt TV, romanesc, parca Venus.

Alaturi de pompele de la Ghiol. Am observat atunci, cand am cerut cablul, o parcela cam marisoara cu capsuni. Erau numai bune de cules. Majoritatea erau copate. Le pun gand rau. Intr-o noapte, cobor la vale cu o sacosa in mana. De la plantatie pana la pompe, era ceva distanta. Poate 100m. Cum afara era aprinsa o lumina, se vedea campul destul de bine. Pe cand intru in parcela si incep sa culeg, aud o voce dinspre pompe. Cineva imi spunea sa ies afara. Nu era nea Vulpe, Era altcineva. M-am facut ca ploua. Umplu sacosa cam mai bine de jumate. Cand ma trezesc, cu cel care ma strigase langa mine. Am inghetat.

- Ce cauti aici? De unde esti?

- De la pompe. Stau la bazinul vostru, unde bagati apa din Ghiol.

- Aaa! Esti soldatul detasat acolo. Bine! Ai luat, dar le pastrezi pentru tine. Nu le duci la ofiteri.

- Nu! Il asigur eu. E pentru mine.

- Bine atunci mergi sanatos.

- Multumesc, spun eu si plec.

Cand ajung la pompe, le rastorn in cele doua cani si castroane. Culesesem ceva. Le curat si le aleg. Din viteza, nu erau chiar toate coapte. Asa ca le-am mai triat. Pe cele crude, le-am aruncat in porumb. Am mancat pana m-am saturat. Aleg o cratita din cele bune si le ascund. Aveam de gand sa ma duc la nea Fanica, sa o intreb pe tanti Stela, cum se face dulceata de capsuni. Restul le-am pus in cani si le-am bagat sub pat. A doua zi m-am dus iar la unitate. Dar nu m-am mai dus la lent. Acesta daduse divort de mine. Cand ma vede colonelul, ma anunta si el ca de acu nu mai sunt la Bucur, ci la lentul de la companie.

- Am inteles. Sa traiti!

Salut si dispar din raza lor vizula. Ma duc ca de obicei la centrala. Vad presiunea si plec la nea Fanica. Cand ma vede ca de obicei:

- Ce faci Gringo? Mai traiesti.

- Mai traiesc nea Fane. Poate iti fac o vizita mai pe seara, in functie de cotele mele de apa. Vreau sa o intreb, pe tanti Stela, cum se face dulceata de capsuni.

- Bine! Vino! Eu nu te opresc.

Dupa aia ma duc la bucatarie numai cu o cana. Una era ocupata. M-as fi dus la masa la A-A, dar cred ca stia si Serghie ca nu mai figurez la A-A. Il intreb care mancare e mai buna.

- Ce ai bun azi?

- Tocanita de cartofi cu salam.

- OK! Pune de asta in cana.

Aproape ca mi-o umple. Si imi mai da si o paine calda. II multumesc si plec la mine sus. Pe drum ma intalnesc cu paznicul viei. Il salut, ma saluta si ma intreaba, daca nu mai vreau struguri. Eu cum aveam acu capsuni, il refuz politicos.

- Poate in zilele urmatoare, nea Ioane. Acum mi-a adus nea Iordache, zic eu.

- Bine! Eu am vrut sa te servesc.

Imi continuui drumul la pompe. Ma uit in bazin si vad ca apa e pe cale iar sa erupa. Ma duc si pornesc ambele pompe. Apoi ma urc pe bazin si fixez pancarta de semnalizare. Dupa cinci minute se opresc pompele de la Ghiol. Dupa o juma de ora, Satul Nou se opreste. Cand ma mai duc la bazin dupa doua ore, deja apa scazuse simtitor. Pe la sase seara, opres ambele pompe si o tai la nea Fanica. Aleg drumul pe scurtatura. De la campul nostru de instructie de langa unitate, era mult relief variat. De la canale si ridicaturi la transee sapate de soldati, la vagauni si alte gropi. In imediata lor apropiere, pornea o cararuie ingusta abrupta in dreapta. La capatul ei babaieni aruncau gunoaile. Asa ca gaseai toate vechiturile. Ma urc si ajung sus. Dupa care se deschidea in fata mea, o ulita lunga. Dupa 50m , ulita mai facea si la stanga. De acolo incepea strada lu” nea Fane - Vlad Tepes. Dupa cateva case ajung si la el. Ma intampina de la poarta:

-Ce faci Gringo. Ai venit si la noi?

Intre timp au auzit de mine copii lui, si au tabarat pe mine. Voiau s ase joace iar cu mine. Tanti Stela cand ma vede zice:

- Da mai lasati omul. Nu-l lasati nici sa rasufle.

- Hai gata, zice si nea Fane.

Se indeparteaza de noi. Eu atac:

-Tanti Stela, spuneti-mi si mie reteta dulcetii de capsuni. Am cules asta noapte la parcela de langa Ghiol. Uite am adus si la matale ceva.

Cand aud copii, bucuria lor. Eu ii dau sacosa tantei Stela. Copii se reped la ea.

- Stati asa, ca va dau la toti. Dispare cu sacosa in casa. Apoi revine.

- Pai nea Gringo, face ea. La un pahar, sau cana de capsuni, pui una de zahar. Apoi le lasi oleaca sa se topeasca zaharul. Dupa aia le pui la fiert la foc moale. Cand incepe sa fiarba mesteci continuu, ca sa nu se prinda.

- Si cat le fierb?

- Pana scade cam la jumate.

- Bine mersi pentru infornatie.

- Auzi la el, sa de-a iama in tarlaua CAP-ului...

- Da si asta e a lor? Eu credeam ca e a alora de la Ghiol, fac eu pe nestiutorul.

- Auzi la el, se duce noaptea la furat. Ei nu ca pe tine tot te bat, zice glumet nea Fane. Nu pleci tu de la mine nebatut.

-Da mai lasa omul. Ce tot ai cu el, imi ia apararea tanti Stela.

In acest timp tanti Stela acompania cu raset la adresa mea. Mai stau o jumate de ora. In acest timp tanti Stela aduce niste gustari, si le pune pe o masuta aflata sub umbrarul de struguri afuzali. Alaturi era si o banca. Nea Fanica se duce in beci si scoate o cana de vin alb. O pune pe masa si apoi, toarna in pahare. Mie si lui. Dupa doua pahare simt ca e destul si dau sa plec.

- Ce faci? Gata? Numai din doua pahare? Pai tu Gringo , nu ai antrenament. Sa vii mai des pe la mine, ca sa-ti dau sa bei. Hai inca unu de plecare.

Il i-au si pe ala mai mult in sila. Dar reusesc din patru sorbituri sa-l dau gata. Oricum si paharele erau mici. Cred ca de 150 grame. Plec intru-n final la pompe. Ajung cu bine acolo. Deja incepuse sa-si faca efect vinu lui nea Fane. Ma uit cu grija la bazin, apoi ma duc si pornesc o pompa si ma culc. Si mai trecu o noapte. Dimineata ma trezesc la ora era 6. Ma uit iar la bazin. Era apa. Ma duc si opresc pompa. Mai stau oleaca si o tai la unitate. Acum mai scapasem de o grija. Nu ma mai radeam proaspat, ci la 2-3 zile. Mai faceam si eu economie de lame.

 

10.

 

Cand ajung la unitate, imi spun cei de la poarta ca se daduse alarma. Si imi spun sa o tai prin spatele unitatii sa nu fiu vazut. Asa fac. Cand ajung la celalalt capat al unitatii intru si ma duc la bucatarie. Serghie nu era. Era un biban. Il intreb ce are bun.

- Ei bibane, fac eu. Ce aveam azi la masa?

- Bors de fasole si mancarica de cartofi.

- Da? Bine punem bors de fasole.

Oricum era mai bun. Las cana la bucatarie si o tai la centrala. Centralistul cand ma vede pe geam, imi face semn ca totul e in regula. Ca are apa. Cum se vedea si manometrul, de afara, daca te apropiai de geam, ma conving. Apoi plec iar la bucatarie. Bibanul imi umpluse cana cu bors.

- Da unde e Serghie? Intreb eu.

- E la alarma.

- Da? Si tu cum ai scapat?

- Relatii, pile, imi zice el razand.

·                     Mai tu te-ai dat la barfa.

El rade.

Nu-l i-au in seama si plec. Dar cand sa ies pe usa, ma intorc.

- Da paine nu-mi dai?

- Da, uitasem!

Si imi da o jumate de paine, si aia cam veche.

- Da alta nu ai?

- Nu! Toata e asa.

Plec cam nemultumit. O iau tot prin spatele unitatii. Cand ajung la capat, ma uit cu grija in jur. Ma duc la poarta si pe aici ti-i drumul. Dar nu aveam sa stiu, ca cu toate masurile mele de precautie, colonelul m-a vazut inca de la cariera, pe cand veneam. Dar nu a spus atunci nimic. Probabil ca era ocupat cu formalitatile de rigoare, in astfel de cazuri. Ajung la bazin. Cum eram iar singur, ma apuc de mancat. Cand m-a vazut ca vin, cainele a inceput sa scheaune usor.

- Ei asteapta! Mananc eu si apoi iti dau si tie.

Vad ca se pune pe picioarele din spate si sprijinit in cele din fata. Se uita la mine fix. Eu intru in casuta si ma apuc sa manac. Cu exceptia painii, borsul a fost strasnic.. Ii fac si cainelui o portie cu paine, pe care am muiat-o in zeama, nu de alta, dar ca sa nu fac mofturi.

Ii aduc castronul. Cand ma vede sare in sus latrand. ” Gata ai venit ? Hai mai repede ca mi-o foame...” ii desert castromul jos. Se apuca gospodareste de manacat. Mai sa se innece.

- Usor ca nu ti-o i-a nimeni...

Hotarat lucru. Cainele asta cred ca stapanu-su ii da mancare numai la Paste si Craciun. Ca nu-l inteleg, de unde atata foame in el. Cred ca il tine la siluieta. Dar aveam sa aflu mai tarziu, care era motivul real, ca il tinea la cura.

Imi aduc aminte ca trebuie sa ma apuc de dulceata, ca altfel se stricau capsunile. Da, deci o cana de capsuni si una de zahar...Ultimile cuvinte le-am spus cu oarecare nesiguranta. Uite am fost la bucatarie si am uitat sa-l intreb de zahar. Dar imi aduc aminte ca bibanul nu m-ar fi servit. Daca nu era Serghie...Ma gandeam sa trag o fuga la tanti Stela, sa-mi de-a cu imprumut 1kil de zahar, sau il cumparam. Era 9 lei pe vremea aia. Dar mai bine ma duc in oras si i-au de la un magazin. Zis si facut. Imi schimb cizmele si ma incalt cu bocancii. Imi pun vestonul si o tai la piata...La primul magazin alimentar care imi iese in cale, i-au zaharul. Apoi amintindu-mi de ceva, cer si doua borcane goale.

- Nu avem borcane. Daca vreti va dau cu compot.

- Si ala cat mai este? Pai in total: 9 plus 4,5 = 13,5lei

- Bine! Apoi ii dau banii.

Apoi ma intorc in viteza. Cum reseul era jos la pompe alimentat la o priza de 220V, ce o faurisem eu langa tablou, nu era o problema. I-au cratita de 2l a turcului. Ei, dar cum masor? Cana mica nu aveam si nici pahar. Pana la urma folosesc cana mea de apa de 200 ml din inox. Umplu o cana si o rastorn. Umplu apoi cana iar cu zahar, si tot asa, pana am terminat capsuniule, dar si zaharul. Parca au fost vorbiti. Cum mai ramse pe fundul pungii ceva zahr il folosesc pentru a acoperi si restul capsunilor. O las cam jumatate de ora, ca sa traga zaharul. Apoi cobor cu cratita la pompe. Bag reseul in priza. Apoi pun cratita pe foc. Ei dar trebuia si pazita. Ma urc sus si ma uit pe dealuri. Din cand in cand mai trageam cu ochiul jos, sa vad ce fac capsunile mele. A trebuit un timp pana au inceput sa fiarba. Am coborat si mestecam din cand in cand. Pe cand fierbea a inceput sa faca spuma. Am spumuit-o o vreme. Nu m-a deranjat nimeni cat am fost jos. Dupa inca o ora, continutul a scazut aproape de jumate. Imi zic: cred ca e gata! Scot reseul din priza. Apuc cu o carpa cratita, si dau sa ma urc pe scara. Treaba grea. Si mai ales ca si frigea. Am lasat-o jos inca o jumate de ora. Apoi cu o mana pe cratita si cu una pe scara, am reusit sa o scot afara, punand-o pe capac. Am iesit si eu si apuc cratita, sa o duc in casuta. Cand ajung in dreptul portii, vad ca vine IMS-ul Comandantului. Eu cam descult, nu mai aveam timp sa ma imbrac. Eu ma opresc cu cratita in mana langa poarta. El vine si zice:

- Ce faci Grigoriule? Iti faci mancare? Te-am vazut tocmai de pe deal cum veneai la unitate. Erai precum paduchele care iese in frunte. Stii ca am avut alarma, NU?

- Da, mi-a spus cei de la poarta.

- Asa si te-ai fofilat ca sa nu te vad eu...Acu ce faci? Iti faci si de mancare?

- Nu tovarase Comandant, am facut rost de niste capsuni, ...mi le-a adus un civil, zic eu repede... si m-am gandit ca din restul sa fac niste dulceata.

- Ei nu ma innebuni! Esti si bucatar?

- Ei asa printre picaturi. Daca a murit mama si apoi tata, a trebuit sa invat sa fac si mancare si alte dulciuri.

- Bravo ma! Ia sa gust si eu dulceata facuta de tine, sa vad daca esti bun de insurat. Soferul cand aude, zambeste la noi.

- Se poate poftiti inauntru.

Intra in casuta. Dupa Comandant si eu. I-au o farfurie intinsa si pun cateva lingurite de dulceata. Dupa care il imbii.

- Poftiti! Mai cu grija ca de abia am luat-o de pe foc.

- Da unde ai facut-o?

- Jos la pompe. Am pus si o priza la 220V. Si mi-am cumparat si un reseu.

- Da esti gospodar. Mai sta oleaca la trecerea timpului. Ma intreaba de una de alta...Apoi ia din dulceata mea. Dupa cateva lingurite, se declara multumit. Ia placut dulceata facuta de mine.

- Bravo! Esti bun de insurat. Este apa?

- Da tovarase Comandant

- Asa mai! Baga tare cat ai.

Dupa care se duce spre masina. Eu il invit si pe sofer sa i-a si el. Ma refuza. Apoi se urca amandoi in masina si se duc la Ghiol. Cand ajunge la santier, opreste masina si se duce si el sa vada cum sta treaba. A venit inginerul si a stat de vorba cu el. Dupa care a plecat iar.

Cred ca zi am scapat de el, imi zic. Dar daca se intoarce iar pe deal? Asa ca mai bine stau aici, pana maine.

Las dulceta sa se raceasca, o jumate de ora. Golesc borcanul de compot intr-un castron. Apoi il spal. Dupa care cu o lingura, pun dulceata in borcan. Il leg la gura bine si il pun in valiza. Si iata ca acum aveam si dulceata. A mai rams ceva si de un borcan mai mic. Dar cum se imputinase, am lasat restul, ca desert pe mai tarziu.

Era ora 14. De nicaieri apare si Duri al meu.

- Da, ce matinal esti nea Durii...

- Matinal pe dracu. Nu era tura mea. Trebuia sa fie a lui Haralambie. Asa ca a cazut pacatul pe mine.

Asa ca acu aveam cu cine conversa pana la 18. Seara intra nea Iordache. Iar dimineata nea Manole. Le invatasem acum turele. Mai aveau si un grafic pus sub geam, dupa care ma mai ghidam. Cum era apa, am pornit iar pompele. Si am mers asa pana seara, dupa care am oprit una. Ma gandeam sa-i fac si lui nea Fanica iar o vizita, sa ma laud. Dar nu prea ma lasa inima. Parca aveam o presimtire. Si nu dupa mult timp apare la mine la pompe, ofiterul de la Compania a II-a. Cand il vad sa cada cerul pe mine.

- Ce faci? Credeam ca nu te gasesc aici.

- Pai cum sa nu, trebuie sa bag apa.

-Vezi ca saptamana viitoare avem trageri. Asa ca vii echipat corespunzator.

- Dar tovarase locotenent. Eu nu pot pleca de aici. Apa cine mai baga. Si asa stau pe ghimpi toata noaptea si pazesc cand vine apa. Eu merg, dar aici...?

- Nu poate pleca de aici, ma sprijina nea Duri. Apa este cu ciubote rosii. Nici orasul nu are intotdeauna.

- Si eu trebuie sa pompez de la 3 noaptea pana pe la 9-10. Faceam posibil sa lungesc cat mai mult timpul, ca sa ma lase in pace.

- Eu am tras mereu FB la A-A. Puteti sa-l intrebati pe tovarase locotenent Bucur. Scriti ca am tras FB.

Se uita la mine, apoi pleaca. Nu stiu daca l-a mai intrebat cat de bine am tras, dar de atunci nu m-a mai suparat. Mai venea cu soldatii lui in vizita pe la mine din cand in cand. De fiecare data eram la post. Se face seara si pleca nea Duri. Dar iata ca vine si nea Iordache.

 

11.

 

 

Urca agale la deal. Nu se grabea. Mergea incet. Intr-un final  ajunge. Cand ma vede zambeste la mine.

-      Ce faci?

-      Si eu pe aici. Matale?

-      Si eu la fel.

-      Da ce s-a intamplat cu nea Costica H? ca a venit Duri pe la 10 ca sa-l inlocuiasca. Zicea ca asa ia zis seful. Mai inainte a plecat si Duri.

-      Ei are treaba. A cazut de acord cu seful. Are pile la sefi. Are treaba la un mat. S-a angajat sezonier pe perioada culesului.

-      Pai mai e. De abia suntem la sfarsitul lui August.

-      Ei treaba lui. Nu ma bag eu in afacerile lui. Aici cum merge este apa?

-      Este nea Iordacahge. Mai inainte m-am uitat.

-      Mai mergem inca o data la bazin. Intram si vad ca apa deja se cocotase sus. Cativa cm si dadea afara. Nea Iordache se suie sus si pune pancarta.  Eu ma duc repede la pompe si le pornesc pe amandoua. Era 18,30. Daca tinea asa bazinul, peste 2-3 ore trebuia sa le opresc. As fi umplut si eu castelul meu. Nea Iordache zaboveste oleaca sus. Se uita intr-una la pompe. El avea vederea mai agera decat mine. Imi zice ca ”Vulpe”, deja a iesit afara. Deci ”Vulpe” e in tura lui nea Iordache., imi zic.

-      Dar vedeti bine. Eu l parca ceva in ceata ca niste furnici ceva...Nu disting contrastul. Daca te-as vedea pe deal si nu as stii ca esti matale, nici nu te-as recunoaste.

-      Iti trebuie ochelari.

-      Poate.

Apoi coboara.

-      Să vii maine pe la mine. Sa bem un pahar de vin, sa-ti arat via...

-      Poate o sa vin. Desi, vad ca Comandantul ma urmareste de la un timp. Ieri am dat nas in nas cu el, azi mi-a facut o vizita, mai tarziu a venit ofiterul d ela Compania a II-a. Cica sa merg la trageri.

-      Si te duci?

-      Nu! L-am lamurit cum sta treaba. I-am spus ca am tras mereu FB, cand ma  aflam la Bucur. L-a convins si Duri, ca nu pot pleca de aici. Cat o sa mai mearga, nu stiu?

-      Ei te descurci tu, ca esti baiat mare.

-      M-a laudat fac eu. Ca sunt bun de insurataore.

-      Pai sa-ti cautam o fata buna. Am eu una, pe nepoata-mea. Eu ti-as fi dat-o pe Nicoleta. Dar e prea mica pentru tine. Asa si era. Si eu pusesem ochii demult pe ea. Numai ca eu aveam 22 de ani , iar ea era clasa V-a –spre a VI-a. Deci 7 plus 6 , avea vreo 13 ani. Deci intre mine si ea erau 9 ani. Nu era mult in opinia mea. Mama era cu 10 ani mai mica decat tata. Si s-a maritat tarziu, la propunerea rudelor tatei. Dar mai bine ca nu am facut-o, ca nu aveam sa stiu ce-ti rezerva dracostea si cate ne cazuri poate sa si faca.

-      Si cati ani are nepoata matale?

-      Are 20, pleaca pe 21...dar... vedeti voi... Uite maine daca vii la mine, mergem sa o vedem.

-      Nu stiu, o sa ma mai gandesc.

Mai trag o ora.  Bazinul a ramas constant. Coborase cam jumate de metru. Semn ca babaienii nu mai beau apa. Se pregatesc de vinul nou. Si acum ii fac proba. Trece si ora. Cand ma pomenesc cu un soldat ca vine la mine. Cand se apropie d egard, imi spune sa opresc pompele, ca a dat si bazinul meu afara.

-      Bine ii zic.

-       Si plec la pompe ca sa opresc pompele. Soldatul daca a trimis mesajul, a plecat.

-      Si bazinul nostru a dat afar zic eu. De fapt era si timpul. De la 3 merg pompele. Le-am oprit inainte de a veni matale.

-      Cand este apa, e  rau. Cand nu este iar rau. Niciodata nu e multumita lumea asta, face nea Iordache. Azi ce ai avut la masa?

-      Bors de fasole.

-      Mai ai?

-      Cred ca de o portie este. Cred ca te astepta pe matale.

Intru in castta si pun intr-un castron ce mai era in cana. Mai aveam paine , ca sta daca e veche, nu ma omor cu ea. Si camd eram la casa, cand ma trimitea mama dupa paine si era calda, jumatate din una se ducea pe drum. Prilej ca mama sa-si descarce furia pe mine. Duoa doua dupace, date la intamplare, imi spunea:

-      Num ai vezi mancare azi. Ti-ai mancat portia. Si nu de putine ori spunea adevarul. Iar cand venea tat, spunea ca eu abia mancasem. Cateodata mergea minciuna mamei, cateodata nu. Vazand intr-una din zile ca ma uitam la el cum mancam, se opreste din mancat si imi ofera mancarea lui. Am mancat si de foame si de frica.

Acum nea Iordache imi gusta mancarea. Si a mancat tot.

-      Buna! Mi-a placut intotdeauna mancarea de cazan.

Ce e drept avea si dreptate, dar cred ca nici sotia lui nu se omora cu gatitul. Oricum lucra de dimineata pana la 4, la spalatoria de la unitatea noastra. Acum intelegeam unde se duce apa, cand se  termina. Consuma si spalatoria apa. Atatea rufe...

La urma  mai pun resturile din cana , mai adaug putina apa, si pun si doua feli de paine. Si asa pana maine se faceau beton. Amestec bine si  mai las sa  se umfle painea. Apoi i-o dau cainelui. Cum m-a vazut a si inceput sa se gudure la mine. I-a placut suplimentul meu. Se facu seara. Vad ca cauta ceva in traista. Apoi scoiate un aparat mic rosu, tranzistorizat, un Pescarus.

-      Ia vezi Marinica. Ti-am adus un aparat. Cand ai timp, poate poti sa-l faci.

Ma uit la el. Il desfac. Parea nou. Nu umblase nimeni la el. Ma mai uit, il incerc, dar nimic.

-      Bateria e buna?

-      Da! E noua. Acum am luat-o.

-      Bine, o sa ma uit la el maine. Pe la 21, apa scazuse in bazin la jumate. Ma gandeam sa pornesc o pompa, dar cred ca era prea devreme. Poate maine la 3, daca o fi apa. Nea Iordache se pusese in pat si atipise.Ma pun pe scaun la masa. Nu mai stiam ce sa fac.Pana la urma pun capul pe masa si adorm. La3 fix, ma scol. Ma duc in porumb. Cand ma intorc ma uit la bazin. Apa era cam la jumatate. Pompepe  d ela ghiol mergeau. Ma urc sus si dau pancarta jos. Si asa nu cred ca o mai vedea cineva. Dar aveam sa ma insel. Nea ”Vulpe” era dotat. Avea un binoclu cu infrarosii. Mergea la baterii. Aveam sa-l vad mai tarziu. Cu el scruta noaptea  bazinul nostru. Era destul de interesant. Nu mai vazusem asa ceva niciodata. Aveam sa constat ca aparatura pentru armata, avea un design,  aparte. Erau concepute sa reziste in razboi. Am constat ca si aparatul de masura d ela genisti, avea un acumulator incorporat. O pastila, un fel de AG 13 ale zileleor noastre. Dar  era capsulat. Daca murea bateria, murea si aparatul. Poate eu l-as fi facut sa mearga mai departe. Si avea si o constructie mai speciala. De obicei aparatele de masura cand le pui pe ohmi, pui in scurt teterele, si acul se duce sprea dreapta la zero. Ei asta nu. Cand puneai in scurt acul o lua la stanga. Avea altfel cadranul. Ma duc la pompe si pornesc numai una. Asta ca sa fie sigur ca macar la 6 aveau apa. Si se facu iar dimi neata. Oare a cata dimineata era de cand eu eram aici? Da cine a stats a mai numere zilelele. Batranii nostrii, isi facura un calendar si la fiecare zi, mai scadea o zi, si tot asa. Si spuneau mereu AMR 50 de zile sau cate erau. Si atunci ei radeau de noi.

-      Ei bibanilor, mai aveti armata cat carul. Pe unde mergeai, si la WC, era prezent cate un AMR. Pe gardul unitatii, etc...

        Acum nu ma mai pregateam asa de tare. Ce e drept trebuia sa ma rad. Asa ca m-am ras proaspat. Ma controla cineva, nu ma controla, eu sa fiu corespunzator. Ma duc la bucatarie si ii spun lui Serghie sa de-a la bibanii de la A-A, o portie si mie, ca manac cu ei aici. Asa ca mi-am vizitat iar colegii de suferinta. Fiecare si-a manifestat in mod diferit surpriza sau indiferenta. Mai indiferenti erau bibanii. In timp ce fratii mei ma primisera cu ovatii...Dupa ce mananc ii parasesc si imi vad de treburile mele. Merg la centrala. Aparatul arata perfect. Apoi plec de curiozitate la P6, sa vad si eu bazinul. Ajung acolo, un biban ma someaza in bascalie. Eu ma fac ca ploua. El la mine.

-      Ce mai nu-ti mai cunosti colegii? Eu sunt omul apelor. Dimineta cand te speli sa te gandesti la mine. Cum stateam eu de vorba cu acel soldat, apare schimbul. Se apropie d emine.

-      Ce faci Gringo, ma intreaba un sergent. Era o alta arma. Cred ca 82. Eu  nu prea i-am retinut pe toti, nici dupa nume, si nici dupa figura. In perioada  trista, nici atata. Eu nu am de lșucru si ii spun sergentului, ca soldatul d ela P6, s-a luat d emine, m-a somat si a scos arma la mine.

-      Ceee? Soldat x, salt inainte! Culcat!...

Si l-a dus pe bietul soldat pana in unitate numai in salturi si tarasuri. Ma uitam la el, si imi aminteam desele pedepse de acest fel, facute cu mine de Bejenaru. Ma si vedeam in postura acelui soldat. Nu stiu ce o mai fi patit. Cred ca m-a blagoslovit ala in gand. 

Dupa plecare schimbului, ma urc pe  castel. Se auzea cum curgea apa. Dupa sunet, cred ca era trei sferturi plin. Azi era zi de baie. Trebuia sa am grija ca soldatii sa faca baie.  Da, cred ca e o idee buna. O sa vin si eu la baie. Ma intorc la responsabilul cu  rufele de spalat  si il intreb ora baii. Imi spune ca pe la 5.

-      Bine iti aduc schimburile, si te rog sa-mi schimbi si bocancii. A mei au ”ruginit” de atata armata.

 Bibanul lasat in locul lui Voinea zambi.  Si el stia foarte bine asta.

 

12.

 

Plec la mine la pompe. Ma uit la ceas. Era aproape ora 10. Ma uit in bazin. Era jumatate. Taci ca e bine. Merg la pompe si pornesc ambele pompe. Sa fie apa...Ma duc in casuta si mai era vreo doua lingurite de dulceata facute de mine.

 Cand am plecat de la masa, am luat doua feli de paine. Le-am adus si pe ele aici. Ung feliile cu dulceata si le savurez. Mai beau si o cana cu apa rece si gata masa pana la 13. Dupa aia ma mai plimb prin zona la trecerea timpului.

Merg la santierul de langa mine si studiez constructia. Dupa mine trecuse o sapatamana decand au turnat betonul in cofraje. Peste doua zile era luni si cred ca desfaceau cofrajele. Mai stau oleaca in drum. Poate o mai trece cineva, vreo fata, doua... Dar nici pomeneala. Asa ca ma intorc abatut la casuta. Cainele cand ma vede incepe sa scheaune usor.

- Ce? Sa nu-mi spui ca tie foame. Mai ai rabdare pana la 13. Iti aduc si tie de mancare.

Se uita la mine neincrezator. Dupa ce se roteste de cateva ori in jurul lui, se pune jos cu labele in fata si botul pe ele. Din cand in cand imi arunca cate o privire, ba cu un ochi, ba cu celalalt. Pana la urma ii inchide pe amandoi.

Imi aduc aminte de aparatul lui nea Iordache. Il scot din valiza si incerc sa-l repar. L-am luat la maruntit, am controlat cablajul, degeaba. Cred ca e un tranzistor dus. Si nu am asa ceva inca. O sa-l mai studiez.

Imi facusem un miniletcon ptr 24V. Pe o sarma mai groasa de Cu de 5mm, am bobinat un snur de azbest pe doua straturi. Apoi am luat de la magazin o rezistenta de 0,6mm de nichelina. Am bobinat pe snur cate un stat la pas, in asa fel ca sa nu se atinga spirele. Apoi mai pun alt strat de snur din azbest. Si tot asa, pana am crezut ca e numai buna. Am alimentat la 24V, si se inrosea rezistenta oleca. I-am pus si un maner si gata letconul meu. Fludor avea tot din oras. I-am facut proba. Se incalzea la fix fludorul. Luasem si sacaz.

Cu acest obiect mi-am desfasurat activitatea in a repara, un timp. Dar asta o faceam aici. Nu puteam sa repar in deplasare. Asa ca din cand in cand lumea care acum ma stia, datorita lui nea Fane, Stelica , civililor mei, imi mai aduceau cate un aparat doua cu tranzistori. Unii din ei mi le dadea la schimb ptr piese. Pe altele le faceam si cu ce adunam.

 O vreme a mers asa. Unii aveau si TV stricate. Dar le spuneam ca deocamdata, nu am cu ce le face. Pana intr-o zi, cand suparat, m-am dus la alt magazin in oras. Era un magazin la pret redus. Vad ca au un pistol de lipit tip Radio-Progresul. Il cumpar. Am dat atunci 150 de lei. Ei acumj aveam si pistol si instrument.

Dar cum instrumentul meu mergea numai pe ohmi, m-am gandit ca folosind formulele de calcul pentru volti, sa transform acest aparat si in voltmetru. M-am cam chinuit oleca. Pana l-am reusit. Chiar daca avea un pic eroare, pentru mine era destul de bun. Trebuia sa pun in evidenta lipsa tensiunii sau aparitia ei. Asa ca am facut primul pas la nea Iordache. El avea o Opera. A trebuit sa ma chinui si la el destul de mult. Cum nu aveam lampi de verificat, era cam greu. Era un vecin pe strada lui. Nici lui nu-i mergea TV-ul. Ii spun ca ii i-au o lampa sa o verifica la nea Iordache la TV –ul lui. Accepta si le verifica aproape pe toate. Pana gasesc cea care ii trebuia si facea figuri Era finala de imagine PFL200. Cea cu zece picioruse.

Si asa le-am facut pe amandoua. La el am gasit alta lampa. I le-am scris, si s-au dus sa le cumpere. Dupa aia a urmat vartejul. Am inceput sa fac dese vizite printre picaturi si la altii in oras. Nea Fane imi spune odata:

- Pai tu Gringo, cunosti mai bine orasul decat mine, care m-am nascut aici... Unjii ca sa nu ma mai duc eu la ei, ii chema nea Fane la el acasa, aducandu-mi aparatele de radio sa le fac. Asa ca o camera a lui nea Fane se transformase in camera de reparatii Radio-TV. Asa am inceput sa mai fac rost si de lampi. Si mergea treba.

 La unii vedeam ca lampile erau sparte, fiind albe, si ii trimiteam cu lista la piata. Si mergeau. Incepusem sa mai fac si eu un ban gramada. Nea Fane imi da ideea sa-mi fac carnet CEC ca sa pun banii la CEC, ceea ce am si facut. Aveam acu peste 2000 de lei. O parte din ei ii mai foloseam si la diverse cumparaturi.

- Da uite ca se facu de 12,30 si eu trebuia sa merg la masa. Ma imbrac. Iau canile amandoua. Si iau si sacosa de plastic in care fusesera capsunile. Las numai o pompa sa mearga.

O tai la unitate. Ajung acolo si prima mea grija era sa vizitez centrala. Dar manometrul arata bine. Ma duc la bucatarie. II dau canile lui Serghie. El le lua si le umple aproape pe amandoua. Imi da si o paine proaspata. Dupa care ma duc la container, unde se depozita ramasitile din ovale in niste butoaie. Cum unul era plin, iau bucati de paine muiate si le indes in sacosa. O umplu cam jumate. Apoi o tai sus. La poarta. Ma intreaba soldatii, ce am in sacosa. Le arat.

- Am un caine a unui paznic si ii duc de mancare.

Ma cred si ma lasa sa plec. Ajung sus. Iau din sacosa o parte din mancare si ii dau cainelui, care la vazul lor se arunca hulpav la ele. Am intrat si eu in casuta si m-am pus la masa. Intr-o cana era bors de zarzavat si in cana piure cu piftele. Iara era bine la BIM, vorba lui Tugneanu.

Ma apuc de supa. Mai mult o rasfloiesc. Dupa acre imi pun o portie buna de piftele cu sos si piure. Am mancat pe saturate. Dupa aia am facut o pauza. Ma pun in pat. Trebuia ca la 17, sa ma duc la baie la unitate. Trebuia sa strang asternutul si ce aveam pe mine, ca sa le schimb. Si a trecut timpul se facuse 16.30.

 Desfac patul, i-au cerceaful, fata de perna, si patura. Apoi ma dezbrac si eu de rest, si raman numai in pantaloni si tunica. Imi i-au si bocancii in picioare. Ma duc la unitate la baie. Intrase seria comapniei I. Urma compania a –II-a. Urma cercetarea si geniul, transmisionistii, Bat 82, Ag -9 si la urma noi A-A-ul. Voiam sa fac baie cu ei. Inainte de a intra cu A-A ul, mai ma duc odata la centrala. Manometrul nu se miscase din loc. Cred si eu, doar pompa mea lucra.

 In sfarsit ne vine si noua randul. Eu imi pun efectele pe o bancuta mai retrasa. Nu de alta dar sa nu le confund, eu sau altul. Oricum aveam in vedere si banca mea. Dupa ce fac baie, ma imbrac numai cu vestonul si panatalonii si bocancii. I-au restul de lucruri si ma duc cu ele la bibanul care il lasase in locul lui Voinea, Administratorul. Cand intru la el, imi pun alaturi camasa, chilotii, vesta, cerceaful fata de perna si patura. Cand le vede se sperie:

- Mai ai? Ai aduc pentru tot plutonul?

- Nu te speria sunt si lucrurile de acolo. Schimb si lenjeria de pe pat de la mine.

In final imi da altele noi. La urma imi schimba si bocancii. Erau unii stoc. Nu am vazut eu, cat am stat acolo, asemenea bocanci. Erau la fix masura mea. Si mai si luceau. Ii multumesc si plec la mine. Ajuns sus, ma apuca harnicia. Scot salteaua si o pun pe poarta. Apoi scot patul masa, si restul afara. Ma apuc sa matur. Apoi cu un mop, spal pe jos cimentul. Cat am lasat sa se usuce, ma duc la poarta si bat salteaua cu centura. In timp ce bateam salteaua, apare de nicaieri, cred ca de la Ghiol, IMS-ul Comandantului. Cand ma vede zice:

- Asa bravo! Chiar voiam sa-ti spun sa faci asta. Ai facut si curatenie inauntru?

- Da tovarase Colonel. Am maturat, am spalat pe jos.

Se duce sa se convinga.

- Bravo! Asa te vreau!

- Am facut si baie, zic eu...

- Bine ma.

Apoi pleaca. Eu ma apuc cu inversunare de saltea. O bat o jumate de ora. Cred ca nu mai fusese batuta de mult. Nu cred ca turcul le avea cu asta. Sau poate impins doar doar de la spate de Colonel. Pun lucruile in casuta. Dupa ce termin, pun salteaua pe pat si fac si patul. Era gata, pentru odihna oaselor si osicioarelor mele, ruginite de armata si dornice de civilie.

 

 

13.

 

 

Chiar il incerc. Imi scot bocancii si ma intind in pat obosit de atata armata. Intind mainile si picoarele si aud cum trosnesc. Semn ca au inceput sa rugineasca saracele. Intr-un final adorm. Pe la 6 ma trezeste Duri. Ma scol speriat. Uitasem de mine. Si visam asa de frumos. Mai uit intr-un ochi la Duri. Dar nu ma dau jos din pat. Duri se pune pe scaun la masa. Scrie procesul verbal, pentru a doua zi.

- Hai nea Duri, nu m-ai lasat sa dorm Si visam asa de frumos...

- Pai dormi la loc, ce nu te las eu?

- Ce sa mai dorm, mi-ai speriat tot visul.

Ma scol si ies pe drum si intru in lanul de porumb. Dupa ce ies, ma duc la bazin. Vad ca este cam jumate. Ma duc la pompe si le opresc. Cred ca au terminat aia baia. Cand vin in casuta, il vad pe Duri intins in pat, cu pantofii pe cerceaf.

- Dar bine nea Duri, eu ma duc la unitate, sa schimb lenjeria, patura, fata de perna si matale te urci in pat cu pantofii?

S-a dat jos imediat. Nu prea i-a convenit morala mea.

- A venit si Comandantul, m-a pus sa fac curat. Am dat patul afara, masa, scaunul si tot ce se mai afla aici. Am maturat, am facut smotru pe jos...am batut si salteaua afara pe gard...

- Bine am inteles. Nu mai fac.

Dupa care s-a pus pe pat de-a curmezisul. Cu picoarele pe pamant. Mai trec doua ore. Era ora 20.

- Duri imi spune ca pe Iordache l-a detasat cateva zile la pompe de la ghiol, ca spunea el, nea ”Vulpe” s-a imbolnavit.

- Deci el este acum la pompe, pana maine dimineata?

-Da!

- Bine o sa-i fac o vizita. S-ar putea sa vin maine dimineata. Daca ma cauta cineva, ii spui ca sunt la Ghiol la pompele de acolo. Ca a dat afara bazinul si m-am dus eu personal sa anunt.

- Da! Asa am sa spun. Mergi sanatos.

- Imi i-au trusa mea, ”Diplomatul” cu care am venit in armata si pun Pescarusul lui nea Iordache, niste piese, scule, instrumentul de masura, pistolul de lipit si niste fludor. Cobor via la vale. Pentru ca nu era nici o intrare in ea. Mai merg paralel cu ea o vreme. Dupa ce gasesc o fereastra, cobor la vale pana la sosea. Cum afara era Luna, era usor de mers noaptea. Ajung la drumul de rascruce cu cei de la Ghiol. O i-au la stanga si ajung la trecerea de la Ghiol si Derea. Cred ca Luna si-a spus cuvantul, ca locul de trecere era inundat. Provocase maree. Prin unele locuri apa ajungea la glezne. Iar ziua era uscat drumul. In fine tot ocolind, reusesc sa trec dincolo. De aici, pana la Ghiol, erau aproape 50 de m. Ajung la pompe. Nea Iordache era pe un pat, dar era treaz. Cand ma vede se scoala bucuros.

- Ai venit la mine? Dar de unde stiai ca sunt eu aici?

- Mi-a spus Duri. L-am lasat acolo sus. Am venit sa-ti repar radioul.

- Ce bine! Mai ascult si eu o muzica, o stire, ma mai iau. Trece noaptea altfel. Imi pun ”Diplomatul” pe masa. Masa era langa un perete, Pe perete era o priza de 220V. Numai bine. Bag pistolul in ea. Aprind pistolul, Mergea. Apoi pun pe masa si celelalte scule. Scot si aparatul de masura. Si ma pun pe lucru. Ma i-au de final. Scot pe rand toti tranzistorii de la final si II probez. Pe unu il gasesc nasol. Caut prin cutia mea si gasesc ceva asemanator. Imi trebuia un EFT 373. Nu aveam echivalenti. Chiar la urma gasesc un tranzistor rusesc echivalent. Era un MP 38. Il indes acolo cum pot, ca asta era cam gras, il lipesc si gata. Dau drumul la aparat si cum volumul era dat la maxim, sa-mi sparga urechile, si mai mult nu. Cum in timpul reparatului, pe nea Iordache il cuprinse somnul se scoala si el speriat. Il dau mai incet.

- Gata? Sa nu-mi spui ca l-ai facut.

- Pai cum nea Iordache, se pune cu mine? Nici nou nu a mers asa de bine. Ti-am pus un tanzistor rusesc.

- Pai nu se bat? Ceilalti de care sunt?

- Romanesti nea Iordache. Nu avea grija. Nu se intampla nimic.

- Oare? zice el razand.

Il ia si il probeaza. Comuta pe alta gama, pe medii. Acolo erau posturi mai multe. Incepe nea Iordache sa se joace cu aparatul. Intr-un final se declara multumit.

- Da, asa mai merge. Acum nu ma mai plictisesc.

Cu aparatul lui nea Iordache a trecu timpul mai repede. Ma uit la ceas.Eera 3,30. Ma ridic repede si strang sculele si le indes in cutie.

- Dar unde te duci? Ca nu cred ca te duci sus la pompe.

- Dar unde in alta parte. Trebuie sa bag apa, ca atunci cand se v-a scula soldatul roman sa aiba apa. Sa aiba cu ce sa se spele...Sa aiba si bucataria apa...

- Bine! Mergi sanatos.

- La revedere. Adica noapte buna.

Nea Iordache rade.

Plec si refac drumul, dar nu pe la Derea pe unde am venit eu, ci pe drumul spre podet in parcela de capsuni. Cum aveam din greseala punga la mine, ma mai abat o tura sa culeg niste capsuni. Nu multe de pofta. Profit de lumina si incerc sa le i-au pe cele mai mari si coapte. In fine, ma intorc la podet. Apa crescuse binisor. Mai avea olșaca si incalaeca si podetul. Ca sa vezi domnule ce iti este si cu fenomenele astea astronomice. Ajung la sosea. De acolo am mers paralel cu via pana la mine. Apoi am urcat la deal. In 5 minute am ajuns. Intru in casuta. Dar era goala. Probabil ca nea Duri e prin lan. Ma duc la bazin. Apa era cam jos. Dar puteam sa trag si eu. Cobor repede jos si pornesc o pompa. Aveam de gand sa o tin pana la 6 dimineata. Ma intorc la casuta. Ma dezbrac, imi scot bocancii si ma culc. Pe la 6 iar ma trezeste Duri.

- Dar unde ai fost la ora 3 si jumate? Am venit mai repede si mata nu erai aici.

- Ei cum ? Am fost aici, minte el razand...

- Bine, fac eu, Si asa trebuia sa ma scol. Ma apuc si ma rad. Dupa ce termin imi trag bocancii si o tai la unitate. Se facuse 7. O tai pe langa corpul de garda, si apoi fac la stanga. Trec de infirmerie si ajung la centrala. Ma uit la geam. Respectivul imi face semne ca sa o tai, sa bag apa, ca are presiune mica. Da ce au facut astia cu apa? Ca de la 3 tot bag apa... Ma duc la bucatarie, si Serghie, imi spune ca a venit tarziu apa. Pe la 3, 30. Aha! Imi zic in gand. Inseamna ca astia au consumat apa cu spalatul lor. Daca nu bagam apa, era belea mare. Ma felicit ca am avut ideea sa merg totusi cu o pompa.

- Pai, zic eu, de abia la 3 am putut sa bag apa. Ce crezi ca daca aveam nu bagam?

Ma crede. Apoi i-au o jumate de paine. Era mazare. Mananc acolo la el la bucatarie. Beau cana cu ceai si pe aici ti-e drumul. Am acolit si unitatea, numai sa nu fiu vazut. Dar de, cand iti estre sa ai ghinion , ai. Ma intalnesc cu lentul Bucur la poarta.

- Ce faci Grigoriule, ai venit la raport?

- Raportrez ca am venit sa vad nivelul apei, ca asta noapte nu am mai avut apa. Abia acum pe la 3 a venit apa.

- Da bine. Vezi ca eu sunt de servici pe unitate azi. Poate da dracul si pleci si nu te gasesc, ca dracul te ia.

Ma uit la el surprins. Nu prea mi se adresa asa. Doar daca nu cumva...” Cred ca e baut”, fac eu in gand.

- Da am inteles! Sa traiti! fac eu repede. Permiteti sa ma retrag.

- Mergi sanatos!

Apoi bat trei pasi de defilare, numai de mine stiut, si o tai in fuga pe poarta. Pana la bazin nu m-am mai oprit. Venise Manole. Ii dau Buna Dimineata si imi raspunde. Cand intru in casuta ma astepta nea Iordache. De bucurie ca i-am facut radioul, ma invita la el la un pahar de vin.

- Nea Iordache. Cu cea mai mare placere, dar a intrat OS lentul meu Bucur. Si m-a amenintat ca daca nu ma gaseste aici in cursul zilei, Dealul Molda stie de mine.

Nea Iordache rade.

- Si ce, l-ai crezut?

- Pai la mintea lui, si mai ales ca cred ca era baut, orice se poate intampla.

- Mai bine spune ca nu vrei sa-mi faci placerea sa bem impreuna un pahar de vin La cat te-ai chinuit asta noapte...Asta e! Nu vrei sa vii la mine.

- Ba da nea Iordache, dar imi este frica...

- Cum vrei, eu te astept. Poate diseara pe la 8 vii.

- Nu cred, ca este de servici pana maine dimineata.

- Bine faci cum vrei. Eu te rog. Alta data nu te mai rog.

Pleaca suparat. Ma uit dupa el cu mila. Dar imi era mila si de mine. Mai stau de vorba de una de lata si cu nea Manole.

- Ei, a vrut sa te sperie. Nu vine el aici daca mai este si OS pe unitate. In grija cui lasa unitatea? Daca e ceva? Curtea Martiala il i-a. Si mai ales ca azi e Duminica.

A doua zi am aflat ce le-a facut lentul. A pus toti soldatii sa faca curat in toate dormitoarele din unitate, sa scoata saltelele, sa le bata, sa faca si sectoarele, si la fel si in corpul de garda si terminand cu centrala si bucataria. A fost nervos inamicul ieri. Nici afara nu i-a lasat pe soldati. Doar la cei care venisera rudele, prietenii sau sotiile. Au stat inchisi in dormitor pana seara la masa. Presupun ca ordinul comandantului i-a stricat si lui ziua, cerandu-i sa vina OS Duminica. O fi avut si el alte planuri...

 

 

14.

 

A doua zi de dimineta, asa cum prevazusem, oamenii din santier, se pregateau sa scoata cofrajele. Se auzeau numai scartaituri, bocaneli si alte zgomote. Le-a luat ceva timp. De abia la 12, au dezvelit cada de beton. Sau ”Coloseumul”...

 Apoi au pus sa-l ferchezuiasca. L-au cimentuit. Au pus  jos sapa. Dupa cateva zile dupa ce s-a uscat, l-au umplut cu apa de proba. Sa vada daca rezista. A rezistat. Inginerul vine la mine  pe la 4, si imi spune, sa am grija sa nu las pe nimeni sa se scalde in acel bazin. Promit. Ce era sa spun. Nu stiu cum, si de unde au aflat, o ceata de copii pana in 12-14 ani, au venit bucurosi sa incerce si ei bazinul. De bucurie cum l-au vazut, nu s-au mai dus sa se racoreasca la Ghiol.  Ci au sarit in bazin ca broastele. Aud galagie si ies afara. Cand ii vad sa mi se puna pata. Am tipat la ei, sa iasa afara, ca vine comandantul. Dar de geaba ei faceau ce voiau ei. M-am dus la ei i-am amenintat, degeaba.  Ca sa ma urc sus dupa ei era peste poate. Una ca nu puteam, si al doilea, nu stiam sa inot. Mai ales ca apa era adanca de  cca 4m.  I-am lasat sa-si faca damblaua. A doua zi a aflat si inginerul, ca in bazin s-au balacit copii. Se ia de mine ca de ce  i-am lasat

-      Ce sa fac tovarase inginer. I-am amenintat, le-am spus sa plece, dar ei nu au vrut. Ca sa ma urc dupa ei  nu puteam.

A plecat. L-a lasat asa pana seara. Apoi l-au golit. Le-a stricat distractia la copii. Apoi au pus pamantul intre malul de pamant si acea cada. Au intarit pamantul batandul. Dupa  cateva zile au pus si acoperisul si au facut si casa vanelor. Au pus acoperisul si la ele si gata! S-a terminat cel mai mare bazin al orasului. De acu aveau babaienii apa la discretie. Baga Satul Nou si la ei in bazin. Facuse o ramificatie. Problema era, ca nu mai stiai cand se umple si bazinul ala. Nu l-am vazut niciodata revarsandu-se. Probabil ca baga apa cu program. Numai la anumite ore.

         In ziua aceia, nu am fost in vizita la nea Iordache. Dar dupa cateva zile, ii fac o vizita, inopinanta. Stiam acu tura lui. Am bagat toata ziua pompele si apoi le-am oprit si am taiat-o la dansul. Cand m-a vazut:

-      Ooo! A venit  Marinica. Copii si ei m-au intampinat in prag. Nicoleta si Cristi. Si-au manifestat si ei in mod diferit surprza vizitei mele. Dupa care nea Iordache, se duce in beci si scoate o cana de vin. Nevasta-sa pune si ea ceva pe masa. Pune niste bors de pasare si felul doi tocana de cartofi, tot de pasare. Apoi ne invita la masa. Nea iordache manca si  nu manca, dar de pahar se atingea mai mereu. Imi spunea meru.

-      Ia Marinica. Asta e produsul din via mea. Uite vino sa ti-o arat. Ma scol si mergem afara in curte. Avea o curte de vreo 400m2. Trei sferturi din curte era cu vie.  In spatele casei mai aveau un teren cu vie. Avea de toate soiurile, Ceasla, 1001, tamaioasa, afuzali, noha neagra si alba, Cudric... Si cine mai stie ce mai avea. Am intrat pe randuri si am gustat de toate. Erau buni strugurii.  Am mancat pana m-am saturat. Apoi am intrat in casa.

-      Hai ia si bea, in cinstea aparatului.

       Am luat mai cu mila. Ma stiam, ca eu la bautaura nu rezist mai mult de maxim 3 pahare. Asa ca la al patrulea m-am oprit deja. Simteam ca se urca vinul sus. Apoi am plecat sus la pompe. Eram singur. Ma uit la bazin si vad ca este apa. Pornesc ambele pompe si ma culc. Noaptea mi-a fost rau. Abia am ajuns la porumb. Si racneste la bocanci. Eu la mine acasa, avea grija numai tata sa bea. Pe mine nu ma lasa mama nici sa gust.

-      Ce ? Iti trebuie bautura? Tu, cartea!

        Asta era replica ei la toate. Si cand incepuse sa-mi miroase a catrinta, vorba lui Creanga, tot asa imi spunea. Tata a incercat totusi sa ma invete sa beau, dupa moartea mamei. Ea a murit de cancer jos la uter. A avut fibron. O tunoare. Dar fibronul a facut si cancer la ficat. A dat in ciroza lichida. Vomita mereu un lichid maro. Spuneau ca isi vomita ficatul. Si in 6 luni s-a dus.

            Ma lua cu el pe la nea Meluta. Daca la inceput ii spunea lui nea Meluta sa ma serveasca cu un sirop si o praliana, acum mai imi dadea si cate un sprit. Dar mai mult de doua pahare nu  imi mai dadea.

           Odata m-a dus la o bodega, era pe Brailei.  In locul ei a facut un plafar. Mi se pare ca se chema Dambovita.

           Era un local tip gradina, unde se servea de toate. De la aperitive pana la bauturile cele mai scumpe. Atunci mi-a dat si mie vermut. L-am indoit cu sifon. Era dulce-amarui, dar si te ducea. Am baut doua sprituri, apoi am plecat acasa. Aproape de poarta, imi pierd echilibrul si era cat pe ce sa ajung la sol. Noroc ca tata a fost pe faza si m-a tinut. Apoi am intrat in casa si m-am culcat.

           Si asa acum.  Aici toti incercau sa ma antreneze. Ba nea Fane, ba alti babaieni, care de bucurie ca le rezolvam aparatele sau tv-urile, ma puneau la masa, cu fripturi, sau carnati fripti, si bineinteles ca se stropeau si cu vin, ca sa alunece pe gat. Asa am mai capatat cat de cat antrenament, castigasem un pahar in plus fata de cota mea maxima.   Acum nu imi mai era rau, aveam greata mai rar. Dar ma imbatam repede. Cand plecam, pleca si strada cu mine. Mergeam pe tot drumul. De, ce sa-i faci daca nu aveam antrenament. Nea Fane de mic bea.  Dar nici el nu rezista la infinit. Avea sa aiba si el probleme cu echilibrul sau cu greata. Dar asta dupa vreo zece pahare.

         Tot din cauza lui Nea Fane, mai bine zis a mea, am facut si primul arest la unitate. Spuneau cei de anii II, ca cine nu face arest in armata, inseamna ca nu a facut armata. Fusesem la vreo trei familii, si de bucurie ca le-am facut TV-ul, m-au scaldat in vin. La plecare am trecut si pe la nea Fanica. Cum? Se putea sa nu-l vizitez, tocmai pe nea Fanica, care spunea el, ca imi putea fi tata, daca se grabea...Era 12 ani diferenta intre noi. Eu am acu 68, iar el plus 12, fac 80. Deci anul asta pe 27 dec face 80 de ani! De revelion e si ziua lui, si a numelui. Intru la el, si mai imi da si el vreo doua pahare. Ei asta mi-a pus capac. Am plecat de la el pe trei carari. La poarta imi spune, ca nu cumva sa dea dracul sa ma duc la unitate, ca e de servici Ceasar. Du-te la tine acolo si culcate. Ei dar cum drumul era comiun la un moment dat, au inceput sa se certe picioarele intre ele. Stangul imi zicea hai la unitate. Iar dreptul spunea nu, du-te la pompe. M-am oprit nesigur la intersectie.  Pana la urma a invins piciorul stang. Eu la ele: ” Ba ce aveti? Ati capiat? Nu puteti sa va intelegeti?

         Asa ca am ajuns, nu stiu nici eu cum, la unitate.  La poarta era un biban in garda. II spun ca trebuie sa vad cotele apelor. Imi da drumul dar cheama si pe comandantul garzii. Acesta cand ma vede imi spune incet  ca e OS Ceasar, si ca sa plec. Dar eu nimic:

-      Vreau sa vad cotele apelor...

        De la poarta pleca o linie alba. Imi da drumul si o tai pe linie. O vreme am tinut linia. Dar dupa aia  a inceput linia sa danseze pe sub mine. Eu incercam sa o prind, ea nimic...Cand ajung in dreptul platoului, toata unitatea era la raport. Cand ma vede Ceasar cum eram  zice.

-       Ia uita-te, cum vine soldatul roman. Parca vine la CAP. Baga-l la ares.

         Ce era sa faca comnadantul garzii? Se supune si ma duce in camera cu ”Tambalul” Asa il botezase cei de anii II.   Imi ia centura si sireturile de la bocanci. Eu nu am de treaba si-i zic:

-      Daca tot te-ai apucat de bocanci, scoatei!

       Nu stiu cat am stat acolo ca am adormit. Ma trezesc speriat. La inceput nici nu stiam ce cautam acolo si cand am ajuns. Imi aduc aminte pentru ce venisem. Ma uit in corpul de garda si vad un biban la veghe.

-      Ei bibane! Cheama Comandantul garzii sau loctiitorul si spune sa–mi dea drumul ca sa vad apa. Trebuie sa pornesc pompele. Si maine nu o sa aveti apa.

Probabil ca acesta a chemat pe OS si i-a raporat. Il aud de afara:

-      Dai mai drumul, si du-te mai acolo si sa nu te mai vad aici 3 zile.

Imi inapoiaza efectele si sireturile, Nici nu le-am mai legat. Am taiat-o direct al pompe. Pentru ca aveam apa, am pornit amandoua pompele si pana la ziua nu m-am mai sculat. A doua zi la 13, ma duc la unitate dupa nivel si dupa mancare.  La poarta ma lasa sa intru. Apoi ca era devreme, trag o fuga la atelierul lui nea Fane.  Acesta cand ma vede, se repede cu un retevei la mine. Eu ma feresc, nestiind motivul.

-      Pai bine ma Gringo. Unde te-am trimis eu aseara pe tine?

-       La pompe zic eu.

-       Asa! Si tu unde ai ajuns? Cand am venit dimineata la servici, cei de la poarta mi-au si raportat:

-      Stii nea Fanica ce a patit Gringo?

-      Ce a patit, intreb eu. Nici prin cap nu-mi trecea ca tu ai venit aici.

-      Pai a veni beat aseara si Ceasar l-a bagat la arest. Abia mergea, Era sa si cada...

-       Ei rexagereaza si ei...

-      Exagereaza? Ce eu nu stiu cum ai plecat d ela mine? Nu ca pe tine tot te bat eu. Nu pleci de la mine nebatut.

        Si iar sa-mi de-a cu sipca in mine.

-      Pai nea Fane, pe drum m-am intalnit cu un soldat de la Ghiol care venea de la unitate, si mi-a spus ca nu este apa. Iar eu am vrut sa ma conving. Daca lui Ceasar nu ia placut cum mergeam eu. Dar eram treaz.

-       Treaz ai? Ce eu nu stiu cum ai plecat de la mine? Si doar ti-am spus, nu te duce la unitate, ca ai sa ai probleme. Lasa ca atunci cand  ma intalnesc si cu ala, o sa-l intreb daca el te-a trimis la unitate?

        Acum imi mai faceam o problema. Trebuia sa-l pun in garda pe acel soldat. Ce e mai interesant, ca deja a aflat si Comandantul si implicit toata unitatea. Dar nu mi-a reprosat niciodata nimic, de acest incident. Ei am scapat de nea Fanica si m-am dus la centrala. Apa era si nu prea. Era manomentrul la jumate si statea in sus. Ma duc repede la bucatarie. Ma intampina Serghie vesel.

-      Erai sa o patesti...

-      Bine lasa, ce ai bun?

-      Supa de legume si varza cu salam.

-      Bine, pune varza. A doua cana, nici nu am mai umplut-o. Am luat painea si pe aici ti-i drumul. Am ajuns in timp record.

        Ma uit la bazin. Era si nu prea era. Dar nu am tinut cont. Am pornit ambele pompe. Am mers cu ele aproape pana la 6 seara. Dupa ce am mancat, i-am dat si cainelui sa manance. Uitasem sa ii iau de la container.  Dar i-a placut si varza. Nea Iordache i se terminase  tura la pompele d ela Ghiol. Si seara a venit la bazin. I-am povestit si lui ce am patit. A inceput sa rada. Da, uite ca m-ar fi costat exmatricularea mea de la bazin.

 

          De acum aveam mare grija unde ma duceam si cat beam. Invatare de minte. Antrenament, antrenament, dar prea mult strica.  Sera m-am dus iar la nea Fanica acasa. Cum m-a vazut , ia un retevei si la mine iar.

-       Auzi la el. Sa nu asculte de mine. Eu care i-as fi putut fi tata, sau un frate mai mare...Si asa nu are el pariinti...

-       Ei lasal Fane, ce tot atata? I-ai facut capul calendar. E baiat mare, a tras-o, a tras-o. S-o invata minte el.

-      Ce sa-l las? Ce e de lasat, si daca nu i-as fi spus: Mai nu te duce la unitate... dar el...

-      Vinul e de vina nea Fane.

-      Vinul? Nu ca eu tot te bat pe tine...

-      Adu Stelo  cana aia din bucatarie sa-l servesc pe Gringo cu  un pahar de vin. Sa nu zica, ca a fost la nea Fane si el nu i-a dat nimic de baut.

-       Pai ce faci  nea Fane, iar o luam de la inceput?

-       Pai un pahar iti dau. Nu mai mult.

Imi toarna un pahar. Il beau. Nea Fane mai pune unu.

-      Gata mersi nu mai vreau!

-      Mai, tanti Stela, adu batul ala de langa usa, sa-l bat pe nen”tu Gringo asta. Mai ia unu si gata. Nu-ti mai pun.

          L-am baut si pe ala si am plecat. Am ajuns la pompe cu bine de data asta.  Aveam sa vad in civilie, ca antrenamentul meu a provocat in timp si boli de stomac. Gastrita. Si avea sa ma tina toata viata...Daca nu am avut antrenament?

 

 

Top of Form

 

 

 

Nea Iordache își extinsese casa cu încă trei corpuri de clădiri. După ce a ridicat-o mă cheamă să trag instalația electrică și la cele trei camere. I-am îndeplinit dorința. Drept care atunci când am plecat m-a răsplătit și el cu ceva.

Dar și la nea Pericleanu instalatorul, mai mă duceam. Nici pe el nu l-am uitat. L-am ajutat și pe el, să acopere toată casa cu ciment. Eu, cu alți doi muncitori și împreună și cu nea Pericleanu, amestecam la lopată, nisipul cu ciment și pasta de var. Am pus și eu o mână la fațada casei.

Am constatat că armata nu e grea. Doar că gradații o făcea grea. Prin plăcerile lor diabolice de a se da măreți, sau de aș revărsa frustrarea lor pe când au fost și ei bibani, repetându-le milimetric fiecare gest, fiecare comandă, fiecare absurditate de la bătrânii lor. Asta era o curată prostie.

Și eu am ajuns „bătrân” după plecarea „bătrânilor”, dar nu am făcut exces de zel cu nici un biban. Cu toate că aș fi putut. Chiar bibani de acu și mai târziu „bătrâni”, mă punea „să pedepsesc” pe câte unul de a lor care mai călca și el în „oval”.

Mă chemase într-o zi, cei de la A-A, după plecarea bătrânilor, la ei la sală. Acolo aveam să cunosc pe noii recruți. Erau diferiți. Dar nu cred că și ei au trecut la fel, prin ce am trecut noi. Bine că gradații lor, mai glumeau cu mine. Iar ei ziceau:

Scoateți și tu pârleala acu, cu noii bibani, că știm cu toții ce îți făceau Bejenaru sau Trăilă și cât ai suferit și tu.

Apoi i-am trecut în revistă pe toți. Miron, Neacșu, Neruja și Uncu, erau gradați. Ei dar ei făcură și școala de gradați. Meritau! Eu nu cred că aș fi reușit așa ceva! Și apoi cu ce m-ar fi încălzit în civilie acordarea unui grad. Tot Marin, sau Bebi, sau Marinică, m-ar fi chemat ori unde. Nu scria pe fruntea mea că sunt soldat sau gradat. Tot aia era. În civilie nu conta. Poate dacă aș fi urmat vreo școală de subofițeri sau ofițeri, mai ziceam. Dar așa?

Fruntașul Neacșu zice:

-Comanda la fruntaș Grigoriu!

Și așa nu avea de unde să știe, ce grad aveam. Lentul îmi promisese că îmi dă insigna de militar de frunte. Dar a uitat. Noroc de Colonel, că mi-a înmânat diploma la plecare. Tot m-am ales cu ceva din toată armata asta.

I-am făcut plăcerea mai mult să văd dacă percutează și ei:

-Soldat drepți! Soldat pe loc repaus! Culcat! Drepți. Pe loc repaus. Am văzut că se descurcă.

-Comanda la fruntașul Neacșu!

Pe când îi verificam aptitudinile, eu care eram mai lângă ușă, văd că se deschide ușa și în prag apare lentul.

        Cred că auzise ultima comandă a mea. Strig:

-Atențiune!

-Ce faci Grigoriule, ai început să faci instrucție cu noii veniți?

-Raportez că mi s-a dat comanda de către fruntaș Neacșu, zic eu speriat.

-Așa e Neacșule?

-Tova”lent raportez că așa e!

-Aha! vă place să vă jucați de-a armata, lasă că vedeți voi, vă dau eu armată, îi amenință lentul.

Apoi îi cer permisiunea să mă retrag.

 -Mergi sănătos! îmi zice el.

Au început să râdă toți. Nu am văzut cum se descurcau, sau cum se instruiau bibanii lor la câmp. Eu nu am putut să fiu așa de rău. Acum când cunoșteam suferința și știam și eu prin ce trecusem, nu mai puteam să repet toate astea pe spinarea altora nevinovați. Aveam să constat că toți cei care fuseseră mai oropsiți, tocmai aceia o făceau și ei acu pe grozavii față de bibanii lor.

Cum se apropia toamna, tot nu am scăpat de Adjutant ca să-i aduc niște struguri. Și bineînțeles că nu era singurul.

Mai cu jenă, mai cu frică, profitând și de faptul că paznicul își schimbase locul, le-am făcut hatârul. Ba mai mult i-am dat și lentului Bucur o sacoșă de struguri, fapt care mi-a mulțumit pentru gest.

Am vrut să rămânem totuși prieteni, sau cum spunea soacră-mea: „ întotdeauna să lași loc pentru un bună ziua”.

La urma urmei nu era vina lui că s-a comportat atât de militărește cu noi și nu numai cu noi. Asta îi era meseria și trebuia și el să se conformeze ca atare. Doar avea și el superiori și mai avea și ambiția ca să nu fi trecut degeaba prin armată. Mai visa și el la un grad mai mare, o avansare, ceva... După aia am aflat că îl avansase Căpitan.

Când a veni ziua plecării ne împărțise în două serii. Eu rămăsesem în seria de la urmă. Înainte de a pleca îmi căutasem și eu un „amărât”, care să mă schimbe. Trebuia să las pe cineva de nădejde acolo la pompe. Găsesc unul la aprecierile lui nea Fănică. Era și el singur fără mamă. A trebuit să-l învăț destule până să-l las acolo. Când am văzut că a învățat, i-am zis Colonelului că am găsit pe cineva care să mă înlocuiască.

Eram convins că o să se descurce. Și apoi mai era nea Pericleanu sau electricianul care l-ar fi ajutat.

Eu mă interesez la Comandant când îmi dă și mie drumul. Vine el la mine și se uită la poartă și la stâlpi. Apoi zice:

 S-o crezi tu că îți dau drumul să pleci. Până nu văd văruiți stâlpii și poarta, precum și stâlpii de marcaj până la unitate, nu pleci de aici!

Ei acu e acu! M-am dus la unitate să fac rost de vopsea albă și roșie și var. După var îl trimit pe bibanul meu. Eu mă apuc de stâlpi.

Și apucă-te Grigoriule și vopsește toți stâlpii pe o lungime de 6 km, care erau dispuși din 50 în 50 de m. După ce i-am vopsit cu alb, i-am dat și lui să vopsească și cu roșu.

Stâlpii de marcaj erau vopsiți alternant, în două culori pentru vizibilitate.

Apoi am împărțit vopseaua și vopseam și eu câte 3-4 stâlpi înainte, până ne întâlneam. Și tot așa. În două zile am terminat. A văruit și gardul cu var, cu stâlpi cu tot. La urmă am dat și pomii cu var. Aveam doi zarzări mici. Seara după apusul soarelui terminăm și noi. A doua zi mă înfățișez iar la unitate. Vorbisem cu nana într-o scrisoare să-mi tri-mită hainele. Și i-am dat adresa lui nea Iordache. Când am primit hainele, le-am luat și am venit ca să mă schimb dimineață cu ele. Acum eram civil. Când au venit civilii a doua zi să nu mă recunoască.

-Ei acu arăți altfel, îmi spune Duri. Gata de mâine?

-Gata!

Așa că a doua zi mă prezentasem și eu civil. Colonelul când mă vede, mă întreabă:

-Ai terminat de vopsit stâlpii?

-Raportez că da!

Mă mai întreabă în final:

-Nu vrei să rămâi aici la noi la unitate ca să muncești ca civil? Ai să ai un salar frumos!

Eu cu gândul la nana și la bunica, că erau singure, îl refuz politicos.

-Dacă te răzgândești?...Tot aici mă găsești.

Apoi îmi dă două diplome: Una de „militar de frunte” și alta de „prieten al cărții tehnice”. După care tot el, îmi spune zâmbind:

-Eu diplome ți-am dat, dar tu, elicopterul nu mi l-ai făcut…

După care am dat mâna cu el și cu câțiva ofițeri, printre care și lentul Bucur.

Poate aveam să regret într-o zi, că nu luasem poate cea mai bună decizie, de a rămâne aici. Dar cine știe poate era mai bine așa... Sau poate nu!..Oricum după alți ani armata era să se desființeze. Și toți civilii plecaseră în ordonanță. Iar la pompe băgase gradați de la unitate.

De la unitate am făcut un popas iar la nea Iordache. Veniseră și ginerele, căpitanul de la Codru, soțul fetei mari a lui nea Iordache. Când mă vede, e surprins și el și ceilalți. Doamna Iordache chiar îmi spune:

-Ce bine Îți stă acu civil? Parcă ești altul.

Ginerele se uită la mine și smulgându-mi cravata mea de la gât, cam demodată, o desface pe a lui și mi-o leagă la gâtul meu. I-am mulțumit pentru gest. După ce ne-am luat la revedere de la toți, am plecat la nea Fănică. Era aproape ora zece. Stabilisem din ajun să trec pe la el ca să ne îmbarcăm spre casă. Mă ducea nea Fănică cu mașina la Galați. Îmi promisese de mult.

În prima fază am crezut că glumește. Dar am văzut că s-a ținut de cuvânt. Îmi pune toate aparatele în portbagaj, împreună și cu două rațe. Una leșească și alta albă. La început îmi promisese un purceluș de lapte. De abia îi fătase scroafa. Dar zicea el:

-Nu îți mai dau purcel, că moare până la Galați.

Pe drum nea Fănică făcea și dese opriri, la inițiativa doamnei Stela:

 -Fane, mai oprește să vedem ce fac rațele lui Gringo. Să nu fi murit!

Dar nu muriseră, cu toate că era foarte cald pentru ele.

 

După două ore ajungem. Trecem cu bacul la Brăila și, spre Galați!

Și iată că am venit din armată. Am făcut armată și pentru feciorul meu de mai târziu Costică, doi ani. Un an și patru anotimpuri. Da! Am făcut doi ani și pentru el. El a avut noroc. Că la el s-a terminat armata. Nu mai era obligatorie. Aveam să le las moștenire la civilii de la bazin și electrificarea cu 220V. Și azi o mai folosesc. Televizorul l-am luat în schimb acasă. Când am sosit acasă nana mea era foarte bine „dispusă”.

Aproape că nici nu m-a observat că venisem.

A doua zi după ce s-a trezit, mă întreabă:

-Gata, ai venit acasă?

 

 

                              EPILOG

 

 

Și iată că am venit din armată. Cam astea au fost aventurile mele din armată. Poate la unii le-au plăcut, poate la alții nu... Poate reînvierea acelor vremuri, nu mai fac plăcere nimănui. Că nu cred, că toți au dus-o magistral de bine.

 Am făcut doi ani armată și pentru feciorul meu de mai târziu, Costică. Un an și patru ”anotimpuri”. Da! Am făcut doi ani și pentru el. El a avut noroc. Că la el s-a terminat armata. Nu mai era obligatorie. Aveam să le las moștenire la civilii de la bazin și electrificarea mea cu 220V. Și azi o mai folosesc.

La vreo câțiva ani am mai venit iar la Babadag în vizită la nea Fane și nu numai la el. Am urcat și sus la pompe. Acum era un gradat de armată, sergent major sau plutonier.  Am vazut că se dotase-ră.

Avănd curent 220V, și-au adus stații fixe RTF 2 sau 4 MF. Și aveau la fiecare bazin câte o statie. Țineau legatura tip releu. Acum nu mai trebuia pancarta de deasupra bazinului, ca mijloc de semnalizare la cei de la Ghiol, ca să oprească pompele.

Am mai vizitat și pe alți cunoscuți și prieteni. Am mers și la nea Mitu. Între timp el murise. Soția, băiatului lu” Mitu, dăduse divorț, luând și fata mică cu ea.

Când am venit iar cu Costică, băiatul lu” Mitu se reînsurase și avea o armată  de fii și fiice. S-a dus și mama feciorului lu” Mitu.

La vreo 4-5 ani mai trăgeam iar o fugă acolo. După ce m-am însurat, am mers și cu soția, dar si cu fata Roxy. Cred ca avea vreo câteva luni. I-am arătat și domnului Fane, familia mea. Peste 5 ani Rody a mea mi-a mai făcut și un băiat – Costy. (Așa i-am botezat eu cu Y...:)

Dar au trecut anii și am rămas prieten cu nea Fane si familia  lor. Soția dânsului, tanti Stela, a murit acum câțiva ani. Fetele s-au măritat. Băiatul Cristi,  s-a insurat...Toți au căte  doi copii, mai puțin Mariana. Numai o fată. Acum Mariana e mare are 40 de ani...

Ultima oară când am mai fost la nea Fane, a fost atunci, când ia furat, țiganii o oaie. M-a chemat să-i fac un sistem de avertizare, cu sesizor de prezență. Așa am mai aflat că între timp, au murit foarte mulți oameni. Și cei care lucraseră ca civili la unitate, cât și civilii mei de  la bazin.

A murit electricianul, zugravul, croitorul, cizmaru, apoi Stelică, cel care m-a adus la pompe, apoi, Duri, Manole, nea Croitoru și mulți alții.

 Am trecut și pe la fata lu” nea  Croitoru - Nicoleta. De la ea am aflat că amândouă surorile, care aveau ca soți gradați de armata, muriseră. Și ea avea un băiat, cam de vârsta lu” Costică. Divorțase și ea, după care a murit și bărbatu-su. Au vândut casa și sau mutat la bloc în centru, cu mama ei. Au stat acolo până a murit și măsa.

De atunci nu am mai călcat pe acolo. Ce mai vorbim  doar la telefon, din când în când.

 Televizorul l-am luat în schimb acasă. L-am instalat și mergea mai bine decât al nanei. A nanei era TEMP-6, iar al meu era Rubin 205. Avea si radio.

 A mers cam doi ani. După ce m-am angajat la CSG, am făcut  două rate OCL1 si 2, ca să îmi cumpăr Majak 203 și TV cu C.I. Diamant 153, de la magazinul universal ” Modern” Ce e drept, cam strângeam din dinți, când primeam banii. Avans diminuat, iar lichidarea zero...

Acum cu venirea mea din armată, aveam să văd că nici în următoarea perioadă, dar nici după ani,  nu o să am zile bune. După 35 de ani au început toate necazurile... De la naștere și până astăzi, avalanșa de necazuri și boli, aveau să fie o tradiție...De aceia îmi pun mereu întrebarea: ”De ce toate mi se întâmplă numai mie?”

 

 

Și am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa.